See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/337495565

VIRUSOLOGIE VETERINARĂ SPECIALĂ (Manual didactic)

Book · November 2019

CITATIONS READS

0 798

1 author:

Sorin Rapuntean

63 PUBLICATIONS   210 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Bacteriology and Bacterial zoonoses View project

Vaccines View project

All content following this page was uploaded by Sorin Rapuntean on 25 November 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Sorin RĂPUNTEAN

VIRUSOLOGIE VETERINARĂ
SPECIALĂ
(Manual didactic)

Cluj-Napoca
2019

1
© Copyright 2019
Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o
formă, prin nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o bază de date, fără acordul
prealabil, în scris, al autorilor.

e-ISBN 978-973-744-754-8

Director editură – Prof. dr. Dan VODNAR

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Constantin Vasiu

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Disciplina de Boli
Infecțioase.
Prof. univ. dr. Iulian Țogoe
Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, Disciplina de
Microbiologie.

Editura AcademicPres
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca
Calea Mănăştur, nr. 3, 400372 Cluj-Napoca
Tel. 0264-596384
Fax. 0264-593792
E-mail: eap@usamvcluj.ro

2
 PREFAȚĂ
Cunoștințele despre virusuri și maladiile produse de către acestea au evoluat de o
manieră explozivă în ultimii ani. Studierea lor se impune, în primul rând, datorită bolilor pe
care virusurile le provoacă la om, animale și plante, unele de o gravitate deosebită din punct
de vedere vital și/sau economic. Extensia și aprofundarea cercetărilor au fost posibile datorită
mijloacelor mai performante de investigație, îndeosebi cele de ordin genetic, de biologie
moleculară, de microscopie electronică, de imunologie și imunohistochimie, în baza cărora
s-au descoperit noi virusuri, ceea ce a impus frecvente reașezări taxonomice.

Manualul se adresează în primul rând studenților de la Facultatea de Medicină

Veterinară și este structurat în conformitate cu programa analitică. Pentru ca noțiunile să fie
cât mai accesibile, prezentarea s-a făcut după o schemă cadru care include următoarele
paragrafe: încadrare taxonomică, ecologie, rezistența la factorii de mediu, morfologie,
modalitățile de cultivare, proprietățile antigenice, mecanismul patogenetic, infecția naturală,
metodologia de diagnostic și posibilități de imunoprofilaxie.

Necesitatea redactării acestui manual didactic, se impunea și pentru faptul că în

procesul de instruire a studenților virusurile trebuie prezentate cu denumirile taxonomice
actuale care sunt folosite în literatura științifică internațională, actualizarea fiind prezentată
la nivel de familie, gen, specii, tipuri și subtipuri sau variante.

S-a avut în vedere și relația cu patologia omului, subliniind caracterul zoonotic al unor
virusuri și implicațiile pe care le prezintă pentru sănătatea publică, îndeosebi pentru anumite
categorii profesionale, dar și implicațiile economice și sociale pe care le antrenează unele
viroze care evoluează cu caracter epidemico-pandemic, transfrontalier. Consider că în acest
mod manualul se încadrează în conceptul One World, One Medicine, One Health, având ca
obiectiv principal apărarea sănătății oamenilor, animalelor și mediului.

Manual poate constitui o sursă de informare și pentru studenții altor facultăți din
cadrul Universității noastre, cât și pentru masteranzi, doctoranzi și cursanții la studii post
universitare, care vor găsi în cuprinsul cărții o informație primară, sintetică, despre virusurile
întâlnite mai frecvent la animale și om.

Autorul

3
VIRUSURI CU GENOM

ARN

4
 1. Familia PICORNAVIRIDAE

 Dimensiuni 20-30 nm, neanvelopate.

100 nm  Capsidă cu simetrie icosaedrică (T=3), 32 capsomere; în structură
se evidențiază polipeptide: VP1, VP2, VP3 pe fața externă și VP4
pe fața internă.
 Genom ARNmc, monopartit, liniar, sens (+), mărimea 7,1-8,9 kb
 Tropism: epitelii, miocard, rar sistemul nervos.
 Afectează numeroase specii de animale, păsări și omul la care
produc o gamă variată de afecțiuni.
 În cadrul familiei sunt incluse un număr de 35 genuri, dintre care
menționăm următoarele: Aphthovirus, Avihepatovirus, Cardiovirus,
Erbovirus, Enterovirus, Hepatovirus, Kobuvirus, Megrivirus,
Parechovirus, Sapelovirus, Senecavirus, Teschovirus, Tremovirus.

1.1. Genul APHTOVIRUS

1.1.1. Virusul febrei aftoase

Foot and mouth disease virus (FMDV)

Denumirea provine de la cuvântul grecesc aphta = veziculă în gură.

Ecologie. Sunt receptive la infecția cu virusul febrei aftoase aproape toate speciile din
ordinul Artiodactyla (mamifere biongulate): taurine, bubaline, ovine, caprine, porcine și reni.
Virusul poate infecta peste 70 de specii de animale sălbatice, cum sunt: bivolii africani, bizonii,
elanii, caprele, girafele, dar și multe specii de căprioare, antilope, gazele, porci sălbatici. Sunt
susceptibile și animale din alte ordine zoologice: canguri, tatu, arici, capibara, nutrii, cobai,
șobolani și șoareci. Infecții au fost raportate la elefanți africani și asiatici (Howell et al., 1973);
(Rahman et al., 1988). Lama, alpaca și cămila, pot fi infectate experimental, dar nu par a fi
foarte susceptibile [46]. După dispariția semnelor clinice, multe din animalele trecute prin
boală rămân infectate persistent (în țesutul faringian), pentru perioade variabile de timp. O
astfel de infecție se extinde până la 3 ani la bovine, 6 luni la ovine, 4 luni la caprine și 5 ani sau
chiar mai mult la bivolul african (Syncerus caffer), iar la nivel de turmă se poate menține ani
de zile și de la aceștia virusul se poate transmite la vite. Sursele primare de infecție sunt
reprezentate îndeosebi de animalele bolnave cu forme acute de boală, virusul fiind găsit în
cantități mari în salivă, urină, fecale, lapte, spermă, aerul expirat. Porcii, în mod deosebit,

5
elimină aerosoli încărcați cu virus. Cele mai mari cantități de virus se găsesc în fluidul ce se
elimină din aftele sparte. Animalele bolnave pot transmite virusul cu 4 zile înainte de apariția
simptomelor. Sursele secundare sunt extrem de multiple și variate. O importanță deosebită
revine furajelor, apei, diferitelor obiecte contaminate. Trebuie avut în vedere posibilitatea
transmiterii virusului prin intermediul aerului și a prafului contaminate. Dispersia prin aer
contaminat se realizează la distanță de zeci de kilometrii (48-113 km) când condițiile meteo
sunt favorabile [46]. Un rol important revine diverșilor vehiculatori: animale refractare, păsări
(mai ales cele migratoare) care pot difuza virusul la distanțe mari, apoi rozătoarele (șobolani,
șoareci), vehicule și omul prin diverse activități. Virusul se transmite direct și indirect și
pătrunde în organism pe cale respiratorie prin inhalarea de aerosoli contaminați, pe cale bucală
prin consum de furaje, apă contaminate, prin piele și mucoase, când acestea prezintă leziuni,
chiar minore. Transmiterea sexuală poate fi o cale semnificativă de transmitere pentru
virusurile SAT la populația de bivoli africani (Bastos et al., 1999).
Rezistență. Virusul febrei aftoase este sensibil la pH acid; se inactivează rapid la valori
< 6,5 și > 11. Este distrus în 30 minute la temperaturi mai mari de 56oC, iar la 100oC este distrus
instantaneu. Temperatura de 4oC conservă virusul în materialul patologic timp de 3 luni, iar la
– 20oC se conservă mai mult de 5 ani. Prin liofilizare, virusul se păstrează timp nelimitat.
Lumina solară are efect virulicid prin acțiunea razelor UV. Se distruge prin procesul de
refrigerare/maturare a cărnii consecutiv sacrificărilor. Persistă în carne și alte produse animale
când pH-ul rămâne la o valoare de peste 6. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu ușurință.
Hidroxidul de sodiu 1-2% îl inactivează în 10-60 minute, formolul 1% este eficace dar
acționează mai lent. Acțiunea comună a NaOH 1-2% și a formolului 5% distruge instantaneu
virusul aftos. Alcoolul nu are efect inactivant datorită acțiunii coagulante pe care o are asupra
substratului proteic. Saponina, betapropiolactona, acetiletilenimina, etilenimina binară,
anulează infecțiozitatea virusului, dar îi prezervă structura antigenică (Știrbu, 2005).
Morfologie. Este un virus nud, cu simetrie icosaedrică, de formă cuboidală sau sferică,
cu diametrul de 20-25 nm. Capsida este constituită din 32 capsomere. Conține 4 polipeptide
(VP1-VP4). Genomul este format din ARNmc, cu mărimea de 7,5-8,5 kb [47]. Virusul are
sarcină electrică negativă și se adsoarbe pe celule (hematii, bacterii, ciuperci), particule inerte
(cărbune, caolin, hidroxid de aluminiu) sau chiar pe alte virusuri (poxvirusuri). Această însușire
are aplicabilitate practică, fiind folosită la producerea unor produse biologice.
Cultivare. Virusul aftos se dezvoltă pe diferite substraturi celulare, pe ouă embrionate
și pe animale de experiență. Dintre substraturile celulare cele mai permisive pentru cultivare
sunt celulele timice de vițel, celule primare renale de vițel, miel și porc, celule linguale de

6
bovine și altele. Cele mai cunoscute linii celulare sunt BHK-21, CI-13 (linie celulară renală de
hamster), IB-RS2 (linie celulară renală de porc), celule de tiroidă de vițel [46]. Replicarea
virusului în aceste culturi determină un efect citopatic pronunțat, caracterizat prin rotunjiri
celulare, vacuolizări citoplasmatice, însoțite de modificări nucleare, mergând până la carioliză.
Efectul citopatic apare după 12-15 ore de la inoculare. În final, se remarcă desprinderea
monostratului celular și distrugerea treptată a celulelor (infecții citolitice), dar în unele tipuri
de celule (BHK-21) se poate constata persistența virală (Sobrino et al., 1983). Cultivarea
virusului pe animale de experiență s-a restrâns în ultimul timp. Dintre animalele de laborator
cel mai sensibil este cobaiul, acesta se inoculează în dermul plantar. La 24 ore de la inoculare
se remarcă apariția unei afte caracteristice, iar în cazul pasajelor după 48 ore, apar leziuni și la
celelalte membre și la nivelul mucoasei bucale. Cultivarea virusului se poate face și pe ouă
embrionate de găină, dar nu se produc leziuni caracteristice.
Antigenitate. Virusul febrei aftoase prezintă fenomenul de pluritate antigenică. S-a
stabilit încă din 1922 de către Vallée și Carré, existența a două tipuri de virus cu proprietăți
imunologice diferite și anume tipul O (de la departamentul Oise – Franța) și tipul A (de la
departamentul Ardennes) care provocau aceleași semne clinice, dar nu imunizau unul
împotriva celuilalt. În 1926 Waldmann și Trautwein au identificat în Germania, un al treilea
tip, pe care l-au denumit tipul C. În 1954, în Rhodesia se izolează 3 tipuri ce sunt desemnate
cu inițialele SAT-1, SAT-2, SAT-3 (Southern African Teritories), iar în 1957 în Pakistan se
izolează un alt tip denumit Asia-1 [46]. În cadrul celor 7 tipuri s-au observat, în timp, diferențe
de structură biochimică și imunologică, ce au dus la subdivizarea lor în subtipuri sau variante:
32 la tipul A (A1 – A32); 11 la tipul O (O1 – O11); 5 la tipul C (C1 – C5); 7 la tipul SAT-1; 3
la tipul SAT-2; 4 la tipul SAT-3 și 3 la tipul Asia-1. S-a constatat că aceste tipuri nu sunt fixe,
în cadrul lor existând o anumită variabilitate și în anumite condiții, un tip s-ar putea transforma
în alt tip. Cunoașterea structurii antigenice și a însușirilor imunologice a tulpinilor izolate dintr-
un focar de boală are o importanță deosebită pentru prepararea vaccinurilor deoarece,
rezultatele vor fi bune, numai dacă vaccinul va fi preparat cu o tulpină care este capabilă să
inducă o imunitate solidă contra tipului și subtipului de virus izolat din focar. În caz contrar se
produc multe ruperi de imunitate și reîmbolnăvirea animalelor receptive. Este recomandat să
se folosească la prepararea vaccinurilor tulpini izolate din teren, care sunt mai stabile din punct
de vedere antigenic, comparativ cu tulpinile de colecție. Se precizează că genomul virusului
aftos constituie un “pool” de variante genomice, permițând definirea acestuia ca un genom
complex, decât unul strict definit, în ciuda simplității sale aparente. În cadrul celor 7 serotipuri
majore s-a stabilit existența a peste 60 de variante [46]. Contactul cu virusul induce formarea

7
de anticorpi, respectiv fixatori de complement și neutralizanți. Imunitatea ce se instalează este
solidă și durabilă (3-5 ani), dar este completă numai față de tipul și subtipul ce a evoluat în
focar. Nivelul statusului imun influențează evoluția bolii sub forma unor valuri epidemice.
Patogeneză. Virusul febrei aftoase este considerat epiteliotrop. Se precizează însă că
unele mutante au un tropism modificat, observându-se afectarea preferențială a altor
celule/țesuturi. Este menționat tropismul pentru mușchiul cardiac, provocând miocardită
degenerativă gravă la animalele tinere, sau la cazurile cu evoluție fatală, cu producerea așa
numitului “cord tigrat” [46]. Se menționează apoi tropismul față de sistemul nervos
(complicații neurologice severe), aspect constatat la om (Chang et al., 2007) și față de pancreas
ce determină diabet (Rhyan et al., 2016). Virusul pătruns în organism pe cale digestivă,
respiratorie sau cutanată, se multiplică în celulele epiteliale producând la poarta de intrare, în
decurs de 15-36 ore, o leziune caracteristică numită “afta primară“. După 2-3 zile aceasta se
deschide, virusul pătrunde pe cale limfatică în sânge provocând viremia. Prin sânge se
răspândește în întregul organism provocând “afte secundare” pe mucoase, pielea extremităților
și a mamelei. Pereții aftelor se subțiază treptat, se rup și lichidul se elimină rămânând o
suprafață granulară, erodată de culoare roșie [46]. Poate evolua spre vindecare sau producerea
de complicații și sechele (Știrbu, 2005).
Infecția naturală. Boala poartă denumirea de “febră aftoasă“ cunoscută și sub numele
de „Foot and Mouth Disease” (Boala de picioare și de gură). Perioada de incubație variază între
2-14 zile, depinzând de doză și calea de infecție. Simptomele și severitatea bolii variază cu
specia de animale, serotipul și/sau varianta de virus.
- La animalele adulte boala evoluează benign prezentând ca principale manifestări
anatomo-clinice prezența aftelor (veziculelor) pe mucoasa bucală (labială, gingivală, linguală,
vălul palatin), la nivelul ongloanelor (spațiul interdigital, coroană) și pe mameloane. La oi și
capre evoluția este în general mai benignă, comparativ cu bovinele și porcii.
- La animalele tinere boala are o evoluție malignă, fără afte, cu tulburări generale
toxico-septicemice, urmate deseori de moarte, datorită miocarditei.
Boala are un caracter epidemico-pandemic având întotdeauna un mers invadant
cuprinzând în scurt timp un număr foarte mare de animale receptive, cu o morbiditate de 99-
100%. Evoluția se produce sub formă de valuri, ce se repetă la 3-5 ani, datorită imunizării
animalelor trecute prin boală, iar pe de altă parte datorită schimbării treptate a generațiilor de
animale care sunt descoperite din punct de vedere imunologic (Dumitrescu, et al., 1976).
Infecția la om a fost semnalată la fermieri, personal medical veterinar, fiind în corelație
cu expunerea la contaminări masive. Se transmite nu numai de la animal la om, dar și de la om

8
la om. În majoritatea cazurilor evoluează asimptomatic, dar s-au descris și semne evidente de
evoluție clinică (Știrbu, 2005). Sunt menționate și complicații neurologice.
Diagnostic. Având în vedre importanța economică a febrei aftoase, diagnosticul trebuie
făcut cu prioritate, rapiditate și precizie, de către laboratoare specializate care să asigure
condiții adecvate de biosecuritate (Pop et al., 1988). Se vor expedia laboratoarelor de diagnostic
porțiuni de epiteliu lingual sau gingival, coronar sau interdigital, pereți ai aftelor din regiunea
râtului sau mamelei (în cazul porcului), limfă aftoasă în cazul că aftele sunt nedeschise. Acestea
se recoltează, pe cât posibil în condiții de sterilitate, în seringi sau flacoane sterile și se păstrează
în termose cu gheață până la prelucrare. Probele epiteliale trebuie plasate într-un mediu de
transport. În toate cazurile se vor lua măsuri severe de a evita diseminarea materialului infecțios
pe traseul parcurs de probe (Pop et al., 1981); [46]. În principiu, prin tehnicile de diagnostic se
urmăresc două direcții fundamentale: izolarea și identificarea virusului și/sau evidențierea
anticorpilor la animalele trecute prin boală, permițând un diagnostic retrospectiv.
- Izolarea virusului pe șoareci sugari. Șoareci de 6-7 zile se inoculează i.p. cu suspensie
epitelială 10% (g/ml) în tampon fosfat 0,04 M. În cazul prezenței virusului aftos șoarecii se
îmbolnăvesc, prezintă paralizii și mor în 2-5 zile de la inoculare. Virusul izolat pe șoareci
trebuie tipizat folosind alte tehnici (sero-neutralizarea pe șoareci sau RFC).
- Seroneutralizarea pe șoarecii sugari. Metoda constă în inocularea la șoareci sugari de
3-4 zile a unui amestec de virus izolat (volum constant) cu ser specific (în diluții de 1/4, 1/8,
1/16). Se vor întrebuința grupuri de câte 5 șoareci care se inoculează cu 0,2 ml. Vor rezista
grupul de șoareci la diluțiile la care virusul a fost neutralizat prin anticorpii specifici. Metoda
este destul de sensibilă și specifică, are însă dezavantajul de a oferi un răspuns definitiv la un
interval destul de lung (7 zile).
- Reacția de fixare a complementului. Este o metodă de referință pentru tipizarea
virusului aftos. Calitatea reacției este mult influențată de activitatea anticomplementară a
probelor de diagnostic. Pentru mai multă siguranță se recomandă utilizarea în tandem cu
seroneutralizarea pe culturi celulare.
- Seroneutralizarea pe culturi celulare. Metoda constă din punerea în contact a
suspensiei virale izolate de la cazuri de boală, cu seruri specifice de tip, timp de 30 minute la
37C, urmată de inocularea pe substratul celular receptiv. În paralel, tehnica se efectuează și cu
martori ce se însămânțează numai cu antigen și martori cu PBS. Testul are un dublu avantaj:
a) permite evidențierea efectului citopatic indus de virusul aftos; b) prin neutralizarea specifică
cu serul hiperimun de tip se efectuează în același timp și tipizarea virusului.

9
 - Precipitarea în gel de agar. Metoda vine în sprijinul unui diagnostic exact de febră
aftoasă și prin faptul că în executarea ei se pot folosi și serurile anticomplementare neutilizabile
în RFC. Se folosește un antigen constituit fie din limfa nediluată din aftelor linguale, fie un
broiaj de epiteliu lingual bovin diluat ½ în tampon fosfat. Serurile de tip sunt obținute prin
hiperimunizarea cobailor sau a bovinelor.
- Microscopie electronică. Oferă informații strict morfologice și pot orienta
diagnosticul în febra aftoasă, dar nu prezintă importanță pentru tipizarea virusului aftos.
- Testul imunoenzimatic ELISA. Tehnica este ușor de efectuat, este convenabilă,
economică, sigură, sensibilă și înalt specifică. Testul ELISA se poate efectua în diferite
variante. La ora actuală este testul unanim acceptat atât pentru diagnostic, cât și pentru
supravegherea epidemiologică. Se pot prelucra probe ca lichid esofago-faringian, salivă,
epiteliu reluat în glicerină, sânge heparinat (acestea nu se pot prelucra prin RFC). Sensibilitatea
deosebită se datorește capacității de decelare a mai puțin de 2 μg/ml proteine virale. Pe de altă
parte probele cu putere anticomplementară pot fi testate prin ELISA. Performanțele testului
ELISA indirect sandwich au fost îmbunătățite prin introducerea anticorpilor monoclonali,
testul putându-se utiliza la studiul structurii antigenice a virusurilor aftoase, a modificărilor
apărute în structura epitopilor virali. Utilizarea anticorpilor monoclonali în identificarea
virusului în scop de diagnostic, cât și la tipizare și subtipizare, permite diferențierea tulpinilor
vaccinale de tulpinile sălbatice. În acest scop anticorpii monoclonali sunt utilizați în teste
imunoenzimatice de competiție. ELISA este de preferat față de fixarea complementului
deoarece prezintă o sensibilitate și o precizie mai mare și nu este afectată de factori anti-
complementari [46].
- Polymerase chain reaction (PCR). Metoda are o bună specificitate, permițând un
diagnostic precis, chiar din probe contaminate cu mai multe virusuri aparținând familiei
Picornaviridae. Testul are capacitatea de a decela o singură moleculă de acid nucleic viral din
probe ce nu pot fi utilizate în alte teste de diagnostic (păr, mucus, salivă, probe de organe).
În sinteză, metodele de diagnostic pentru febra aftoasă prevăzute în manualul de
diagnostic OIE sunt următoarele [46]:
1. Identificarea agentului etiologic: izolarea virusului, identificarea prin metode
imunologice (ELISA), evidențierea acidului nucleic (agarose gel-based RT-PCR assay și RT-
PCR);
2. Teste serologice: testul de virus-neutralizare; ELISA de competiție în fază solidă;
ELISA blocking în fază lichidă; detectarea proteinelor nestructurale cu ajutorul anticorpilor;
ELISA indirectă și EITB (Enzyme-linked immunelectrotransfer blot assay).

10
 Imunoprofilaxie. Prevenirea și controlul febrei aftoase se bazează, alături de măsurile
de biosecuritate, și pe aplicarea sistematică a măsurilor de profilaxie specifică. Producerea de
vaccinuri a fost orientată pe trei mari direcții, fiind produse: vaccinuri inactivate; vaccinuri vii
atenuate; vaccinuri obținute prin inginerie genetică. Vaccinurile pot fi mono- bi- sau
trivalente. Pentru aplicare în focare, de regulă, se folosesc vaccinuri monovalente, preparate
din tipul și subtipul de virus ce evoluează în focar.

1.2. Genul ENTEROVIRUS

1.2.1. Virusul bolii veziculoase a porcului

Swine vesicular disease virus (SVDV)

Ecologie. Sunt receptivi în condiții naturale porcii domestici și sălbatici, indiferent de

rasă și vârstă. De la animalele bolnave se poate contamina solul, așternutul, furajele și obiectele
mediului înconjurător, care se constituie în surse epidemiogene secundare. Este posibil ca
virusul să fie vehiculat și de păsări, rozătoare, personal îngrijitor, ca și prin produse provenite
de la porci infectați etc. La oi ce au venit în contact cu porcii, s-au identificat anticorpi
neutralizanți, indicând că virusul se replică (Dekker, 2000). Se transmite prin contact direct,
dar și indirect prin sursele secundare. Porcii afectați elimină virusul prin secrețiile nazale,
bucale și fecale, cu 48 de ore înainte de exprimarea semnelor clinice [41]; [42]. Sursa cea mai
importantă de virus este reprezentată de materiile fecale, în care se menține viabil 3 luni. Toate
țesuturile conțin virus în timpul fazei viremice. Lichidul din vezicule și pereții acestora au cea
mai mare concentrație de virus [41].
Rezistență. Virusul prezintă rezistență în condițiile mediului exterior. În fecale
menținute la temperatura obișnuită rezistă peste 5 luni. Virusul a fost izolat de pe suprafața și
intestinul râmelor, colectate din solul de pe suprafața gropilor în care sunt îngropate carcase de
porci sacrificați din cauza bolii [41]. Este inactivat la 56oC în o oră, la 60oC în 10 minte și se
menține stabil la pH (scara 2.5 la 12). În carnea congelată rămâne viabil 11 luni, iar în mezeluri
preparate din asemenea carne cca 100 zile. Este rezistent la procesele de fermentare și afumare
[41], [42]. În prezența materiei organice, efect inactivat eficace are hidroxidul de sodiu 1%
combinat cu detergenți, iar în absența materiei organice sunt eficace agenți oxidanți, ionofori,
în combinație cu detergenți [42].
Morfologie. Virusul are simetrie cubică, dimensiuni de 28-32 nm, capsidă icosaedrală
cu capsomere cilindrice. Genomul este constituit din ARNmc. Au fost identificate 4 proteine
în structura capsidei.

11
 Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi de celule renale de porc sau linia celulară de
origine faringiană (IBRS-2). Induce efect citopatic după 1-4 zile de la însămânțare (unele
tulpini chiar după 6 ore), care se caracterizează prin formarea de celule gigante, rotunde, cu
liza parțială și apoi totală a substratului. În citoplasma celulelor infectate se constată existența
unor incluzii neregulate de dimensiuni diferite, înconjurate de un halo clar.
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic, deși au fost constatate
unele diferențe între tulpinile de diferite origini. Pe baza reacției de seroneutralizare s-au
diferențiat 4 grupe filogenetice. Grupele 1 și 2 sunt mai strâns legate între ele, comparativ cu
grupele 3 și 4 (Verdaguer et al., 2003). Au fost constatate unele înrudiri antigenice cu alte
enterovirusuri (Coxsackie B5, enterovirus porcin). Prin RFC, imunofluorescență, imunodifuzie
în gel de agar, seroneutralizare, nu s-au relevat reacții încrucișate cu virusurile febrei aftoase,
stomatitei veziculoase și exantemului veziculos (Oneț, 1983); [41]. În organismul animalelor
bolnave se produc anticorpi neutralizanți și fixatori de complement.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism prin leziuni de la nivelul pielii sau a
mucoaselor, dar și pe cale bucală prin ingestie. Se înmulțește la poarta de intrare, mai ales în
sistemul limfatic regional și după 24-48 ore provoacă o stare de viremie, care coincide cu
răspunsul febril și apariția de vezicule (Lai et al., 1979). Cea mai mare cantitate de virus se
găsește în sânge între a 2-a și a 5-a zi de la infecție și dispare din sânge între zilele 8-12. Are
un tropism marcant pentru țesuturile epiteliale unde determină leziuni eruptive de tip vezicular
având la bază degenerescența balonizantă a celulelor epiteliale și infiltrația limfocitară a
corionului. Unele tulpini manifestă tropism pentru miocard și sistemul nervos, cu titruri ce
exced pe cele din plasmă (Dekker, 2000).
Infecția naturală. Poartă denumirea de “boală veziculoasă a porcului”. Virulența
tulpinilor variază, astfel că boala poate evolua cu forme subclinice, ușoare și severe (Dekker,
2000). După o perioadă de incubație de 2-7 zile, se constată apariția de vezicule, localizate pe
limbă, rât, buze, regiunea coronară a ongloanelor și spațiul interdigital. Poate să se producă
dezongulare. La scroafele în lactație, veziculele apar pe mameloane și pe tegumentul mamar.
Veziculele conțin un lichid transparent sau ușor opalescent. Ocazional la unii porci infectați se
constată semne de encefalomielită, cu ataxie, mișcări în manej și convulsii [41]. Din punct de
vedere epidemiologic, boala veziculoasă are o difuzibilitate accentuată în focar, dar și în afara
focarului. Morbiditatea este cuprinsă între 25-65%, dar s-au descris și izbucniri epidemice ce
au cuprins 80-100% din animale [41]; [42]. Porcii ce se însănătoșesc dezvoltă anticorpi ce
protejează față de reinfecții, perioada de protecție imună se presupune că durează 1 an.

12
 Diagnostic. Se expediază laboratoarelor cadavre de porci, lichid din vezicule, pereți ai
veziculelor, sânge pentru evidențierea anticorpilor.
- Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare de rinichi de porc, urmărind
inducerea efectului citopatic (până la 6 ore), prezența incluziilor sau identificarea virusului prin
imunofluorescență directă sau indirectă. Prin testul imunoenzimatic ELISA se poate detecta
antigenul viral în baza căruia diagnosticul se poate stabili în 4-24 de ore. Testul PCR (RT-PCR)
poate fi de asemenea folosit pentru detecția rapidă a acizilor nucleici virali și diferențierea de
alte boli veziculare [41].
- Examen serologic. Anticorpii se pot evidenția prin RFC, SN, ID și ELISA, permițând
un diagnostic retrospectiv. Persistența anticorpilor la titruri decelabile face posibilă detectarea
acestora chiar după 6 luni de la trecerea prin boală. ELISAs este adesea folosită ca test pentru
supraveghere. Aproximativ 0,1-0,3% din porcii neinfectați sunt seropozitivi la testele ELISA
și virus-neutralizare. Aceste animale, numite ʺsingleton reactorsʺ se detectează prin retestare și
prin investigații tip cohortă. Absența cohortelor seropozitive ca și declinul titrului sau
negativarea la reacțiile secundare sugerează că animalele respective sunt neinfectate. În plus
serul de la ʺsingleton reactorsʺ conține numai IgM, în timp ce la cei infectați se evidențiază IgG
sau IgG și IgM [41].
- Infecția experimentală. Virusul este patogen pentru șoarecii sugari de o zi care,
inoculați s.c., prezintă după 1-2 zile tulburări nervoase urmate de paralizii și moarte în 5-10
zile. Virusul inoculat i.d., la porc în rât sau în bureletul coronar, reproduce boala după 24-48
ore de incubație.
Examenele de laborator vor urmări diferențierea față de virusurile febrei aftoase (gen
Aphthovirus, familia Picornaviridae), al stomatitei veziculoase (gen Vesiculovirus, familia
Rhabdoviridae) și al exantemului veziculos (gen Vesivirus, fam. Caliciviridae), boli care se
aseamănă din punct de vedere clinic și epidemiologic.
Metode de diagnostic cu care lucrează IDSA: a) examene virusologice: detectarea
antigenului viral prin test ELISA sandwich indirect (pentru confirmare) și test ELISA cu
anticorpi monoclonali (pentru supraveghere); b) examene serologice: test de virus-neutralizare
(pentru confirmare) și ELISA competitiv (pentru supraveghere).
Imunoprofilaxie. Deși experimental au fost produse și încercate diferite tipuri de
vaccinuri (inactivate cu formol, glutaraldehidă sau betapropriolactonă, în amestec cu adjuvant
uleios), nu s-a ajuns la utilizarea lor ca vaccinuri comerciale.

13
 1.3. Genul TESCHOVIRUS

1.3.1. Virusul bolii de Teschen

Teschen disease virus/Porcine Teschovirus 1 (PTV-1)

Porcine Teschovirus 1, numit și Porcine polioencephalomyelitis virus a fost mai întâi

recunoscut în orașul Teschen din Republica Cehia (1929). Alte serotipuri de porcine
teschovirusuri (2, 3, 4, 5, 6, 9 și 10) au fost, de asemenea, detectate în focare de boală cu
evoluție mai puțin severă (Whitte von et al., 1994). Se menționează faptul că și alte serotipuri
decât PTV-1 pot provoca diferite forme de polioencefalomielită la porcine (Zell et al., 2001).
Ecologie. Sunt afectați numai porcii, atât cei domestici, cât și cei sălbatici, purceii tineri
de 1-3 luni fiind mai sensibili, îndeosebi în perioada imediată după înțărcare. Eliminarea
virusului se face prin fecale și urină, timp de 7-8 săptămâni după infecție. Virusul pare a fi
întreținut în populația de mistreți, dar posibil și de porcii domestici [45]. Dată fiind rezistența
virusului la factorii fizici și chimici, sursele secundare pot juca un rol important în menținerea
și difuzarea virusului [44]. Alte specii de animale nu sunt receptive. Nu există niciun indiciu
că ar afecta omul [45].
Rezistență. Este un virus rezistent în mediul exterior, unde poate supraviețui timp de
3-4 săptămâni. Prezintă rezistență la eter și cloroform, dar este sensibil la congelare. Căldura îl
inactivează în 30 minute la 65oC (Oneț, 1983). Rezistă la un registru variabil de pH (cuprins
între 2,8-9,5), la solvenții lipidici, radiații ionizante și dezinfectantele uzuale (hipoclorit de
sodiu, cloramina, hidroxidul de sodiu). La putrefacție rezistă o săptămână, iar în carnea afumată
și sărată 3-4 săptămâni. Prezintă rezistență la multe din dezinfectante, însă un efect inactivant
intens s-a demonstrat la Mikasept A (Dvorakova et al., 2008). Virusurile din gunoi de grajd pot
fi inactivate de aerare, radiații ionizante sau digestie anaerobă [45].
Morfologie. Particula virală are dimensiuni de 10-60 nm (25-30 nm), capsidă
icosaedrică, genom constituit din ARNmc, mărimea de 7,0-7,2 kb.
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare de rinichi și testicul de purcel, țesut
embrionar de purcel, ca și în liniile celulare: PS-EK, SST, IBRS-2 și BHK-21. Se dezvoltă
foarte bine pe celule de rinichi de porc (PK-15) (Dvorakova et al., 2008); (Chen Molin et al.,
2018). În culturi, se constată după 3-4 zile de la inoculare, producerea unui efect citopatic
intens, caracterizat prin rotunjirea și aspectul refractil al celulelor, cu formarea de incluzii
eozinofile intracitoplasmatice, care împing nucleul spre periferia celulei. Nu se cultivă pe oul
embrionat de găină sau culturi de fibroblaste de pui (Oneț, 1983).

14
 Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic, existând un singur
serotip. Anticorpii colostrali de la scroafele imunizate, protejează purceii sugari, dar după 5-8
săptămâni când anticorpii dispar, purceii devin susceptibili la îmbolnăvire. Într-un efectiv
contaminat, ciclul viral interesează purceii înțărcați. Multiplicarea intestinală a virusului la
purceii sugari este inhibată de prezența anticorpilor din lapte. După înțărcare, imunitatea trofo-
genă (lactogenă) încetează a fi eficace și virusul este capabil să se multiplice în intestin, însă
nu poate să ajungă în sistemul nervos, deoarece, chiar dacă depășește bariera intestinală, este
repede neutralizat de anticorpii colostrali preluați de la scroafă. Virusul se multiplică în intestin,
dar este inofensiv pentru câteva săptămâni, până când în organismul purcelului se dezvoltă o
imunitate activă care oprește multiplicarea virală. Virusul atinge sistemul nervos pe cale
hematogenă și se multiplică la acest nivel, provocând semne clinice, numai dacă nu sunt
prezenți anticorpii specifici circulanți sau aceștia sunt la un nivel prea scăzut.
Patogeneză. Tulpinile de virus prezintă diferențe marcante de patogenitate. După
pătrunderea în organism, se multiplică în mucoasa nazofaringiană și la nivelul intestinului, mai
ales în intestinul gros și limfonodulii sateliți. Apoi ajunge în sânge, determinând o stare de
viremie pasageră, urmată de răspândirea virusului în diferite țesuturi și organe. Pe calea
nervilor olfactivi, dar și pe cea hematogenă, ajunge în sistemul nervos central, provocând
procese inflamatorii și degenerative, mai ales în substanța cenușie (Taylor, 1981). Virusul
afectează mai întâi centri reglatori ai tonusului muscular și coordonarea motrică (nucleii
diencefalului și ai mezencefalului, cerebelul) și mai târziu nucleii motori medulari, începând
cu cei de la nivelul măduvei lombare. Astfel se explica precocitatea titubației, ataxia, mișcările
în manej și apariția ulterioară a paraliziei ascendente. Virusul afectează numai nervii motori nu
și pe cei senzitivi, încât porcii își păstrează sensibilitatea superficială și profundă.
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “boala de Teschen” sau
“polioencefalomielita porcină”. Calea de transmitere a bolii este cea orală, prin fecalele
infectate sau alte materiale contaminate. Poate pătrunde și pe cale nazală. Perioada de incuba-
ție este de 14 zile. Evoluția bolii poate fi supra-acută, acută, subacută și cronică. Clinic, se
observă tulburări nervoase de excitație și paralitice (paralizie flască), interesând îndeosebi
membrele posterioare, porcii bolnavi adoptând o atitudine caracteristică de “focă“. La purcei
boala evoluează cu forme mai severe și poate fi fatală în 3-4 zile (Știrbu, 2005); [43]. Animalele
care supraviețuiesc, rămân cu diferite sechele (paralizii, atrofii musculare și altele).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor veterinare probe recoltate din sistemul nervos:
măduva spinării (porțiunea cervicală și lombară), encefal, cerebel și bulb, sânge (pentru
examene serologice).

15
 - Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare primare de porc (rinichi,
pulmon, testicul etc.) și în linii celulare ca PK-15 și IBRS-2. În culturi se constată, după 3-4
zile, inducerea efectului citopatic. Evidențierea rapidă și sigură a virusului în culturile celulare
se poate face prin virus neutralizare, imunofluorescență indirectă [43]; [44]. Din tehnicile de
biologie moleculară se recomandă RT-PCR, nested RT-PCR.
- Examen histopatologic. Cele mai pregnante modificări se găsesc la nivelul coarnelor
inferioare ale măduvei spinării, cortexul cerebelului, diencefal, mezencefal și talamus.
Leziunile sunt de polioencefalomielită nesupurată și constau din infiltrații limfocitare
perivasculare și difuze, degenerări și necroze ale neuronilor, neuronofagie. Se poate efectua și
examen imunohistochimic pentru evidențierea antigenelor virale în celule nervoase din
trunchiul cerebral, măduva spinării și ganglionii spinali (Yamada et al., 2008).
- Examen serologic. Identificarea anticorpilor specifici în sângele animalelor
convalescente sau cu infecții inaparente se face prin seroneutralizare în microplăci sau testul
ELISA (Hubschle et al., 1983). Anticorpii neutralizanți se identifică în serul animalelor la 6
zile după infecție și la 14 zile în conținutul intestinal. Pentru diagnosticul serologic se prepară
anti-seruri standard obținute prin hiperimunizarea cobailor, iepurilor sau purceilor SPF [44].
- Infecția experimentală. Se efectuează prin inoculări de substanță nervoasă (creier,
măduvă) la purcei de 8-10 kg pe cale intracerebrală, dar această metodă se folosește numai
când celelalte teste nu sunt concludente.
Imunoprofilaxie. Se utilizează vaccinuri preparate pe culturi celulare, inactivate prin
formol sau virus vaccinuri vii preparate din tulpini atenuate.

1.4. Genul TREMOVIRUS

1.4.1. Virusul encefalomielitei aviare

Avian encephalomyelitis virus (AEV)

Ecologie. Sursele principale de virus sunt reprezentate de găinile adulte, la care virusul
se găsește la nivelul aparatului genital, fiind eliminat prin ouă și materiile fecale, pentru
perioade de 4-5 săptămâni. Elementele mediului înconjurător pot fi contaminate și pot să joace
un rol important în întreținerea focarelor și difuzarea virusului. Sușele izolate din teren sunt
neurotrope și enterotrope. Pot fi afectate și curcile, fazanii și prepelițele. A fost izolat și de la
porumbei (Topolu et Alcigir, 2004). Anticorpi specifici au fost depistați în serul provenit de la
rândunici și rațe. Alte specii de păsări și alte animale par a fi refractare. Nu prezintă risc pentru
sănătatea publică.

16
 Rezistență. Virusul rezistă la eter, cloroform, tripsină și pH-3. La temperatura de 20-
22oC rezistă timp de 2-3 săptămâni, iar la 56oC se inactivează în 6 ore. Este sensibil la
antisepticele și dezinfectantele uzuale.
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 25-26 nm, simetrie icosaedrică, cu genom
format din ARNmc.
Cultivare. Virusul se poate cultiva pe diferite substraturi celulare îndeosebi fibroblaste,
și celule renale de embrioni de găină. Prin replicare nu determină efect citopatic. Culturile
primare neurale de embrion de găină replică intens tulpinile neurotrope (Shafren et Tannock,
1991). Se cultivă pe ouă embrionate de găină în a 5-6 a zi de incubație și se adaptează după al
cincilea pasaj (Haukc et al., 2017). Inocularea se face pe cale intra-vitelină și după 10-12 zile
se constată paralizia embrionilor, atrofia mușchilor membrelor, nanism, ramolisment cerebral
și uneori moartea. Sușele adaptate pe embrioni își pierd caracterul enterotrop.
Patogeneză. În condiții naturale, se deosebesc sușe enterotrope și neurotrope.
Contaminarea se produce în mod obișnuit prin ouă (transmitere verticală) și mai rar pe cale
respiratorie prin inhalarea de particule virale provenind din atmosfera contaminată (transmitere
orizontală) (Vasiu et al., 2015); (Yu et al., 2015). După pătrunderea în organism, virusul se
replică în celulele epiteliale de la nivelul tractusului intestinal (dominant în duoden), de unde
trece în sânge, prin intermediul căruia ajunge în sistemul nervos central. La acest nivel
determină polioencefalomielită, degenerescențe neuronale, fenomene de gliocitoză și infiltrații
limfocitare. Neuronii sunt sediul unor degenerescențe de tip balonizant și neuronofagie. În
culturi de celule de țesut cerebral de embrion de găină SPF, s-a constatat că virusul induce
apoptoză, via proteina structurală VP3 (Liu et al., 2002). Virusul a fost identificat și în alte
organe sau țesuturi, cum sunt: ficat, pancreas, musculatura tubului digestiv, cord, rinichi, splină
și musculatura scheletică.
Antigenitate. Din acest punct de vedere există un singur tip, dar se evidențiază
diferențe mari între tulpini în privința virulenței. Consecutiv producerii viremiei și invaziei
SNC, se constată răspuns imun umoral, caracterizat prin apariția de anticorpi specifici
decelabili prin diferite teste serologice. Păsările trecute prin boală dobândesc o imunitate
solidă. Este strâns înrudit cu virusul hepatitei A, având 39% identitate privind conținutul în
aminoacizi, comparativ cu alte picornavirusuri la care identitatea este de 19-21% (Marvil et al.,
1999).
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “encefalomielita infecțioasă
aviară“ sau “epidemic tremor”. Perioada de incubație este de 5 la 14 zile, dependentă de calea
de infecție. Sunt receptivi la boală puii de găină în primele 6 săptămâni de viață, mai sensibili

17
fiind cei de 6-21 zile. Din punct de vedere clinic, la pui domină tulburările nervoase,
manifestate prin tremurături ale capului și gâtului, urmate de paralizii ale aripilor și picioarelor
(Pop et al., 1981); (Vasiu et al., 2015). Puii mai în vârstă prezintă semne neurologice, mai puțin
exprimate. Păsările adulte fac infecții asimptomatice, la unele cazuri se constată opacifiere
albăstruie a corneei și orbire (Perianu, 2005); (Răpuntean et al., 2014). Se poate înregistra
scăderea pronunțată a producției de ouă cu 5-40%. Boala are evoluție epidemică, fără a exprima
o contagiozitate evidentă, dar uneori morbiditatea poate ajunge la 60%. Mortalitatea este de
25%, dar când virusul este nou introdus într-o fermă, rata pierderilor poate trece de 50%. La
curci boala are o evoluție mai ușoară.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor păsări bolnave, cadavre, ouă (pentru izolarea
și identificarea virusului) și probe de sânge (pentru evidențierea efectorilor imuni).
- Izolarea virusului. Se efectuează însămânțări pe substraturi celulare, urmărind
identificarea virusului prin imunofluorescență. Evidențierea virusului se poate face și pe
amprente de creier. În culturi virusul nu induce efect citopatic. Virusul poate fi izolat și prin
inoculări pe ouă embrionate de 5-7 zile.
- Examen serologic. Anticorpii pot fi evidențiați prin seroneutralizare (la păsările
adulte), imunodifuzie în gel de agar, imunofluorescența indirectă și tehnici imunoenzimatice
(ELISA) (Shafren et Tannoch, 1991). Pentru decelarea stării de portaj și trecerea prin boală a
păsărilor adulte, se poate executa testul de seroneutralizare pe embrioni de 6 zile, folosind o
tulpină de virus embrio-adaptată sau testul susceptibilității embrionare.
- Infecția experimentală. Se poate face pe ouă embrionate de 5-6 zile, inocularea
făcându-se pe cale intravitelină, fiind demonstrat faptul că virusul se identifică în mai multe
organe, dar tulpinile pot exprima tropism pentru diferite țesuturi, chiar dacă antigenic sunt
identice (Shafren et Tannock, 1991). Tulpinile embrio-adaptate sunt puternic neurotrope. Ele
produc îmbolnăviri la puii de toate vârstele după inoculări parenterale, însă rareori pe cale orală.
Bobocii de rață și puii de bibilică pot fi infectați experimental. Infecția se poate reproduce la
pui de curcă, porumbel, rață, prin inoculare intracerebrală, intravenoasă sau intraoculară.
Imunoprofilaxie. Se realizează cu vaccinuri vii din sușe embrio-adaptate care și-au
pierdut enteropatogenitatea sau vaccinuri inactivate cu betapropiolactonă și adaus de substanțe
adjuvante. Vaccinurile atenuate sunt mai frecvent folosite, se administrează în apa de băut,
aerosoli sau prin injectare și dezvoltă titruri înalte de anticorpi, asigurând o bună protecție
imună (Lin et al., 2018). Puii proveniți din păsări vaccinate sunt protejați de anticorpii maternali
în perioada critică de până la 21 de zile. Vaccinurile pot conține numai virusul encefalomielitei

18
sau sunt vaccinuri mixte în care sunt incluse și alte virusuri (exemplu: Nobilis encefalomielită
și difterovariolă [40].

1.5. Genul MEGRIVIRUS

1.5.1. Virusul hepatitei curcilor

Turkey hepatitis virus (THV)

În genul Megrivirus este inclusă o singură specie Turkey hepatitis 1 (THV-1), numită
și Meleagris A după denumirea curcilor (Meleagris meleagris). În context se poate aminti că
în acest gen este încadrată și o specie izolată de la porumbeii sălbatici, care este distant înrudită
cu turkey megrivirus, fiind izolată în Hong Kong și Ungaria (Phan et al., 2013).
Ecologie. Boală hepatică a curcilor provocată de acest virus, a fost recunoscută încă din
anul 1959 în Statele Unite ale Americii și Canada (Snoeyenbos et al., 1959). Sunt afectate
curcile, mai sensibile fiind cele tinere. Date referitoare la existența unei boli cu hepatită și
pancreatită la curci, cu picorna-like virus, sunt menționate și de alți autori (Mac Donald et al.,
1982). În anul 2010 o boală clinică manifestată prin oboseală, diaree și mortalitate ridicată, a
fost descrisă la curci de 3-5 săptămâni în statul Indiana din SUA. În ferme comerciale de curci
din California se detectează în probe de ficat, bilă, intestine, ser, conținut cloacal, secvențe ale
unui picornavirus care, în baza analizei de hibridizare in situ și teste imunohistochimice, este
considerat un nou picornavirus (Honkavouri et al., 2011). O semnalare asemănătoare este
făcută pe probe de fecale recoltate de la pui de găină, rațe domestice și curci, în care, prin
analiză moleculară, s-a evidențiat un nou picornavirus, propus ca nou gen în cadrul
picornavirusurilor (Farkas et al., 2012). Prin analiză metagenomică a genomului, s-a arătat că
virusul detectat în probele de fecale, prezenta secvențe de aminoacizi identice (96%), cu un
picornavirus izolat de la curci în USA (Boros et al., 2012). Virusul de origine americană a fost
denumit provizoriu „turkey avihepatovirus sisterclade virus” [TuASV-USA-IN1] bazat pe
înrudirea cu virusul hepatitei A din genul Avihepatovirus. TuASV-1 s-a identificat și în
Ungaria, la curci sănătoase, dar și cu “stunting syndrome” și/sau enterită (Boros et al., 2013).
Morfologie. Virion cu simetrie icosaedrică cu dimensiuni de 24-30 nm, genom
ARNmc, mărimea 9,1 kb. Nu are însușiri hemaglutinante.
Rezistență. Virusul este rezistent la cloroform, fenol. Supraviețuiește în gălbenuș de
ou 6 ore la 60oC, 14 ore la 56oC și 4 săptămâni la 37oC. Este stabil la pH acid (Honkavouri et
al., 2011). Este inactivat de formol (Vasiu et al., 2015).

19
 Cultivare. Multiplicarea virionului se face pe embrioni de găină sau de curcă de 5-6
zile care se inoculează pe cale intravitelină. Tulpinile virulente îi omoară în 4 zile după infecție.
Antigenitate. Studiul genetic al noului tip de picornavirus izolat de la curci a relevat
că acesta este distinct genetic de „turkey gallicivirus” și „megriviruses”, și distant înrudit cu
membrii ai genului Avihepatovirus (Boros et al., 2013).
Patogeneză. Infecția se transmite pe cale fecal-orală, virusul fiind identificat în cloacă
chiar și la curci asimptomatice (Honkavouri et al., 2011). Inițial are loc o fază de viremie,
urmată de răspândirea virusului în organele interne, dominant în ficat, la nivelul căruia
determină vacuolizări precoce a hepatocitelor, infiltrație de celule mononucleare,
reticuloendoteliale și rare heterofile (Știrbu, 2005). Virusul se evidențiază în citoplasma
hepatocitelor, dar poate fi detectat și în alte țesuturi sau organe (intestin, pancreas, bilă). Se
produc leziuni semnificative de hepatită și pancreatită (MacDonald et al., 1982).
Infecția naturală. Poartă denumirea de “hepatita virală a curcilor”. Boala se întâlnește
numai la curcă, mai sensibili fiind puii de curcă în primele zile de viață și evoluează obișnuit
subclinic. În condiții de stres se poate constata depresie, anorexie, diaree și chiar morți subite.
Morbiditatea poate ajunge la 100%, iar mortalitatea este scăzută, aproximativ 5-25%. În
parenchimul hepatic se pot constata multiple focare cenușii-gălbui, de 1-2 mm, care pot
conflua. Leziuni se pot constata și în pancreas.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor pui bolnavi, cadavre, ouă embrionate.
- Izolarea virusului. Se face pe ouă embrionate de găină sau de curcă care se inoculează
pe cale intravitelină cu suspensie de țesut hepatic sau fecale prelevate de la păsările suspecte.
Identificarea se face în prezent prin teste de biologie moleculară.
- Examen histopatologic. Se constată necroze multifocale în ficat și infiltrații cu
mononucleare, leziuni ce sunt prezente și în pancreas (Honkavouri et al., 2011). Prezintă
semnificație prezența în hepatocite a incluziilor intranucleare bazofile.
- Infecția experimentală. Boala poate fi reprodusă experimental prin inoculare de
material virulent provenit de la curci bolnave, la pui de curcă (Klein et al., 1991).

Bibliografie

1. Bastos A.D., Bertschinger H.J., Cordel C., van Vuuren C.D.,
Keet D., Bengis R.G., Grobler D.G., Thompson G.R., (1999)
Possibility of sexual transmission of foot-and-month disease
from African bufallo to cattle. Vet. Rec., 145(3): 77-79.
2. Boros Á., Nemes C., Pankovics P., Kapusinszky B., Delwart
E., Reuter G., (2012) Identification and complete genome
characterization of a novel picornavirus in turkey (Meleagris
gallopavo). J. Gen. Virol., 93: 2171-2182;
3. Boros Á., Nemes C., Pankovics P., Kapusinszky B., Delwart
E., Reuter G., (2013) Genetic characterization of a novel
picornavirus in turkey (Meleagris gallopavo) distinsct from
turkey galliciviruses and megriviruses and distant related to the
members of the genul Avihepatovirus. J. Gen. Virol.,
doi:10.1099/vir.0.05111797-0;
4. Chang L.Y., Lee C.Y., Kao C.L., Fang T.Y., Lu C.Y., Lee
P.I., Huang L.M., (2007) Hand, foot-and-mouth disease

20
 complicated with central nervous system involvment in Taiwan
in 1980-1981. J. Formos. Med. Assoc., 106(2): 173-176.
5. Chen Molin, Tang Wei, Hua Xiuguo, (2018) Molecular
characterization of a porcine teschovirus HuN-1 isolate
proliferating in PK-15 cell. BMC. Vet. Res., 14: 142;
6. Dekker A., (2000) Pathogenesis, diagnosis and epizootology of
swine vesicular disease. Vet.Q, 22(4): 189-192;
7. Dumitrescu A., Mircescu Gh., Moga-Mânzat R., Tomescu
V., (1976) Febra aftoasă. Editura Ceres, București;
8. Dvorakova H., Prodelalova J., Reichelova M., (2008)
Comparative inactivation of Aujeszky’s disease virus, Porcine
techovirus and Vesicular stomatitis virus by chemical
desinfectants. Veterinari Medicina, 53(5): 236-242;
9. Farkas T., Fey B., Hargitt E, 3rd, Parcells M., Ladman B.,
Murgia M., and Saif Y., (2012) Molecular detection of novel
picornaviruses in chickens and turkeys. Virus Genes, 44(2): 262-
272;
10. Hauck R., Senties-Cue C.G., Wang Y., Kern C., Shivaprasad
H.L., Zhou H., Gallardo R.A., (2017) Evolution of avian
encephalomyelitis virus during embrio-adaptation. Vet.
Microbiol., 204: 1-7;
11. Honkavouri S. K., Shivaprasad H. L., Briese T., Street C.,
Hirschberg L. D., Hutchinson S., Lipkin W. I., (2011) Novel
Picornavirus in Turkey Poults with Hepatitis, California,USA.
EID Journal, 17(3): 480-487;
12. Howell P.G., Young E., Hedger R.S., (1973) Foot and mouth
disease in the african elephant (Loxodonta africana).
Onderstepoort J. Vet. Res., 40(2): 41-52;
13. Hubschule O. J. B., Rajoanarison J., Koko M.,
Rakotondramary E., Rasolfomanana P., (1983) ELISA for
detection of Teschen virus antibodies in swine serum samples.
Dtsch. Tierarztl. Wochenschr., 90: 86-88;
14. Klein P. N., Castro A. E., Meteyer C. U., Reynolds B.,
Swartzman-Andert J. A., Cooper G., (1991) Experimental
transmission of turkey viral hepatitis to old poultry and
identification of associated viral particles reseambling picorna-
viruses. Avian Dis., 35: 115-125;
15. Lai S.S., McKercher P.D., Moore D.M., Gillespie J.H., (1979)
Pathogenesis of swine vesicular disease virus. Am. J. Vet. Res.,
40(4): 463-468;
16. Lin W., Lu P., Li A., Wu Y., Li H., Chen F., Ma J., Xie Q.,
(2018) Assessing the efficacy of a live vaccine against avian
encephalomyelitis virus. Arch. Virol., 163(9): 2395-2404:
17. Liu J., Wei T., Kwang J., (2002) Avian Encephalo-myelitis
Virus Induced Apoptosis Via Major Structural Protein VP-3.
Virology, 300(1): 39-40;
18. Mac Donald J. W., Randall C, J., Dagless M. D., Gray E. W.,
(1982) Picorna-like virus causing hepatitis and pancreatitis in
turkey. Vet. Rec., 111: 323;
19. Marvil P., Knowles N. J., Mockett A. P., Britton P., Brown
T. D., Cavanagh D., (1999) Avian encephalomyelitis is a
picornavirus and is most closely related to hepatitis A virus. J.
Gen. Virol., 80 (Pt 3): 653-662;
20. Oneț E., (1983) Virusuri și viroze animale. Editura Dacia Cluj-
Napoca, vol. II: 47-52;
21. Perianu T., (2005) Boli infecțioase ale animalelor. Vol. II
Viroze. Editura Universitas XXI, p. 13-17.
22. Phan T. G., Vo N. P., Boros Á., Pankovics P., Reuter G., Li
O. T., Wang C., Deng X., Poon L. L., Delwart E., (2013) The
viruses of wild pigeon dropping. PLoS One, 8(9): e72787, doi:
10.137;
23. Pop M., Vasiu C., Răpuntea Gh., (1981) Ghid de diagnostic în
bolile infecțioase ale animalelor. Editura Ceres, București.
24. Pop M., Vasiu C., Răpuntea Gh., (1988) Profilaxie și
combatere în boli infecțioase la animale. Editura Ceres,
București.
21
25. Rahman H., Dutta P.K., Dewan J.N., (1988) Foot and month
Disease in Elephant (Elephas maximus). J. Vet. Med., Series B,
35: 70-71;
26. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014). Familia Picornaviridae.
În Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 9-50;
27. Rhyan J., McCollum M., Gidlewski T., Shalev M.,Ward G.,
Donahue B., Artz J., Stenfeldt C., Mohamed F., Nol P., Deng
M., Metwally S., McKenna T., Salman M., (2016) Foot-and-
mouth disease in small sample of experimentally infected
pronghorn (Antilopa americana). J. Wildl. Dis., 52(4): 862-873;
28. Shafren R. D., Tannock G. A., (1991) Patho-genesis of avian
encephalomyelitis viruses. J. Gen. Virol., 72: 2713-2719;
29. Sobrino F., Dávilo M., Ortin J., & Domingo C., (1983)
Multiple genetic variants arise in the course of replication of
foot-and-mouth disease virus in cell culture. Virology, 128: 310-
318;
30. Snoeyenbos G. H., Bosch H. I., and Sevoian M., (1959)
Clinical, Immunological and Serological observations on turkey
virus hepatitis. Avian Dis., 9: 578-591;
31. Știrbu C., (2005), Febra aftoasă. În Boli Virotice și Prionice ale
Animalelor, Editura Brumar, Timișoara: p. 475-489; 505-507;
32. Taylor D., (1981) Les maladies du porc. Edition du Point
veterinaire, Maisons Alfort: 41-43;
33. Topolu N., Alcigir G., (2004) Avian encephalo-myelitis in
naturally infected pigeons in Turkey. Avian Pathol., 33: 381-
386;
34. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica (2015). Boli
bacteriene și virale la păsări, Editura Napoca Star, p. 283-288;
291-293.
35. Verdaguer N., Jimenez-Calvero M.A., Fita I., Ley V., (2003)
Structure of Swine Vesicular Disease: Maping of Changes
Occurring during Adaptation of Human Coxackie B5 Virus To
Infect Swine. Journal of Virology. DOI:
10.1128/JVI.77.18.9780-9789.2003
36. Whitte von K. H., Auerbach J., Loss K. U., Neuhaus S.,
Prager D., (1994) Typisierung von 17 porzinen Enterovirus-
isolaten aus Polioenzephalo-myelitis-fällen der Jahre 1983-
1151. DTW Dtsch. Tierarztl. Wochenschr., 101: 453-492;
www.picornaviridae.com/sapelovirus.
37. Yamada M., Kozakura R., Kaku Y., Nakamura K.,
Yamamoto Y., Yoshii M., Miyazaki A., Tsunemitsu H.,
Narita M., (2008) Immunohisto-chemical distribution of viral
antigens in pigs naturally infected with porcine techovirus. J.
Vet. Med. Sci., 70: 305-308;
38. Zell R., Dauber M., Krumbholz A., Henke A., Birch-
Hirschfeld E., Stelzner A., Prager D., Wurm R., (2001)
Porcine techoviruses comprise at least eleven distinct serotypes:
Molecular and evolutionary aspects. J. Virol., 75(4): 1620-1631;
39. Yu X.H., Zhao J., Qin X.H., Zhang G.Z., (2015) Serological
evidence of avian encephalomyelitis virus infection associated
with verical transmission in chickens. Biologicals, 43(6): 512-4.
40. *** Intervet (2005) Catalog de produse biologice veterinare
41. *** Swine Vesicular Disease, (2007) The Centre Food Security
and Public Health. Iowa State University: 1-4;
42. *** Swine Vesicular Disease (2013) Aetiology, Epidemiology,
Diagnosis, Prevention and Control. www.oie.int/
43. *** Teschen Disease:
http://panis.spc.int/RefStuff/Manual/Porcine/
44. *** Teschen encephalomyelitis. (2008) OIE Terresrtial
Manual, p. 1146-1151;
45. *** Teschovirus Encephalomyelitis and Porcine Teschovirus
Infections (2018) The Centre Food Security and Public Health.
Iowa State University: 1-6;
46. *** Foot and mouth disease, (2012) OIE Terresrtial Manual,
p. 145-168; www.oie.int/fileadmin/Home/eng/Health-Standards
47. *** Viral Zone (2010) Swiss Institute of Bioinformatics.
www.Expasy.org/
 2. Familia CALICIVIRIDAE

 Dimensiuni 30-38 nm, neanvelopate, simetrie icosaedrică

100 nm (T=3).

 Proteina capsidală C conține două domenii: S al scheletului

capsidei și P (P1 și P2) ce proemină pe suprafață.

 Prezintă la suprafață formațiuni cu aspect de cupă sugerând

steaua lui David.

 Genom ARNmc, liniar, sens (+), 7,3-8,3 kb.

 Izolare de la om, maimuțe, vite, nurci, câini, pui, reptile,

amfibieni insecte și chiar la animale marine.

 Grupează 6 genuri: Lagovirus, Nebovirus, Norovirus,

Sapovirus, Vesivirus.

2.1. Genul LAGOVIRUS

2.1.1. Virusul bolii hemoragice a iepurelui

Rabbit haemorrhagic disease virus (RHDV)

Boala a fost descrisă pentru prima dată în 1980, însă originea ei a rămas necunoscută.
Primul focar este menționat în China (1984). Fiind foarte contagioasă, după 1990, s-a răspândit
în numeroase țări din Europa, Asia, Australia, Africa și America. În 1990 boala a fost descrisă
și în România (Nicolae et al., 1991).
Ecologie. Sunt receptivi iepurii de casă și mai puțin cei sălbatici, îmbolnăvindu-se mai
frecvent cei trecuți de 2 luni. Sunt afectați numai iepurii din specia Oryctolagus (O. cuniculus).
Alte specii de iepuri nu par să fie susceptibile. Sursele de infecție sunt numeroase, virusul fiind
transmis atât prin surse primare, cât și secundare. Iepurii bolnavi elimină mari cantități de virus,
prin fecale, urină, secreții nazale, contaminând diferite materiale din mediul exterior, care au
rol în transmitere (furaje, apă, unelte de întreținere, cuști, mijloace de transport), dar și prin
diverși vehiculatori cum sunt: crescători, îngrijitori, vânători, animale refractare, rozătoare,
insecte [16]. Deși virusul nu se multiplică în prădători, aceste animale pot elimina virusul prin
fecale. Un rol important îl au iepurii cu forme subclinice, iepurii purtători de virus, precum și
cadavrele în descompunere. Virusul fiind rezistent la temperaturi scăzute, difuzarea lui în
diferite țări s-a produs prin comerțul cu carne refrigerată sau congelată [16].

22
 Rezistență. Virusul este rezistent la condițiile mediului exterior, mai ales dacă este
înglobat în țesuturi. În suspensii de țesuturi stocate la +4oC supraviețuiește mai mult de 3 luni.
La 50oC nu este inactivat după o oră. Rezistă la putrefacție, congelare și este inactivat ușor de
soda caustică 10% și formol 1-2%. Este rezistent la eter, cloroform și la pH acid. Substanțele
dezinfectante de dată mai recentă au efect virulicid [16].
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 30-32 nm, simetrie icosaedrică prezentând o
capsidă constituită din 32 capsomere, neanvelopat. La suprafață se identifică 32 depresiuni în
formă de cupă (calix) (Abrantes et al., 2012). Genomul este constituit din ARNmc, cu o mărime
de 7,5 kb. Virusul are proprietăți hemaglutinante față de hematiile de om (grupa O), hematiile
de oaie și eritrocitele de pui.
Cultivare. Deși s-au făcut numeroase încercări, nu a putut fi cultivat in vitro, pe
substraturi celulare sau pe ouă embrionate. În organism, virionul se multiplică în citoplasma
celulelor gazdă, îndeosebi în hepatocite.
Antigenitate. Antigenic există un singur serotip, cu două subtipuri majore: RHDV și o
variantă antigenică RHDVa (Abrantes et al., 2012); [16]. S-a demonstrat că proteina VP60 este
responsabilă de asigurarea imunogenității.
Patogeneză. Lineajul celulelor fagocitare mononucleare este considerat ținta predilectă
a virusului. La animalele bolnave acesta se replică în intestinul subțire, ficat, limfocitele
splenice din zone marginală și pulpa roșie. Determină formarea de incluzii puternic oxifile în
nucleii hepatocitelor. În baza a numeroase infecții experimentale, dar și prin examinarea
organelor provenite de la animale moarte datorită infecțiilor naturale, s-a putut stabili existența
unui tablou micro-lezional complex în care, leziunile provocate de coagularea intravasculară
diseminată, joacă un rol dominant în mecanismul patogenetic al bolii. Necroza hepatocitelor
ca urmare a replicării virale, declanșează o micro-tromboză generalizată, care la rândul ei
accentuează necrozele hepatice. Leziunile endoteliale și deficiențele provocate în procesul de
coagulare, sunt posibile cauze ale sindromului hemoragic (Marcato et al., 1991).
Infecția naturală. Poartă denumirea de “boala hemoragică a iepurilor”, dar este
cunoscută și sub alte denumiri ca „hepatita necrotică acută”, „sindromul hemoragic al
iepurilor”. Receptivitatea nu este influențată de rasă, tipul de alimentație sau condițiile de
igienă. Îmbolnăvirile au un caracter exploziv, cu simptome de o rară brutalitate, cu evoluție
supraacută și acută, cu abatere pronunțată, epistaxis, convulsii, paralizii, deseori cu morți
subite. Morbiditatea este de 100% și mortalitatea de 75-100%. Leziunea cea mai gravă se
găsește la nivelul ficatului care prezintă necroze difuze sau în focare și numeroase hemoragii

23
în alte organe și țesuturi. Infecții cronice, latente și persistente au fost raportate, ca și existența
de tulpini nepatogene, izolate de la iepuri sălbatici [16].
Diagnostic. Se trimit laboratoarelor iepuri bolnavi și cadavre. Testele de confirmare
includ: examen de identificare a virusului: detecția acidului nucleic din sânge, ficat, splină prin
RT-PCR; examen imunohistochimic; western blotting; electronomicroscopie; examen
serologic: HA-IHA; ELISA de competiție; isoELISAs (Isotype enzime-linked immunosorbent
assay); examen histopatologic: prezintă importanță evidențierea de incluzii intranucleare în
ficat, splină, pulmon, creier și rinichi.
Imunoprofilaxie. Se utilizează vaccinuri inactivate cu formol și adsorbite pe hidroxid
de aluminiu, fiind în uz diferite vaccinuri comerciale. Se prepară din extracte de organe (triturat
hepatic) provenite de la iepurii infectați. În unele experimente s-a folosit ca vaccin particule
virus-like obținute prin tehnologia ADN recombinant în baculo-virusuri. Produsul obținut,
administrat parenteral sau pe cale orală, s-a dovedit eficace în prevenirea bolii, dar nu s-a ajuns
la o formulă comercială. La noi în țară se produc vaccinurile: Hemovirovac (vaccin inactivat
contra bolii hemoragice), Mixoromvac (vaccin viu MXO-82) și Mixohemovirovac (vaccin
asociat contra mixomatozei și bolii hemoragice) [21].

2.2. Genul VESIVIRUS

2.2.1. Virusul corizei infecțioase a felinelor

Feline calicivirus disease (FCV)

Ecologie. Sunt receptive felinele, însă sunt afectate mai frecvent pisicile, indiferent de
rasă, sex și vârstă, mai sensibile fiind cele sub vârsta de 1 an. Sursele de infecție sunt
reprezentate de pisicile bolnave (elimină cantități mari de virus prin salivă și secrețiile nazale),
pisicile convalescente, cele purtătoare, precum și felinele sălbatice și cele din grădinile
zoologice, îndeosebi gheparzii (Munson et al., 2004). Pisicile purtătoare elimină virusul în
permanență, deoarece acesta se cantonează în tonsile sau în epiteliul mucoasei oro-faringiene.
În consecință starea de purtător (persistența virală) poate să dureze mai mulți ani sau chiar toată
viața. Se consideră că aproximativ 50% din pisicile aparent sănătoase pot fi purtătoare și
excretoare de virus. Pisicile vaccinate pot să nu se îmbolnăvească, dar se pot infecta și să devină
purtătoare.
Rezistență. Calicivirusul felin are o rezistență moderată în mediul exterior, fiind foarte
sensibil la clor (Thurston et al., 2002). Este inactivat în 30 de minute la 50oC, de hipocloritul
de sodiu și derivații fenolici. Este rezistent la clorhexidină și amoniu cuaternar.

24
 Morfologie. Virionul are dimensiuni de 35-40 nm, simetrie icosaedrică, cu genom
ARNmc. Pe suprafață prezintă depresiuni sub formă de cupă (calix). În structura capsidei virale
se găsește o proteină majoră (polipeptid).
Cultivare. Virusul se replică în culturi celulare stabilizate (linia VERO). Pentru
cultivare, cel mai frecvent se folosește linia CrFK (linie celulară de rinichi de pisică) (Bidawid
et al., 2003). În monostratul de celule virusul se replică rapid cu formarea de sinciții și efect
citopatic, titrul viral maxim fiind atins după 8 ore de la infecție.
Antigenitate. Este unic din punct de vedere antigenic, dar cu mai multe subtipuri,
existând un grad ridicat de heteroantigenitate între diferite izolate virale, ca urmare a
diferențelor în aminoacizi din regiunea hipervariabilă (Seal et al., 1993). Studiul acestora a
arătat că ele există ca și cvasispecii care evoluează și se exprimă ca variații „antigenic drift”
(deriva antigenică). Alterările semnificative în profilul antigenic al izolatelor individuale de la
pisicile purtătoare sunt urmarea unui mecanism de selecție imună și pot juca un rol important
în persistența virală. Prin trecerea prin boală se dezvoltă anticorpi neutralizanți, care apar după
6-7 zile de la producerea infecției.
Patogeneză. Tulpinile au diferite grade de virulență. Virusul are o contagiozitate
ridicată și pătrunde în organism prin căile: respiratorie, conjunctivală și orală. Prin aerosoli
difuzează la o distanță de 1,5 m. În organism virusul are tropism pentru celulele epiteliale ale
mucoasei conjunctivale și linguale, pentru tonsile și pneumocitele alveolare. O viremie
tranzitorie poate să se producă. În pulmoni tulpinile virulente produc pneumonie interstițială.
Infecția naturală. „Caliciviroza felină”, are o perioadă de incubație scurtă, de la 5-10
zile (în funcție de doza de virus și virulența tulpinii). Evoluează acut sau cronic, animalele
bolnave prezentând semne de rinită, conjunctivită, vezicule și ulcerații ale cavității bucale și pe
nări. Tulpinile înalt virulente pot produce edem pulmonar și pneumonie interstițială, mai ales
la pisicile tinere (Schor - Evans et al., 2003); (Hurley et al., 2004). Uneori se constată
șchiopături și dureri articulare, cauzate de îngroșarea membranei sinoviale și acumularea de
lichid sinovial. Se menționează faptul că unele tulpini, care se disting fenotipic de tulpinile ce
produc coriza, pot să determine îmbolnăviri de natură digestivă cu diaree, până la evoluție
sistemică severă (Schor-Evans et al., 2003); (Ossiboff et al., 2007).
Diagnostic. Examenul virusologic urmărește izolarea și identificarea virusului prin SN
pe culturi celulare, IF sau teste ELISA, examen imunohistochimic și microscopie electronică.
Există și chituri comerciale (Biopanda Feline Calicivirus Antigen Rapid Test), care permite
identificarea antigenului (FCV Ag) din secreții oculare sau nazale [20].

25
 Imunoprofilaxie. Se realizează prin utilizarea unor vaccinuri vii atenuate (tulpina F-9)
sau vaccinuri inactivate. Vaccinurile pot să vizeze numai prevenția corizei sau se folosesc
vaccinuri mixte contra calicivirozei și rinotraheitei infecțioase. Din cauza variabilității
antigenice se recomandă folosirea de vaccinuri polivalente care induc o protecție imună mai
eficace, comparativ cu vaccinurile monovalente (Seal et al., 1993).

2.2.2. Virusul exantemului veziculos porcin

Vesicular exanthema of swine virus (VESV)

Ecologie. În condiții naturale este afectat numai porcul, indiferent de vârstă sau rasă.
Animalele bolnave elimină virusul în mediul exterior prin lichidul vezicular, ca și prin urină,
fecale, secreții. Animalele trecute prin boală rămân eliminatoare. Virusul a fost identificat în
râmele colectate din solul în care s-au îngropat cadavre de porci bolnavi [17]. Toate produsele
provenite de la animale bolnave sacrificate sau trecute prin boală, apele de spălare, resturile
culinare, furajele contaminate, pot contribui la diseminarea virusului. Virusuri similare au fost
izolate de la pești, păsări, reptile și alte mamifere, inclusiv sconcși. În condiții experimentale
infecția a putut fi transmisă la hamsteri și câini. Pe baza unor observații epidemiologice
efectuate în California, se apreciază că mamiferele marine contaminate din Oceanul Pacific,
reprezintă rezervorul natural de virus (Clarke et al., 1997); [19]. Nu reprezintă o amenințare la
adresa sănătății publice, dar a fost totuși semnalări ca fiind agentul cauzator în cazuri de boală
clinică umană cu formarea de blistere [19].
Rezistență. Este stabil în mediu și rezistent la căldură. Este inactivat la 56oC în 1 oră.
Rezistă 6 săptămâni la temperatura camerei, până la 4 săptămâni la 7 oC, 2 ani la 4-6oC
conservat în glicerină 50% și 18 săptămâni la – 70oC. Fiind rezistent la pH acid, păstrarea cărnii
chiar prin modificările biochimice pe care aceasta le suferă, nu are influență asupra infectivității
virusului (Oneț, 1983). Este rezistent la procesele de sărare și afumare, la refrigerare și
congelare. Poate să reziste în șuncă 180 zile, în mezeluri uscate peste 1 an și peste 2 ani în
carcase intestinale prelucrare [18]. Este complet inactivat de hidroxidul de sodiu 2%,
hipocloritul de sodiu 0,1%, de formol și clorura de var. Este sensibil la agenții oxidanți, iodofori
și soluții acide (acid citric 2%, acid acetic 5%) și fenol [19].
Morfologie. Particula virală matură este neanvelopată, are simetrie icosaedrică, formă
sferoidală, cu dimensiuni de 35-40 nm. Genomul este constituit din ARNmc (7,3-8,3 kb),
ARN-ul viral este infectant și servește atât ca genom cât și ca ARNm. Filogenetic s-au
identificat 4 grupuri distincte [17].

26
 Cultivare. Este un virus epiteliotrop și se cultivă pe culturi celulare de origine porcină,
îndeosebi celule renale de porc (Edwards et al., 1987). Produce efect citopatic în monostratul
celular, manifestat prin vacuolizări citoplasmatice și mărirea nucleilor. Nu se cultivă pe oul
embrionat de găină.
Antigenitate. Virionul prezintă o pronunțată variabilitate antigenică, fiind identificate
un număr de 40 tipuri serologice (denumite colectiv vesivirusuri marine), din care 13 sunt
catalogate ca VESV, 17 aparținând virusului leului de mare San Miguel, iar restul sunt
denumite după speciile la care au fost descoperite [19]. Se precizează că animalele imunizate
față de un serotip, câștigă imunitate numai față de tipul respectiv și parțial față de celelalte
serotipuri. Imunitatea câștigată față de serotipul infectant este solidă și durează cca 20 luni,
însă din cauza numărului mare de serotipuri și lipsa imunității încrucișate, reinfecțiile
heteroloage sunt posibile.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism prin soluțiile de continuitate de la nivelul
mucoasei bucale și al tegumentului râtului. Are loc multiplicarea virusului la poarta de intrare,
apoi pătrunde în sânge determinând viremia care durează 72-84 ore. Virusul se găsește în sânge
cu 48 de ore înainte de apariția veziculelor și dispare la 36 de ore după stadiul de veziculă.
Ulterior, virusul se localizează în țesuturi pentru care are tropism: epiteliul mucoasei bucale, al
pielii ongloanelor, al cutisului mamelei, unde determină apariția unor erupții veziculoase,
având la bază fenomene de degenerescență balonizantă (virus epiteliotrop). Ocazional vezicule
secundare pot să se formeze.
Infecția naturală. În mod natural singura specie receptivă este porcul, boala fiind
cunoscută sub numele de “exantemul veziculos al porcului”. Perioada de incubație este de 1-4
zile. Clinic, se constată prezența de vezicule, ce apar mai întâi pe rât și mucoasa bucală, iar
după 2-3 zile la extremitățile membrelor și pe mameloane. Pot să apară și în locurile unde s-au
făcut tatuaje [19]. Veziculele primare au dimensiuni de 0,5-3 cm diametru, au învelișul foarte
fragil, se rup cu ușurință după 12-24 de ore, rămânând în loc o suprafață roșie care sângerează.
În afara acestora, virusul poate cauza encefalită, miocardită, diaree, iar la scroafele gestante
avorturi și fătări de purcei neviabili, iar la cele în lactație hipo- și agalaxie (Neill et al., 1998).
Morbiditatea este de 10-90% și difuzează rapid într-un efectiv. Boala poate evolua sub formă
de valuri epidemice ce se repetă din 2 în 2 ani.
Diagnostic. Trebuie avută în vedere diferențierea de virusul febrei aftoase și alte boli
eruptive. Se expediază laboratoarelor de profil limfă din veziculele nedeschise, lambouri de
vezicule, de preferință de pe rât, recoltate în soluție fiziologică glicerinată 50% cu pH 7,4-7,6
(pentru examene virusologice) și probe de sânge (pentru testele serologice).

27
 - Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe celule renale de embrioni de porc și de vițel
urmărind efectul citopatic indus, care este pozitiv pe celulele de porc și negativ pe cele de vițel.
Uneori sunt necesare efectuare de 4-5 pasaje oarbe, în caz că la primele însămânțări nu se
observă efect citopatic. Nu se cultivă pe embrionul de găină. Identificarea se face prin ELISA
și microscopie electronică. Diferențierea între virusurile ce produc boli cu caracter vezicular se
face în prezent prin tehnici de biologie moleculară: PCR, rT-PCR, mRT-PCR (multiplex
Revers-Transcriptase) (Hidson et al., 2008).
- Examen serologic. Se practică RFC, SN, imunocromatografie, prin care se face
tipizarea serotipului de virus care a provocat boala.
- Infecția experimentală. Se face în scopul diferențierii de alte virusuri eruptive. Cobaiul
este refractar la virusul exantemului și foarte receptiv la virusul febrei aftoase.
Imunoprofilaxie. Producerea unor vaccinuri eficace a întâmpinat dificultăți din cauza
serotipurilor multiple, încât nu s-a ajuns la obținerea unor vaccinuri comerciale.

Bibliografie

1. Abrantes J., van der Loo W., Le Pendu J., Esteves P., (2012)
Rabbit haemorrhagic (RHD) and rabbit heamorrhagic disease
virus (RHDV): a review. Vet. Res., 43(1): 12;
2. Bidawid S., Malik N., Adeqbunrin O., Sattar S. A., Farber J.
M., (2003) A feline kidney cell line-based plaque assay for feline
calicivirus, a surogate for Norwalk virus. J. Gen. Virol. Methods,
107(2): 163-167;
3. Clarke N. I., Lambden R. P., (1997) The molecular biology of
caliciviruses. J. Gen. Virol., 78: 291-301;
4. Edwards J. F., Yedloutschnig R. J., Dardiri A. H., Callis J.
J., (1987) Vesicular exanthema of swine virus: isolation and
serotyping of field samples. Can. J. Vet. Res., 51(3): 358-362;
5. Hindson J. B., Reid M. S., Baker R. B., Ebert K., et al., (2008)
Diagnostic Evaluation of Multiplex Reverse Transcription-PCR
Microsfere Array Assay for Detection of Food-and-Mouth and
Alike Disease Viruses. J. Clin. Microbiol., 46(3): 1081-1089;
6. Hurley Kate, Pesavento A. Patricia, Pedersen C. N., Poland
M. Amy, Wilson E., Foley E. Janet (2004) An outbreak of
virulent feline calicivirus disease. Journal of the American
Veterinary Medical Association, 224(2): 241-249;
7. Marcato P. S., Benazzi C., Vecchi G., Galeotti M., Della
Salda L., Sarli G., Lucidi P., (1991) Clinical and pathological
features of viral haemo-rrhagic disease of rabbits and European
brown hare syndrome. Rev. Sci. Tech., 10(2): 371-392;
8. Munson L., Marker L., Dubovi E., Spencer J. A., Everman
J. F., OʹBrien S. J., (2004) Serosurvey of a viral infections in
free-ranging Nabimian cheetas (Acinonix jubatus). J. Wildl.
Dis.,40(1): 23-31;
9. Neill J. D., Meyer R. F., Seal B. S., (1998) The capsid protein
of vesicular exanthema of swine virus serotype A48:
relatinoship to the capsid protein of other animal caliciviruses.
Virus Res., 54(1): 39-50;
10. Nicolae I., Trepcea D., Știube P., Stănescu Venera, Popovici
V., Sachelarie Artemiza (1991) Sindromul hemoragic virotic la
iepure în România. Rev. Rom. Med. Vet., 1(1): 65;
11. Oneț E., (1983) Virusuri și viroze animale. Editura Dacia Cluj-
Napoca, vol. II, p. 47-52;
12. Ossiboff J. R., Sheh A., Shotton J., Pesaventon A., Parker S.
L. J., (2007) Feline caliciviruses (FCVs) isolated from cats with
virulent systemic disease possess in vitro phenotypes distinct
from those of other FCV isolates. J. Gen. Virol., 88(2): 506-517;
13. Schor-Evans M. E., Poland A., Johnson W. E., Pedersen N.
C., (2003) An epizootic of highly virulent feline calicivirus
disease in a hospital setting in New England. Journal of Feline
Medicine & Surgery, 5(4): 217-226;
14. Seal B. S., Ridpath J. F., Mengeling W. L., (1993) Analysis of
feline calicivirus capsid protein genes: identification of variable
antigenic determinant regions of the protein. J. Gen. Virol.,
74(Pt 11): 2519-2524;
15. Thurston E. J., Haas C., Jacangelo J., Gerba C., (2000)
Chlorine Inactivation of Adenovirus Type 40 and Fdeline
Calicivirus. American Society for Microbiology, Annual
Meeting;
16. *** Rabbit Hemorrhagic Disease, (2007) The Center for Food
Security & Public Health. Iowa State University, p. 1-4.
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/rabbit_hemorrhagic_dis
ease.pdf;
17. *** Swine Vesicular Disease, (2007) The Center Food
Security & Public Health, p. 1-4.
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/swine
18. *** Swine Vesicular Disease, (2009) OIE Technical Cards.
www.oie.int/fileadmin/Home/eng/
19. *** Vesicular Exanthema of Swine Virus, (2015) The Center
for Food Security and Public Health, Iowa State University.
www.cfsph.iastate.edu/pdf/shic-factsheet;
20. *** Feline Calicivirus Antigen Rapid Test-Biopanda
Reagents. www.biopanda.co.uk/php/
21. *** Nomenclatorul Produselor Romvac. Editura LVS
Crepuscul, Ploiești, p. 73-76;

28
 3. Familia BIRNAVIRIDAE

 Dimensiuni 60-70 nm, neanvelopate, formă sferică.

100 nm
 Simetrie icosaedrică (T=13), VP1, VP2 și VP3 sunt proteine
structurale, VPg este legată de genom.
 Genom ARNdc, bipartit (A și B), liniar, sens (–), 6 kb
 Izolare de la pești, moluște, păsări, insecte.
 Grupează 4 genuri: Aquabirnavirus, Avibirnavirus,
Blosnavirus, Entomobirnavirus.

3.1. Genul AVIBIRNAVIRUS

3.1.1. Virusul bursitei infecțioase aviare

Infectious bursal disease of chickens virus (IBDV)

Ecologie. Virusul afectează preponderent tineretul aviar de 2-15 săptămâni. Unele

păsări de curte, cât și sălbatice (sedentare sau migratoare) pot constitui rezervoare (Ogawa et
al., 1998). Virusul poate fi stocat și transmis de unele animale refractare (șobolani), viermii de
făină (Alphitobius diaperinus), diverse artropode. În unele situații pot fi infectate și curcile,
rațele, bibilicile, dar sensibilitatea cea mai ridicată tineretul aviar de 3-6 săptămâni [24].
Rezistență. Este rezistent la condițiile mediului extern. În adăposturi poate supraviețui
timp de 122 de zile, după îndepărtarea păsărilor infectate (Vasiu et al., 2015). În așternut, furaje
și apa de băut rezistă 52 de zile. Este inactivat în câteva minute de fenol 1%, formol 1%, crezol
1%, cloramină 0,5% și pH alcalin 12. Este rezistent la tripsină 0,5%, și pH-2. La temperatura
de 56oC rezistă 90 minute, la 60oC-30 minute, iar la 70oC este distrus în 30 minute.
Temperaturile joase (–20oC) conservă virusul pentru cel puțin 3 ani (Răpuntean et al., 2014).
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 55-60 nm, de formă hexagonală, neanvelopat.
Capsida fiecărei particule este alcătuită din 132 capsomere grupate în trimeri și dispuse după o
simetrie icosaedrică. Genomul viral este constituit din 2 segmente de ARNdc, notate cu literele
A (3,2 kd) și B (2,8 kd), fiind catalogat ca ARN infectant.
Cultivare. Virusul BIA se dezvoltă pe diferite substraturi celulare, cum sunt fibroblaste
de pui, celule embrionare de curcan sau de rață, celule renale de iepure sau maimuță,
macrofage, ca și pe linii celulare Vero, DF-1 (linie din fibroblaste embrionare aviare primare),
LSCC-BK3 (linie celulară limfoblastică derivată din bursă) și QT35 (linie celulară de

29
fibrosarcom de prepeliță japoneză), dar și pe linii celulare de la mamifere. Virusul produce
efect citopatic ce apare la 72 ore de la însămânțare și constă din procese distructive progresive,
cu vacuolizări citoplasmatice, celule multinucleate și formarea de incluzii intracitoplasmatice.
Virusul se cultivă și pe ouă embrionate în vârstă de 7-10 zile pe cale alantoidiană cu condiția
ca acestea să nu conțină anticorpi seroneutralizanți specifici.
Antigenitate. În baza reacțiilor de seroneutralizare încrucișată cu anticorpi
monoclonali, s-a stabilit existența a două serotipuri notate cu cifrele 1 și 2 (Rosenberger et al.,
1986); (Vakharia et al., 1994). În cadrul tipului 1 s-au identificat mai multe variante notate cu
literele A, B, C, D, E. Toate virusurile din serotipul 1 sunt patogene și provoacă imunosupresie,
subtipul A fiind cel mai activ. Tulpinile serotipului 2 s-au izolat de la curci și nu au tropism
selectiv pentru celulele bursale. În organismul păsărilor infectate se dezvoltă anticorpi
precipitanți (după 15 zile de la infecție) și anticorpi neutralizanți (după 10 zile de la infecție).
Patogeneză. Virusul are tropism pentru organele limfoide, în special bursa lui
Fabricius, formațiunile limfoide cecale și splină. Urmarea infecției orale, virusul de multiplică
în celulele limfoide și macrofagele asociate tubului digestiv, intră în circulația portală având
loc viremia primară. Virusul se răspândește rapid în foliculii bursali, determinând distrugerea
masivă a celulelor din corticală și medulară (Tanimura et Sharma, 1998). Se multiplică intens
în limfocitele B tinere cu capacitate ridicată de proliferare, dar susceptibilitatea celulelor nu se
corelează cu exprimarea de imunoglobuline pe suprafața lor (Müller, 1986). Cantități mari de
virus se eliberează din bursă, producându-se viremia secundară și localizarea virusului și în
alte țesuturi. Virusul poate ajunge în bursă și direct din intestin (Vasiu et al., 2015). Foliculii
limfoizi ai bursei se necrozează în totalitate ca o consecință a fenomenelor de necroză și
apoptoză (Tanimura et Sharma, 1998). Tulpinile foarte virulente produc, de asemenea, depleția
celulelor din timus și măduva osoasă. Limfocitele sunt înlocuite cu heterofile, resturi
plasmatice, precum și cu celule reticulare hiperplaziate. Consecința directă este afectarea
sistemului imun, urmare a acțiunii directe asupra limfocitelor B bursale, cauzând necroze
extinse ale acestora, leziunile fiind acompaniate de un infiltrat de limfocite T (Kim et al., 1999).
Limfocitele T nu sunt susceptibile la infecția cu virusul bursitei, dar pot invada masiv situsurile
de replicare virală, unde persistă aproximativ 12 săptămâni. Limfocite T se pot evidenția și în
tonsilele cecale (Tanimura et Sharma, 1997). Limfocitele T citotoxice vor limita răspândirea
virusului, prin distrugerea celulelor ce exprimă antigene virale. Pe de altă parte limfocitele T
pot amplifica leziunile inflamatorii prin sinteza și eliberarea de citokine pro-inflamatorii.
Macrofagele la rândul lor produc alte citokine proinflamatorii și oxid nitric, care joacă un rol
important în protecția și mecanismul patogenetic al virusului (Sharma et al., 2000); (Khatari et

30
al., 2007). Virusul intervine și în mecanismul diviziunii celulare pe care îl dereglează, fenomen
asociat cu liza celulei infectate. Efectul imunosupresiv se manifestă și asupra glandei Harder.
Instalarea imunosupresiei conduce la scăderea rezistenței față de infecțiile cu alte virusuri,
bacterii sau infestații parazitare, ca și scăderea capacității de răspuns imun la diverși stimulii
antigenici (vaccinuri). Efectul imunosupresor indus de virus, se manifestă până la vârsta de 6
săptămâni (Lucio et al., 1980).
Infecția naturală. Boala este numită “bursita infecțioasă aviară“ sau “boala de
Gumboro”. Clinic, se constată dezvoltare necorespunzătoare, anemie, tremurături musculare,
diaree, slăbire, prurit pericloacal. Se precizează că există corelație între varietatea și severitatea
infecțiilor oportuniste, cu vârsta păsărilor, cele tinere făcând infecții mai severe. Paradoxal,
păsările vindecate dezvoltă nivele ridicate de anticorpi față de virus, deoarece limfocitele B
periferice sunt încă funcționale. Protecția oferită de anticorpii maternali are un rol important în
modularea tabloului clinic și în evoluția curbelor de morbiditate și mortalitate din fermele de
păsări contaminate. Când virusul este nou introdus într-un crescătorie, morbiditatea se apropie
de 100%, iar mortalitatea poate ajunge la 90%. Boala este mai severă la puii de 3-6 săptămâni,
când se produc forme acute de boală, cu mortalitate ridicată. Puii de 1-4 săptămâni sunt mai
puțin sensibili, în plus ei sunt obișnuit protejați prin anticorpii maternali. Păsările de peste 6
săptămâni, rareori dezvoltă semne de boală, cu toate acestea ele produc anticorpi față de virus.
Leziunea cea mai semnificativă este inflamația bursei lui Fabricius, care apare mărită în volum
de 2-4 ori, cu conținut hemoragic sau cazeos. În fazele finale ale bolii, bursa poate fi atrofiată,
cenușie, iar rinichii sunt obișnuit măriți, cu acumulări de urați ca urmare a deshidratării și
posibil prin depunerea de complexe imune în glomerule.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor păsări bolnave, cadavre și probe de sânge, atât
pentru diagnostic, cât și pentru supravegherea epidemiologică.
- Izolarea virusului. Se vor face însămânțări pe culturi celulare, îndeosebi fibroblaste
de embrion de găină. Identificarea virusului se va face prin sero-neutralizare cu seruri pozitive
cunoscute. Testul se poate efectua pe fibroblaste de pui sau pe pui SPF. Se mai utilizează
ELISAc pentru detectarea antigenului în triturat de burse [24].
- Inoculări experimentale. Se practică pentru identificarea serotipului și variantelor
sale. Inoculările se fac pe pui SPF de 3-6 săptămâni sau pe ouă embrionate de 9-11 zile, prin
depunerea materialului virulent pe membrana corioalantoidiană.
- Examen serologic. Se practică difuzia în gel de agar, urmărindu-se evidențierea
anticorpilor precipitanți în serurile recoltate de la păsări. Antigenul utilizat în reacție se prepară
din triturat din burse Fabricius, recoltate de la pui bolnavi.

31
 - Examen histopatologic. Se practică îndeosebi de la nivelul bursei lui Fabricius.
Foliculii sunt infiltrați cu exsudat seros, iar epiteliul mucoasei este hiperplaziat. Celulele suferă
degenerescență și iau naștere microchiști. Se constată proliferări și hiperplazie reticulo-
epitelială, proliferare limfoplasmocitară și fibroblastică (Baba, 1996).
- Alte teste. Se mai poate practica imunofluorescența directă, teste de seroneutralizare
și imunoenzimatice (ELISA), reverstranscriptaze PCR cu primeri specifici pentru detectarea
acidului nucleic viral. Prezența virusului sau a antigenelor virale, pot fi detectate în țesuturile
bursale prin imunofluorescență la 3-4 zile de la infecție, la 5-6 zile prin imunodifuzie și până
la 14 zile se reușește izolarea virusului. Se practică și testul RFLP (Banda et al., 2001).
Imunoprofilaxie. Se bazează pe utilizarea de vaccinuri care se fac la părinți, care vor
transmite anticorpii pe cale vitelină. Problema cea mai dificilă o constituie perioada vaccinării
care trebuie să corespundă cu momentul scăderii anticorpilor materni. În general, anticorpii
maternali pot persista, în medie, până la 21 de zile. Vaccinurile inactivate în emulsie uleioasă
au capacitatea de a produce niveluri mai ridicate și uniforme de anticorpi [24]. Vaccinurile vii
atenuate se clasifică în vaccinuri puternic atenuate, intermediare și fierbinți (Müller et al.,
2012). Acest tip de vaccinuri trebuie să conțină tulpini stabile și fără risc de reversie a virulenței
prin pasajele efectuate [24].
S-au efectuat cercetări de producere a unor vaccinuri subunitare, inserând gena VP2
(antigen major ce induce formarea de anticorpi neutralizanți) în levuri (Kluyveromyces lactis)
(Arnold et al., 2012), în Escherichia coli (Rong et al., 2005), în baculovirus sistem (Yehuda et
al., 2000) sau recombinant cu virusul poxvirus (fowlpox), ca și vaccinuri pe bază de
recombinări de plasmide ADN (plasmid ADN vaccine) (Kim et al., 2004). Compania Romvac
produce vaccinuri din tulpini atenuate: Biaromvac I-93 și Biaromvac PA, [25].

3.2. Genul AQUABIRNAVIRUS

3.2.1. Virusul pancreatitei infecțioase a peștilor

Infectious pancreatic necrosis virus of fish (IPNV)

Virusul afectează specii de păstrăvi, cum sunt păstrăvul de râu (Salvelinus fontinalis) și
păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss). Virusul a mai fost izolat, cel puțin, de la alte șapte
specii de pești, ca și de la moluște, crustacee marine, păsări și chiar de la nurci și șoareci.
Virusul a fost, de asemenea, izolat din apele contaminate care aveau în amonte unități infectate
de creștere a păstrăvului. Virusul afectează toate categoriile de alevin și puiet ale salmonidelor,
mai sensibili fiind cei sub vârsta de 6 luni. Virionul are organizare icosaedrică, de 45-65 nm și

32
o capsidă formată din 92 capsomere. Genomul viral este format din două segmente de ARNdc.
Se replică în diverse culturi primare de salmonide, ciprinide și centrachide, la temperaturi
cuprinse între 4-26oC. Mai des sunt folosite liniile RTG2, FHM, BT-2, STE-137. Nu se replică
în celule de mamifere (Ørpetveit et al., 2012). Boala produsă este cunoscută sub numele de
“necroza pancreatică infecțioasă“ sau “enterita catarală acută“. Simptomele mai semnificative
constau în îngrămădirea peștilor la sitele de evacuare a apei, apatie, care alternează cu mișcări
de înot dezordonate în spirală, pe o parte (așa numitele „fulgerături”). Se mai evidențiază
pigmentarea pielii în brun, exoftalmie și distensie abdominală (McAllister, 1983).
Morfopatologic se constată că splina și ficatul sunt palide iar pe viscere, îndeosebi pe pancreas,
se evidențiază adesea peteșii multiple. Un mucus clar sau de aspect lăptos este prezent în
stomac sau în intestinul anterior (McAllister, 1983). Pentru prevenirea bolii au fost concepute
diferite vaccinuri (inactivate, atenuate, subunitare) (Christine, 1997); (Shivappa et al., 2005).

Bibliografie

1. Arnold M., Durairaj V., Mundt E., Schulze K., Breunig K.
D., Behrens S. E., (2012) Protective vaccination against
infectious bursal disease virus with whole recombinant
Kluyveromyces lactis yeast expressing the viral VP2 subunit.
PLoS, 7(9) e42870;
2. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București, p. 279;
3. Banda A., Villegas P., El-Attrache J., Estevez C., (2001)
Molecular characterization of seven field isolates of infectious
bursal disease virus obtained from commercial broiler chickens.
Avian Dis., 54(3): 620-630;
4. Christine K. E., (1997) Immunization with viral antigens:
infectious pancreatic necrosis. Dev. Biol. Stand., 90: 191-199;
5. Khatary M., Sharma J. M., (2007) Modulation of
macrophages by infectious bursal disease virus. Cytogenetic and
Genome Research, 117(1-4);
6. Kim I. J., Gagic M., Sharma J. M., (1999) Recovery of
antibody-producing ability and lymphocyte repopulation of
bursal follicles in chickens exposed to infectious bursal disease
virus. Avian. Dis., 43(3): 401-403;
7. Kim S., Sung H., Han J., Jackwood D., Kwon H., (2004)
Protection against very virulent infectious bursal disease virus in
chickens immunized with DNA vaccines. Vet. Microbiol.,
101(1): 39-51;
8. Lucio B., Hitchner S.R., (1980) Immunosupression and active
response induced by infectious bursal disease virus in chickens
with pasive antibodies. Avian Dis., 24: 189-196;
9. McAllister E. P., (1983) Infectous Pancreatitis Necrosis (IPN)
of Salmonid Fish. US Fish & Wildl. Publications, 41; 1-8;
10. Müller H., (1986) Replication of infectious bursal disease virus
in lymphoid cells. Arch. Virol., 87(3-4): 191-203;
11. Müller H., Mundt E., Eterradossi N., Islam M. R., (2012)
Current status of vaccine against infectious bursal disease. Avian
Pathol., 41(2): 133-139;
12. Ogawa M., Wakuda T., Yamaguchi T., Murata K., Setiyono
A., Fukushi H., Hirai K., (1998) Sero-prevalence of infectious
bursal disease virus in free-living wild birds in Japan. J. Vet.
Med. Sci., 60(11): 1277-1279;
13. Orpetveit I., Kuntziger T., Sindre H., Rimstad E., Danneving
H.B., (2012) Infectious pancreatic necrotic virus (IPNV) from
salmonid fish enters, but does not replicate in mammalian cells.
Vet. J., 9: 228;
14. Rong J., Cheng T., Liu X., Jiang T., Gu H., Zou G., (2005)
Development of recombinant VP2 vaccine for the prevention of
infectious bursal disease of chickens. Vaccine, 23(40): 4844-
4851;
15. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Birnaviridae. In
Virusologie Veterinară Specială. Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 92-101;
16. Rosenberger J. K., Cloud S. S., (1986) Isolation and
characterization of variant infectious bursal disease viruses. J.
Am. Vet. Med. Assoc., 189: 357
17. Sharma J. M., Fredericksen T. L., (1987) Mechanism of T cell
immuno-supresion by infec-tious bursal disease virus of
chickens. Prog. Clin. Biol. Res., 238: 283-294;
18. Shivappa R. B., McAllister P. E., Edwards G. H., Santi N.,
Eversen O., Vakharia V. N., (2005) Development of a subunit
vaccine for infectious pancreatic necrosis virus using a
baculovirus insect/larve system. Dev. Biol. (Basel), 121: 165-
174;
19. Tanimura N., Sharma J. M., (1998) In situ apoptosis in
chickens infected with infectious bursal disease virus. J. Comp.
Pathol., 118(1): 15-27;
20. Tanimura N., Sharma J. M., (1997) Apperence of T cell in the
bursa of Fabricius and cecal tonsils during the acute phase of
infectious bursal disease virus infection in chickens. Avian Dis.,
41(3): 638-645;
21. Vakharia U. N., He J., Ahmed B., Snyder D. B., (1994)
Molecular basis of antigenic variant in infectious bursal disease
virus. Virus. Res., 31: 265-273;
22. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica, (2015) Boli
bacteriene și virale la păsări. Editura Napoca Star, p. 306-313;
23. Yehuda H., Goldway M., Gutter B., Michael A., Godfried Y.,
Shaaltiel Y., Levi B. Z., Pitkovski J., (2000) Transfer of
antibodies elicited by baculovirus-derived VP2 of a very virulent
bursal disease strain to progeny of commercial breeder chickens.
Avian Pathol., 29(1): 13-19;
24. *** Infectious bursal disease, (2008) OIE Terrestrial Manual,
p. 549-562:
25. *** Nomenclatorul Produselor de uz veterinar Romvac
(2017), p. 32-35;

33
 4. Familia REOVIRIDAE

 Denumirea REO provine de la următoarele abrevieri:

100 nm R-respirator, E-enteric, O-orfan.
 Dimensiuni 60-80 nm, sferice, neanvelopate, cu
proeminențe la suprafață (fibre sau spiculi).
 Simetrie icosaedrică, 32-92 capsomere, T=13; în structură
se evidențiază proteine structurale și nestructurale (σ și λ).
 Genom ARNdc, sens (+), 10-12 segmente, mărimea 18-27
kbp, notate cu L (lungi), M (medii) și S (scurte).
 Izolare de la numeroase specii de mamifere, păsări, reptile
și animale acvatice (pești și amfibieni).
 Grupează 15 genuri dintre care menționăm: Orbivirus,
Rotavirus, Aquareovirus, Colitivirus, Orthoreovirus.

4.1. Genul ORBIVIRUS

Numele de orbivirus provine de la cuvântul latin orbi = inel, după forma caracteristică
a capsomerelor cu aspect de gogoașă. Genomul are 10 segmente. Genul este divizat în 19
subgrupe distincte, care includ 150 de serotipuri, definite serologic și genotipic, fiind izolate
de la vertebrate, artropode și plante.

4.1.1. Virusul pestei ecvine africane

African horse sickness virus (AHSV)

Boala produsă de acest virus, este cunoscută de multă timp, în diferite zone ale Africii
Centrale și de Sud, evoluând sub formă de epidemii grave, provocând adevărate dezastre în
populația cabalină din regiunile respective. În prezent, boala se menține în diverse zone din
Africa, Orientul mijlociu și chiar Europa în unele țări mediteraneene [38]. A fost diagnosticată
și în emisfera vestică, estul Asiei și în Australia și se menține sub o formă endemică în Africa
sub-sahariană și periodic invadează regiunile adiacente.
Ecologie. În condiții naturale sunt receptive la infecție solipedele (cai, poneii, catâri,
măgari și zebrele). Caii sunt mai sensibili făcând forme mai grave de boală. În organismul
animalelor bolnave, virusul se găsește în cantitate mare în sânge și în toate organele bine

34
vascularizate. Cei trecuți prin boală rămân purtători de virus timp de 50-90 zile. Un rol
important în transmiterea infecției îl au insectele hematofage, în special cele din genurile
Culicoides (C. imicola, C. bolitinos), Stomoxis, Tabanus și chiar căpușele. Virusul se multiplică
în aceste insecte și ele rămân infectate pentru tot restul vieții. Ocazional se pot îmbolnăvii și
câinii (Salma et al., 1981). Se pot infecta bivolii și cămilele (Awad et al., 1981). Caprele de
Angora par a fi susceptibile la infecție, iar elefantul și mai ales zebra sunt considerate
rezervoare de virus (Davies et Otieno, 1977); (Bernard, 1998). În organismul acestor gazde
virusul poate persista perioade de timp mai îndelungate decât în organismul calului (Țogoe,
2005). Anticorpi au fost identificați la cămile, elefanți africani, rinoceri, însă rolul lor în
epidemiologia bolii nu pare semnificativ [39]. Boala are evoluție epidemică în sezoanele
călduroase și umede, propice multiplicării și viețuirii insectelor hematofage. Pesta ecvină nu
este contagioasă, în schimb este foarte ușor inoculabilă (transmisibilă) prin insectele
hematofage și acele de seringă (injecții cu sânge sau cu suspensii preparate din organe
contaminate) [38].
Rezistență. Virusul este considerat ca puțin rezistent la condițiile de mediu. Rezistă la
variații de temperatură, desicație și putrefacție. Supraviețuiește la valori de pH cuprinse între
6-12, și este inactivat la pH-3. Este inactivat de temperatura de 50oC în 3 ore, la 60oC în 15
minute, iar la 37oC supraviețuiește 37 zile. Este sensibil la eter, tripsină, alcool și cloroform. În
cadavre sau sânge rezistă minimum 2 ani. Sub formă liofilizată își menține viabilitatea timp de
18 luni. Este inactivat de eter, β-propiolactona 0,4%, formol 0,1% în 48 de ore, ca și de fenol,
Virkon, hipoclorit de sodiu și iodofori (Răpuntean et al., 2014); [39].
Morfologie. Virionul este neanvelopat, are dimensiuni de 50-75 nm, formă cubică și
simetrie icosaedrică. Genomul este constituit din ARNdc. Are însușiri hemaglutinante față de
hematiile de cal, la temperatura de 37oC, la pH 6,4 în timp de aproximativ 2 ore. Unele
serotipuri au capacitate hemaglutinantă și față de hematiile de iepure și pasăre [38].
Cultivare. În prezent pentru cultivarea virusului se folosesc linii celulare cum sunt
VERO, MS, BHK-21, celule stabile de maimuță sau celule de insecte. În culturile celulare
produce efect citopatic care apare în a 3-4 a zi de la inoculare și se manifestă prin rotunjirea
celulelor, contractarea citoplasmei care devine granulară, nucleii devin refringenți și picnotici,
cu formarea de incluzii perinucleare, iar în final se produce liza celulară. Nu toate tulpinile
produc efect citopatic. Cultivarea se poate face și pe ouă embrionate.
Antigenitate. Au fost identificate mai multe tipuri antigenice (1-9), distincte
imunologic, care nu sunt neutralizate prin serurile specifice (Sailleau et al., 2000); (Aradaib,
2009). Serotipul 6 reacționează încrucișat cu serotipul 9, fiind asemănătoare antigenic. Toate

35
izolatele posedă însă un antigen comun, specific de grup. Nu reacționează încrucișat cu alte
orbivirusuri cunoscute importante în medicina veterinară, dar există diferențe în privința
patogenității. Mânjii proveniți din iepe imune sunt rezistenți la acțiunea virusului cel puțin
pentru primele 8 luni de viață. Consecutiv infecției se formează anticorpii specifici, ce se pot
evidenția la 8-12 zile post-infecție la animalele ce supraviețuiesc.
Patogeneză. După pătrunderea în organism în urma unor înțepături provocate de
insectele hematofage, virusul se multiplică în limfonoduri, urmată de o fază de viremie primară
tranzitorie, care conduce la infectarea altor țesuturi și organe bogate în țesut reticulo-endotelial
și cu vascularizație bogată (splină și pulmoni), apoi are loc viremia secundară. Virusul se
menține în celulele endoteliale, macrofage și celulele dendritice. Durata viremiei la cal și catâr
este de 4-8 zile, dar uneori se prelungește până la 18 zile. La măgari și zebră, viremia se menține
aproximativ 28 zile [39]. În sânge particulele virale sunt în mare parte atașate de hematii.
Celulele endoteliale sunt importante locuri de replicare secundară a virusului, rezultând o
creștere a permeabilității vasculare, fiind favorizată producerea exsudatelor abundente. La
nivelul vaselor se produc modificări degenerative, alterarea joncțiunilor intercelulare, pierderi
de endoteliu, depozite subendoteliale de detritusuri celulare și fibrină. În asociere cu acestea se
produc edeme, hemoragii și microtromboze, în principal în miocard și pulmoni, mai puțin în
ficat și splină (Gómez-Villamandos et al., 1999).
Infecția naturală. La solipede boala poartă denumirea de “pesta ecvină“ sau “pesta
africană a calului”. Poate evolua sub patru forme clinice și anume: febrilă, pulmonară, cardiacă
și mixtă. Perioada de incubație este de 4-7 zile, cu limite extreme cuprinse între 2-21 zile, fiind
corelată cu virulența tulpinilor. Simptomele semnificative sunt reprezentate de tulburări
respiratorii grave, edeme reci insensibile ale țesutului conjunctiv subcutanat din diferite regiuni
corporale, mai ales la nivelul capului (fosele temporale, ochi, bot, limbă, spațiul inter-
mandibular). Ele sunt cauzate de tulburări morfologice și funcționale grave ale cordului.
Edemul foselor supraorbitale este considerat un simptom caracteristic bolii. Evoluția poate fi
acută sau subacută, mortalitatea fiind cuprinsă între 25-95%. Unele tulpini sunt foarte agresive
provocând îmbolnăviri grave, cu evoluție rapidă mortală, iar altele sunt mai puțin patogene
determinând forme de boală cu evoluție benignă. În cazul infecției cu tulpini mai puțin virulente
și un curs prelungit al bolii se produc infiltrații gelatinoase de culoare galbenă în țesuturile
subcutanate, în special în jgheabul jugular și ligamentele cefei. La examenul anatomopatologic
frapează leziunile edematoase pronunțate (pneumonie exsudativă, edem pulmonar difuz,
hidrotorax, hidropericard, ascită), hemoragii pe seroase, miocardul degenerat cu hemoragii
subepicardice și subendocardice (Baba, 1996).

36
 La câine. Îmbolnăvirile au fost descrise ocazional și au apărut în urma consumului de
carne provenită de la caii bolnavi. Tulpinile izolate aparțin tipului 9 (Salma et al., 1981). Clinic
se manifestă prin tulburări respiratorii datorate pneumoniei.
La om. Foarte rar virusul pestei ecvine africane este zoonotic, fiind descrise îmbolnăviri
la lucrătorii din laboratoare, boala manifestându-se prin encefalită, corioretinită și coagulare
intravasculară diseminată.
Diagnostic. Fiind o boală gravă, diagnosticul trebuie confirmat cât mai repede de către
laboratoarele autorizate, aceasta, mai ales, când boala apare într-o țară indemnă.
- Izolarea virusului. Se încearcă izolarea din sânge recoltat în faza de hipertermie (a 5-
7 a zi de boală) sau din fragmente de țesuturi (splină, pulmoni sau limfonoduri) prelevate de la
cadavre. Însămânțările se fac pe linii celulare (VERO, MS, BHK-21 sau celule de insecte),
urmărindu-se apariția efectului citopatic. Detectarea antigenelor virale se poate face prin
tehnici ELISA, iar detecția ARN viral se face prin RT-PCR (Revers Transcriptază-PCR). Prin
aceste teste se poate realiza un diagnostic precoce în 24 de ore [38]. Real-time PCR detectează
cele 9 serotipuri [39]. La microscopia electronică se evidențiază numeroase particule virale
asociate cu structuri tisulare.
- Examene serologice. Anticorpii se pot identifica prin RFC, VN, IHA,
imunofluorescență, imunoblot [39]. Cercetări mai recente au introdus tehnicile ELISA și PCR
[38]. Anticorpii neutralizanți sunt specifici tipului de virus, apar precoce și se mențin la titruri
ridicate mai multe luni și prezintă importanță în tipizarea serologică prin reacția de virus
neutralizare. Anticorpii fixatori de complement nu au specificitate de tip și se evidențiază
pentru o perioadă mai scurtă de timp.
- Infecția experimentală. Se practică pe șoareci sugari de 4-5 zile, la care materialul
infectant se inoculează intracerebral. La 4-20 de zile de la infectare, șoarecii prezintă
hiperexcitabilitate, pareze și paralizii, urmate de moarte. Se poate efectua și un test de
seroneutralizare pe șoareci sau pe culturi celulare. Măgarii pot fi utilizați ca animale santinelă,
în afara ariilor endemice pentru a confirma prezența bolii.
La IDSA se practică ELISA blocking și ELISA competitiv, ca metodă de supraveghere.
Imunoprofilaxie. Vaccinurile folosite în diferite țări sunt inactivate sau vii atenuate,
monovalente sau polivalente [39]. Masa antigenică se obține pe culturi celulare de maimuță și
se inactivează cu formol sau beta-propiolactonă. Vaccinurile vii atenuate se obțin prin pasaje
succesive pe creier de șoarece (tulpina vaccinală neurotropă) sau pe culturi celulare (tulpina
viscerotropă). S-au produs și vaccinuri recombinate și/sau subunitare, care sunt mai sigure
(Martinez et al., 1996); (Scanlen et al., 2002).

37
 4.1.2. Virusul bolii limbii albastre
Blue-tongue virus (BTV)

Primele relatări despre această boală virotică, datează din 1876, când sunt descrise
îmbolnăviri cu mortalitate ridicată la ovine în Africa de Sud. În anii următori boala s-a extins,
fiind diagnosticată în multe alte țări. În România boala este inclusă în programul de
epidemiosupraveghere. O epidemie a evoluat în anii 2015-2016, cu serotipul 8.
Ecologie. În condiții naturale, cele mai receptive la virus sunt ovinele, în timp ce
caprinele și bovinele sunt mai puțin receptive. Există diferențe de receptivitate legate de rasă,
cele ameliorate, precum și animalele tinere sunt mai sensibile. Infecții cu virusul bolii limbii
albastre au fost semnalate la cel puțin 80 de specii de rumegătoare sălbatice. Au fost descrise
îmbolnăviri severe la Odocoileus virginianus, Antilocapra americana, Ovis canadensis [40];
[41]. În organismul animalelor trecute prin boală, vindecate, virusul persistă până la 4 luni.
Bovinele și caprinele sunt mai rezistente, fac forme subclinice de boală reprezentând rezervor
de virus, dar pot face și infecții clinice, chiar mortale. Se consideră că și rozătoarele pot juca
rol de rezervor de virus. Îmbolnăviri cu producerea de avorturi au fost descrise la câine, virusul
izolat (serotipul 11), fiind identificat prin IF și PCR (Dubovi et al., 2013). Câinii se infectează
mai frecvent prin consum de carne/organe contaminate, dar este posibil și prin culicoide (Oura
et El Harrak, 2011). În Africa, anticorpi specifici au putut fi evidențiați în sângele marilor
carnivore [40]; [41]. Virusul poate fi găsit în sânge, limfonoduri și splina animalelor bolnave,
precum și în umorile insectelor transmițătoare din genurile: Culicoides (C. dewulfi important
pentru climatul european), Aedes (A. lineatopennis) și Anopheles (A. vagatus), care joacă rol
de vectori. În transmitere pot interveni și alte insecte hematofage (Ornithodorus coriaceus și
Malophagus ovinus). Răspândirea bolii în Europa este legată de Culicoides dewulfi specia ce
este adaptată la climatul european [40]; [41]. Dipterele hematofage, odată infectate, rămân
practic purtătoare pentru toată viața, ele putând transmite virusul și transovarian. Culicoidele
sunt active numai la temperaturi cuprinse între 13-35oC și se hrănesc cu sângele animalelor
numai noaptea.
Rezistență. Virusul este foarte rezistent la condițiile de mediu. În sânge, la temperatura
camerei, rezistă până la 3 luni. În substanța nervoasă păstrată la rece (+4oC) își conservă
virulența până la 7 ani. Este rezistent la putrefacție. Este sensibil la acțiunea pH-lui acid < 6
sau pH alcalin > 8. Pentru dezinfecții s-au dovedit eficace formolul 3%, hidratul de sodiu 3%
și clorura de sodiu [40].

38
 Morfologie. Particula virală matură are dimensiuni de 50-100 nm (60-80 nm), simetrie
icosaedrică, capsida fiind structurată pe trei straturi (extern, intermediar și intern). Genomul
viral este format din ARNdc, linear, divizat în 10 segmente.
Cultivare. Virionul se cultivă pe culturi celulare renale de hamster (BHK-21),
fibroblaste de șoarece (L-929), linia VERO (African green monkey kidney), sau pe culturi de
celule de țânțar (Aedes albopictus) [40]. În culturi celulare renale de miel, virusul produce efect
citopatic, caracterizat prin formarea de incluzii intracitoplasmatice și intranucleare. Se poate
cultiva și în SNC al șoarecilor sugari în vârstă de o zi sau al hamsterilor (Răpuntean et al.,
2014). Virusul se poate cultiva pe ouă embrionate de găină, această metodă fiind mai sensibilă
decât cultivarea pe culturi celulare.
Antigenitate. Virusul bolii limbii albastre prezintă fenomenul de variație antigenică și
este înrudit cu virusurile ce produc febrele hemoragice. Au fost identificate 24 de serotipuri
distincte, unele dintre ele fiind izolate numai de la vectori. Fiecare tip determină producerea
anticorpilor protectori numai față de tipul respectiv. În Europa s-au identificat serotipurile 1, 2,
4, 8, 9, 16, cel mai virulent fiind serotipul 8 (Schwartz-Cornil et al., 2008); (Zientara et al.,
2013). La animalele infectate, virusul poate coexista cu concentrații ridicate de anticorpi
neutralizanți.
Patogeneză. Virusul pătruns în organism în urma înțepăturilor produse de insectele
hematofage (vectori), determină o stare de viremie, concentrația maximă a virusului în sânge
fiind realizată între 5-11 zile de la infecție. În cazul oilor adulte sângele rămâne viremic timp
de 14-28 de zile, iar în cazul vitelor persistă până la 10 săptămâni. Virusul este primar asociat
cu globulele roșii și se consideră că chiar este protejat la acest nivel de prezența anticorpilor,
persistând sub o formă nereplicativă (Schwartz-Cornil et al., 2008). Se multiplică intens în
endoteliul vaselor mici de sânge, producând alterări vasculare cu stază, exsudație și hipoxie
tisulară. Se produc modificări ale permeabilității vasculare, necroze de coagulare a mediei
vaselor, tromboze însoțite de edeme. Virusul are tropism pentru epitelii, multiplicându-se în
celulele stratului Malpighi și descuamativ de la nivelul limbii, buzelor, esofagului, rumenului
și pielii. Celulele epiteliale suferă un proces de degenerescență determinând alterații vasculare
ducând la hemoragii, tromboze și edeme. Unele date menționează și producerea de citokine
proinflamatorii și apoptoză. Transmiterea verticală a fost demonstrată experimental prin
infecții la capre gestante, cu serotipul 8 (Coetzee et al., 2013).
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub denumirea de “boala limbii albastre”,
“febra catarală ovină“ sau “bluetongue”. Perioada de incubație este de 5-10 zile. Clinic, se
constată inflamația intensă a limbii, aceasta fiind puternic tumefiată, de culoare violacee,

39
cianozată, modificări ce au atras denumirea de “boala limbii albastre”. Animalul ține gura
întredeschisă din care se scurge o salivă abundentă, limba proeminând din gură. Se constată
congestia buzelor, a botului cu edemațierea pronunțată a buzelor, feței, a regiunii oculare și a
urechilor, cât și a spațiului submandibular. Eroziuni și ulcere sunt prezente pe mucoasa bucală.
Unele animale prezintă șchiopături, iar la gestante se pot înregistra avorturi sau fătări de miei
cu deformații. Boala are caracter sezonier și poate evolua cu forme acute (maligne) sau
subacute (benigne), cât și forme avortate [40]; [41]. În general, morbiditatea se ridică la 30-
40% sau mai mult, cu mortalitate de 2-30% ce poate ajunge până la 70%. Câinii se pot infecta
și să răspundă prin producerea de anticorpi, dar pot face și forme severe de boală (Oura et El
Harrak, 2011), inclusiv avorturi (Dubovi et al., 2013).
Diagnostic. Fiind o boală gravă, diagnosticul trebuie confirmat cât mai repede, prin
examene de laborator, mai ales în țările în care boala apare pentru prima dată.
- Izolarea virusului. Se poate face prin însămânțări pe culturi celulare (BHK-21, L-929
sau Cv/36), inoculări pe ouă embrionate (inoculare intravenoasă) și inoculări experimentale pe
șoareci sau hamsteri, posibil la oi (miei indemni). Identificarea virusului se poate face prin IF,
ELISA, PCR, iar tipizarea prin reacția de virus-neutralizare.
- Teste serologice. Anticorpii se produc după 7-14 zile post infecție și persistă un timp
îndelungat. Evidențierea lor se poate face prin RFC și AGID, ca și prin tehnici
imunoenzimatice ELISAc.
Metode de diagnostic după care lucrează IDSA: examene virusologice: izolarea
virusului pe ouă embrionate de găină; izolarea virusului pe culturi celulare; test de virus-
neutralizare; test RT-PCR pentru identificarea acidului nucleic viral; test de imunofluorescență
pentru confirmarea izolatelor virale; examene serologice pentru evidențierea anticorpilor: teste
de micro-neutralizare; test ELISA competitiv.
Imunoprofilaxie. În țările în care boala evoluează se pot face vaccinări, utilizând
vaccinuri inactivate sau atenuate (tulpini avianizate) mono- sau polivalente, în funcție de
situația epidemiologică. Vaccinurile inactivate sunt considerate mai sigure și mai eficace. Se
apreciază că vaccinurile atenuate prezintă unele dezavantaje, cum ar fi transmiterea prin țânțari
și posibila reversie a virulenței tulpinii vaccinale. În plus, în funcție de gradul de atenuare, ele
pot determina unele efecte secundare. Se urmărește producerea de vaccinuri recombinante, care
permit diferențierea dintre animalele vaccinate de cele infectate natural. La noi în țară se
produce ROMVACBLUE-4, cu serotipul 4 inactivat și adsorbit pe Al2O2, recomandat pentru
ovine, bovine și caprine [42].

40
 4.2. Genul ROTAVIRUS

Rotavirusurile sunt larg răspândite, fiind izolate de la om, mamifere și păsări,

constituind cauza majoritară a îmbolnăvirilor de gastroenterită acută la vârste foarte mici, atât
la oameni (sugari și copii), ca și la animale (viței, purcei, miei, căței, pui de găină). Sunt virusuri
neanvelopate, au dimensiuni de 70-80 nm, capsida cu simetrie icosaedrică, elementele
structurale fiind dispuse pe trei straturi. Capsida exterioară are caracter neted, iar cea interioară
contur zimțat, ce radiază spre stratul extern de aspectul spițelor unei roți, imprimând un aspect
morfologic caracteristic asemănător cu o roată (rota), ceea a determinat denumirea de
rotavirusuri. Sunt virusuri cu tropism celular limitat la epiteliul diferențiat constituit din
enterocite.

4.2.1. Virusul diareii neonatale a vițeilor

(Rotavirus diarrhea in calves)

Ecologie. Virusul este foarte răspândit în natură fiind izolat, în afară de bovine, și de la
tineretul altor specii de mamifere, ca și de la rumegătoare sălbatice. Se pare că răspândirea
virusului este ubicuitară în populațiile de bovine, iar infecția vițeilor este inevitabilă. Vițeii sunt
susceptibili între 1-3 săptămâni, iar cei mai afectați sunt cei de 4-14 zile. Virusul a fost izolat
și din materiile fecale ale câinilor și pisicilor în fermele de bovine, ceea ce presupune că acestea
pot juca un rol important în menținerea și difuzarea infecției. Dovezile privind transmisia inter-
specifică, împreună cu rearanjarea genetică între rotavirusurile umane și animale (de exemplu,
porcine, bovine, feline și canine) au ridicat îngrijorări cu privire la rotavirusurile zoonotice
(Martella et al., 2010).
Rezistență. Virusul este foarte stabil la pH acid și cu labilitate la căldură. Are o mare
stabilitate în mediul extern, dar se conservă bine la temperaturi scăzute.
Morfologie. Virionii compleți cu triplă capsidă au dimensiuni de 75 - 85 nm. Sunt
neanvelopați, cu genom ARNdc (16-21 kb) format din 11 segmente.
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare de rinichi de maimuță (VERO, MMC-
LC2), de testicul și rinichi de bovină (MDBK) (Khattar et Pandey, 1990). În celulele MDBK
virusul produce constant efect citopatic, ce constă în vacuolizarea citoplasmatică, dezvoltarea
de incluzii eozinofilice intracitoplasmatice, degenerarea și detașarea celulelor din monostrat
(McNulty et al., 1977). Prezența tripsinei pare a fi esențială în inducerea efectului citopatic, cel
puțin în celulele MA-104 (Castrucci et al., 1983).

41
 Antigenitate. Rotavirusurile mamiferelor, pe baza testelor serologice, au fost
clasificate în 7 grupe: A, B, C, D, E, F și G. În cadrul grupelor sunt identificate mai multe
serotipuri. Grupele A, B și C sunt responsabile pentru producerea diareii neonatale la mamifere.
Grupa A prezintă importanță pentru provocarea tulburărilor digestive la viței, iar grupa B este
asociată sporadic cu diareea la viței și la bovine adulte. Anticorpii produși se elimină prin
colostru și lapte, fiind evidențiați la vaci și bivolițe (Khattar et Pandey, 1990).
Patogeneză. Virusul are un tropism marcant pentru enterocite, în care se multiplică cu
preponderență, îndeosebi în citoplasma celulelor epiteliale din intestinul subțire, mai ales partea
caudală a acestuia (Martella et al., 2010). În baza observațiilor făcute in vitro, se sugerează că
lactaza de la baza marginii în perie, poate îndeplini funcția de receptor și de enzimă ajutătoare
pentru rotavirus, ceea ce ar explica receptivitatea foarte ridicată la infecție a vițeilor nou-
născuți, la care enzima se găsește în cantitate mare. Lactaza, favorizează etapa de decapsidare
virală, favorizând eliberarea acidului nucleic viral, care preia rapid mecanismul sintezei
componentelor virale, rezultând în scurt timp cantități mari de virus (1011 particule virale/g) în
materiile fecale, ca urmare a lizei celulelor afectate. Liza, ce însoțește eliberarea virusurilor,
determină erodarea segmentului terminal al fiecărei vilozități. Afectarea enterocitelor se
produce în 24 ore după infecție. În urma multiplicării virale se produce, pe zone mai mult sau
mai puțin întinse, fenomene de dezepitelizare. Regenerarea epiteliului distrus se face cu
enterocite imature, cu un conținut enzimatic redus sau chiar absent, dar care sunt rezistente la
infecție fiind lipsite de receptori virali. Incapacitatea enterocitelor respective de a absorbi
glucoza și galactoza favorizează acumularea lactozei în lumenul intestinal. Sub influența florei
microbiene intestinale, lactoza va fermenta generând acizi grași, care cresc presiunea osmotică
și aciditatea intestinală. Toate aceste procese biochimice antrenează tulburări de resorbție
intestinală, fapt care duce la acumularea în lumen a laptelui nedigerat și a lichidelor cu un pH
modificat, la care se adaugă și un important deficit enzimatic și o stare de acidoză generalizată
care, conjugată cu deshidratarea, poate să determine moartea animalului. Severitatea leziunilor
se corelează cu virulența tulpinilor, fiind mult mai intense în cazul tulpinilor cu o virulență
sporită (Hall et al., 1993). Peste leziunile induse de virus pot să se suprapună ușor infecțiile
bacteriene, îndeosebi E. coli tulpini enterotoxigene, ceea ce va imprima bolii un curs mult mai
sever, dar și unele infestații parazitare, cum este Cryptosporidium parvum (Naciri et al., 1999).
Infecția naturală. Boala poartă denumirea de “diareea neonatală a vițeilor” și poate
evolua endemic în populațiile de viței, morbiditatea ajungând la 90-100%. Infecția se realizează
în special pe cale digestivă prin ingerarea materialelor (contaminare fecal-orală). Simptomele
bolii apar în primele 3 zile de viață, vițeii bolnavi prezentând, alături de tulburările generale,

42
manifestări digestive exprimate prin eliminarea de materii fecale diareice apoase, mai rar
sangvinolente, cu deshidratare rapidă. Odată infectați, vițeii elimină o cantitate mare de virus
prin fecale timp de 5 ~ 7 zile, contaminând astfel mediul înconjurător și permițând transmiterea
virusului la alți viței. Boala are o evoluție acută având o durată de 2-4 zile.
Diagnostic. Stabilirea cu certitudine a intervenției rotavirusului întâmpină dificultăți
deoarece, deseori se produc frecvent co-infecții cu alte virusuri enterotrope, și bacterii,
dominant E. coli. Se expediază laboratoarelor veterinare materii fecale, porțiuni de intestin cu
leziuni, cadavre. Se recomandă ca probele să fie recoltate în primele 4 ore de la apariția bolii.
Se efectuează următoarele examene:
- Examen virusologic. Se practică din materiile fecale sau din mucoasă, prin examen
electronomicroscopic, imunofluorescență sau teste imuno-enzimatice (ELISA). Celulele
infectate sunt situate spre vârful vilozităților intestinale deoarece în aceste zone, rotavirusul se
replică abundent și se evidențiază ușor. Izolarea virusului se face pe culturi celulare de testicul
și rinichi de fetus bovin, urmărind producerea efectului citopatic și formarea incluziilor
citoplasmatice.
- Tehnica ELISA. Se practică după metoda “sandwich” care, față de alte tehnici, prezintă
specificitate și sensibilitate, mai ales atunci când sunt folosiți anticorpi monoclonali.
- Contraimunoelectroforeza. Ca sursă de anticorpi se folosește un ser specific anti-
Rotavirus, cu ajutorul cărora se identifică antigenele rotavirale în probe de fecale diareice. Prin
acest test se pot evidenția 94,28% din vițeii la care rotavirusurile sunt implicate etiologic. Este
un test rapid care durează aproximativ 1-1½ ore (Bărboi et Turcu, 1995).
- Tehnici de precipitare în gel. Se poate practica dubla difuzie model Ouchterlony și
reoforeza (o tehnică de dublă difuzie accelerată de împingere a fronturilor antigenice printr-o
evaporare dirijată). Ambele metode sunt ușor de efectuat necesitând o dotare minimă, dar sunt
pozitive, doar la probele foarte bogate în virus (Spânu, 1996).
- Imunofluorescența. Se fac amprente sau secțiuni de intestin putându-se aprecia
repartizarea virusului în enterocitele infectate. Numai enterocitele din treimea superioară a
vilozităților s-au dovedit a fi infectate.
Imunoprofilaxie. Se realizează prin vaccinarea vițeilor cu vaccinuri inactive cu beta-
propiolactonă și încorporate într-un adjuvant uleios sau vaccinuri vii atenuate obținute prin
pasaje în serie pe culturi celulare de origine bovină. Vaccinurile atenuate se administrează pe
cale orală, cât mai repede după naștere, de preferat înainte de administrarea primului colostru.
Se scontează pe inducerea unei imunități locale cu predominanță IgA secretoare. Se produc și
vaccinuri mixte, anti-rotavirus și anti-coronavirus (De Leeuw et Tiessink, 2010).

43
 4.2.2. Virusul diareii neonatale a purceilor
(Rotavirus diarrhea in piglets)

Ecologie. Virusul afectează purceii de toate categoriile de vârstă, dar mai frecvent cei
de 1-4 săptămâni, receptivitatea maximă fiind înregistrată la cei de 2-4 zile. Scroafele mame
pot fi purtătoare și eliminatoare de virus prin materiile fecale.
Morfologie. Corespunde aspectelor descrise la prezentarea caracterelor generale ale
genului Rotavirus. Rezistă în mediul exterior pentru perioade lungi de timp și se transmite pe
cale fecal-orală.
Cultivare. Rotavirusurile porcine se izolează cu dificultate în culturile celulare. S-a
reușit replicarea în culturi MA-104, cu inducerea unui efect citopatic.
Antigenitate. Tipurile din grupa A sunt mai frecvent întâlnite, însă ocazional pot să se
evidențieze și cele din grupele B, C și E. În cadrul sero-grupului A de rotavirusuri porcine se
cunosc cel puțin 3 serotipuri distincte: serotipul 3 (MDR-13), serotipul 4 (Gottfried) și serotipul
5 (OSU). Serotipurile 3 și 4 se înrudesc antigenic cu rotavirusurile umane, iar serotipul 5 este
distinct antigenic.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale digestivă (transmitere fecal-orală),
fiind posibilă și transmiterea verticală intrauterină. Replicarea rota-virusului are loc în
enterocite determinând inflamarea și distrugerea rapidă a celulelor epiteliale cilindrice ale
vilozităților intestinale, îndeosebi din jejun și ileon. Se perturbă grav absorbția glucozei și a
lactozei, transportul apei și a electroliților, diminuarea capacității de absorbție a nutrienților.
Liza celulelor infectate eliberează virus în intestin, rezultând cantități foarte mari de virus în
materiile fecale. Toate acestea modificări determină instalarea unei boli diareice, mai gravă sau
mai puțin gravă, în funcție de intervenția și a altor factori. S-a demonstrat experimental că
leziunile sunt mult mai severe în cazul în care se suprapun infecții cu E. coli enterotoxigenă
(ETEC) (Neog et al., 2011).
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “diareea neonatală cu rotavirus
a purceilor” sau “ enterita cu rotavirus a purceilor”. Sunt afectați purceii în vârstă de 7-10 zile.
Boala evoluează în general acut, manifestarea clinică dominantă fiind diareea însoțită de
vomismente și deshidratare rapidă. Boala durează 1-3 zile, având o evoluție benignă, exceptând
situația co-infecțiilor cu alte virusuri și bacterii, când evoluează sub forma unor sindroame
enterice.
Diagnostic. Confirmarea diagnosticului se poate face numai prin examen de laborator,
deoarece deseori sunt prezente coronavirusuri, enterobacterii, campilobacterii, germeni

44
anaerobi etc. (Răpuntean et al., 2014). Pentru a demonstra implicarea rotavirusului în etiologie,
acesta trebuie evidențiat prin examen electrono-optic, imunofluorescență sau se urmărește
evidențierea anticorpilor prin tehnici serologice și/sau imunoenzimatice (ELISA).
Imunoprofilaxie. Prevenirea bolii se poate realiza prin imunizarea activă a purceilor
cu un vaccin viu atenuat, administrat oral. Se pot utiliza și vaccinuri mixte, îndeosebi rota +
corona, sau combinații cu diferite bacterii. Se va ține seama de posibilitatea intervenției și a
altor agenți etiologici, sindroamele diareice la purcei având deseori o cauzalitate
multifactorială.

4.3. Genul ORTHOREOVIRUS

Grupează mai multe specii de virusuri ce parazitează numeroase specii de mamifere și

păsări, la care duc o viață endosimbiotică. Unele reovirusuri se izolează de la peștii și alte
viețuitoare acvatice cu diferite afecțiuni, ca și de la reptile. Se descrie izolarea și de la lilieci
din areal european (Kohl et al., 2012). Sunt virioni neanvelopați cu dimensiuni de 80 nm, cu
capsidă cu simetrie icosaedrică. Genomul este constituit din ARNdc, dispus linear și are 10
segmente. Prezintă tropism pentru epiteliile intestinal, al canalelor biliare, și al pulmonului,
pentru leucocite și celulele endoteliale din SNC.

4.3.1. Orthoreovirusul aviar

Avian orthoreovirus (ARV)

Ecologie. Este un virus ubicuitar răspândit în efectivele de păsări. Sunt receptivi la virus
puii de găină după vârsta de 4 săptămâni, până la 14-16 săptămâni, mai ales categoria puilor
broiler (Jones, 2000). Curcile, dar și alte specii de păsări, sunt susceptibile. Sursele de infecție
sunt reprezentate de puii bolnavi care elimină mari cantități de virus prin materiile fecale, dar
și prin alte secreții. Aceștia rămân purtători și eliminatori de virus peste 280 de zile de la
remiterea semnelor clinice. Ouăle provenite de la păsările bolnave sau de la cele purtătoare de
virus, joacă un rol important în transmiterea infecției pe cale verticală. Transmiterea virusului
în exploatație se face pe cale fecal-orală și vertical prin ouă contaminate.
Rezistență. Orthoreovirusul aviar este rezistent la condițiile mediului exterior. Rezistă
la acțiunea eterului și a cloroformului, dar este inactivat de alcoolul etilic 70% și de soluțiile
de iod organic. Este stabil la pH-3, și foarte rezistent la interferon (Benavente et al., 2007).
Morfologie. Particulele virale au formă sferică, dimensiuni 75-76 nm, simetrie
icosaedrică și capsida dublă, constituită din două straturi de capsomere suprapuse. Genomul

45
viral este format din ARNdc, fiind alcătuit din 10 segmente, inegale ca dimensiuni, care pot fi
separate în 3 clase de mărime: L (large), M (medium) și S (small).
Cultivare. Se replică în culturi celulare de origine aviară (leucocite) sau în ouă
embrionate de găină, ca și pe linii celulare stabilizate (Vero, BHK, ITT, CRFK). În culturile
celulare se constată efect citopatic, manifestat prin formarea de incluzii intra-citoplasmatice și
formarea de sinciții (Mills et Wilcox, 1993). Pentru reușita cultivării se impune efectuarea în
prealabil a 3-5 pasaje oarbe. În cazul ouălor embrionate, pentru izolarea primară, se recomandă
inocularea intravitelină; moartea embrionilor se produce în 3-4 zile.
Antigenitate. Au fost identificate mai multe serotipuri distincte antigenic (Jones,
2000). În producerea tenosinovitei intervine mai frecvent serotipul 1. In organism se formează
anticorpi specifici, care au capacitatea de neutralizare a virusului (Goldenberg et al., 2010).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale fecal-orală, apoi se răspândește în
organism, având un tropism accentuat pentru articulații și tecile tendoanelor, dar determină și
tulburări respiratorii, digestive, hepatice și altele (Goueva et al., 1982). S-a constatat că virusul
este prezent și în alte țesuturi, respectiv trahee, pulmon, ficat, pancreas, intestin, miocard, ceea
ce denotă că infecția este sistemică, cu producerea de leziuni în aceste țesuturi sau organe.
Leziunile sunt evidente și în bursa lui Fabricius, alte țesuturi limfo-reticulare, ceea ce induce
imunosupresie (Goldenberg et al., 2010).
Infecția naturală. Boala este denumită “artrita virală aviară”. Perioada de incubație
este de 10-40 zile. Au fost descrise trei forme evolutive: acută, cronică și inaparentă. Clinic, se
constată jenă în mers, evitarea deplasării ca rezultat al inflamației bilaterale a fasciculelor
tendinoase (flexorul digital și extensorul metatarsului), urmate de tumefacția articulațiilor
membrelor, tendința de a se așeza pe jarete (Vasiu et al., 2015). Rareori evoluția este acută,
fiind mai frecvente formele inaparente. După o evoluție de 2-3 săptămâni majoritatea păsărilor
bolnave se vindecă (Țogoe, 2005). Morbiditatea poate fi de 100%, dar mortalitatea este mică
1-2 %. Boala evoluează mai grav în condiții de co-infecții cu alte virusuri (astrovirus, rotavirus,
adenovirus) (Roussan et al., 2012).
La alte specii: curci, gâște, rațe (Muscovy duck) boala evoluează prin infecții subclinice,
ca boală respiratorie cronică, anomalii ale penajului, gastroenterită, sindrom de malabsorbție,
hepatită, miocardită, tenosinovite, artrite, pierderea în greutate, oprirea în creștere și mortalitate
excesivă. În unele efective de curci boala se manifestă numai prin diaree. Este semnalată
izolarea unui reovirus cu patogenitate ridicată, ce a cauzat necroze splenice la bobocii de rață,
care s-a dovedit a fi strâns înrudit cu reovirusul rațelor Muscovy (Liu et al., 2011).

46
 Diagnostic. Depinde de detectarea virusului în probele clinice, deși prezența virusului
nu confirmă neapărat că aceasta este cauza bolii, cu excepția cazului în care se detectează
reovirusuri în articulațiile afectate (Jones, 2000).
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe culturi celulare renale de
pasăre, pe celule de ficat embrionar de pui. Izolarea virusului pe ouă embrionate de găină,
procedând la inocularea intravitelină pentru izolarea primară; embrionii mor în 3-5 zile și se
constată hemoragii subcutanate.
- Evidențierea antigenelor virale. Se face prin imunofluorescență pe secțiuni de țesuturi
făcute la criostat, aceasta fiind o tehnică sensibilă și specifică.
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici la păsările trecute
prin boală și prezintă importanță mai ales pentru stabilirea statusului imun al efectivelor de
păsări (screening serologic). Se efectuează precipitarea în gel de agar, imunofluorescența
indirectă, virus-neutralizarea sau tehnici ELISA.
- Examen histopatologic. Se evidențiază edeme ale tecilor tendinoase, hipertrofia
membranei sinoviale; în formele cronice se constată fibrozarea membranelor tendoanelor și
procese inflamatorii de tip granulomatos.
- Bioproba. Infecția se poate reproduce experimental la pui de o zi, la care inocularea
se face în perinița plantară, cu producerea de artrite, tenosinovite sau tendinite.
Imunoprofilaxie. Se practică vaccinarea folosind vaccinuri inactivate sau din tulpini
vii atenuate, disponibile comercial (Wan et al., 2012). Multe vaccinuri sunt preparate cu tulpina
S1133, dar aceasta nu este eficientă împotriva tuturor variantelor antigenice (Jones, 2000).

Bibliografie

1. Aradaib I. E., (2009) PCR detection of African Sickness virus
serogrup on based genome segment three sequence analysis. J.
Virol. Methods, 159(1): 1-5;
2. Awad F.I,, Amin M.M,, Salama S.A., Aly M.M.. (1981) The
incidence of African horse sickness antibodies in animals of
various species in Egypt. Bull Anim Hlth Prod Afr. 29:285–287.
3. Baba, A. I., (1996) Pesta ecvină: în Diagnostic Necropsic
Veterinar, Ed. Ceres, București, p. 49;
4. Bărboi G., Turcu D., (1995) Diagnosticul infec-țiilor cu
virusuri Rota și Corona la viței. Rev. Rom. Med. Vet, 5(4): 375;
5. Benavente J., Martrineaz-Costas J., (2007) Avian reovirus:
structure and biology. Virus Res., 123(2): 105-119;
6. Bernard B. J., (1998) Epidemiology of African horse sickness
and the role of the zebra in South Africa. Arch. Virol., Suppl, 14:
13-19;
7. Castrucci G, Ferrari M, Frigeri F, Cilli V, Donelli
G, Angelillo G, Bruggi M., (1983) A study of cytopathic
rotavirus strains isolated from calves with acute enteritis. Comp
Immunol Microbiol Infect Dis., 6(3):253-264;
8. Coetzee P., Stokstad M., Myrmel M., Mutowembwa P.,
Loken T., Venter E. H., Van Vuuren M., (2013)
Transplacentar infection in goats experimenthally infected with
a European strain of a bluetongue virus sertype 8. Vet. J., 16.doi:
pii: S1090-0233(13)00014-2;
9. Davies F. G., Otieno S., (1977) Elephants and zebras as posible
rezervoir hosts for African horse sckinness. Vet. Rec., 100(14):
291-292.
10. De Leeuw P. N., Tiessink J. W. A., (2010) Laboratory
Experiments on Oral Vaccination of Calves against Rotavirus
and Coronavirus induced Diarrhoea. Zentralblat für
Veterinarmedizin, Reihe B, 32(1-10); 55-64;
11. Dubovi E. J., Hawkins M., Griffin R. A. Jr., Johnson D. J.,
Ostlund E. N., (2013) Isolation of Bluetongue virus from canine
abortion. J. Vet. Diagn. Invest., 25(4): 490-492;
12. Goldenberg D., Pasmanik-Chor M., Pirak M., Kass N.,
Lublin A., Yeheskel A., Heller D., Pitkovski J., (2010) Genetic
and antigenic characte-rization of a sigma C protein from avian
reovirus. Avian Pathol., 39(3): 189-199;
13. Gómez-Villamandos J. C., Sánchez C., Carrasco L., Laviada
M. M., Bautista M. J., Martinez-Torrecuadrada J., Sánchez-
Vizcaino J. M., (1999) Pathogenesis of African horse sickness:

47
 ultrastructural study of the capillares in experimental infections.
J. Comp. Pathol., 121(2): 101-116;
14. Goueva Vera, Schnitzer J. T., (1982) Pathogeni-city of avian
reoviruses: examinations of six isolates and a vaccine strain.
Infect. Immunity, 38(2): 731-738;
15. Hall G.A., Bridger J.C., Parsons K.R., Cook R., (1993)
Variation in rotavirus virulence: a comparison of pathogenesis
in calves between two rotaviruse of different virulence. Vet.
Pathol., 30(3): 223-233.
16. Jones R.C., (2000) Avian reovirus infections. REv, Sci, Tech.,
19(2): 614-625;
17. Khattar S., Pandey R., (1990) Cell culture propagation of calf
rotavirus and detection of rotavirus specific antibody in
colostrum and milk of cows and buffaloes. Res. Sci. Tech., 9(4):
1131-1138;
18. Kohl Claudia, Lesnik R., Brinkmann Annika, Ebinger A.,
Radonić A., Nitsche A., Mühldorfer K., Wibbelt G., (2012)
Characterization of Three Mammalian Orthoreovirus from
European Bats. PLoS ONE 7(8) e43106;
19. Liu Q., Zhan G., Huang Y., Ren G., et al., (2011) Isolation and
characterization of a reoviruses causing spleen necrosis in
Peking duckling. Vet. Microbiol., 148 (2-4): 200-206;
20. Martella V., Banyai K., Matthijnssens J., Buonavoglia C.,
Ciarlet M., (2010) Zoonotic aspects of rotaviruses. Vet.
Microbiol., 140(3-4): 246-255.
21. Martinez J., Diaz-Laviada M., Roy P., Sanchez C., Vela C.,
Sancez-Vizcaino J. M., Casal I., (1996) Full protection against
AHSV in horses induced by baculovirus-derived AHS virus
serotype 4 VP2, VP5, VP7. J. Gen. Virol., 77: 1211-1221;
22. McNulty M.S., Allan G.M., McFerran J.B., (1977) Cell
culture studies with a cytopathic bovine roravirus. Arch. Virol.,
54(3): 201-209.
23. Mills J. N., Wilcox G. E., (1993) Replication of four antigenic
types of avian reovirus in subpopulations of chicken leukocytes.
Avaian Pathol., 22(2): 353-361;
24. Naciri M., Lefay M.P., Mancassola R., Poirier P., Chermette
R., (1999) Role of Cryptosporium parvum as a pathogen in
neonatal diarrhoea complex in suckling and sairy calves in
France. Vet. Parasitol., 85(4): 245-257;
25. Neog K. B., Barman N. N., Bora P. D., Dey C. S.,
Chakraborty A., (2011) Experimental infection of pigs with
group A rotavirus and enterotoxigenetic Escherichia coli in
India: gross, hystopathological and immuno-pathological study.
Vet. Italiana, 47(2): 117-128;
26. Oura C. A., El Harrak M., (2011) Midge transmitted
bluetongue in domestic dogs. Epidemiol. Infect., 139(9): 1396-
1400;
48
27. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Reoviridae: in
Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 105 -133;
28. Roussan D. A., Shaheen I. A., Khawaldeh G. Y., Totanji W.
S., Al-Rifai R. H., (2012) Simultaneus detection of astrovirua,
rotavirus, reovirus and adenovirus type-1 in broiler chicken
flocks. Pol. J. Vet. Sci., 15(2): 337-344;
29. Sailleau C., Hamblin C., Paweska J., Zientara S., (2000)
Identification and differentiation of nine African horse sickness
virus serotypes by RT-PCR ampification of the serotype-specific
genome segment 2. J. Gen.Virol., 81: 831-837;
30. Scanlen M., Paweska J., Verschoor J., Diyk A., (2002) The
protective efficasy of a recombinant VP-2 based African horse
sickness subunit vaccine candidate is determined by adjuvants.
Vaccine, 20: 1079-1088;
31. Salma S. A., Dardiri A. H., Awad F. I., Soliman A. M., Amin
M. M., (1981) Isolation and identification of African
horsesickness virus from naturally infected dogs in Upper Egypt.
Can. J. Comp. Med., 45(4): 329-396;
32. Schwartz-Cornil., Mertens P. P., Contreras V., Hernati B.,
Bréard E., Mellor P. S., MacLachlan N. J., Zientara S.,
(2008) Bluetongue virus: virology, pathogenesis and immunity.
Vet. Res., 39(5): 46
33. Spânu O., (1996) Rotaviroza la animale. Teza de doctorat,
București;
34. Țogoe I., (2005), Infecții produse de virusurile din familia
Reoviridae. În Boli Virotice și Prionice ale Animalelor, (coord.
Moga Mânzat Radu), Editura Brumar, Timișoara, p. 508-535;
35. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica (2015) Boli
bacteriene și virale la păsări. Editura Napoca Star, p. 318-321;
36. Wan J., Wen X., Huang X., Tang Y., Huang Y., Yan G., Zhao
Q., Cao S., (2012) Immunogenetic analysis of two vaccines of
avian reovirus mediated by attenuated Salmonella typhimurium
in chickens. Vet. Immunol. Immunopathol., 147(3-4): 154-160;
37. Zientara S., Sánchez-Vizcaino J. M., (2013) Control of
Bluetongue in Europe. Vet. Microbiol., pii: S0378-
1135(13)00062-x;
38. *** African Horse Sickness (2012) OIE Terrestrial Manual, p.
1-11;
39. *** African Horse Sickness (2013)
www.oie.int/fileaadmin/Home/eng/
40. *** Bluetongue, (2006) The Center for Food Security & Public
Health, Iowa State University, p. 1-4;
41. *** Bluetongue, (2010) OIE Terrestrial Animal Health Code, p.
1-15;
42. *** Romvacblue-4 (2017) Nomenclatorul produselor de uz
veterinar Romvac, p. 60-61;
 5. Familia TOGAVIRIDAE

 Dimensiuni 65-70 nm, anvelopate, cu spiculi la suprafață.

100 nm  Simetrie icosaedrală (T=40); în structură se evidențiază

proteina capsidală (C), proteinele E (E1-E3) cu rol de atașare la
receptorii membranelor celulare și hemaglutinare.
 Genom ARNmc, liniar, sens (+), 9,7-11,8 kb.
 Izolare de la mamifere, păsări, reptile, amfibieni, insecte.
 În transmitere intervin artropode hematofage, îndeosebi specii
de țânțari.
 Determină îmbolnăviri cu o gamă variată de simptome,
inclusiv manifestări de encefalită.
 Grupează două genuri: Alphavirus, Rubivirus.

Denumirea provine de la cuvântul toga în baza analogiei dintre mantia romană și

învelișul pericapsidal prezent la membrii acestei familii. Virusurile familiei Togaviridae au
purtat în trecut și numele de arbovirusuri prin abrevierea unor litere din cuvintele: arthropod-
borne viruses (virusuri purtate de artropode).

5.1. Genul ALPHAVIRUS

5.1.1. Virusul encefalitei ecvine de est

Eastern equine encephalytis virus (EEEV)

Ecologie. Virusul se conservă viu și activ în natură la un mare număr de specii de păsări
sălbatice din familiile Corvidae, Fringillidae, Passeridae și altele, precum și la unele animale
din fauna sălbatică. Un rol important în menținerea și transmiterea infecției o au insectele
hematofage, îndeosebi țânțarii din genurile Aedes, Culex, Coquillettidia și Ochlerotatus
(Mitchell et al., 1992). Un rol important revine speciei Culiseta melanura, specie care se
hrănește aproape exclusiv pe păsări și care realizează o amplificare a extinderii bolii în timpul
primăverii și vara (Scott et al., 1984); (Franklin et al., 2002). Infecțiile alternative între țânțarii
ornitofili și păsări menține virusul în natură. Un rol în transmiterea infecției îl au și liliecii
hematofagi, iar purtători de virus pot fi și unele reptile, amfibieni. Studiile epidemiologice au
evidențiat potențialul rol al unor specii de amfibieni și reptile în ciclul de transmitere al

49
virusului, acționând ca gazde rezervor și amplificare, asigurând persistența virală (Graham et
al., 2012). Șerpii s-au dovedit viremici și după ce au ieșit din hibernare (White et al., 2011).
Rezistență. Virusul nu supraviețuiește în afara gazdei. Este inactivat de căldura umedă
și uscată, ca și de uscăciune [25]. Este susceptibil la dezinfectantele obișnuite cum sunt
hipocloritul de sodiu 1%, etanol 70%, glutaraldehida și formaldehida 2%.
Morfologie. Particula virală are dimensiuni cuprinse între 65-70 nm, simetrie
icosaedrică și înveliș pericapsidal, prezentând la suprafață proeminențe (hemaglutinine). Are
proprietăți hemaglutinante față de eritrocitele de pasăre. Genomul este constituit din ARNmc.
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite substraturi celulare de origini diferite, cum sunt
cele de rinichi de cal, cobai, maimuță, fibroblaști de pui, linii celulare HeLa, RK-13, BHK-21,
Vero (African green monkey kidney) [26]. Virusul produce efect citopatic în 2-5 zile. În liniile
celulare de țânțari virusul se multiplică și produce o infecție cronică și persistentă. Se cultivă
și în ouă embrionate de găină, provocând moartea embrionilor în 15-24 de ore.
Antigenitate. Virusul este distinct de celelalte virusuri encefalitice și nu reacționează
încrucișat cu acestea. În urma infecției, se dezvoltă anticorpii specifici (neutralizanți și fixatori
de complement) care sunt prezenți în ser la un titru ridicat, încă de la apariția simptomelor și
persistă o perioadă îndelungată de timp. Anticorpii neutralizanți apar la 4-7 zile de la infecție,
ating titrul maxim în 2-3 săptămâni și persistă practic toată viața animalului. Anticorpii fixatori
de complement și inhibitori ai hemaglutinării apar la 8-12 zile, respectiv 7-10 zile de la infecție
și persistă aproximativ 12 luni [25].
Patogeneză. Din glandele salivare ale țânțarilor infectați, virusul ajunge în țesuturile
gazdei vertebrate, de unde se răspândește în țesuturile extraneurale din jurul locului de intrare
și limfonodurile regionale, realizând viremia primară, titrurile virale continuând să crească.
Prezența în sânge și în organele parenchimatoase este de scurtă durată (4-6 zile), limitată la
faza febrilă. Viremia secundară determină diseminarea virusului prin endoteliile vasculare,
către sistemul nervos central, virusul având un neurotropism pronunțat. În sistemul nervos
determină leziuni de encefalită nesupurată, cu hemoragii, infiltrații perivasculare, proliferări
microgliale și neuronofagie. În nucleii neuronilor, mai ales din cornul lui Amon, se pot produc
incluzii intranucleare specifice.
Infecția naturală. Evoluează la cabaline, dar au fost descrise îmbolnăviri și la alte
specii de animale (câini, porci, vite), păsări și la oameni. Incubația este cuprinsă între 4-10 zile.
La cabaline. Pătrunderea virusului în organism se realizează transcutanat, la nivelul
unor înțepături provocate de insectele hematofage. Celelalte căi (respiratorie, digestivă) au o
importanță minoră. Boala este cunoscută sub numele de “encefalita ecvină americană“, și poate

50
evolua sub mai multe forme: forma letargică, dominată de depresiune profundă și paralizie;
forma paralitică (medulară) dominată de incoordonări în mers, paralizii ale diferitelor grupe
musculare; forma apoplectică (bulbară) manifestată prin tulburări generale și evoluție foarte
rapidă; forma furioasă manifestată prin semne de hiperexcitabilitate accentuate. Rata
mortalității se încadrează între 50-100%. Animalele care supraviețuiesc rămân cu sechele
neurologice.
La păsări. În partea estică a Americii de Nord s-au înregistrat multe izbucniri de
îmbolnăviri la fazani (Phasianus colchicus), care au provocat o mortalitate de 50-70%.
Îmbolnăviri au mai fost descrise la emu (Dromaius novaehollandiae) în partea de sud a Statelor
Unite (Tully et al., 1992) și în Australia. Mortalitate a fost constatată și la pui broiler și rațe din
rasa Peking. În transmitere se apreciază că intervin țânțarii care se infectează de la păsările
viremice. Îmbolnăviri au fost descrise și la alte păsări, cum sunt prepelițe, curci, potârnichi,
porumbei, la care boala evoluează cu simptomatologie neurologică.
La alte animale. Îmbolnăviri au fost descrise la câini (Farrar, et al., 2005), porci
(domestici și sălbatici) (Elvinger et al., 1996), vite (McGee et al., 1992) oi și capre, animalele
bolnave prezentând clinic simptome nervoase similare celor constatate la cabaline.
La om. Transmiterea se face prin țânțari infectați. Boala se manifestă prin stare gripală,
fotofobie, nistagmus, mialgii, ataxie, paralizii, urmate de o stare de letargie; rata fatalității este
de 50-70%, iar cei ce trec prin boală rămân cu sechele neurologice.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor creier, porțiuni din măduvă (pentru examene
virusologice) și probe de sânge (pentru examene serologice).
- Izolarea virusului. Se procedează la efectuarea de însămânțări pe diferite substraturi
celulare, îndeosebi culturi celulare primare de fibroblaste embrionare de găină sau de rață, pe
linii celulare VERO, HeLa sau BHK–21. Izolarea se mai poate face pe ouă embrionate, celule
de țânțari, cât și infecție experimentală pe șoricei nou-născuți prin inoculare intracerebrală.
- Examen serologic. Anticorpii specifici pot fi decelați prin IHA, RFC, ELISA și SN.
Testul ELISA poate diagnostica infecția acută prin punerea în evidență a IgM, care se
detectează în prima săptămână de boală (Sahu et al., 1994).
- Examen histopatologic. Leziunile sunt mai evidente în cortex, talamus și hipotalamus,
ca și în coarnele anterioare ale măduvei. Se evidențiază degenerarea și necroza neuronilor,
neuronofagie, perivascularită și gliocitoză. Semnificație deosebită prezintă incluziile
intranucleare oxifile, mai evidente și constant întâlnite în cornul lui Ammon (Baba, 1996).
Imunoprofilaxie. Vaccinurile inactivate sunt de preferat și pot fi monovalente (conțin
virusul encefalitei de est) și bivalente (conțin ambele tipuri de virus, de est și de vest).

51
Vaccinurile vii atenuate nu s-au dovedit satisfăcătoare. S-au experimentat și vaccinuri
recombinante (Pandya et al., 2012). Se recomandă ca vaccinarea să se facă înainte de atacul
insectelor hematofage.

5.1.2. Virusul encefalitei ecvine de vest

Western equine encephalytis virus (WEEV)

Ecologie. Sunt receptivi caii și oamenii, dar rezervorul natural este reprezentat de
păsările sălbatice. Virusul se poate menține într-un circuit silvatic reprezentat de rozătoare și
țânțari. Ca rezervoare pot fi luate în considerare și unele reptile. Vectorii transmițători sunt
diferite specii de țânțari hematofagi din genurile Culex, Aedes și Culiseta. La țânțari
transmiterea virusului se face și vertical (Fulhorst et al., 1994). Un rol important este atribuit
speciei Culex tarsalis care este adaptat la terenurile irigate din vestul continentului american
(Barnett, 1956). De asemenea, unele păsări sălbatice indigene, la care infecția este inaparentă,
au rol de rezervor. Infecția a fost constatată și la emu (Randolph et al., 1994).
Rezistență. Prezintă sensibilitate la solvenții lipidici, detergenți, eter, tripsină,
cloroform, formaldehidă și betapropiolactona. Se inactivează în 10 minute prin încălzire la
56oC, la pH 1-3 și iradiere.
Morfologie și cultivare. Virusul este anvelopat, formă sferică, simetrie icosaedrică,
dimensiuni de 70 nm, cu genom ARNmc, mărimea 11,5 bp. Are capacitate de multiplicare pe
substraturi celulare, ca și virusul encefalitei de est. Izolarea virusului se realizează mai frecvent
din țesuturi provenite de la țânțari, decât din materialul patologic prelevat de la mamifere. Este
strâns înrudit antigenic cu alte alfavirusuri [26].
Patogeneză. Mecanismul producerii infecției este asemănător cu cel descris la
encefalita de est, cu mențiunea că viremia este mai moderată, iar leziunile produse în sistemul
nervos sunt de intensitate mai redusă. Majoritatea cailor bolnavi dezvoltă titruri foarte ridicate
de anticorpi serici.
Infecția naturală. Boala este denumită „encefalita ecvină de vest”, care în mare parte
se aseamănă cu simptomele descrise la encefalita de est. Se precizează că boala poate evolua
inaparent sau cu o simptomatologie neurologică mai atenuată. Uneori febra este singurul
simptom. Cazurile cu evoluție gravă sfârșesc prin paralizii, accese convulsive și moarte, care
se produce la 20-40% din cazuri. La om infecția cu virusul de vest este mai puțin severă și rata
fatalității este mai scăzută (3-10%), comparativ cu virusul encefalitei de est.

52
 Diagnostic. Metodele de izolare și de identificare a virusului sunt identice cu cele
descrise la encefalita de est.
Profilaxia specifică. Se utilizează vaccinuri inactivate monovalente, bivalente sau
trivalente, în funcție de situația epidemiologică. Se va acorda atenție combaterii țânțarilor, iar
vaccinarea trebuie să preceadă atacul acestora.

5.1.3. Virusul encefalitei ecvine de Venezuela

Venezuelan equine encephalytis virus (VEEV)

Ecologie. Virusul afectează în condiții naturale calul, catârul, măgarul dar și omul.
Zebra este de asemenea sensibilă. Se izolează de la un număr mare de mamifere mici și de la
multe specii de păsări (mai ales porumbei). Se apreciază că rezervoarele primare de virus sunt
rozătoarele din genurile Sigmodon, Proechimys, Peromyscus, Oryzomys, apoi unele
marsupiale, păsări sălbatice și insecte hematofage din genurile Culex, Aedes, Anopheles,
Mansonia, Deinocerites și Psorophora [23]; [25]. Un rol deosebit se pare că îl joacă Culex
melanoconium (Deardorff et al., 2010). În zonele de coastă în transmitere intervine mai
frecvent Ochlerotatus taeniorhynchus (Weaver et al., 2004). La insectele hematofage, virusul
se poate menține și prin transmiterea pe cale verticală. Transmiterea mecanică a fost
demonstrată și prin Simulium sp., [23]. În timpul epizootiilor virusul a fost izolat de la șobolanii
de bumbac, oposum, vulpea gri, lilieci și de la multe păsări sălbatice [24]. Ecvinele (caii și
măgarii) servesc ca gaze amplificatoare, întrucât realizează o viremie înaltă, servind ca sursă
de infecție pentru un număr mare de țânțari [25]. Anticorpii specifici au fost depistați la capre,
oi, porci și bovine, precum și la vulpi și câini (Habluetzel et al., 1973). În timpul evoluției
epidemiei, mortalitatea a fost observată și la iepuri domestici, câini, capre și oi [25]. Rolul
căpușelor este incert.
Rezistență. Virionii sunt sensibili la solvenții organici și detergenți, la radiații, căldură
umedă și uscată. Sunt inactivați de hipocloritul de sodiu 1%, etanol de 70%, glutaraldehida 2%
și formaldehidă. Prezintă stabilitate la pH 7-8, dar este rapid inactivat de pH acid [24].
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 60-70 nm, prezintă hemaglutinine ceea ce îi
conferă capacitate hemaglutinantă. Are toate celelalte structuri morfologice precizate la
celelalte virusuri ce produc encefalită.
Cultivare. Virusul se poate cultiva pe multe substraturi celulare fiind amintite liniile
celulare VERO, BHK-21, fibroblaste de rață sau de găină, celule diploide umane. Produce efect
citopatic manifestat prin formarea de celule gigante, rotunjirea celulelor cu vacuolizări și

53
picnoză. Au fost identificate și tulpini care nu induc efect citopatic (Petrakova et al., 2005).
Virusul se cultivă și pe ouă embrionate de găină.
Antigenitate. Sunt descrise 6 serotipuri notate prin cifre romane (I-VI) care sunt
divizate în cel puțin 14 subtipuri și variante, dintre care subtipul I, variantele AB și C sunt
asociate cu epidemii majore la cai și oameni (Aguilar et al., 2011). La toate tipurile s-a
identificat un antigen de grup, comun cu a altor alfavirusuri. După 5-7 zile de la producerea
infecției se sintetizează anticorpi specifici (fixatori de complement în 6-9 zile și inhibitori ai
hemaglutinării în 6-7 zile) [23].
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale transcutanată în urma înțepăturilor
insectelor hematofage, având ca ținte primare celulele dendritice și Langerhans din piele, cu
drenare spre nodul limfatic, unde se multiplică în primele 48 de ore (MacDonald et Johnston,
2000). Se realizează o stare de viremie (72-144 ore) cu răspândire în tot organismul. Având un
tropism accentuat pentru sistemul nervos, se fixează la acest nivel determinând procese
inflamatorii de meningoencefalită.
Infecția naturală. La cai boala este denumită “encefalomielita ecvină de Venezuela”.
Perioada de incubație este de 1-5 zile. Îmbolnăvirile au caracter sezonier, corespunzător
sezoanelor călduroase și umede, îndeosebi cu climat tropical și subtropical. Animalele bolnave
prezintă tulburări generale, cu instalarea de manifestări nervoase severe, prostrație, ce
alternează cu fenomene de hiperexcitabilitate accentuată. Treptat, se instalează pareze, paralizii
și animalele mor în 2-4 zile. Morbiditatea este variabilă, dar poate ajunge la 50-100%, iar rata
mortalității se încadrează între 50-70% [24]; [25].
La om virusul se transmite prin înțepătura țânțarilor infectați, provocând o boală
manifestată prin febră, cefalee, mialgii, redoarea cefei, convulsii și paralizii, fiind gravă la copii
și moderată la adulții. Poate să traverseze placenta la femeile însărcinate [25]. Transmiterea de
la om la om pare posibilă.
Diagnostic. Se confirmă prin examen de laborator, mai ales la apariția primelor cazuri.
- Izolarea virusului. Însămânțările pe substraturile celulare se fac din probe de sânge
sau ser (în perioade febrilă a bolii) din sistem nervos (în fazele mai tardive). Identificarea
virusului se face prin testele de IHA, IF, RIA, sau prin testul de neutralizare prin reducerea
plajelor și PCR.
- Teste serologice. Anticorpii specifici se pun în evidență pe probe perechi de seruri
recoltate în faza acută de boală și în faza de convalescență, intervalul dintre cele 2 recoltări
trebuie să fie de 6-7 zile. Testele serologice folosite sunt ELISA (pentru evidențierea IgM),
IHA, NRP (reducerea plajelor), RFC și SN pe culturi celulare.

54
 - Examen histopatologic. Se evidențiază hemoragii în limfonoduri, splină, pancreas și
infiltrații limfocitare la nivelul scoarței cerebrale, cerebel și bulb; se mai înregistrează tromboze
și necroze ale arterelor mici cerebrale.
- Infecție experimentală. Se practică mai ales reacția de seroneutralizare pe șoareci. Se
mai pot folosi și hamsteri sugari sau cobai, care se inoculează intracerebral cu sânge sau
suspensii de organe provenite de la animale bolnave
Imunoprofilaxie. În țările în care boala este prezentă se utilizează vaccinuri inactivate
sau vii atenuate (tulpina TC-83), mono- bi- sau trivalente, conform unor programe de vaccinare
(Paessler et al., 2009).

Bibliografie

1. Aguilar P.V., Estrada-Franco J.G., Navaro-Lopez R., Ferro
C., Haddow A.D., Weaver S.C., (2011) Endemic Venezuelan
equine encephalitis in the Americans: hidden under the dengue
umbrella. Future Virol., 6(6): 721-740.
2. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București; p. 49-50;
3. Barnett T.T., (1956) The transmission of Western equine
encephalytis virus by the mosquito Culex tarsalis Coq. Am. J.
Trop. Med. Hyg., 51(1): 86-98;
4. Deardorff E.R., Weaver S.C., (2010) Vector competence
of Culex (Melanoconion) taeniopus for equine-virulent subtype
IE strains of Venezuelan equine encephalitis virus. Am. J. Trop.
Med. Hyg.. 82(6):1047–1052.
5. Elvinger F., Baldwin C. A., Liggett A. D., Tank K. N., &
Stallknecht D. E., (1996) Prevalence of exposure to equine
encephalomyelitis virus in domestic and feral swine in Georgia.
J. Vet. Diag. Invest., 8: 481-484;
6. Farrar M. D., Miller D. L., Baldwin C. A., Stiver S. L., &
Hall C. L., (2005) Eastern equine encephalitis in dogs. J. Vet.
Diagn. Invest., 17(6): 614-617;
7. Franklin R.P., Kinde H., Jay M.T., Kramer L.D., Green
Emily-Gene N., Chiles R.E., Ostlund E., Husted S., Smith J.,
Parker M.D., (2002) Eastern Equine Encephalytis Virus
Infection in a Horse from California. Emerg. Infect. Dis., 8(3):
283-288;
8. Fulhorst C. F., Hardy J. L., Eldridge B. F., Presser S. B.,
Reeves W. C., (1994) Natural vertical transmission of western
equine encephalo-mielitis virus in mosquitoes. Science,
263(5147): 676-678;
9. Graham S.P., Hassan H.K., Chapman T., White G., Guyer
C., Unnasch T.R., (2012) Serosurveillance of eastern equine
encephalitis virus in amphibians and reptiles from Alabama
USA. Am. J. Trop. Med. Hyg., 86(3): 540-544;
10. Habluetzel J. E., Grimes J. E., Pigott M. B., Jr., (1973)
Serologic evidence of naturally occuring Venezuelan equine
encephalomielitis virus infection in a dog. J. Am. Vet. Med.
Assoc., 162: 461-462;
11. Mac Donald H. G., Johnston E. R., (2000) Role of Dendritic
Cell Targeting in Venezuelan Equine Encephalitis Virus
Pathogenesis. J. Virol., 74(2): 914-922;
12. McGee E. D., Littleton C. H., Mapp J. B., Brown R. J., (1992)
Eastern equine encephalitis in an adult cow. Vet. Pathol., 29:
361-363;
13. Mitchell C. J., Niebylski M. L., Smith G. C., Karabatsos N.,
Mutebi J. P., Craig Jr. G. B., Mahler M. J., (1992) Isolation
of eastern equine encephalitis virus from Aedes albopictus in
Florida. Science, 257 (5069): 526-527;
14. Paessler S., Weaver S. C., (2009) Vaccination for Venezuelan
equine encephalitis. Vaccine, 27(4): 80;
15. Pandya J., Gorchakov R., Wang E., Leal G., Weaver S.,
(2012) A vaccine candidate for eastern equine encephalitis virus
based on IRES-mediation attenuation. Vaccine 30(7): 1276-
1282;
16. Petrakova O., Volkova E., Gotchakov R., Paessler S., Kinney
R.M., Frolov I., (2005) Noncyopathic Replication of
Venezuelan Equine Encephalitis Virus and Eastern Equine
Encephalitis Virus Replicons in Mammalian Cells. DOI:
10.1128/JVI.79.12.7597-7608-2005;
17. Radolph K. D., Vanhooser S. L., Hoffman M., (1994) Western
equine encephalitis virus in emu in Oklahoma. J. Vet. Diagn.
Invest., 6: 492-493;
18. Sahu S. P., Alstad A. D., Pedersen D. D., & Pearson J. E.,
(1994) Diagnosis of estern equine encephalomyelitis virus
infection in horses by immunoglobulin M and G capture enzime-
linked immunosorbent assay. J. Vet. Diagn. Invest., 6: 34;
19. Scott T. W., Hildreth S. W., Beaty B. J., (1984) The
distribution and development of eastern equide encephalitis
virus in its enzootic mosquito vector, Culiseta melanura. Am J.
Trop. Med. Hyg., 33(2): 300-310;
20. Tully T.N. Jr., Shane S.M., POston R.P., England J.J., Vice
C.C., Cho D.Y., Panigrahy B., (1992) Eastern equine
encephalytis in a flock of emus (Dromaius novaehollandiae)
Avian. Dis., 36(3): 808-812;
21. Weaver S. C., Ferro C., Barrera R., Boshell J., Navarro J.
C., (2004) Venezuelan equine encephalitis. Annu. Rev.
Entomol., 49: 141-174;
22. White G., Ottendorfer C., Graham S., UnnaschT.R., (2011)
Comptency of Reptiles and Amphibians for Eastern Equine
Encephalitis Virus. Am. J. Trop. Med. Hyg., 85(3): 421-425;
23. *** Venezuelan Equine Encephalitis, (2009) OIE, Tehnical
Disease Cards, p. 1-6;
24. *** Venezuelan Equine Encephalitis, (2008) OIE, Manual
Terrestrial, p. 931-35;
25. *** Eastern Equine Encephalomyelitis, Western Equine
Encephalomyelitis and Venezuelan Equine
Encephalomyelitis, (2008) The Center for Food Security &
Public Health. Iowa State University, p. 1-9;
26. *** Equine encephalomyelitis (Eastern and Western) (2013)
OIE Terrestrial Manual, p. 1-9;

55
 6. Familia ARTERIVIRIDAE

 Dimensiuni 45-60 nm, anvelopate, sferice.

100 nm  Pe suprafața se evidențiază spiculi de mici dimensiuni

formați din glicoproteine (Gp), proteina M și E în stratul
lipidic.
 Nucleocapsidă isomerică, cu diametrul de 25-35 nm
 Genom ARNmc, monopartit, liniar, sens (+), 12-16 kb
 Izolare de la cai, porci, maimuțe, șoareci
 Produc boli asimptomatice persistente la gazdele lor
naturale, dar și infecții severe în anumite situații.
 Familia include genurile: Equarterivirus, Porarterivirus

6.1. Genul EQUARTERIVIRUS

6.1.1. Virusul arteritei ecvine

Equine arteritis virus (EAV)

Ecologie. Tulpinile de virus care circulă în America sunt denumite Bucyrus, iar cele
care circulă în Europa sunt abreviate cu literele CW. Investigațiile serologice efectuate în
diferite areale evidențiază faptul că infecția este obișnuit subclinică și este răspândită în
populația de ecvine din toată lumea [27]. Virusul afectează ecvideele de orice vârstă, sex sau
stare fiziologică. Caii trecuți prin boală, rămân purtători și excretori de virus de lungă durată,
3-6 luni sau chiar mai mult, jucând un rol important în perpetuarea și diseminarea virusului.
Exceptând armăsarii, virusul nu este detectat mai mult de 28 de zile de la producerea infecției
în țesuturile și fluidele organismului (Del Piero, 2006). Sursele de infecție sunt reprezentate de
lichidele fetale și secrețiile genitale ale iepelor infectate, placenta, avortonii, materialul seminal
al armăsarilor infectați (Lazic et al., 2017). Transmiterea se realizează pe cale respiratorie,
transplacentară și sexuală (montă naturală și prin însămânțări artificiale). Armăsarii infectați
conțin virusul în spermă și rămân purtători pentru perioade lungi de timp, uneori pentru toată
viața (persistență virală) și au un rol epidemiologic major în diseminarea bolii în întreaga lume
(Timoney et McCollum, 1985); (Timoney et McCollum, 1993). După infecție, perturbări legate
de fertilitate nu au fost observate la iepe, în schimb la armăsari poate apărea o perioadă de

56
infertilitate. Nu se multiplică în corpul insectelor și în consecință acestea nu joacă rolul de
vectori activi în transmiterea virusului.
Rezistență. Temperatura de 56oC îl inactivează în 20 minute. La +4oC viețuiește până
la 2,5 luni, nu este inactivat prin refrigerare sau congelare, iar la –20oC rămâne viabil 6 ani.
Este sensibil la eter, cloroform și la variații de pH.
Morfologie. Particula virală matură are dimensiuni cuprinse între 45-60 nm, cu simetrie
icosaedrică, cu genom ARNmc, linear, monopartit, de sens pozitiv și are mărimea de 12-13 kb.
Cultivare. Virusul este cultivabil pe culturi celulare cum sunt: RK-13, Vero, celule
pulmonare de cal și altele (Del Piero, 2006); (Lazic et al., 2017). După 3-5 zile de la
însămânțare se constată efect citopatic vizibil dependent de caspase (Abeya et al., 2018). Prin
pasaje succesive pe culturi celulare, tulpinile se atenuează.
Antigenitate. Se consideră că există un singur serotip major. Unele date menționează
că între sușele europene și cele americane există unele diferențe filogenetice cu reflectare și în
structura antigenică, mai ales în ceea ce privește zonele asociate cu domeniile de neutralizare
(Stadejek et al., 1999). Consecutiv trecerii prin boală se produc anticorpi specifici și inducerea
unei imunități solide de cel puțin 18 luni. Colostrul femelelor vaccinate conține anticorpii
specifici, prin care se previne apariția arteritei la mânji.
Patogeneză. Între tulpini există diferențe în privința virulenței. Țintele primare ale
virusului sunt macrofagele, endoteliul și mezoendoteliul micilor artere, cu diametrul de 0,3 mm
sau puțin mai mari. În timpul evoluției bolii virusul se găsește în citoplasma celulelor epiteliale
cum ar fi pneumocitele alveolare, enterocite, celule din corticala suprarenalei, trofoblaști,
stroma timusului, celule din tubii renali și din organele genitale (Del Piero, 2006). La nivelul
micilor artere se produc procese de hialinizare ale celulelor din tunica medie, edemațierea
adventicei și ale altor straturi ale peretelui vascular, infiltrații limfocitare, tromboze și infarcte,
mai frecvent în organe cu circulație terminală (intestin, pulmon, rinichi, splină). Aceste
modificări se produc la mânji și la animalele adulte. La fetușii avortați aceste leziuni lipsesc
sau se pot evidenția antigene virale în epiteliul trofoblastic și mezenchimal, iar mai târziu în
pneumocite, macrofage alveolare, în epiteliul timusului și în enterocite (Del Piero, 2006).
Infecția naturală. Boala poartă denumirea de “arterita infecțioasă ecvină“, iar în trecut
(mai ales în Europa) a purtat denumirea de “febra tifoidă a calului”. În multe situații infecția
evoluează asimptomatic. La animalele la care boala evoluează clinic, se constată febră (peste
41ºC), depresie, lăcrimare excesivă, conjunctivită și jetaj, urticarie pe cap, ceafă și trunchi, cu
producerea de edeme, care sunt mai intens exprimate periorbitar, abdomen, inclusiv prepuțiul,
scrotul, glanda mamară și membrele posterioare (Del Piero, 2006). In unele cazuri mucoasele

57
sunt subicterice sau chiar icterice (Moga Mânzat, 2005). La mânji și tineret de până la 1 an,
boala are o evoluție rapidă urmată de moarte ca urmare a unei bronhopneumonii progresive,
enterită cu evoluție fatală [27]. Leziunile constau în edeme, congestii și hemoragii în mai multe
țesuturi. Stagiul terminal al bolii se caracterizează prin producerea de infarcte intestinale, în
pulmoni, splină și acumularea de fluide în cavitățile peritoneală și pleurală. Un procent de 40-
80% din femele gestante pot să avorteze în masă. Avortul survine la 10-30 de zile după infecție
și este strâns legat de faza febrilă sau faza de convalescență. Se consideră că poate fi rezultatul
unei miometrite ce antrenează perturbări în circulația placentară, ce poate duce la moartea
fetusului. Avortul se poate produce și în absența oricărui semn clinic. La fetuși se constată
edeme în diferite țesuturi, exces de fluide în cavitățile peritoneală și pericardică, peteșii pe
seroasele peritoneală și pericardică (Timoney et McCollum, 1985).
Diagnostic. Se practică următoarele examene de confirmare:
- Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare (rinichi de iepure), din mucus
nazofaringian, secreții conjunctivale, lavaj bronhopulmonar, din sânge, sperma armăsarilor,
avortoni, lichide fetale. Identificarea se face prin microscopie electronică, IF și/sau SN. Se mai
practică evidențierea acizilor nucleici prin RT-PCR.
- Examen serologic. Se urmărește detectarea anticorpilor prin VN, RFC, ID, ELISA,
MIA (fluorescent microsphere immunoassay) și IF indirectă sau prin tehnica avidină-biotină
peroxidază [27]. Testul obișnuit pentru diagnostic este cel de virus neutralizare care este
apreciat ca foarte sensibil și înalt specific, și prin care se pot evidenția anticorpii serici în
perioada acută de boală, dar și retrospectiv, chiar după câțiva ani de la infecția primară.
- Examen histopatologic. Are semnificație pentru diagnostic hialinizarea mediei micilor
artere, trombozele vasculare și infarctele, infiltrația leucocitară a adventicei. Prezența unei
arterite necrotice la nivelul endoteliului și a mediei arteriolelor afectate indică, fără dubiu,
prezența virusului arteritei ecvine (Baba, 1996). Se mai practică și examen imunohistochimic
care este considerat un test fiabil, sensibil și rapid, ce se poate efectua și din probe de piele (Del
Piero, 2000).
Imunoprofilaxie. Se utilizează diferite vaccinuri comerciale produse din tulpini vii
atenuate. Se menționează tulpina Bucyrus, obținută prin pasaje în serie pe celule renale de
origine ecvină (HK-131), celule epiteliale renale de iepure (RK-13) și o linie dermică de celule
diploide ecvine (ED-16). Vaccinul induce o bună imunizare ce durează cel puțin 24 de luni.
Nu se administrează la mânji sub 6 luni și la iepe în ultimele 2 luni de gestație (McCollum,
1986). S-a produs și un vaccin inactivat, adjuvantat, obținut pe culturi de celule de origine
ecvină.

58
 6.2. Genul PORARTERIVIRUS

6.2.1. Virusul sindromului respirator și de reproducție la porcine

Porcine respiratory and reproductive syndrome virus (PRRSV)

Ecologie. Virusul afectează porci domestici, toate categoriile de vârstă, cu o incidență

mai ridicată la scroafele gestante și purceii sugari. Infecția la mistreți a putut fi demonstrată
numai pe bază serologică. În țara noastră, în urma examinării de probe de ser provenite de la
mistreți, prin tehnica ELISA, s-au identificat probe pozitive la 13,2%, fiind subliniat rolul de
rezervor jucat de mistreți (Vuță et al., 2009). Porcii pot rămâne purtători și eliminatori de virus
cel puțin 12 săptămâni. Virusul se poate transmite și prin material seminal proaspăt nediluat și
numai dacă vierul este contaminat. Unele date menționează transmiterea prin rațe Mallard, care
au fost infectate de apă contaminată cu virus PRRS, virusul fiind ulterior izolat din fecalele
rațelor și s-a dovedit patogen pentru porc (Zimmerman et al., 1997); (Tricado et al., 2004).
Transmiterea este posibilă și prin aerosoli, ca și prin insecte hematofage, această modalitate
fiind posibilă pe o rază de 3 km (Scott, 2004). Virusul mai poate fi vehiculat prin transport
mecanic de fecale, praf, materiale lichide și alte echipamente contaminate, inclusiv cizme și
îmbrăcăminte (Rotaru, 2005). De asemenea poate fi transmis și prin muște (Musca domestica),
virusul fiind depistat în tubul digestiv al acestora după 12 ore de la hrănirea pe purcei infectați
experimental (Satoshi et al., 2002); (Scott, 2004). Muștele pot difuza virusul de la o fermă la
alta în perioadele călduroase (Schurrer et al., 2004).
Rezistență. Virusul prezintă stabilitate la –70oC, și o lună la 4oC. Se inactivează după
48 de ore la 37oC și în mai puțin de 45 minute la 56oC. Este stabil la pH 6-7,5 și este inactivat
la valori mai mici sau mai mari. Este sensibil la radiațiile UV și este inactivat de solvenții
lipidici (eter, butanol, cloroform), de crezol, NaOH 2%, formol 1%, carbonat de sodiu. Este
foarte sensibil detergenții ionici/neionici și iodofori. Triton X-100 provoacă ruperea anvelopei
virale (Rotaru, 2005); (King et al., 2011).
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 45-65 nm cu genom ARNmc. Sunt descrise
două genotipuri: European (tip I/Lelystad) și Nord-American (tip II/VR2332), care prezintă
diferențe structurale la nivelul proteinei N cu numai 60% identitate (Zhang et al., 2012).
Cultivare. Virionul se replică în citoplasma celulelor, în principal în macrofagele din
epiteliul alveolar porcin, dar și în culturi celulare de origini diferite [26]. Efectul citopatic se
produce în decurs de 12 ore după însămânțare, însă nu toate tulpinile sunt citopatogene. O
tulpină a fost adaptată pe linia celulară MARC-145 (monkey kidney) (Valicek et al., 1997).

59
 Antigenitate. Analiza antigenică și a secvențelor nucleotidice, a sușelor europene și a
celor americane, a evidențiat că între ele există unele diferențe antigenice (19-48%
eterogenitate), constituind două subtipuri distincte (Rotaru, 2005); [26]. Diferențierea sigură se
face prin RT și amplificare PCR (Mardassi et al., 1994). În urma infecției se produc anticorpi
specifici, care se pot pune în evidență prin diverse tehnici, începând cu a 7-9 zi de la producerea
infecției și pot persista peste 20 săptămâni la unele animale.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale nazală, genitală și difuzează
transplacentar. Replicarea are loc inițial în macrofagele alveolare și chiar în prima zi de la
infecție ajunge în sânge, instalându-se starea de viremie variabilă ca timp, în funcție de vârsta
porcilor (1-9 zile la scroafe, 3-8 săptămâni la purcei). Ulterior se replică și în alte organe bogate
în țesut reticulo-endotelial, inclusiv în celulele endoteliale capilare (Manolescu et al., 2000).
Ajungerea virusului la nivelul tractusului genital determină inflamația accentuată a
miometrului generând tulburări de reproducție (Rotaru, 2005). Virusul persistă, de asemenea,
în pulmoni (până la 2 luni), și în căile respiratorii superioare (peste 5 luni). Este prezent în
limfonodurile mediastinale și amigdale (Dinescu et al., 2000); (Santoshi et al., 2002); [26].
Infecția naturală. De la descrierea bolii și până la precizarea etiologiei, a fost
cunoscută sub diferite denumiri: boala misterioasă a porcului, sindromul respirator și de
infertilitate, boala urechilor albastre etc. Denumirea actuală a bolii este “sindromul reproductiv
și respirator al porcului”. Simptomele reprezentative sunt cianoza urechilor ce se poate extinde
și pe alte regiuni corporale (rât, pleoape, mamelă, vulvă). Tulburările respiratorii sunt prezente
la toate categoriile de animale și sunt manifestate mai ales prin tuse și dispnee, care se pot
amplifica când se suprapun infecții bacteriene, îndeosebi cu Actinobacillus pleuropneumoniae.
Tulburările de reproducție sunt în principal exprimate prin avorturi tardive, fătări premature,
fetuși mumifiați, prelungirea anormală a duratei gestației. La scroafe se mai evidențiază anestru
și agalaxie. Infectarea vierilor poate antrena modificări cantitative și calitative ale spermei.
Infecțiile inaparente sunt frecvent întâlnite (60-75% din animale sunt seropozitive).
Diagnostic. Pentru confirmarea bolii se practică examene de laborator.
- Izolarea și identificarea virusului. Se practică însămânțări pe culturi celulare, cel mai
frecvent pe macrofage alveolare de origine porcină (MARC-145) și identificarea virusului prin
reacțiile ELISA, SN, IF indirectă, imunoperoxidază microscopie electronică (Valicek et al.,
1997); [26].
- Examen serologic. Se urmărește decelarea anticorpilor prin reacții de seroneutralizare,
imunoperoxidază pe monostrat celular, ELISA (diverse variante), imunofluorescență adaptată
pentru identificarea IgM (permite detectarea seroconversiei începând cu a 5-a zi după infecție).

60
 - Examen histopatologic. Prezintă importanță vasculita limfohistiocitară, infiltrațiile
perivasculare în endometru și placenta maternă, prezența de celule multinucleate în
limfonodurile purceilor, pneumonie interstițială cu îngroșarea pereților alveolari (Dinescu et
al., 2000). Mai rar se constată leziuni de vasculită, miocardită, encefalită (Rossow, 1998).
Imunoprofilaxie. S-au produs vaccinuri inactivate, vaccinuri vii din tulpini atenuate
(CL 2621, DV), însă cercetările continuă pentru a îmbunătății performanțele vaccinurilor
(Scrotti et al., 2006).

Bibliografie

1. Abeya M.M., Metz G.E., Franco Cruz R., Correas I., Osorio
F.A., Echeverria M.G., (2018) Equine arteritis virus cytopathic
effect: caspase-dependent cell death as najor consequence
observed. J. Microbiol. Experiment., 2(4): 171-173;
2. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București; p. 48-49;
3. Del Piero F., (2000) Diagnosis of equine arteritis virus infection
in two horses by using monoclonal antibody immuno-
peroxidaze histochemistry on skin biopsies. Vet. Pathol., 37(5):
486-487;
4. Del Piero F., (2006) Equine Viral Arteritis: Signs, Lesions,
Pathogenesis and Diagnosis. Procedings of the Annual Meeting
of the American College of Veterinary Pathologists, Tucson
Arizona.
5. Dinescu Georgeta, Militaru Mihaela, Ciubotaru Emilia,
(2000) Aspecte morfopatologice ale apara-tului genital femel în
sindromul respirator și de reproducție porcin. Rev. Rom. Med.
Vet., 10(3): 285-294;
6. King M. Q. A., Lefkowitz E., Adams J. M., Carstens B. E.,
(2011) Arteriviridae family. Virus Taxonomy: Nine Report of
the International Committe on Taxonomy of Viruses, p. 796-
804
7. Lazic S., Lupulovic D., Gaudaire D., Petrovic T., Lazic G.,
Hans A., (2017) Serological evidence of equine arteritis virus
infection and phylogenetic analysis of viral isolates in semen of
stallions from Serbia. BMC Vet. Res., 13: 16;
8. McCollum W. H., (1986) Responses of horses vaccinated with
avirulent modified-live equine arteritis virus propagated in the E
Derm (NBL-16) cell line to nasal inoculation with virulent virus.
Am. J. Vet. Res., 47(9): 1931-1934;
9. Manolescu N, Rotaru Elena, Balint Emilia, (2000) Aspecte de
citologie sangvină, medulară și limfonodală într-un focar de
SRRP (Sindrom Respirator și de Reproducție Porcin). Rev.
Rom. Med. Vet., 10(3): 295-300;
10. Mardassi H., Wilson L., Mounir S., Dea S., (1994) Detection
of porcine reproductive and respiratory syndrome virus and
efficient differentiation between Canadian and European strains
by reverse transcription and PCR amplification. J. Clin.
Microbiol., 32(9): 2197-2203;
11. Moga Mânzat Radu (2005) Arterita ecvină virală. În Boli
Virotice și Prionice ale Animalelor, Editura Brumar, Timișoara,
p. 242-245;
12. Rossow K.D., (1998) Porcine reproductive and respiratory
syndrome. Vet. Pathol., 35(1): 1-20;
13. Rotaru Elena (2005) Sindromul tulburărilor respiratorii și de
reproducție al porcilor. În Boli Virotice și Prionice ale
Animalelor (coord. Moga Mânzat R.), Editura Brumar,
Timișoara, p. 245-260
14. Satoshi Otake, Scott A. Dee, Kurt D. R., et al., (2002)
Transmission of porcine reproductive and respiratory syndrom
virus by fomites (boots and coveralls). Journal of Swine Health
and Production, 10(2): 59-65;
15. Schurrer J.A., Dee S.A., Moon R.D., Rossow K.D., Mahlum
C., Mondaca E., Otake S., Fano E., Collins J.E., Pijoan C.,
(2004) Spațial dispersal of porcine reproductive and respiratory
syndrome virus-contaminated flies after contact with
experimentally infected pigs. Am. J. Vet. Res., 65(9): 1248-
1292;
16. Scrotti M., Prieto C., Martinez-Lobo F. J., Simarro I.,
Castro J. M., (2006) Effects of two Commercial European
modified-live vaccine against porcine reproductive and
respiratory syndrome viruses in pregnant gilts. J. Vet., 172: 506-
514;
17. Scott A. Dee (2004) Transmission of Porcine Respiratory and
Respiratory Syndrome virus under Field Conditions During a
Putative Increase in the Fly Populations. Journal of Swine
Health and Production: 242-245;
18. Stadejek T., Björklund H., Bascuñana C. R., Ciabatti M. I.,
Scicluna M. T., et al., (1999) Genetic diversity of equine
arteritis virus. J. Gen. Virol., 80: 691-699;
19. Timoney J. P., McCollum W. H., (1985) The epidemiology of
equine viral artheritis. J. Am. Vet. Med. Assoc., 155: 318-322;
20. Timoney J. P., McCollum W. H., (1993) Equine Viral
Arteritis. Vet. Clin. North America. Equine Practice, 9(2): 295-
309;
21. Trincado C., Dee S., Rossow K., Halvorson D., Pijoan C.,
(2004) Evaluation of the role of mallard ducks as vectors of
porcine reproductive and respiratory syndrome virus. Vet. Rec.,
154(8): 233-237;
22. Valícek L., Psikal I., Smíd B., Rodák L., Kubalíková
R., Kosinová E., (1997) Isolation and identification of porcine
reproductive and respiratory syndrome virus in cell cultures.
Vet. Med., (Praha) 42(10): 281-287;
23. Vuță V., Bărboi Gh., Olvedi Irina, Nicolae St., et al., (2009)
Prevalența anticorpilor specifici bolii Aujeszky, diareei virale
bovine și sindromului respirator și de reproducție porcin la
mistreți, date preliminare. Rev. Rom. Med. Vet., 19(1): 75-81;
24. Zhang R., Chen C., Sun Z., Tan F., Zhuang J., Tian D., Tong
G., Yuan S., (2012) Disulfide Linkage Mediating Nucleocapsid
Protein Dimerization are not Required for Porcine Arterivirus
Infectivity. J. Virol., 86(8): 4670-4681;
25. Zimmerman J.J., Yoon K.J., Pirtle E.C., Wills
R.W., Sanderson T.J., McGinley M.J., (1997) Studies of
porcine reproductive and respiratory syndrome (PRRS) virus
infection in avian species. Vet. Microbiol., 55(1-4): 329-336;
26. *** Porcine Reproductive and Respiratory Syndrome (2010)
OIE, Terrestrial Manual, p. 1-13;
27. *** Equine Viral Arteritis, (2008) OIE, Terrestrial Manual p.
904-914;

61
 7. Familia FLAVIVIRIDAE

 Dimensiuni 40-50 nm, anvelopate, sferice, suprafața rugoasă,

cu simetrie icosaedrică (T=3).
100 nm

 La suprafață prezintă proiecții scurte dispuse câte două

(E-dimer).
 Genom ARNmc, liniar, sens (+), 9,7-12 kb, cu deosebiri
privind mărimea în funcție de gen.
 Izolare de la oameni și animale, în transmitere intervin insecte
hematofage sau diverși vehiculatori.
 Produc boli grave, unele sunt zoonoze importante.
 În cadrul familiei sunt incluse patru genuri: Flavivirus,
Hepacivirus, Pestivirus, Pegivirus, ce includ 60 specii.

Denumirea familiei derivă de la cuvântul latin flavus (galben), asociat cu febra galbenă
determinată de virusul amaril (Yellow fever virus), specia tip a genului Flavivirus, care a dat și
numele familiei. În transmitere intervin obișnuit vectori, în baza cărora bolile produse se pot
grupa în 3 categorii: transmise prin țânțari (~ 50%), transmise prin căpușe (~ 28%) și transmise
prin vectori necunoscuți, posibil rozătoare sau lilieci (nu au un artropod vector) (~ 22%)
(Barrett, 2001). Pot manifesta neurotropism, viscerotropism și pantropism.

7.1. Genul FLAVIVIRUS

7.1.1. Virusul encefalitei japoneze

Japanese encephalitis virus (JEV)

Ecologie. Rezervorul natural al virusului este reprezentat de păsările de apă (egrete,

bâtlani) la care virusul se găsește în cantitate mare în sânge și care îl pot excreta timp
îndelungat. Un rezervor important îl constituie porcii care sunt foarte răspândiți în zonele din
sud-estul Asiei și prin faptul că au o durată scurtă de viață, vor produce permanent generații
noi susceptibile la infecție. Ciclul țânțari → porci → țânțari, servește ca model eficient de
menținere și amplificare virală (porcul, alături de păsări sunt considerate gazde amplificatoare)
[75]. Infecția este transmisă îndeosebi de speciile Culex (C. triaeniorhynchus, C. gelidus)
(Ramesh et al., 2015). Pot să intervină și alte culicide (C. fusocephala, C. vishnui), dar și

62
păsările migratoare. Alte animale cum sunt: șobolani, iepuri, porumbei, pui de găină, câini,
bovine, ovine, caprine, maimuțe, reptile, pot fi infectate și mențin virusul în natură. Există și
opinia că în circuitul epidemiologic intervin și liliecii, fiind menționată izolarea virusului și/sau
detectare de anticorpi (Cui et al., 2008). Transmiterea zoonotică a virusului este menținută în
tot timpul anului, reprezentând un pericol permanent pentru sănătatea publică. Câinii pot fi
folosiți ca santinele pentru monitorizarea infecției cu acest virus în zonele urbane (Shimonda
et al., 2010).
Rezistență. Virusul este sensibil la eter, cloroform, dezoxicolat de Na și la enzimele
proteolitice și lipolitice. Este inactivat la 56oC în 30 minute și pH acid (1-3) și stabil în mediu
alcalin. Acțiune inhibitoare s-a constatat la iod, iodofori, glutaraldehidă, fenol. Este foarte
sensibil la radiațiile UV și radiațiile gama.
Morfologie. Particula virală are simetrie cubică, un diametru de ~ 40-50 nm, cu genom
ARNmc de ~ 11 kb (Saxena et al., 2013).
Antigenitate. Se deosebește antigenic de virusurile encefalitelor americane, dar este
înrudit cu alte flavivirusuri, producând reacții încrucișate [75].
Cultivare. Se replică bine în culturi de celule primare sau linii celulare. Se utilizează
mai frecvent celule de embrion de găină, celule renale de porc sau de hamster, linia VERO,
BHK-21 sau MD-BK, și linia celulară de țânțari C6/36 [75]. În urma multiplicării virale se
produce efect citopatic, care nu întotdeauna este suficient exprimat.
Patogeneză. După mușcătura țânțarilor, virusul este inoculat în gazdă, se replică în
celulele dendritice ale pielii și apoi este transportat limfonodulii regionali, de unde se
răspândește la organele periferice, sporind viremia. Intrarea în sistemul nervos central și
dezvoltarea encefalitei virale, se corelează cu prezența IgM și IgG, și a celulelor țintă T CD8+
(Saxena et al., 2013).
Infecția naturală. Poartă denumirea de “encefalita japoneză“. La cabaline evoluează
cu simptome de encefalită (sindrom letargic sau sindrom de hiperexcitabilitate), care deseori
este fatală, dar sunt frecvente formele cu evoluție subclinică sau inaparentă. La porcine se
constată tulburări de reproducție iar la femelele gestante avorturi sau fătări de purcei morți sau
neviabili [75]. La purceii sub 3 luni se pot constata semne de encefalită. La om boala se poate
manifesta prin simptome ușoare, dar uneori are o evoluție severă, fatală, mortalitatea ajungând
până la 30% (Erlanger et al., 2009). Persoanele care se vindecă rămân cu sechele neurologice.
Diagnostic. Se practică examene de laborator: creier, măduvă, LCR, probe de sânge.
- Examen virusologic: izolarea virusului, prin însămânțări pe culturi de celule (BHK,
Vero) sau inoculări la șoareci și identificarea virusului prin RT-PCR.

63
 - Examen serologic: evidențierea anticorpilor prin teste serologice cum sunt: inhibarea
hemaglutinării, fluorescența directă, RFC, SN, ELISA-captură și RIA (pentru decelarea
anticorpilor din ser, respectiv IgM) (Burke et Nisalak, 1982); (Bundo et Igarashi, 1985).
Tehnica ELISA poate fi folosită ca metodă serologică de supraveghere serologică a infecției
cu virusul encefalitei japoneze la câini, prin care se detectează anticorpi IgM după 3 zile de la
producerea infecției (Shimoda et al., 2013).
- Examen histopatologic: se evidențiază leziuni de encefalită (hemoragii și infiltrații
perivasculare, glioză focală și degenerescență neuronală), iar la vieri leziuni degenerative în
epiteliul tubilor seminiferi.
Imunoprofilaxie. Pentru cai se folosesc vaccinuri inactivate preparate din creier de
șoareci infectați experimental sau din culturi de celule, iar pentru porci vaccinuri inactivate sau
vaccinuri vii atenuate [75]. Au fost obținute și vaccinuri recombinate (Kaur et Vrati, 2003).
Aplicarea sistematică a programelor de vaccinare a făcut ca această boală să intre în declin
(Erlanger et al., 2009).

7.1.2. Virusul encefalomielitei infecțioase ovine

Looping-ill virus/Ovine infectious encephalomietitis virus (OEMV)

Ecologie. Ovinele sunt cele mai frecvent afectate, dar și alte animale (bovine, cai, capre,
lama, alpaca, porci, câini, cerbi, inclusiv elani) și unele specii de păsări din genul Lagopus. Pot
fi infectate și unele mamifere mici, cum sunt specii de șoareci, hârciogi, șobolani și iepuri [74].
Rezervorul de virus și principalul vector al bolii sunt căpușele din genul Ixodes (I. ricinus)
(Jeffries et al., 2014). Un rol mai puțin important îl au căpușele din genurile Rhipicephalus și
Haemaphysalis [74]. Virusul poate fi transmis de către căpușe în toate stadiile evolutive (larvă,
nimfă și adult). Nu se menține prin transmitere transovariană. Ciclul oaie → căpușe → oaie,
asigură perpetuarea circulației virusului în natură întreținând focarele de boală, dar și circuitul
pe mici mamifere → căpușe. Oile (pe durată lungă) și potârnichile (pe durată scurtă) sunt
considerate gazde amplificatoare. În mai mică măsură, caii și iepurii pot îndeplini un asemenea
rol. Transmiterea iatrogenă este posibilă prin ace se seringă sau instrumentar chirurgical [74].
Prezintă risc pentru sănătatea publică (zoonoză), infecțiile producându-se accidental, fiind mai
frecvent întâlnite la personalul din laboratoare și abatoare, dar sunt la fel de expuși și lucrătorii
forestieri și fermierii (Davidson et al., 1991); (Cisak et al., 1998).
Rezistență. Virionul are o rezistență scăzută la factorii fizici și chimici în condiții de
mediu obișnuite. În timpul iernii supraviețuiește în căpușe. Este sensibil la căldură și eter și se

64
conservă 82 zile în glicerină 50%. Este sensibil la variațiile de temperatură și pH și este
inactivat de deoxicolatul de sodiu și alte dezinfectante.
Morfologie. Particula virală are formă sferică, cu dimensiuni de 40-60 nm, ARNmc,
11 kb. Nucleocapsida este icosaedrică, fiind înconjurată de un înveliș lipoproteic. Virusul
aglutinează eritrocitele de gâscan, cocoș și porumbel.
Cultivare. Virusul se cultivă pe celule embrionare de găină, rinichi de oaie și de porc,
BHK–21 și un mare număr de linii celulare de căpușe. Replicarea virală se realizează și în ouă
embrionate.
Antigenitate. Studiile efectuate cu ajutorul anticorpilor monoclonali au evidențiat
existența a 4 biotipuri (British, Irish, Spanish, Turkish) [74]. La un mare număr de vertebrate
s-au evidențiat anticorpi specifici. Trecerea prin boală conferă o imunitate puternică. Virusul
este strâns înrudit cu virusurile encefalitelor de căpușe.
Patogeneză. Calea principală de pătrundere a virusului în organism este cea
transcutanată prin mușcăturile provocate de căpușe. Este posibilă transmiterea și prin
intermediul acelor de seringă sau alte instrumente nesterilizate. După unele date virusul se
transmite și pe cale digestivă prin consum de lapte, provenit de la oile bolnave sau consum de
carne provenită de la mieii bolnavi [74]. De la locul de inoculare, virusul ajunge în
limfonodurile regionale unde se multiplică, apoi trece în sânge provocând viremie. Aceasta
durează câteva zile, după care virusul se localizează în SNC având neurotropism accentuat. Se
poate vorbi chiar de un citotropism pentru celulele Purkinje și Golgi din cerebel. La nivelul
SNC se produc leziuni severe de encefalită nesupurată.
Infecția naturală. La oaie. Boala este cunoscută sub numele de “encefalomielita
infecțioasă a oii”, dar și sub alte denumiri cum sunt “encefalita scoțiană“, “nevraxita infecțioasă
ovină“ și “looping-ill”. În ariile endemice multe animale fac infecții blânde sau subclinice.
Simptomele dominante sunt cele de natură nervoasă. Mai semnificative sunt hiperestezia
cutanată, tremurăturile musculare, convulsii, incoordonările în mers, mai intens observate la
membrele posterioare, mersul săltăreț caracteristic, ce constă din deplasări simultane a
membrelor posterioare, apoi a celor anterioare (looping). Animalele ce se remit rămân cu
sechele neurologice. Boala durează 7-10 zile și mortalitatea poate atinge 60% (Pop et al., 1981),
(Vasiu, 2003). Un caz fatal a fost descris la câine (Dagleish et al., 2018).
La alte specii de mamifere. Sunt raportate îmbolnăviri la bovine (inclusiv reproducere
experimentală) (Reid et al., 1981), capre, cai, câini, porci și lame, cu simptome similare celor
amintite la oaie, mai puțin aspectul de looping, exceptând lamele, la care s-a constatat mersul
caracteristic în pas de gâscă [74].

65
 La păsări. O sensibilitate pronunțată o prezintă potârnichile specia Lagopus lagopus
scotica, dar îmbolnăviri s-au descris și la alte specii (L. lagopus și L. mutus). Transmiterea se
face prin căpușe, dar este posibil și prin consum de căpușe infectate. În ariile endemice în care
este prezentă căpușa Ixodes ricinus, 84% din păsări au anticorpi specifici. Clinic, se constată
stare depresivă, anorexie, regurgitație, dar fără semne neurologice, deși histopatologic se
evidențiază leziuni de encefalomielită nesupurativă [74].
La om. Virusul se transmite prin căpușe, dar este posibil și prin contact cu animale
bolnave sau țesuturi provenite de la acestea, dar și prin aerosoli, infecția având caracter de
boală profesională.
Diagnostic. Confirmarea trebuie făcută prin examene de laborator.
- Izolarea virusului. Însămânțările se fac din segmente ale sistemului nervos (trunchi
cerebral, cerebel și măduva spinării) pe culturi celulare ovine sau renale de porc. Se mai pot
efectua inoculări pe embrioni de găină sau la șoareci de 3 săptămâni pe cale i.c. Prezența
virusului se evidențiază prin teste de VN, IHA și IF, iar acidul nucleic sau antigenele virale
prin RT-PCR, și examen imunohistochimic.
- Examen serologic. Se urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin diferite reacții:
ID, IHA, SN, RFC, ELISA. Determinarea IgM permite stabilirea unei infecții recente.
- Examen histopatologic. Se evidențiază leziuni de meningoencefalită nesupurată, cu
perivascularită monocitară în meninge, creier și măduva spinării, cu neuronofagie mai ales în
coarnele inferioare ale măduvei.
Imunoprofilaxie. Se utilizează vaccinuri obținute pe culturi celulare, inactivate cu
formol în amestec cu adjuvant uleios (parafină lichidă), conservat cu thiomersal. Imunitatea
postvaccinală se instalează după 4 săptămâni și durează 1-3 ani. Mieii proveniți din oi vaccinate
sunt protejați timp de câteva luni prin anticorpii transmiși maternal [74].

7.1.3. Virusul encefalitei Nilului de Vest

West Nile encephalitis virus (WNV)

Ecologie. Boala a fost semnalată pentru prima dată în districtul West Nile din Uganda
în 1937. Distribuția geografică a virusului este deosebit de largă, prezența sa fiind semnalată
în Africa, Asia Centrală și de Sud, Europa, America de Nord, Oceania. Date recente
menționează extinderea dramatică a virusului spre emisfera nordică, probabil ca urmare a
schimbărilor climatice [69]. În condiții naturale sunt receptivi caii, unele specii de păsări și
omul. Păsările sunt considerate ca rezervor și gazde amplificatoare principale cu viremie înaltă

66
[76]; [80]. Infecția altor animale (majoritatea mamiferelor) nu dezvoltă suficient virus în fluxul
sangvin pentru a răspândi boala [80]. Virusul circulă între țânțarii vectori și păsările gazde care
fac obișnuit infecții inaparente. Multe specii de păsări, atât sălbatice (mai ales cele din familia
Corvidae) cât și domestice, pot menține și transmite virusul, iar cele migratoare pot difuza
virusul la distanță în noi areale. Datorită modului de hrănire mai pot interveni și păsările din
ordinele Charadriiformes, Falconiformes și Strigiformes [69]. La acestea se adaugă
numeroasele păsări din ordinul Passeriformes, care joacă un rol important în amplificarea
virusului. Izbucniri au fost semnalate la gâște domestice, fazani, potârnichi și ocazional la
psitacide captive [69]. S-au descris îmbolnăviri la păsări din grădini zoologice (D’Agostino et
al., 2004); [69]. S-a constatat că cel puțin 59 de specii de țânțari, pot interveni ca purtători ai
virusului, îndeosebi cei din genurile Culex, Aedes și Ochlerotatus. Durata și amplitudinea
ciclului epidemiologic depind de condițiile climatice (temperatură, umiditate, tipul de
vegetație), care condiționează prezența și multiplicarea insectelor transmițătoare, dar și de
densitatea gazdelor primare (păsările). Țânțarii ce supraviețuiesc peste iarnă pot menține
virusul. În timpul epidemiilor (ocazional și în afara lor), virusul West Nile a putut fi izolat din
sânge de la șoareci, hamsteri, bovine, câini, cămile. Ciclul epidemiologic este mai puțin
cunoscut, dar se consideră că, de cele mai multe ori, mamiferele nu constituie decât un fund de
sac epidemiologic (Vasiu et al., 2015). În Asia și Africa pot fi vectori și căpușele din genurile
Hyalomma și Amblyomma, la care infecția se menține pentru toată viața, fără a avea
repercusiuni asupra lor. Alte artropode joacă un rol minor în transmitere. Se amintește în acest
sens muștele din familia Hippoboscidae ca și păduchii (Philopterus spp.) colectați de pe ciori.
În focarele endemice de boală, virusul West Nile s-a izolat de la cămile, cai, câini, dar și de la
mamifere mici (șoareci, hamsteri și veverițe sălbatice). Viremie înaltă se poate înregistra și la
unele specii de amfibieni (Rana ridibunda) și reptile (Alligator mississipiensis). Anticorpi au
fost depistați la un număr impresionant de specii de animale: vite, oi, capre, porci, căprioare,
lemurieni, lilieci, sconcși, urși, vulpi, ratoni, oposum, iepuri, primate non-umane, rozătoare
mici și insectivore. Mai sunt amintite specii de reptile (varani, șerpi, iguane, aligatori), broaște
țestoase și unele mamifere marine (foci, delfini).
În epidemiologia bolii se întâlnesc două cicluri de transmitere: a) ciclul rural (silvatic)
în care sunt implicate păsări sălbatice de apă și țânțari ornitofili; b) ciclul urban în care intervin
păsări domestice și țânțari care se hrănesc atât pe păsări cât și pe oameni.
Rezistență. Virusul este sensibil la variațiile de temperatură, la acțiunea solvenților
organici și a unor detergenți. Este inactivat de hipocloritul de sodiu (500-5000 ppm), peroxidul
de hidrogen 2-3%, etanol, soluții iodate 1% și iodofori, de căldura la 56oC în 30 minute, de

67
către razele UV și radiațiile gamma. Temperaturile scăzute (–60oC) și liofilizarea asigură
conservarea infectivității pentru perioade lungi de timp.
Morfologie. Virionii au formă sferică, 40-60 nm diametru, simetrie icosaedrică, genom
ARNmc. Analiza genetică a tulpinilor izolate indică existența a două lineaje: 1 (1a, 1b, 1c) și
2, ambele fiind virulente [69]. În țările europene, inclusiv în România, circulă tulpini din
lineajul 2 (Sârbu et al., 2011).
Cultivare. Se multiplică în diferite culturi de celule, cum sunt celule renale de porc,
celule primare embrionare de pui, pe linii celulare standardizate (VERO, RK-13, C6/36), celule
de țânțari (Aedes albopictus). În culturi produce efect citopatogen. Evidențierea dezvoltării în
cultură se face prin imuno-fluorescență sau detectare de acizi nucleici prin tehnici de biologie
moleculară [76].
Antigenitate. Este înrudit antigenic cu alte virusuri încadrate în familia Flavoviridae
interacționând în unele teste serologice. Anticorpii neutralizanți pot persista până la 2 ani de la
infecție, ceea ce complică identificarea cazurilor recente.
Patogeneză. Virusul are tropism pentru țesuturile în care predomină celulele
reticuloendoteliale și neurotropism accentuat, în deosebi pentru celule lui Purkinje din cerebel,
la nivelul cărora produce leziuni degenerative. Are capacitatea de a traversa bariera
hematoencefalică, unul dintre mecanisme fiind probabil capacitatea de a se multiplica în
endoteliile vasculare. Tractusul olfactiv, constituie modalitatea directă de accedere a virusului
în sistemul nervos. Creierul poate fi infectat și pe cale nazală aerogenă și neuronii olfactivi.
Transmiterea transplacentară a virusului a fost evidențiată experimental la oaie și șoareci [69].
Infecția naturală. Manifestările clinice variază în limite largi, de la forme
asimptomatice, până la evoluții severe, fatale. Perioada de incubație este, de asemenea,
variabilă, fiind cuprinsă între 4-21 de zile.
La cai, boala evoluează printr-o simptomatologie ce variază de la un simplu sindrom
gripal (anorexie, depresie, slăbire) până la encefalită severă, manifestată prin depresie
profundă, ataxie (mai ales la membrele posterioare), convulsii, mers în manej, tremurături
musculare, paraplegie, paralizie (Ostlund et al., 2001). Morbiditatea este de aproximativ 10%
și mortalitatea de 25-45%. Caii care supraviețuiesc își revin în decurs de câteva săptămâni,
până la câteva luni. Cazuri au fost raportate și la măgari și catâri.
La păsări, boala are în general o evoluție asimptomatică. Cu toate acestea la unele
specii (porumbei, gâște domestice, specii de corvidae, dar și altele) s-au constatat îmbolnăviri
cu evoluție gravă și manifestări nervoase severe (depresie, torticolis, opistotonus, incoordonări
în mers, pareze și paralizii) [69]. În SUA s-au înregistrat îmbolnăviri la populația de ciori

68
comune (Corvus brachyrhynchos). Multe infecții sunt fatale cu morți subite. La păsări din
grădini zoologice, s-au înregistrat evoluții cu o simptomatologie foarte diversă [69]; [76].
La reptile, sunt descrise îmbolnăviri produse în mod natural la aligatori (Aligator
mississipiensis), manifestată prin anorexie, letargie, slăbire, tremurături, lipsa de răspuns la
stimuli, capul înclinat într-o parte sau în torticolis, inegalitate pupilară (anizocorie). Unii sunt
incapabili de submersie. Moartea se produce în 24-48 de ore. Aligatorii tineri sunt mai sensibili
decât cei mai în vârstă (Jacobson et al., 2005); [69]. În mod experimental infecții au fost
provocate la șerpi (Thamnophis sirtalis), la iguane (Iguana iguana) și la broaște (Rana
ridibunda și Rana catesbeiana [69].
La alte animale, au fost semnalate îmbolnăviri: alpaca, ren, rinocer, lup, maimuță, cerb,
focă și multe mamifere mici (specii de veverițe) [76]. Câinii și pisicile par a se infecta ușor, dar
rareori fac forme clinice de boală (Austgen et al., 2004).
La oameni, boala prezintă aspecte variate: la aproximativ 80% evoluează asimptomatic,
20% au o evoluție blândă și mai puțin de 1% prezintă meningită, encefalită. Transmiterea se
realizează prin țânțari, dar este posibil și prin transfuzii de sânge și transplant de organe
provenite de la persoane infectate (Ciufecu, 2003); [69]. În România boala a evoluat și este
diagnosticată și în prezent sub forma unor focare limitate.
Diagnostic. Confirmarea se face prin teste de laborator, fiind necesară diferențierea de
alte virusuri encefalitogene. Întregul ansamblu de proceduri de diagnostic se va efectua cu
precauțiile recomandate în riscul biologic de nivel 4.
- Evidențierea antigenului viral: sau a acizilor nucleici: se face din probe de țesut, LCR,
sânge, prin colorație imunohistochimică, imunofluorescență, nested RT-PCR.
- Izolarea virusului: se fac însămânțări pe culturi de țesut de țânțari din speciile Aedes,
Culex, Taxorhynchites, cu precizarea că pe acest tip de celule nu se produce efect citopatic.
- Infecție experimentală: se practică pe șoareci nou-născuți, ce se inoculează
intracerebral, la care se constată după cca 21 de zile, fenomene de encefalită.
- Examen serologic: se urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin tehnicile de
HAI, RFC, SN, IF indirectă, ELISA, RIA. Testul reducerii neutralizării în placă (PRN) oferă o
înaltă specificitate pentru diferențiere între tulpinile izolate. Identificarea IgM prin ELISA de
captură în ser și/sau LCR permite stabilirea unei infecții recente, deoarece această clasă de
imuno-globuline se menține până la 3 luni. Trebuie să se țină seama de faptul că pot apărea
reacții încrucișate cu alte flavivirusuri [69]; [76].
Imunoprofilaxie. Pentru protecția cailor sunt disponibile vaccinuri comerciale,
inactivate sau atenuate. Se consideră că vaccinurile inactivate sunt sigure și eficace (Ng T et

69
al., 2003). Au fost produse și vaccinuri himerice: inactivate, recombinante cu canary pox virus
ca vector (conține antigene a unei tulpini de Yellow fever virus) și atenuate constituite dintre
un Flavivirus viu modificat și virusul West Nile (Long et al., 2007). Recomandări de vaccinare
există și pentru aligatori [76].

7.2. Genul PESTIVIRUS

Grupează virusuri non-arbo, cu pericapsidă netedă, lipsite de proprietăți

hemaglutinante. Analiza secvențelor genomice arată că pestivirusurile sunt strâns înrudite între
ele, dar cu toate acestea, în natură ele au o puternică specificitate de gazdă, producând boli
foarte diferite ca exprimare clinică și modificări morfopatologice.

7.2.1. Virusul bolii de graniță

Border disease virus (BDV)

Boala produsă de acest virus pare a fi cunoscut din cele mai vechi timpuri. Poartă
denumirea de “border disease” (boala de graniță), deoarece a fost descrisă pentru prima dată,
la granița dintre Anglia și Țara Galilor (Hughes et al., 1959).
Ecologie. Sunt afectate în mod natural ovinele și sporadic caprinele, ovinele constituind
sursa principală de infecție. Bovinele, caprinele și porcinele reprezintă surse de infecție
importante pentru ovine. Surse potențiale pentru ovine pot constitui și unele cervidee sălbatice.
Serologic s-au evidențiat anticorpi specifici și în serul unor rumegătoare sălbatice de pe diferite
continente (Europa, America de Nord și Africa). Animalele infectate persistent și cu
imunotoleranță, fie că exprimă semne clinice sau nu, devin purtătoare pe termen lung,
eliminând virus prin toate secrețiile și excrețiile inclusiv prin spermă (Terpstra, 1978).
Rezistență. Virusul este sensibil la eter și temperatură (la 60oC se distruge în mai puțin
de 90 minute). Este inactivat de dezinfectantele uzuale.
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 40-60 nm, cu genom ARNmc, infecțios. Prin
utilizarea metodei numită ʺpalindromic nucleotide substitutionʺ s-au identificat trei genotipuri:
BDV-1, BDV-2 și BDV-3. Unele date menționează și al 4-lea tip (BDV-4), identificat la capră
(Rupicapra pyrenaica) (Arnal et al., 2004).
Cultivare. Se utilizează frecvent liniile celulare de rinichi fetal de miel (FLK) și mușchi
fetal de miel (FLM) (Dutia et al., 1990). Se cultivă și pe linii celulare cum sunt PK-15 (Porcine
Kidney) și MDBK (Madin-Darby Bovine Kidney). Se disting două biotipuri: unul citopatic

70
(CP) și altul necitopatic (NCP), care induc manifestări patomorfologice diferite corelate cu
stadiul de gestație al oilor (Nettleton et al., 1987).
Antigenitate. Virusul hipomielinogenezei este înrudit antigenic cu pestivirusurile care
produc diareea virală bovină și pesta porcină clasică. Gradele de înrudire sunt destul de
variabile, unele sușe fiind strâns înrudite cu virusul BDV (tulpini non-citopatogene în culturi),
altele mai puțin sau sunt chiar distincte, (prin analiza secvențelor nucleotidice), acestea din
urmă fiind considerate ca adevărate „border disease viruses” [70].
Patogeneză. La femele gestante virusul se răspândește pe calea circulației în diferite
țesuturi și organe, traversează placenta, având loc infecția in utero a fetusului. În timpul
perioadei de pre-implantare (stadiul de blastocist) embrionul nu este afectat de virus, dacă zona
pelucidă este intactă și se află în afara unui contact intim cu mucoasa uterină (Løken, 2000).
Odată cu producerea implantării în mucoasa uterină, evoluția procesului patogenetic, se
corelează cu dezvoltarea sistemului imun al fetusului. Dacă infecția se realizează cu tulpini
NCP, în primele 52 de zile de gestație, în perioada de imaturitate imunologică (80 zile la oaie
și 100 zile la capră), mulți fetuși mor ca urmare a replicării intense a virusului. Unii pot să
supraviețuiască, și chiar să se nască normal, dar ca urmare a fenomenului de toleranță
imunologică, devin purtători permanenți de virus, aspect constatat atât la oi, cât și la capre
(Løken et Bjercås, 1991). Dacă infecția se realizează după câștigarea competenței imunologice,
modificările patologice depind de perioada de embriogeneză și dezvoltare fetală. Se poate
manifesta prin moarte și resorbția embrionului, moartea fetusului, avort, obținerea unor produși
cu malformații sau a unor miei debili, neviabili. La unii miei este afectat SNC, fiind perturbată
diferențierea celulară, respectiv procesul de mielinizare a axonilor, constatând-se deficit de
mielină cu compoziție chimică anormală și probabil degenerată (Løken, 2000). Virusul
hipomielinogenezei perturbă grav procesul de dezvoltare a foliculilor piloși favorizând
hirsutismul. De asemenea, este perturbat și procesul de osteogeneză și osificare, având loc
deformații ale scheletului, cu implicare și în producerea tremurăturilor.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “hipomielinogeneza congenitală a
mieilor” sau “boala de graniță“ (border disease). Alte sinonime sunt: “hair shaker disease“ sau
“fuzzy-lamb syndrome“. Infecția apare în efectivele indemne în urma introducerii în acestea a
purtătorilor permanenți. Transmiterea bolii se realizează prin contact direct, răspândirea în
efectiv fiind în corelație directă cu densitatea animalelor din adăposturi (Terpstra, 1981).
Simptomele cele mai evidente și caracteristice se constată la mieii nou-născuți. Aceștia prezintă
simptome semnificative cum sunt: dezvoltarea anormală a producției piloase (hirsutism),
întârziere în dezvoltare (conformație debilă, membre scurte, artrogripoză) și manifestări

71
nervoase (tremurături fine ale capului și membrelor). În efectivele afectate oile prezintă un
important procent de avorturi, mortalitate și resorbție embrionară, iar la berbeci testicule sunt
slab dezvoltate. La capre boala este rară și evoluează cu avorturi (Nettleton et al., 1998). La
oile adulte negestante și la tineret, boala evoluează subclinic.
Diagnostic. Se vor examina eșantioane de piele cu zone de “lână păroasă“ și probe
recoltate din sistemul nervos (creier, măduvă), organe, placentă, limfonoduri, probe de sânge.
- Examenul zonelor cu lână modificată. Se constată mărirea în volum a foliculilor
primari, reducerea numărului celor secundari și creșterea numărului de fire de lână
medularizată.
- Izolarea virusului. Se efectuează însămânțări pe diferite substraturi celulare. Prezența
antigenelor virale se evidențiază prin IF directă sau indirectă (Terpstra, 1978) și tehnica
peroxidazei, sau teste imuno-enzimatice ELISA.
- Tehnici de biologie moleculară. RT-PCR poate fi folosit ca test rapid pentru detectarea
de ARN viral (Vilbek et Paton, 2000). Virusul poate fi evidențiat în limfocite prin tehnici
imunocitochimice și hibridizare in situ (Entrican et al., 1991).
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin ELISA, AGID
și seroneutralizare, pe probe de sânge recoltate înaintea primei prize de colostru.
- Examen histopatologic. Se constată un proces de dismielinogeneză cu dezvoltarea
incompletă a tecilor de mielină (hipomielinogeneză), focare de microglioză, manșoane
perivasculare limfomonocitare, vacuolizări ale pericarionilor și leziuni de periarterită.
Imunoprofilaxie. Rezultatele obținute cu diferite tipuri de vaccinuri au fost
neconcludente. Se recomandă eliminarea din efective a animalelor bolnave și a celor purtătoare
de virus.
7.2.2. Virusul diareei virale bovine
Bovine viral diarrhea virus (BVDV)

Boala produsă de acest virus a fost descrisă de către Mac Callum et al., (1946) sub
denumirea de “diareea virală de New-York”. Mai târziu Pritchard et al., (1956) descrie o altă
boală cu virus de Indiana pe care o denumește “gastroenterita erozivă“. Gillespie et al., (1960)
demonstrează că este vorba de două forme de manifestare a unei boli, dar cu aceeași etiologie.
După aceste cercetări boala a primit denumirea de “diareea virotică – boala mucoaselor”
(Bovine Viral Diarrhea – Mucosal Disease).
Ecologie. În mod natural sunt receptive toate taurinele de toate vârstele, fiind mai
sensibile animalele tinere între vârsta de 2 luni – 2 ani. Se consideră că oile și caprele, porcii,

72
posibil și alte specii să facă forme inaparente de boală, multe dintre acestea fiind serologic
pozitive. BVDV a fost raportat la peste 40 de specii de animale domestice și crescute în
semilibertate și infecții persistente au fost descrise la unele dintre acestea (căprioara cu coada
albă, elan, alpaca, cămilă și altele) (Nelson et al., 2016). Studii serologice efectuate prin tehnica
ELISA pe probe se ser provenit de la mistreți, menționează înregistrarea de probe pozitive la
25,6% din probele examinate, fiind subliniat rolul de rezervor jucat de mistreți (Vuță et al.,
2009). Animalele trecute prin boală rămân purtătoare și eliminatoare de virus timp îndelungat.
Întreținerea virusului este asigurată și de transmiterea transplacentară, instalându-se și
fenomenul de toleranță imunologică. Vacile, ca și taurii, infectați de o manieră permanentă, pot
transmite virusul prin transfer de embrioni, respectiv prin spermă.
Rezistență. Virusul are o rezistență scăzută la condițiile mediului exterior. Este sensibil
la eter, cloroform și distrus ușor de solvenți organici. Este sensibil la tripsină și inactivat ușor
de dezinfectantele obișnuite.
Morfologie. Particulele virale apar ca formațiuni sferoide cu un diametru de 40-60 nm,
cu genom viral format din ARNmc, mărimea 12,3 kb.
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite substraturi celulare cum sunt cele renale,
testiculare și intestinale de embrion bovin [77]. Cele două genotipuri de virus (1 și 2), se
diferențiază in vitro pe baza efectului citopatic. Biotipul citopatic (CP) provoacă în culturile
celulare de embrion bovin (rinichi, testicul, intestin) efect citopatic, caracterizat prin
vacuolizarea și granularea citoplasmei celulelor, urmată de liza acestora. Biotipul necitopatic
(NCP) nu provoacă liza celulelor. Ambele genotipuri pot fi CP sau NCP. Diferențele în privința
activității citopatice nu se corelează cu patogenitatea, ambele tipuri sunt potențial patogene.
Serul fetal bovin folosit la mediul de cultură trebuie să fie liber de virus și de anticorpi [77].
Antigenitate. Virusul conține două tipuri de antigene, unul strâns legat de particula
virală, care induce formarea de anticorpi neutralizanți, iar celălalt separabil de virus, care
induce formarea de anticorpi precipitanți și fixatori de complement. Prin reacții de precipitare
în gel de agar s-a demonstrat existența unei înrudiri antigenice cu virusul pestei porcine și cu
cel al hipomielinogenezei congenitale a mieilor. Cele două genotipuri sunt genetic și antigenic
identice, exceptând expresia proteinei nestructurale NS3 (Bolin, 1993).
Patogeneză. În etiologie sunt incriminate ambele genotipuri (Brownlie, 1991). Căile
de infecție sunt oro-nazală, conjunctivală sau transplacentară. Tulpinile de tip 1 (CP) sunt
asociate cu forme severe și fatale întâlnite la vitele adulte, iar cele de tip 2 (NCP) sunt asociate
cu forme acute severe de boală și sindroame hemoragice. Ambele genotipuri pot determina și
forme de boală ușoare sau chiar inaparente [77]. Obișnuit în populația de bovine circulă

73
tulpinile necitopatogene (Vilcek et al., 2001). Virusul se multiplică la nivelul porții de intrare,
în principal la nivelul tonsilelor și al bronhiolelor, de unde este transportat prin fagocite pe cale
limfatică, ajungând în sânge. Se instalează apoi starea de viremie cu dirijare spre unele organe
țintă. Sușele celor două biotipuri se pot diferenția și prin afinitatea pentru anumite țesuturi.
Biotipul CP se localizează aproape în exclusivitate în intestin, în timp ce biotipul NCP se
localizează în toate celulele sangvine, în organele asociate circulației sangvine, în tractusul
respirator și în SNC. Acest biotip (NCP) poate traversa bariera placentară și infectează fătul
(transmisie epigenetică) cu efecte de inhibare a dezvoltării și diferențierii celulare și distrugerea
acestora în faza de multiplicare. La unii viței se instalează fenomenul de toleranță imunologică,
ca urmare a infectării în perioada de imaturitate imunologică (Wittum et al., 2001). Vițeii
infectați persistent continuă să adăpostească mari cantități de virus (McClurkin et al., 1984). În
situația în care infecția are loc în primele 110 zile de gestație, se va constata mortalitate
embrionară, resorbție sau mumifiere, avort sau fătare la termen cu malformații (McGowan et
al., 1993). Animalele infectate de o manieră persistentă cu virusul diareii virotice (BVD)
găzduiesc numai biotipul NCP, în timp ce animalele afectate de boala mucoaselor (MD)
găzduiesc ambele biotipuri. Sindromul trombocitopenic se produce în cazul în care tipul 2
infectează celulele sangvine și măduva osoasă, determinând distrugerea celulelor roșii din
sânge, reduce timpul de coagulare și producerea de leziuni hemoragice.
Infecția naturală. Poartă denumirea de “diareea virotică - boala mucoaselor” (BVD-
MD). Forma denumită diareea virotică bovină are evoluție acută, iar forma denumită boala
mucoaselor are evoluție cronică asociată cu persistența virală. Ambele forme pot evolua cu
manifestări severe sau benigne. Simptomele dominante sunt cele de natură digestivă. Ca și
aspecte particulare sunt amintite următoarele: fecalele diareice asemănătoare albușului de ou,
eroziuni și ulcere la nivelul mucoaselor nazale, bucală (limbă, buze, bureletul incisiv, gingii)
și a mucoasei rectale. În infecțiile transplacentare se constată avort, fătări premature, viței
neviabili cu diverse anomalii (displazia retinei, microftalmie, cataractă, nevrită optică,
hipoplazie cerebeloasă, hidrocefalie, cavitație cerebrală). Vițeii supraviețuitori ce au fost
infectați in utero rămân infectați pentru toată viața. Unele din aceste animale pot mai târziu
dezvolta boala mucoaselor cu anorexie, eroziuni gastrointestinale, diaree gravă ce se sfârșește
prin moarte [77]. Boala mucoaselor apare când un animal infectat persistent este expus la o
tulpină citopatogenă, rezultând o diaree explozivă cu ulcerații și evoluție fatală în majoritatea
cazurilor.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor probe de fecale, secreții nazale, sânge,
avortoni și țesuturi recoltate după efectuarea necropsiei.

74
 - Izolarea și identificarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare, îndeosebi de
origine bovină (renale, testiculare, intestinale), din sânge, secreții nazale și oculare, din organe
lezionate mai ales intestin. Ambele serotipuri se dezvoltă bine pe aceste culturi celulare.
Identificarea se face prin IF sau teste enzimatice ELISA. Imunofluorescența poate fi folosită
pentru detectarea antigenelor virale în culturi celulare și în țesuturi. Efectivele contaminate pot
fi identificate prin detecția ARN-ului viral în sânge sau în lapte de amestec prin testul PCR,
prin care virusul se identifică în câteva minute.
- Examen serologic. Se urmărește evidențierea anticorpilor specifici în ser și lapte
(probe individuale sau de amestec). Anticorpii neutralizanți apar la 2-3 săptămâni după infecție,
titrul ajungând la valori de 1/100 – 1/10000. Evidențierea se face prin VN sau ELISA.
- Examen histopatologic. Se evidențiază necroze ale celulelor epiteliale, masive
distrugeri ale țesuturilor limfoide, în particular a plăcilor Peyer care sunt hemoragice și
necrozate. Distrugerea epiteliului glandelor Lieberkühn din intestinul subțire, cecum și colon
este caracteristică bolii. La avortoni se constată dermatită limfomonocitară cu necroza stratului
germinativ, care vor duce la hiperplazia foliculilor piloși și a glandelor anexe.
- Examen imunohistochimic. Este recomandat pentru screening, deoarece probele se
recoltează ușor, la orice vârstă, sunt stabile în timpul transportului și rezultatele nu sunt
influențate de anticorpii pasivi.
- Alte examene. Se mai poate practica imunofluorescența, imunodifuzia, inoculări
experimentale la viței sau la iepuri (la aceștia inocularea trebuie precedată de o sensibilizare cu
cortizon pentru realizarea imunosupresiei).
Imunoprofilaxie. S-au încercat diferite formule de vaccinare cu vaccinuri vii atenuate
sau inactivate, fie mixte (PI-3, IBR/IPV, BVD-MD, BRSV) sau unice numai anti BVD-MD.
Vaccinurile se obțin pe culturi celulare renale sau testiculare. Vaccinurile vii atenuate pot
determina și simptome asemănătoare bolii mucoaselor, mai ales la animalele cu diferite forme
de imunosupresie, motiv pentru care se folosesc cu precauție.

7.2.3. Virusul pestei porcine clasice

Hog cholera virus/Swine fever virus (SFV)

Ecologie. Porcii domestici și sălbatici sunt singurul rezervor natural al virusului p.p.c,
fiind susceptibili la infecție. Animalele tinere sunt mai sensibile. Porcii bolnavi în perioada de
convalescență, cei aparent sănătoși și cei serovirulizați pot fi purtători și excretori de virus.
Animalele bolnave pot elimina virusul prin toate excrețiile și secrețiile naturale, încă din

75
perioada de incubație, la 24 de ore după infecție, cu un maxim de excreție după 7 zile și care
continuă până la sfârșitul bolii. Se admite că omul (vizitatori, comercianții de porci, personal
veterinar), ca și numeroase alte specii de animale nereceptive/refractare (câini, pisici, păsări,
șobolani) pot juca rolul de vehiculatori ai virusului de la o exploatație la alta. Diverși
ectoparaziți, muștele, țânțarii, păduchii, ce se hrănesc cu sânge sau alte secreții virulente, pot
difuza virusul. Produsele, subprodusele și cadavrele, provenite de la animalele bolnave sau
purtătoare de virus, ca și toate elementele mediul înconjurător contaminate (vehicule,
instrumentar, îmbrăcăminte și altele), constituie surse prin intermediul cărora virusul poate fi
vehiculat la distanță. Purceii infectați congenital sunt viremici persistent și pot elimina virusul
pentru 6-12 luni înainte de a muri [72]. Transmiterea se poate face și prin însămânțări artificiale
(Hennecken et al., 2000). Un rol important în menținere și difuzarea virusului îl pot juca porcii
mistreți (Laddomada, 2000); (Fritzemeir et al., 2000); (Artois et al., 2002); (Schnyder et al.,
2002); (Rossi et al., 2005). Pesta porcină clasică are caracter de boală transfrontalieră (Vargas
et al., 2004).
Rezistență. Virusul p.p.c. este considerat ca rezistent în mediul exterior, mai ales când
este înglobat într-un mediu bogat în proteine. Razele UV îl inactivează în 30-60 minute. Este
inactivat de pH-ul < 3,0 și > 11,0 și este stabil la valori de 5-10. În carnea refrigerată
supraviețuiește luni de zile, iar în cea congelată câțiva ani. Sărarea și afumarea nu distrug
virusul, rezistând 17 la 180 de zile în funcție de tehnologia folosită. Virusul persistă 3-4 zile în
organe descompuse și 15 zile în sânge și măduva osoasă [72]. În preparate de carne gătite, se
inactivează în 30 minute la 65,5oC și în 1 minut la 71oC [72]. Substanțele dezinfectante (formol
5%, soda caustică 3-5%, laptele de var 20%, β-propiolactona 0,4%, crezol, carbonat de sodiu
4%) inactivează virusul la intervale cuprinse între 15 minute și câteva ore. Efect inhibitor au și
detergenții ionici/neionici și iodoforii.
Morfologie. Virusul este anvelopat, formă sferică de 40-60 nm, simetrie icosaedrică,
cu genom ARNmc, mărimea 12,3 kb. Virusul are capacitatea de a se adsorbi pe particule inerte
(hidroxid de aluminiu, caolin, cărbune, metale în stare coloidală), dar și pe celule vii (hematii,
leucocite, bacterii).
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare din țesuturi de porc bogate în elemente
reticuloendoteliale (plex coroid, splină, ficat) pe culturi renale și testiculare, leucocite de porc,
ca și pe liniile celulare PK15 și RP. În urma multiplicării rezultă, de regulă, o infecție
persistentă, fără producerea de efect citopatic. Se consideră că virusul poate evita efectele
antivirale ale interferonului și apoptoza (Paton et Greise-Wilke, 2003). Se menționează
existența a două biotipuri: necitopatogen și citopatogen, în corelație cu prezența proteinelor

76
NS2-NS3 (Moser et al., 1999). Virusul a reușit să fie adaptat la iepure (specie nereceptivă
natural) obținându-se tulpini “lapinizate” utilizate la prepararea vaccinurilor. Oul embrionat de
găină nu se pretează pentru cultivarea virusului.
Antigenitate. Virusul p.p.c. este unic din punct de vedere antigenic. Cu toate acestea,
studiile cantitative în sero-neutralizare permit distingerea a două grupe serologice distincte.
Subgrupa A conține sușe virulente și atenuate (sușele lapinizate tradițional, sușa chineză și cea
denumită Thiverval), iar subgrupa B cuprinde sușe moderat sau puțin virulente, dintre care sușa
331 este responsabilă de tulburările de reproducție. Se înrudește antigenic cu virusul BVD-MD
și cu cel al hipomielinogenezei congenitale a mieilor [73].
Patogeneză. Infecția se realizează obișnuit pe cale bucală sau nazală, conjunctivală,
plăgi cutanate, transplacentar. Transmiterea virusului se realizează direct prin contactul dintre
animalele bolnave sau cele purtătoare și eliminatoare de virus, cu cele sănătoase și indirect prin
intermediul surselor secundare sau al diverșilor vectori sau vehiculatori. Este un virus pantrop,
cu o afinitate marcantă pentru țesutul reticulo-endotelial. Unele tulpini au un tropism pregnant
pentru un anumit țesut (pneumotrope, enterotrope, neurotrope). După pătrunderea în organism
se multiplică la poarta de intrare, în special la nivelul celulelor epiteliale ale criptelor tonsilare.
De aici este preluat de macrofage și se realizează o viremie tranzitorie, cu localizare în celulele
endoteliilor capilarelor, în limfocite, unde se replică intens, atingând concentrația maximă la
5-6 zile post-infecțios. În continuare se multiplică în limfonoduri, țesuturi limfoide asociate
mucoaselor și măduva osoasă. Virusul se multiplică și în monocite, macrofage și celule
dendritice, inducând eliberarea de citokine și prostaglandine E2 și IL-1, care au probabil rol în
producerea febrei și a hemoragiilor (Paton et al., 2003). Consecutiv multiplicării virale se
produc modificări ale endoteliilor vasculare ceea ce determină creșterea permeabilității
vasculare, producerea de tromboze, infarcte, degenerescență hialină ce favorizează ruperile
vasculare și producerea de hemoragii în cele mai multe țesuturi și organe. În sistemul nervos
central, mai ales la animalele tinere, determină leziuni de encefalită limfohistiocitară. La
scroafele gestante virusul poate traversa placenta, însă evoluția și efectul infecției se corelează
cu stadiul gestației: în primul trimestru va determina resorbții fetale și avorturi timpuri; dacă
se produce în trimestrul al 2-lea, purceii sunt imunotoleranți, infectați persistent pentru o lungă
perioadă de timp, fără să producă anticorpi, iar dacă se produce în trimestrul al 3-lea va
determina producerea de malformații sau fătarea de purcei morți sau neviabili. Fenomenul de
imunotoleranță este numit ʺsindromul scroafei purtătoareʺ și prezintă o importanță deosebită în
persistența focarelor (Ribbens et al., 2004). Infecția poate fi însoțită de depleția sistemului
limfoid, cu consecințe asupra apărării organismului, acesta devenind vulnerabil la

77
suprainfecțiile cu flora bacteriană de asociație, mai ales la nivelul pulmonului cu Pasteurella
multocida și intestinului cu Salmonella choleraesuis (Răpuntean et al., 2014).
Infecția naturală. Virulența diferitelor tulpini este variabilă fiind descrise tulpini cu
virulență forte, care produc epidemii grave cu ruperi de imunitate și tulpini cu virulență scăzută
care determină enzootii cu difuzibilitate slabă, cu simptome puțin exprimate, necaracteristice
ridicând dificultăți de diagnostic. Boala este denumită “pesta porcină clasică“. Perioada de
incubație este de 6-10 zile, dar cu variabilitate cuprinsă între 4-27 de zile. Primul simptom,
indiferent de forma evolutivă, este hipertermia presimptomatică ce durează 1-3 zile. Evoluția
bolii poate fi supraacută, acută, subacută, cronică și atipică. Formele supraacute și acute sunt
provocate numai de acțiunea virusului, iar cele subacute și cronice se datoresc complicațiilor
secundare cu flora microbiană de asociație, ce se suprapune leziunilor inițiale induse de virus
și ca urmare a scăderii rezistenței generale a organismului. Clinic se înregistrează tulburări
respiratorii, digestive, cardio-circulatorii și nervoase, în corelație cu forma evolutivă, iar la
gestante se constată avorturi. Pierderile prin mortalitate sunt cuprinse între 50-90 %. Porcii
trecuți prin boală rămân mult timp purtători și eliminatori de virus. Anatomopatologic sunt
foarte importante următoarele: leziuni hemoragice extinse în diferite țesuturi, infarctele
splenice marginale, nefrozonefrita hemoragică și limfadenita hemoragică (aspect marmorat pe
secțiune) (Vasiu, 2003); (Perianu et al., 2012); (Răpuntean et al., 2014).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor autorizate, probe de organe (splină, pancreas,
limfonoduri, tonsile, creier), sânge, avortoni. Se va acorda o atenție deosebită condițiilor de
biosecuritate, pentru a evita răspândirea virusului.
- Identificarea virusului. Se urmărește evidențierea virusului în criosecțiuni, secțiuni
histologice sau amprente din țesuturi prin testul de IF directă, imunoperoxidază, microscopie
electronică. Se menționează și aplicarea tehnicii MALDI TOF/MS pentru identificarea unor
celule mononucleare din sânge periferic infectate cu virusul p.p.c (Sun et al., 2010).
- Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare (PK15), virusul multiplicat
în celule se evidențiază prin IF directă folosind anticorpi monoclonali de diferite specificități,
care permit diferențierea tulpinilor sălbatice de cele vaccinale sau de alte pestivirusuri. În anii
mai recenți se folosesc tehnici de biologie moleculară (RT-PCR sau real time-PCR). Se
urmărește detectarea genomului viral în probe de sânge, țesut sau organe. Întrucât acest test
detectează doar o secvență a genomului viral, PCR poate fi pozitiv chiar și atunci când nu este
prezent virusul (țesuturi autolizate sau probe de la porci convalescenți) (Greiser-Wilke et al.,
2000); (Risatti et al., 2003); [71].

78
 - Teste serologice. Se practică SN și ELISA cu precădere în situațiile în care se
suspectează existența unor infecții cu tulpini de virus cu virulența diminuată, în faza terminală
a eradicării bolii, în scopul detectării unor focare reziduale de infecție. Testul de sero-
neutralizare se efectuează pe culturi celulare, iar tehnica ELISA se efectuează în sistem
competitiv de blocare sau o tehnică indirectă. Detecția anticorpilor din ser împotriva proteinelor
structurale și non-structurale ale virusului PPC a fost îmbunătățită prin dezvoltarea de tehnici
ADN recombinant și la un șir de tehnici ELISAs. Cu toate că rezultatele tehnicii ELISA sunt
excelente, rezultatele pozitive trebuie confirmate prin testul de virus neutralizare.
- Bioproba. În concepția mai veche se practica pe purcei de 20-25 kg imunizați și
neimunizați contra pestei clasice, permițând diferențierea de pesta porcină africană. În prezent
testul biologic constă din folosirea de animale santinelă (porci neimunizați și fără
anticorpi/SPF) care sunt introduși în efectivele în care se supraveghează circulația tulpinilor
slab patogene sau în efective în care se practică imunizarea, în scopul detectării virusului
sălbatic. Proba biologică este foarte sensibilă, dar are inconvenientul că este costisitoare și de
durată (Pop et al., 1981).
- Examen histopatologic. Prezintă semnificație evidențierea hialinizării pereților
vasculari și tromboze vasculare, glomerulonefrită, degenerescența granulară a epiteliului
tubilor uriniferi, leziuni de encefalită limfohistiocitară, cu manșoane perivasculare.
- Alte examene. În timp s-au utilizat și alte teste, mai mult sau mai puțin specifice cum
sunt: testul END de potențare a patogenității virusului bolii de Newcastle, și evidențiere a
efectului citopatic, imunodifuzia în geluri, hemaglutinarea pasivă, imunoelectroosmoforeza,
RFC, examene citologice (Manolescu et al., 1976, 1978); (Risatti et al., 2003).
În sinteză metodele de diagnostic care se practică la IDSA sunt: teste virusologice - test
de imunofluorescență directă de detecție a antigenului virusului p.p.c., pe frotiuri de măduvă
osoasă; test de imunoperoxidază cu anticorpi monoclonali; izolarea virusului p.p.c., pe culturi
celulare; test RT-PCR pentru detecția genomului viral; testul Real-Time RT-PCR pentru
detecția genomului viral p.p.c.; teste serologice - test ELISA pentru detecția anticorpilor
specifici; test de virus-neutralizare cu anticorpi cu peroxidază (NPLA); test de virus
neutralizare cu anticorpi fluorescenți (FAVN).
Imunoprofilaxie. Pentru menținerea sub control a pestei porcine clasice, în numeroase
țări se aplică programe de vaccinare. În ultimii ani s-a mers pe concepția renunțării la vaccinare
(inclusiv în țara noastră) în scopul eradicării bolii. Tipurile de vaccinuri antipestoase pot fi
clasificate astfel:

79
 - Vaccinuri inactivate. Acestea se prepară din sângele, splina, limfonodulii porcilor
infectați experimental, inactivate cu formol, cristal violet și adsorbite pe Al (OH)3. Asemenea
vaccinuri s-au utilizat și la noi în țară. În general aceste tipuri de vaccinuri au fost abandonate.
- Vaccinuri vii atenuate. Acestea se pot prepara pe culturi celulare sau prin treceri pe
iepuri pe care se obțin așa numitele “tulpini lapinizate”.
 Din prima categorie amintim vaccinurile obținute din tulpinile GPE (japoneză)
adaptată pe culturi celulare de cobai și Thiverval (franceză) adaptată pe celule PK-15. Ele sunt
total apatogene inclusiv pentru scroafe și pentru purceii de peste două săptămâni, sunt stabile
genetic. În țară noastră se produce vaccinul ʺRompestivacʺ cu tulpina atenuată RP-93 [78].
Vaccinul ʺPestivac Mʺ s-a preparat pentru imunizarea mistreților, fiind administrat sub formă
de momeli (Știrbu et al., 2008); (vaccinarea a încetat în 2009).
 Din a doua categorie fac parte așa numitele vaccinuri lapinizate apatogene. Pentru
prepararea vaccinurilor se folosește tulpina C (chineză). Această tulpină a fost atât de bine
adaptată pe organismul iepurelui încât a devenit total apatogenă pentru porc, păstrându-și o
foarte bună imunogenitate. Materialul utilizat la prepararea vaccinului este reprezentat de
splina și limfonodulii iepurilor infectați experimental. Se poate inocula la porcii de orice vârstă,
determină o bună imunizare fără nici o reacție post-vaccinală. O altă categorie de tulpini
lapinizate sunt cele care au păstrat o anumită patogenitate reziduală. O răspândire mai largă la
prepararea vaccinurilor o au tulpinile Koprowski-Rovac, Suivax, Krasilnikov, Baker, Hudson,
Armavir, LPC și altele. Vaccinurile obținute cu aceste tulpini se folosesc numai în focare de
boală la porcii sănătoși, concomitent cu ser anti-pestos porcin, administrate în puncte separate
(serolapinizare). Serul antipestos porcin va asigura, pe de o parte, imunizarea pasivă a porcilor
și anihilează din patogenitatea reziduală a tulpinilor vaccinale (Pop et al., 1988).
Vaccinuri moderne. S-au preparat vaccinuri recombinate și vaccinuri cu marker (de
Smith, 2000). Din prima categorie face parte un vaccin obținut prin recombinarea genei
glicoproteinei E2 de virus pestos porcin, în genomul unui baculovirus (Zhang et al., 2014).
Diferențierea porcilor vaccinați de cei care au suferit o infecție naturală se face cu ajutorul
anticorpilor anti-glicoproteina E. Din a doua categorie face parte vaccinul subunitar cu marker
E2 Porcilis® Pesti (inactivat), la care absența antigenului CSFV Erns face posibilă diferențierea
animalelor vaccinate de cele infectate cu virus sălbatic (Mandera et al., 2016); [79]. În acest
sens a fost imaginată și o tehnică ELISA prin care se detectează timpuriu anticorpii specifici
Erns și permite diferențierea animalelor vaccinate de cele infectate (Meyer et al., 2017).
Imunizarea pasivă se realizează cu ajutorul serului antipestos porcin (ser omolog) care
se recomandă în caz iminent de contaminare (0,5-1 ml/kg s.c.). În prezent utilizarea numai a

80
serului hiperimun se face tot mai rar sau este interzisă (recomandarea CCE din 31.12.1979).
Posibilitatea folosirii serului antipestos porcin, singur sau asociat cu virusul patogen sau cu
virus lapinizat a fost exclusă din următoarele motive: perioadă scurtă de protecție, costuri mari,
facilitarea creării și menținerii de purtători și excretori de virus pe diferite perioade de timp
(Potecea, 2005).
Bibliografie
1. Arnal M.C., Fernandez-de-Luco D., Riba L., Maley M.,
Gilray J., Willoughby K., Vilcek S., Nettleton P.F., (2004) A
novel pestivirus associated with deaths in Pyrenean chamois
(Rupicapra pyrenaica pyrenaica). J. Gen. Virol., 85: 3653-3657;
2. Artois M., Depner K. R., Guberti V., Hars J., Rossi S., Rutili
D., (2002), Classical swine fever (hog cholera) in wild boar in
Europe. Rev. Sci. Tech., 21(2): 287-303;
3. Austgen L. E., Bowen R. A., Bunning M. V., Davis B. S.,
Mitchell C. J., Chang G. J., (2004) Experimental infection of
cats and dogs with West Nile virus. Emerg. Infect. Dis., 10: 82-
86;
4. Barrett D. T. A., (2001) Flaviviruses. Enciclopedia of Live
Sciences, p. 1-8;
5. Bolin R. S., (1993) Immunogenes of Bovine Viral Diarrhea
Virus. Vet. Microbiol., 37(3-4): 2263-2271;
6. Brownlie J., (1991) The pathways for bovine virus diarrhoea
virus biotypes in the pathogenesis of disease. Arch, Virol.
Suppl., 3: 79-96;
7. Bundo K., Igarashi A., (1985) Antibody-capture ELISA for
detection of immunoglobulin M antibodies in serafrom japanese
encephalitis and denga hemorrhagic fever patiens. J. Virol.
Methods, 11: 15-22;
8. Burke D. S., Nisalak A., (1982) Detection of Japanese
encephalitis virus immunoglobulin M antibodies in serum by
antibody capture radio-immunoassay. J. Clin. Microbiol., 15:
353-361;
9. Cisak E., Sroka J., Zwolinski J., Uminski J., (1998)
Seroepidemiologic study on tick-borne encephalitis among
forestry workers and farmers from the Lublin (eastern Poland).
Ann. Agric. Environ. Med., 5(2): 177-181;
10. Ciufecu Elvira Sînziana, (2003) Virusolgie Medicală, Editura
Medicală Națională, București, p. 490-520;
11. Cui J., Counor D., Shen D., Sun G., He Hongxuan, Deubel
V., Zhang S., (2008) Detection of Japanese Encephalitis virus
Antibodies in Bats in Southern China. Am. J. Trop. Med. Hyg.,
78(6): 1007-1011;
12. D’agostino J. J., Isaya R., (2004) Clinical sings and results of
specific diagnostic testing among captive birds housed at
zoological institutions and infected with West Nile. J. Am. Vet.
Assoc., 224: 1640-1643;
13. Dagleish M.P., Clark J.J., Robson C., Tucker M., Orton R.J.,
Rocchi M.S., (2018) A fatal case of Louping-ill in a dog:
Immunolocalizatioin and Full Genome Sequencing of the virus.
J. Comp. Pathol., 165: 23-32.
14. Davidson M. M., Williams H., Macleod J. A., (1991) Louping-
ill in man: a forgotten disease. J. Infect., 23(3): 241-249;
15. Dutia M. B., Entrican G., Nettleton F. P., (1990) Cytopathic
and non-cytopathic biotypes of border disease virus induce
polypeptides of different mole-cular weight with common
antigenic determinants. J. Gen. Virol., 71: 1227-1232;
16. Entrican G., Flack A., Hopkins J., MacLean M., Nettleton P.
F., (1991) Detection of border disease virus in sheep efferent
lymphocytes by immuno-cytochemical and in situ hybridization
tehniques. Arch. Virol., suppl. 3: 175-180;
17. Erlanger T. E., Weiss S., Keiser J., Utzinger J.,
Wiedenmayer K., (2009) Past, present and future of Japanese
encephalituis. Emerg. Infect. Disease, 15: 1-7;
81
18. Fritzemeir J., Teuffert J., Greiser-Wilke I., Staubach C.,
Schluter H., Moenning V., (2000) Epidemiological of classical
swine fever in Germany in the 1990. Vet. Microbiol., 77(1-2):
29-41;
19. Greiser-Wilke I., Fritzemeier J., Koenen F., et al., (2000),
Molecular epidemiology of a large calssical fever epidemic in
the European Union in 1997-1998. Vet. Microbiol., 77 (1-2): 17-
27;
20. Hennecken M., Stegeman J. A., Elbers A. R., Van Nes A.,
Smak J. A., Verheijden J. H., (2000), Transmission of clasical
swine fever virus by artificial insemination during the 1997-
1998 epidemic in The Netherlands: a descriptive epide-
miological study. Vet Q., 22(4): 228-233;
21. Jacobson E. R., Ginn P. E., Troutman J. M., Farina L., Stark
L., Klenk K., Burkhalter K. L., Komar N., (2005) West Nile
virus infection in farmed American alligators (Alligator mississi-
piensis) in Florida. J. Wild. Dis., 41: 96-106;
22. Jeffries C.L., Mansfield K.L., Phipps L.P., Wakeley P.R.,
Mearns R., Schock A., Bell S., Breed A.C., Fooks A.R.,
Jounson N., (2014) Louping-ill virus: an endemic tick-borne
disease of Great Britain. J. Gen. Virol., 95(Pt 5): 1005-1014;
23. Kaur R., Vrati S., (2003) Development of a recombinant
vaccine against Japanese encephalitis. J. Neurovirol., 9(4): 421-
431;
24. Laddomada A., (2000), Incidence and control of CSF in wild
boar in Europe. Vet. Microbiol., 73(2-3): 121-130;
25. Løken T., Bjerkås I., (1991) Experimental pesti-virus
infections in pregnant goats. J. Comp. Pathol., 105: 123-140;
26. Løken T., (2000) Border Disease in Goats. International
Veterinary Service (IVIS). Department of Large Animal Clinical
Science. Norvegian School of Veterinary Medicine, Oslo,
Norway.
27. Long M.T., Gibbs E.P., Mellencamp M.V., Zhang S., Barnett
D.C., Seino K.K., Beachaboard S.E., Humphrey P.P. (2007)
Safety of attenuated West Nile virus vaccine, live Flavivirus
chimera in horses. Equine Vet. J., 39(6): 486-490.
28. MacClurkin A. W., Littledike E. T., Cultip R. C., Frank G.
H., Coria M. F., Bolin S. R., (1984) Production of cattle
immunotolerant to bovine viral diarrhea virus. Can. J. Com.
Med., 48(2): 156-161;
29. MacGowan M. R., Kirkland P. D., Richards S. G., Littlejons
I. R., (1993) Increased reproductive losses in cattle infected with
bovine pestivirus around the time of insemination. Vet. Rec.,
133: 39-43;
30. Mandera R., Gong W., Wang L., Burakova Y., Lleellish K.,
Galliher-Backley A., Nietfeld J., Henningson J., Jia K., Li P.,
Bai J., Schlup J., McVey S., Tu C., Shi J., (2016) Pigs
immunized with a novel E2 subunit vaccine are protected from
subgenotype heterologous classical swine fever virus challenge.
BMC Vet. Res., 12(1): 197.
31. Manolescu N., (1976) Citomorfologia măduvei
hematoformatoare și a leucococentratului la animale. Editura
Ceres, București;
32. Manolescu N., Bârză H., Caprărin A., Sinchievici B., (1978)
Ghid de hematologie a animalelor în creșterea intensivă. Editura
Ceres, București;
33. Meyer D., Fritsche S., Luo Y., Engermann C., Blome S.,
Beyerbach M., Chang C.Y., Qiu H.J., Becher P., Postel A.,
(2017) The double-antigen ELISA concept for early detection of
Erns–specific classical swine fever virus antibodies and
application as an accompanying test for differentiation of
infected from marker vaccinated animals. Transbound. Emerg.
Dis., 64(6): 2013-2022.
34. Moser C., Stettler P., Tratschin J. D., Hofmann M. A., (1999)
Cytopathogenic and noncyto-pathogenic RNA replicon of
classical swine fever virus. J. Virol., 73(9): 7787-7794;
35. Nelson D.D., Duprau J.L., Wolff P.L., Evermann J.F., (2016)
Persistent Bovine Viral Diarrhea Virus Infection in Domestic
and Wild Small Ruminat and Camelids Including the Mountain
Goat (Oreamnos americanus). Front. Microbiol.,
https://doi.org/10.3389/fmicb.2015.01515:
36. Nettleton P, F., Gilmour J. S., Barlow R. M., & Gardiner A.
C., (1987) Border disease:the different effects of non-cytophatic
and cytophatic virus in pregnant sheep. Abstracts of VII Intern.
Cong. Virol., Edmonton, Alberta, Canada, p. 81;
37. Nettleton P. F., Girlay J. A., Russo P., Dlissi E., (1998) Border
disease of sheep and goats. Vet. Res., 29(3-4): 327-340;
38. Ng T., Hathaway D., Jennings N., Champ D., Chiang Y.W.,
Chu H.J., (2003) Equine vaccine for West Nile virus. Dev. Biol.
(Basel), 114: 221-227.
39. Ostlund E. N., Crom R. L., Pedersen D. D., Johnson D. J.,
Williams W. O., & Smitt B. J., (2001) Equine West Nile
encephalitis, United States. Emerg. Infect. Dis., 7: 665-669
40. Paton D. J., Greiser-Wilke I., (2003) Clasical swine fever – an
update. Rev. Vet. Sci., 75(3): 169-178;
41. Perianu T., Nicolae Șt., Aniță C-tin, (2012) Flaviviroze: în
Tratat de Boli Infecțioase ale Animalelor. Viroze și Boli
prionice, vol. II, Editura Universitas XXI, Iași, p. 135-155;
42. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1981) Ghid de diagnostic
în bolile infecțioase ale animalelor. Editura Ceres, București.
43. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxia și
combaterea în boli infecțioase la animale. Editura Ceres,
București; p.
44. Potecea Elena, (2005) Pesta porcină clasică: în Boli Virotice și
Prionice ale Animalelor (coord. Moga Mânzat R.), Editura
Brumar, Timișoara, p. 362-384;
45. Ramesh D., Muniaraj M., Samuel P.P., Thenmozhi
V., Venkatesh A., Nagaraj J., Tyagi B.K.. (2015) Sesonal
abundance & role of predominant Japanese encephalitis vectors
Culex tritaeniorhynchus & Cx. Gelidus Theobald in Cuddalore
district, Tamil Nand. Indian J. Med. Res., 142, Suppl: 23-29;
46. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Flaviviridae: in
Virusologie Specială Veterinară, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 164-194;
47. Reid H. W., Buxton D., Finlayson I. P., (1981) Experimental
louping-ill virus onfection of cattle. Vet. Rec., 108: 497-498;
48. Ribbens S., Dewulf J., Koenen E., Laevens H., de Kruif A.,
(2004) Transmission of classical swine fiver virus. A review.
Vet. Q., 26(4): 146-155;
49. Risatti G. R., Callahan J. D., Nelson M. W., Borca V. M.,
(2003) Rapid Detection of Classical Swine Fever virus by a
Portable Real-Time Reverse Transcriptaze PCR Assay. Journal
of Clinical Microbiology, 41(1): 500-505;
50. Rossi S., Fromont E., Pontier D., Cruciere D., Hars J., Barrat
J., Pacholek X., Artois M., (2005), Incidence and persistence
of classical swine fever in free-ranging wild boar (Sus scrofa).
Epidemiol. Infect., 133(3): 559-568;
51. Saxena S.K., Tiwari S., Saxena R., Mathur A., Nair
Madhavan P.N., (2013) Japanese Encephalitis virus: The
Complex Biology of an Emerging Pathogen. DOI:
10.5772/54111;
52. Sîrbu A., Ceianu C. S., Panculescu-Gatej R. I., Vazquiez A.,
Tenorio A., Rebreanu R., Niedrig M., Niculescu G., Pistol A.
J., (2011), Outbreak of West Nile virus infection in humans,
Romania, July to October 2010. Euro. Surveill., 16(2): pii:
19762.
53. Schnyder M., Stark K. D., Vanzetti T., Salman M. D., Thor
B., Schleiss W., Griot C., (2002), Epidemiology and control of
outbreak of classical swine fever in wild boar in Switzerland.
Vet. Rec., 150(4): 102-109;
82
54. Shimoda H., Ohno Y., Mochizuki M., Iwata H., Okuda M.,
Maeda K., (2010) Dogs as Sentinels for Human Infection with
Japanese Encephalitis Virus. Emerg. Infect. Dis., 16(7): 1137-
1139.
55. Shimoda H., Inthong N., Noguchi K., Terada Y., Nagao Y.,
Shimojima M., Takasaki T., Rerkamnuaychoke W., Maeda
K., (2013) Development abd application of an indirect enzyme-
linked immunosorbent assay for serological survey of Japanese
encephalitis virus infection in dogs. J. Virol. Methods, 187(1):
85-89.
56. Smith A.J., (2000) Laboratory diagnosis, epizootology, and
efficacy of marker vaccine in classical swine fever: a review.
Vet Q., 22(4): 182-188.
57. Știrbu C., Gruia Valeria, Stănuică D., Militaru D., (2008)
Administrarea vaccinului antipestos porcin – Pestivac M în
momeli la mistreți. Medicamentul Veterinar, 2(1): 89-91;
58. Sun Jinfu, Shi Zixue, Guo Huancheng, Tu Changchun,
(2010) Changes in the porcine periferal blood mononuclear cell
proteome induced by infection with highly virulent classical
swine fever virus. J. Gen. Virol., 91: 2254-2262;
59. Terpstra C., (1978) Detection of Boder disease antigen in
tissues of affected sheep and in cells culture by
immunofluorescence. Res. Vet. Sci., 25: 350-355;
60. Terpstra C., (1981) Border disease: virus persistence, antibody
response and transmission studies. Vet. Sci., 30: 185-191;
61. Vargas Teran M., Calcano Ferrat N., Lubroth J., (2004),
Situation of classical fever and the epidemi-ologic and ecologic
aspects affecting its distribution in the America. Ann. N. Y.,
Acad. Sci., 1026: 54-64;
62. Vasiu C., (2003) Viroze și boli prionice la animale. Editura
Nereamia Napocae, p. 234-240; 299-301; 307-318;
63. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica, (2015) Boli
bacteriene și virale la păsări, Editura Napoca Star, p. 338-342;
64. Vilbek S., Paton D. J., (2000) A RT-PCR assay for the rapid
recognition of border virus disease. Vet. Rec., 31(4); 437-445;
65. Vilcek S., Paton D. J., Durkovic B., Strojny L., Ibata G.,
Moussa A., Loitsch A., Rossmanith W., Vega S., Sciluna M.
T., & Palfi V., (2001) Bovine viral diarrhoea virus genotype 1
can be separated into at eleven genotipic groups. Arch. Virol.,
146: 99-115;
66. Vuță V., Bărboi Gh., Olvedi Irina, Nicolae St., et al., (2009)
Prevalența anticorpilor specifici bolii Aujeszky, diareei virale
bovine și sindromului respirator și de reproducție porcin la
mistreți, date preliminare. Rev. Rom. Med. Vet., 19(1): 75-81;
67. Wittum T. E., Grotelueschen D. M., Brock K. V., et al., (2001)
Persistent bovine viral diarrhea virus infection in US beef herds.
Prev. Vet. Med., 49(1-2): 83-94;
68. Zhang H., Li X., Peng G., Tang C., Zsu S., Qian S., Xu J.,
Qian P., (2014) Glycoprotein E2 of classical swine fever virus
expressed by baculovirus induces the protective immune
responses in rabbits. Vaccine, 32(49): 6607-13;
69. *** West Nile Virus Infection, (2013) The Center for Food
Security & Public Health. Iowa State University, p. 1-19;
70. *** Border Disease, OIE Terrestrial Manual, 2008, p. 963-973;
71. *** Clasical Swine Fever, (2008) OIE Terrestrial Manual, p.
1092-1104;
72. *** Clasical Swine Fever: (2009) Aetiology, Epidemiology,
Diagnosis, Prevention and Control) www.oie.int/
73. *** Clasical Swine Fever Virus,
www.ci.vbl.vt.edu/pathinfo/pathogenes/CSFV_2.html;
74. *** Ovine encephalomyelitis. Louping ill, (2009) The Centre
Food Sequrity & Public Health, Iowa State University. 1-4;
75. *** Japanese encephalitis, (2010) OIE Terrestrial Manual, p.
1-9;
76. *** West Nile (2013) OIE Terrestrial Manual, p. 1-10.
www.oie.int/fileadmin/Home/fr/Health_
77. *** Bovine viral diarrhoea, (2008) OIE Terrestrial Manual, p.
698-707;
78. *** Rompestivac: in Nomenclatorul produselor de uz veterinar
Romvac (2017), p. 53;
79. *** Porcilis® Pesti: in Catalog produse veterinare, Intervet,
(2005), p. 141;
80. *** West Nile Fever. www.oie.int/doc/ged/D14013.PDF
 8. Familia NAIROVIRIDAE

 Dimensiuni 80-120 nm, sferici, ovalari sau pleomorfi,

anvelopați cu proiecții externe formate din glicoproteine (Gp)
100 nm  Nucleocapsidă helicală.
 Genom ARNmc, liniar, sens (–), sau ambisens segmentat,
prezentând trei unități distincte circulare (minigenomuri):
L/6,8-12 kb; M/3,2-4,9; S/1-3 kb.
 Infectează gazde vertebrate și nevertebrate
 Specificitate accentuată în privința vectorului transmițător și a
speciei gazdă rezervor.
 În cadrul familiei sunt incluse genurile: Orthonairovirus,
Shaspivirus, Striwavirus.

Este o familie recent formată, desprinsă din vechea familie Bunyaviridae, care a fost
restructurată, virusurile componente fiind reașezate taxonomic în cadrul altor 8 noi familii. În
actuala familie Nairoviridae sunt grupate 3 genuri, dintre care pentru domeniul medicinei
veterinare o importanță deosebită o prezintă genul Orthonairovirus.

8.1. Genul ORTHONAYROVIRUS

8.1.1. Virusul bolii de Nairobi

Nairobi sheep disease virus (NSDV)

Ecologie. În condiții naturale virusul afectează oile și caprele. În întreținerea focarelor

un rol important revine animalelor receptive, aparent sănătoase, purtătoare și eliminatoare de
virus, unele rozătoare din genul Arvicanthis care fac infecții inaparente. În transmitere inter-
vin căpușele din genul Rhipicephalus (R. appendiculatus, R. pulchellus, R. simus) și din genul
Amblyomma (A. variegatum) (Shime et al., 2016). Unele date menționează și căpușele din
genul Ixodes (Gong et al., 2013). În corpul căpușelor, virusul poate rămâne activ timp de 2-3
ani, transmițându-se de la o generație la alta pe cale transovariană și transstadială (Yadev et al.,
2011). Virusul se transmite și la om prin căpușe sau prin diferite leziuni cutanate (Marczinke
et Nicol, 2002). Cazuri fatale au fost raportate la antilopele albastre (Cephalophus monticola),
atât la cele sălbatice, cât și din grădini zoologice [9]. Virusul poate rămâne criptic în zonele
enzootice de-a lungul anilor, în cicluri de căpușe-gazdă, fără manifestarea nici unei probleme
de boală. Populațiile cu rumegătoare mici prezintă niveluri ridicate de imunitate (Davies,

83
1978). Se consideră că animalele din zonele endemice sunt obișnuit imune, dar virusul poate
persista în căpușe perioade îndelungate de timp de până la 2 ani (Shime et al., 2016).
Rezistență. Temperatura de 60oC îl distruge în 5 minute. La +5oC poate rezista cca. 2
luni, iar în stare liofilizată la –20oC rezistă cel puțin 5 luni. În căpușe și larvele acestora se
păstrează activ mai mulți ani. Pentru dezinfecție se folosesc soluții de hipoclorit, alcool,
peroxid de hidrogen, acid peracetic, fenol, glutaraldehidă 2%, iodofori [9].
Morfologie. Particula virală are dimensiuni de 90-110 nm, conține ARN, prezentând
celelalte însușiri morfobiologice prezentate la caracterele generale ale familiei.
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite substraturi celulare, cum ar fi celulele primare
și secundare de rinichi de miel sau hamster, linii celulare stabilizate BHK-21-C13 sau BSR [9].
În culturile celulare produce efect citopatic, la primul pasaj sau numai după subcultivare. Nu
se cultivă pe ouă embrionate. Inocularea virusului la șoareci tineri pe cale intracerebrală
conduce, după cca 20 de pasaje, la atenuarea lui pentru oaie fără a-i modifica însușirile
imunogene.
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. În urma infecției se
produc anticorpi neutralizanți și fixatori de complement. Trecerea prin boală conferă
animalelor o imunitate solidă.
Patogeneză. Infecția se transmite exclusiv prin căpușe și nu prin contact direct.
Pătrunderea virusului în organism se realizează transcutanat prin intermediul vectorilor
hematofagi. De la poarta de intrare ajunge în sânge provocând viremie, după care se multiplică
mai intens în celulele endoteliale din ficat, splină, pulmoni, dar și din alte organe (Shime et al.,
2016). La gestante invadează uterul provocând avorturi. Leucopenia și viremia coincid cu faza
febrilă a bolii. Din punct de vedere epidemiologic, boala are o evoluție endemică cu caracter
sezonier, corelat cu prezența insectelor hematofage.
Infecția naturală. La ovine este cunoscută sub numele de “boala de Nairobi”. Incubația
este cuprinsă între 1-15 zile (2-6 zile). Clinic boala se manifestă prin tulburări generale (febră,
depresie, anorexie), diaree severă (gastroenterită hemoragică) și avorturi la femele gestante [9];
[11]. Multe animale manifestă conjunctivită și jetaj mucopurulent. Boala are o evoluție acută,
cu o durată de 6-10 zile și mortalitate de 30-90%. Sunt descrise și infecții subclinice, iar
animalele însănătoșite devin imune (Vasiu, 2003); (Răpuntean et al., 2014).
La capre boală are o evoluție mai puțin severă, comparativ cu oile. Unele animale sunt
deprimate, stau culcate, nu consumă furajele și nu beau apă. Rata mortalității este mai scăzută
(Shime et al., 2016).

84
 La oameni infecția este rară și se manifestă prin febră, cefalee, dureri abdominale și
articulare, grețuri, vomă, dar în general are o evoluție blândă [9].
Anatomopatologic, la micile rumegătoare, sunt foarte intens exprimate leziunile
hemoragice gastrointestinale, cu hemoragii extensive și ulcerații în abomasum, colon, cecum
și în jurul valvulei ileocecale. Vezica biliară este adesea tumefiată și hemoragică. Tractusul
genital poate fi inflamat, hiperemic și hemoragic dacă animalul a avortat. Membranele fetale
pot fi edemațiate și hemoragice, iar fetușii avortați pot avea hemoragii în organele interne [9].
Diagnostic. Confirmarea se face pe baza examenelor de laborator.
- Izolarea virusului. Pentru izolarea primară se fac inoculări i.c. la șoareci de 2-4 zile
sau pe culturi celulare de hamster (linia BHK-21-C13). Identificarea virusului se face prin IF
directă pe culturi celulare ce au multiplicat virusul sau pe frotiuri de creier de șoarece recoltat
în urma infecției experimentale și microscopie electronică, fiind evidențiată forma rotundă sau
ușor ovală, anvelopa pe care se evidențiază proeminențe de 10 nm lungime (Munz et al., 1981).
- Examen serologic. Variate teste serologice pot fi folosite. Se urmărește evidențierea
anticorpilor prin RFC, IF indirectă, hemaglutinarea indirectă, ID, ELISA. Se pot înregistra
reacții încrucișate cu alte virusuri din acest gen.
- Infecție experimentală. Se poate face pe șoareci sugari care se inoculează
intracerebral.
Imunoprofilaxie. În țările în care boala are caracter endemic se aplică programe de
vaccinare, folosind vaccinuri vii atenuate sau inactivate care s-au dovedit a fi puternic
imunogene. S-au obținut și vaccinuri recombinante [10]. Se va acorda o atenție deosebită
combaterii căpușelor vector, cunoscând că odată boala apărută într-o zonă este foarte greu de
combătut, datorită faptului că virusul se menține în corpul căpușelor.

Bibliografie

1. Davies F.G., (1978) Nairobi sheep disease in Kenya. The
isolation of virus from sheep and goats, ticks and possible
maintenance hosts. Journal of Hygiene, 81:259-265.
2. Gong S., He B., Wang Z., Shang L., Wei F., Liu Q., Tu C.,
Nairobi Sheep Disease Virus RNA in Ixodid Ticks, China, 2013.
Emerging Infectious Diseases. 2015; 21(4):718-720;
3. Marczinke B. I., Nicol S. T., (2002) Nairobi sheep disease
virus, an important tick-borne pathogen of sheep and goats in
Africa, is also present in Asia. Virology, 303(1): 146-151;
4. Munz E., Gobel E., Krolopp Chr., Reimann M., Davies F.G.,
(1981) Electron Microscopic Studies on the Morphology of
Nairobi Sheep Disease Virus. https://doi.org/10.111/j.1439-
0450.1981.tb01773.x
5. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Bunyaviridae,
Virusul bolii de Nairobi: în Virusologie veterinară Specială,
Editura Colorama, Cluj-Napoca, p. 205-207;
6. Shime A., Admassu B., (2016) Review on Nairobi Sheep
Disease. World J. Agric. Sci., 12(2): 133-137;
7. Vasiu C., (2003) Viroze și boli prionice la animale. Editura
Nereamia Napocae, p. 192-194;
8. Yadav P. D., Vincent M. J., Khuristova M., Kale C., Nichol
S. T., Mishra A. C., Mourya D. T., (2011) Genomic analysis
relevas Nairobi sheep disease virus to be highly diverse and
present in both Africa and India in the form of the Ganjam virus
variant. Infect. Genet. Evolut., 11(5), p. 1111-1120;
9. *** Nairobi Sheep Disease, (2016) The Centre Food Security
& Public Health. Iowa State University, p. 1-4;
10. *** Live attenuated nairovirus vaccines: targeted mutations in
a recombinant virus. https://gtr.ukri.org/
11. *** Nairobi sheep disease. www.cabi.org/isc/datasheet/73949

85
 9. Familia PERIBUNYAVIRIDAE

Este o familie recent formată, desprinsă din vechea familie Bunyaviridae, care a fost
restructurată, virusurile componente fiind reașezate taxonomic în cadrul altor 8 noi familii. În
familia Peribunyaviridae sunt grupate 4 genuri (Herbevirus, Orthobunyavirus, Shangavirus,
Tospovirus), dintre care pentru domeniul medicinei veterinare o importanță deosebită o
prezintă genul Orthobunyavirus.

Caractere generale

 Virusuri anvelopate cu proiecții externe de natură glicoproteică (Gn și Gc), forma sferică sau
ovalară, diametrul 80-120 nm.
 Nucleocapsidă helicală.
 Genom ARNmc, linear, segmentat, prezentând trei unități distincte circulare: L/6,8-12 kb;
M/3,2-4,9 kb; S/1-3 kb, sens (–), sau ambisens (+/–) la Tospovirus.
 Infectează gazde vertebrate și nevertebrate; gazde rezervor rozătoare și insecte; vectori fiind
diferite specii de căpușe, țânțarii și ocazional oamenii.

9.1. Genul ORTHOBUNYAVIRUS

9.1.1. Virusul bolii Akabane

Akabane virus (AKAV)

Ecologie. Denumirea provine de la localitatea Akabane unde virusul a fost izolat pentru
prima dată din țânțari. Sunt receptive la acest virus în primul rând bovinele, apoi ovinele și
caprinele indiferent de rasă. Femelele sunt mai sensibile la infecție. Rumegătoarele sălbatice
pot fi infectate, la care pot să apară defecte congenitale [24]. Infecții asimptomatice au fost
raportate serologic la bovine, ovine, caprine, ecvine (cai și măgari), bubaline, porcine, câinii,
zebre, cămile, antilope și căprioare în zonele endemice (Kirkland, 2015); [24]. La porc au fost
raportate și cazuri de infecție naturală, cu tulpina NT-14 (Hung et al., 2003). Rumegătoarele
infectate nu rămân purtătoare pe termen lung [24]. Multe tulpini infectează subclinic animalele
negestante. Factorii climatici influențează dinamică evoluției bolii. Virusul se menține în
corpul diferitelor artropode hematofage care joacă rolul de vectori (Charles, 1994).. Mai
frecvent intervin insecte din genul Culicoides (C. oxystoma, C. brevitarsis, C. wadei, C. milnei,

86
C. imicola). Deși virusul s-a izolat și de la specii de țânțari (Aedes vexans, Culex
tritaeniorhynchus, Anopheles funestus), aceștia nu sunt considerați a fi adevărați vectori ai
virusului (Bryant et al., 2005); (Kirkland, 2015). Prezența de anticorpii împotriva virusului
Akabane la bovine, poate fi considerată un indicator foarte sensibil al prezenței populației de
Culicoides, chiar dacă numărul acestora dintr-o regiune este scăzut (Kirkland, 2015).
Rezistență. Se apreciată că are o rezistență scăzută la factorii de mediu. Este sensibil
la eter, cloroform, pH-3, tripsină și căldură.
Morfologie. Particula virală are formă sferică cu un diametru de 70-130 nm. Genomul
este format din ARNmc, divizat în 3 segmente: L, M și S (Pattnaik et al., 1983).
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite substraturi de culturi celulare primare de
mamifere și celule embrionare de pui de gâscă. Se poate cultiva și pe linii celulare continue ca
VERO, BHK-15, PK-15, BEK-21, HmLu-1 (celule pulmonare de hamster) și altele. Se poate
cultiva și pe șoareci în urma inoculărilor intracerebrale (Constantinescu, 2005).
Antigenitate. Prin teste cu anticorpi monoclonali (Mabs) s-a constatat că tulpinile
prezintă diversitate antigenică (Akashi et Inaba, 1997). La animalele trecute prin boală se
produc anticorpi neutralizanți, inhibo-hemaglutinanți și inhibitori ai hemolizei. Aceștia apar la
7-14 zile post-infecțios și pot persista până la 2 ani de zile.
Patogeneză. Virusul Akabane este predominat un patogen fetal. Virulența tulpinilor
variază considerabil, reflectată în severitatea bolii. Pătrunderea în organism se realizează prin
intermediul vectorilor hematofagi. La femele se produce constant viremie cu o durată de cel
puțin 3-4 zile, urmată de apariția anticorpilor. La gestante, virusul trece bariera placentară și
invadează fetusul, provocând diferite efecte patologice în funcție de stadiul evolutiv al
gestației, fiind constatate avorturi, fătări premature, defecte congenitale [24]. Primele leziuni
apărute la fetuși sunt encefalomielită și poliomiozită. La nou născuții care supraviețuiesc se
dezvoltă procese spongiforme la nivelul creierului și o reducere marcantă a numărului
neuronilor motori din coarnele inferioare ale măduvei.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “boala Akabane” fiind descrise și alte
denumiri cum ar fi “artrogripoză”, “hidroencefalita enzootică bovină“. Incubația este de 1-
6 zile. Se menționează, mai întâi, frecvența mare a avorturilor, fătări premature și declanșarea
(după câteva luni) la cei ce supraviețuiesc, a unui sindrom neurologic cu manifestări variate.
Fetușii infectați în gestația timpurie (primul trimestru de gestație) sunt adesea născuți cu
picioarele rigide (obișnuit sunt în flexiune) din cauza pierderii neuronilor motori. Aceștia mai
prezintă torticolis, cifoză sau scolioză. Fetușii infectați mai târziu (trimestru al doilea de
gestație), mor adesea la scurt timp după naștere, iar cei ce supraviețuiesc exprimă tulburări

87
senzoriale și motorii, precum și leziuni ale nervului optic. Vițeii bolnavi pot prezenta
polioencefalomielită (paralizii flasce totale sau parțiale, reflexele de flexare absente)
artrogripoză (devierea liniei de aplomb, mai ales a membrelor anterioare, rigiditate articulară),
hidrocefalie (incoordonări în mers, tremurături, opistotonus, cecitate, nistagmus),
microencefalie (lipsa oricărui răspuns la stimuli), paralizii (Constantinescu, 2005). Se constată
atrofii musculare severe. Defectele sunt mai puțin severe în urma infecției mai târziu în gestație
și poate implica o singură articulație pe un membru (Kirkland, 2015). Femelele adulte care
contactează infecția când nu sunt gestante, nu manifestă semne clinice de boală, dar s-au
constatat și cazuri de meningoencefalită (Lee et al., 2002). La micile rumegătoare boala este
mai puțin probabil să apară din cauza duratei mai scurte a perioadei de gestație. Se pot înregistra
avorturi, și fătări de miei și iezi cu artrogripoză și hidrocefalie (Vasiu, 2003).
Diagnostic. Confirmarea se va face prin examene de laborator.
- Izolarea virusului. Se practică inoculări la șoareci nou-născuți pe cale i.c., s.c., și i.p.,
la care se vor constata manifestări nervoase exprimate, mai ales, prin paralizii. Izolarea se poate
face și pe culturi celulare, îndeosebi pe HmLu-1 (Kurogi et al., 1977).
- Identificarea virusului. Se face prin microscopie electronică sau hemaglutinare și
inhibarea hemaglutinării, inhibarea hemolizei; se mai procedează la identificarea de antigene
virale sau acizii nucleici din sistemul nervos sau mușchi prin IF, colorare imunohistochimică;
prin tehnica Real Time-PCR este posibilă detectarea de ARN rezidual în țesuturile nou-
născuților (Stram et al., 2004).
- Examen serologic. Se vor efectua teste de SN, RFC, ID, VN, inhibarea hemaglutinării
și a hemolizei, ELISA pentru IgM și IgG (Della-Porta et al., 2012). Se urmărește stabilirea
titrului anticorpilor în dinamică.
- Examen histopatologic. Se constată encefalomielită acută nesupurată, degenerescențe,
demielinizarea măduvei spinării și a nervilor spinali motori, edem cerebral, degenerescență și
liză neuronală în creier și coarnele inferioare ale măduvei.
Imunoprofilaxie. S-au produs vaccinuri inactivate cu formol și adsorbite pe fosfat de
aluminiu, cu un excelent efect protector (Kurogi et al., 1978). Au fost încercate, cu bune
rezultate și vaccinuri vii, care previn viremia și infecția fetală (Kurogi et al., 1979). S-au
experimentat și vaccinuri preparate prin metode de inginerie genetică, bazate pe exprimarea
artificială a genei M sau a celor două glicoproteine care constituie antigene majore de suprafață.
A fost preparat și un vaccin trivalent, inactivat, față de virusurile Aino, Akabane și Chuzan
(Kim et al., 2010).

88
 9.1.2. Virusul Schmallenberg
Schmallenberg virus (SBV)

Ecologie. Virusul a fost identificat pentru prima dată în Germania (2011) în orașul
Schmallenberg de unde și denumirea virusului (Hoffmann et al., 2011). Afectează
rumegătoarele, fiind identificat la vite, oi, capre și posibil alpaca (Beer et al., 2013). Se
menționează, de asemenea, posibila prezență a infecție la bizoni și cervidee sălbatice, lame,
fără a se înregistra semne clinice sau anomalii macroscopice (De Regge et al., 2012).
Investigațiile serologice efectuate în Belgia, au evidențiat prezența de anticorpi specifici la
specii de căprioare (Capreolus capreolus, Cervus elaphus), fiind precizat că virusul se
răspândește rapid la aceste cervidee (Linden et al., 2011). Se transmite prin vectori, respectiv
specii de culicoide (Culicoides obsoletus), țânțari, muște de nisip (Rasmussen et al., 2012);
(DeRegge et al., 2012). Îmbolnăvirile se produc vara și toamna și se corelează cu prezența
vectorilor. Nu este un virus zoonotic.
Rezistență. Infectivitatea se reduce semnificativ după o expunere la 50-60oC pentru cel
puțin 30 minute.
Antigenitate. Este clasificat în subgrupa Simbu, în care sunt incluse virusurile Simbu,
Oropouche, Akabane, Douglas, Aino, Shamonda, Peaton și este strâns înrudit cu unele dintre
acestea (Doucel et al., 2013). La animalele infectate se produc anticorpi ce se pot evidenția prin
reacții serologice.
Patogeneză. Cercetările efectuate pe un model murin au evidențiat faptul că virusul se
multiplică abundent în neuroni, unde provoacă leziuni de malacie cerebrală și vacuolizări în
cortexul cerebral (Varela et al., 2013). La mieii și vițeii afectați se detectează nivele ridicate de
antigene virale în neuroni, atât la nivelul creierului cât și al măduvei spinării (Varela et al.,
2013). La vitele afectate viremia este de scurtă durată (2 la 6 zile). Femelele infectate (ovine,
caprine, bovine) sunt capabile să transmită virusul la fetuși care vor dezvolta malformații
(Doucel et al., 2013).
Infecția naturală. S-a răspândit rapid în mai multe țări din emisfera nordică a Europei,
devenind o boală emergentă. Manifestări clinice se evidențiază mai frecvent la vaci, fiind
exprimate prin febră de scurtă durată, diaree și scăderea producției de lapte, ce poate merge
până la 50%. Simptomele obișnuit dispar în câteva zile și animalele se însănătoșesc (Doucel et
al., 2013). În multe cazuri mamele nu prezintă aparent simptome de boală. La micile
rumegătoare (oi, capre) dar și la vaci, se înregistrează fătări de produși morți și defecte de
fătare. Se constată malformații congenitale la produșii nou născuți cum sunt: scolioză severă,

89
hidrocefalie, artrogripoză, hipoplazie cerebeloasă și mărirea în volum a timusului (Varela et
al., 2013); (Beer et al., 2013).
Diagnostic. Se vor recolta probe de sânge, iar de la fetușii avortați se prelevează
fragmente de creier și splină. Identificarea inițială a virusului s-a făcut prin analiză
metagenomică, ulterior fiind izolat și din sângele animalelor infectate (Hoffmann et al., 2011).
Virusul se identifică prin RT-PCR, iar prin o tehnică specială cantitativă [PCR(RT-qPCR)] se
identifică genomul viral (Doucel et al., 2013).
Imunoprofilaxie. Pentru imunoprofilaxie se încearcă vaccinarea cu vaccinuri mixte
preparate cu virusurile înrudite antigenic cu virusul Schmallenberg (Hechinger et al., 2013).

Bibliografie

1. Akashi H., Inaba Y., (1997) Antigenic diversity of Akabane
virus detected by monoclonal antibodies. Virus Res., 47(2): 187-
196;
2. Beer M., Conraths J. F., van der Poel W. H., (2013)
“Schmallenberg virus” a novel orthobunyavirus emerging in
Europe. Epidemiol. Infect., 141(1): 1-8;
3. Bryant J.E., Crabtree M.B., Nam V.S., Yen N.T., Duc H.M.,
Miller B.R., (2005) Isolation of arboviruses from mosquitoes
collected in Northern Vietnam. Am. J. Trop. Med. Hyg., 73(2):
470–473;
4. Charles J. A., (1994) Akabane virus. Vet. Clin. North. Am.,
103(3): 525-546;
5. Constantinescu Veronica, Moga Mânzat Radu, (2005), Boli
produse de virusuri din familia Bunyaviridae. În Boli virotice și
prionice ale animalelor (coord. Moga Mânzat Radu). Editura
Brumar, Timișoara, p. 278-289;
6. Della-Porta A. J., White A. J., Gard G. P., Kirkland P. D.,
(1981) Akabane Disease. Histopathology, Virology and
Serology. CSIRO Animal Health Laboratory, Geelong,
Australia:.3-11;
7. De Regge N., Deblauwe I., De Deken R., Vantieghem P.,
Madder M., Geysen D., Smeets F., Losson B., van den Berg
T., Cay A. B., (2012) Detection of Schmallenberg virus in
different Culicoides spp., by real-time RT-PCR. Transbound.
Emerg. Dis., 59: 471-475;
8. Doucel Virginie, Lara Estelle, Sailleau Corinne, Belbis G., et
al., (2013) Epidemiology, molecular virology and diagnostics of
Schmallenberg virus. Vet. Rec., 44(1): 31;
9. Hechinger S., Wernike K., Beer M., (2013) Evaluating the
protective efficacy of a trivalent vaccine containing Akabane
virus, Ainovirus and Chuzan virus against Schmallenberg virus
infection. Vet. Rec., 44: 114;
10. Hoffmann B., Scheuch M., Hoper D., Jungblut R., Holsteg
M., Schirrmeier H., (2011) Novel orthobunyavirus in cattle,
Europe. Emerg. Infect. Dis., 18(3): 469-472;
11. Hung C. C., Hung T.S., Deng M. C., Jong M. H., Lin S. Y.,
(2003) Natural infections of pigs with akabane virus. Vet.
Microbiol., 94(1): 1-11;
12. Kim Y. H., Kweon C. H., Tark D. S., Lim S. I., Yang D. K.,
Hyun B. H., Song J. Y., Hur W., Park S. C., (2010)
Development of inactivated trivalent vaccine for the teratogenic
Aino, Akabane and Chuzan viruses. Biologicals, 39(3): 152-
157;
13. Kirkland P.D., (2015) Akabane virus infection. Rev. Sci. Tech.
Off. Int. Epiz., 34(2): 403-410;
14. Kourogi H., Inaba Y., Takahashi E., Sato K., Satoda K.,
(1977) Development of Akabane virus and its immunogen in
HmLu-1 cell culture. Natl. Inst. Anim. Health. Q (Tokyo), 17(1):
27-28;
15. Kourogi H., Inaba Y., Takahashi E., Sato K., Goto Y., Satoda
K., Omori T., Hatakeyama H., (1978) Development of
inactivated vaccine for Akabane disease. Natl. Inst. Anim.
Health. Q (Tokyo), 18(3-4): 97-108;
16. Kourogi H., Inaba Y., Takahashi E., Sato K., Satoda K.,
Sugimoto C., Hatakeyama H., Omori T., (1979) Immune
response of various animals to Akabane disease live virus
vaccine. Natl. Inst. Anim. Health. Q (Tokyo), 19(1-2): 23-31;
17. Lee J. K., Park J. S., Choi J. H., Lee B. C., Hwang W. S., Kim
J. H., Jean Y. H., Haritani M., Yoo H. S., Kim D. Y., (2002)
Encephalo-myelitis associated with akabane virus infection in
adult cows. Vet. Pathol., 39(2): 269-273;
18. Linden A., Desmecht D., Volpe R., Wirtgen M., Gregoire F.,
Pirson J., Paternostre J., Kleijnen D., Schirrmeier H., Beer
M., Garigliany M. M., (2011) Epizootic spred of
Schmallenberg virus among wild cervids, Belgium, Fall 2011.
(2012) Emerg. Infect. Dis., 18(12): 2006-2008;
19. Pattnaik K. A., Abraham G., (1983) Identification of four
complementary RNA species in Akabane virus-infected cells. J.
Virol., 47(3): 452-462;
20. Rasmussen D. L., Kristensen B., Kirkeby C., Rasmussen T.
B., Belsham J. G., Bødker R., Bøtner Anett, (2012) Culicoides
as vectors of Schmallenberg virus. EID Journal, 18(7). DOI:
3201/eid1807.120385;
21. Stram Y., Kuznetzova L., Guini M., Rogel A., Meirom R.,
Chai D., Yadin H., Brenner J., (2004) Detection and
quantitation of Akabane and Aino viruses by multiplex real time
reverse-transcriptase PCR. J. Virol. Meth., 116, 147–154;
22. Varela Mariane, Schnettler Ester, Caporale M., Murgia C.,
Barry G., et al., (2013) Schmallenberg virus Pathogenesis,
Tropism and Interaction with the Innate Immune System of the
host. PLoS 9(1) e1003133.doi 10.1371/journal.ppat 1003133;
23. Vasiu C., (2003) Viroze și boli prionice la animale. Editura
Nereamia Napocae, p. 192-194;
24. *** Akabane Disease, (2016) The Centre Food Security &
Public Health. Iowa State University, p. 1-5;
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs;

90
 10. Familia PHENUIVIRIDAE

Este o familie recent formată, desprinsă din vechea familie Bunyaviridae, care a fost
revizuită, virusurile componente fiind reașezate taxonomic în cadrul altor 8 noi familii. În
familia Phenuiviridae sunt grupate 4 genuri (Goukovirus, Phasivirus, Phlebovirus,
Tenuivirus), dintre care pentru domeniul veterinar prezintă importanță genul Phlebovirus.

Caractere generale

 Dimensiuni 80-120 nm, anvelopate cu proiecții externe, forma sferică sau ovoidală, cu
anvelopă bi-lipidică, cu proiecții glicoproteice la suprafață (Gn și Gc).
 Nucleocapsidă helicală.
 Genom ARNmc, mărimea 12 kb, segmentat, prezentând trei unități distincte circulare: L
(large/6,4 kb), M (medium/3,2 kb), S (small/1,7 kb).
 Rumegătoarele, cămilele, oamenii și țânțarii sunt gazdele cunoscute ale membrilor acestei
familii.

10.1. Genul PHLEBOVIRUS

10.1.1. Virusul febrei văii Rift

Rift valley fever virus (RVFV)

Ecologie. În anii mai recenți febra văii Rift a căpătat caracterul unei boli emergente,
devenind una din cele mai importante zoonoze (Flick et Bouloy, 2005). Virusul poate să
afecteze în condiții naturale ovinele, caprinele, cămilele, bovinele și omul [15]. S-au dovedit a
fi susceptibile și alte specii de animale cum sunt: maimuța, pisica, câinele, dihorul și
rozătoarele. Boala are focalitate naturală, virusul fiind găzduit și transmis de țânțari din genurile
Aedes, Culex, Anopheles, Eretmapodites, Mansonia (Moutailler et al., 2008); (Logan et al.,
1991); (Bouloy et Weber, 2010), dar și insecte din genul Culicoides, iar dintre flebotomi specia
Phlebotomus papatasi (femelele). În perioadele epidemice virusul este amplificat prin
populațiile de animale domestice și sălbatice (îndeosebi rumegătoare), pe care se hrănesc
multiple specii de țânțari, îndeosebi din genurile Culex și Aedes [14]. Se consideră că și alte
animale (dromaderi, capre, bivoli, elefanți, rinoceri, antilope, maimuțe, lilieci, unele carnivore
și specii de rozătoare, reprezintă rezervoare importante de virus, dar nu se cunoaște dacă aceste

91
animale sunt gazde amplificatoare (Hartman, 2017); [14]. Ciclul de viață al RVF este complex
și implică țânțarii, animalele (domestice și sălbatice), oamenii și mediul. Virusul RVF este
transmis de la țânțarii sau animalele de fermă la om, dar nu poate fi transmis de la persoană la
persoană (Hartman, 2017). Difuzarea la distanță a virusului se realizează prin diferite specii de
păsări care sunt parazitate de artropode hematofage ce conțin virusul. Boala are un caracter
endemic-epidemic, corelat cu densitatea vectorilor și populația de gazde receptive. În țările
africane virusul febrei văii Rift supraviețuiește mai mulți ani sub forma unor cicluri. În
perioadele cu ploi intense, virusul „explodează” în epidemii de o mare magnitudine (Woods et
al., 2002). Precipitațiile ciclice se repetă la intervale de 5-25 de ani, iar când se combină cu
apariția unui număr impresionant de țânțari infectații și numeroase gazde naive, rezultă
epidemii de mare întindere. Imaginile prin satelit s-au folosit pentru a confirma importanța
precipitațiilor în izbucnirea focarelor [14].
Rezistență. Virionul este apreciat ca rezistent la condițiile de mediu. La temperatura
camerei rezistă cca o săptămână, iar la +4oC câteva luni, la –4oC rezistă 3 ani. Este sensibil la
razele UV, la eter, cloroform și la valori scăzute de pH. Se conservă prin liofilizare înglobat în
soluție de 5% sucroză. Este inactivat de formol 1% și hipoclorit de sodiu. În larve desicate
virusul persistă perioade lungi de timp.
Morfologie. Particula virală are formă sferică și dimensiuni de 90-110 nm.
Nucleocapsida are simetrie helicală. Genomul viral este de tip ARNmc, segmentat, fiind
identificate segmentele: L (large), M (medium) și S (small). Virusul are însușiri hemaglutinante
pentru hematiile de pasăre, șoarece, cobai și om.
Cultivare. Virusul este cultivabil pe culturi celulare embrionare (șoareci, șobolani), pe
fibroblaste de pui și porc, celule renale și testiculare de miel, de maimuță ca și pe linii celulare
standardizate HeLa, VERO și altele. Produce efect citopatic manifestat prin rotunjirea celulelor
și apoi distrugerea lor după 12-24 ore. Virusul se poate cultiva pe embrioni de găină de 9-10
zile, pe șoareci și hamsteri. Prin pasaje repetate prin inoculări i.c., la șoareci (peste 20) sau pe
celule Vero de rinichi de maimuță, virusul câștigând un neurotropism accentuat și o sporire a
neurovirulenenței și neuroinvazivității (McMinn et al., 1995).
Antigenitate. Este unic din punct de vedere antigenic, fiind recunoscut un singur
serotip. În organismul infectat se dezvoltă anticorpi neutralizanți, fixatori de complement și
inhibitori ai hemaglutinării. Virusul este prezent în sânge la începutul bolii, dispărând odată cu
apariția anticorpilor.
Patogeneză. Virusul prezintă variabilitate în privința patogenității. În funcție de tipul
viral, tulpinile de phlebovirus pot fi pantrope, hepatotrope și/sau neurotrope. Virusul este

92
transmis prin înțepătura artropodelor hematofage. După pătrunderea în organism se produce o
stare de viremie, cu un tropism particular pentru celulele hepatice, unde se multiplică și
determină formarea de necroze, ficatul fiind ținta primară a virusului (Hartman, 2017). La oile
gestante manifestă tropism pentru uter și placentă provocând avort. Spre deosebire de animalele
sălbatice, RVFV este foarte patogen pentru rumegătoarele domestice, care sunt gazde
amplificatoare, ceea ce înseamnă că ele dezvoltă suficientă viremie pentru a infecta țânțarii
care hrănesc și potențează transmiterea ulterioară. Boala cea mai severă apare la dezvoltarea
fetusului și a animalelor foarte tinere imediat după naștere; animalele mai vârstnice sunt
oarecum mai rezistente (Hartman, 2017).
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “febra văii Rift” sau “hepatita
enzootică“. Incubația este de 30-72 de ore. La ovine boala este mai gravă la miei și evoluează
supraacut și acut cu febră, inapetență, congestia mucoaselor cu jetaj mucopurulent și diaree, de
cele mai multe ori sangvinolentă, icter, colici violente. Evoluția este gravă cu o rată ridicată a
mortalității (90% la miei și 20-60% la oile adulte). La oile gestante provoacă valuri de avorturi
(90-100%). Anatomopatologic, se constată ca leziune caracteristică focare necrotice hepatice,
hemoragii subcapsulare, icter. Animalele ce trec prin boală se însănătoșesc repede și câștigă
imunitate de lungă durată. La capre simptomele sunt oarecum similare celor de la ovine. La
vite evoluția este mai puțin severă, cu mortalitate la viței și vaci (10-30%), iar la gestante se
înregistrează un procent ridicat de avorturi (90-100%) (Constantinescu, 2005). La om este o
zoonoză importantă. Se transmite prin țânțari (Aedes, Culex) sau de la animale la oameni. Se
pot infecta și prin consum de lapte nepasteurizat sau lapte nefiert de la animale infectate [15].
Incubația este de 2-6 zile, urmată de debut brusc, cu febră de tip bifazic, cefalee, mialgii,
artralgii, stare generală alterată, prostrație. Rar poate evolua sever, cu icter, hemoragii cu
sângerări gastrointestinale, urmate de coagulare vasculară diseminată, stare de șoc. La unui
indivizi s-a constatat meningoencefalită și hemoragii retiniene (Hartman, 2017); [15].
Diagnostic. Se confirmă prin examene de laborator, probele (sânge integral, plasmă,
splină, ficat) se vor recolta în perioada febrilă a bolii.
- Izolarea și identificarea virusului. Însămânțările se fac pe culturi celulare: Vero E6
(African green monkey), BHK-21, prezența și dezvoltarea virusului fiind demonstrată de
producerea efectului citopatic, prin IF, ID, PCR și SN. Se pot face inoculări pe ouă embrionate;
prezența virusului se demonstrează prin testul de HA și IHA. Detectarea rapidă a antigenelor
virale se poate face din ser prin tehnica avidină-biotină cu anticorpi monoclonali (Meegan et
al., 1989). Din sânge virusul poate fi detectat prin RT-PCR (Hartman, 2017).

93
 - Examen serologic. Anticorpii specifici se evidențiază în serul sangvin al animalelor
infectate prin IHA, SN, ELISA (IgM de captură, confirmă o infecție recentă), RIA, PRN
(plaque reduction neutralization).
- Infecție experimentală. Se fac inoculări i.c. la șoricei de 2-5 zile sau i.p., la șoareci
adulți sau hamsteri. În 1-3 zile animalele se îmbolnăvesc prezentând manifestări nervoase. Se
mai pot face seroneutralizări pe șoareci
- Examen histopatologic. Se practică, mai ales, pe secțiuni din ficat și creier. Se constată
degenerări hialine ale celulelor hepatice, infiltrație polimorfonucleară, cât și prezența de
incluzii eozinofile intranucleare (formă de bastonașe sau granule fine) și citoplasmatice (formă
de agregate fine sau granule neregulate) (Ellis et al., 1979).
Imunoprofilaxie. La prepararea vaccinurilor se utilizează tulpini neurotrope, atenuate
prin pasaje i.c., pe șoareci (tulpina Smithburn), dar și tulpini pasate pe ouă embrionate. Se mai
pot folosi și vaccinuri obținute pe culturi celulare, inactivate prin formol sau -propiolactonă,
la care se adaugă un adjuvant. S-au preparat și un vaccinuri mutagene (MV P-12) și subunitare,
îndeplinind și cerințele DIVA (diferențiază animalele infectate de cele vaccinate) (Faburay et
al., 2014); (Faburay et al., 2016). Vaccinarea animalelor este elementul cheie, care va contribui
nu numai că la controlul epizootiilor, ci și la prevenirea lanțului de transmitere la om (Bird et
Nichol, 2012); (Hartman, 2017).

Bibliografie

1. Bird B.H., Nichol S.T., (2012) Breaking the chain: Rift Valley
fever virus control via livestock vaccination. Curr. Opin. Virol.,
2(3): 315-323.
2. Bouloy M., Weber F., (2010) Molecular biology of Rift Valley
Fever Virus. Open Virol., 4: 8-14.
3. Constantinescu Veronica, Moga Mânzat Radu, (2005), Boli
produse de virusuri din familia Bunyaviridae. În Boli virotice și
prionice ale animalelor (coord. Moga Mânzat Radu). Editura
Brumar, Timișoara, p. 278-289.
4. Ellis S., Simpson D. I., Stamford S., Abdel Wahab K. S.,
(1979) Rift Valley virus: some ultrastructural observations on
material from the outbreak in Egypt 1977. J. Gen. Virol., 42(2):
329-337.
5. Faburay B., Lebedev M., McVey D.S., Wilson W., Morozov
I., Young A., Richt J.A., (2014) A glycoprotein subunit vaccine
elicits a strong Rift Valley fever virus neutralizing antibody
response in sheep. Vector Borne Zoonotic Dis., 14(10): 746-756.
6. Faburay B., Wilson W. C., Gaudreault N. N., Davis A.
S., Shivanna V., Bawa B., Sunwoo S.Y., Ma W., Drolet B.
S., Morozov I., McVey D.S., Richt J.A., (2016) A
Recombinant Rift Valley Fever Virus Glycoprotein Subunit
Vaccine Confers Full Protection against Rift Valley Fever
Challenge in Sheep. Sci. Rep., 6: 27719.
7. Flick R., Bouloy M., (2005) Rift Valley fever virus. Curr. Mol.
Med., 5(8): 827-834.
8. Hartman Amy, (2017) Rift Valley Fever. Clin. Lab. Med.,
37(2): 285-301.
9. Logan T. M., Linthicum K. J., Davies F. G., Binepal Y. S.,
Roberts C. R., (1991) Isolation of Rift Valley fever virus from
mosquitoes (Diptera: Culicoides) collected during an outbreak
in domestic animals in Kenya. J. Med. Entomol., 28(2): 293-295.
10. McMinn P. C., Marshall I. D., Dalgarno L., (1995)
Neurovirulence and neuroinvasiveness of Murray Valley
encepfalitis mutants selected by passage in a monkey kidney cell
line. J. Gen. Virol., 76(Pt.4): 865-872.
11. Meegan J., Le Guenno B., Ksiazek T., Jouan A., Knauert F.,
Digoutte J. P., Peters C J., (1989) Rapid diagnosis of Rift
Valley fever: a comparison of methods for the direct detection
of viral antigen in human sera. Res. Virol., 140(1): 59-65.
12. Moutailler S., Krida G., Schaffner F., Vazeille M., Failloux
A.B., (2008) Potential vectors of Rift Valley in the
Mediterranean region. Vector Borne Zoonotic Dis., 8(6): 749-
753.
13. Woods C. W., Karpai M. A., et al., (2002) An Outbreak of Rift
Valley Fever in Norteastern Kenya 1997-1998. EDI Journal,
8(2), p. 1-7.
14. *** Rift Valley Fever, (2009) OIE Technical Disease Cards, p.
1-5.
15. *** Rift Valley Fever, (2018) www.who.int/

94
 11. Familia RHABDOVIRIDAE

 Dimensiuni 70-95/130-180 nm, formă de cartuș, anvelopate

având proiecții scurte proeminente.
100 nm
 Simetrie helicală, formând nucleocapsida înfășurată ordonat în
jurul axului central al structurii.
 Genom cu ARNmc, liniar, de sens (–), 11-15 kb.
 Infectează numeroase gazde foarte diferite ca sistematică,
provocând boli diferite ca severitate și exprimare clinică.
 Unele boli sunt zoonoze deosebit de grave.
 Grupează 17 genuri, dintre care amintim: Ephemerovirus,
Lyssavirus, Novirhabdovirus, Vesiculovirus, Sigmavirus.

Denumirea familiei derivă de la cuvântul grecesc rhabdo care înseamnă „tijă/bastonaș”,

caracter ce definește forma virionilor. Spectrul extrem de variat al rhabdovirusurilor depășește
cu ușurință chiar și bariere de regn, fiind izolate de la vertebrate, nevertebrate (îndeosebi
artropode) și plante.

11.1. Genul LYSSAVIRUS

Denumirea provine de la cuvântul grecesc lyssa = rabie. Genul include 11 specii, între
care cel mai important este virusul rabic, alături de care se găsesc și alte virusuri care sunt
înrudite cu acesta. Lyssavirusurile sunt distincte serologic de alte rhabdovirusuri. În prezent se
distinge genotipul 1 ce încadrează virusul rabic clasic și alte 6 genotipuri ce sunt strâns înrudite
antigenic și genetic, și cauzează clinic boli ce nu se disting clar de rabie.

11.1.1. Virusul rabic (virusul turbării)

Rabies virus (RV)

Boala produsă de acest virus este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Dintre cele mai
importante date cu privire la boală și virusul ce o produce, menționăm următoarele: Pasteur și
Roux (1881) precizează că “agentul” turbării se găsește în sistemul nervos central al animalelor
bolnave și moarte de turbare; Pasteur (1881-1884) a elaborat prima metodă științifică de
imunizare antirabică folosind o tulpină de virus rabic (de vacă) a cărei patogenitate a fost

95
modificată prin inoculări subdurale la iepuri obținând prima tulpină de “virus rabic fix”;
aplicarea tratamentului antirabic la câini și om (Pasteur 1883-1885); înființarea primului
institut antirabic la Odessa de către Gamaleia (1886), iar al doilea la București de către Babeș
(1888); precizarea că saliva animalelor infectate devine virulentă cu 3-8 zile înainte de apariția
simptomelor de turbare (Roux și Nocard 1890); descrierea și semnificația pentru diagnostic a
incluziilor din citoplasma celulelor nervoase, cunoscute sub numele de corpusculii Babeș-
Negri (Babeș-1892 și Negri-1903).
Ecologie. În condiții naturale sunt receptive la virusul rabic, în măsură aproape egală,
toate speciile de mamifere domestice și sălbatice, inclusiv omul. Rolul cel mai important îl
dețin vulpile, apoi lupii, șacalii și pisicile. În unele țări din America Latină (Argentina, Bolivia)
un rol important îl au liliecii hematofagi, mai ales Desmodus rotundus. La aceste viețuitoare,
virusul rabic nu invadează sistemul nervos central și în consecință nu fac encefalită și nu mor,
dar excretă virusul rabic prin glandele salivare, acționând ca sursă permanentă de virus în
natură. Virusul poate fi întreținut și transmis și de unele specii de lilieci insectivori și frugivori
(Tadaria brasiliensis, Eptesicus serotinus), aceasta cu atât mai mult cu cât aceștia trăind în
colonii mari, se pot contamina toți membrii coloniei. Virusul rabic a fost izolat și de la lilieci
insectivori (Myotis spp.,) și în unele țări din Europa (Thrusfield, 2005). Șobolanii constituie,
de asemenea, un rezervor de virus și un vehiculator periculos în lanțul epidemiologic al turbării.
Se poate concluziona că rabia persistă în anumite ecosisteme datorită speciilor de animale ce
constituie rezervorul principal de virus. Rabia poate să producă numeroase victime printre
animalele sălbatice, și atât timp cât boala există la aceste specii, pericolul pentru animalele
domestice și oameni este menținut. Până acum au fost identificate ca și gazde pentru virusul
rabic 116 specii animale sălbatice și 16 specii de animale domestice. Dintre acestea un număr
de 72 de specii sunt implicate în transmiterea virusului [32]. Hibernarea permite menținerea
virusului perioade îndelungate de timp.
Rezistență. În general, virusul rabic este apreciat ca puțin rezistent la acțiunea factorilor
de mediu. Este repede distrus de radiațiile solare și căldură, dar se conservă la temperaturi joase
și în stare uscată. Lumina solară directă, radiațiile UV și X îl distrug în 5-10 minute. Înglobat
în salivă virulentă nu rezistă la condițiile de mediu mai mult de 24 de ore. Este destul de
rezistent la procesele de putrefacție, în creierul animalelor moarte și îngropate se păstrează
viabil 3-5 luni. În glicerină 50%, în țesut nervos rabic, virusul se conservă mai multe luni. Prin
liofilizare își conserva însușirile 3 ani. Antisepticele obișnuite în concentrații uzuale (formol
1%, sublimat 1‰, creolina 1%, acid acetic și clorhidric 1%) au acțiune virulicidă rapidă. Este

96
sensibil la eter, cloroform, deoxicolat de sodiu și acetonă. Se adsoarbe ușor pe diferite particule
inerte ca hidroxid de aluminiu, caolin, cărbune.
Morfologie. Virusul rabic are formă de “cartuș” având dimensiuni de 50-95 nm lățime
și 130-180 nm lungime. Prezintă la suprafață anvelopei niște proiecții de 5-10 nm lungime și 3
nm diametru (proteina G). Genomul viral este alcătuit din ARNmc cu dispunere lineară,
mărimea de 11 kb.
Cultivare. Virusul rabic se dezvoltă relativ greu în culturi celulare. În timp, s-a reușit
cultivarea într-o gamă largă de tipuri de culturi de diferite origini: culturi primare de rinichi de
șoarece, hamster, câine, porc, fetus bovin; culturi diploide de origine umană (WI38, MRC5,
HEL), de origine simiană (IKLL-2); linii celulare continue (BHK-21, VERO, CEF, linii de
neuroblastoame de șoarece și altele). Celulele renale de pui de hamster (BHK-21) sunt în
prezent utilizate, de rutină, în multe laboratoare de diagnostic. Celulele de neuroblastom de
origine umană sau murină sunt, de asemenea, larg utilizate în diagnosticul rabiei și în multe
laboratoare cultura lor este utilizată ca metodă de izolare a virusului [32]. Produce efect
citopatic, dar acesta nu are specificitate, manifestându-se prin detașarea celulelor infectate. În
culturile BHK-21, VERO și CEF poate determina formarea de plaje sub agaroză. Evaluarea
activității anti-virus rabic in vitro se poate face prin testul RRFIT (Rapid fluorescent focus
inhibition test) (Mehta Shraddha et al., 2017). Cultivarea reușește și pe ouă embrionate, însă
indiferent de calea de inoculare, virusul se multiplică intens în sistemul nervos central. Pasajele
în serie conduc la atenuarea patogenității tulpinilor respective care și-au găsit utilizare la
prepararea vaccinurilor [32]. Cultivarea pe animale de experiență este metoda cea mai veche și
mai larg răspândită, ea având o importanță remarcabilă și în precizarea diagnosticului.
Tipuri de virus rabic. În 1885, Pasteur reușește modificarea virusului rabic de stradă
prin pasaje succesive pe cale i.c. la iepuri (inoculare subdurală). După aproximativ 60 de pasaje
a constatat că această tulpină, administrată pe cale s.c., a devenit apatogenă pentru câine, dar
și-a păstrat proprietățile imunogene, inducând imunitate. Tulpina și-a păstrat patogenitatea
dacă se administrează pe cale i.c. producând întotdeauna turbare, după o perioadă fixă de 7
zile, motiv pentru care a primit denumirea de “virus rabic fix”, pentru a fi deosebit de virusul
nativ, care circulă în natură și care este denumit “virus rabic de stradă“. Virusul rabic fix are
următoarele însușiri, comparativ cu virusul rabic de stradă: exaltarea patogenității pentru
sistemul nervos central și pierderea ei pentru alte țesuturi; scurtarea perioadei de incubație și
constanța ei în timp 7 zile (perioadă fixă), ce a condus la denumirea de virus rabic fix; nu se
propagă centripet și centrifug pe traiectul nervilor și nu se elimină prin salivă; produce turbare
numai dacă se inoculează intracerebral și întotdeauna numai forma paralitică; inoculat s.c. nu

97
produce boala (nu este patogen), produce imunitate; nu produce corpusculi Babeș-Negri,
exceptând zona nucleilor optici bazali (zona lui Nicolau).
În afara acestora în cadrul genului Lyssavirus sunt încadrate și alte virusuri, care au o
circulație epidemiologică limitată, unele fiind implicate etiologic în îmbolnăviri la om: virusul
Lagos, izolat de la specii de lilieci; virusul Mokola izolat de la chițcanul de pădure; virusul
Duvenhage, izolat de la lilieci; virusul Shimoni bat izolat de la lilieci; virusul Kotonkan izolat
de la culicoide și virusul Obodhiang izolat de la țânțari. Pe baza studiilor de secvențiere și
filogenie, virusurile rabice sunt clasificate în 7 genotipuri.
Antigenitate. Din punct de vedere antigenic, virusul rabic este unic. S-au descris
antigene solubile puse în evidență în lichidul de cultură al celulelor infectate și antigene legate
de particula virală. Antigenele virale se prezintă sub două antigene majore: antigene de
suprafață reprezentate de proteinele de înveliș, ce induc formarea de anticorpi neutralizanți,
hemaglutino-inhibanți și antigene neproteice reprezentate de nucleocapsidă care induc
formarea de anticorpi fixatori de complement și precipitanți. În privința răspunsului imun
umoral se menționează că anticorpii neutralizanți determină protecție certă, demonstrată prin
vaccinarea antirabică și prin profilaxia pasivă cu IgG specifice. Nu se poate face însă o corelație
între nivelul anticorpilor neutralizanți și protecție, constatându-se că turbarea odată declanșată,
evoluează în prezența anticorpilor seroneutralizanți.
Patogeneză. Între tulpini există diferențe mari privind patogenitatea, durata perioadei
de incubație, aspectul manifestărilor clinice, producerea de incluzii. Sunt descrise tulpini de
virus rabic foarte virulente denumite “întărite” care produc boala după o perioadă de incubație
foarte scurtă (2-3 zile) care evoluează rapid cu deznodământ fatal, ca și tulpini care au suferit
procese de atenuare naturală capabile să declanșeze boala după o perioadă de incubație
prelungită, cu o evoluție atipică. Contaminarea se realizează cel mai adesea transcutanat prin
intermediul mușcăturilor sau zgârieturilor animalelor turbate când saliva virulentă (conține
virus în concentrații ridicate) pătrunde în plagă. Mușcăturile sunt cu atât mai periculoase cu cât
afectează un număr mai mare de filete nervoase, cu cât sunt mai profunde și cu cât sunt mai
apropiate de sistemul nervos central. Este posibilă contaminarea și la nivelul unor leziuni
microscopice, cu condiția să nu fie mai vechi de 24 de ore. Virusul rabic nu poate penetra
tegumentul intact, dar poate pătrunde în organism traversând mucoasele intacte, cum ar fi
conjunctiva și mucoasele nazală, bucală, anală și a organelor genitale externe. Infecția umană
pe cale aeriană (prin aerosoli) este extrem de rară, dar poate fi o importantă cale de transmitere
la anumite specii de lilieci (Palmer et al., 2005). Este amintită transmiterea iatrogenă ca urmare
a unui transplant de cornee (Thrusfield, 2005). La locul inoculării virusul persistă și se

98
multiplică. Deși neurotrop, se multiplică în miocite, fapt demonstrat în infecția experimentală
a câinelui și hamsterului, dar această etapă nu este indispensabilă, infecția directă a
terminațiilor nervoase fiind posibilă. Mai multe studii efectuate de Lentz et al., (1982-1983)
evidențiază importanța receptorului nicotin-acetilcolină pentru preluarea și legarea virusului
rabic (Lentz et al., 1983). Atașarea virusului de terminațiile auxonale și/sau miocite este
facilitată de prezența receptorilor nicotinici pe membrana post-sinaptică ca și la nivelul
joncțiunii neuromusculare și pe sarcolemă (Burrge et al., 1977). Virusul odată pătruns în
organism, la nivelul unei soluții de continuitate, are tendința de a se propaga centripet
(neuroprobazie) spre sistemul nervos central. Diseminarea în creier este rapidă determinând
encefalita înainte ca răspunsul imun să se organizeze. Viteza de înaintare a virusului de-a lungul
axonilor este de 3 mm pe oră. În sistemul nervos central, virusul se multiplică intens (mai ales
în citoplasma neuronilor la nivelul corpilor Nissl) provocând leziuni de encefalită nesupurată
și formarea de incluzii caracteristice (corpusculii Babeș Negri) îndeosebi în neuronii piramidali
de tip Betz din coarnele lui Ammon. Din sistemul nervos central virusul se dispersează spre
periferie tot pe traiectul nervilor (septinevrită) (Pop et al., 1981); (Vasiu, 2003). Țesuturile cele
mai apropiate de centrii nervoși sunt primele atinse și anume retina, corneea, mușchii limbii,
glandele salivare. Virusul se concentrează îndeosebi în glandele salivare (titrul viral este mai
ridicat decât în creier), ceea ce explică pericolul deosebit pe care îl prezintă saliva virulentă.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “turbare” sau “rabie”. Perioada de
incubație este variabilă fiind apreciată la 2-8 săptămâni, dar se citează cazuri când aceasta a
fost mult mai lungă, luni de zile. Virusul fiind neurotrop întregul tablou anatomo-clinic se
caracterizează prin semne și leziuni nervoase. La cele mai multe specii boala poate evolua sub
două forme: o formă furioasă dominată de simptome de excitabilitate și agresivitate, urmate
de paralizii și o formă paralitică în care domină paraliziile. Forma furioasă are o durată de 3-8
zile, iar cea paralitică 2-4 zile sfârșind întotdeauna prin moarte (Pop et al., 1981); (Vasiu, 2003);
(Răpuntean et al., 2014). La vulpi apar deseori forme atipice fără agresivitate, prezentând un
risc ridicat de transmitere la alte animale, dar și la om. La lilieci turbarea evoluează în general
inaparent, dar au fost semnalate și cazuri de turbare furioasă.
Diagnostic. Are caracter de urgență având în vedere gravitatea bolii, atât pentru
animale cât și pentru om, fiind cea mai gravă zoonoză. Pentru confirmarea diagnosticului se
expediază laboratoarelor capul sau creierul animalelor suspecte sau cadavre în întregime în
cazul animalelor mici. In timpul transportului materialului suspect pentru diagnostic (capete de
animale sau creier), nu trebuie sa existe nici un risc de infectare umană: creierul trebuie pus
într-un container ermetic, iar capetele de animale (învelite în materiale absorbante) vor fi

99
sigilate în pungi de plastic puse în cutii impermeabile, care conțin gheață. În toate cazurile se
vor lua măsuri severe de protecția muncii, atât la recoltarea probelor, cât și în timpul prelucrării
lor în laborator. Toate materialele suspecte de infectare trebuie manipulate în condiții de
maximă securitate specificate de OMS. Personalul care lucrează cu material suspect trebuie
vaccinat împotriva lyssavirusurilor sau a altor agenți patogeni care pot fi prezenți în probe.
Tehnicile de laborator se execută de preferință numai pe țesut din sistem nervos central,
fiind preferate hipocampul (cornul lui Ammon), cerebelul și “medulla oblongata”. Tehnicile
de diagnostic au fost standardizate internațional. Introducerea testului cu anticorpi fluorescenți
a revoluționat posibilitățile de investigație și diagnostic, permițând vizualizarea virusului rabic
prezent în culturile celulare, ca și în frotiuri și pe secțiuni congelate [32]; [33].
- Examen pe amprentă. Din cornul lui Ammon, hipocamp, cerebel se fac mai multe
frotiuri (pe lame foarte curate și nezgâriate) ce se colorează prin metoda Sellers. Se urmărește
evidențierea corpusculilor Babeș-Negri, care au formă rotundă sau ovoidală, apar colorați
magenta închis, cu structuri interioare albastru închis negru, iar neuronii în albastru violet. Se
are în vedere absența refringenței și structura internă cu mici corpusculi de 0,2-0,5 μm, dispuși
în rozetă, având în centru un corpuscul de dimensiuni mai mari. Metoda este mai puțin sensibilă
și trebuie efectuat numai pe probe proaspete.
- Imunofluorescența. Este metoda cea mai specifică și rapidă de diagnostic. Virusul
rabic se identifică în amprentele efectuate din cornul lui Ammon, trunchi cerebral sau scoarță
(folosind material proaspăt sau fixat în acetonă la rece) cu ajutorul unui ser antirabic marcat cu
izotiocianat de fluoresceină (imunofluorescență directă). În caz pozitiv se constată o
fluorescență evidentă, cu aspect de incluzii colorate în galben verzui. Metoda este recomandată
de OMS, aceasta putând fi utilizată direct pe un spot, și poate fi de altfel utilizată și pentru a
confirma prezența antigenului rabic în probele de țesut de creier de șoarece, inoculat în scop
de diagnostic [32]; [33].
- Testul imunohistochimic. Anticorpii pot fi conjugați cu o enzimă cum ar fi peroxidaza.
Acest conjugat poate fi folosit în diagnosticul direct cu aceeași sensibilitate ca în cazul testului
de fluorescență. De menționat este faptul ca aceasta tehnica are nevoie de o perioada de
incubație mai mare în cazul probelor proaspete fixate în acetonă. Conjugatul peroxidazic poate
fi folosit pe secțiunile de țesut fixate în formalină în cazul testelor imunohistochimice [32];
[33]. Procentul de acuratețe al testului este de 96% și prezintă și avantajul unui test rapid
(Lembo et al., 2006).
- Testul ELISA. Acest test rapid de imuno-diagnostic enzimatic al rabiei, este disponibil
sub forma de spoturi de plastic acoperite cu anticorpi specifici (IgG), pentru nucleoproteinele

100
rabice, incubate în supernatant clarificat de țesut omogenizat supus testării. Orice tip de antigen
este pus în evidență de către anticorpii antirabici conjugați cu peroxidază (test RREID) (Perrin
et al., 1986). Este posibil ca acest test să fie citit cu ochiul liber, dar este de preferat să se
utilizeze totuși un microscop. Procentul de acuratețe al testului este de 99% [32]; [33]. Tehnica
ELISA blocking are o sensibilitatea de 96,5% și o specificitatea de 100%. A fost imaginat și
un test rapid de inhibare a imunofluorescenței (RFFIT) pentru identificarea anticorpilor virus
neutralizanți (Khawplod et al., 2005).
- Detectarea ARN viral. Se folosește RT-PCR, indicația principală fiind demonstrarea
infecției rabice la nivele minime (nu este o tehnică de rutină). Se mai poate efectua depistare
de mARN sau genom in situ pe țesuturi fixate în formol (Warner et al., 1997).
- Examen histopatologic. Prezintă importanță deosebită pentru diagnostic. Leziunile
specifice sunt reprezentate de prezența corpusculilor Babeș-Negri în citoplasma neuronilor
(celulele piramidale din cornul lui Ammon). Incluziile sunt de formă rotundă sau ovală, cu
contur bine delimitat, dimensiuni de 0,25-30 m (media 4-5 m), eozinofile, cu granulații
bazofile. Prezența corpusculilor Babeș-Negri confirmă diagnosticul, dar lipsa lor nu o exclude.
- Bioproba. Se practică în mod obișnuit pe șoareci tineri de 3-4 săptămâni (12-14 g) sau
pe șoareci nou născuți de 2 zile. Substanța nervoasă (cortex, corn Ammon, talamus, medula
oblongata), se triturează într-un mojar steril, adăugând soluție tamponată și antibiotice
(penicilină, streptomicină) pentru aseptizare. Șoarecii se inoculează intracerebral (sub narcoză)
în doză de 0,03 ml folosind seringi speciale și ace cu pătrundere limitată. Se inoculează de
obicei 6-8 șoareci pentru o probă și se țin sub observație 28 de zile. Se înregistrează semnele
clinice, durata bolii, iar la cei morți sau sacrificați, se urmărește evidențierea corpusculilor
Babeș-Negri, prin fluorescență sau histologic. Orice moarte în primele 4 zile este considerată
ca nespecifică [32]; [33]. Proba experimentală se consideră pozitivă când animalele inoculate
mor cu semne caracteristice de turbare, iar la examenul histopatologic sau prin imuno-
fluorescență se evidențiază corpusculii Babeș-Negri. Dacă proba este negativă nu se exclude
turbarea, aceasta din cauza posibilității de a exista indivizi rezistenți la infecție, iar pe de altă
parte din cauza producerii neuroinfecției mortale autosterilizante (Pop et al., 1981).
- Testul de virus neutralizare pe șoareci. Principiul testului constă în neutralizarea in
vitro a unei încărcături constante de virus rabic 0,03 ml (tulpina CVS) prin variația cantității
de ser care urmează a fi titrată (90 minute la 37oC). Amestecul de virus + ser (0,03 ml) se
inoculează intracerebral la șoareci. Titrul serului este dat de diluția finală de ser (în amestecul
virus-ser) care protejează 50% din șoareci (în absența neutralizării mortalitatea este de 100%).

101
Un ser standard este introdus pentru a verifica condițiile de titrare. Pentru fiecare diluție se
inoculează 5 șoareci. Mortalitatea se înregistrează din a 21-zi; decesele din primele 4 zile, fiind
considerate nespecifice [32]; [33].
- Izolarea virusului. Se folosesc culturi de neuroblastoame (foarte susceptibile) la
nivelul cărora, după 18-24 de ore, se poate evidenția prin IF antigenul nucleocapsidei virale.
Identificarea unor anumite variante de tulpini virale, se poate face folosind antiser monoclonal,
probe de acizi nucleici specifici sau PCR. Prin aceste tehnici se pot diferenția tulpinile
vaccinale de cele sălbatice. Izolarea se poate face și pe celule BHK-21 [32]; [33].
Metode de diagnostic cu care lucrează IDSA.
1. Teste pentru identificarea agentului etiologic: RT-PCR (metodă pentru diagnostic);
metodă histologică (colorația Mann) pentru evidențierea corpusculilor Babeș-Negri și a altor
incluzii virale (metodă pentru diagnostic); metodă histologică (colorare HEA) pentru
evidențierea selectivă a unor structuri histologice și topohistologice (metodă pentru
diagnostic); detecția virusului rabic prin test de inoculare intracerebrală la șoareci (bioprobă)
(metodă de diagnostic); metodă imunohistochimică (metodă pentru diagnostic); test de IF
directă (metodă pentru supraveghere la vulpi și metodă pentru diagnostic la animalele
domestice și sălbatice).
2. Teste serologice: test de virus-neutralizare cu anticorpi fluorescenți (FAVN) pentru
detecția anticorpilor postvaccinali (test recomandat pentru circulația internațională a câinilor și
pisicilor).
3. Teste pentru verificarea eficacității vaccinării antirabice a vulpilor: test de detecție
a tetraciclinei din oasele vulpilor vaccinate cu momeli (metodă de supraveghere); test de
detecție a anticorpilor antirabici post-vaccinali (metodă de supraveghere).
Imunoprofilaxie. De la prima vaccinare aplicată de Pasteur și până în prezent (peste
100 de ani), în imunoprofilaxia turbării au fost utilizate o serie de metode care se deosebesc
între ele prin modalitățile de obținere a materialului biologic imunizant, obținând-se vaccinuri
inactivate, vaccinuri din tulpini atenuate, recombinante și vectoriale (Yang et al., 2013). Redăm
sintetic cele mai semnificative metode de producere a vaccinurilor antirabice.
- Metoda pasteuriană. Are la bază cercetările făcute de Louis Pasteur, care a preparat
primul vaccin antirabic, elaborând prima metodă științifică de vaccinare antirabică. El a folosit
emulsii de măduva spinării de iepure, infectat cu virus rabic fix, a cărui patogenitate a fost
atenuată prin uscare la temperatura camerei (22-23oC) la întuneric, în prezența potasei caustice
și a oxigenului atmosferic. Vaccinul a fost folosit pentru prima dată în 1885, fiind administrat
lui Joseph Meister, un copil de 9 ani, care a prezentat 14 mușcături de câine sigur turbat. După

102
1885 metoda pasteuriană de vaccinare antirabică s-a extins în toată lumea. România a fost a
treia țară care a adoptat-o, urmând Franței și Rusiei. Victor Babeș a fost cel care în 1887 a
început să aplice în București tratamentele antirabice la om și animale mușcate.
După această dată s-au efectuat numeroase cercetări pentru a îmbunătăți calitatea
vaccinurilor antirabice și a elimina efectele secundare. Acestea pot fi clasificate astfel:
- Vaccinuri vii atenuate preparate cu virus rabic fix: sunt obținute din creier de iepure,
oaie sau capră, inoculate intracerebral cu virus rabic fix.
- Vaccinuri inactivate din țesut cerebral adult: se prepară din țesut cerebral provenit de
la animale inoculate cu virus rabic fix, care se inactivează cu formol sau beta-propiolactonă.
- Vaccinuri inactivate din țesut cerebral de animale nou-născute: s-au preparat din
creier de raton, de iepure și mai ales de șoarece sugar, inactivare cu beta-propiolactonă.
- Vaccinuri preparate pe ouă embrionate: se prepară pe ouă embrionate de găină sau
de rață, folosind tulpinile de virus rabic fix Flury LEP (40-50 pasaje) și Flury HEP (180 pasaje).
- Vaccinuri preparate pe culturi celulare: se folosesc culturi de celule diploide umane
inoculate cu tulpina Pitman More de virus rabic fix, dar sunt și alte tulpini.
- Vaccinuri preparate prin tehnici de inginerie genetică: vaccin recombinant bazat pe
încorporarea genei glicoproteinei G a tulpinii rabice ERA în genomul unui virus vaccinal
vectorial (vectored vaccines) (Brochler et al., 1991); (Weyer et al., 2009); (Yang et al., 2013).
Dintre vaccinurile produse în țara noastră menționăm următoarele: RABIROM, vaccin
viu, atenuat, cu tulpina HEP-Flury, recomandat pentru imunizarea activă a câinilor și pisicilor,
începând cu vârsta de 3 luni; RABIROM I, vaccin inactivat contra rabiei la animale (câini,
pisici, bovine, ovine, caprine și cabaline), recomandat pentru imunizarea activă contra turbării
la animalele domestice susceptibile; RABIROM V, vaccin viu, atenuat, tulpina SAD-Berne,
lichid, înglobat într-o momeală, contra rabiei la vulpile din mediul silvatic. Distribuirea se face
pe cale aeriană (elicopter sau avioan, dotate special pentru acest scop) sau manual de către
personal instruit [35]. Ca biomarker, aceste vaccinuri conțin tetraciclina, care se evidențiază în
oase (mandibulă și dinți) (Turiac, 2011).
Se produc și imunoglobuline rabice, care se utilizează la om în vaccinarea post-
expunere, împreună cu prima injecție de vaccin, în cazul unei răni grave, categoria III conform
clasificării OMS privind riscul de rabie: una sau mai multe mușcături, zgârieturi transdermale
sau contaminarea mucoasei cu salivă-ligere [33]. WHO recomandă imunizarea preventivă a
persoanelor care manipulează material infectat sau suspect. Protocolul de imunizare cu
VERORAB® prevede 3 inoculări la 0, 7 și 28 de zile, cu evaluarea serologică a răspunsului
imun la fiecare 6 luni, în cazul lucrătorilor din laboratoare sau la fiecare 2 ani pentru alte

103
persoane cu risc.Vaccinarea de rapel trebuie făcută când titrul scade sub 0,5 UI/ml. În absența
monitorizării serologice se recomandă o vaccinare de rapel la 1 an și apoi în continuare o dată
la 1-3 ani [34].

11.2. Genul VEZICULOVIRUS

11.2.1. Virusul stomatitei veziculoase
Vesicular stomatitis virus (VSV)

Ecologie. În producerea bolii sunt incriminate trei specii virale: Virusul stomatitei
veziculare de Indiana* (specia tip), Virusul stomatitei veziculare de New Jersey și Virusul
stomatitei veziculare Alagoas (după unele date este un subtip al tipului Indiana), care au origine
comună și aceeași morfologie. Sunt afectate în mod natural bovinele, ecvinele (cai, catâri,
măgari) și suinele. Ocazional au fost descrise îmbolnăviri la cămile, oi și capre [30]; [31]. Mai
sunt menționate și specii de căprioare, precum și numeroase specii de mamifere mici din zone
tropicale [36]. O parte din animalele receptive pot face infecții inaparente, întreținând focarele
de boală. Insectele hematofage, dar și alte insecte înțepătoare intervin în transmitere, mai
frecvent fiind amintite următoarele: Culex (C. nigripalpus), Aedes spp., Hippelates spp., (eye
gnats), Musca domestica, Gigantolaelaps spp., (acarieni) și chiar lăcustele (Melanoplus
sanguinipes) (Nunamarker et al., 2003). Se poate multiplica și în corpul altor artropode, cum
sunt larve de Culicoides și muște din familiile Lutzomyia și Simuliidae, la acestea fiind
demonstrată și transmiterea transovariană [30]. Anticorpii specifici au fost evidențiați la
numeroase animale: lilieci, specii de carnivore (vulpi, coioți, câini), căprioare, antilope, iepuri,
ratoni, oposum, diferite rozătoare, păsări (curcani, rațe) și primate non-umane. Aceste date
sugerează că rezervoarele de virus sunt foarte extinse și diverse, dar gazdele amplificatoare nu
se cunosc [30]; [31]. Virusul se transmite la om prin contact direct cu animalele bolnave, și
indirect prin mușcăturile sau înțepăturile insectelor vector (Krauss et al., 2003).
Rezistență. Virusul are o rezistență scăzută la condițiile de mediu. Este repede distrus
de soluțiile acide și de razele UV. Temperatura de 60oC îl inactivează imediat, la 58oC este
distrus în 30 minute și la 37oC în 3-4 zile. În glicerină 50% se conservă 4 luni. Este stabil la pH
4,0 la 10. Supraviețuiește timp de 3-4 zile în saliva animalelor infectate, pe gălețile de lapte și
pe fân. Deoarece virusul este rezistent la pH scăzut și la temperatura mediului ambiant, se
transmite ușor prin comerțul cu carne infectată. Este sensibil la formol 1%, hipoclorit de sodiu
1%, alcool de 70%, hidroxid de sodiu 4%, ionofori și alte dezinfectante [36].

104
 Morfologie. Particula virală are o formă caracteristică de cartuș, cu dimensiuni de
65/185 nm. Genomul este format din ARNmc, cu mărimea de 11-15 kb.
Cultivare. Virusul se izolează cu ușurință din lichidul veziculelor și din pereții acestora
pe substraturi celulare foarte variate, cum ar fi: celule embrionare de găină, șoarece, celule
renale de vițel și purcel, fibroblaști de cobai, celule testiculare de vițel, câine, nurcă, linii
celulare (HeLa, BHK-21, Vero, IB-RS-2) (Palmer et al., 2005); [30]. Se constată producerea
unui efect citopatic pregnant și rapid (perioada latentă fiind scurtă de doar 2,5 ore), caracterizat
prin rotunjiri celulare, picnoze, urmate de fenomene litice, cu desprinderea monostratului. Este
cultivabil și pe ouăle embrionate de găină.
Antigenitate. Cele mai multe date fac referire la două din cele trei tipuri, respectiv tipul
de New-Jersey și tipul de Indiana care are trei subtipuri: IND-1 (clasic), IND-2 (cocal virus) și
IND-3 (alagoas virus) [36]. Există o redusă imunitate încrucișată între cele două virusuri. Vitele
prezintă nivele ridicate de anticorpi neutralizanți, dar adesea sunt susceptibile la reinfecție,
sugerând că anticorpii produși au un efect protectiv limitat (Rodriguez et al., 1990). Acest efect
se datorește existenței unor variații antigenice în cadrul tulpinilor (Lefrancois et Lyles, 1983).
Virusul stomatitei veziculare se folosește frecvent ca vector la obținerea a numeroase vaccinuri
recombinante (Roberts et al., 1999); (Geisbert et al., 2011). Proprietățile ce stau la baza folosirii
VSV recombinant (rVSV) la producerea unor astfel de vaccinuri, includ o creștere intensă pe
linii celulare continue de mamifere și capacitatea inerentă de a provoca răspunsuri imune
celulare și umorale puternice (Clarke et al., 2016).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale digestivă și cutanată (chiar prin
leziuni minore) (Sun et al., 2005). La nivelul porții de intrare are loc o reacție inflamatorie
locală, cu infiltrația seroasă a dermului și epidermului, urmată după 18-24 de ore de
degenerescență balonizantă a celulelor poliedrice și formarea unor vezicule mici, care au
tendința de confluare. Cantitățile cele mai mari de virus se găsesc în conținutul și pereții
veziculelor. Într-un interval de 2-3 zile se produce necroză de colicvație, având loc ruperea
pereților veziculelor. La locul respectiv rămân eroziuni care se epitelizează în câteva zile, fără
a lăsa urme. De la nivelul porții de intrare, virusul ajunge în sânge provocând viremie corespun-
zătoare perioadei febrile a bolii. La animalele trecute prin boală se produc anticorpi, care
persistă timp de mai mulți ani. La gazdele mamifere infecțiile sunt citolitice, iar în insecte sunt
noncitolitice și persistente.
Infecția naturală. Boala poartă numele de “stomatită veziculoasă“ și afectează
bovinele, cabalinele și suinele. În unele areale evoluează cu caracter de emergență sau re-
emergență (Rodriguez, 2002). Diferitele tipuri și subtipuri produc boala cu simptome identice,

105
dar de gravitate variabilă. Incubația este de 1-5 zile. Clinic, la toate speciile, sunt caracteristice
erupțiile veziculare, localizate dominant în cavitatea bucală (limbă, boltă palatină, fața internă
a buzelor, cu salivație excesivă), mameloane (Letchworth et al., 1999), iar la porc și pe rât.
Erupții se mai pot constata la nivelul pielii interdigitale (la ovine și suine) sau zona coronară
(la cabaline). Leziunile obișnuit se vindecă în 7-10 zile și nu rămân sechele. Morbiditatea poate
să ajungă la 90%, mortalitatea este scăzută [36]. Evoluția bolii este în general benignă. La cai
se pot observa și manifestări nervoase de tip encefalitic și leziuni corneene [36]. La om, cele
mai multe infecții sunt subclinice, sau îmbolnăviri de tipul „influenza like”, cu febră bifazică,
indispoziție severă, dureri de cap, mialgii, artralgii, durere retrosternală, dureri oculare și
greață. Ocazional se constată leziuni hemoragice intense, similare celor întâlnite în denga
hemoragică. Vezicule se pot forma pe mucoasa bucală, buze și posibil pe nări [32].
Diagnostic. Pentru testele de laborator se recoltează lichid din vezicule și pereți ale
acestora (pentru examen virusologic) și sânge de la animalele trecute prin boală (pentru examen
serologic).
- Izolarea virusului. Se va efectua pe culturi celulare sau pe ouă embrionate.
Identificarea se face prin RFC, SN, ID, ELISA, IF și teste de biologie moleculară (RT-PCR).
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin diverse tehnici
cum sunt RFC, SN, ID.
Tehnicile ELISA permit identificarea serotipului de virus.
 LP-ELISA (faza lichidă de blocare ELISA), este metoda de diagnostic curentă de
identificare a serotipului viral, sau în alte boli veziculare. Folosirea glicoproteinelor virale ca
antigen este recomandată pentru că acestea nu sunt infecțioase, detectează anticorpii
neutralizați și dau mai puține rezultate fals pozitive.
 IS-ELISA (indirect sandwich) este metoda de diagnostic curentă de identificare a
serotipurilor virale, sau în alte boli veziculare.
 RFC este mai puțin sensibil decât ELISA și este influențat de factorii pro- și
anticomplementari [36].
- Infecția experimentală. Se fac inoculări pe șoareci în vârstă de 2-7 zile pe orice cale,
sau pe șoareci în vârstă de 3 săptămâni, prin inoculare intracerebrală. În toate cazurile virusul
determină moartea înainte de 2-5 zile după inoculare.
- Reacția polimerazei în lanț (PCR). Poate fi folosită la amplificarea genomurilor mici
ale virusurilor stomatitei veziculoase. Această tehnică detectează prezența ARN viral în leziuni
active (Rodriguez et al., 1993).

106
 Imunoprofilaxie. Se practică în țările în care boala apare frecvent. Se folosesc
vaccinuri inactivate (Gearhart et al., 1987), cât și vaccinuri vii atenuate bivalente (House et al.,
2003), obținute din tulpini pasate în serie pe culturi celulare sau ouă embrionate.
Bibliografie
1. Brochler B., Kieny M. P., Costy F., Coppens P., Bauduin B.,
Lecocq J. P., Languet B., Chappuis G., Desmettre P.,
Afiademanyo K., Libois R., Pastoret P.P., (1991) Large-scale
eradication of rabies using recombinant vaccinia-rabies vaccine.
Nature, 354: 520-522;
2. Burrge T. G., Tignor G. H., Smith A. L., (1985) Rabies virus
binding at neuromuscular joncțion. Virus Res., 2(3): 273-270;
3. Clarke D. K., Hendry R. M., Singh V., Rose J.
K., Seligman S. J., Klug B., Kochhar S., Mac L. M.,
Carbery B., Chen R. T ., (2016) Live Virus Vaccines Based
on a Vesicular Stomatitis Virus (VSV) Backbone: Standardized
Template with Key Considerations for a Risk/Benefit
Assessment* Vaccine. 2016 Dec 12; 34(51): 6597–6609.
4. Geisbert T.W., Feldmann H., (2011) Recombinant Vesicular
Stomatitis Virus-Based Vaccines Against Ebola and Marburg
Virus Infections. J. Infect. Dis., 204(Suppl. 3): 1075-1081;
5. Gearhart M.A., Webb P.A., Knight A.P., Salman M.D.,
Smith J.A., Erickson G.A., (1987) Serum neutralizing antibody
titers in dairy cattle administered an inactivated stomatitis virus
vaccine. J. Am. Vet. Med. Assoc., 191(7): 819-822;
6. House J.A., House C., Dubourget P., Lombard M., (2003)
Protective immunity in cattle vaccinated with a commercial
scale, inactivated, bivalent vesicular stomatitis vaccine.
Vaccine, 21(17-18): 1932-1937;
7. Khawplod P., Inoue K., Shoji Y., Wilde H., Ubol S.,
Nishizono A., Kurane I., Morimoto K., (2005) A novel rapid
fluorescent focus inhibition test for rabies virus using a
recombinant rabies virus visualizing a gree fluorescent protein.
J. Virol. Methods, 125(1): 35-40.
8. Krauss H., Scheifer H. G., Weber A., et al., (2003) Viral
Zoonoses. Zoonoses: Infectious diseases Transmissible from
Animals to Human (3rd edition), p. 119-121;
9. Lefrancois L., Lyles D. S., (1983) Antigenic determinats of
vezicular stomatitis virus: analysis with antigenic variants. J.
Immunol., 130(1): 394-398;
10. Lembo T., Niezgoda M., Velasco-Villa A., Cleaveland S.,
Ernest E., Rupprecht C. E., (2006) Evaluation of a direct, rapid
immunohistochemical test for rabies diagnostic. Energ. Infect.
Dis., 12(2): 310-313;
11. Lentz T. L., Burrage T. G., Smith A. L., Tignor G. H., (1983)
The acetylcholine receptor as a cellular receptor for rabies virus.
Yale J. Biol. Med., 56(4): 315-322;
12. Letchworth G. J., Rodriguez L. L., Del Barrera J., (1999)
Vesicular stomatitis. Vet. Journal, 157(3): 239-260;
13. Mehta Shraddha, Roy Soumen, Chowdhary Abhay, (2017)
Use of rapid fluorescent focus inhibition test (RRFIT) for in vitro
evaluation of anti-rabies activity. Virus disease, 28(2): 127-132.
14. Nunamarker R. A., Lockwood J. A., Stiht C. E., et al., (2003)
Grasshoppers (Orthoptera: Aerididae) Could Serve as
Reservoire and Vectors of Vesicular Stomatitis Virus. Journal of
Medical Entomology, 40(6): 957-963;
15. Perrin P., Rollin P.E., Sureau P., (1986) A rapid rabies enzyme
immuno-diagnostic (RREID): a useful and simple technique for
the routine diagnosis of rabies. J. Biol. Stand., 14(3): 217-222.
16. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1981) Ghid de diagnostic
în bolile infecțioase ale animalelor. Editura Ceres, București.
107
17. Palmer S. R., Soulsby L., Simpson D. I. H., (2005) Zoonoze.
Lucrare editată de Oxford University Press. Ediție Internațională
(traducre) S.C. Superexim SRL, Editura Știintelor Medicale, p.
339-402;
18. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Rhabdoviridae:
in Virusologie Specială Veterinară, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 218-244.
19. Rodriguez L. L., Vernon S., Morales A.I., Letchworth G.J.,
(1990) Serological monitoring of vesicular stomatitis New
Jersey virus in enzootic region of Costa Rica. Am. J. Trop. Med.
Hyg., 42(3): 272-281;
20. Rodriguez L. L., Letchworth G.J., Spiropoulou C.F., Nichol
S.T., (1993) Rapid detection of vesicular stomatitis virus New
Jersey serotype in clinical samples by using polymerase chain
reaction. J. Clin. Microbiol., 31(8): 2016-2020;
21. Rodriguez L. L., (2002) Emergenece and re-emergenece of
vesicular stomatitis in the United States. Virus Research, 85(2):
211-219;
22. Roberts A., Buonocore L., Price R., Forman J., Rose J.K.,
(1999) Attenuated Vesicular Stomatitis Viruses as Vaccine
Vectors. J. Virol., 73(5): 3723-3732;
23. Sun X., Yau K. V., Briggs J. B., Whittaker R. G., (2005) Role
of clathrin-mediated endocytosis during vesicular stomatitis
virus entry into host cells. Virology, 338(1): 53-60;
24. Thrusfield M., (2005) Veterinary Epidemiology. Blackwell
Publishing, Ltd. Oxford, OX4 2DQ, UK, p. 106;
25. Turiac Adelina Iulia (2011) Cercetări privind epidemiologia
rabiei la animale în România și țările vecine. Teză de doctorat,
Cluj-Napoca;
26. Vasiu C., (2003) Viroze la animale. Editura Nereamina
Napocae, Cluj-Napoca, p. 27-43;
27. Warner C. E., Whitfield S. G., Fekadu M., Ho H., (1997)
Procedures for reproductibile detection of rabies virus antigen
mRNA and genom in situ in formalin-fixed tissues. J. Virol.
Methods, 67: 5-12;
28. Weyer J., Rupprecht C. E., Nell L. H., (2009) Poxvirus-
vectored vaccines for rabies-a review. Vaccines, 27(51): 7198-
7202;
29. Yang D-K., Kim H-H., Lee K-W., Song J-Y., (2013) The
present and future of rabies vaccine in animals. Clin. Exp.
Vaccine Res., 2(1): 19-25;
30. *** Vesicular Stomatitis Virus (2010) Public Health Agency
of Canada;
31. *** Vesicular Stomatitis Virus (2008) The Center for Food
Security & Public Health. Iowa State University; p. 1-5;
32. *** Manual de diagnostic OIE, (2000), Secțiunea 2.2.
Stomatita veziculoasă, cap. 2.2.1. și Rabia cap. 2.2.5;
33. *** Rabies, (2011) OIE Terrestrial Manual, p. 1-17;
34. *** VERORAB (2010), vaccin rabic, inactivat, purificat,
Sanofi Pasteur, Instructiuni de utilizare.
35. *** Vaccinuri antrabice (2017) Nomenclatorul produselor de
uz veterinar, ROMVAC, p. 67-69.
36. *** Vesicular Stomatitis Virus (2013) www.oie.int/
 12. Familia FILOVIRIDAE

 Dimensiuni 80 x 130-14.000 nm, cu aspect

filamentos, încolăcite sau ramificate.

100 nm  Prezintă anvelopă cu peplomere proeminente (Gp).

 Nucleocapsidă helicală (NP) având în centru un ax
central de 20-30 nm.

 Genom ARNmc, liniar, sens (–), 18-19 kb.

 Infectează oamenii și unele primate, la care produc
boli severe numite febrele hemoragice.

 Rezervorul potențial sunt liliecii, dar nu sunt excluse

și alte specii, chiar artropodele.

 Familia include trei genuri: Marburgvirus,

Ebolavirus și Cuevavirus.

Denumirea de filovirusuri a fost atribuită după aspectul filamentos al acestor virusuri

(lat. filum - filament), adesea în forme de U sau cifra 6, încolăcite sau ramificate. Lacunele mari
privind biologia filovirusurilor, patogeneza și interrelațiile cu alte specii de nevertebrate, fac
din aceste virusuri agenți infecțioși de temut, față de care mijloacele de apărare sunt încă foarte
reduse (Beer et al., 1999). În timp, mai ales după 1976, focare mai mult sau mai puțin extinse,
au izbucnit în unele țări din Africa, menționăm epidemia ce a evoluat în 2014 – 2015.
Bolile produse de aceste virusuri, evoluează ca boli emergente sau re-emergente
explozive, afectând oamenii și unele specii de primate non-umane, la care determină
îmbolnăviri grave, cu o rată înaltă a mortalității. Se presupune că potențiale rezervoare sunt
mamifere mici (rozătoare), lilieci, reptile, artropode și chiar plante (Ascezi et al., 2008). S-a
emis ipoteza, neconfirmată cu date, că filovirusurile infectează primar artropodele, iar gazdele
vertebrate, potențiale rezervoare de virus, sunt liliecii. Anticorpi specifici au fost identificați în
serul unor specii tropicale de lilieci frugivori, fiind amintite speciile Rousettus aegyptiacus,
Tadarida (mops) trevori. Mai sunt menționate ca posibile rezervoare și alte specii la care s-au
identificat IgG specifice: Hypsignathus monstrosus, Epomos franqueti, Myonycteris torquata.
Lanțul epidemic ar fi următorul: lilieci  primate non umane  oameni. Contaminarea primară
a oamenilor se realizează prin contactul cu o sursă naturală, care poate fi o specie de primate,

108
lilieci sau cu diferite obiecte, hrană contaminată (fructe, sucuri și carne de vânat). Transmiterea
se realizează în mod direct la nivelul unor leziuni cutanate sau ale mucoaselor, prin contactul
cu sângele, alte secreții sau diferite materiale contaminate (foarte importante cele de spital).
Transmiterea prin aerosoli și pe cale conjunctivală a fost demonstrată la maimuțe în condiții
experimentale (Johnson et al., 1995); (Jaax et al., 1996). Nu există dovezi că țânțarii sau alte
insecte ar interveni în transmitere [26].
Filovirusurile sunt relativ stabile la temperatura uzuală de 18-20oC, fiind distruse la
60oC timp de 30-60 minute. Sunt inactivate prin expunerea la UV, și radiații gama.
Infectivitatea este anihilată prin acțiunea solvenților lipidici, β-propiolactona, hipoclorit,
derivații de fenol și de clor (Palmer et al., 2005).
Virusurile din ambele genuri se cultivă pe substraturi celulare: linii celulare continue:
MA (linie de rinichi fetal de maimuță rhesus), BHK-21, VERO; culturi diploide umane (MRC-
5); culturi primare de rinichi de maimuță (Cercopithecus aethiops). Efectul citopatogen apare
după numeroase pasaje oarbe la interval de 7-12 zile, constatându-se celule rotunde cu
refractabilitate crescută și celule cu umflături neregulate în membrana celulară și vacuolizări
(Olejnik et al., 2011). Mai târziu se observă formarea de incluzii intracitoplasmatice ce conțin
mari cantități de nucleocapside. În monostraturile infectate acoperite cu agar se constată
formarea de plaje după 5-7 zile, cu dimensiuni de 2-5 mm (Ciufecu, 2003).
Mecanismul patogenetic prin care filovirusurile produc boli atât de severe, nu este pe
deplin cunoscut. Se apreciază că glicoproteinele de suprafață sunt responsabile de atașarea la
multiple celule prin interacțiuni cu structuri celulare de suprafață. Atașarea este favorizată de
prezența de glycosamine-glycani, îndeosebi heparan sulfat proteoglycan, care pot interacționa
cu o multitudine de liganzi (Sarazin et al., 2011). Ca urmare a leziunilor extensive ale
endoteliilor, se produc numeroase hemoragii interstițiale în organe și țesuturi. Hemoragiile
masive observate la om și la animalele de experiență, s-ar datora, nu numai leziunilor extinse
ale endoteliilor, ci și hiperactivității imune cu intervenția supraproducției de IFN, având origine
în macrofagele și monocitele infectate. Datorită severității extreme a bolii, manipularea
materialului infecțios se va face cu precauții deosebite, în condiții de biosecuritate de nivel 4.
Sunt receptivi oamenii și unele specii de primate non-umane, mai sensibile fiind
gorilele și cimpanzeii [28]. Dintre animalele domestice, se consideră că un rol în difuzarea
virusului îl pot avea câinii, mai ales în focarele de boală (Stanley, 2014). Ei nu fac boala clinică,
dar realizează seroconversie, ceea ce înseamnă că virusul se multiplică în organism și induce
un răspuns imun, fiind identificați anticorpi specifici (Weingarti, 2013). Pisicile se consideră
că sunt refractare, virusul nefiind semnalat la nici o pisică sau felină sălbatică. Dintre animalele

109
de vânat, în afară de lilieci și diferite specii de maimuțe, mai sunt amintite ca importante în
epidemiologia bolii, porcul spinos (Hystrix africaeaustralis) și o specie de antilope gri
(Sylvicapra grimmia) [28]. Unele date menționează transmiterea virusului Reston ebola la
porci și de la care s-a transmis experimental la maimuțe (Weingarti et al., 2012).
Pentru imunoprofilaxie s-au experimentat vaccinuri inactivate cu formol, vaccinuri
recombinate sau din particule filovirus-like (Warfield et al., 2005). Vaccinurile vii sunt dificil
de promovat, datorită riscului biologic și cunoștințelor limitate privind patogeneza infecției și
biologia acestor virusuri (Nyamathi et al., 2003).

12.1. Genul MARBURGVIRUS

12.1.1. Virusul Marburg Lake Victoria

Lake Victoria Marburgvirus (MARV)

Este un virus incriminat etiologic în producerea unei boli febrile, hemoragice, gravă la
om, denumită incorect “boala maimuțelor verzi”, descrisă în anul 1967 în orașele Marburg,
Frankfurt și Belgrad. Cazurile semnalate au fost corelate cu contactul cu organele recoltate de
la maimuțele verzi africane (Cercopithecus aethiops) importate din Uganda.
Virusul izolat de la maimuțele verzi, are aspect de glonț alungit, cu dimensiuni de 50-
95 nm diametru și lungimea de 130-380 nm, dar poate ajunge până la 1400 nm. Genomul viral
este constituit din ARNmc, mărimea de 18-19 kb.
Este stabil din punct de vedere antigenic și nu prezintă reacții încrucișate cu alte
filovirusuri. Cercetările privind gradul de coeziune filogenetică menționează existența a doua
lineaje distincte în genul Marburgvirus: Lake Victoria marburgvirus și Ravn marburgvirus
care au 20 % divergență (Peterson et Holder, 2012); (Carroll et al., 2013); (Bray et al., 2019).
În toate cazurile umane s-a înregistrat contactul direct cu sângele și țesuturile infectate
și au existat dovezi privind transmiterea prin aerosoli.
Infecția se caracterizează prin replicare virală sistemică, imunosupresie și răspuns
inflamator anormal. Virusul pătrunde în celulele gazdă prin macro-pinocitoză și endocitoză
clathrin-mediată (Aleksandrowicz et al., 2011). Boala evoluează acut, cu febră, mialgii, edeme,
greață, vărsături, diaree cu sânge. După 5-7 zile se observă apariția unui exantem maculo-
papular și conjunctivită. Începând cu a 2-a săptămână survin manifestări hepatice, anicterice,
tulburări renale și tendință marcantă spre producerea de hemoragii, îndeosebi ale tractusului
gastrointestinal, stare de șoc (Mehedi et al., 2011). La examenul necropsic, se constată în ficat

110
focare de necroză cu tendință de confluare, degenerare citoplasmatică eozinofilică cu formarea
de structuri asemănătoare cu corpii lui Councilman și liză nucleară.
Diagnosticul se confirmă prin următoarele examene:
- detectarea antigenelor virale prin imunofluorescență, cu anticorpi monoclonali, și
prin metode imuno-histochimice (colorare cu streptovidin-biotina);
- detectarea genomului viral prin hibridizare in situ cu sonde, având secvențe ale
genelor NP, GP, VP30 și VP35 sau prin tehnici de biologie moleculară (PCR, RT-PCR);
- evidențierea virionilor prin microscopie electronică, prin care se evidențiază
aspectele morfologice caracteristice;
- izolarea pe culturi celulare, folosind îndeosebi liniile celulare VERO, BHK-21,
culturi diploide, urmărind evidențierea antigenelor virale prin imunofluorescență directă;
- tehnici serologice pentru evidențierea anticorpilor, folosind testul IFI, ELISA pentru
detectarea IgM și IgG (are înaltă specificitate), western-blot și RIA;
- infecții experimentale efectuate pe șoareci nou-născuți, cobai, hamsteri, maimuțe
(Rhesus și Cercopithecus), în condiții severe de biosecuritate (nivel 4).

12.2. Genul EBOLAVIRUS

12.2.1. Virusul febrei hemoragice Ebola

Ebola hemoragic fever virus (EBOV)

Virusul Ebola cu cele patru subtipuri (Reston, Zair, Sudan și Coasta de Fildeș) este
considerat ca agent etiologic al unei febre hemoragice grave, cu letalitate ridicată, descrisă în
1976 în unele țări africane (Sudan și Zair). Denumirea virusului a fost atribuită după numele
râului Ebola ce străbate localitatea de reședință a bolnavului de la care s-a izolat prima tulpină
de virus. Epidemia care a evoluat în 2014 - 2015 a afectat mai mult țări din Africa de Vest
(Guineea, Liberia, Siera Leone). În această epidemie au fost înregistrați un număr total de
21.329 bolnavi și peste 11.000 de decese. Focare limitate s-au mai înregistrat și în anii următori.
Un nou virus Ebola, denumit Reston (după numele crescătoriei din statul Virginia,
SUA), a fost izolat în cursul unei episod de îmbolnăviri a maimuțelor muribunde din specia
Macaca fascicularis, importate în SUA (1989, 1990) și Italia (1992) din Filipine. Virusul s-a
dovedit a fi distinct antigenic și genetic de virusurile Ebola africane și nu a putut fi identificată
nici o legătură epidemiologică cu Africa (Palmer et al., 2005).

111
 Morfologic, particula virală are dimensiuni de 80 nm/790 - 970 nm, cu nucleocapsidă
helicală. Prezintă un înveliș pe care se găsesc spiculi glicoproteici (Gp) de 7-10 nm, egal
implantați în învelișul lipidic [30]. Au fost observate și forme aberante care nu posedă structuri
interne, fiind goale, ca și nucleocapside cu o extremitate tumefiată, dar și forme ramificate.
La om, boala apare după o incubație de 3-10 zile (2-21 zile), fiind dominate de o
gastroenterită hemoragică. La pacienții cu boală severă se constată nivele ridicate de citokine
proinflamatorii care contribuie la sindromul hemoragic al capilarelor și fenomene similare
sindromului de coagulare intravasculară diseminată, ca și la tulburarea gravă a funcției renale
(Nyamathi et al., 2003). Morfopatologic se constată leziuni hemoragice severe în toate
organele. În ficat se observă zone de necroză și incluzii eozinofilice intracitoplasmatice cu
dimensiuni de 5-25 nm, alături de incluzii mici difuze și structuri similare cu corpii
Councilman, precum și modificări hialine citoplasmatice (Casillas et al., 2003); (Hoenen et al.,
2012). Rata mortalității este cuprinsă între 50-100%.
La gorile și cimpanzei, boala evoluează grav, cu simptome asemănătoare celor descrise
la om, cu un procent ridicat de mortalitate (95% la gorile și 77% la cimpanzei). Episoadele de
boală au contribuit la declinul celor două specii (Leroy et al., 2004); [26]; [29].
La lilieci, boala nu se manifestă clinic. Datele experimentale menționează că liliecii
insectivori și frugivori, suportă replicarea virală, cu evidențierea în sânge și organe a unor titruri
înalte ale virusului, dar fără a exprima vreun semn clinic (Swanepoel et al., 1996). Trebuie avut
în vedere îndeosebi riscul pe care îl prezintă pentru om, în urma vânării lor pentru hrană. La
lilieci se evidențiază anticorpi specifici, atât la populații ce trăiesc în Africa (Pourrut et al.,
2007), cât și în Asia (Olival et al., 2013).
La câini, infecția e asimptomatică și nu există nici o dovadă că moartea unor câini s-ar
datora infecției cu acest virus. Contaminarea se produce în urma consumului de carcase de
animale moarte de Ebola sau venind în contact cu diferite materiale contaminate în timpul
izbucnirilor de Ebola la oameni. Se apreciază că în faza timpurie a infecției, câinii pot răspândi
virusul la oameni sau la alte animale prin salivă, urină, fecale, dar nu pentru o lungă perioadă
de timp întrucât virusul se elimină și nu mai este contagios (Stanley, 2014). Se fac speculații
privitor la posibilitatea transmiterii prin lingere, mușcătură sau îngrijire [26]; [27]. În urma
infecției se pot evidenția anticorpi specifici (Allela et al., 2005); (Weingarti et al., 2013), ceea
ce constituie o dovadă a faptului că virusul a depășit bariera intestinală, a ajuns în contact cu
celulele sistemului imun, fiind stimulată formarea de anticorpi specifici (IgM, IgG).
Diagnosticul se stabilește prin investigații de laborator conform datelor prezentate la
virusul Marburg.

112
 Măsurile de profilaxie și combatere au în vedere evitarea contactului cu sursele naturale
de infecție, mai ales cu liliecii, dar și alte animale (specii de maimuțe, unele antilope, porcii
spinoși) vânate pentru hrană. În situația izbucnirii de îmbolnăviri la oameni, trebuie acordată o
atenție deosebită distrugerii tuturor materialelor contaminate, pentru ca acestea să nu devină o
sursă de infecție pentru câini sau alte animale. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor la gorile și
cimpanzei s-a propus aplicarea unor programe de vaccinare, cel puțin pentru cele din ariile
protejate [29]. Administrarea de IgG specifice, cu titruri mari antivirus Ebola, preparate pe cai,
capre sau oi, la cobai și babuini infectați experimental, ca și la voluntari umani (post expunere
la infecție cu virus) a dat rezultate încurajatoare.

Bibliografie

1. Aleksandrowicz P., Marzi A., Biedenkopf N., Beimforde N.,
Becker S., Hoenen T., Feldmann H., Schnittler H. J., (2011)
Ebola virus enters host cells by macropinocytosis and clathrin-
mediated endocytosis. J. Infect. Dis., 204, (suppl. 3): 957-967;
2. Allela L., Bourry O., Poillot R., Délicat A., Yaba P.,
Kumulungui B., Rouquet P., Gonzalez J. P., Leroy M. E.,
(2005) Ebola virus antibody prevalence in Dogs and Human
Risk. Emerg. Infect. Dis., 11(3).
3. Ascezi P., Bocedi A., Heptonstall Julia, Capobianchi Maria
Rosaria, Bolognesi M., Ippolito G., (2008) Ebolavirus and
Marburgvirus: Insight the Filoviridae family. Molecular Aspects
of Medicine, 29: 151-185;
4. Beer B., Kurth R., Bukreyev A., (1999) Caracteristics of
Filoviridae: Marburg and Ebola viruses. Naturwissenschaften,
86(1): 8-17;
5. Bray M., Hirsch M., Mitty J., (2019) Marburg virus.
www.uptodate.com/
6. Carroll S.A., Towner J.S., Sealy T.K., McMullan L.K.,
Khristova M.L., Burt F.J., Swanepoel R., Rollin P.E., Nichol
S.T., (2013) Molecular Evolution of Viruses of the Familiy
Filoviridae Based on 97 Whole-Genome Sequences. J. Virol.,
87(5): 2608-2616.
7. Casillas A. M., Nyamathi A. M., Sosa A., Wilder Sands H.,
(2003) A current review of Ebola virus pathogenesis, clinical
presentation and diagnosis assessment. Biol. Res. Nurs., 4(4):
268-275. J. Virol., 87(5): 2608-2616.
8. Ciufecu Elvira Sînziana, (2003) Virusolgie Medicală, Editura
Medicală Națională, București, p. 613-625;
9. Jaax N. K., Davis K. J., Geisbert T. J., Vogel P., (1996) Lethal
experimental infection of rhesus monkey with Ebola-Zaire
(Mayinga) virus by oral and conjunctival route of exposure.
Arch. Pathol. Lab. Med., 120(2): 140-155.
10. Johnson E., Jaax N. K., White J., Jahrling P., (1995) Lethal
experimental infections of rhesus monkey by aerosolized Ebola
virus. Int. J. Exp. Pathol., 76(4): 227-236.
11. Hoenen T., Shabman S. R., Groseth A., Herwig A., Weber
M., Schudt G., Dolnik O., Basler F. C., Becker S., Feldmann
H., (2012) Inclusion bodyes Are a Site of Ebolavirus
Replication. J. Virol., 86(21): 11779-11788.
12. Mehedi M., Groseth A., Feldmann H., Ebihara H., (2011)
Clinical aspects of Marburg hemorrhagic fever. Future Virol.,
6(9): 1091-1106;
13. Leroy E. M., Rouquet P., Formenty P., Souquière A.,
Forment J. M., Bermejo M., Smit S., Karesh W., Swanepoel
R., Zaki S. R., Rollin P. E., (2004) Multiple Ebola virus
transmission events and rapid decline of Central African
wildlife. Science, 303 (5656): 387-390;
14. Nyamathi A. M., Fahey J. L., Sands H., Casillas A. M., (2003)
Ebola virus: immune mecanisms of protection and vaccine
development. Biol. Res. Nurs., 4(4): 276-281;
15. Olejnik J., Rybachikova E., Corley R., Mühlberger E.,
(2011) Intracellular Events and Cell Fate in Filovirus Infections.
Viruses, 3(8): 1501-1531;
16. Olival K. J., Islam A., Yu M., Anthony S. J., Epstein J. H.,
Khan S. A., Khan S. U., Crameri G., Wang L. F., Lipkin W.
I., Luby S. P., Daszak P., (2013) Ebola virus antibody in fruit
bats Bangladesh. Emerg. Infect. Dis., 19(2): 270-273.
17. Palmer S. R., Soulsby L., Simpson D. I. H., (2005) Zoonoze.
Lucrare editată de Oxford University Press. Ediție
Internațională (traducere) S.C. Superexim SRL, Editura
Știintelor Medicale, p. 356-368; 399-402;
18. Peterson A.T., Holder M.T., (2012) Phylogenetic assessment
of filoviruses: how many lineages of Marburg virus ? Ecol.
Evol., 2(8): 1826-1833.
19. Pourrut X., Dèlicat A., Rollin P. E., Ksiazek T. G., Gonzalez
J. P., Leroy E. M., (2007) Spatial and temporal of Zaire
ebolavirus antibody prevalence in possible reservoir bat species.
J. Infect. Dis., Supp. 2 (S2): S176-S183.
20. Sarrazin S., Lamanna C. W., Esko D. J., (2011) Heparan
Sulphate Proteoglycans. Cold Spring Harbor Perspectives in
Biology, 3(7): piia004952. doi 10.1101/cshprospect.a004952
21. Swanepoel R., Leman A. P., Burt J. F., Zachariades A. N.,
Braack E. O. L., Ksiazek G. T., Rollin E. P., Zaki R. S.,
Peters J. C., (1996) Experimental Inoculation of Plants and
Animals with Ebola virus. Emerg. Infect. Dis., 2(4): 321-325.
22. Stanley C., (2014) Can Dog Get Infected by the Ebola virus.
www.psychologytoday.com/blog
23. Warfield K. L., Swenson D. L., Demmin G., Bavari S., (2005)
Filovirus-like particles as vaccine and discovery tools. Expert
Rev. Vaccines, 43(3): 429-440;
24. Weingarti H. M., Embury-Hyatt Cariss A., Nfon C., Leung
A., Smith G., Kobinger G., (2012) Transmission of Ebola virus
from pigs to non-human primates. Scientific Reports 2. Article,
number: 811. Doi:10.1038/srep00811.
25. Weingarti H. M., Nfon C., Kobinger G., (2013) Review of
Ebola virus infections in domestic animals. Dev. Biol. (Basel),
135: 211-218.
26. *** Can Dogs (and Other Animals) Get Ebola ?
http://time.com/3480961/ebola-animals-transmission/
27. *** Questions and Answers about Ebola and Pets.
http://cdc.gov/vhf/ebola/transmission/qas-pets.html
28. *** Ebola virus. Centre for Disease Control and Prevention.
www.cdc.gov/vhf/ebola/transmission.
29. *** Chimps and Gorillas Need an Ebola Vaccine Too.
www.gizmodo.com.au/2015/01/
30. *** Viral Zone (2010) Swiss Institute of
Bioinformatics. www.expasy.org/all_species/

113
 13. Familia PARAMYXOVIRIDAE

 Dimensiuni 150-300 nm, anvelopați, sferici sau pleomorfi,

prezentând spiculi (HA, G și F).
100 nm
 Nucleocapsidă cu simetrie helicală, flexibilă, încolăcită sub
formă de ghem.
 Genom ARNmc, monopartit, liniar, sens (–), 15-16 kb.
 Infectează oamenii și numeroase specii de mamifere
(inclusiv marine) păsări (inclusiv pinguini) și reptile.
 Familia grupează 7 genuri: Aquaparamyxovirus, Avulavirus,
Ferlavirus, Henipavirus, Morbillivirus, Respirovirus,
Rubulavirus.

13.1. Genul AVULAVIRUS

Genul grupează virusuri care se izolează de la păsări: Avian paramyxovirus 1 (virusul

bolii de Newcastle), responsabil de producerea unei boli sistemice grave la unele specii de
păsări domestice și sălbatice și Avian paramyxoviruses 2-9, care produc îmbolnăviri de natură
respiratorie la diferite specii și categorii de păsări [113]. Se descrie izolarea unui nou
paramyxovirus de la Gallinago gallinago (păsări din familia Scolopacidae) (Briand et al.,
2012).

13.1.1. Virusul bolii de Newcastle

Avian paramyxovirus 1 (APMV-1)

Ecologie. În condiții naturale virusul afectează numeroase specii de păsări, mai

sensibile fiind găinile și bibilicile, apoi fazanii, curcile, păunii. Au fost citate cazuri la vrăbii,
grauri, ciori, turturele, mierle, bufnițe, coțofene, porumbei. Se apreciază că rațele, gâștele și
lebedele nu sunt receptive, dar nu sunt excluse infecțiile latente. Pinguinii (mai ales din grădini
zoologice) sunt înalt susceptibili și mor subit (Haddas et al., 2014). Unele păsări de pradă, fac
forme severe de boală, fiind descrise îmbolnăviri la vulturi, bufnițe, albatroși, cormorani și la
pelicani. Ocazional cazuri au fost semnalate și la ciori și corbi. Pe ansamblu se apreciază că
sunt receptive la infecția naturală peste 250 de specii de păsări, din 27 de ordine [114]. Tulpini
viscerotrope velogene s-au izolat și de psitacide (Onunkwo et Momoh, 1981); (Johnson et al.,

114
1986). Se consideră că unele specii de psitacide, pot deveni infectate persistent, și excretă
intermitent virusul pentru cel puțin 1 an de zile, fără a manifesta semne clinice de boală, dar s-
au izolat și tulpini velogene. Se menționează îmbolnăviri severe chiar la struț (Ghiamirad et
al., 2010) și la cormoranii tineri în primele 3 luni de viață [114]. Un rol important în menținerea
virusului și difuzarea lui îl pot avea diverși ectoparaziți hematofagi (căpușe, ploșnițe), unele
specii de gândaci și diferite specii de insecte zburătoare (Chakrabarti et al., 2007). Sursa
principală de infecție o reprezintă păsările bolnave care elimină virusul prin toate secrețiile și
excrețiile, inclusiv prin ouă. Păsările trecute prin boală, ca și cele rezistente natural pot fi
purtătoare și eliminatoare de virus, o lungă perioadă de timp, de cel puțin 4 săptămâni. Alte
specii de animale cum sunt câinii și pisicile, șobolanii și șoarecii, vulpile și dihorii, care au
ingerat material virulent, elimină virusul prin fecale, având capacitatea de a-l disemina la
distanțe apreciabile. Virusul se poate menține în carcase și numeroase elemente ale mediului
ambiant, care pot juca un rol epidemiologic important în difuzarea virusului (pui congelați,
resturi de mâncare negătită, alimente, așternut, gunoi, containere de transport). Virusul s-a
izolat din râme timp de 4-18 zile [114]. Omul este sensibil la acest virus și poate să intervină
ca un vehiculator pasiv sau ca un vector activ.
Rezistență. Virusul bolii de Newcastle este rezistent în mediul exterior. În stare uscată,
pe diferite obiecte, rezistă până la 30 de zile, în furaje cca 45 de zile. Căldura îl distruge repede,
iar razele solare în câteva minute până la 1-2 zile. La temperatura camerei rezistă până la 17
săptămâni, iar în cotețe până la 225 de zile. În ouă rezistă până la 250 de zile, iar în carcase
congelate până la 2 ani. La – 20oC se conservă 1-10 ani. În sursele de apă se menține viabil 11-
19 zile. În cadavrele îngropate rezistă până la 3 luni. Sărarea și afumarea nu îl distrug.
Antisepticele uzuale (soda caustică, clorura de var, formolul) în concentrațiile obișnuite distrug
virusul în câteva minute până la o oră.
Morfologie. Virionul este anvelopat de formă globuloasă, cu dimensiuni de 120-180
nm (150 nm) și nucleocapsidă helicală. Genomul este format din ARNmc, mărimea 15 kb,
dispus linear, sub forma unui filament spiralat. În structura anvelopei și a nucleocapsidei s-au
evidențiat următoarele tipuri de proteine: hemaglutinină - neuraminidază (HN), proteina matrix
(M), proteina de fuziune (F), phosphoproteina (P), nucleoproteina (N) și polimeraza (L).
Unitățile de HN au aspect de spiculi dispuși radiar. Cei de hemaglutinină (HA) au rol în fixarea
la receptorii celulari (legare la acidul sialic), iar cei de neuraminidază (NA), sunt de natură
enzimatică și favorizează atașarea la celule. Factorul de fuziune (proteina F) este responsabil
de fuziunea virusului cu membrana celulară și în funcție de structura lui (numărul de terminații
bazice) tulpina are capacitate invazivă mare sau limitată (Connaris et al., 2002). Virusul are

115
capacitatea de a aglutina hematiile de găină, dar și de la alte specii (om, cal, bou, câine, iepure,
cobai, șoarece, broască), activitate care, în cazul tulpinilor patogene, poate provoca hemoliza.
Cultivare. Virusul bolii de Newcastle se cultivă pe culturi celulare de diferite origini,
îndeosebi fibroblaste de embrioni de găină, ca și linii celulare cum sunt BHK și HeLa. Produce
efect citopatic după 48 de ore de la inoculare, caracterizat prin formarea de sinciții și apariția
de incluzii oxifile intra-citoplasmatice. În lichidul de cultură prezența virusului poate fi
demonstrată electronomicroscopic sau prin proprietatea hemaglutinantă. Uneori, culturile
celulare fac infecții cronice, producând virus fără efect citopatic. Se cultivă ușor pe ouă
embrionate de 9-10 zile. Embrionii mor în 36-40 de ore prezentând hemoragii pronunțate. Pe
membrana corioalantoidiană se remarcă focare de degenerescență balonizantă, cu prezența în
interiorul celulelor degenerate de formațiuni corpusculare oxifile.
Antigenitate. Structura antigenică este complexă, dar nu există diferențe substanțiale
între diferitele tulpini izolate în zone geografice diferite, încât se poate aprecia că virusul este
unic din punct de vedere antigenic. Formațiunile de suprafață HN sunt antigenice. Prin tratare
cu eter pot fi separate 2 tipuri de antigene: antigenul V reprezentat de rozetele de hemaglutinină
și antigenul S constituit din nucleoproteină. După 5-7 zile de la producerea infecției, în sânge
apar anticorpi, care provoacă dispariția progresivă a virusului din sânge și apoi din diverse
țesuturi. Anticorpii sunt dominant neutralizanți și hemaglutinanți.
Patogeneză. Puterea patogenă a tulpinilor este variabilă, existând diferențe de ordin
calitativ și cantitativ, acestea având reflectare în exprimarea simptomelor și leziunilor în
diferite țesuturi (Brown et al., 1999). Pentru a caracteriza patogenitatea tulpinilor de virus se
efectuează următoarele teste (Moga Mânzat, 2005): a) timpul mediu de mortalitate a
embrionilor de 9 zile (MDTE – Mean Death Time Eggs); b) indicele de patogenitate în urma
inoculării intracerebrale la pui de 1 zi (ICPI – Intracerebral Pathogenity Index); c) indicele de
patogenitate în urma inoculării intravenoase, la puii de 6 săptămâni (IVPI – Intravenos Patho-
genity Index). În funcție de virulență, tulpinile de virus Newcastle se împart în 3 grupe:
- tulpini velogene cu virulență forte, sunt viscerotrope sau neurotrope, și provocă forme
grave de boală la păsările adulte și pui, cu tulburări digestive, respiratorii și nervoase, cu
mortalitate de 80-90%, de tip Doyle sau de tip Beach; tulpinile velogene ce determină
îmbolnăviri severe la păsări exotice sunt denumite “exotic Newcastle disease” [114].
- tulpini mezogene cu virulență moderată, au tropism dominant pneumotrop și mai puțin
neurotrop, afectează puii până la vârsta de 2 luni, cu manifestări clinice, respiratorii și nervoase,
cu mortalitate de 10-50%, de tip Beaudette;

116
 - tulpini lentogene apatogene sau cu o patogenitate foarte scăzută, care pot provoca
îmbolnăviri benigne la pui, cu tulburări respiratorii slab exprimate, tip Hitchner și Ulster
(Nakamura et al., 2004).
Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie, îndeosebi prin inhalarea de aerosoli
sau particule de praf încărcate cu virus, urmată de calea digestivă, odată cu furajele și apa conta-
minate. Calea transcutanată prin intermediul vectorilor este posibilă, dar considerată de o
importanță minoră. Virusul este replicat rapid de mai multe celule, încât în 20 de ore de la
producerea infecției, se instalează starea de viremie. Pentru atașarea la receptorii de
hemaglutinină-neuraminidază și fuziune membranară este necesar un schimb de tiol/disulfid,
mediat de proteina F (Jain et al., 2007). Acționând asupra pereților vasculari, provoacă procese
distrofico-necrobiotice, urmate de tulburări circulatorii, îndeosebi hiperemii, hemoragii,
tromboze, edeme, necroze. Un sindrom de coagulare intravasculară diseminată poate fi
incriminat în formele septico-hemoragice grave, produs de tulpinile velogene. În formele cu
evoluție mai lentă, virusul se multiplică în sistemul nervos central determinând leziuni de
meningoencefalită nesupurativă. După 5-6 zile de la producerea infecției, în sânge apar
anticorpi specifici neutralizanți. Păsările vindecate dobândesc o imunitate solidă și durabilă
pentru 1 an de zile. Anticorpii se transmit pe cale vitelină la pui și în acest mod se asigură
protecție pasivă pentru primele zile de viață.
Infecția naturală. În prezent este denumită “boala de Newcastle”, fiind cunoscută și
cu numele de “pseudopestă aviară“ sau “pesta aviară asiatică“. Dinamica epidemică se
corelează cu virulența tulpinii de virus, vârsta și statusul imunologic al păsărilor. Când apare
în efective nevaccinate boala îmbracă un caracter epidemic, cu difuzibilitate accentuată în focar
și în afara lui, evoluând ca cea mai contagioasă boală a păsărilor. În efectivele imunizate
necorespunzător se întâlnesc izbucniri endemice cu mortalitate variabilă
La găini boala poate evolua cu forme supraacute, cu evoluție rapidă și tulburări
generale grave, forme acute în care alături de tulburările generale se înregistrează tulburări
digestive, respiratorii și nervoase și forme atipice, manifestate prin tulburări respiratorii de
intensitate redusă. În formele tipice, durata bolii se încadrează între 1-5 zile, cu pierderi prin
mortalitate cuprinse între 80-100%. La examenul necropsic se pot constata leziuni cu
semnificație în precizarea diagnosticului (proventriculita hemoragico-necrotică, enterita
hemoragico-necrotică difuză sau în focare, inflamația hemoragico-necrotică a formațiunilor
limfoide de la baza sacilor cecali, inflamația hemoragico-necrotică a mucoasei cloacale cu
aspect de țesut cauterizat (Pop et al., 1988); (Răpuntean et al., 2014); (Vasiu et al., 2015).

117
 La porumbei boala evoluează cu simptomatologie dominată de manifestări nervoase,
care succed sau chiar preced exprimarea altor simptome (Plămădeală et Plămădeală, 1997).
La celelalte păsări (curci, prepelițe, biblici, fazani) boala se manifestă prin simptome
asemănătoare celor descrise la găini, predominând uneori manifestările nervoase.
La om virusul determină conjunctivită tranzitorie, boala de Newcastle având caracter
de zoonoză. Omul este receptiv chiar față de tulpinile atenuate vaccinale, ceea ce impune luarea
măsurilor de protecție în timpul vaccinării. Cercetări mai recente menționează posibila utilizare
a virusului Newcastle în terapia oncolitică, respectiv în cancerul de prostată. Proteina F este
clivată exclusiv de antigenul specific de prostată (Shobana et al., 2013).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor veterinare păsări bolnave, cadavre proaspete,
organe cu leziuni în scopul izolării virusului și probe de sânge de la păsările trecute prin boală
sau vaccinate pentru evidențierea anticorpilor. Investigațiile de laborator se impun a fi efectuate
pentru confirmarea diagnosticului, mai ales în formele atipice de boală.
- Izolarea virusului. Se practică inoculări în ouă embrionate de 9-11 zile, pe cale
alantoidiană, folosind suspensii virale aseptizate cu antibiotice. Ouăle se incubează la 37oC
timp de 4-5 zile și după moartea embrionilor sau sfârșitul perioadei de incubație se testează
lichidele embrionare privind capacitatea hemaglutinantă. Izolarea se poate face și în urma
însămânțărilor pe diferite substraturi celulare, urmărindu-se efectul citopatic. Izolarea unei
tulpini de virus Newcastle este confirmată prin reacția de inhibare a hemaglutinării.
- Hemaglutinarea (HA, reacția Hirst). Se bazează pe capacitatea pe care o au toate
tulpinile de virus Newcastle de a produce aglutinarea eritrocitelor de găină. Fenomenul se
evidențiază în prezența unei soluții de 8,5% NaCl, o concentrație a hematiilor de cca. 1% (în
funcție de tehnică), și o suspensie bogată în particule virale. Trebuie precizat că și alte
microorganisme (virusuri, micoplasme, bacterii) au capacitate hemaglutinantă. Din acest motiv
izolarea unui agent hemaglutinant nu echivalează cu precizarea că în materialul examinat este
sigur virusul Newcastle. În consecință RHA trebuie urmată de RIHA.
- Inhibarea hemaglutinării (IHA). Se bazează pe neutralizarea capacității
hemaglutinante a virusului cu ajutorul anticorpilor specifici. Dacă virusul este neutralizat,
acesta pierde capacitatea de a mai aglutina eritrocitele de pasăre. Reacția are un înalt grad de
specificitate. Anticorpii specifici sunt decelați începând cu a 7-a zi de la infecție, după care
încep să scadă progresiv. Dacă boala este în plină evoluție, titrurile sunt ridicate și în
ascensiune, fiind exclusă originea lor postvaccinală. Titrurile medii indică infecții ce au evoluat
sau prezența de anticorpi postvaccinali. Testarea serologică, în vederea controlului eficacității
vaccinurilor se vor face la 21 de zile după vaccinare.

118
 - Infecția experimentală. Se practică pe pui de găină sau hamsteri tineri. Pentru
inoculare se folosesc triturate de creier, pulmon și splină, recoltate de la păsări suspecte de
boală, care se aseptizează cu antibiotice. Se poate face inoculare intracerebrală la pui de 1 zi
sau intravenoasă la pui de 6 săptămâni. Tulpinile virulente determină îmbolnăvirea puilor cu
simptome identice bolii naturale. Se poate stabili MDTE, ICPI și IVPI în vederea precizării
tipului de tulpini sub raportul virulenței. Hamsterii tineri inoculați i.c., fac o boală manifestată
prin pareze și paralizii, mortală în 3-7 zile.
- Reacția de seroneutralizare. Anticorpii neutralizanți apar în sângele păsărilor
infectate mai târziu, în consecință reacția se folosește pentru un diagnostic retrospectiv. Se
amestecă concentrații fixe de ser cu diluții crescânde de virus sau invers. După 1-2 ore de
contact la temperatura camerei, amestecul se inoculează la pui receptivi, la ouă embrionate sau
pe culturi celulare. Amestecurile în care virusul nu a fost neutralizat rămân patogene, vor omorî
puii sau embrionii și vor produce efect citopatic în culturile celulare. Neutralizarea virusului
pe culturi de fibroblaste embrionare de pasăre, se poate face prin metoda reducerii numărului
de plaje (test foarte sensibil) sau prin testul inhibiției metabolice (TIM). Ca urmare a prezenței
anticorpilor specifici, celulele nu vor fi infectate, fiind astfel împiedicată acidifierea mediului.
- Examen histopatologic. Se constată leziuni de meningo-encefalomielită limfo-
histiocitară, hiperemii, hemoragii, tromboze ale capilarelor, procese degenerative și necrotice
în organele interne.
- Alte teste. Pentru demonstrarea caracterelor patogene a unei sușe, se procedează la
secvențierea situsului de clivaj al proteinei F și demonstrarea prezenței secvenței R-X-K/R-R-
F specifice sușelor mezogene și velogene (tehnică recunoscută în UE) (Vasiu et al., 2015).
Metode de diagnostic practicate de IDSA: examene virusologice: izolarea virusului pe
ouă embrionate SPF; determinarea patogenității tulpinii virale prin stabilirea indicelui de
patogenitate intracerebrală pe pui; examene de identificare a genomului viral: test Real-Time
RT-PCR pentru detecția proteinei matrix; test RT-PCR convențional și patotipizare situs
clivare gena F; examene serologice: reacția de hemaglutinare (HA) și de inhibare a
hemaglutinării (IHA) pentru detectarea anticorpilor specifici.
Profilaxie specifică. Se bazează pe utilizarea diferitelor tipuri de vaccinuri, inactivate
sau atenuate, preparate din tulpini lentogene, mezogene sau velogene. Atenuarea tulpinilor se
realizează prin pasaje pe embrioni de găină sau pe culturi de celule, iar inactivarea se realizează
cu formol, beta-propiolactonă, cristal violet sau alte substanțe. Pot fi adsorbite pe hidroxid de
aluminiu sau se amestecă cu adjuvanți uleioși. Vaccinurile pot fi preparate numai cu tulpini de
virus Newcastle (atenuate sau inactivate) sau sunt vaccinuri mixte, conținând antigene și contra

119
altor boli. Tendința este de a se utiliza vaccinuri preparate numai cu tulpini lentogene. Dintre
vaccinurile produse în țara noastră amintim următoarele: Avipestiol Forte, vaccin inactivat,
lichid, preparat cu tulpina La Sota; Avipestisota, vaccin viu, liofilizat, preparat cu tulpina L
Sota; Avipestivac B1, vaccin viu liofilizat, preparat cu tulpina B1; Avipestivac CL-90, vaccin
viu liofilizat, preparat cu tulpina lentogenă La Sota CL-90 [124].
Vaccinurile, în funcție de vârsta păsărilor și tipul exploatațiilor (ferme sau gospodării
individuale), se administrează individual (pe cale intramusculară, instilare conjunctivală sau
nazală) sau colectiv (în masă), prin administrare în apa de băut sau/și pe cale aerogenă prin
aerosoli. În unitățile industriale/ferme, pentru imunizare și întreținerea imunității se respectă
anumite scheme de vaccinare, folosind vaccinuri disponibile comercial, diferențiat după
sistemul de exploatare, vârstă și specie, iar în sectorul individual vaccinarea se face sub formă
de campanii prin administrare individuală. Există vaccinuri pentru porumbei [112].

13.2. Genul HENIPAVIRUS

13.2.1. Virusul Hendra
Hendra virus (HeV)

În anul 1994 se descrie în Hendra, o suburbie din Brisbane (Australia), o boală severă
și fatală la cai, manifestată prin tulburări respiratorii și nervoase, care a provocat moartea mai
multor cai de rasă (13 din 20) și a unui cal de antrenament [118]. Virusul izolat de la cabalinele
bolnave, cât și la oamenii ce au venit în contact cu caii bolnavi, a primit denumirea de Hendra
virus, după localitatea unde boala a fost diagnosticată pentru prima dată [118]; [119].
Ecologie. Studiile epidemiologice au arătat că virusul Hendra este larg răspândit în
Australia, cât și în Papua-Noua Guinee, la lilieci frugivori din subordinul Megachiroptera,
specii din genul Pteropus (P. poliocephalus), sugerând că acești lilieci pot fi gazda naturală a
virusului (Daniels, 1999); (Halpin et al., 2000). Unele date menționează depistarea de anticorpi
față de virusul Hendra la 25% din populația de lilieci cercetată. Se mai precizează că titrul
anticorpilor este crescut la populația de lilieci de peste 2 ani, iar vârsta, gestația și lactația se
corelează cu titruri și mai ridicate. Titrul anticorpilor este semnificativ mai crescut la femelele
gestante, comparativ cu masculii (Breed et al., 2011). Virusul Hendra infectează oamenii, caii,
și pisicile [103]. Liliecii frugivori numiți vulpi zburătoare sunt considerați gazde naturale ale
virusului. Se consideră că virusul infectează în mod natural megachiropterele, transmițându-se
ușor între speciile acestui grup (care sunt gazde naturale), fără a determina o boală cu semne
clinice aparente. Sursele de infecție sunt reprezentate de animalele bolnave, care elimină

120
virusul prin urină, contaminând diferite materiale ale mediului ambiant. Un rol deosebit este
atribuit pisicilor, a căror urină are o încărcătură/densitate mare de virusuri. Nu este cunoscut
modul de transmitere între lilieci și cai (Westbury, 2000). Infectarea cailor se produce în urma
contactului cu materiale contaminate cu virus. Se menționează că virusul nu este transmis prin
intermediul aerului, cu toate că este prezent la nivelul pulmonului. Virusul Hendra nu are o
contagiozitate ridicată, boala având o evoluție sporadică sau endemică, dar prezintă importanță
prin gradul ridicat de letalitate, atât la cai cât și la oameni (Westbury, 2000). Oamenii se
contaminează prin contact direct cu țesuturile și secrețiile cailor bolnavi. În urma inoculării
experimentale la porci s-a demonstrat că aceștia sunt susceptibili, putând juca rol de gazdă
intermediară în transmiterea virusului (Li et al., 2010).
Morfologie. Particula virală matură este pleomorfă, fiind identificate forme
filamentoase sau sferice, cu dimensiuni de 150-200 nm diametru, simetrie helicală și
nucleocapsida filamentoasă. Prezintă anvelopă la suprafața căreia s-au identificat proeminențe
distincte de hemaglutinină (HA) și neuraminidază (NA) și glicoproteine de fuziune (F).
Genomul viral este constituit din ARNmc, mărimea 18,2 kb (Marsh et al., 2010).
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare de rinichi de cal, pe linia celulară
VERO, fără să fie nevoie de pasaje oarbe. O sincițializare a citoplasmei celulelor este observată
după 3 zile. Din probele prelevate de la oameni cultivarea a reușit pe liniile LLC-MK2 și MRC2.
Antigenitate. Virusul Hendra prezintă înrudire antigenică cu virusul Nipah, dar studiile
de biologie moleculară indică unele diferențe între ele, în ceea ce privește secvențele
nucleotidice (20%) și cele ale aminoacizilor (11%). La toți caii și oamenii ce s-au însănătoșit,
au fost detectați anticorpi neutralizanți la titruri ridicate.
Patogeneză. Virusul este vasotropic și viscerotropic. Se multiplică la nivelul
endoteliilor vasculare, îndeosebi a micilor vase, cu formarea de sinciții, provocând alterări ale
pereților vasculari, însoțite de edeme și hemoragii, dominant la nivelul pulmonului. Poate
ajunge în sistemul nervos și să determine leziuni de encefalită [119].
Infecția naturală. Clinic se înregistrează tulburările generale și respiratorii grave.
- La cabaline. Perioada de incubație este de 6-10 zile. Se constată febră, respirație
dificilă, jetaj și salivație cu caracter spumos, sangvinolentă, tuse paroxistică. Se mai observă
ataxie și poziții anormale ale capului și gâtului. Evoluția bolii este de scurtă durată, iar sfârșitul
letal survine frecvent după 36 de ore de la apariția simptomelor. Anatomopatologic se constată
leziuni de pneumonie interstițială, exsudat proteinaceu intra-alveolar, asociat cu hemoragii,
dilatarea limfaticelor, tromboze alveolare și necroze ale pereților micilor vase de sânge, edem

121
pulmonar sever, cu sporirea cantității de lichid pleural și pericardic, depozite de fibrină pe
pleură [118]; [119].
- La alte specii. La pisici și cobai s-au descris forme severe de boală în urma infecțiilor
experimentale.
- La om. Se înregistrează tulburări asemănătoare gripei, ulterior cu dezvoltarea de
manifestări nervoase ca urmare a instalării unei encefalite progresive.
Diagnostic. În vederea precizării diagnosticului se recoltează organe pentru examene
virusologice și histopatologice (pulmon, limfonoduri, splină, stomac, rinichi, cord, creier) și
sânge pentru examene serologice.
- Examen virusologic. Se fac însămânțări de izolare pe diferite substraturi celulare. În
celulele Vero se formează sinciții mari în 24 de ore (Crameri et al., 2002); antigenele virale se
evidențiază prin SN, IFD, ELISA, RT-PCR, testul imuno-peroxidazei, migrarea secvențelor
nucleotidice.
- Examen serologic. Se urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin ELISA (IgM
și IgG). Prin testul de virus neutralizare se poate face diferențiere între virusul Hendra și Nipah.
- Infecția experimentală. Se poate efectua pe pisici, cobai și șoareci, care prezintă o
sensibilitate sporită la virusul Hendra.
- Examen histopatologic. Se urmărește evidențierea leziunilor caracteristice (sinciții
giganto-celulare) la nivelul endoteliilor vaselor mici (leziune caracteristică), ca și prezența
incluziilor intracitoplasmatice. Acest tip de celule se identifică și în alte vase sangvine (splină,
limfonoduri, SNC, rinichi).
Profilaxie. Pentru imunizarea cailor se produce vaccinul Equivac®HeV. S-au
experimentat și vaccinuri vii vectoriale, bazate pe exprimarea proteinei de fuziune F sau
glicoproteinei G, care s-au dovedit sigure și eficace [119]. Imunizarea este avută în vedere și
pentru oameni, fiind un deziderat imperativ (Zahoor et al., 2015).

13.2.2. Virusul Nipah

Nipah virus (NiV)

In anii 1998/1999, în peninsula Malaiezia a fost descrisă o nouă boală la porci,

caracterizată printr-un sindrom cu pronunțate tulburări respiratorii și nervoase. Apariția bolii
era strâns asociată cu encefalita epidemică a lucrătorilor din fermele de porci (Chua et al.,
1999). De la cazurile de boală din aceste focare a fost identificat un paramyxovirus necunoscut,
dar care era diferit de virusul Hendra. Noul virus a fost numit “Nipah” după numele satului
Sungai Nipah (State of Negeri Sembilan), în care virusul a fost izolat prima dată de la un caz

122
uman (Field et al., 1999); [122]. În 1998/1999 virusul Nipah, s-a extins în Malaiezia, cauzând
moartea a peste 1 milion de porci și sindrom encefalitic la 265 oameni, din care 105 au murit
(40%) (Field et al., 1999); (Garner et al., 2001). Boala este răspândită în mai multe state din
peninsula, ceea ce a impus inițierea unui vast program de supraveghere și profilaxie, în scopul
eradicării bolii (Phibley et al., 1998); (Ramlee, 2000); [121]. În prezent virusul este răspândit
și a devenit emergent în Asia de sud-est, evoluând cu o oarecare periodicitate [122]. Oamenii
se infectează de la porci, lilieci sau consumând alimente sau sucuri contaminate nepasteurizate
[120]; [121] și chiar prin seva unor arbori, probabil contaminată de către liliecii.
Ecologie. În Malaiezia porci, câinii și oamenii se infectează cu virusul Nipah. Originea
și rezervoarele naturale pentru virusul Nipah nu sunt suficient clarificate (Nor et al., 2000).
Cercetări preliminare de epidemiosupraveghere a rezervoarelor sălbatice au arătat că unele
specii de liliecii frugivori din genul Pteropus au anticorpi neutralizanți [121] și se consideră că
aceștia sunt rezervoare naturale ale virusului (Ozawa et al., 2001); (Lam et al., 2002). Porcii
infectați elimină virus prin diferite fluide ca urină, salivă, secreții faringiene și bronhice, posibil
și prin materialul seminal, fiind considerate gazde amplificatoare [122]. În arealele în care
boala evoluează la porci, s-au depistat serologic pozitive și alte animale cum sunt caprele, caii,
câinii (mai mult de 50% din cei capturați), pisicile (23 testate toate au fost pozitive), vulpile
zburătoare din 99 testate, 15 erau pozitive (Phibley et al., 1998). În circuitele epidemiologice
sunt luate în considerare și alte specii: porcii sălbatici, liliecii frugivori, șobolanii și pisicile
(domestice și sălbatice) (Epstein et al., 2006). Vehicularea mecanică prin câini și pisici, cât și
prin folosirea de instrumentar și echipamente pentru diferite intervenții și însămânțarea
artificială cu spermă de vier, în cadrul aceleiași ferme, pot fi luate în considerare. Se consideră
că diferite vehicule ce transportă porci infectați, contaminate cu urină și excremente,
favorizează introducerea virusului în alte exploatații [120]; [122].
Rezistență. Este relativ instabil in vitro și poate fi ușor inactivat de detergenți cum sunt
Triton X. Pentru dezinfecții se recomandă hipoclorit de sodiu, betadină, Virkon și Lysol
(Phibley et al., 1998).
Morfologie. Virusul Nipah este anvelopat, dimensiuni 40-600 nm, pleomorfic, având
genomul constituit din ARNmc, 18246-18252 bp (Karki Gaurab, 2018). La suprafață se
evidențiază proteina G de atașament, proteina F de fuziune și alte proteine (P, N, M, L).
Cultivare. Virusul se replică relativ ușor pe liniile celulare VERO, BHK, RK-13 și PS,
în care produce efect citopatic, caracterizat prin vacuolizări citoplasmatice și formarea de largi
sinciții, ce se evidențiază la 24 ore de la însămânțare (Phibley et al., 1998); (Roth, 1999);
(Crameri et al., 2002).

123
 Antigenitate. Diferite variante au evoluat în diferite izbucniri din țările asiatice. În
Malaiezia cel puțin două tulpini majore au fost identificate [121]. În urma infecției se produc
anticorpi specifici. În fermele de porci anterior infectate, mai mult de 95% din scroafe au
anticorpi antivirus Nipah și mai mult de 90% din purcei au anticorpi transmiși maternal.
Reactivitatea încrucișată între virusurile Nipah și Hendra a facilitat aplicarea testului ELISA
indirect pentru supravegherea prin screening [120]. La porcii trecuți prin boală, s-au depistat
anticorpi neutralizanți, începând din ziua 14-a.
Patogeneză. Pătrunderea virusului în organism se face pe cale bucală (în deosebi prin
furaje și apă contaminate) și transcutanat în cadrul unor acțiuni sanitare veterinare (vaccinări,
însămânțări artificiale etc.). După pătrunderea în organism, virusul se multiplică în tonsile și
epiteliul căilor respiratorii. La nivelul pulmonului provoacă consolidări, mai întâi în lobii
diafragmatici (îngroșarea septurilor inter-lobulare), emfizem și exsudate în bronhii. Virusul
Nipah poate intra apoi în fluxul sanguin și poate fi diseminat în gazdă fie sub formă liberă, fie
prin legarea de leucocitelor gazdă, respectiv CD3+ (Karki, 2018). Prin intermediul sângelui
difuzează în alte țesuturi, provocând congestie renale, leziuni splenice, iar în creier leziuni de
meningită nesupurativă (Paton et al., 1999); (Phibley et al., 1998). Poate să traverseze placentă
și să se transmită vertical [122].
Infecția naturală. Numele atribuit bolii este “Sindromul Respirator și Encefalitic al
Porcului” (Porcine Respiratory and Encephalitis Syndrom–PRES), iar numele comun
“sindromul porcului lătrător”, “sindromul porcului răgușit” (Syndrome de la toux rauque du
porc), din cauza unei tuse puternice, țipătoare și răgușite, caracteristice. Perioada de incubație
este estimată la 7-16 zile (Kerr, 2000); (Phibley et al., 1998). Boala se răspândește rapid între
porcii unei ferme, prin contact direct, mai ales în efectivele cu densitate mare. Mortalitatea este
scăzută (1 la 5%), însă rata infecției este de aproape 100% (Phibley et al., 1998).
Simptomatologia bolii la porci poate fi totuși, foarte subtilă, o largă proporție de porci putând
face infecții asimptomatice.
- La purceii înțărcați și grăsuni. Porcii de 6 săptămâni la 6 luni prezintă febră (39,9oC)
cu semne respiratorii traduse prin respirație rapidă și chinuitoare, acompaniate de tuse seacă
neproductivă (lătrat). Cazurile severe pot prezenta hemoptizie și uneori respirație bucală. La
unele cazuri se observă și semne neurologice: tremurături și ticuri nervoase, spasme musculare
și mioclonii, slăbiciunea picioarelor și grade variabile de pareze spastice sau șchiopături,
incoordonări în mers, durere generalizată, în special, la trenul posterior. Manifestările bolii pot
fi asimptomatice, ușoare sau fulminante.

124
 - La scroafe și vieri. Se pot înregistra simptome similare celor descrise anterior,
acompaniate de morți subite. La cele bolnave se constată febră (39,9oC), simptome respiratorii
chinuitoare, salivație (filantă sau spumoasă), scurgeri nazale (seroase, mucopurulente sau cu
sânge) și posibil avorturi precoce pentru scroafe (primul trimestru). Unele sau toate animalele,
pot prezenta următoarele semne neurologice: agitație, sprijinirea capului pe diverse obiecte,
spasme tetaniforme, accese, nistagmus, clămpăniri din gură, paralizie aparentă a musculaturii
faringiene care poate explica incapacitatea de a înghiți, salivația spumoasă sau filantă.
- La purceii sugari. Boala evoluează cu o rată a mortalității de aproximativ 40%, dar
este dificil să se precizeze dacă aceasta este dată de îmbolnăvirea virală sau de incapacitatea
scroafei de a hrăni purceii. Majoritatea purceilor infectați prezintă respirație bucală, slăbiciunea
picioarelor cu tremurături musculare, spasme neurologice.
Majoritatea cazurilor prezintă leziuni pulmonare mai mult sau mai puțin severe, cu
grade variabile de consolidare, emfizem și leziuni hemoragice (peteșii până la echimoze). Pe
suprafața de secțiune se observă distensia septurilor inter-lobulare. Bronhiile și traheea pot fi
pline cu un fluid spumos, cu sau fără sânge. La nivelul creierului se poate constata congestie
generalizată și edeme. Rinichii sunt congestionați atât pe suprafață, cât și în cortex, însă pot fi
aparent normali la cele mai multe cazuri. Celelalte viscere sunt aparent normale. Leziuni
pulmonare asemănătoare au fost descrise și la câini. În plus, la aceștia, s-au constatat severe
congestii și hemoragii renale (Phibley et al., 1998).
- La om. Fermierii au raportat că lucrătorii s-au îmbolnăvit la 1-2 săptămâni după ce
boala a apărut la porcii domestici sau după însănătoșirea acestora. Perioada de incubație este
apreciată de la 1 la 3 săptămâni. Semnele clinice sunt de severitate variabilă fiind înregistrate
următoarele: febră și dureri de cap, stare de toropeală și dezorientare, confuzie mentală, mai
târziu căderi în comă necesitând respirație artificială; majoritatea pacienților intrați în comă
mor. Unii pacienți au tulburări respiratorii în prima fază a infecției. La unii indivizi simptomele
pot avea o evoluție blândă. Sunt descrise cazuri de reactivitate serologică, în afara prezenței
semnelor clinice (Phibley et al., 1998).
Diagnostic. Probe de pulmon, ficat, rinichi, splină, cord și creier se recoltează de la
animale necropsiate pentru examene virusologice și sânge pentru identificarea anticorpilor.
- Izolarea virusului pe culturi celulare (Vero). Se urmărește formarea sincițiilor la 24
ore după inoculare; evidențierea antigenelor virale sau acizii nucleici prin RT-PCR, test de
imunofluorescență [122].
- Identificarea anticorpilor. Se realizează prin tehnica ELISA sau seroneutralizare
“immune plaque assay”, considerat un test rapid și sensibil (Crameri et al., 2006).

125
 - Examenul histologic. Se evidențiază alterări ale endoteliilor, vasculite, necroze ale
pereților, tromboze, infiltrații cu neutrofile și mononucleare. Formarea de sinciții se observă în
endoteliile vaselor din creier, pulmoni (pneumonie interstițială) și glomerulii renali. Zone cu
micro-infarcte și ischemice se evidențiază în jurul vaselor cu vasculită. În neuroni pot fi văzute
incluzii eozinofilice intracitoplasmatice și intranucleare, meningită nesupurativă cu glioză
(modificare semnificativă a creierului) (Paton et al., 1999); (Phibley et al., 1998); (Lam et al.,
2002). Imunohistologic se observă o înaltă concentrație a antigenelor virale în endoteliul
vaselor de sânge, în particular în cele pulmonare.
Profilaxie specifică. Există încercări de producere a unui vaccin recombinant prin
inserarea genei pentru glicoproteinele virale G sau F, având ca vector virusul pox de canar
(Weingardtl 2006).

13.3. Genul MORBILLIVIRUS

Este un gen complex în care sunt incluse virusuri ce produc îmbolnăviri cu

simptomatologie diversă la un mare număr de specii de animale. Genul grupează virusuri
învelite în peplos pe care se găsesc hemaglutinine, dar spre deosebire de paramyxovirusuri nu
conțin unități de neuraminidază.

13.3.1. Virusul bolii lui Carré (jigodiei)

Canine distemper virus (CDV)

Ecologie. Receptivitatea cea mai ridicată la virusul jigodiei o au carnasierele familiei

Canidae (câinele domestic, câinele dingo, lupul, coiotul, șacalul, câinii sălbatici africani,
vulpile cu urechi mari), apoi specii din familia Mustelidae (dihorul, nurca, vidra, nevăstuica,
jderul, hermina, glutonul, bursucul) și specii din familiile: Procynoidae (ratonul, coati),
Mephitidae (sconcsul), Ursidae (urșii), Ailuridae (panda roșu), Viverridae (zibeta, geneta,
civeta), Hyaenidae (hiene), Herpestidae (manguste), dar și la foci și urși polari (Osterhaus et
al., 1988); (Cattet et al., 2004). Virusul a invadat și familia Felidae (leul, leopardul, tigrul,
ghepardul), acestea contractând virusul de la unele canide sălbatice, fiind anulată opinia
conform căreia felinele sunt refractare (Roelke-Parker et al., 1996). Au fost raportate
îmbolnăviri, chiar cu forme letale, la maimuțe japoneze (Yoshikawa et al., 1989); (Sakai et al.,
2013) și maimuțe Rhesus în China (Qui Wei et al., 2011). Anticorpi au fost identificați la
elefanți asiatici (Oni et al., 2006).

126
 Virusul se găsește în diferite secreții și excreții ale animalelor bolnave, convalescente
sau vindecate, starea de purtător persistând aproximativ 30 de zile. Când un câine infectat sau
un animal sălbatic prezintă tuse, strănută sau latră, eliberează picături de aerosoli în mediul
înconjurător, infectând animalele și suprafețele din apropiere, cum ar fi alimentele, bolurile de
apă și diferite materiale. Boala este rară în țările dezvoltate ca urmare a aplicării unor programe
de vaccinare.
Omul face infecții inaparente, când sângele este virulent timp de 5-6 zile. Virusul
jigodiei este deseori asociat cu apariția sclerozei în plăci la om (Cernescu et Cajal, 1983), însă
acest aspect nu a fost pe deplin demonstrat (Amude et al., 2010). Este menționată posibila
implicare în boala Paget (osteita deformantă) (Reddy, 2004).
Rezistență. Virusul jigodiei este puțin rezistent în mediul exterior, în general nu rezistă
mai mult de 10-20 de zile. Este foarte susceptibil la radiațiile UV și desicare. Temperatura de
20oC îl inactivează după 3 ore, la 56oC rezistă 2-3 minute, în cadavre rezistă 48 de ore.
Numeroși agenți chimici ca fenolul 0,75%, formolul 0,1%, hidroxidul de sodiu 2-4%,
componentele de amoniu cuaternar, omoară virusul în câteva minute.
Morfologie. Particula virală are formă rotundă sau ușor ovală, dimensiuni 150-250 nm,
genom ARNmc, mărimea 15-19 kb. Pe învelișul pericapsidal se exprimă hemaglutinine, însă
efectul hemaglutinant este mai slab decât la alte mixovirusuri.
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite substraturi celulare, îndeosebi pe celule renale,
pulmonare și testiculare de câine și dihor, fibroblaste de pui, pe linii celulare MDCK și VERO,
DBCC, dar și pe alte tipuri de celule (Metzler et al., 1980). În culturile celulare virusul
determină efect citopatic, manifestat prin apariția fenomenului de fuziune cu formarea de
sinciții gigante, cu celule stelate, cu nuclei multipli, cu citoplasma vacuolizată, efect ce se
produce la 3-12 zile de la infectarea celulelor (Karzon et al., 1959). În celule infectate se pot
observa incluzii acidofile intracitoplasmatice și intranucleare. Cultivarea pe embrioni se
realizează mai greu, necesitând în prealabil câteva pasaje oarbe. După un număr de pasaje se
realizează atenuarea patogenității, iar tulpinile respective “avianizate” se utilizează la
prepararea vaccinurilor. Tulpina vaccinală Onderstpoort-Haig se folosește la prepararea
vaccinului anti-jigodios [125]. Foarte sensibil s-a dovedit dihorul. Pasajele repetate pe acest
animal duc la atenuarea progresivă a virulenței pentru câine. Virusul astfel obținut a fost numit
“distemperoid-virus” care pasat repetat pe ouă embrionate, duce la pierderea treptată a
virulenței și pentru dihor, fiind utilizat la prepararea de vaccinuri.
Antigenitate. Este unic din punct de vedere antigenic. Date recente menționează
existența a cel puțin trei linii genetice care circulă în populația canină din anumite areale, între

127
care există diferențe antigenice, aspect demonstrat prin teste de neutralizare încrucișată (Anis
et al., 2018). Prezintă înrudiri antigenice cu virusul pestei bovine, al pestei micilor rumegătoare
și al pojarului (Beineka et al., 2009).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie (prin inhalare de
aerosoli), calea digestivă (ingerarea de alimente contaminate) și pe cale conjunctivală. Virusul
are capacitatea de a infecta diferite celule, (epiteliale, mezenchimale, hematopoietice și neuro-
endocrine) din diferite țesuturi și organe (Beineka et al., 2009). Proteina de fuziune F este
esențială pentru penetrarea virusului în celule și răspândirea de la o celulă la alta. Se replică
inițial în celulele tractusului respirator superior sau în epiteliul mucoasei conjunctivale, apoi în
limfonodulii regionali. De aici se răspândește în sânge, transportat de limfocite, realizând o
viremie primară, sincronă cu febra (în 3-4 zile de la producerea infecției), urmată de
multiplicarea virusului în diferite țesuturi și organe, fiind considerat din acest punct de vedere
un virus pantrop. Virusul este vehiculat în organism prin elementele figurate ale sângelui
(limfocite și monocite, macrofage), realizând viremia secundară, fiind asigurată persistența
virală, inclusiv în sistemul nervos, și după apariția anticorpilor specifici. Efectele replicării
virale în țesuturi determină hiperplazie și prezența de celule gigante multinucleate în organele
limfoide. Funcția imună este perturbată, având loc o depleție limfocitară (imunosupresie),
asociată cu apoptoza (Schobesberger et al., 2005). Virusul are capacitatea de a persista în
diferite țesuturi inclusiv în sistemul nervos (Carvalho et al., 2012). La unii dintre câini (2 din
55) virusul manifestă un neurotropism accentuat. În consecință o parte din animalele afectate
dezvoltă o encefalomielită demielinizantă ce antrenează semne neurologice severe. Procesul
de demielinizare este considerat a fi un model animal pentru scleroza multiplă la om
(Vandevelde et Zurbriggen, 1995).
Infecția naturală. Poartă denumirea de “jigodie” sau “boala lui Carré”. Perioada de
incubație este de 3-7 zile. Boala evoluează acut, uneori benign, urmată de vindecare, alteori
grav, fatală. Sunt caracteristice catarul oculo-nazal seromucos sau mucopurulent, jenă
respiratorie, tuse și diaree, fotofobie, conjunctivită purulentă, uneori cheratită parenchimatoasă,
ulcere corneene și chiar panoftalmie. Se mai poate observa exantem eritematos sau papulo-
veziculos și cheratinizarea cuzineților plantari (boala pernițelor tari). La unele animale, după
2-3 săptămâni de la debutul bolii se înregistrează tulburări nervoase manifestate prin mioclonii,
crize epileptiforme, pareze și paralizii (Carnațiu et al., 1982); (Pop et al., 1988). Din punct de
vedere epidemiologic, boala are un caracter endemic în crescătoriile de câini de serviciu și
animale de blană, în care difuzează repede afectând cu precădere tineretul, morbiditatea

128
ajungând la 40-80%. În gospodăriile populației, boala difuzează mai insidios și are tendință de
permanentizare (Răpuntean et al., 2014).
Diagnostic. Diagnosticul pozitiv se stabilește prin examene de laborator.
- Izolarea virusului. Din diferite secreții oculo-nazale sau probe de organe recoltate în
faza acută (pulmon, limfonoduri, ficat, splină) se fac însămânțări pe celule renale sau testiculare
de câine sau de dihor, urmărindu-se caracterele efectului citopatic. Prezintă semnificație pentru
diagnostic formarea de celule gigante cu nuclei multipli, producerea de incluzii acidofile
intracitoplasmatice și intranucleare. Identificarea virusului se poate face prin microscopie
electronică, IF sau ELISA.
- Examen histopatologic. În toate localizările, specific pentru jigodie este prezența
corpusculilor denumiți Lentz-Sinigalia, situați intranuclear și intra-citoplasmatic în epiteliul
vezicii urinare, în epiteliul gastric și bronhic, în celulele gliale din cornul lui Ammon, bulb,
măduvă, protuberanță și cerebel. Mai prezintă importanță infiltrația limfo-histiocitară și
demielinizarea substanței nervoase (Baba, 1996). Antigenele virale se mai pot evidenția și prin
metode imunohistochimice.
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici. Se practică reacția
de seroneutralizare în culturi celulare și tehnici ELISA.
- Infecția experimentală. Se poate efectua pe căței, dihor sau nevăstuică. Materialul de
inoculat este reprezentat de o suspensie de țesuturi recoltate de la animale moarte în faza acută
de boală, centrifugată și aseptizată cu antibiotice. Se poate administra prin instilații nazale sau
pe cale parenterală. Animalele inoculate vor face boala cu manifestări clinice identice cu cele
din boala naturală.
Profilaxie specifică. În prezent o largă utilizare o au vaccinurile vii atenuate, fie numai
contra jigodiei sau vaccinuri mixte contra principalelor boli la câine (bivalente, trivalente până
la heptavalente). La noi în țară se produc vaccinurile: Disterom (vaccin viu, liofilizat,
recomandat pentru câine, vulpe, nurcă, dihor) și Tetravalent L-CHP (vaccin asociat contra
bolii Carré, hepatitei, parvovirozei și leptospirozei) [124]. Se comercializează și vaccinuri
provenite din import. Vaccinarea se face începând cu vârsta de 8-10 săptămâni, administrarea
făcând-se pe cale s.c., iar rapelurile se fac conform indicațiilor din prospectele ce însoțesc
vaccinurile. Alegerea timpului primei vaccinări ca și eficacitatea acesteia, se corelează cu
nivelul anticorpilor maternali. Se mai prepară un ser hiperimun anti-Carré, care se utilizează în
terapia bolii, dar pentru a fi eficient trebuie administrat în faza incipientă. Se mai pot utiliza
concentrate imunoglobulinice de tipul CANGLOB (DHLaPP și D FORTE), care au
recomandare atât în profilaxie, cât și în terapie [111].

129
 13.3.2. Virusul pestei rumegătoarelor mici
Peste des petits ruminants virus (PPRV)

În ultimii 15 ani PPR s-a răspândit rapid, extinzându-se în alte zone din Africa și părți
mari din Asia, provocând epidemii severe sau chiar pandemii (Saliki90). În țara noastră nu a
fost diagnosticată, dar a fost semnalată în unele țări apropiate geografic: Turcia (Cam et 2005);
Georgia (Donduashvili et al., 2016) și Bulgaria (DAFM109). Din aceste considerente pesta
micilor rumegătoare este atent monitorizată, mai ales că a devenit emergentă în noi regiuni ale
lumii, fiind inclusă de către FAO și OIE/WOAH într-un program de eradicare globală până în
2030 (Baron et al., 2011); (Parida et al., 2015); (Baazizi et al., 2017); [107].
Ecologie. În condiții naturale se îmbolnăvesc rumegătoarele mici, respectiv oile și
caprele. Sunt mai sensibile caprele, comparativ cu oile, precum și animalele tinere de 3-18 luni.
Receptivitatea mai ridicată o prezintă rasele pitice din Africa de Vest: lagunară, Kirdi, Dwartf
(capre) și Djallonke (oi). Ocazional au fost descrise îmbolnăviri la bivoli (în India)
(Govindarajan et al., 1997), la cămile în Sudan (Khalafalla et al., 2010), Etiopia (Abraham et
al., 2005) și Iran (Zakian et al., 2016). Bovinele sunt infectate, obișnuit asimptomatic. Virusul
a fost identificat la mai multe specii de animale sălbatice crescute în captivitate: Gazella spp,
Capra ibex, Oryx și altele (Furley et al., 1987); (Lefévre, 1991); [104]. Animalele bolnave
elimină virusul prin secreții nazale și oculare, salivă și fecale, probabil și prin lapte [104].
Virusul a fost izolat din fecalele caprelor însănătoșite (Ezeibe et al., 2008). Virusul se transmite
obișnuit prin contact direct, mai ales în aglomerările de animale. Boala are o înaltă
contagiozitate mai ales când se declanșează în efective naive. Cel mai adesea se produc
izbucniri epidemice sub formă de valuri ce se succed la intervale de 4-5 ani, corelate cu unele
schimbări climatice, structura populațiilor de mici rumegătoare și statusul imun al animalelor
din turmă. Nu prezintă risc pentru om [110].
Rezistență. Virusul este relativ fragil în mediu. Este distrus la 50oC în 30 minute. Este
inactivat de pH <4,0 și >11,0, fiind stabil între 5,8-10,0. Este sensibil la alcool, fenol, hidrat de
sodiu, acid citric, iodofori, detergenți [123]. Supraviețuiește perioade lungi de timp în țesuturi
refrigerate și congelate [115]; [123].
Morfologie. Virusul are, în general, caracterele morfologice ale virusului pestei bovine
[116]. Prezintă însă variabilitate privind mărimea, aceasta fiind cuprinsă între 400-500 nm,
formă rotundă sau ovoidală. Este un virus anvelopat, cu genom ARNmc, nucleocapsidă
helicală, având șase proteine structurale (Parida et al., 2015).

130
 Cultivarea. Se face pe diferite sisteme celulare, cum sunt celule renale embrionare de
miel, celule renale embrionare de capră, vițel, maimuță, celule amniotice umane sau pe diverse
linii celulare (VERO, BHK-21, BSC, MDBK, B95a). Necesită efectuarea de pasaje oarbe
[105]; [106]. Efectul citopatic apare între 5-15 zile și constă în formarea de sinciții și incluzii
eozinofile intracitoplasmatice și uneori intranucleare.
Antigenitate. Virusul este strâns înrudit antigenic cu virusul pestei bovine și se produc
reacții încrucișate în reacțiile serologice. Nu prezintă variații privind patogenitatea, ceea ce îl
diferențiază de virusul pestei bovine. Animalele trecute prin boală câștigă o imunitatea
puternică cu prezența de anticorpi ce durează cel puțin 4 ani, sau chiar toată viața (Lefévre,
1991). Prin tehnici de secvențiere a acidului nucleic, virusul pestei micilor rumegătoare este
divizat în 4 lineaje genetic distincte, cu următoarea origine și răspândire: lineajele 1 (Senegal)
și 2 (Nigeria) se găsesc în principal în Africa de Vest; lineajul 3 (Sudan) se identifică dominant
în Africa de Est și lineajul 4 (probabil India), cunoscut de mult timp ca linia asiatică, dar care
s-a răspândit și pe continentul african, devenind cea mai extinsă linie dintre toate (Kwiatek et
al., 2011); (Parida et al., 2015); [123].
Patogeneză. Transmiterea se face pe cale aeriană (aerosoli) și poarta de intrare a
virusului este mucoasa nazofaringiană. Consecutiv viremiei, se răspândește în limfonodulii
viscerali, măduva osoasă, splină, mucoasa tubului digestiv și sistemul respirator, producând
leziuni severe ale țesuturilor epiteliale și limfoide (Chauhan et al., 2009). Limfonodulii,
țesuturile limfoide și tractusul digestiv sunt locurile predominante pentru replicare, aspect
demonstrat în condiții experimentale, atât la oi cât și la capre (Truong et al., 2014). Virusul
virulent este înalt limfotropic și induce adesea imunosupresie, fiind favorizate infecțiile
bacteriene secundare, îndeosebi cu Pasteurella multocida și Mannheimia haemolytica, sau sunt
reactivate boli parazitare latente (coccidioza, piroplasmoza și altele).
Infecția naturală. Este numită “pesta micilor rumegătoare”, dar este cunoscută și sub
alte denumiri cum ar fi “pseudopesta rumegătoarelor”, “pneumoenterita” sau “kata” în dialect
african. Perioada de incubație este cuprinsă între 2-10 zile (2-6 zile). Boala poate să evolueze
cu forme supraacute (la animale naive), și cu forme acute, subacute, până la forme fruste sau
inaparente, în efective sau areale în care boala a mai evoluat. În formele supraacute animale
prezintă stare tifică, cu febră, depresie severă urmate de moarte. În formele acute de boală, la
animalele bolnave se constată jetaj seromucos, epiforă, hipersalivație, ulcerații ale mucoasei
bucale, ale limbii, sialoree, diaree sangvinolentă profuză și simptome de bronhopneumonie în
faza finală a bolii. Leziunile necrotice pot să se constate și pe alte membrane mucoase, inclusiv
pe cele ale cavităților nazale (care pot fi obturate de secreții), vulvă și mucoasa vaginală, unele

131
animale pot avorta, evoluția fiind de 5-6 zile (Lefévre, 1991); (Balamurgan et al., 2014); [117],
[123]. În focarele severe de boală rata morbidității poate ajunge la 90-100% cu mortalitate de
100%, iar în focarele mai puțin severe morbiditatea nu depășește 50%. Boala este mai severă
la capre, comparativ cu oile. La gazele (efectiv de 200 animale) crescute în condiții se semi-
libertate este descrisă o evoluție gravă supraacută, cu morbiditate de 50% și mortalitate de
100% (Elzein et al., 2004). La bovine infecția este inaparentă, dar la acestea se constată
formarea de anticorpi (Lefévre, 1991). La bivoli (Bubalus bubalis) s-au descris cazuri ce au
evoluat cu congestie conjunctivală, salivație profuză și depresie severă (Govindarajan et al.,
1997). La cămile, boala poate evolua cu morți subite, eroziuni bucale, conjunctivite și cheratite
ulcerative, dermatită severă și/sau cu tulburări digestive (colici cu diaree gălbuie,
sangvinolentă), dificultăți respiratorii și avorturi (Khalafalla et al., 2010); (Zakian et al., 2016).
Tabloul morfopatologic este dominat de leziuni erozive și ulcerative la nivelul cavității bucale
și tubului digestiv [105]; [106].
Diagnostic. Se confirmă prin examene de laborator: probe de organe (pentru examene
virusologice) și sânge (pentru examene serologice).
- Examen virusologic: izolarea virusului pe celule renale sau pulmonare de fetus ovin,
B95a (celule de marmosetă), Vero (African green monkey kidney) [117]; evidențierea
antigenului viral în limfonoduri și splină, prin imunofluorescență, ELISA (diverse variante),
PCR sau RT-PCR și RT-PCR-ELISA (Couacy-Hymann et al., 2002).
- Examen serologic. Anticorpii din ser se decelează prin ELISA, RFC, VN, ID, IHA,
contraimunelectroforeză [105]; [106]. Seroneutralizarea în microplăci permite diferențierea
între infecția cu virusul pestei rumegătoarelor mici și cea cu virusul pestei bovine. La noi în
țară se utilizează testul ELISAc ca metodă de supraveghere.
Imunoprofilaxie. În zonele endemice se bazează pe utilizarea de vaccinuri atenuate
heterologe de virus pestos bovin (sușa Plowright) cultivată pe culturi celulare sau vaccinuri
inactivate cu cloroform. S-au conceput și alte vaccinuri omoloage (sușa Nigeria 75/1) atenuată
prin pasaje pe celule VERO (Diallo et al., 1989) și tulpina Sungri 96, folosite ca vaccinări de
masă în zonele endemice. Sunt încercate și vaccinuri recombinante (asociere cu capripox virus
sau cu un adenovirus) (Caufour et al., 2014); (Rojas et al., 2017). Astfel de vaccinuri
recombinante reprezintă strategii atractive pentru imunizare și ar permite diferențierea
animalelor infectate de cele vaccinate, așa numita abordare DIVA (Differentiating Infected
from Vaccinated Animals) (Chen et al., 2010); (Rojas et al., 2017). Pentru a asigura stabilitatea
vaccinurilor vii atenuate, se folosesc ca stabilizatori hidrolizat de albumină și sucroză, care
asigură valabilitatea pentru 30 de zile, fără a fi necesar lanț rece (Mariner et al., 2017).

132
 13.4. Genul RESPIROVIRUS

13.4.1. Virusul parainfluenței 3 bovin

Bovine parainfluenza virus-3 (BPIV-3)

Ecologie. Sunt receptive la acțiunea virusului bovinele, în mod deosebit vițeii de la 15

zile până la 10-12 luni, sensibilitatea maximă fiind la vârsta de 3-5 luni. Virusul se izolează
din exsudat nazal și traheal, sânge, amigdale, limfonodulii mediastinali, pulmon, alte organe,
conținut intestinal și fecale. Anchetele serologice au arătat că virusul PI-3 s-a depistat la
oameni, cai, capre, bubaline, taurine, porcine, ovine, câini și maimuțe, dar și la unele animale
sălbatice (urs, zimbru, mistreț, vulpe, capră neagră, iepure, bizam și șobolan). S-a izolat și din
secreții prepuțiale de taur (Dennet et al., 1973). Sursele de infecție sunt reprezentate de
animalele bolnave, de cele trecute prin boală, cele cu forme subclinice purtătoare și
eliminatoare, de organele rezultate în urma sacrificărilor de necesitate, precum și diferite
materiale din mediul înconjurător contaminate. Virusul este prezent și se propagă rapid în
exploatațiile industriale de creștere în sistem intensiv, când se pun în contact viței de origini
diferite, cu un status imunologic foarte variat, stres de transport și de adaptare, cazați în
adăposturi și condiții de zooigienă precare, în care se creează o intensă presiune de contaminare
(Faye, 1973); (Răpuntean, 1975).
Rezistență. Virusul este inactivat de eter 20% și cloroform 5%, este distrus de formol,
raze UV și pH-3. Este inactivat la 56oC în o oră și la 37oC în 5 ore. Rezistă la congelări și
decongelări succesive. Sub formă liofilizată rezistă până la 2 ani (Secașiu, 2005).
Morfologie. Particula virală are formă sferică, diametrul de 200-240 nm, dar există și
particule mai mici de 100-140 nm sau mai mari de 300-800 nm. Anvelopa externă este de
natură glicoproteică, acoperită cu spiculi reprezentând hemaglutinina, care este responsabilă
de fenomenele de hemadsorbție și hemaglutinare (Secașiu, 2005). Reconstrucția filogenetică
bazată pe secvențele nucleotidice ale proteinei M și a genomului întreg, a demonstrat existența
a două genotipuri distincte BPIV-3a și BPIV-3b (Horwood, 2008).
Cultivare. Virusul se cultivă pe mai multe tipuri de celule renale de bovine, maimuță,
porc, cal, iepure, dar și pe linii celulare cum sunt HeLa, KB, Hep-2, BHK-21, celule renale
embrionare de bovine și ovine, precum și celule traheale de vițel. O bună dezvoltare se obține
pe celule MDBK (Mandin-Darby Bovine Kidney) (Conceição et al., 2007). În cultură se
produce efect citopatic care diferă după tulpina de virus și se traduce prin subțierea celulelor,
apariția de granulații, retractarea lor și dislocarea de pe suprafață. În general, efectul citopatic

133
apare în decurs de 2-3 zile, uneori mai târziu, chiar 10 zile. Tulpinile bovine determină formarea
de sinciții și incluzii intracitoplasmatice eozinofilice (5-10 nm), care apar după 16-40 de ore.
Antigenitate. Animalele convalescente dezvoltă un răspuns imun puternic, cu formarea
de anticorpi inhibitori ai hemaglutinării și neuraminidazei și anticorpi neutralizanți. Toți acești
anticorpi sunt direcționați împotriva proteinelor hemaglutinină-neuraminidază. Imunitatea
indusă este însă de scurtă durată, și animalele devin susceptibile la reinfecții după câteva luni.
Patogeneză. Virusul PI-3 este pneumotrop iar în condiții naturale pătrunde în organism
pe cale nazală, uneori pe cale bucală odată cu alimentele contaminate. Se fixează la nivelul
tonsilelor, trecând apoi în aparatul respirator prin intermediul laringelui. Multiplicarea
virusului se produce dominant la nivelul tractusului respirator, dar poate să aibă loc și în alte
organe. Trecerea prin sânge este tranzitorie și nu durează decât 2-3 zile. Către a 7-10 a zi de
boală, apar anticorpii specifici inhibând multiplicarea virală, inițial din sânge, apoi din alte
organe și în final din suprafața respiratorie. Exsudatul nazal devine steril după 10-12 zile de
boală (Dawson, 1964); (Dawson et al., 1965). Multiplicarea virusului în epiteliul respirator
determină perturbări morfo-fiziologice locale, începând cu alterarea funcției defensive a
pulmonului, interesând clearence-ul muco-ciliar, cu inhibarea funcției macrofagelor parieto-
alveolare și mezenchimo-vasculare, cu dispariția surfactantului, diminuarea cantitativă a unor
peptide antimicrobiene din bariera pulmonară, cum ar fi α și β defensinele prezente în
polimorfonucleare și celulele epiteliale (Paul et al., 1979); (Brogden, et al., 1998); (Secașiu,
2005). Efectul citopatic al virusului asupra celulelor din pereții bronhiali și alveolari, cât și
modificările calitative ale mucusului și perturbările unor factori umorali (complement, lizozim
și IgAs), cât și diminuarea funcțiilor fagocitare ale neutrofilelor și macrofagelor, favorizează
implantarea și multiplicarea bacteriilor (Răpuntean, 1975).
Infecția naturală. Este descrisă ca entitate bine conturată la bovine, dar la alte specii
cum sunt ovine, canide, feline, suine, ecvine și altele, au fost descrise îmbolnăviri manifestate
prin tulburări respiratorii de gravitate variabilă și leziuni de pneumonie și se evidențiază deseori
anticorpi anti PI-3 (Răpuntean, 1975); (Pop et al., 1979).
- La bovine. Boala produsă de virusul PI-3 este cunoscută sub numele de “parainfluența
bovină“ sau “febra de transport”, “gripa bovină” și considerată ca o afecțiune benignă, cu mare
putere de difuziune, larg răspândită în populația bovină, îndeosebi la tineretul din fermele de
creștere intensivă. Este vorba de fapt de un sindrom respirator produs de mai mulți agenți
etiologici, dintre care virusul PI-3 este aproape nelipsit. Infecția virală simplă, atât infecția
naturală cât și cea experimentală, evoluează ca o boală respiratorie benignă, însă complicată cu
flora bacteriană se instalează afecțiuni respiratorii de gravitate variabilă, dominante fiind

134
manifestările respiratorii de pneumonie și/sau bronhopneumonie cu evoluție supraacută, acută,
subacută sau forme benigne. Frecvent se produc complicații cu microfloră de asociație,
îndeosebi cu Pasteurella multocida, Mannheimia haemolytica, Arcanobacterium pyogenes și
altele (Răpuntean, 1975); (Secașiu, 2005).
- La ovine. Sunt afectate oile de toate vârstele și rasele, dar cu precădere tineretul din
sistemele intensive de creștere (Pop et al., 1979). Clinic se constată tulburări respiratorii,
exprimate prin jetaj seromucos, tuse și alte manifestări ale pneumoniei sau bronhopneumoniei.
În îngrășătorii au fost semnalate și encefalite. Evoluția poate fi acută, subacută și cronică.
Deseori se produc complicații cu floră microbiană de asociație, în special cu Mannheimia
haemolytica (Brogden et al., 1998); (Secașiu, 2005).
Diagnostic. Stabilirea infecției cu virusul PI-3 se face prin examene de laborator:
- Izolarea virusului. Se fac inoculări pe culturi de celule sau pe ouă embrionate. Virusul
se identifică pe baza efectului citopatic, prezența incluziilor eozinofile intracitoplasmatice și
intranucleare, prin microscopia electronică, imunofluorescență sau seroneutralizare. Folosirea
tehnicii PCR permite evidențierea virusului PI-3 în mucusul nazal.
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor prin reacția de inhibare a
hemaglutinării, seroneutralizare în culturi celulare și tehnici ELISA. Pentru evidențierea unei
infecții active se recomandă urmărirea titrului de anticorpi în dinamică.
- Examen histopatologic. Se evidențiază proliferarea și sincițializarea celulelor
epiteliale de la nivelul alveolelor și bronhiolelor, precum și prezența incluziilor acidofile în
citoplasmă și nucleu. În lumenul alveolelor pulmonare se pot evidenția celule gigante, sinciții,
provenite din contopirea pneumocitelor granuloase descuamate (Baba, 1996).
- Infecția experimentală. Se poate practica pe viței sau miei în scopul stabilirii
patogenității tulpinilor izolate.
Imunoprofilaxie. Vaccinurile sunt preparate din tulpini atenuate și pot fi numai anti-
PI-3 sau vaccinuri mixte, în care se includ și alte virusuri IBR/IPV, BVD-MD sau diferite
bacterii mai ales P. multocida și M. haemolytica (Răpuntean, 1975); (Secașiu, 2005). Au fost
utilizate și vaccinuri tisulare inactivate cu formol având ca masă antigenică țesut pulmonar
recoltat de la viței cu forme acute de boală (Răpuntean, 1976); (Răpuntean, 1981). Au fost
realizate și vaccinuri bazate pe tehnologia ADN recombinant, în care gene ce codifică o
glicoproteină a virusului PI-3 a fost inserată în baculovirus. De asemenea, prin tehnici similare
s-au obținut și vaccinuri subunitare, polivalente (Weiblen et al., 1982). Vaccinurile preparate
din tulpini vii modificate se pot administra pe cale nazală (prima administrare), având loc o

135
 stimulare imună locală cu producerea de anticorpi de tip IgAs; următoarele vaccinări vor fi
făcute pe cale parenterală (Elis, 2010).
Bibliografie
1. Abraham G., Sintayehu A., Libeau G., Albina E., Roger F.,
Laekemariam Y., Absyneh D., Awoke K.M., (2005) Antibody
seroprevalence against peste des petits ruminants (PPR) virus
camelas, cattle, goats and sheep in Ethiopia. Prev. Vet. Med.,
70(1-2): 51-57.
2. Amude A.M., Alfieri A.F., Alfieri A.A., (2010) Canine
distemper virus and multiple sclerosis: A real or anecdotal
association. Curr. Res. Technol. Edication Appl. Microbiol.
Biotechnol., p. 737-745 (A. Mendez-Vilas Ed).
3. Anis E., Holford A.L., Galyon G.D., Wilkes R.P., (2018)
Antigenic analysis of genetic variants of Canine distemper virus.
Vet. Microbiol., 2019: 154-160;
4. Baazizi R., Mahapatra M., Clarke B.D., Ait-Oudhia K.,
Parida S., (2017) Peste des petits ruminants (PPR): A neglected
tropical disease in Maghreb region of North African and its
threat to Europe. PLoS ONE 12(4): e0175461.
5. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București, p. 91-92; 234-235;
6. Balamurugan V., Hemadri D., Gajendragad M.R., Singh
R.K., Rahman H., (2014) Diagnosis and control of peste des
petits ruminants: a comprehensive review. Virusdiseases, 25(1):
39-56.
7. Banerjee S., Gupta N., Kodan P., Mittal A., Ray Y., Nischal
N., Soneja M., Biswas A., Wig N., (2019) Nipah virus disease:
A rare and intractable disease. Intractable Rare Dis. Res., 8(1):
1-8.
8. Briggs R.E., Kehrli M., Frank G.H., (1988) Effects of
infection with parainfluenza-3 virus and infectious bovine
rhinotracheitis virus on neutrophil function in calves. Am. J. Vet.
Res., 49(5): 682-686.
9. Baron M. D., Parida S., Oura C. A., (2011) Peste des petits
ruminants: a suitable candidate for eradication ? Vet. Rec.,
169(1): 16-21;
10. Bastiaensen P., Denormandie N., Squarzoni Cecile, Bidjeh
K., Diop B. A., Bessin R., (2007) Eradication planétaire de la
peste bovine: la dernière ligne droit. Tropicultura, 26(2): 113-
118;
11. Beineka A., Puff C., Seehusen F., Baumgärtner W., (2009)
Pathogenesis and immunopathology of systemic and nervous
canine distemper. Vet. Immunol. Immunopathol., 127(1-2): 1-
18;
12. Breed A. C., Breed M. F., Meers J., Field H. E., (2011)
Evidence of endemic Hendra virus infection in flying-foxes
(Pteropus conspici-llatus), implications for disease risck
managements. PLoS, 6(12), pe28816.
13. Briand F-X., Henry A., Massin P., Jestin Véronique (2012)
Complete Genom Sequence of a Novel Paramyxovirus. J. Virol.,
86(14): 7710.
14. Brogden K. A., Lehmkuhl H. D., Cultip R. C., (1998)
Pasteurella haemolytica complicated respiratory infections in
sheep and goats. Vet. Res., 29(3-4): 233-254;
15. Brown C., King D.J., Seal B.S., (1999) Pathogenesis of
Newcastle disease in chickens experimentally infected of
different virulence. Vet. Pathol., 36(2): 125-132;
16. Cam Y., Gencay A., Beyaz L., Atalay O., Atasever A., Ozkul
A., Kibar M., (2005) Peste des petits ruminants in a sheep and
goat flock in Kayseri province, Turkey. Vet. Rec., 157(17): 523-
524.
17. Carnațiu E., Dabija Gh., Stoenescu D., (1982) Patologie
canină. Editura Ceres București, p. 114, 342-343;
18. Carvalho O.V., Botelho C.V., Torres Fereira C.G., Oldemar
Scherer P., Pinheiro Soares-Martins J.A., Almeida M.R.,
Junior Silva A., (2012) Immunopathogenic mechanisms of
136
canine distemper virus. Advances in Virology, Article ID
163860; http://dx.doi.org/10.1155/2012/163860;
19. Cattet M.R., Duignan P.J., House C.A., Aubin D.J., (2004)
Antibodies to canine distemper and phocine distemper viruses in
polar bear from the Canadian arctic. J. Wildl. Dis., 40(2): 338-
342.
20. Caufour P., Rufael T., Lamien C.E., Lancelot R., Kidane G.,
Awel D., Sertse T., Kwiatek O., Libeau G., Sahle M., Diallo
A., Albina E., (2014) Protective efficacy of a single
immunisation with capripoxvirus-vectored recombinantpeste
des petits ruminants vaccines in presence of pre-exting
immunity. Vaccine, 32(30): 3772-3779.
21. Cernescu C., Cajal N., (1983) Patogenia infecției virale
cronice. Editura Academiei Române, București, p. 94-116;
22. Chakrabarti S., King J. D., Afonso C., Swayne D., Cardona
J. C., Kuney R. D., Gerry C. A., (2007) Detection and Isolation
of Exotic Newcastle Disaese Virus from Field-Collected Flies.
J. Med. Entomol., 44(5): 840-844;
23. Chauhan H.C., Chandel B.S., Kher H.N., Dadawala A.I.,
Agrawal S.M., (2009) Pesti des petits ruminants virus infections
in animals. Veterinary World, 2(4): 150-155.
24. Chen W., Hu S., Qu L., Hu Q., Zhang Q., Zhi H., Huang K.,
Bu Z., (2010) A goat poxvirus-vectored peste-des-petits
ruminants vaccine induces longlasting neutralisation antibody to
high levels in goats and sheep. Vaccine 28(30): 4742-4750.
25. Chua K. B., Goh K. J., Wong K. T., et al., (1999), Fatal
encephalitis due to Nipah virus among pig farmers in Malaysia.
Lancet, 354, 1257-1259;
26. Conceição M.M., Tonso A., Freitas C.B., Pereira C.A.,
(2007) Viral antigen production in cell culture on microcarriers
Bovine parainfluenza 3 virus and MDBK cells. Vaccine, 25(45):
7785-95;
27. Connaris Hele, Takimoto T., Russell R., Crennell Susan,
Moustafa I., Portner A., Taylor G., (2002) Probing the sialic
acid binding of the hemagglutinin neuraminidase of Newcastle
disease virus: identification of key amino acid involved in cell
binding, catalysis and fusion. J. Virol., 76(4): 1816-1824;
28. Couacy-Hymann E., Bodio C., Danho T., Libeau G., Diallo
A., (2007) Evaluation of the virulence of strains of peste-des-
petits-ruminants virus (PPRV) in experimentally infected dwarf
goats. Vet. J., 173(1): 178-183.
29. Crameri G., Wang L-F., Morrissy C. W. J. A., Eaton B. T.,
(2002) A rapid immune plaque assey for the detection of Hendra
and Nipah viruses and anti-virus antibodies. J. Virol. Method.,
99: 41-51;
30. Daniels P., (1999), Experimental infection of pigs and cats at
CSIRO AAHL – Preliminary Observations. A working paper for
WHO Meeting on Malaysia, 19-21 st. July, 1999;
31. Dawson P. S., Darbyshire J. G., Lamont P. H., (1965) The
inoculation of calves with para-influenza-3 virus. Res. Vet. Sci,
6: 108-114;
32. Dawson P. S., Darbyshire J. H., Lamont P. H., Paterson A.
B., (1964) Pneumonies a virus para-influenza–3 chez le veau.
Vet. Rec. 76: 434-435.
33. Dennet D. P., Johnson R. H., Ladds P. W., (1973) Isolation of
parainfluenza type–3 virus from the prepuce of bulls in Northern
Queensland. Austral. Vet. J., 49(2): 108-109.
34. Diallo A., Taylor W.P., Lefébre P.C., Provost A., (1989)
Atténuation dʹune souche du virus de la PPR. Candidat pour un
vaccine homologue vivant. Rev. Elev. Méd. Vét. Pays trop.,
42(3): 311-319.
35. Donduashvili M., Goginashvili K., Toklikishvili N., Tigilauri
T., Gelashvili L., Avaliani L., Khartskhia N., Loitsch A.,
Bataille A., Libeau G., Diallo A., Dundon W.G., (2016)
 Identification of Peste des Petits Ruminants Virus, Georgia,
2016. Emerg. Infect. Dis., 24(8): 1576-1577.
36. Ellis J. A., (2010) Bovine Parainfluenza-3 virus. Vet. North.
Am. Food Anim. Pract., 26(3), p. 575-593
37. Elzein E.M., Housawi F.M., Bashareek Y., Gameel A.A., Al-
Afaleg A.L., Andeson E., (2004) Severe PPR infection in
gazelles kept under semi-free range conditions. J. Vet. Med.
Infect. Dis. Public Health, 51(2): 68-71.
38. Epstein J. H., Rahman S. A., Zambriski J. A., Halpin K.,
Meehan G., Jamaluddin A. A., Hassan S. S., Field H. E.,
Hyatt A. D., Daszak P., (2006) Feral cats and risk for Nipah
virus trans-mission. Aust. Vet. J., 78, 279-280.
39. Ezeibe M.C., Okoroafor O.N., Ngene A.A., Eze J.I., Eze I.C.,
Ugonabo J.A., (2008) Persistent detection of peste petits
ruminants in the faeces of recovered goats. Trop. Anim. Health
Prod., 40: 517-519.
40. Faye P., (1973) Maladies infectieuses respiratories enzootiqes
du veau en elevage intensif. Etiologie. Pathogenie. Diagnostic
experimental. Rec. Med. Vet.,149(9): 1123-1136;
41. Field H., Yob J., Rashdi A., Morriss C., (1999), Nipah virus,
the search for a natural reservoir. A working papaer for WHO
meeting on Zoonotic Paramyxoviruses, Kuala Lumpur,
Malaysia, 19-21st, July 1999.
42. Furley C.W., Taylor W.P., Obi T.U., (1987) An outbreak of
peste des petits ruminants in a zoological collection. Vet. Rec.,
121(19): 443-447.
43. Ghiamirad M., Pourbakhsh A., Keyvanfar H., Momayaz R.,
Charkhkar S., Ashtari A., (2010) Isolation and
characterization of Newcastle disease virus from ostriches in
Iran. Microb. Res., 4(23): 2429-2497.
44. Govindarajan R., Koteeswaran A., Venugopalan A.T.,
Shyam G., Shaouna S., Shaila M.S., (1997) Isolation of pestes
des petits ruminants virus from an outbreack in Indian buffalo
(Bubalus bubalis). Vet. Rec., 141: 573-574.
45. Haddas R., Meir R., Perk S., Horowitz I., Lapin E.,
Rosenbluth E., Lublin A., (2014) Newcastle disease virus in
little owls (Athene noctua) and African penguins (Sphenicus
demersus) in an iseaeli zoo. Transbound. Emerg. Dis., 61(6): 79-
82.
46. Halpin K., Young P. L., Field H., MacKenzie J. S., (2000)
Isolation of Hendra virus ftom pteroptid bats: a natural reservoir
of Hendra virus. J. Gen. Virol., 81: 1927-1932.
47. Horwood F. P., Gravel J. Lillian, Mohoney T. J., (2008)
Identification of two distinct bovine parainfluenza virus type 3.
J. Gen. Virol., 98(7): 1643-1648.
48. Jain S., McGinnes L.W., Morrison T.G., (2007)
Thiol/disulfide exchange is required for membrane fusion
directed by the Newcastle disease virus fusion protein. J. Virol.,
81(5): 2328-2339.
49. Johnson D.C., Couvillon C.E., Pearson J.E., (1986) Failure to
Demonstrate Viscerotropic Velogenic Newcastle Disease in
Psittacine Birds in the Republic of the Phillippines. Avian Dis.,
30(4): 813-815
50. KarzonD., Bussell H. R., (1959) Cytopathic Effect of Canine
Distemper Virus in Tissue Culture. Science, 130(3390): 1708-
1709.
51. Karki Gaurab, (2018) Nipah virus: Structure and genome,
mode of transmission, Pathogenesis, Symptoms, prevention and
treatment. www.onlinebiologynotes.com/.
52. Kerr R. J., (2000), Nipah virus. Infec. Dis. Rev., 2(2), 53-54.
53. Khalafalla A.I., Saeed I.K., Ali Y.H., Abdurrahman M.B.,
Kwiatek O., Libeau G., Obeida A.A., Abbas Z., (2010) An
outbreak of peste des petits ruminants (PPR) in camels in the
Sudan. Acta Trop., 116(2): 161-165.
54. Kwiatek O., Ali Y.H., Saeed I.K., Khalafalla A.I., Mohamed
O.I., Obeida A.A., Magdi B., Osman H.M., Taha, K. M.,
(2011) Asian Lineage of Peste des Petits Ruminants Virus,
Africa". Emerging Infectious Diseases. 17(7): 1223–1231.
55. Lam Kit Sai, Chua Bing Kaw, (2002) Nipah virus encephalitis
in Malaysia. Clin. Infect. Dis., 34(supp. 2): 48-51.
56. Lefévre P. C., (1991) Une maladie en pleine expansion: La
peste des Petits Ruminants. Revue Mondiale de Zootechnie, 66:
55-58.
137
57. Li M., Embury-Hyatt C., Weingartl M. Hana, (2010)
Experimental inoculation study indicates swine as a potential
host for Hendra Virus. Vet. Res., 41(3): 33.
58. Lund T. B., Tiwari A., Galbraith S., Baron D. M., Morisson
W. I., Barett T., (2000) Vaccination of cattle attenuated
rinderpest virus stimulates CD4+ T cell responses with broad
viral antigen specificity. J. Gen. Virol., 81: 2137-2146.
59. Mariner J.C., Gachanja J., Tindih S.H., Toye P., (2017) A
thermostable presentation of the live, attenuated peste des petits
tuminants vaccine in use in Africa and Asia. Vaccine, 35(30):
3773-3779.
60. Metzler A. E., Higgins R. J., Krakowka S., Koestner A.,
(1980) Virulence of tissue culture-propagated canine distemper
virus. Infect. Immun., 29(3): 940-944.
61. Moga Mânzat R., Vasiu C., Secașiu V., Răpuntean Gh.,
(2005) Boli produse de virusuri din familia Paramyxoviridae. În
Boli virotice și prionice ale animalelor. Editura Brumar,
Timișoara, p. 414-473.
62. Marsh GA, Todd S, Foord A, Hansson E, Davies K, Wright
L, Morrissy C, Halpin K, Middleton D, Field HE, Daniels P,
Wang LF., (2010) Genome sequence conservation of Hendra
virus isolates during spillover to horses, Australia. Emer. Infec.
Dis., 16(11): 1767-1769.
63. Morrison T. G., (2003) Review Structure and function of a
paramyxo-virus fusion protein. Biochim. Biophys. Acta,
1614(1): 73-84.
64. Nakamura K., Ohta Y., Abe Y., Imai K., Yamada M., (2004)
Pathogenesis of conjunctivitis caused by Newcastle disease
viruses in specific-pathogen-free chickens. Avian. Pathol.,
33(3): 371-376.
65. Nor Mohd M. N., (1999), “Emergency report”. Disease
Information, 12(20), 28 may 1999.
66. Nor Mohd M. N., Gan C. H., Ong B. L., (2000), Nipah virus
infection of pigs in peninsular Malaysia. Rev. Sci. Tech. OIE,
19(1): 160-165.
67. Oni O., Wajiwalku W., Boodde O., Chumsing W., (2006)
Canine distemper virus antibodies in the Asian elephant
(Elaphas maximus). Vet. Rec., 159(13): 420-421.
68. Onunkwo O., Momoh M. A., (1981) Characte-rization of a
Newcastle virus isolated from a parrot (Psittacus erythacus) in
Nigeria. J. Wildl. Dis., 17(3): 463-465.
69. Osterhaus A.D.M.E., Groen J., De Vries P., Uytdehaag
F.F.C.M., Klingeborn R., Zarnke R., (1988) Canine distemper
virus in seals. Nature, 335: 403-404.
70. Ozawa Y., Ong B.L., An S.H., (2001), Systemes de tracabilite
ascendente utilises lors des epizooties recentes en Asie. Rev. Sci.
tech. Off. int. Epiz., 20(2): 605-613.
71. Parida S., Muniraju M., Mahapatra M., Muthuchelvan D.,
Buczkowski H., Banyard A.C., (2015) Peste des petits
ruminants. Vet. Microbiol., 181(1-2): 90-106.
72. Paton N. I., Leo Y. S., Zaki S. R., et al., (1999), Nipah Virus
Infection of Abattoir Workers. The Lancet, 354: 1253-1256.
73. Paul I., Coțofan Otilia, Olarian Elena (1979) Cercetări
Agronomice în Modova, 3: 107.
74. Phibley A.W., Kirkland P. D., Ross A. D., Davis R. J.,
Glasson A. B., Love R. J., Daniels P. W., Gould A. R., Hyatt
A. D., (1998) An Apparently New Virus (Fam
Paramyxoviridae) Infection for Pigs, Humans and Fruits Bats.
Emerg. Infect. Dis., 4(2): 269-271.
75. Plămădeală S., Plămădeală Irina (1997) Paramixoviroza
porumbeilor. Rev. Rom. Med. Vet., 7(4): 441-453.
76. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., Slavcovici N., Cîrsteț I.,
(1979) Serological survey of indigenous Romanian and
Imported sheep for parainfluenza-3 virus. Rev. de Zoot, și Med.
Vet., 145-149.
77. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxia și
combaterea în boli infecțioase la animale. Editura Ceres,
București.
78. Qui Wei, Zheng Y., Zhang S., Fan Q., Liu H., Zhang F.,
Wang W., Liao G., Hu R., (2011) Canine distemper outbreak
in Rhesus Monkey, China. Emer. Infect. Dis., 17(8): 1541-1543.
79. Ramlee R., (2000), Managing the public during the Nipah virus
outbreak in Negeri sembilan. Buletin Kesihtan Masyarakat Isu
Khas: 69-74.
80. Răpuntean Gh., (1975) Studiu asupra pneumopatiilor cu
caracter enzootic la tineretul bovin. Teza de doctorat, București.
81. Răpuntean Gh., (1976) Utilizarea unui vaccin tisular în
prevenirea pneumopatiilor la viței. Rev. de Creșt. Anim. 7: 52.
82. Răpuntean Gh., (1981) Aspecte privind imunoprofilaxia în
bolile respiratorii ale tineretului bovin. Culegere de Med. Vet.,
București, vol. V: 51-60.
83. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia
Paramyxoviridae: in Virusologie Veterinară Specială. Editura
Colorama, Cluj-Napoca, p. 253-296.
84. Reddy S.V., (2004) Etiology of Pagetʹs disease and osteoclast
abnormalities. J. Cell Biochem., 93(4): 688-96.
85. Roelke-Parker M. E., Munson L., Paker C., et al., (1996) A
canine distemper virus epidemic in Serengeti lions (Panthera
leo). Nature, 379 (6565): 441-445.
86. Rojas M.J., Avia M., Pascual E., Sevilla N., Martin V., (2017)
Vaccination with recombinant adenovirus expressing peste des
petits ruminants virus –F or –H proteins elicits Y-cell responses
to epitopes that arives during PPRV infection. Vet. Rec., 48: 79.
87. Roth J., (1999), Nipah virus has the potential to cause a lethal
disease in humans and swine – Vet. Microbiol. Prevent. Med.,
515: 294.
88. Sakai K., Nagata N., Ami Y., Seki F., Suzaki Y., Iwata-
Yoshikawa N., Suzuki T., Fukushi S., Mizutani
T., Yoshikawa T., Otsuki N., Kurane I., Komase
K., Yamaguchi R., Hasegawa H., Saijo M., Takeda
M., Morikawa S., (2013) Lethal canine distemper virus
outbreak in cynomolgus monkey in Japan in 2008. J. Virol.,
87(2): 1105-1114.
89. Saliki J.T., Overview of Petits Ruminants. Athens Veterinary
Diagnostic Laboratory, University of Georgia.
https://msdvetmanual,com.
90. Schobesberger M., Summerfield A., Doherr M.G.,
Zurbriggen A., Griot C., (2005) Canine distemper virus-
induced depletion of uninfected lymphocytes is associated with
apoptosis. Vet. Immunol. Immunopathol.;104(1-2):33-44.
91. Scott G. R., (1968) Le Diagnostic de la Peste Bovine. Etudes
agricoles de la FAO, Roma, Italy.
92. Secașiu V., (2005) Parainfluența bovinelor: în Boli Virotice și
Prionice ale Animalelor (coord. Moga Mânzat R.,), Editura
Brumar, Timișoara, p. 433-442.
93. Shobana R., Samal K. S., Elankumaran S., (2013) Prostate-
Specific Antigen-Retargeted Re-combinant Newcastle Disease
Virus for Prostate Cancer Vitrotherapy. J. Virol. 87(8): 3792-
3800.
94. Truong T., Boshara H., Embury-Hyatt C., Nfon C., Gerdts
V., Tikoo S., Babiuk L.A., Kara P., Chetty T., Mather A.,
Wallance D.B., Babiuk S., (2014) Peste des petits ruminants
virus tropism and pathogenesis in sheep and goats following
experimental infection. PLoS One, 9(1): e87145.doi:
10.1371/journal.
95. Vandevelde M., Zurbriggen A., (1995) The neuro-biology of
canine distemper virus infection. Vet. Microbiol., 44: 271-280.
96. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica, (2015) Boli
bacteriene și virale la păsări. Editura Napoca Star, p.347-363.
97. Weiblen R., Woods G.T., Mansfield M.E., Crandell R.A.,
(1982) Comparative study of vaccine in preventing respiratory
disease in beef calves after weaning. Res. Commun. Pathol.
Pharmacol., 35(2): 303-324.
98. Weingardtl M. Hana, Berhane Y., Caswell L. J., Loosmore
Shena, Audonnet J-C, Roth A. J., Czub M., (2006)
Recombinant Nipah Virus Vaccine Protect Pigs against
challange. J. Virol., 80(16): 7929-7938.
138
99. Westbury H. A., (2000) Hendra Virus disease in horses Rev.
Sci. Techn., Off. Int. Epiz., 19(1): 151-159.
100. Yoshikawa Y., Ochikubo F., Matsubara Y., Tsuruoka H.,
Ishii M., Shirota K., Nomura Y., Sugiyama M., Yamanouchi
K., (1989) Natural infection with canine distemper virus in a
Japanese monkey (Macaca fuscata). Vet. Microbiol., 20(3):
193-205.
101. Zahoor B.A., Mudie L.I., (2015) The imperative to develop a
human vaccine for the Hendra virus in Australia. Infect. Ecol.
Epidemiol., 5:10.3402/iee.v5.29619.
102. Zakian A., Nouri M., Kahroba H., Mohammadian B.,
Mokhber-Dezfouli M.R., (2016) The first report of peste des
petits ruminants (PPR) in camels (Camelus dromederius) in Iran.
Trop. Anim. Prod., 48(6): 1215-1219.
103. *** Centres for Disease Control and Prevention – Outbreak
of Hendra like virus–Malaysia and Singapore, 1998-1999,
MMWR Morbid Mortal Wkly Rep., 1999; 48: 265-269.
104. *** Peste des Petits Ruminants, (2015) The Center for Food
Security & Public Health, Iowa State University, p. 1-7.
105. *** Peste des Petits Ruminants, (2013) OIE Terrestrial
Manual, p. 1-9.
106. *** Peste des Petits Ruminants, (2009) OIE Tehnical Disease
Cards, p. 1-5.
107. *** Peste des Petits Ruminants, FAO. www.fao.org/ppr/en/
108. *** Programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și
control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la
animale la om, protecția animalelor și protecția mediului,
109. *** Incursion of Peste des Petits Ruminants (PPR) into
European Union for the first time. DAFM Peste des Petits
Ruminants information 6th of July 2018, p. 1 of 4.
110. *** Peste des Petits Ruminants, https://eurl-ppr.cirad.fr/
111. *** Prospecte Firma MARAVET, Baia Mare;
112. *** Prospect Intervet, Nobivac Paramyxo (2005), p. 144-5.
113. *** Paramyxoviruses family, Wikipedia,
www.wikipedia.org/wiki/Paramyxoviridae.
114. *** Newcastle Disease, (2008) The Centre Food Security &
Public Health. Iowa State University, p. 1-7.
115. *** Peste des Petits Ruminants, (2008) The Center for Food
Security &Public Health, Iowa State University.
116. *** Rinderpest, (2012) OIE Terrestrial Manual, p. 1-10.
117. *** Peste des Petits Ruminants, (2012) OIE Terrestrial
Manual, p. 1-9.
118. *** Outbreak of Hendra-Like Virus (1999)
www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml.
119. *** Hendra and Nipah Virus Disease (2010) OIE Terrestrial
Manual, p. 1-11;
120. *** Nipah Virus Infection Among Military Personnel Involved
in Pig Culling during an Outbreak of Encephalitis in Malaysia,
1998-1999.www.cdc.gov/ncidod/eid/vol.7no4/ali_letter.htm;
121. *** Nipah Virus in Malaysia (1999): latest news from the
Australian Animal Health Laboratory;
www.ava.com.au/content/avj/9907/99070474.pdf;
122. *** Nipah Virus Infection, (2007) The Centre Food Security &
Public Health. Iowa State University, p. 1-7;
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/nipah.pdf
123. *** Peste des Petits Ruminants, (2009) OIE Tehnical Disease
Cards, p. 1-5;
www.oie.int/fileadmin/home/eng/animal_health
124. *** Nomenclatorul produselor de uz veterinar Romvac
(2017) Vaccinuri pentru păsări, p. 21-28;
125. *** Nomenclatorul produselor de uz veterinar Romvac
(2017) Vaccinuri pentru câini, p. 64-70;
 14. Familia ORTHOMYXOVIRIDAE

 Dimensiuni 80-120 nm, sferici sau pleomorfi, anvelopați,

cu spiculi de HA și NA.
100 nm

 Nucleocapsida cu simetrie helicală.

 Genom ARNmc, liniar, sens (–), multipartit, constituit din
8 segmente, mărimea totală de 13,5 kb.
 Prezintă pronunțat fenomen de variație antigenică.
 Infectează oameni, animale și păsări la care provoacă
influențele (gripele), boli cu caracter epidemico-pandemic.
 Speciile genului sunt încadrate în genurile: Influenzavirus
A, B, C, D, Isavirus, Quaranjavirus, Thogotovirus.

Denumirea familiei provine de la cuvintele grecești orthos–drept și myxa–mucus,

exprimând afinitatea pentru mucoproteinele suprafețelor celulare. Grupează virusurile gripale
care sunt agenții etiologici ai unor infecții respiratorii acute, cu caracter epidemico-pandemic,
care constituie permanent o problemă cu risc major pentru sănătate publică, cu impact la nivel
global. Sunt virusuri instabile din punct de vedere genetic și în condițiile circulației
epidemiologice la diferite gazde, pot să se producă reasortări genetice cu apariția de noi tipuri
și subtipuri. Geografic, sunt virusuri răspândite peste tot în lume. Gazdele pentru aceste virusuri
sunt păsările acvatice, oamenii, porcii, caii și unele animalele marine.

14.1. Genurile INFLUENZAVIRUS A, B, C, D

Cuvântul “influenza” își are originea în latină (influentia = influență), cu semnificația

de epidemie. În antichitate epidemiile erau atribuite unor influențe astrologice sau oculte.
Genul include mai multe virusuri care produc “influențele” sau “gripele” la om și animale.
Virusurile genului sunt asemănătoare între ele din punct de vedere morfo-structural.
Vizualizate la microscopul electronic, particulele virale mature au aspect pleomorf, mai
frecvent ca forme sferice de 80-120 nm, mai rar filamentoase de lungimi variabile, ce pot
ajunge la 200-300 nm [51]. Sunt virusuri anvelopate, pe suprafața învelișului viral fiind
observate numeroase proeminențe cu aspect de spiculi cu structuri și funcții diferite [51].
Virusurile din genul A sunt patogene pentru om, păsări, cai și porci, dar și pentru alte mamifere

139
(foci și dihori) (produc îmbolnăviri cu caracter de epidemie sau pandemie) (van den Brand et
al., 2016); [51]; virusurile din genul B sunt patogene dominant pentru om (produc îmbolnăviri
cu extindere limitată) și mamifere marine (foci) (Bowedes et al., 2013); virusurile din genul C
au o slabă patogenitate pentru oameni, porci și câini [51]; cele incluse în genul D au fost
raportate în anul 2011 la porc, iar ulterior au fost identificate și la vite, oi și capre (Ferguson et
al., 2016). Studiile serologice menționează decelarea de anticorpi anti-tipul D la oameni și cai
(Nedland et al., 2018). La virusurile gripale sunt descrise în detaliu aspecte privind
variabilitatea antigenică, fiind identificate următoarele categorii: antigene de tip, antigene
specifice de subtip și antigene polimerazice. Virusurile gripale din genul A prezintă cea mai
pronunțată variabilitate antigenică, fiind recunoscute 16 subtipuri distincte după hemaglutinină
(H1-H16) și 9 subtipuri după neuraminidază (N1-N9) (Spector et al., 2009). Virusurile gripale
din genurile B și C prezintă variații antigenice mult mai reduse și nu sunt divizate în subtipuri.

14.1.1. Virusul influenței porcului

(Swine influenza virus/Swine flu)

Ecologie. Boala produsă de acest virus a fost semnalată pentru prima dată în statul Iowa
(SUA) de către Koen (1918), evoluând în paralel cu o epidemie de gripă la om. Încă de atunci
s-a presupus că boala la porc ar fi produsă de o variantă a virusului uman adaptată pe porc. În
anul 2010 s-a declanșat o epidemie de gripă la om, cu o tulpină de origine porcină A/H1N1,
care a apărut în Mexic, de unde s-a extins în toată lumea, inclusiv în țara noastră. La infecția
cu virusul influenței sunt receptivi porcii domestici și mistreții de toate vârstele. Virusul este
găzduit și eliminat de animalele bolnave, cele trecute prin boală, care rămân purtătoare și
eliminatoare. Se admite că unii helminții pulmonari (Metastrongylus elongatus) sau intestinali
(Strongyloides ratti), pot îndeplini rolul de rezervoare sau gazde intermediare ale virusului
(Shotts et al., 1968). Surse potențiale de infecție pot fi de asemenea oamenii, curcile, păsările
sălbatice (îndeosebi rațele), purtătoare ale subtipurilor similare celor izolate de la suine. Se
consideră că virusul are o circulație continuă fără a fi nevoie de prezența unor gazde
intermediare. Toate variantele de virusuri gripale umane circulă și la porc (Moga Mânzat,
2005). Se apreciază că virusul influenței porcului se transmite cu dificultate la om, dar în
literatură sunt prezentate apariții de îmbolnăviri cu caracter sporadic la persoane ce au venit în
contact cu porcii (Dacso et al., 1984); (Newman et al., 2008).
Rezistență. Virionul are o rezistență scăzută la condițiile de mediu, în general
maximum 24 de ore. La 56oC se inactivează în 20-30 minute. Rezistă 8 zile în carnea refrigerată

140
și până la 15 zile în cea congelată (-20oC). Liofilizarea, congelarea și glicerina conservă virusul.
Antisepticele uzuale (formol, fenol) îl distrug cu ușurință (Vasiu, 2003).
Morfologie. Particula virală A/H1N1, are dimensiuni de 80-120 nm și genom ARNmc,
mărimea 13,5 kb, divizat în 8 segmente, care codifică 11 proteine diferite (Jilani et al., 2019).
Posedă un înveliș lipoproteic, având pe suprafață spiculii de hemaglutinine (HA) și
neuraminidază (NA).
Cultivare. Virusul se cultivă pe substraturi celulare diverse, cum sunt celulele
pulmonare de fetus porcin, celule renale sau testiculare de porc, fibroblaste embrionare de
găină. O repicare intensă, cu producerea de efect citopatic, are loc în culturile de celule NSK
și NPTr (newborn pig trachea) (Ferrari et al., 2003). Substraturi propice pentru cultivare s-au
dovedit și liniile celulare MDCK (Madin Darby Canine Kidney) și NSK (newborn swine
kidney), atât pentru virusul porcin, cât și aviar (Lombardo et al., 2012). Se cultivă și pe ouă
embrionate de găină de 9-11 zile, concentrația maximă de virus fiind atinsă în 2-4 zile.
Antigenitate. Virusul posedă un antigen intern NP (nucleoproteină) ce conferă
specificitate de tip și antigene de suprafață de tip HA (hemaglutinină) și NA (neuraminidază)
în baza cărora se disting subtipurile. Virusul porcin aparține subtipului H1N1 (A/New Jersey,
1/76 – sușa clasică). Sușele izolate în Europa sunt înrudite antigenic cu subtipul H1N1 izolat
de la păsări. De la porci bolnavi se izolează și subtipurile umane H2N2 și H3N2, ca și alte tipuri
rezultate în urma recombinărilor (triple reasortant H1N1, H3N2, H1N2). Subtipul H3N2 se
transmite de la porci la curci (Choi et al., 2004).
Patogeneză. Infecția se produce dominant pe cale respiratorie, prin intermediul
aerosolilor contaminați. Virionul se replică rapid în celulele epiteliale și provoacă o inflamație
de tip cataral. Aderarea și pătrunderea în celule este favorizată de unitățile de HA și cele de
NA, care sprijină fixarea de receptorii muco-proteici. Replicarea virusului diminuă după 4 zile,
dezvoltându-se un răspuns imun. Rar s-a constatat producerea viremiei, virusul având un
tropism marcant pentru căile respiratorii. Peste acțiunea primară a virusului se suprapun
frecvent germeni de asociație secundară, îndeosebi Haemophilus parasuis, Pasteurella
multocida, Actinomyces pyogenes, Streptococcus spp., și alți germeni (Moga Mânzat, 2005);
(Răpuntean et al., 2014).
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “influență“ sau “gripa porcului”.
Incubația este de 24-72 de ore. Simptomatologia este dominată de manifestări de natură
respiratorie (jetaj seromucos, tuse, respirație dificilă), depresie, dureri musculare și articulare.
Tineretul face forme mai grave de boală. Unele date menționează producerea de avorturi
timpurii (cauzate de febra ridicată, peste 41oC), scăderea calității spermei la vieri, și reducerea

141
secreției lactate la scroafele ce alăptează (Spronk, 2001). Sub raportul dinamicii epidemice,
influența are un debut brusc și exploziv, cu pronunțat caracter de contagiozitate cuprinzând în
5-7 zile întregul efectiv. În unitățile mari, boala poate persista un timp îndelungat afectând
sistematic animalele nou introduse în efectiv (Vasiu, 2003). Virusul influenței suine (H1N1) a
fost izolat și de la curci, tulpinile respective fiind strâns înrudite cu cele izolate de la porci
(Andral et al., 1985). De la curci se poate transmite la om (Hinshaw et al., 1983). Se consideră
că la curci poate determina tulburări respiratorii blânde sau declinul marcant al producției de
ouă (Reid et al., 2012).
Diagnostic. Examenele de confirmare se fac din secreții nazale și/sau traheobronșice,
precum și din țesut pulmonar lezionat.
- Examen virusologic. Evidențierea virusului se poate realiza prin microscopie
electronică sau imunofluorescență folosind anticorpi monoclonali. Izolarea virusului se face
prin inoculări pe ouă embrionate sau pe diferite substraturi celulare (MDCK și NSK). Prezența
virusului se demonstrează prin reacția de hemaglutinare (RHA), iar identificarea se face prin
RIHA, SN și teste imuno-enzimatice (ELISA) folosind anticorpi monoclonali specifici pentru
tipurile și subtipurile respective; identificarea de antigene virale se poate face prin PCR,
(Spronk, 2001).
- Examen serologic. Urmărește depistarea anticorpilor inhibanți ai hemaglutinării pe
probe de ser perechi, recoltate în faza acută a bolii și după 2-3 săptămâni. Infecția se consideră
prezentă când titrul anticorpilor este în creștere evidentă.
- Examen histopatologic. Se evidențiază degenerarea și necroza epiteliului bronhic și
alveolar, exsudat în lumenul bronhoalveolar, conținând celule descuamate și neutrofile, leziuni
de pneumonie interstițială.
- Infecția experimentală. Virusul este patogen pentru șoarecele tânăr care, în urma
instilării nazale a unei suspensii de virus, face o pneumonie caracteristică.
Imunoprofilaxie. Se pot face imunizări cu vaccinuri constituite din tipurile întâlnite
mai frecvent la porc, H1N1, H1N2, inactivate, cu adaos de adjuvant uleios și care pot fi mono-
valente sau bivalente.

14.1.2. Virusul influenței ecvine

(Equine influenza virus)

Ecologie. Prima tulpină virală a fost izolată de Sovinosa et al., (1956) fiind denumită
inițial A/Equi Praga 1/56, apoi Equi-1 influenza A virus (H7N7). În 1963 se izolează o a doua

142
tulpină în USA denumită A/Equine/Miami/1/63, ulterior Equi-2 influenza A virus (H3N8).
Ulterior boala a fost semnalată în multe alte țări, inclusiv în România, fiind amintită epidemia
din 1968-1969 (Moga Mânzat, 2005). Boala este endemică în multe țări ce au populație
numeroasă de ecvine. Virusul afectează solipedele (cal, măgar, catâr, bardou) de orice vârstă,
sex, rasă și stare de întreținere, cele tinere până la 2 ani fiind mai sensibile. Animalele bolnave,
cele în faza de convalescență și trecute prin boală, mențin și difuzează virusul. S-a demonstrat
că virusul este excretat încă din timpul perioadei de incubație și caii rămân infectați pentru cel
puțin 5 zile, după care încep să exprime semnele clinice. Un rol important îl pot avea omul și
alte specii de animale, mai ales porcul și păsările bolnave sau purtătoare de virusuri gripale,
întrucât în urma schimburilor de virusuri se creează condiții de producere a reasortărilor
genetice (pseudo-recombinări), soldate cu apariția de tipuri noi de virusuri cu tropism accentuat
pentru o specie sau alta. Infecția zebrelor, câinilor și oamenilor a fost raportată [50]. A fost
menționată transmiterea virusului H3N8 la câine (Crawford, 2005).
Rezistență. Virusul este puțin rezistent la acțiunea factorilor fizici și chimici. Este
distrus la 56oC în câteva minute, este foarte sensibil la radiațiile UV, pH acid și alcalin. La
temperatura camerei rezistă până la 3 luni, la frigider 4 luni, iar congelat la –8oC timp de 3 ani.
În acțiunea de dezinfecție, soda caustică 2% este cea mai activă.
Morfologie. Particula virală are formă rotundă sau ovală, cu diametrul de 70-130 nm.
Genomul viral este constituit din ARNmc. Nucleocapsida are simetrie helicală și prezintă un
înveliș lipoproteic pe care sunt dispuși “spiculi” de hemaglutinină (HA) și neuraminidază (NA).
Are însușiri hemaglutinante față de globulele roșii de cal, bovine, porc, găină și cobai.
Cultivare. Se folosesc mai frecvent fibroblaste embrionare de pui de găină și linia
celulară de rinichi de câine (MDCK) sau ATCC, CCL34 [50]. În urma multiplicării se constată
efect citopatic manifestat prin fenomene degenerative cu vacuolizări citoplasmatice,
producerea de sinciții și incluzii oxifile. Virusul se cultivă pe embrioni de găină de 10 zile și
culturi celulare diverse provenite de la bovine adulte, vițel, hamster, maimuță și altele. Unele
tulpini s-au adaptat la șoarece (Shinya et al., 2007).
Antigenitate. Influența ecvină este produsă de două subtipuri din genul Influentia A:
subtipul 1 (H7N7) și subtipul 2 (H3N8). Existența mai multor tipuri și variante de virusuri ale
influenței ecvine, distincte antigenic, fac ca același animal să se poată reîmbolnăvi. Vindecarea
după o infecție cu unul din tipuri nu conferă imunitate față de celelalte tipuri sau subtipuri.
Consecutiv infecției se produc anticorpi specifici ce se pot detecta prin reacții imunologice.
Analiza genetică a relevat o relație strânsă între H3N8 cu virusul influenței aviare, ceea ce ar
indica o coexistență a virusurilor influenței la păsări și cai (Cullinare et Newton, 2013).

143
 Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie, prin inhalarea
aerosolilor încărcați cu particule virale. Are un tropism accentuat pentru căile respiratorii unde
se multiplică intens, determinând procese inflamatorii de gravitate variabilă. Virusul se
atașează de celulele epiteliale prin spiculii de HA, se eliberează în citoplasmă unde se
multiplică. Inițial se multiplică în mucoasa nazofaringiană, însă după 3-7 zile poate fi
identificat în toate celulele tractusului respirator. Virusul se poate multiplica și în căile
respiratorii inferioare, chiar în pulmon, favorizând producerea de complicații prin intervenția
florei microbiene de asociație (Radostitis et al., 2000). Factorii rezistenței înnăscute contribuie
la apărarea organismului. Se menționează în acest sens stratul de mucus ce protejează epiteliul
și continua mișcare a cililor ce elimină virusul din căile respiratorii. Mai contribuie macrofagele
alveolare, prezența de lectine solubile, surfactanții pulmonari, sialo-glicoproteinele din mucus
și transsudate, ce leagă virionii. Modele experimentale pe animale de laborator au arătat că
macrofagele activate, celulele natural ucigașe, citokinele (IFN-γ și IL-2), imunoglobulinele
specifice și limfocitele CD4 și CD8, sunt cruciale pentru eliminarea virusului din tractusul
respirator inferior.
Infecția naturală. Boala este denumită de influență ecvină (gripa calului). Perioada de
incubație este în medie de 2-5 zile. Debutează cu hipertermie de scurtă durată, care dispare,
după care apar noi ascensiuni termice ce se repetă la intervale de ore sau zile. După 1-2 zile
apar catar nazal (seros, mucos apoi mucopurulent) și tulburări respiratorii, manifestate prin tuse
sub formă de accese. Se mai constată epiforă, fotofobie, conjunctivită, uneori se complică cu
cheratită și iridociclită. La unele animale se produc complicații cu bronhopneumonie, sinuzită,
endocardită, miocardită, nefrită, meningită, enterită cronică, artrite, uneori avort (Vasiu, 2003),
(Răpuntean et al., 2014). Pe lângă formele tipice se înregistrează și forme atipice.
Diagnostic. Pentru precizarea diagnosticului se impune efectuarea de examene de
laborator din jetaj, căile respiratorii, pulmon, recoltate cât mai timpuriu de la declanșarea bolii.
- Izolarea virusului. Se fac însămânțări pe culturi celulare și/sau ouă embrionate de
găină de 10-11 zile (de preferat). Subtipul 2 de virus se dezvoltă bine, atât pe culturi celulare
cât și pe ouă embrionate, în timp ce subtipul 1 se replică mai greu pe culturi celulare. Se
folosesc culturi de fibroblaste de pui sau linia celulară MDCK sau alte linii celulare. Prezența
virusului se verifică prin efectuarea HA și IHA, utilizându-se eritrocite de pasăre sau hematii
de cobai. Evidențierea virusului sau a unor structuri virale (acizii nucleici) se face prin IF sau
PCR (Cook et al., 1988); (Donofrio, 1994).
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin testul de IHA
sau testul de hemoliză radială simplă (SRH), pe probe duble de ser, recoltate la interval de două

144
săptămâni (diagnostic retrospectiv). O creștere de peste 4 ori a titrului de anticorpi hema-
glutinoinhibanți denotă evoluția unei infecții recente (Schild et al., 1975); (Morley et al., 1995).
Evidențierea anticorpilor se mai poate face și prin RFC, SN, și ELISA.
- Bioproba. Se pot face instilații nazale la șoarece, provocându-se inflamații ale căilor
respiratorii și pneumonie.
Imunoprofilaxie. Se prepară vaccinuri, folosind tulpini din cele două tipuri H7N7 și
H3N8, pasate pe ouă embrionate sau culturi de celule, inactivate cu formol sau -propiolactonă
și adsorbite. Adăugarea de adjuvanți ca ulei sau Quail A, sporesc imunogenitatea vaccinurilor.
Se recomandă ca în vaccinuri să fi introduse tipurile de virus izolate din zona epidemică.
Imunitatea indusă față de tipul respectiv este puternică și de lungă durată. S-au experimentat și
vaccinuri din tulpini atenuate care s-au dovedit sigure și stabile (Chambers et al., 2001).

14.1.3. Virusul influenței canine (gripa canină)

Canine influenza virus (CIV)

Ecologie. Virusul este considerat ca agent etiologic al unei boli relativ nouă la câine,
boală emergentă, descrisă în anul 2004 în Florida la câini din rasa Greyhound (ogari).
Taxonomic, virusul este încadrat în genul Influenzavirus A, subtipul H3N8. În cursul anilor
2004-2005, în o serie de state din SUA, au fost semnalate multiple focare de afecțiuni ale
tractusului respirator la câini. Investigațiile serologice au evidențiat că acest virus circulă în
populațiile de câini încă din 1999. În prezent toate rasele de câini sunt susceptibile la boală
(Dubovi et Njaa, 2008). Se consideră că aproximativ 20-25% din câini rămân asimptomatici,
pot adăposti virusul 7-10 zile și să transmită boala. Nu a fost identificat în fecale [48]. Se poate
transmite de la un câine la altul prin contact direct, dar și indirect prin diferite obiecte, materiale
contaminate. Virusul este răspândit prin aerosoli, vomismente, prin mănușile și îmbrăcămintea
persoanelor care îngrijesc animalele sau spală cuștile. Sistemele de ventilație a aerului pot
facilita, de asemenea răspândirea virusului (Crawford, 2005). Într-un studiu făcut în Coreea în
2007, a fost semnalată transmiterea la câine a virusului influentei aviare H3N2, care s-a
răspândit și în alte țări din Asia (Song et al., 2008); (Parrish et Voorhees, 2019). Pe lângă
tipurile menționate, câinii pot fi infectați și cu alte tipuri de virus din genul Influenza. Astfel a
fost raportată infecția cu tipul H5N1 (tulpină HPAI) la câini în Thailanda, în anul 2004,
concomitent cu evoluția unui focar de gripă la rațe (Songserm et al., 2006). Aceste episoade
sugerează posibilitatea unei co-infecții la câine a subtipului H3N8 cu alte tulpini gripale și

145
generarea unor noi virusuri reasortante. Este dificil de apreciat rolul potențial al câinilor în
evoluția virusurilor gripale. Nu este un virus zoonotic.
Morfologie. Este un virus anvelopat care prezintă anvelopa externă lipidică, în care
sunt prezente două proteine specifice, hemaglutinina (HA) și neuraminidaza (NA).
Rezistență. Rămâne viabil pe suprafețe timp de până la 48 de ore, pe îmbrăcăminte 24
de ore și pe mâini 12 ore. Este inactivat cu ușurință în prezența antisepticelor uzuale.
Antigenitate. În baza analizelor moleculare, genetice și antigenice, se arată că virusul
izolat de la câinii bolnavi, este mai apropiat de virusul influenței ecvine și se consideră că
provine din acesta prin traversarea barierelor de specie și adaptarea la câine. Se menționează
totuși existența unor mici diferențe de ordin genetic. Se crede că virusul gripei canine a rezultat
din transmiterea directă a unui virus gripal nemodificat de la cai, mai degrabă decât ca urmare
a unei co-infecții a celor două specii de virus (Crawford, 2005).
Patogeneză. Virusul gripei canine (CIV) infectează și se replică în interiorul celulelor
din tractusul respirator, de la mucoasa nazală până la căile respiratorii terminale. Răspunsul
inflamator la infecție are ca rezultat rinita, traheita, bronșita și bronșiolita. Procesul patologic
are drept rezultat moartea celulelor epiteliale care alcătuiesc tractusul respirator, expunând
membrana bazală. Aceasta predispune tractusul respirator la infecțiile bacteriene secundare
care contribuie la descărcarea nazală și tusea [49].
Infecția clinică. Incubația este de 2-5 zile. Clinic, cei mai mulți din câinii infectați, fac
forme ușoare de boală și se vindecă, dezvoltând anticorpi specifici, ce se pot detecta după 6-8
zile de la producerea infecției. Unii câini, mai ales în infecția cu H3N8, pot face forme severe
de boală, cu febră, jetaj, strănut, tuse (productivă/umedă sau neproductivă/seacă) anorexie,
pneumonie severă și moartea a 1-5% din cazuri (Dubovi et Njaa, 2008); [48]. Peste acțiunea
leziunilor produse de virus se suprapun infecții cu diferite bacterii oportuniste.
Diagnostic. Se confirmă prin examen virusologic și serologic. Se practică izolarea
virusului pe culturi de celule (MDKC) sau pe ouă embrionate și identificarea prin RT-PCR în
secrețiile nazale sau din pulmoni după moarte. Anticorpii specifici se identifică prin IHA și SN
(test de microneutralizare).
Imunoprofilaxie. Există un vaccin inactivat comercial preparat din tulpina H3N8, ce
se recomandă pentru vaccinarea câinilor sănătoși în vârstă de peste 6 săptămâni. De asemenea,
sunt disponibile vaccinuri mixte, care includ în compoziția lor tulpinile H3N8 și H3N2. Este
important în cazul caniselor, să se implementeze protocoale de biosecuritate și proceduri de
dezinfecție pentru a reduce riscul de transmitere a bolii.

146
 14.1.4. Virusul influenței aviare
(Avian influenza virus/fowl plague)

Prima semnalare a acestei boli virotice este făcută de către Peroncito (1878) în Italia.
În anii mai recenți s-a produs o recrudescență a infecției cu acestui virus. La noi în țară o
evoluție epidemică a evoluat în 2005-2006, primul focar a fost diagnosticat în localitatea
Ceamurlia de Jos (8.10.2005). Deși unele epidemii produc pierderi importante prin mortalitate
la păsări, îngrijorarea pe care această afecțiune o produce se datorește faptului că infecțiile
gripale ale păsărilor reprezintă o sursă inepuizabilă și imprevizibilă de infecție pentru om și
alte specii de mamifere (Riberdy et al., 1999); (Văleanu, 2013).
Ecologie. Virusul afectează în condiții naturale aproape exclusiv galinaceele (găina,
curca, fazanul, păunul și bibilica). Sunt mai sensibile păsările adulte decât tineretul și puii.
Păsările sălbatice cum: sunt vrabia, stăncuța, mierla, potârnichea, bufnița s-au dovedit receptive
la virus, atât în condiții naturale, cât și experimentale. Toate aceste specii pot să intervină în
menținerea și transmiterea virusului. Populațiile de păsări, mai ales cele sălbatice (anatidele),
reprezintă un vast rezervor unde circulă și se întrețin subtipurile virale cele mai diverse. Nu
este clar cum toate subtipurile de virusuri aviare de tip A, se mențin la păsările sălbatice de la
un an la altul. Se presupune că ele se întrețin prin circulația lor la nivele scăzute în largi
populații de păsări, chiar în timpul migrării sau în timpul iernii (Văleanu, 2013); [52]. Unele
animale marine ca foca, morsa, balena și delfinul pot face boala clinic cu virusuri gripale aviare.
Porcul, calul, câinele și probabil alte specii, contactează infecția subclinic, și o pot apoi
retransmite păsărilor sau, după o transformare genetică prin reasortare genică, omului sau altor
specii. Probabil că și alte specii decât porcul pot juca rolul de „reactor”. Transmiterea de la
mamifere la păsări este mult mai rară, decât de la păsări la mamifere. Rezervorul de virus al
influenței aviare, în unele areale de pe glob, cum este Estul Asiei, este foarte dificil de eradicat,
datorită densității populaționale sporite (oameni și animale) și a contactului strâns între aceste
populații (Li et al., 2004). Tulpini H5N1 înalt patogene s-au izolat de la păsări migratoare (Liu
et al., 2005).
Rezistență. În organele păsărilor moarte rezistă 20-30 de zile, iar în cadavre îngropate,
40-45 de zile. În carnea congelată rezistă până la 1 an, iar în stare uscată își conservă virulența
2-3 luni. Este inactivat la 56oC în 30 de minute și este foarte sensibil la variațiile de pH și la
agenții de oxidare, dodecilsulfat de sodiu, solvenții lipidici și β-propiolactonă. Cel mai activ
este hidratul de sodiu 2% care inactivează virusul în 5-10 secunde. Este sensibil la eter, benzen

147
și cloroform și este inactivat de detergenți, hipoclorit de sodiu, derivați cuaternari de amoniu,
hidroxilamină și compuși ai iodului.
Morfologie. Virusul gripei aviare are dimensiuni de 60-90 nm. Prezintă hemaglutinine
(HA) și neuraminidază (NA) în baza cărora se divide în subtipuri. Aglutinează eritrocitele de
găină, proprietate inhibată de serul specific corespunzător. Unele tulpini produc liza hematiilor.
Activitatea hemaglutinantă a fost demonstrată și față de globulele roșii ale altor specii de
animale: cal, bou, porc, maimuță, porumbel, câine, pisică, iepure, șoarece, broască.
Cultivare. Virusul se cultivă cu ușurință în oul embrionat de găină de 9-11 zile și în
culturi celulare de origine aviară sau mamiferă (celule de om, bou, iepure) și linii celulare NSK
(Newborne Swine Kidney) sau MDCK (Madin Darby Canine Kidney) (Lombardo et al., 2012).
În culturile celulare virusul produce efect citopatic caracteristic. Tulpinile virulente omoară
embrionii în 24-36 de ore, la care produc leziuni hemoragice. Se poate cultiva și în organismul
unor animale (șoarece, porumbel, dihor, maimuță, arici).
Antigenitate. Virusul gripei aviare face parte din genul Influenza A. În baza antigenelor
din hemaglutinine (HA) și neuraminidază (NA) se recunosc 16 subtipuri H (H1-H16) și 9
subtipuri N (N1-N9). De la păsări au fost izolate tulpini aparținând la cel puțin 9 subtipuri HA
(H3-H8, H10, H12, H13) și 5 subtipuri NA (N3-N6, N9) din care pot să rezulte un mare număr
de combinații. Tulpinile H5N1, H9N2, H7N3 și H7N7 au potențial patogenetic înalt,
posibilități de transmitere la om și pot fi implicate în evoluții pandemice (Lee et al., 2005);
(Osterhaus et al., 2002); (Shortridje et al., 2003); (Suzuki, 2005). Pentru a se produce pandemie
trebuie îndeplinite anumite condiții, din care pot fi subliniate următoarele: densitate
populațională mare de păsări, porci și oameni; concentrația ridicată de păsări și porci în ferme,
în relație cu animale vii crescute tradițional sau piețe cu multă umezeală, fiind create condiții
optime pentru producerea de mutații, reasortări sau recombinări între virusurile influenței
(Webster et Hulse, 2004). Prin reasortare genomică cu alte tulpini gripale prezente la porc,
eventual cu tulpini slab virulente provenite de la om (pentru care porcul are, de asemenea,
receptori) pot să rezulte prin recombinări genice sușe noi, cu înaltă patogenitate pentru om.
Păsările sunt considerate cel mai bogat izvor de virusuri gripale generatoare a sușelor de înaltă
patogenitate cu risc major pentru oameni. Ritmul de reînnoire al populațiilor virusurilor gripale
la pasăre este de 6 luni. Nu s-a putut stabili o relație între puterea patogenă și caracteristicile
antigenice. Epidemiile recente au fost provocate de subtipul A/H5N1 înalt patogen. Un rol
important în epidemiologia influenței aviare, dar și pentru celelalte specii îl au modificările
antigenice, de tip drift (deriva antigenică) sau de tip shift (substituirea antigenică). Virusul nou
format este supus “presiunii imunologice” care tinde să selecționeze mutantele rezistente la

148
seroneutralizare. Reasortările virale sporesc potențialul pandemic cu impact deosebit asupra
sănătății publice (Katz, 2003). La toate speciile de păsări se produc anticorpi neutralizanți, care
sunt detectabili în 3-7 zile după invazia virală, atingând un pic în timpul celei de a doua
săptămâni de evoluție a bolii și persistă până la 18 luni.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie și mai puțin pe cale
digestivă, fiind foarte sensibil la pH acid. Puterea patogenă a virusului diferă calitativ și
cantitativ de la o sușă la alta, în funcție de receptorii celulari ai gazdelor (Stephenson et al.,
2005). Din punct de vedere al patogenității tulpinile se împart în două categorii: HPAI (Highly
Pathogenic Avian Influenza) și LPAI (Low Pathogenic Avian Influenza). Tulpinile cu
patogenitate forte provoacă în timp de 8 zile moartea a cel puțin 75% din puii în vârstă de 4-8
săptămâni, inoculați cu o cantitate definită de lichid alantoidian sau cultură celulară infectată.
Cu toate că virulența este un factor poligenic, unul dintre aceștia este corelat cu situsul de
clivare al hemaglutininei. Pentru toate tipurile ce aparțin tipului A, glicoproteina HA este
produsă sub forma unui precursor (HAO), care necesită o clivare post-translațională prin
intermediul proteazelor organismului gazdă pentru a deveni funcțională și astfel particula virală
să devină infectantă. Toate virusurile din categoria HPAI beneficiază la nivelul situsului de
clivare de un anumit număr de aminoacizi (arginină și lizină). În contrast, virusurile din
categoria LPAI, prezintă doar doi aminoacizi primari, în pozițiile 1 și 4 față de situsul de clivare
pentru subtipul H5 și în pozițiile 1 și 3 pentru subtipul H7. Aceste diferențe se consideră că au
un rol important în ceea ce privește virulența. Clivarea virusurilor LPAI este limitată la acțiunea
enzimelor din grupa tripsinelor și astfel replicarea acestora este posibilă doar acolo unde pot fi
întâlnite aceste enzime, de regulă la nivelul tractusului digestiv și aparatului respirator. În
contrast, secvența și numărul aminoacizilor la nivelul situsului de clivare al HPAI permite
precursorului HAO să poată fi clivat practic de către toate proteazele ubicuitare de la nivelul
organismului gazdă. Astfel, virusurile HPAI beneficiază de o replicare sistemică, cu afectarea
organelor și țesuturilor vitale, ceea ce imprimă cursului bolii o evoluție gravă, letală (Văleanu,
2013). Tulpinile LPAI se pot transforma în HPAI atunci când pătrund în mari aglomerări de
păsări domestice și se pasează în mod repetat. Se apreciază că suferă un astfel de proces,
subtipurile H5 și H7 (Văleanu 2013). Virusul are un tropism larg (pantrop), se multiplică în
endoteliile vasculare și se eliberează în circulația sangvină (viremie), adsorbindu-se pe
suprafața eritrocitelor. Se produc numeroase leziuni hemoragice pe seroase, mucoase, precum
și leziuni edematoase mai ales în regiunea capului, dar și necroze multifocale în țesuturile
limfoide și viscere (pancreatită, miocardită și encefalită).

149
 Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “influența aviară“, iar vechea
denumire era de “pesta aviară“ (pesta clasică sau europeană). Incubația este de 1-14 zile,
dependentă de o serie de factori, între care semnificativi sunt: virulența și tropismul tulpinii,
specia și vârsta speciilor infectate, statusul imunologic și condițiile de mediu. Evoluția bolii
este rapidă (forme supraacute și acute), păsările bolnave prezentând tulburări respiratorii,
digestive și nervoase, cu un edem pronunțat al capului și gâtului, leziune ce este considerată
caracteristică pentru această boală. Leziunile hemoragice domină tabloul anatomo-patologic,
cu localizări mai ales la nivelul tubului digestiv (Vasiu et al., 2003); (Răpuntean et al., 2014).
Deși au fost descrise focare de gripă aviară cu morbiditate și mortalitate ridicate, mergând de
la 50-60% până la 90-100%, asemenea evoluții au fost rar semnalate.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor specializate păsări bolnave și cadavre
proaspete. Se recoltează frecvent probe pe tampoane orofaringiene, traheale și cloacale.
- Izolarea virusului. Se fac inoculări pe ouă embrionate de 8-10 zile și pe culturi
celulare. Se urmărește timpul și procentul de embrioni morți, pentru a se stabili puterea
patogenă a tulpinii, iar în culturile celulare se urmărește aspectul citopatic indus. Prezența
virusului se stabilește prin HA și se confirmă prin ID și IF, folosind seruri specifice. Deter-
minarea subtipului se face prin IHA și inhibare a neuraminidazei sau prin utilizarea unui antiser
monospecific.
- Examen serologic. Urmărește detectarea anticorpilor prin IHA, ID, ELISA și SN.
Există dificultăți în realizarea acestui examen din cauza diversității antigenice a tulpinilor
(variație și modulare antigenică). Diagnosticul serologic are dezavantajul că este întotdeauna
retrospectiv, bazându-se pe probe de sânge prelevate de la păsări deja trecute prin boală. Se
lucrează pe probe de sânge perechi, recoltate de la aceleași păsări, la intervale de 2-3 săptămâni,
urmărindu-se dinamica titrului anticorpilor.
- Infecția experimentală. Se practică pe șoarece ce se inoculează i.c. la care determină
pareze și paralizii. Inoculări se pot face și la alte animale de laborator (șobolan, dihor, iepure,
maimuță) sau animale domestice (pisică, câine, oaie, gâscă, rață). La acestea se reproduce o
boală manifestată prin tulburări nervoase grave și leziuni hemoragice.
- Teste de patogenitate. Conform OIE încadrarea izolatelor în categoria HPAI se face
luând în considerarea îndeplinirea următoarelor criterii (Văleanu, 2013):
1) orice virus care se dovedește letal pentru 6, 7 sau 8 dintr-un număr total de 8 pui
susceptibili, cu vârsta cuprinsă între 6-8 săptămâni într-un interval de 10 zile, care succed
inoculării a 0,2 ml din diluția de 1:10 de lichid alantoidian, fără contaminare bacteriană;

150
 2) orice virus ce aparține subtipurilor H5 sau H7 care nu îndeplinește criteriul 1, dar
care posedă o secvență de aminoacizi la nivelul situsului de clivare al HA compatibilă cu
categoria HPAI;
3) orice virus care nu aparține subtipurilor H5 sau H7, dar care se dovedește letal pentru
1 la 5 din numărul total de 8 pui inoculați și se dezvoltă în culturi celulare fără adaus de tripsină.
Metode de diagnostic cu care lucrează IDSA: examene serologice a) HA și IHA pentru
detectarea anticorpilor în influența aviară; examene virusologice a) izolarea virusului pe ouă
embrionate SPF; b) reacția de inhibare a neuraminidazei (macrometoda); examene de
identificare a genomului a) Test Real Time RT-PCR: detecție proteina Matrix; b) Test Real
Time RT-PCR: detecție subtip H5; c) Test RT-PCR convențional: detecție subtip H5; d) Test
RT-PCR convențional: detecție subtip H7; e) Test RT-PCR convențional: detecție subtip N1;
f) Patotipizare situs clivare gena H.
Imunoprofilaxie. În țările în care boala este prezentă sau în pericol iminent de
contaminare se pot face vaccinări cu vaccinuri inactivate, adjuvantate cu ulei emulsionat,
preparate cu biotipul ce evoluează în focar (vaccin de focar) sau biotipuri selecționate în funcție
de circulația epidemiologică a tulpinilor. Utilitatea practică a unor asemenea vaccinuri este însă
discutabilă deoarece, pe lângă faptul că sunt scumpe, nu asigură protecție de 100% și nu pot fi
folosite în efectivele infectate. La nivel mondial se fac cercetări intense pentru obținerea unor
vaccinuri cât mai eficace (Kroes et al., 2004); (Riberdy et al., 1999); (Stephenson et al., 2005).
Strategiile antigripale aviare au în vedere reducerea riscului apariției și evoluției influenței
aviare ca boală emergentă cu tendință pandemică, fiind inițiate programe de
epidemiosupraveghere aplicate păsărilor domestice și sălbatice, cât și sporirea condițiilor de
biosecuritate, și conceperea de noi vaccinuri și scheme de vaccinare (Ellis et al., 2004);
(Webster et Hulse, 2004); (Webby et al., 2004).

Bibliografie

1. Andral B., Toquin D., Madel F., Aymard M., Goureau J. M.,
Kaiser C., Fontaine M., Metz M. H., (1985) Disease in turkey
associated with H1N1 influenza virus following an outbreak of
the disease in pigs. Vet. Rec., 116: 617-618;
2. Bodewes R., Morick D., de Mutsert G., Osinga N.,
Bestebroer T., van der Vliet S., Smits S.L., Kuiken T.,
Rimmelzwaan G.F., Fouchier R.A., Osterhaus A.D.,
Recurring influenza B virus infections in seals (2013). Emerg
Infect. Dis.,19(3):511-512;
3. Chambers T. M., Holland R. E., Tudor L. R., Townsend H.
G., Cook A., Bogdan J., Lunn D. P., Hussey S., et al., (2001)
A new modified live influenza virus vaccine: phenotypic
stability, restricted spread and efficacy against heterologous
virus challange. Equine Vet. J., 33(7): 630-636;
4. Choi Y. K., Lee J. H., Erickson G., Sagar M., et al., (2004)
H3N2 influenza virus transmission from swine to turkey, United
State. Emerg. Infect. Dis., 10: 2156-2160;
5. Ciufecu Elvira Sînziana, (2003) Virusolgie Medicală, Editura
Medicală Națională, București, p. 623-656;
6. Cook R. F., Sinclair R., Mumford J. A., (1988) Detection of
influenza nucleoprotein antigen in nasal secretions from horses
infected with A/equine influenza (H3N3) virus. J. Virol.
Method., 20: 1-12;
7. Crawford P. C., (2005) Transmission of equine influenza virus
to dog. Science, 310: 482-485;
8. Cullinane A., Newton J. R. (2013). Equine influenza–a global
perspective. Vet. Microbiol. 167, 205–214;

151
 9. Dacso C. C., Couch R. B., Six H. R., Young J. F., Quarles J.
M., Kasel J. A., (1984) Sporadic occurance of zoonotic swine
influenza virus infection. J. Clin. Microbiol., 20(4): 833-835;
10. Donofrio J. C., (1994) Diagnosis of equine influenza by
polymerase chain reaction. J. Vet. Diag., 61(1): 39-43.
11. Dubovi E. J., Njaa B. L., (2008) Canine influenza virus. Vet.
Clin. North. Amer. Smal. Anim. Pract., 38: 825-827.
12. Ellis T. M., Leung C. Y. H. C., Chow M. K. W., Bissett L. A.,
et al., (2004) Vaccination of chickhens against H5N1 avian
influenza in the face of an outbreak interrupts virus transmission.
Avian Pathology, 33(4): 405-412.
13. Ferguson L., Olivier A. K., Genova S., Epperson W. B.,
Smith D. R., Schneider L., et al. . (2016). Pathogenesis of
influenza D virus in cattle. J. Virol. 90, 5636–5642.
14. Ferrari M., Scalvini A., Losio M. N., Corradi A., Soncini M.,
Bignottie E., Ajmone-Marsan P., Barlati S., Belloti D.,
Tonelli M., (2003) Esta-bishement and characterization of two
pig cell lines for virological diagnostic laboratories. J. Virol.
Methods, 107(2): 205-212.
15. Hinshaw V. S., Webster R. G., Bean W. J., Downie J., Senne
D. A., (1983) Swine influienza-like viruses in turkeys: potential
source of virus for humans? Science, 220(4593): 206-208.
16. Jilani Talha N., Jamil Radia T., Siddiqui Abdul H., (2019)
H1N1 Influenza (Swine Flu).
17. Katz J. M., (2003) The impact of avian influenza viruses on
public health. Viral reassortment increases Pandemic Potential.
Avian. Dis., 47(Suppl. 3): 914-920.
18. Kroes A. C., Spaan W. J., Claas E. C., (2004) From fowl
palgue to influenza pandemic; a reson for taking precaution.
Ned. Tijdschr. Geneeskd., 148(10): 458-463.
19. Lee C. W., Suarez D. L., Tumpey T. M., et al., (2005)
Caracterization of Highly Pathogenetic H5N1 Avian Influenza
A Viruses Isolated from South Korea. Genetic Pandemic Profile
Charac-teristics. J. Virol., 79(6): 3692-3702.
20. Li K. S., Guan Y., Wang J., Smith G. J., Xu K. M., et al.,
(2004) Genesis of highly pathogenetic and potentially pandemic
H5N1 influenza virus in Eastern Asia. Avian Pathogenetic
Reservoir of H5N1 Difficult to Eradicate. Nature, 430: 209-213;
21. Liu J., Xiao H., Lei F., et al., (2005) Highly pathogenic H5N1
influenza virus in migratory birds. Science, 310: 235-236.
22. Lombardo T., Dotti S., Renzi S., Ferrari M., (2012)
Susceptibility of different cell lines to Avian and Swine
Influenza viruses. J. Virol. Method., 185(1): 82-88.
23. Moga Mânzat Radu, (2005) Infecții produse de virusuri din
familia Ortomyxoviridae: în Boli Virotice și Prionice ale
Animalelor, Editura Brumar, Timișoara, p. 396-412.
24. Morley J., Bogdan J. R., Townsend H. G. G., Haindes D. M.,
(1995) The effect of change single radial haemolysis assay
method when quantifying influenza A antibody in serum. Vet.
Microbiol., 44: 101-110.
25. Nedland H., Wollman J., Sreenivasan C., Quast M., Singrey
A., Fawcett L., et al. . (2018). Serological evidence for the co-
circulation of two lineages of influenza D viruses in equine
populations of the Midwest United States. Zoonoses Public
Health 65, e148–e154.
26. Newman P. Alexandra, Reisdorf E., Beinemann Jeanne et al.,
(2008) Human Case of Swine Influenza A (H1N1) Triple
Reasortant Virus Infection, Wiscunsion. Emerg. Infect. Dis.,
14(9): 1470-1472.
27. Osterhaus A. D., DeJong J. C., Rimmelzwaan G. F., Claas E.
C., (2002) H5N1 influenza virus in Hong Kong: virus
charaterizations. New poultry to human H5N1 never found
before. Vaccine, 15(20 Suppl 2): 82-83.
28. Parrish C.R., Voorhees I.E.H., (2019) H3N8 and H3N2
Canine Influenza Viruses: Understanding These New Viruses in
Dogs. Vet. Clin. North. Am. Small Anim. Pract., 49(4): 643-649;
29. Radostitis O.M., et al., (1995) Veterinary Medicine: A.A., Text
Book of the Diseases of Cattlr, Sheep, Pigs, Goats and Horses,
9th Edn.W.B. Saunders publishers.
30. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia
Orthomyxoviridae: în Virusologie Veterinară Specială. Editura
Colorama, Cluj-Napoca, p. 301-319.
31. Reid S. M., Cocs W. J., Ceeraz V., Sutton D., Essen S. C.,
Howard W. A., Slomka M. J., Irvine R. M., Brown I. H.,
(2012) First reported detection of influenza A (H1N1) pdmo9 in
152
turkesy in the United Kingdom. Avian. Path., 56 (supp. 4): 1062-
1067.
32. Riberdy J. M., Flynn K. J., Stech J., Webster R. G., Altman
J. D., Doherty P. C., (1999) Protection against a lethal avian
influenza A virus in a mammalian system. Related non-human
viruses can produce CD8(+) and CD4(+) vaccine induced host
response offering protection from H5N1 Influenza. J. Virol.,
73(2): 1453-1459.
33. Schild G. C., Pereira M. S., Chakraverty P., (1975) Single
radial haemolysis: a new method for the assay of antibody to
influenza hamagglutinin. Bull. WHO, 52: 43-50.
34. Shinya K., Watanabe S., Ito T., Kasai N., Kawaoka Y., (2007)
Adaptation of an H7N7 equine influenza A virus in mice. J. Gen.
Virol., 88(2): 547-553.
35. Shotts E.B., Foster J.W., Brugh M., Jordan H.E., McQueen
J.L., (1968) An intestinal threadworm as a reservoir and
intermediate host from Swine influenza virus: a confirmation
and amplification of shopʹs syndrome. J. Exp. Med., 127(2):
359-369.
36. Shortridje K. F., Peiris J. S., Guan Y., (2003) The next
influenza pandemic: lessons from Hong Kong. Principales to co-
ordinate world wide poultry and viral gene shift monitoring to
prevent future pandemics. J. Appl. Microbiol., 94(Suppl 70S-
9S).
37. Song D., Kang B., Lee C., Jung K., Ha G., Kang D., Park S.,
Park B., Oh J., (2008) Transmission of Avian Influenza Virus
(H3N2) to Dogs. EID Journal, 14(5); DOI:
10.3201/eid1405.071471.
38. Songserm T., Amonsin A., Jam-on R., Sae-Heng N., et al.,
(2006) Fatal Avian Influenza A H5N1 in a dog. Emerg. Infect.
Dis., 12(11): 1744-1746.
39. Spector S., Hodinka L. R., Young A. S., Wiedbrauk L. D.,
(2009) Respiratory viruses. In Clinical Virology Manual: 203-
231.
40. Spronk D. G., (2001) Swine influenza virus. Advances in Pork
Production, 12: 51-54.
41. Stephenson I., Bugarini R., Nicholson K. G., Podda A., Wood
J. M., Zambon M. C., Katz J. M., (2005) Cress-reactivity
pathogenic avian influenza H5N1 virususes after vaccination
with nonadjuvanted and MF59-adjuvanted influenza A/Duck/
Singapore/97 (H5N3) vaccine: a potential priming strategy: J.
Infect. Dis., 191(8): 1207-1209.
42. Suzuki Y., (2005) Sialobiology of influenza: molecular
mechanism of host range variation of influenza viruses. Host
Receptors Viral Patho-genesis. Biol. Pharm. Bull., 28(3): 399-
408.
43. Vasiu C., (2003) Viroze și Boli prionice la animale, Editura
Nereamia Napocae, p. 259-264; 343-346; 435-438.
44. Văleanu Emilia (2013) Studiu retrospectiv și prospectiv asupra
virusurilor gripale aviare H5 și H7 la păsările domestice și
sălbatice din arealul Dobrogea. Teză de doctorat, Cluj-Napoca.
45. Van den Brand Judith M.A., Wohlsein P., Herfst S.,
Bowders R., Pfankuche V.M., van de Bildt Marco W.G.,
Seehusen F., Puff C., Richard M., Siebert U., Lehnert K.,
Bestebroer T., Lexmond P., Baumgartner W., (2016)
Influenza A (H10N7) Virus Causes Respiratory Tract Disease in
Harbour Seals and Ferrets. PLoS ONE 11(7): e0159625;
46. Webby R. J., Perez D. R., Coleman J. S., et al., (2004)
Responsiveness to a pandemic alert: use of reverse genetics for
rapid development of influenza vaccine. Rapid Reverse Genetics
Attenuated Virus Production for Research. Lancet, 363: 1099-
1103.
47. Webster R. G., Hulse D. J., (2004) Microbial adaptation and
change: avian influenza. Pandemic Conditions. Rev Sci. Tech.,
23(2): 453-456.
48. *** Canine influenza virus, (2009), The Center Food Security
& Public. Health. Iowa State University, p. 1-6.
49. *** Canine influenza: https://www.avma.org/KB/).
50. *** Equine influenza, OIE. Terrestrial Manual (2008), p. 871-
881.
51. *** Orthomyxoviridae. MicrobeWiki.
www.microbewiki.kenyon.edu/index.php
52. *** Biology and Epidemiology of Avian Influenza in Alaska-
2005. www.alaska.edu/inbre/avianflu/overview.html.
 15. Familia PNEUMOVIRIDAE

Este o familie recent formată (2017), desprinsă din familia Paramyxoviridae, incluzând
virusuri ce au ca gazde naturale oameni, vite, rozătoare și păsări. Sunt adesea asociate cu
infecții respiratorii și se transmit prin aerosoli (Rima et al., 2017).

 Virusuri anvelopate, cu simetrie helicală, sferice (80-

140 nm) sau filamentoase (70-190 nm), dar și mai lungi
100 nm
(250-600 nm).
 Prezintă la suprafață spiculi: proteina F (de fuziune),
proteina G (de atașament), proteina SH (hidrofobică).
 Genom ARNmc, nesegmentat, sens (-), mărimea,
13,2-15,3 kb
 Gazde: mamifere (oameni, vite, rozătoare); păsări;
 Grupează două genuri: Orthopneumovirus (3 specii);
Metapneumovirus (2 specii).

15.1. Genul ORTHOPNEUMOVIRUS

15.1.1. Virusul respirator sincițial bovin

Bovine respiratory syncytial virus (BRSV) Bovine orthopneumovirus

Ecologie. Virusul este răspândit îndeosebi în populația de bovine, dar a fost identificat
și la oi, capre și alte animale. Mai mult de 70% din vițeii în vârstă de 12 luni, exprimă răspuns
imun serologic pozitiv față de virusul respirator sincițial (Valarcher, et al., 2000).
Rezistență. Este sensibil la eter, cloroform, tripsină și pH-3. Temperatura de 56oC timp
de 30 minute duce la inactivarea virusului.
Morfologie. Virusul prezintă un pleomorfism accentuat, având în majoritatea cazurilor
aspect de particule sferice, rugoase, cu diametru de 30-150 nm (media 90-120 nm), dar și forme
filamentoase cu lungimea de 5 m și diametrul de 60-100 nm (Valarcher et al., 2007). Genomul
viral este format din ARNmc, nesegmentat. Proteinele G și F formează spiculii învelișului viral.
Cultivare. BRSV se cultivă pe celule de origine bovină (renale, testiculare, splenice și
pulmonare), ca și pe linii celulare KB, HeLa, BHK-21, VERO provocând efect citopatic
caracteristic. Se constată formarea de sinciții celulare, apărând celule multinucleate gigante

153
constituite prin fuziunea mai multor celule (Valarcher et al., 2000). La colorația cu hemalaun
eozină se observă numeroase incluzii eozinofilice intracitoplasmatice.
Antigenitate. Virusul sincițial bovin este strâns înrudit cu virusul respirator sincițial
uman (Belknap et al., 1991); (Valarcher et al., 2000). Proteinele G și F formează spiculii
învelișului viral. Diferențele antigenice existente la nivelul glicoproteinei G au permis
clasificarea sușelor bovine în 4 subgrupe (A, B, AB și intermediară), care sunt diferite de cele
ale subgrupelor virusului uman (Valarcher, et al., 2007). Anticorpii neutralizanți după infecția
primară, apar și descresc foarte rapid (titrul lor este foarte scăzut la 3-5 luni), iar cei de origine
colostrală dispar spre a 3-a lună de viață (Răpuntean et al., 2014).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie, prin aerosoli sau prin
contact direct. Se multiplică în celulele epiteliului nazal, faringian, traheal, bronhiolar și în
pneumocitele alveolare de tip II, ca și în macrofagele alveolare, la nivelul cărora dezvoltă o
infecție productivă, cu persistență virală (Castelman et al., 1985); (Arrevillaga et al., 2012).
Proteina F asigură fuziunea învelișului viral cu membrana celulară, cât și fuziunea
membranelor celulelor infectate, cu cele neinfectate, ducând la formarea de sinciții. Proteina G
este proteina de atașare a virusului la receptorul celulei sensibile. Proteina SH pare a interveni
în evitarea mecanismelor imune ale gazdei și fuziunea celulară prin interacțiune cu proteina F.
Diseminarea virusului în pulmon se realizează prin intermediul secrețiilor și prin trecerea de la
o celulă la alta, ca urmare a fuziunii membranelor celulare. Infecția cu virusul respirator
sincițial induce producerea în suprafețele pulmonare afectate, de chemokine și citokine
proinflamatorii, ce recrutează neutrofilele, macrofagele și limfocitele, favorizând dezvoltarea
leziunilor (Valarcher et al., 2007). Fetușii contaminați în uter sunt găsiți infectați la fătare.
Infecția clinică. Perioada de incubație este de 2-7 zile. O sensibilitate ridicată o prezintă
vițeii recent înțărcați și tineretul. Îmbolnăviri grave au fost descrise și la vacile de lapte
(Elvader, 1996). Boala se caracterizează printr-o difuzibilitate mare în efectiv (80-100%),
Clinic are o evoluție acută, febrilă, fiind afectate cu precădere căile respiratorii. În formele
tipice boala evoluează în două faze distincte. Debutul este brusc și se exprimă prin hipertermie
(40-41oC), epiforă, jetaj seromucos, salivație, polipnee, tuse (Vasiu, 2003). După 2-3 zile, când
se pare că evoluția bolii se îmbunătățește, se constată agravarea simptomelor ca urmare a
instalării emfizemului pulmonar. Respirația devine dificilă, bucală, cu accese de tuse uscată,
cianoza mucoaselor. Letalitatea este de 3-5%, uneori 20%. Animalele care supraviețuiesc își
revin în 5-7 zile, iar în cazul suprapunerii infecțiilor secundare cu P. multocida, M.
haemolytica, H. somni boala se agravează și se prelungește (Sacco et al., 2014).
Diagnostic. Se bazează pe efectuarea unor examene de laborator.

154
 - Izolarea virusului pe culturi celulare, din probe de mucus nazal sau probe de pulmon
recoltate imediat după sacrificare sau moarte; izolarea este dificilă și de lungă durată (20-50
zile), motiv pentru care nu se utilizează în diagnosticul de rutină; efectul citopatic este similar
cu cel indus de PI-3. Sincițiile și incluziile citoplasmatice sunt proeminente.
- Detectarea antigenelor virale, în probe de mucus nazal sau de țesut pulmonar, prin
imunofluorescența directă, fiind recomandat a se efectua pe celule obținute din lavaj pulmonar
sau chiar post-mortem, când rezultatele sunt mult mai edificatoare, decât din mucusul nazal.
- Tehnici imunologice, pentru detectarea anticorpilor specifici se face pe probe perechi
de ser sangvin, recoltate în stadiul acut al bolii și la 15-21 de zile, prin reacții de SN, RFC,
ELISA și ID. Se mai pot utiliza tehnici de IF (directă și indirectă) (Gonçalves et al., 1993).
- Alte tehnici de diagnostic sunt RT-PCR, imunoperoxidază, evidențierea complexului
avidină-biotină, evidențierea sincițiilor în culturile celulare și în probe de pulmon, examen
histopatologic pentru evidențierea prezenței incluziilor eozinofilice.
Profilaxia specifică. S-au preparat vaccinuri inactivate și vaccinuri din tulpini atenuate,
monovalente sau polivalente (Ellis et al., 2005); (Brodersen, 2010) . Vaccinurile obținute recent
sunt pe bază de ADN plasmidic exprimând glicoproteina G sau vaccinuri recombinante
folosind un herpesvirus bovin ca vector pentru glicoproteina G a virusului respirator sincițial
bovin (Blodorn et al., 2015). Imunitatea pasivă obținută prin colostru scade severitatea infecției
(Balknap et al., 1991). Pe teritoriul UE este autorizat vaccinul Nasym (tulpina Lym-56) [15].

Bibliografie

1. Arrevillaga G., Gaona J., Sánchez C., Rosalez V., Gómez B.,
(2012) Respiratory syncytial virus persistence in macrophages
downregulates intercellular adhesion molecule-1 expression and
reduces adhesion of non-tupable Haemophilus influenze.
Intervirology, 55(6): 442-450;
2. Belknap E.B., Baker J.C., Patterson J.S., Walker R.D.,
Haines D.M., (1991) The role of passive immunity in bovine
respiratory syncytial virus-infected calves. J. Infect. Dis., 163:
470-476.
3. Blodörn K, Hägglund S, Gavier-Widen D, Eléouët JF,
Riffault S, Pringle J, Taylor G, Valarcher JF., (2015) A
bovine respiratory syncytial virus model with high clinical
expression with specific passive immunity. BMC Vet. Res., 11
4. Brodersen B. W., (2010) Bovine Respiratory Syncytial Virus.
Vet. Clin. North Am. Food Anim. Prac., 26(2): 232-333.
5. Castelman W. L., Lay J. C., Dubovi E. J., Slauson D. O.,
(1985) Experimental bovine respiratory syncytial virus infection
in conventional calves: light microscopy lesions, microbiology
and studies on lavaged lung cells. Am. J. Vet. Res., 46(3): 547-
553;
6. Ellis J. A., West K. H., Waldner C., Rhodes C., (2005)
Efficacy of a saponin-adjuvanted inactivated respiratory
syncytial virus vaccine in calves. Can. Vet. J., 46(2): 155-162.
7. Elvader M., (1996) Severe repiratory disease in dairy cows by
infection with bovine respiratory syncytial virus. Vet. Rec., 138:
101-105.
8. Goncalves I.P.D., Simanke A.T., Jost H.C., Hotzel I., Soglio
A.D., Moojen V., (1993) Detection of bovine respiratory
syncitial virus in calves of Rio Grande do Sul, Brazil. Cien.
Rural., 23(3):
9. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Paramyxo-
viridae: in Virusologie Veterinară Specială. Editura Colorama,
Cluj-Napoca, p. 253-296;
10. Rima, B., Collins, P., Easton, A., Fouchier, R., Kurath, G.,
Lamb, R., Lee, B., Maisner, A., Rota, P., Wang, L., and
ICTV Repot Consortium. (2017), ICTV Virus Taxonomy
Profile: Pneumoviridae, J. Gen. Virol., 98: 2912–2913.
11. Sacco R. E., McGill J. L., Pillatzki A. E., Palmer M.
V., Ackermann M. R., (2014) Respiratory syncytial virus
infection in cattle. Vet. Pathol., 51(2): 427-436;
12. Valarcher J-F., Schelcher F., Bourhy H., (2000) Evolution of
Bovine Respiratory Syncytial Virus. J. Virol., 74(22), p. 10714-
10728.
13. Valarcher J-F., Taylor Geraldine, (2007) Bovine Respiratory
Syncytial virus infection. Vet. Res., 38: 153-180;
14. Vasiu C., (2003) Pneumonia cu virusul respirator sincițial
bovin: în Boli Virotice și Prionice ale Animalelor (coord. Moga
Mânzat R.,). Editura Brumar, Timișoara, p. 459-463;
15. *** Nasym. Vaccin viu împotriva virusului respirator sincițial
bovin. European Medicines Agency/422469/2019.

155
 16. Familia CORONAVIRIDAE

 Dimensiuni 80-220 nm (120-160 nm), sferici sau ovoidali,

anvelopați, cu proeminențe pedunculate, cu extremități rotunjite
100 nm dispuse în coroană
 Nucleocapsida cu simetrie helicală cu spire laxe
 Genom ARNmc, monopartit, liniar, sens (+), 27-32 kb
 Infectează un număr mare de specii la care determină
îmbolnăviri cu tulburări respiratorii și digestive.
 Un rol important în difuzare îl au păsările și liliecii.
 Unele boli au caracter zoonotic și pot evolua epidemic.
 Familia grupează un număr de 4 genuri: Alfa-, Beta-, Delta-,
Gamma-coronavirus.

În cadrul familiei sunt grupate mai mult de 60 de specii, fiind incluse coronavirusuri
umane, bovine, porcine, canine, feline, murine, iepuri, păsări, șoareci, șobolani, dar un număr
important se găsesc la lilieci (Perlman et Netland, 2009). Diversitatea coronavirusurilor este
rezultatul „infidelității” ARN polimerazei ARN dependente, a înaltei frecvențe a
recombinărilor ARN omolog și a mărimii genomului, acesta fiind cel mai larg din toate
genomurile virale cu ARN (27-32 kb). Odată cu creșterea numărului de coronavirusuri au fost
observate înrudiri mai mult sau mai puțin distanțate, care ar fi rezultatul unor recente „sărituri”
(jumping) și care pot fi cauza unor dezastruoase izbucniri de boli zoonotice (Woo et al., 2009).
Menționăm în acest sens SARS (Severe Acute Respirtory Syndrome) și MERS (Middle Eastern
Respiratory Syndrome), cu au evoluat recent la oameni.

16.1. Genul ALFACORONAVIRUS

16.1.1. Virusul peritonitei infecțioase feline

Feline coronavirus/Feline infectious peritonitis virus (FIPV)

Ecologie. Virusul afectează pisicile domestice și sălbatice, fiind mai sensibile pisicile
tinere, în vârstă de 6 luni până la 1-2 ani, și mai rar cele trecute de 5 ani. Sunt afectate mai
frecvent pisicile din rasele perfecționate, indiferent de sex. Pisicile infectate devin purtătoare
cronice de virus. Propagarea virusului se face mult mai rapid în colectivități de pisici, unde

156
morbiditatea ajunge la 75%. În afară de pisicile domestice, pot fi afectate și numeroase alte
specii din familia Felidae. Boala a fost diagnosticată și la felinele sălbatice: lei, leoparzi,
jaguari, pume, gheparzi și râși. Virusul care produce PIF este foarte răspândit în natură printre
felide, dar aproximativ 95% dintre pisicile infectate rămân sănătoase și numai aproximativ 5%
dintre cele infectate fac boala sub forma de peritonită, ca urmare a mutațiilor genetice pe care
le suferă virusul în organismul acestor pisici (Mirrha et al., 2011). Cu toate acestea se
menționează că nicio mutație specifică nu s-a identificat în genomul de 29 kb al FCoV (Dye et
Siddell, 2007). Prevalența cea mai ridicată a bolii se înregistrează în colectivitățile de pisici, în
special în cele organizate, în care există permanent intrări și ieșiri de pisici (pensiuni, crescătorii
specializate etc.) (Moga Mânzat, 2005). Pisicile cu forme asimptomatice de boală conțin mari
cantități de virus în materiile fecale și servesc ca sursă continuă de infecție pentru alte pisici și
mediu. Circulația continuă a virusului în populația de pisici sporește șansa ca o tulpină să sufere
o mutație devenind aptă să infecteze monocitele și macrofagele devenind patogenă și să
producă peritonită [55]. Pe lângă teoria mutațională se apreciază că în mecanismul patogenetic
intervin factori intrinseci de gazdă, îndeosebi cei legați de statusul imun (imunosupresie), ca și
intervenția altor factori mai puțin cunoscuți (Poland et al., 1996); (Vennema et al., 1998).
Rezistență. Virusul este repede distrus de acțiunea factorilor fizici (60 minute la 56oC;
24 ore la 20oC), și a celor chimici (dezinfectantele uzuale), dar rezistă luni de zile la –70oC și
la acțiunea fenolului (Moga Mânzat, 2005). Este inactivat de solvenții organici, detergenții
neionici, agenții oxidanți.
Morfologie. Particula virală matură are dimensiunile și caracterele generale ale
coronavirusurilor. Capsida virală este înconjurată de peplomere în formă de măciucă, care
imprimă aspectul caracteristic de “coroană“.
Cultivare. Se cultivă cu dificultate pe creier de șoarece, șobolan, hamster și pe unele
linii celulare de origine felină, îndeosebi culturi de macrofage peritoneale, dar titrul de virus
produs este de regulă scăzut. O dezvoltare bună se obține pe celule FCWF (Felis catus whole
fetus), comparativ cu cultura de macrofage (OʹBrien et al., 2018).
Antigenitate. Între coronavirusul enteric (FCoV) și virusul peritonitei feline (FPV) nu
există diferențe de ordin antigenic, chiar după analiza secvențelor genomului, astfel că ele sunt
considerate ca două patotipuri distincte (Vennema, 1999); (Mirrha et al., 2011). În baza analizei
filogenetice s-a stabilit că între cele două patotipuri sunt unele diferențe genetice la nivelul
proteinei NS 7b și la un reziduu de aminoacizi al unei proteine membranare (Brown et al.,
2009). Virusul peritonitei feline este înrudit antigenic cu alte coronavirusuri (canin, suin, uman
și corona-like), dar nici unul dintre acestea nu produc peritonită.

157
 Patogeneză. Coronavirusul enteric felin joacă un rol crucial în mecanismul patogenetic
al bolii. Toate tulpinile prezintă tropism pentru macrofage și pentru enterocite sau mucoasa
aparatului respirator. Unele tulpini provoacă o formă de peritonită mortală, dar cu o frecvență
limitată, altele determină o enterită benignă. Două serotipuri de coronavirus enteric felin au
fost identificate, ambele fiind capabile să cauzeze peritonita infecțioasă. Tipul 1 (frecvent în
Europa) este rezultatul unei mutații in vivo al virusului enteric, rezultând o variantă cu tropism
pentru macrofage. Tipul 2 (frecvent în unele țări din Asia) este un recombinant cu informația
genetică câștigată de la coronavirusul canin, care cauzează, în general, o diaree benignă la căței.
Cheia patogenezei în peritonita infecțioasă felină constă în infecția monocitelor și macrofagelor
(Berg et al., 2005). Macrofagele prezintă o rezistență intrinsecă la infecția cu FCoV, iar biotipul
înalt virulent FIPV este acompaniat de o dramatică schimbare a tropismului celular, reușind să
infecteze monocitele și apoi să disemineze sistemic (Stoddart et al., 1989). În patogeneză
intervin mecanisme imunopatologice anticorp-dependente și producerea de leziuni prin
complexele imune. Distrugerea celulelor T și inducerea imunosupresiei favorizează
suprapunerea de infecții oportuniste, ce survin în ultimul stadiu al bolii. Imunitatea umorală,
caracterizată prin producerea de anticorpi specifici, nu are efect protectiv. Mai mult, pisicile
serologic pozitive, comparativ cu cele serologic negative, fac o boală mai severă, chiar
fulminantă, mortală.
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “peritonita infecțioasă felină“.
Simptomele apar după o perioadă de timp foarte variabilă, uneori până la un an. Clinic se
descriu două forme: Forma umedă (exsudativă), evoluează acut și se manifestă prin acumularea
de lichid ascitic, în cavitatea abdominală și semne de peritonită exsudativă, cu acumularea de
lichid care variază cantitativ (de la câțiva mililitri până la ~ un litru). Se mai constată anemie,
uneori icter, tulburări digestive și respiratorii. În afara lichidului ascitic pe seroasele
abdominale, dar și pe cele toracice, sunt prezenți noduli albicioși (0,5-3 mm) și uneori cu
localizări pe organele interne (ficat, rinichi, splină, limfonoduri, leptomeninge, ochi) (Kipar
2005). Din cauza exsudatului abundent, care tapetează seroasele, se produc aderențe între ficat,
diafragmă și ansele intestinale. Forma uscată (ne-exsudativă) evoluează cronic, insidios, cu
exprimarea unor simptome vagi, în funcție de localizarea pio-granuloamelor în organele interne
(Kennedy, 2004). La unele pisici (25-60%) se constată tulburări nervoase (ataxie, hiperestezie,
nistagmus, torticolis, tetrapareză, modificări de comportament și altele), asociate deseori cu
manifestări oculare (uveite, irite, iridociclite, mioză) (Foley et al., 1998); (Diaz et al., 2009).
Diagnostic. Se procedează la efectuarea unor examene de laborator prin care boala se
confirmă. Se expediază laboratoarelor lichid ascitic, sânge, organe cu leziuni.

158
 - Analiza lichidului peritoneal. Se constată o densitate crescută (mai mare de 1,017), un
procent de γ-globuline mai mare de 32%, o concentrație crescută a proteinelor (5-12 g/dl) și
celule inflamatorii 16.000-25.000/μl (neutrofile, limfocite, macrofage, alte celule).
- Examen serologic. Se evidențiază anticorpi specifici prin IF și ELISA, dar titrurile pot
fi scăzute sau ridicate, uneori înregistrându-se fluctuații importante. Unele pisici bolnave sunt
serologic negative sau au un titru foarte scăzut, ca și unele pisici sănătoase, fără semne clinice
de boală, au titruri ridicate. Interpretarea răspunsului serologic trebuie făcută cu multă
circumspecție. O detectare rapidă a anticorpilor se poate face folosind testul Bio Veto Test
Speed PIF (tehnică sandwich) (Potecea et al., 2009).
- Examen histopatologic. Se evidențiază focare de necroză și noduli constituiți din
celule neutrofile, monocite mari, limfocite și plasmocite. Se evidențiază granuloame sau pio-
granuloame perivasculare și vasculite sau trombovasculite sistemice, modificări degenerative
ale endoteliilor vasculare.
- Tehnici de biologie moleculară. RT-PCR pentru depistarea genomului corona-
virusurilor feline în probe recoltate de la pisici bolnave, dar valoarea de diagnostic este redusă,
întrucât nu se identifică strict genomul virusului peritonitei feline.
Imunoprofilaxie. Se menționează obținerea unor rezultate încurajatoare prin folosirea
unei tulpini atenuate (virus FIP, mutantă termosensibilă), care se administrează pe cale nazală,
fiind stimulată producerea de IgG și IgA în salivă, protecția fiind asigurată prin răspuns imun
celular (Gerber et al., 1990). Au fost produse și vaccinuri deletate (Haijema et al., 2004) sau
vectoriale, folosind ca vector Lactobacillus pentosus (Di-Qui et al., 2011).

16.1.2. Virusul gastroenteritei transmisibile a porcului

(Transmissible gastroenteritis virus) (TGEV)

Ecologie. În condiții naturale virusul afectează porcii de toate vârstele și rasele,

sensibilitatea cea mai ridicată fiind întâlnită la purceii sugari în primele 2 săptămâni de viață.
Porcii trecuți prin boală și cei convalescenți elimină virusul prin materiile fecale 35 până la 104
zile [54]. Unii indivizi pot elimina virusul intermitent până la 18 luni. Carnivorele sălbatice și
domestice, cum sunt vulpile, câinii, pisicile, posibil nurcile, realizează seroconversie și
constituie rezervoare de virus. Rolul câinilor a fost demonstrat prin infecții experimentale
(McClurkin et al., 1970). Unele păsări sălbatice (Sturnus vulgaris) și insecte zburătoare (Musca
domestica) pot interveni ca vectori mecanici [54]. Chiar dacă semnificația patologică a infecției
la carnivore este minimă, importanța epidemiologică trebuie avută în vedere, prin rolul pe care

159
aceste animale îl pot avea în difuzarea infecției. Frecvența focarelor și gravitatea lor variază
însă foarte mult în timp și spațiu. Aceasta depinde de virulența tulpinilor și statusul imun al
populației porcine (Moga Mânzat, 2005). Virusul se poate transmite cu ușurință și prin
intermediul surselor secundare de infecție.
Rezistență. Temperatura de 37oC îl distruge în 4 zile, dar este stabil la temperaturi
scăzute (–28oC) viabilitatea virusului fiind menținută 2,5 ani. Lumina solară îl neutralizează în
48 de ore, iar razele UV în 3 minute. Virusul este sensibil la eter, cloroform, dar rezistent la
variațiile de pH (3,0-9,0) și tripsină (1 oră la o soluție de 0,5% tripsină). Rezistența la pH acid
și la enzimele proteolitice îi asigură supraviețuirea la nivelul stomacului și a intestinului.
Dezinfectantele uzuale cum sunt hipocloritul de sodiu, hidroxidul de sodiu, formolul, fenolul,
iodoforii și altele inactivează virusul.
Morfologie. Particula virală matură este anvelopată, de formă sferoidă, cu dimensiuni
de 80-120 nm. Genomul este constituit din o singură moleculă lineară de ARNmc, având
mărimea de 20 kb. Nucleocapsida virală este înconjurată de un înveliș pe care se găsesc
proeminențe piriforme, măciucate, distribuite radiar, care îi imprimă un aspect de coroană.
Cultivare. Virusul se poate replica în diferite substraturi celulare, cum sunt celule
primare de rinichi și tiroidă de porc, linii celulare testiculare de porc (CPK, IB-RS-2, ESK, PK-
15). Tripsina poate favoriza dezvoltarea în cultură (Honda et al., 1990). În culturile celulare
virusul provoacă efect citopatic după 3-7 zile, caracterizat prin rotunjirea celulelor, granularea
și vacuolizarea citoplasmei și balonare celulară, cu formarea de sinciții și detașarea de pe
substrat [54]. Efectul citopatic poate să lipsească la unele sușe sau acesta poate fi observat doar
după efectuarea câtorva pasaje oarbe. Unele tulpini au putut fi cultivate și în ouă embrionate.
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. Anticorpii neutralizanți
apar în sânge după 8-10 zile post infecțios, ating un titru maxim după 21 de zile și se pot
menține, la titruri descrescânde, până la 18 luni. Porcii trecuți prin boală câștigă o imunitate
solidă și de lungă durată (Moga Mânzat, 2005). Au fost demonstrate unele relații de antigenitate
cu alte coronavirusuri.
Patogeneză. Pătrunderea virusului în organism se face, în mod obișnuit, pe cale
digestivă, dar posibil și pe cale respiratorie. Virusul este enterotrop și se multiplică intens în
duoden și jejun, mai puțin în ileon și deloc în colon sau stomac. Un rol important în asigurarea
enteropatogenității virusului îl are acidul sialic, prin legarea proteinei S fiind facilitată infecția
(Schwegmann-Wessels et al., 2011). Replicarea virală are loc în citoplasma enterocitelor din
vârful vilozităților intestinale. Enterocitele afectate sunt distruse, având drept rezultat
denudarea, scurtarea vilozităților și adâncirea criptelor. Celulele distruse sunt rapid înlocuite

160
de celule imature de la baza criptelor, rezistente la acțiunea virusului. Odată însă cu maturarea,
ele devin apte pentru replicarea virală. Vilozitățile apar mai scurte, sunt retractate, acoperite cu
celule cuboidale sau aplatizate. În urma distrugerii enterocitelor se reduce drastic activitatea
enzimatică în intestinul subțire, cu perturbări ale digestiei și transportului celular al nutrienților
și electroliților. Replicarea virusului poate avea loc la nivelul mucoasei nazale (oro-faringian)
sau în pulmon, de unde se poate răspândi în toate țesuturile și organele. Virusul nu afectează
plăcile Peyer și nici celulele din criptele lui Lieberkühn, deci funcția acestora nu este
influențată. Procesele inflamatorii de la nivelul mucoasei digestive afectate antrenează o serie
de alterări morfologice și funcționale locale, având drept consecință instalarea fenomenului de
malabsorbție. Alterarea integrității vilozităților intestinale atrage după sine incapacitatea de a
hidroliza lactoza din lapte, ceea ce determină un flux osmotic de fluide în lumenul intestinal,
având ca rezultat diareea și deshidratarea. Moartea este corelată cu deshidratarea și
funcționarea anormală a cordului cauzată de hiperkaliemie [59];[60].
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub denumirea de “gastroenterita transmisibilă
a porcului” “gastroenterita virală“ sau “boala lui Doyle-Hutchings”. Prin faptul că se transmite
foarte ușor mai este cunoscută și sub numele de “boala vizitatorilor”. Perioada de incubație este
de 16-24 de ore la purceii sub vârsta de două săptămâni și de 1-4 zile la purceii mai mari și
adulți. La purceii sugari semnul cel mai caracteristic este diareea, caracterizată prin eliminări
violente și exagerate de fecale albicioase, gălbui sau gri. Vomismentele și setea sunt alte semne
frecvente. Laptele ingerat are un aspect brânzos și este adesea nedigerat. Mortalitatea poate
ajunge până la 100%. La porcii adulți, boala are o evoluție benignă, rar se constată diaree și
vomismente. La scroafele lactante se înregistrează scăderea producției de lapte până la
agalaxie. Durata epidemiei este de 25-30 de zile, având deseori caracter de val.
Diagnostic. Confirmarea prezenței virusului GET se face prin examene de laborator,
mai ales când boala apare pentru prima dată într-un efectiv. Se expediază laboratoarelor purcei
morți, porțiuni de intestin, fecale, probe de sânge de la scroafe.
- Evidențierea antigenului viral în țesuturi. Se fac criosecțiuni din fragmente de intestin,
antigenul identificându-se prin IF directă sau prin ELISA, permițând un diagnostic precoce și
rapid. Prin tehnica PCR nested reverse transcriptase, ca și prin hibridizarea in situ și duplex
RT-PCR, se poate face diferențierea dintre virusul gastroenteritei și mutanta respiratorie a
acestuia, pe probe de fecale și secreții nazale (Paton et al., 1997); (Kim et al., 2000); (Kim et
al., 2001).
- Izolarea virusului. Se folosesc fragmente de jejun și ileon recoltate în perioada de
incubație, când virusul se găsește într-o cantitate mai mare în enterocitele afectate. Se vor face

161
inoculări pe diferite substraturi celulare, îndeosebi celule renale, testiculare și tiroidă de porc.
Identificarea virusului se face prin tehnica ELISA, IF și microscopie electronică. Virusul poate
fi identificat și prin alte teste cum ar fi detectarea specifică a ARN-ului viral prin RT-PCR
ELISAs, RIA, hemaglutinare pasivă (Labadie et al., 1977); (Asagi et al., 1986); [60].
- Examen histopatologic. Se constată scurtarea vilozităților intestinale care este maximă
în jejun, medie în duoden și redusă în ileon. Leziunile microscopice au intensitatea maximă
între 24-72 de ore de la infecție, după care are loc refacerea structurilor (Baba, 1996). Se pot
observa modificări alterative până la necroza celulelor epiteliale ale vilozităților, care apar de
formă cubică sau aplatizată, cu vacuole intracitoplasmatice și nucleii picnotici. Au fost
observate incluzii în hepatocite și în enterocite (Paul et al., 1982).
- Examen serologic. Urmărește detectarea anticorpilor specifici la 6-7 zile de la infecție.
Identificarea se face prin VN și ELISA. Examenul serologic, deși accesibil și frecvent utilizat,
are inconvenientul că rezultatul furnizat este întotdeauna tardiv, retrospectiv, după 2-3
săptămâni de la infecție. La noi în țară testul ELISA se folosește ca metodă de supraveghere.
- Infecția experimentală. Se practică pe purcei de 2-7 zile SPF sau convenționali,
proveniți de la scroafe libere de GET. Pentru reproducerea infecției se folosesc filtrate obținute
din triturat de fragmente de jejun sau din fecale recoltate de la animale bolnave, administrarea
fiind făcută “per os”. Proba se consideră pozitivă când purceii inoculați vor face o boală cu
simptomatologie tipică după 18-72 de ore. În probele recoltate de la aceștia trebuie să se
identifice virusul GET.
Imunoprofilaxie. Pentru controlul gastroenteritei transmisibile s-au încercat în timp
diferite metode de imunoprofilaxie. Se precizează că anticorpii din sânge, dobândiți activ sau
pasiv, nu asigură protecție față de infecția digestivă cu virusul GET.
- Infecția dirijată a scroafelor gestante. Ca sursă de virus se poate utiliza o suspensie
de mucoasă intestinală și conținut intestinal recoltat de la purceii sugari care au murit recent
din cauza gastroenteritei transmisibile. Produsul se administrează la scroafele gestante, cu cel
puțin 2-3 săptămâni înainte de fătare, înglobat în hrană sau în capsule gelatinoase. La scroafele
“imunizate” cu virus patogen, în colostru se identifică imunoglobulinele de tip IgAs, care
asigură o protecție totală a purceilor nou-născuți față de sușele patogene de virus. Această
metodă nu poate fi utilizată decât de necesitate, întrucât are unele inconveniente, între care se
menționează exacerbarea virulenței virusului și crearea unui mediu intens contaminat și
posibilitatea difuzării virusului (Moga Mânzat, 2005); [60].
- Vaccinarea scroafelor gestante. Administrarea de vaccinuri pe cale parenterală nu
induce o imunitate satisfăcătoare la nivelul intestinului, ceea ce limitează utilizarea lor. După

162
vaccinare, în colostru și laptele scroafelor, se găsesc imunoglobuline de tip IgG. În unele țări
se utilizează și vaccinuri vii atenuate (atenuare prin pasaje repetate pe culturi celulare) sau
vaccinuri subunitare administrate per os, i.m., intranazal sau intramamar. În anii mai recenți se
încercă realizarea protecției imune prin produse biologice moderne: co-administrarea orală de
interferon- (swIFN-) și interleukina-18 (swIL-18) împreună cu Salmonella enterica serovar
Typhimurium ca purtător al citokinelor sau folosirea bacteriei Lactobacillus pentosus supusă
electroporării, în care se exprimă unele proteine ale spiculilor din învelișul virusului
gastroenteritei (Di-Qui et al., 2011); (Lee et al., 2011).

16.2. Genul BETACORONAVIRUS

16.2.1. Virusul hemaglutinant al encefalomielitei porcului

(Porcine hemmagglutinating encephalomyelitis virus)
(Vomiting and wasting disease virus)

Ecologie. În condiții naturale, virusul este patogen numai pentru porc și în special
pentru cei în vârstă de până la 2 luni. Purceii mai mari și adulții fac infecții subclinice și se
pozitivează serologic. În unele țări boala nu evoluează clinic, dar anticorpii specifici sunt
evidențiați în efectivele de porcine în proporție de până la 95% din scroafe (Pensaert et al.,
1980). Sursele de infecție sunt reprezentate, în primul rând de către animalele bolnave și cele
purtătoare care, prin secreții și excreții, elimină în mediul exterior cantități mari de virus. S-a
constatat că pisicile, șobolanii, șoarecii sau păsările nu sunt receptive la acest virus [57]. Nu
prezintă risc pentru om.
Rezistență. Virusul este stabil la variații de pH, între 3 la 10 și este distrus în 30 minute
la 56oC. Este sensibil la eter și cloroform.
Morfologie. Particula virală are dimensiunile de 154 nm și spiculi de 19 nm, genom
ARNmc, mărimea 25-30 kb, sens pozitiv (Mora-Diaz et al., 2019). Posedă însușiri
hemaglutinante față de globulele roșii de găină, șobolan, șoarece și hamster, cât și ale altor
animale (Pensaert et Callebaut, 1974).
Cultivare. Virusul se cultivă pe celule primare renale, de tiroidă, de pulmon și
testiculare de porc, ca și pe diferite linii celulare (PK–15, IBRS–2, SK, MDCK). Se constată
efect citopatic, vizibil în 48 de ore de la inoculare, cu producerea de sinciții.
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. Pot exista anumite
asemănări antigenice cu virusul GET, dar cele două virusuri apar distincte în testele de

163
seroneutralizare și nu protejează încrucișat. La scroafele infectate se produc anticorpi ce se
transmit la purcei, aceștia fiind protejați până la vârsta de 11-12 săptămâni, după care se titrul
lor scade până la epuizare (Pensaert et al., 1980).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism, în principal, pe cale oro-nazală.
Experimental boala a putut fi reprodusă și după inoculare intramusculară și intracerebrală, dar
nu intravenoasă (Andries et al., 2010). Virusul poate fi găsit în aparatul respirator, în faringe și
părțile posterioare ale encefalului, fiind absent în fecale. Viremia nu este importantă în
patogeneza bolii. În sistemul nervos central virusul este mai întâi detectat în nucleii senzoriali
ai trigemenului și nervul vag, cu răspândirea ulterioară în creier și cerebel. În celulele neuronale
se constată modificări citopatice, aspecte de cromatoliză sau prezența de nuclei picnotici. Se
crede că virusul se poate transmite de la un neuron la altul (Meyvisch et Hoorens, 1978).
Vomitarea se datorește replicării virusului în ganglionul distal al vagului sau excitării centrilor
nervoși superiori ai vomei, ca o consecință a afectării neuronilor din aceste zone. Cele mai
multe simptome se datoresc afectării regiunilor posterioare ale encefalului.
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “encefalomielita porcilor cu
virus hemaglutinant”, “boala vomitării și deshidratării”. Perioada de incubație este cuprinsă
între 4-7 zile. Primele simptome care se constată sunt vomismentele ce antrenează
deshidratarea. Animalele pot prezenta semne de encefalomielită, dificultăți de deglutiție, ca și
o slăbire progresivă a membrelor posterioare. Unii autori descriu o formă de gastroenterită
(frecventă la purceii de 4-7 zile) în care domină vomismentele și constipația și o formă
encefalitică (frecventă la purceii de 4-14 zile), în care domină manifestările nervoase.
Morbiditatea este variabilă cuprinzând 16-95% dintre purcei, cu extindere pe cuiburi. Forma
de encefalită afectează purceii mai tineri, comparativ cu forma gastroenterică. Mortalitatea la
purceii sub 3 luni se apropie de 100%, iar cei ce supraviețuiesc rămân în urmă cu dezvoltarea.
La porcii în creștere și adulții, infecția cu PHEV este subclinică, iar animalele dezvoltă un
răspuns imun umoral robust împotriva virusului (Quiroga et al., 2008).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor purcei bolnavi, cadavre (pentru examene
virusologice) și probe de sânge de la purceii bolnavi și scroafe (pentru examene serologice).
- Examen virusologic. Se vor face însămânțări pe diferite substraturi celulare din
componente ale aparatului respirator, tonsile, bulb, măduva spinării. Identificarea virusului se
face prin testele de hemaglutinare (aglutinarea hematiilor de hamster îl diferențiază de virusul
GET); antigenele virale se evidențiază în celule nervoase prin imunofluorescență (Meyvisch et
Hoorens, 1978), iar virusul prin PCR (Sekiguchi et al., 2004); (Mora-Diaz et al., 2019). Șoarecii
pot fi infectați experimental.

164
 - Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici în serul purceilor sau
al scroafelor a căror purcei s-au îmbolnăvit. Se vor efectua teste de seroneutralizare și inhibarea
hemaglutinării la 14 zile după apariția primelor cazuri.
Imunoprofilaxie. Se poate proceda la expunerea la infecție naturală sau artificială a
scroafelor gestante cu cel puțin 10 zile înainte de fătare. Purceii vor fi protejați prin anticorpii
transmiși prin colostru. Nu s-au produs vaccinuri.

16.3. Genul GAMACORONAVIRUS

Grupează virusuri ce se izolează de la păsări, fiind predominante la galiforme (găini,

curci, fazani, păuni), anseriforme și caradriiforme, ca și de la unele mamifere marine. Se
constată frecvente transmiteri între speciile de rațe (Chu et al., 2011). Izolarea unui virus de la
furtunari (Puffinus puffinus/Manx shearwater) a fost incriminată în producerea unei boli
denumită pufinoză, manifestată prin formarea de blistere pe membrana interdigitală,
conjunctivită, uneori cu manifestări nervoase, contracții spastice ale membrelor și paralizii
(Nuttal et Harrap, 1982); [Wood Matt53]. Cercetări ulterioare sugerează, însă, că virusul izolat
provenea de la șoarecii de laborator pe care s-au efectuat inoculările (aceștia fiind, probabil,
deja infectați cu virusul hepatitei șoarecilor) (Nuttal et Harrap, 1982).

16.3.1. Virusul bronșitei infecțioase aviare

Avian infectious bronchitis virus (AIBV)

Ecologie. Sunt receptive găina și fazanul, care sunt considerate gazde naturale. La alte
specii de păsări nedomestice (păuni, curci, rața mică, gâște, porumbei, pinguini, prepelițe, rațe
și papagali Amazon) s-au identificat coronavirusuri-like (Bande et al., 2016). Puii de 3-10 zile
sunt mai sensibili. Găinile adulte fac forme inaparente, eliminând virusul prin secreții și
excreții, îndeosebi prin cele respiratorii. Virusul este prezent în titruri considerabile în mucusul
traheal și în fecale în faza acută și de recuperare a bolii. Virusul se răspândește orizontal prin
aerosoli (prin inhalare) sau ingestia fecalelor sau a furajelor sau a apei contaminate (Ignjatovic
et Sapats, 2006). Eliminarea virusului continuă timp de 4-5 săptămâni după trecerea prin boală.
Difuzarea virusului este realizată prin păsări bolnave și prin cele purtătoare și eliminatoare de
virus. Elementele mediului înconjurător contaminate cu virus, joacă un rol mai redus ținând
seama de rezistența scăzută a virusului în mediul exterior. Din cauza apariției frecvente a noilor

165
tipuri antigenice, bronșita infecțioasă aviară reprezintă o amenințare constantă pentru
avicultura intensivă (Gelb et al., 1991).
Rezistența. Virusul bronșitei infecțioase aviare este apreciat ca puțin rezistent. Este
sensibil la eter și cloroform, ceea ce denotă prezența unui înveliș lipoproteic. Este repede
distrus de temperaturile ridicate, radiațiile solare și substanțele dezinfectante. În hale și înglobat
în materii organice poate rezista până la 30 de zile. Liofilizat și la temperaturi scăzute (–45oC)
își păstrează viabilitatea cel puțin un an. Antisepticele, cum sunt crezol saponat 1%, alcool de
70o, formalină 1%, au efect inhibant în cca 3 minute.
Morfologie. Are dimensiuni de 80-120 nm. Genomul viral este constituit din ARNmc
(27-32 kb). Prezintă peplos cu proeminențe oferind aspectul caracteristic de “coroană“.
Virionul conține trei proteine majore: S (S1 și S2) din spiculi, M (glicoproteina membranei), N
(proteina internă a nucleocapsidei) și sM (proteină de înveliș). Coronavirusurile izolate de la
fazani sunt strâns înrudite genetic cu cele de la găini și de la curci (Cavanagh et al., 2002).
Cultivare. Virusul BI se cultivă pe ouă embrionate și culturi de celule (fibroblaste de
rinichi de embrion și celule Vero) (Bande et al., 2016). Se folosesc embrioni SPF de 9-12 zile,
care se inoculează în sacul alantoidian. Virusul se multiplică și provoacă moartea embrionilor
sau determină oprirea din dezvoltare, aceștia având aspect de “nanism”, procese care apar după
3-5 pasaje. În culturi celulare renale embrionare, celule renale de pui, se constată efect
citopatogen, manifestat prin rotunjirea celulelor, formarea de sinciții și detașarea de substrat.
Adaptarea la celule necesită mai multe pasaje, în final constatându-se un efect citopatic mai
intens. Multiplicarea în culturi de țesuturi (inele traheale de embrioni de 20 de zile), produce
citostază în cadrul a 24-48 de ore. Deprecierea completă a activității ciliare este de obicei
considerată o probă pozitivă (Jones et Hennion, 2008).
Antigenitate. Virusul prezintă pluralitate antigenică. Au fost identificate 8 tipuri și
subtipuri, dintre care cele mai răspândite sunt Massachusetts, Connecticut, Arkansas,
Delaware, New-Hampshire. În Australia au fost identificate serotipuri distincte de cele
americane (exemplu: sușa T-nefropatogenă Australia). Infecția induce formarea de anticorpi
din clasele IgM, IgG și IgA. Anticorpii hemaglutino-inhibanți și virus neutralizanți sunt induși
de proteina S1. Numărul mare de serotipuri a virusului bronșitei infecțioase aviare ilustrează
abilitatea acestui virus de a-și modifica proprietățile antigenice. Mai mult se consideră existența
de cvasi-specii virale, ceea ce explică emergența unor subtipuri (Nix et al., 2000).
Patogeneză. Virusul pătrunde obișnuit pe cale respiratorie. Are tropism pentru celulele
epiteliale ale căilor respiratorii anterioare, pentru cele ale oviductului și pentru epiteliul tubilor
uriniferi. Replicarea primară are loc în celulele mucoaselor căilor respiratorii, după care, prin

166
circulația sangvină, se răspândește în tot organismul. În urma efectuării de infecții
experimentale pe pui, după instilare nazală, virusul se izolează din pulmoni, trahee și rinichi,
din oviduct, testicule și tonsilele cecale, în intervalul 1-20 zile post-infecție (Boroomand et al.,
2012). Virusul poate fi izolat și bursa lui Fabricius (care poate constitui motivul efectului
imunosupresiv). Unele tulpini produc alterări anatomice permanente la nivelul oviductului
imatur (Știube, 2005). Există tulpini nefropatogene care produc nefrită interstițială [56].
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “bronșita infecțioasă aviară“.
La pui domină tulburările respiratorii cu dispnee gravă și accese de sufocare. La găinile adulte
evoluția este benignă, cu simptome respiratorii neînsemnate sau absente, înregistrându-se o
scădere pronunțată a producției de ouă și producerea de ouă cu coaja deformată, subțire,
neregulată, rugoasă (Știube, 2005). În Europa, s-a semnalat apariția unor tulpini (793/B, 7/91)
care sunt capabile să producă mortalitate și la păsările adulte.
Diagnostic. Se examinează păsări bolnave sau cadavre provenite de la păsări ce au
murit recent. Pulmonii, traheea, sacii aerieni și rinichii constituie surse importante de virus.
- Izolarea virusului. Se fac inoculări pe ouă embrionate SPF de 9-12 zile ce se
inoculează intra-alantoidian. Se urmăresc aspectele caracteristice provocate embrionilor
(nanism, acumularea unor mari cantități de urați în mezonefronul embrionului). Izolarea se
poate obține și pe culturi celulare, dar tulpinile trebuie mai întâi adaptate pe embrionul de găină.
Virusul din lichidul alanto-amniotic poate fi decelat și identificat prin IF, VN sai IHA [56].
- Evidențierea virusului. Se poate realiza pe amprente de mucoasă traheală folosind
imunofluorescența directă, imunoperoxidază, imunohistochimie. Acidul nucleic viral extras
din tampoane traheale sau diverse țesuturi prelevate de la păsările infectate (timp de 14 zile)
poate fi decelat în țesuturile infectate prin testul revers transcriptazei (RT-PCR), ce permite
identificarea genotipului. O identificare rapidă se poate face prin PCR și IF pe probe traheale
sau alte țesuturi (Bhattacharjee et al., 1994); (Falcone et al., 1997).
- Infecția experimentală. Se pot face inoculări intra-traheale sau depuneri de material
virulent la nivelul nărilor la puii de găină. Puii vor dezvolta simptome respiratorii tipice în 18-
36 de ore de la inoculare.
- Examen serologic. Urmărește decelarea anticorpilor specifici în sângele păsărilor
suspecte, prin imunodifuzie sau seroneutralizare (Vior et al., 1971). Anticorpii postinfecțioși
apar după 1-3 săptămâni și se mențin până la 5 săptămâni. Creșterea titrurilor la examinarea pe
probe perechi atestă prezența virusului, respectiv a infecției în evoluție.
- Alte teste imunologice. Se mai poate efectua testul de inhibare a hemaglutinării, pe
baza observației că virusul tratat cu neuraminidază sau fosfolipaza C, aglutinează globulele

167
roșii de pasăre, fiind stabilit în acest sens un protocol standard. Testul ELISA este considerat
ca cel mai sensibil dintre testele serologice, decelând anticorpii comuni față de toate
serotipurile virusului bronșitei și permite evidențierea răspunsurilor precoce (Știube, 2005).
Prin testul Taqman RT-PCR, extrem de sensibil și specific, se realizează o diferențiere rapidă
de alți patogeni respiratori (Ignjatovic et Sapats, 2006). Rezultate la fel de bune se obțin și prin
tehnica RFPL (Restriction Fragment Lenght Polymorphism) (Bande et al., 2016).
Imunoprofilaxie. Vaccinarea este doar parțial eficace datorită apariției continue a
variantelor antigenice, prezente simultan în mai multe locuri (Ignjatovic et Sapats, 2006).
Vaccinurile vii atenuate se prepară cu un singur serotip (mai frecvent Massachusetts), cu două
serotipuri și mai rar includ mai multe serotipuri (vaccin polivalent). Administrarea acestor
vaccinuri se face prin instilații conjunctivale, prin aerosoli sau per os în apa de băut.
Vaccinurile inactivate în emulsie uleioasă au o întrebuințare mai largă. Ele se administrează
prin injecții s.c., sau i.m., la vârsta de 14-18 săptămâni și induc nivele ridicate și de lungă durată
de anticorpi [56]. Vaccinurile pot fi numai anti-bronșită sau sunt vaccinuri mixte, fiind incluse
și alte virusuri (boala de Newcastle, sindromul căderii ouatului, bursita infecțioasă) sau alte
variante. Compania Romvac produce vaccinul Birovac H-120 (vaccin viu, cu tulpina H-120),
se administrează în apa de băut (neclorinată) sau aerosoli [58].

Bibliografie

1. Andries K., Pensaert M., Callebaut P., (2010) Pathogenicity
of Hemagglutinating Encephalo-myelitis (Vomiting and
Wasting Disease) Virus of Pigs using Different Routes of
Inoculation. Zentralblat für Veterinärmedizin Reihe B, 25(6):
461-648;
2. Asagi M., Ogawa T., Minetoma T., Sato K., Inaba Y., (1986)
Detection of transmissible gastro-enteritis virus in feces from
pigs by reversed passive hemagglutinatrion. Am J. Vet. Res., 47:
2161-2164;
3. Baba A. I., (1996) Gastroentereita virotică a purceilor: in
Diagnostic necropsic veterinar, Editura Ceres, București, p. 194-
195;
4. Bande Faruku, Arshad Siti Suri, Omar Abdul Rahman, Bejo
Mohd Hair, Abubakar Muhammad Salisu, Yusuf Abba,
(2016) Pathogenesis and Diagnostic Approaches of Avian
Infectious Bronchitis. Advances in Virology. Article ID
4621659. http://dx.doi.org/10.1155/2016/4221659;
5. Berg A. L., Ekman K., Belák S., Berg M., (2005) Cellular
composition and interferon-gamma expres-ssion of the local
inflammatory response in feline infectious peritonitis (FIP). Vet.
Microbiol., 111(1-2): 15-23;
6. Bhattacharjee P. S., Naylor C. J., Jones R. C., (1994) A
simple method for immunofluorescence staining of tracheal
organ culture for rapid identification of infectious bronchitis
virus. Avian Pathol., 23: 471-480;
7. Boroomand Zahra, Asasi K., Mohammadi A., (2012)
Pathogenesis and Tissue Distribution of Avian Infectious
Bronchitis Virus Isolates IRFIBV32 (793B Serotype) in
Experimentally Infected Broiler Chickens. The Scientific World
Journal, 402537.doi10.1100/2012;
8. Brown M. A., Troyer J. L., Pecon-Slattery J., Roelke M. E.,
OʹBrien S. J., (2009) Genetics and pathogenesis of feline
infectious peritonitis virus. Emerg. Infect. Dis., 15(9): 1445-
1452;
9. Cavanagh D., Mawditt K., Welchman D. de B, Britton P.,
Gough R. E., (2002) Coronavirus from pheasants (Phasianus
colchicus) are genetically closely related to coronaviruses of
domestic fowl (infectious bronchitis virus) and turkey. Avian.
Pathol., 31: 81-93;
10. Chu K. W. D., Leung Z. H. C., Gilbert M., et al., (2011) Avian
Coronavirus in wild aquatic birds. Journal of Virology, 85(23):
12815-12820;
11. Diaz J.V., Poma R., (2009) Diagnosis and clinical signs of
feline infectious peritonitis in the central nervous system. Can.
Vet. J., 50(10): 1091-1093.
12. Di-Qiu L., Xin-Yuan Q., Jun-Wei G., Li-Jie T., Yan-Ping J.,
Yi-Jing L., (2011) Construction and characterization of
Lactobacillus pentosus expressing the D antigenic site of the
spike protein pf transmissible gastroenteritis virus. Can. J.
Microbiol., 57(5): 392-397;
13. Dye C., Siddell S. G., (2007) Genomic RNA sequence of feline
coronavirus strain FCoVC1Je. J. Feline Surg., 9(3): 202-203;
14. Falcone E., DʹAmore E., Di Tranti L., Sili A., Tollis M.,
(1997) Rapid diagnosis of avian infectious bronchitis virus by
the polymerase chain reaction. J. Viro. Method., 64(2): 125-130;
15. Foley J.E., Lapointe J., Koblik P., Poland A., Pendersen
N.C., (1998) Diagnostic features of clinical neurologic feline
infectious peritonitis. J. Ve.t Intern. Med.,12(6):415–423.
16. Gelb J., Jr., Wolff J. B., Moran C. A., (1991) Variant serotypes
of infectious bronchitis virus isolated from commercial layer and
broiler chickens. Avian. Dis., 35(1): 82-87;
17. Gerber J. D., Ingersoll J. D., Gast A. M., Christianson K. K.,
Selzer N. L., Pfeiffer N. E., Sharpee R. L., Beckenhauser
(1990) Protection against feline infectious peritonitis by

168
 intranasal inoculation of a temperature-sensitive FIPV vaccine.
Vaccine, 8(6): 536-542;
18. Haijema B. J., Volders H., Rottier J. M. P., (2004) Live
attenuated Corona-virus Vaccines through the Directed Deletion
of Group-Specific Genes Provide Protection against Feline
Infectious Peritonitis. J. Virol., 78(8): 3863-3871;
19. Honda E., Takahashi H., Okazaki K., Minetoma T.,
Kumagai T., (1990) The multiplication of transmissible gastro-
enteritis viruses in several cell lines originated from porcine
kindey and effects of trypsin on the growth of the virus. Jap. J.
Vet. Sci., 52(2): 217-224;
20. Ignjatovic J., Sapats S., (2000) Avian infectious bronchitis
virus. Rev. Sci. Tech., 19(2): 493-508;
21. Jones B.V., Hennion R.M., (2008) The preparation of chicken
tracheal organ cultures for virus isolation, propagation, and
titration. Methods in Molecular Biology, 454, pp. 103–107;
22. Kennedy Melissa (2004) Update of Feline Coronavirus and FIP
Testing. 26th Annual Winn Feline Fundation Symposium,
Orlando, Fl. www.winnfelidehealth.org/Pages/04_
23. Kim L., Chang K. O., Sestak K., Parkwani A., Saif L. J.,
(2000) Development of a reverse transcription-nested
polymerase chain reaction assay for differential diagnosis of
transmissible gastro-enteritis virus and porcin respiratory
coronavirus from faeces and nasal swabs of infected pigs. J. Vet.
Diagn. Invest., 12: 385-388;
24. Kim S. Y., Song D. S., Park B. K., (2001) Diferential detection
of transmissible gastro-enteritis virus and porcine epidemic
diarrhea by duplex RT-PCR. J. Vet. Diagn. Invest., 13: 516-520;
25. Kipar A., May H., Menger S., Weber M., Leukert W.,
Reinacher M., (2005) Morphologic features and development
of granulomatous vasculitis in feline infectious peritonitis. Vet.
Pathol., 42(3): 321-330;
26. Labadie J. P., Aynaud J. M., Vaisaire J., Renault L., (1977)
Porcine transmissible gastroenteritis. Antibody detection by
passive haemagglutination test: applications to diagnosis and
epidemio-logy. Rec. Vet., 153: 931-936;
27. Lee B. H., Han y. W., Kim S. B., et al., (2011) Enhanced
protection against infection with transmissible gastro-enteritis
virus in piglets by oral co-administration of live attenuated
Salmonella enterica servar Typhimurium expressing swine
interferon- and interleukin 18. Comp. Immunol. Microbiol.
Infect. Dis., 34(4): 369-380;
28. McClurkin A. W., Stark L. Sharon, Norman J. O., (1970)
Transmissible Gastroenteritis (TGE) of Swine: The possible
Role of Dogs in the Epizooto-logy of TGE. Can. J. Comp. Med.,
34(4): 347-349;
29. Meyvisch C., Hoorens J., (1978) An Electron Microscopic
Study of Experimentally-Induced HEV Encepha-litis. Vet.
Pathol., 15: 102-113;
30. Mirrha Wanderley Luciana, Miquelitto Figueira Silva
Fernanda et al., (2011) The paradox of Feline Coronavirus
Pathogenesis: A Review. Advances in Virology, Article ID
109849;
31. Moga Mânzat Radu, Știube P., (2005) Boli produse de virusuri
din familia Coronaviridae. În Boli Virotice și Prionice ale
Animalelor, Editura Brumar, Timișoara, p. 307-336;
32. Mora-Diaz J.C., Pineyro P.E., Houston E., Zimmermann J.,
Gimenez-Lirola L.G., (2019) Porcine Hemagglutinant
Encephalomyelitis Virus: A Review. Front Vet. Sci., 6: 53.
33. Nix W. A., Troeber D. S., Kingham B. F., Keeler C. L., Jr.,
(2000) Emergence of subtypes strains of the Arkansas serotype
of infectious bronchitis virus in Delmarva broiler chickens.
Avian Dis., 44(3): 568-581;
34. Nuttal P. A., Harrap K. A., (1982) Isolation of a coronavirus
during studies on puffinosis, a disease of the Manx shearwater
(Puffinus puffinus). Arch. Virol., 73(1): 1-13;
35. O'Brien A., Mettelman R. C., Volk A., André N.
M., Whittaker G. R., Baker S.C., (2018) Characterizing
replication kinetics and plaque production of type I feline
infectious peritonitis virus in three feline cell lines. Virology,
525: 1-9.
36. Paton D., Ibata G., Sands J., McGoldrick A., (1997) Detection
of transmissible gastroenteritis virus by RT-PCR and
169
differentiation from porcine respiratory coronavirus. Arch.
Virol., 142: 1703-1711;
37. Paul I., (1982) Diagnostic morfopatologic veterinar, Editura
Ceres, București;
38. Pensaert M. B., Callebaut P. E., (1974) Characteristics of a
coronavirus causing vomition and wasting in pigs. Arch
Gesamte Virusforsch., 44:35–50.
39. Pensaert M.B., Andries K., Callebaut P., (1980) A
seroepizootology study of vomiting and wasting disease virus in
pigs. Vet. Q., 2(3): 142-148;
40. Perlman S., Netland J., (2009) Coronaviruses post-SARS:
update on replication and pathogenesis. Nature Reviews
Microbiology, 7: 439-450;
41. Poland A. M., Vennema H., Foley J. E., Pedersen N. C.,
(1996) Two related strains of feline infectious peritonitis virus
isolated from immunocompromised cats infected with a feline
enteric coronavirus. J. Clin. Microbiol., 34(12): 3180-3184;
42. Potecea Elena, Cioran Ana, Bercaru N., Pârvu M., Bădic
Elena-Luiza, (2009) Test rapid de diagnostic în peritonita
infecțioasă a felinelor. Rev. Rom. Med. Vet., 19(4): 31-37ș
43. Quiroga MA, Cappuccio J, Pineyro P, Basso W, More G,
Kienast M, Schonfeld S., Cancer J.L., Aruz S., Pintos M.E.,
Nanni M., Machuca M., Hirano N., Perfumo C.J., (2008)
Hemagglutinating encephalomyelitis coronavirus infection in
pigs, Argentina. Emerg. Infect. Dis., 14:484–486.
44. Schwegmann-Wessels C., Bauer S., Winter C., Enjuanes L.,
Laude H., Herrler G., (2011) The sialic acid binding activity
of the S protein facillitis infection by porcine transmissible
gastroenteritis coronavirus. Virol. J., 12(8): 435.
45. Sekiguchi Y., Shirai J., Taniguchi T., Honda E., (2004)
Development of reverse-transcriptase PCR and nested PCR to
detect porcine hemagglutinating encephalomyelitis virus. J. Vet.
Med. Sci., 66(4): 367-372;
46. Stoddart C. A., Scott F. W., (1989) Intrinsec resistence of
feline peritoneal macrophages to coronavirus infection
correlates in vivo virulence. J. Virol., 63(1): 436-440;
47. Știube P., (2005) Bronșita infecțioasă aviară. În Boli Virotice și
Prionice ale Animalelor (coord. Moga Mânzat R.). Editura
Brumar, Timișoara, p. 330-336;
48. Vennema H., Poland A., Foley J., Pedersen N. C., (1998)
Feline infectious peritonitis virus arise by mutation from
endemic feline enteric coronavirus. Virology, 243(1): 150-157;
49. Vennema H., (1999) Genetic drift and genetic shift during feline
coronavirus evolution. Vet. Microbiol., 69(1-2): 139-141;
50. Vior C., et al., (1971) Folosirea testului de seroprecipitare în gel
de agar în diagnosticul bronșitei infecțioase aviare. Rev. de Zoot.
și Med. Vet., 9: 72-78;
51. Woo P. C., Lau S. K., Lam C. S., Lai K. K., Huang Y., Lee
P., Luk G. S., Dyrting K. C., Chan K. H., Yuen K. Y., (2009).
Comparative analysis of complete genome sequences of three
avian corona-viruses reveals a novel group 3c coronavirus. J.
Virol., 2009, 83(2): 908-917;
52. Woo C. Y. Patrick, Lau K. P. Susana, Huang Yi, Yuen Knok-
Yung (2009) Coronavirus Diversity, Phylogeny and Interspecies
Jumping. Exp. Bio. Med., 234(10): 1117-1127;
53. Wood Matt. Puffinosis: incidence distribution on Skomer
Island. University of Gloucestershire.
https://www.welshwildlife.org/
54. *** Transmissible gastroenteritis. OIE Terrestrial Manual
(2008): 1153-1159;
55. *** Feline Coronavirus (FCoV), (2007) RT-PCR. Animal
Health Diagnosis Center. https://ahdc.vet.cornell.edu/
56. *** Avian Infectious Bronchitis, (2008) OIE Terrestrial
Manual, p. 443-452;
57. *** Vomiting and Wasting Disease (2010)
www.daff.gld.gov.au/animal
58. *** Birovac-H - Nomenclatorul produselor de uz veterinar
(2017), p. 36-37;
59. *** Transmissible gastroenteritis (TGE), (2013) Iowa State
University College, www.vetmed.iastate.edu.
60. *** Transmissible gastroenteritis (TGE).
https://www.porkgateway.org/.
 17. Familia RETROVIRIDAE

 Dimensiuni 80-130 nm, sferice, anvelopate, cu spiculi.

 Capsidă cu simetrie icosaedrică și nucleocapsidă helicală.
100 nm

 Genom ARNmc, monopartit, liniar, de sens (+), diploid, cele

două segmente fiind identice, mărimea 7-11 kb.

 Informația genetică este transcrisă invers de pe catena ARN

pe o catenă ADN de neoformație cu ajutorul unei revers-
transcriptaze.

 Sunt grupate în virusuri sarcomatogene și virusuri

leucemice/aleucemice.

 Sunt virusuri tumorale care afectează numeroase specii de

animale, păsări, reptile, moluște și chiar insecte.

 In cadrul familiei sunt incluse 7 genuri: Alpha-, Beta-, Delta-

Epsilon-, Gamma-retrovirus, Lentivirus, Spumavirus.

17.1. Genul ALPHARETROVIRUS

17.1.1. Virusul leucozelor aviare

Avian leukosis virus (ALV)

Virusurile leucemice aviare (VLA) au fost clasificate pe baza structurii lor genetice, a
patogenității in vivo, a citopatogenității in vitro și a antigenelor învelișului viral (îndeosebi a
gp85) în 10 subgrupe: A, B, C, D, E, F, G, H, I, J. Virusurile subgrupelor A, B, C, D și J sunt
considerate virusuri exogene, în timp ce cele din subgrupa E-I sunt virusuri endogene. Grupa
celor exogene sunt capabile să determine o varietate largă de neoplasme (Fadly, 2000); (Silva
et al., 2007).
Ecologie. Receptivitatea cea mai ridicată la aceste virusuri o au galinaceele, pe primul
loc situându-se găina, urmată de curcă, bibilică și fazan. Alte specii cum sunt porumbeii,
papagalii, canarii, rațele și gâștele sunt rar afectate. Cazuri izolate au fost întâlnite și la unele
păsări sălbatice, cum sunt lebede, cocostârci, vulturi și altele. Rasele intens specializate și
crescute în sisteme intensive sunt mult mai sensibile. Păsările tinere în vârstă de 14-30 de
săptămâni sunt, de asemenea, mai sensibile. Păsările bolnave la care virusul se găsește în sânge
(starea de viremie) în organele hematopoietice, în toate țesuturile lezionate, îl elimină prin toate

170
secrețiile și excrețiile, ca și prin ouă (Oneț et Coman, 2005). În condiții experimentale a fost
identificat și în pancreas, atât cu aspect de particule complete, cât și incomplete (Neuhybel et
Holman, 1989). Păsările cu infecții inaparente pot elimina virusul asemeni celor bolnave. Ouăle
provenind de la aceste păsări conțin virus în proporție de 90% și puse la incubat, se obțin pui
de aspect normal, dar purtători și eliminatori de virus, prin secrețiile lor nazale și prin fecale
(Oneț et Coman, 2005). Elementele mediului contaminate (apă, furaje, așternut, ambalaje,
vehicule etc.,) pot juca rol în transmitere, mai ales dacă virusul este încorporat în materii
organice (secreții, descuamații, fecale). Ectoparaziți (Dermanyssus gallinae, Alphitobius
diaperinus) și alte insecte hematofage prezente în adăposturi, pot întreține și transmite virusul.
Rezistență. Virusurile leucozelor aviare sunt apreciate ca rezistente la condițiile de
mediu. Sub formă uscată, supraviețuiesc cel puțin 60 de zile iar în stare congelată chiar un an.
La 56oC se inactivează în 5 minute, iar la 60oC inactivarea este aproape instantanee. La pH <
5 și > 9 sunt repede inactivate. În stare liofilizată și ținute la frigider își păstrează viabilitatea
mai mulți ani. Sunt sensibile la eter, cloroform, fenol și detergenți. Substanțele dezinfectante
uzuale le distrug în 15 minute.
Morfologie. Particulele virale au formă sferoidală cu dimensiuni de 80-100 nm (media
90 nm). Genomul este constituit din ARNmc, cu mărimea de 7,2 kb. În rest, ele prezintă
particularitățile structurale caracteristice oncovirusurilor de tip C.
Cultivare. Virusurile leucozelor aviare se pot cultiva pe embrioni de găină de 8-11 zile,
cu consecințe variabile în funcție de tulpina în cauză și calea de inoculare. Cultivarea pe culturi
celulare reușește mai bine pe fibroblaști din embrioni de găină (Oker-Blom, 1975). Nu produc
efect citopatic, dar prezența lor se decelează prin alte tehnici. În majoritatea cazurilor rezultă o
infecție persistentă, iar celulele sintetizează particule virale în continuu. Unele tulpini sunt
citopatice și provoacă moartea celulelor de cultură (Weller et al., 1981). Tulpinile ce produc
osteopetroza (Br21 potențial înalt și RAV1 potențial scăzut), se cultivă pe fibroblaste de tendon
aviar și osteoblaste (Tuderman et al., 1986); (Foster et Robinson, 1994). Cultivarea reușește și
pe celule MDCK (Madin Darby Canine Kidney), producând efect citopatic (Bande et al., 2016).
Antigenitate. Virusurile leucozelor aviare au o structură antigenică complexă. Se
descriu următoarele tipuri de antigene:
a) antigene structurale (proprii virusului), sunt componente ale nucleocapsidei sau
anvelopei virale. În cadrul lor se descriu “antigene de tip” desemnate cu ts care aparțin
anvelopei virale; “antigene de grup” desemnate cu gs comune tuturor virusurilor izolate de la
o specie; „antigene interspecifice comune” se găsesc la virusuri izolate de la specii diferite de
animale;

171
 b) antigene nestructurale, care pot fi: „antigene asociate” situate pe suprafața celulei ce
conține virusul și desemnate cu abrevierea TASA (Tumor Associated Surface Antigens);
„antigene de transplantare” specific tumorale desemnate cu abrevierea TSTA (Tumor Specific
Transplantation Antigens); „antigene intracelulare citoplasmatice” (antigene T).
La toate virusurile tumorale aviare s-a putut demonstra prezența unui antigen comun,
detectabil prin testul COFAL (fixarea complementului) și imunofluorescență (Oneț et Coman,
2005). Se menționează faptul că virusurile oncogene pot determina apariția în celulele
transformate a unor antigene noi, cum ar fi antigenele embrionare sau fetale, care în mod
normal sunt reprimate în celulele adulte.
Patogeneză. Pătrunse în organism, virusurile leucozelor se localizează în organele
hematopoietice și în sistemul reticulohistiocitar, pentru care au un tropism deosebit, unde pot
rămâne în stare de latență un timp variabil. Pentru pătrunderea în celule, pH-ul trebuie să fie
scăzut, însă s-a constatat că aceste virusuri au dezvoltat mecanisme de pătrundere în celule,
care pot fi dependente sau independente de pH (Bernard et Young, 2003). La aceste nivele
rămân în stare de latență până se pot activa sub influența factorilor favorizanți. Virusurile au
un mod identic de sinteză, ele rămân atașate de membrana celulei gazdă, în citoplasmă sau în
nucleul celular. Se eliberează din celulele infectate prin “înmugurire” la nivelul membranei.
Aceeași tulpină de virus este capabilă să genereze diferite tipuri morfolezionale, determinate
îndeosebi de diferențele de răspuns ale gazdei. Formarea neoplasmelor sub acțiunea
retrovirusurilor aviare, are la bază două mecanisme: activarea unor proto-oncogene celulare și
inserția oncogenei în genomul celulei țintă. Virusurile care au gene onc induc neoplasme ca
urmare a inserțiilor multiple ale acestor gene în genomul celulelor țintă (Vasiu et al., 2015). În
principiu, contactul unui organism sensibil cu virusul, se soldează cu starea de viremie și
formarea de efectori imuni (anticorpi). În cazul transmiterii prin gameți (ovocite și
spermatozoizi) aceștia conțin virus endogen integrat. La puii rezultați virusul rămâne latent și
nu se produce nici viremie, nici leucemie. Dacă virusul se transmite congenital prin ouă sau în
cadrul primelor zile de viață, puii devin viremici. Viremia persistă toată viața ca urmare a
instalării fenomenului de toleranță imunologică (Feng et al., 2016). Astfel de păsări pot avea o
dezvoltare aparent normală, însă frecvent prezintă leucemie și boli asociate, ele devenind o
sursă majoră de virus exogen ce se transmite orizontal. Găinile infectate congenital și cu stare
de imunotoleranță elimină virusul prin albuș pentru perioade îndelungate de timp (Oneț et
Coman, 2005). Când virusul se transmite orizontal, la puii mai mari de 5-6 zile, aceștia puțin
probabil vor face leucemie. Se produce viremie tranzitorie și se sintetizează anticorpi
neutralizanți. Transmiterea se poate realiza și prin operațiunea de sexare, cunoscând că virusul

172
este prezent în meconiu și lichidele cloacale. Trebuie avută în vedere transmiterea și prin unele
acțiuni sanitare veterinare (vaccinări, recoltări de sânge) (Oneț et Coman, 2005). O
particularitate deosebită a virusurilor leucozice este capacitatea lor de a determina mai multe
forme de leucoză sau sarcom. Această capacitate denumită “multipotență“ se exprimă printr-o
varietate de forme anatomo-clinice, pe care pot să le genereze: limfocitoză, mieloblastoză,
eritroblastoză, fibrosarcom.
Infecția naturală. Evoluează ca un grup de boli cronice, neoplazice, cunoscute sub
numele de “leucoze aviare”. Sunt boli cu caracter endemic cu difuzibilitate variabilă în focar,
în funcție de intervenția diferiților factori extrinseci (suprapopularea adăposturilor, forțajul
alimentar, dezechilibrele vitamino-minerale, evoluția altor boli) și intrinseci (vârstă, rasă,
statusul imunologic și hormonal). Îmbolnăvirile apar la vârsta de 3-4 luni, cresc progresiv până
la 5-6 luni, se mențin în platou până la 1 an, după care scad treptat. Leucozele pot evolua cu
forme leucemice determinate de modificări ale elementelor figurate ale sângelui și cu forme
aleucemice date de infiltrațiile tumorale cu diferite celule în țesturi și organe. După elementele
sangvine care suferă transformări de tip blastic sau alte modificări și proliferează, se descriu
următoarele forme de leucoză: limfoidă (limfoblastoza), mieloidă (mieloblastoza), eritroidă
(eritroblastoza), leucoza cu celule stem (hemocitoblastoza) și osteopetroza (osteoperiostita
difuză). Indiferent de formă, păsările bolnave prezintă anemie, icter, slăbire progresivă,
somnolență, abdomen destins din cauza tumorilor, tulburări diverse (respiratorii, digestive,
locomotorii, nervoase) în funcție de localizarea și mărimea tumorilor. În osteopetroză se
înregistrează îngroșarea oaselor lungi. Boala are în toate formele o evoluție obișnuit cronică,
cu slăbire treptată până la epuizare, urmată de moarte, care uneori se produce brusc datorită
hemoragiilor interne, consecutiv ruperii ficatului și splinei (Pop et al., 1981); (Răpuntean et al.,
2014); (Vasiu, 2015). În toate cazurile producția de ouă scade semnificativ.
Diagnostic. Precizarea tipului de leucoză se poate stabili numai prin examene de
laborator. Probele patologice pentru investigații sunt: plasma, serul, diferite organe cu tumori,
fluide bucale, nazale, cloacale, fecale, albuș de ouă proaspete.
Tehnici curente de diagnostic.
- Examen hematologic. Urmărește a se stabili seria de elemente sangvine care a
proliferat, aspectul blastic și atipiile celulare. Prezintă semnificație pentru diagnostic
următoarele aspecte: leucoza limfoidă (forma cea mai frecventă), prezența a numeroase
limfocite de tip “blaste” (în forma acută) și de “cite” (în forma cronică), dar având un aspect
uniform în ceea ce privește morfologia și dimensiunea; tropismul virusului în leucoza limfoidă
este de 100% pentru limfocitele de tip B, pe care le transformă blastic; hemocitoblastoză -

173
prezența hemocitoblastelor în circulația sangvină; eritroblastoză - scăderea eritrocitelor
(<1milion/mm3) cu anizocitoză, anizocromie, eritroblaste bazofile și policromatofile, atipice,
cu citoplasma vacuolară, prezența de eritroblaste și eritrocite tinere; mieloblastoză - eritropenie,
numeroase eritroblaste aflate în diferite stadii de maturare, precum și apariția a numeroase
mielocite cu nucleul excentric, de formă rotundă sau ovală și indice mitotic scăzut. Modificările
calitative ale elementelor sangvine pot fi sesizate timpuriu, cu mult timp înainte de exprimarea
oricărui semn clinic sau modificări morfologice tisulare.
- Examen virusologic. Culturile de celule reprezintă cea mai uzitată metodă de izolare
a virusurilor leucozelor din tumorile aviare. Unele virusuri induc transformarea celulelor foarte
rapid, în timp ce altele se replică în celule fără a produce un efect citopatic evident. În cazul
inoculării de ouă embrionate, majoritatea tulpinilor virusurilor leucozice nu determină moartea
embrionilor. În funcție de tulpina de virus și calea de inoculare, se pot constata leziuni
sarcomatoase, apariția de formațiuni de aspect proliferativ pe membrana corioalantoidiană.
Izolarea se poate face și prin inoculare la pui susceptibili, la care, în funcție de cale de inoculare,
se vor dezvolta hemangioame, fibrosarcoame, leziuni de osteopetroză sau alte leziuni de aspect
tumoral în diferite țesuturi.
- Examen histopatologic. Relevă prezența de procese infiltrative, difuze sau nodulare,
cu diferite tipuri de celule în funcție de linia celulară afectată, fiind remarcat aspectul uniform,
monomorf al acestora. Trebuie cunoscut faptul că unul și același virus este capabil să genereze
variate aspecte citomorfologice, ceea ce imprimă o mare relativitate datelor obținute la
examenul microscopic.
Teste speciale de diagnostic.
Acestea sunt efectuate de către laboratoarele specializate și au drept scop precizarea cu
certitudine a tipului de virus, cât și relațiile posibile de defectivitate virală.
- Testul COFAL (Complement Fixation Aviar Leucosis). Se utilizează fie un ser imun
specific cunoscut (preparat pe hamster, iepure sau porumbel) pentru detectarea antigenului
specific de grup gs în urma multiplicării virusului în culturi sau diferite țesuturi sau materiale
patologice, fie antigenul gs, care este elementul cunoscut (este prezent în supernatantul
culturilor de celule infectate), pentru a pune în evidență anticorpii specifici de grup.
- Testul RIF (Resistence Inducting Factor). Se bazează pe observația că o cultură de
fibroblaste embrionare de găină, infectată în prealabil cu virusul de cercetat, devine rezistentă
la acțiunea citolitică a virusului Rous, introdus ulterior în cultură. Se fac culturi paralele, iar în
perioada cuprinsă între 4 și 7 zile, sunt numărate și înregistrate focarele apărate după inocularea

174
cu virusul Rous. Se practică numai în cazul virusurilor care nu sunt rapid citopatogene. Testul
poate fi efectuat și pe ouă embrionate.
- Testul NP (Non Producers Cells). Anumite tipuri ale virusului sarcomului Rous, deși
se multiplică în fibroblaste de pasăre sunt incapabile de a ajunge la maturitate, pentru că ele nu
pot sintetiza proteinele necesare învelișului lor (tulpini defective). Dacă în cultura de
fibroblaste se introduce un virus al leucozelor aviare RAV (Rous Associate Virus), acesta va
îndeplini rolul de “helper” permițând virusului defectiv să-și finalizeze întregul ciclu de
multiplicare (Pop et al., 1981).
- Testul ELISA. Permite identificarea virusului leucozei, alături de posibilitatea
diferențierii de boala lui Marek, herpesvirusul curcii și virusul reticuloendoteliozei. Tehnica se
folosește pentru decelarea antigenelor de grup specifice gs în diferite materiale patologice
(albuș de ou, sânge, fecale, extracte embrionare, foliculi plumiferi). Decelarea virusului în
albuș s-a dovedit a fi o metodă foarte sensibilă, rapidă și ne-invazivă. Prin testul ELISA se
identifică p27 un antigen specific de grup localizat în gena gag, iar apartenența la subgrupe (A,
B, C, D, E și J) se face prin identificarea gp85 (Silva et al., 2007).
- Testul de transformare a culturilor de fibroblaste. Este practicabil numai în cazul
virusurilor care au însușiri citopatogene. Se bazează pe proprietatea unor virusuri de a induce
modificări morfologice caracteristice fibroblastelor embrionare de pui, care se produc după 4-
5 zile de la inocularea culturilor și se interpretează prin examinarea la microscop.
- Detectarea acizilor nucleici virali. Se realizează prin tehnica PCR, RT-PCR urmărind
evidențierea ADN proviral sau ARN viral din țesuturi recoltate de la puii bolnavi. Prin tehnica
RT-PCR se pot evidenția precoce inclusiv virusurile din subgrupa J, tehnica având o înaltă
sensibilitate și specificitate (Qin et al., 2013).
- Testul IF. Este un test simplu și suficient de sensibil, care se bazează pe recunoașterea
markerilor antigenici de la suprafața celulei cu ajutorul unor conjugate imunoglobulinice
fluorescente (Vasiu et al., 2015).
- Alte teste. Se mai pot practica și alte teste: ID, SN, IFI, teste de rozetare, teste de
hibridizare, testul activității adenozin-trifosfatazice, testul de transformare hematopoietică și
altele, urmărind fie detectarea virusului, a acizilor nucleici virali, a efectorilor imuni, sau a
diferitelor tipuri de celule.
Imunoprofilaxie. Nu se în practică. Virus vaccinurile vii folosite împotriva altor boli
ale păsărilor, care se prepară pe ouă embrionate de găină, trebuie folosite numai dacă există
certitudinea că nu conțin virusuri leucozice aviare.

175
 17.1.2. Virusurile sarcom-aviare
(Avian Sarcoma viruses)

Aceste virusuri sunt capabile să inducă formarea de tumori compacte (sarcoame) la

păsări și la alte specii de animale și să transforme malign celulele de cultură, atât cele de origine
aviară, cât și cele de origine mamiferă. Ele dispun de însușiri genetice, antigenice și de
patogenitate particulare, care le deosebesc de virusurile leucozelor aviare. Virusurile sarcom
dotate cu însușiri oncogenice puternice, determină formarea rapidă de sarcoame în decurs de
săptămâni sau chiar zile.
Luând ca bază posibilitățile de replicare, sunt divizate în două subgrupe:
a) Virusuri cu replicare completă, din care fac parte tipuri diferite ale v. sarcomului
Rous (RSV, Praga C, Schmidt-Ruppin, tulpinile B și D).
b) Virusuri defective (necesită sprijinul unui virus helper), din care fac parte tipurile: v.
carcinomului aviar Mill-Hill-2, v. mieloblastozei aviare, v. mielocitomatozei aviare-29, v.
sarcomului aviar, v. sarcomului Fujinami, v. sarcomului Y-73 și UR-2 [103].

17.1.3. Virusul sarcomului Rous (VSR)

Rous sarcoma virus

Ecologie. Virusul sarcomului Rous, în prezent nu mai este un virus „natural”, deoarece
nu persistă în populațiile de animale în afara laboratorului. Pot să apară cazuri sporadice în
colectivități mici de păsări și în zone în care leucozele aviare au evoluat mult timp. Rata
apariției sarcomului Rous, ca virus “exogen” complet structurat genetic, transformant in vitro
și oncogen in vivo este mică, în comparație cu virusurile asociate RAV (Rous Associated
Viruses) care contribuie la formarea lui (Barna et al., 1995); (Oneț et Coman, 2005). Sursa cea
mai importantă de contaminare o reprezintă păsările cu tumori sarcomatoase care elimină
virusul prin exsudatul de pe suprafața tumorilor și ulcerelor. Receptivitatea cea mai mare o au
găinile, îndeosebi tineretul între 1-6 săptămâni. Insectele hematofage din genul Aedes s-au
dovedit a fi rezervoare și transmițătoare de virus (Barna et al., 1995).
Rezistență. Virusul sarcomului Rous este sensibil la eter, cloroform și sensibil la
temperatură. La 56oC se inactivează în 5 minute, iar la 60oC aproape instantaneu. La valori de
pH sub 5 și peste 9 se inactivează. Este destul de rezistent la razele X și UV. Detergenții și
solvenții organici au acțiune nocivă.
Morfologie. VSR se aseamănă cu oncovirusurile de tip C. Prin colorarea negativă
particulele virale apar sferoidale, cu prelungiri butonate la suprafață. Particulele virale mature
au dimensiuni de 80-120 nm. Genomul viral este format din ARNmc, dimeric. S-au identificat

176
mai multe gene notate astfel: gag (gena antigenică), pol (polimerază), env (envelope), onc
(sarcom Rous) care sunt responsabile de sinteza proteinelor și glicoproteinelor structurale, src
care este o tirozin kinază ce atașează gruparea fosfat la tirozină din proteinele celulei gazdă
(Hunter et Sefton, 1980).
Cultivare. VSR se cultivă prin inocularea pe embrioni de 9-11 zile, prin depunerea
materialului patologic pe membrana corio-alantoidiană, sau în cavitatea amniotică, intravitelin
sau intravenos (vena alantoidiană). Pentru cultivarea in vitro se folosesc diverse linii celulare,
cel mai frecvent fibroblaști din embrioni de găină sau alte specii (curcă, prepeliță japoneză,
gâscă, rață) (Katz et al., 2002). În culturile celulare virusul determină efect transformant după
93-97 zile, manifestat prin creșterea celulelor într-un mod stratificat, pierderea inhibiției de
contact. Focarele de fibroblaști transformați se pot observa la microscop și se pot număra. În
culturile de celule se poate observa efect citopatic manifestat prin rotunjirea celulelor, netezirea
membranei celulare, vacuolizări și alterări ale citoplasmei și nucleului (Oneț, 1995). Toate
virusurile sarcom cu replicare completă induc efect transformat în culturile de celule și
sarcoame, în timp ce mutantele defective nu induc transformare celulară sau sarcoame, dar pot
produce leucemie.
Patogeneză. Este dependentă de structura genetică a păsărilor și de tipul/varianta sub
care se găsește virusul:
a) Virus Rous puternic transformant față de fibroblaste în culturi celulare, este capabil
să producă tumori în urma inoculărilor experimentale la păsări, reptile sau mamifere. Tulpini
mai cunoscute sunt: Schmidt-Ruppin, Carr-Zibller, Harris, Mill-Hill, Praga etc.
b) Virus Rous slab transformant în culturi celulare și capabil să inducă leucemie la
păsări după inoculare experimentală, la intervale variabile de timp. Se includ aici virusuri ce
produc mieloblastoză sau limfoleucoză.
c) Virus Rous endogen incapabil de efect transformant asupra fibroblastelor și de
inducere a tumorilor. Asemenea variante se găsesc integrate în genomul celular sub formă de
provirus (RAV- 0).
Aproape toate tulpinile de virus-sarcom aviare au fost izolate de la găină, care
reprezintă specia primară la care au fost descrie sarcoame spinocelulare și fibrosarcoame. O
tulpină non-defectivă s-a dovedit a fi patogenă în condiții experimentale pentru șobolani
(Blahová et al., 1991).
Virusul sarcomului Rous competent produce sarcom întotdeauna la locul de inoculare,
cu o viteză foarte rapidă de dezvoltare, cu prezența genelor v-src și cu variate celule
mezenchimale, pe când virusul defectiv induce formarea de sarcom/carcinom cu dezvoltare

177
ceva mai lentă, cu prezența genelor v-fps, v-yes și variate celule mezenchimale. Unele tulpini
s-au dovedit patogene pentru mamifere: tulpina Carr-Zibler (hamster, șobolan, iepure, cobai,
maimuță), tulpina Schmidt-Ruppin (șoarece, hamster, șobolan, iepure, jder), tulpina Praga
(hamsterul sirian și șobolan). Virusul Fujinami are un genom cu mărimea de 4,5-8,5 kb, la care
gena onc este distinctă de cea a virusului sarcomului Rous și a altor virusuri tumorale aviare
cu proprietăți sarcomatogene (Lee et al., 1980). Proteina p130 a acestui virus este o protein-
kinază care joacă un rol crucial în transformarea celulelor (Hanafusa et al., 1981).
Antigenitate. VSR are o structură antigenică complexă. În organism se produc
anticorpi specifici, dar aceștia nu împiedică apariția sarcoamelor. Păsările bolnave pot produce
anticorpi, dar aceștia nu au valoare protectoare.
Infecția clinică. Este cunoscută sub numele de “sarcomul Rous”. În urma multiplicării
virusului se produc tumori sarcomatoase, care au forme și dimensiuni variate. În faze avansate
pot să ulcereze, la nivelul cărora se evidențiază serozități sangvinolente și țesuturi necrozate.
(Oneț, 1983). Procesele neoplazice metastazează în organele interne (ficat, splină, ovare, cord,
pulmon, intestin), au o dezvoltare distructivă cu expansiune pronunțată. Evoluția este strâns
legată de vârsta păsărilor afectate, fiind mai rapidă la cele tinere și mai lentă la cele mai în
vârstă. Indiferent de formă, păsările slăbesc treptat, se produc ușor diferite complicații și în
final mor (Oneț et Coman, 2005); (Răpuntean et al., 2014); (Vasiu et al., 2015).
Diagnostic. Trebuie cunoscut că și virusurile leucozelor (leucemice) pot în anumite
condiții să determine formarea de sarcoame, astfel că examenul de confirmare se poate face
numai prin examene de laborator.
- Izolarea virusului. Se face în culturi de fibroblaste de pui urmărind apariția efectului
transformant și/sau pe embrioni de găină de 11 zile ce se inoculează pe m.c.a., la care după 8
zile, se constată apariția unor focare proliferative, asemănătoarele celor produse de virusurile
variolice. În cazul inoculării i.v., a embrionilor se produc leziuni hemoragice.
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor specifici prin SN, RFC, ID,
hemaglutinare pasivă, testul RIF.
- Examen histopatologic. Tipul celular este extrem de variat întâlnindu-se sarcoame
fusocelulare, rotundocelulare, gigantocelulare etc. Unele date semnalează prezența unor
incluzii oxifile sau bazofile, înconjurate sau nu de un halo clar.
- Infecția experimentală. Inocularea VSR la pui în pliul aripii, induce formarea de
tumori sarcomatoase cu creștere rapidă, care devin palpabile după aproximativ o săptămână.
Virusul Fujinami, în condiții experimentale, cauzează sarcoame la toți puii inoculați (Lee et al.,
1980).

178
 Imunoprofilaxie. Nu se practică. Cea mai bună măsură vizează eliminarea din efective
a păsărilor ce prezintă tumori.

17.2. Genul BETARETROVIRUS

17.2.1. Virusul adenomatozei pulmonare

(Sheep pulmonary adenomatosis/Jaagsiekte sheep retrovirus/JSRV)

Ecologie. Sunt receptive la infecția cu acest virus oile domestice (Ovis aries) și
muflonul (Ovis musimon), mai rar caprele adulte. Sunt mai sensibile animalele în vârstă de
1-5 ani, fiind rară sub vârsta de 7-8 luni și excepțional la cele sub 2-3 luni [100]. Se consideră
că ar putea fi afectați și mieii, ceea ce presupune o transmitere transplacentară a virusului. Cu
toate acestea, se apreciază că transmiterea in utero nu are importanță în epidemiologia bolii.
Unele date sugerează ca posibilă transmiterea prin lapte sau colostru. Transmiterea orizontală
a fost demonstrată între oile de toate vârstele [101].
Rezistență. Nu supraviețuiește perioade lungi de timp în mediul exterior și este
inactivat de către dezinfectantele obișnuite [101].
Morfologie. Agentul etiologic este un retrovirus de tip D sau un virus himeră (B/D),
(Palmarini et al., 1995); (Palmarini et al., 1996). Particula virală este sferică, anvelopată, de
80-100 nm, având spiculi la suprafață. Genomul viral are mărimea de 7,58 kb, fiind identificate
genele gag, pro, pol, env, care codifică proteinele virale (Leroux et al., 2007). Suplimentar este
descrisă proteina orf X (puternic conservată), care se consideră că ar avea rol în geneza
tumorilor.
Cultivare. Un impediment major în cercetarea asupra JSRV a fost lipsa unui sistem de
cultură in vitro. Totuși, s-a raportat o prima infecție reușită in vitro, folosind clona JSRV21,
izolată de la un caz spontan de SPA (Sheep pulmonary adenomatosis) și s-a arătat că acesta
conținea un virus infecțios și oncogen. Cu virusul JSRV21 produs din celule 293T, s-a stabilit
un sistem de infectare în mai multe linii celulare ovine (Palmarini et al., 1999).
Patogeneză. La animalele bolnave virusul este detectat numai în tractusul respirator,
îndeosebi în celulele epiteliale transformate din alveolele pulmonare. Virusul este prezent în
leucocitele periferice și fluidele pulmonare, înainte de apariția bolii clinice și chiar în absența
tumorilor pulmonare decelabile (Griffiths et al., 2010). JSRV este unic printre retrovirusuri, în
sensul că induce transformarea celulelor epiteliale pulmonare diferențiate, tipul II pneumocite
(denumite și tip alveolar II), și celulele Clara din bronhiole (Leroux et al., 2007). Proteinele

179
structurale ale virusului sunt direct implicate în oncogeneză. Cu toate că în timp se produc
tumori pulmonare multiple, nu se înregistrează răspuns imun de tip umoral (Griffiths et al.,
2010). Alterarea răspunsului la mitogene, care apare timpuriu în evoluția bolii și are caracter
persistent, poate indica o influență directă asupra anticorpogenezei. La fetus se induce toleranță
imunologică, mieii devenind infectați persistent. Infecția țesutului limfoid pare a juca un rol
important în patogeneza adenocarcinomului pulmonar. Analiza celulelor infectate cu virus a
evidențiat prezența acestuia în limfocitele CD4(+) și CD8(+), în limfocitele B, ca și în
monocite/macrofage (Holland et al., 1999). La animalele afectate se constată o limfopenie
periferică, caracterizată prin scăderea limfocitelor CD4(+) și neutrofilie [101].
Infecția naturală. Poartă și denumirea de „Jaagsiekte” (boala deplasării), ca o
consecință a apariției semnelor clinice în cursul deplasării animalelor pe distanțe mari. Perioada
de incubație este apreciată la 6 luni până la 3 ani, dar poate fi mai scurtă când se produc
îmbolnăviri la tineret. În urma infecției experimentale s-a stabilit că mieii de o săptămână
dezvoltă semne clinice în 70-74 de zile, cei de o lună în 92-209 zile, cei de 1-6 luni în
aproximativ 160 de zile sau mai mult, iar oile adulte după mai multe luni sau ani [101].
Manifestările clinice se instalează progresiv în timp de luni de zile, și numai la animalele la
care s-au dezvoltat tumori. Proliferările adenomatoase au tendința de a crește și de a ocupa
spațiile alveolare, conducând la obstrucția căilor aeriene. La oile bolnave domină tulburările
respiratorii (oboseală la efort, jetaj, respirație dificilă până la dispnee severă, tuse) acompaniate
de slăbire progresivă, urmate de moarte prin anoxie sau consecutiv pneumoniei datorate
complicațiilor bacteriene. Boala evoluează cronic în 2-5 luni. Evoluția este mai gravă când se
asociază cu Visna-Maedi și se produc suprainfecții cu Mannheimia haemolytica sau cu alte
bacterii. Anatomopatologic sunt caracteristici nodulii pulmonari alb-cenușii, duri la palpare, de
consistență cartilaginoasă (adenoame sau adenocarcinoame), ușor reliefați, cu tendință de
confluare, de aspect slăninos pe secțiune și care sunt bine delimitați. Procesul tumoral are
caracter malign și tendință la metastazare în limfonodurile regionale [101].
Diagnostic. Prezumtiv se face prin testul roabei, ce constă în ridicarea trenului posterior
și aplecarea capului când, la oile ce au tumori, se constată eliminarea de fluide pulmonare în
cantitate mare (până la 200 ml). Confirmarea se face prin investigații de laborator, examinând
probe de pulmoni, fluide pulmonare, sânge.
- Examen histopatologic. Este un examen accesibil și permite să se evidențieze
proliferări bronhoalveolare de celule cubice și poliedrice care tapetează alveolele, creșteri
papilifere alveolare și bronhiolare ale epiteliului bronhic și alveolar (Cătoi, 2003).

180
 - Teste de detectare a antigenelor virale sau ARN viral. Se efectuează în acest sens
examene imuno-histochimice, imunobloting sau ELISA. Prin examen imunohistochimic se pot
evidenția antigenele virale în limfa extrasă din limfonodurile animalelor care au tumori.
- Testul PCR. Are o valoare importantă pentru un diagnostic precoce, prin care virusul
poate fi depistat în celulele mononucleare din sângele periferic la animalele infectate subclinic,
ca și în colostru sau lapte, probe de lavaj bronho-alveolar (Gonzales et al., 2001); (De Las
Heras et al., 2005).
- Infecția experimentală. Se poate efectua pe miei de 1-6 luni, prin inoculare intra-
traheală, cu producerea de leziuni tipice; animalele de laborator nu sunt receptive [100].
- Examen serologic. Nu se practică, deoarece animalele infectate nu produc anticorpi
față de acest virus (Griffiths et al., 2010).
Profilaxie specifică. Nu se practică. Vaccinurile inactivate preparate din izolatele
virale nu au dat rezultatele scontate.

17.3. Genul DELTARETROVIRUS

17.3.1. Virusul leucozei enzootice bovine (LEB)

Bovine leukemia virus (BLV)

Ecologie. Sunt receptive în mod natural la virusul leucozei enzootice, bovinele (Bos
taurus și Bos indicus), bubalinele (Bubalus bubalis) și capibara (Hydrochoerus hydrochaeris)
[106]. Ovinele sunt sensibile la infecția experimentală prezentând tumori la vârste mult mai
precoce decât bovinele. Persistența anticorpilor poate fi evidențiată după infecția experimentală
la caprele sălbatice, iepuri, șobolani, cobai, pisici, câini, oi, maimuța rhesus, cimpanzei,
antilope, porci, capre și bivoli [107]. După contaminare, animalele bolnave vor rămâne
purtătoare și excretoare de virus pentru toată viața. Sunt afectate animalele de toate vârstele,
cazurile cele mai frecvente înregistrându-se la vârsta de 4-8 ani. Sunt mai sensibile animalele
din rasele roșii. Transmiterea virusului se face atât pe cale verticală (transplacentar, colostral
și prin lapte), dar și orizontal prin contact direct sau contactul cu secrețiile și excrețiile
contaminate. Un rol important în difuzarea virusului îl au intervențiile sângeroase (transmitere
iatrogenă) și folosirea unor produse biologice contaminate. Insectele hematofage (tabanidele)
pot juca un rol în transmiterea virusului, dar numai ca vector mecanic [107]. Sângele este
materialul virulent cel mai important, urmat de lapte și colostru. Chiar dacă bovinele se pot
infecta cu VLB la orice vârstă, limfosarcoamele sunt specifice numai animalelor în vârstă de
peste 3 ani. În organism, virusul se găsește în limfocite și celule tumorale sub formă de provirus

181
integrat în ADN și, de asemenea, s-a pus în evidență și în variate fluide ale corpului (mucus
nazal, salivă, lapte, lichid bronhial) [107]. Prin tehnica nested PCR virusul a fost depistat și în
creier la vite cu sindrom neurologic (DʹAngelino et al., 2013).
Rezistență. Virusul LEB este sensibil la acțiunea diverșilor factori de mediu. Radiațiile
solare au acțiune inactivantă, iar pH-ul 6-8 are acțiune litică. Temperatura mai mare de 56oC îl
distruge în câteva minute. Pasteurizarea la 75oC și 80oC distruge virusul în 30 de secunde.
Temperaturile scăzute până la –37oC au un efect conservant asupra virusului LEB. Este sensibil
la eter și cloroform. Dezinfectantele uzuale au efect inactivant: hidroxid de sodiu 0,5% la 22oC
în 30 minute, formolul 0,5%-1% la 37oC după 8 ore, alcoolul etilic la 22oC în 4 ore.
Morfologie. Particulele virale au aspect de corpusculi sferoidali cu dimensiuni de 90-
130 nm, simetrie icosaedrică. Genomul viral este constituit din ARN mc, diploid, constând din
două molecule (dimer) inversate, cu dispunere lineară. În molecula de ARN s-au identificat
genele: gag, pol, env, tax și rex. Gena gag codifică proteinele structurale p24, p15, p12 și p10,
dintre care p24 are proprietăți imunogene inducând formarea de anticorpi. În celulele infectate
virusul codifică un microARNs propriu (Klase et al., 2013). Prin analiza filogenetică s-au
identificat șapte genotipuri, numerotate de la 1 la 7 (Rodriguez et al., 2009).
Cultivare. Virusul poate infecta in vitro celule umane, simiene, bovine, caprine și de
liliac (Graves et Ferer, 1976). S-a cultivat inițial pe limfocite leucemice, ulterior pe fibroblaste
embrionare bovine sau ovine. Cultivarea se face în bune condiții pe liniile celulare: D-12, BUT,
FLK, FBL, NP2-10, NLB–12, BLV și altele. Adăugarea de fitohemaglutinină în mediul de
cultură accelerează replicarea virusului în limfocitele infectate. O replicare abundentă s-a
obținut și în celule pulmonare de liliac (Graves et Ferer, 1976). Cultivarea pe liniile celulare
FLK-BLV și BLV-bat 2, permite obținerea unei cantități sporite de antigen, cu utilizare în
tehnicile ELISA și Western-blot (Llames et al., 2001). În unele linii celulare (FBL) se constată
infecție persistentă cu formarea de sinciții, mai ales dacă, anterior inoculării, cultura este tratată
cu o soluție de diethylamino-ethyl-dextran (Itohara et Takatori, 1982). Liniile celulare BHK-
21 și ZP 1/58 s-au dovedit a fi foarte susceptibile la formarea de sinciții (Dobáková et al.,
1985). Eliberarea virusului din celulele infectate se face prin înmugurire. În supernatantul
culturilor de celule se pot detecta antigenele p24 și gp51 prin RIA, ELISA, imunoblot și AGID,
iar particulele virale se pot evidenția prin microscopie electronică și PCR [107].
Antigenitate. Până în prezent nu s-au descris subtipuri virale și nici fenomenul derivei
antigenice. Este strâns înrudit cu virusul limfotropic uman de tip 1 (HTLV-1). Formarea de
anticorpi este indusă de proteinele p24 și gp58, dar aceștia nu au un rol protector și nu opresc
evoluția procesului neoplazic. Anticorpii sunt de tip IgM, IgG și IgA, în funcție de calea de

182
pătrundere, doza infectantă și rata repetabilității infecției cu virusul LEB. Timpul necesar
anticorpogenezei post-infectante poate ajunge la 14 săptămâni. La aproximativ 80% din
animalele cu leucoză enzootică se constată o scădere severă a IgM, iar răspunsul la antigene,
exprimat îndeosebi prin anticorpi de tip IgM, este supresat semnificativ prin sinteza diminuată
a acestei imunoglobuline în limfonoduri și splină (Radostis et al., 2000). Infecția bovinelor cu
virus este de lungă durată, determinând persistența anticorpilor. Primii anticorpi pot fi depistați
la 3-16 săptămâni de la infecție. Anticorpii maternali sunt prezenți până la vârsta de 6-7 luni.
Anticorpii cel mai ușor de detectat sunt cei specifici pentru gp51 și p24. Prin teste de
imunodifuzie și enzimatice ELISA se pot detecta anticorpii specifici pentru gp51, care apar
timpuriu și se pot folosi ca teste de rutină [107].
Patogeneză. Mecanismul patogenetic se derulează în funcție de doza infectantă,
patogenitatea tulpinii, statusul imun al animalului, intensitatea acțiunii unor factori de stres.
Virusul, prin genele tax și rex, care au potențial activator asupra leucogenezei limfocitelor,
provocă transformarea acestora în celule “nemuritoare”. Are loc schimbarea valorii raportului
limfocite T/limfocite B, de la valoarea normală de 2,61 la o valoare de 0,7, alături de blocarea
limfocitelor de a mai răspunde la lectine mitogene. O celulă infectată cu virusul LEB poate
constitui suportul replicării virusului cauzal. Oncogeneza probabil depinde de integrarea
genelor v-onc în ADN-ul celular. Cursul infecției sugerează un proces multistadial. Ținta
principală a virusului sunt limfocitele B CD5 (+) și macrofagele, nu și limfocitele T, având loc
o proliferare neoplazică policlonală a limfocitelor B. Markerul CD5 este asociat în limfocitele
B normale cu receptorul B (BCR). Disocierea CD5 de BCR și diminuarea ulterioară a
apoptozei, cu creșterea ratei de supraviețuire a limfocitelor B stimulate antigenic, poate
reprezenta unul din mecanismele de inducere a limfocitozei persistente (Cantor, 2001). Ca
urmare a perturbărilor induse de virus în generarea și evoluția seriei leucocitare se vor dezvolta
forme leucemice, bazate pe proliferarea seriei limfocitare și forme canceroase de tip malign cu
invazia celulelor proliferate în țesuturi și organe, constituind forme limfo-sarcomatoase.
Virusul este rar întâlnit liber în sângele animalelor bolnave, nu se produce viremie sau aceasta
este tranzitorie. Este în schimb prezent și se poate identifica în celulele mononucleare din
sângele periferic [107].
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “leucoza enzootică bovină“ (LEB)
sau leucemia bovină (bovine leukemia). Infecțiile sunt în general subclinice; numai 30-70%
din bovinele infectate prezintă limfocitoză persistentă și 0,1-10% prezintă tumori [107]. La
animalul ce dezvoltă boala, infecția este mai întâi inaparentă, apoi poate progresa într-o
limfocitoză persistentă și un număr mai redus dezvoltă tumori (limfosarcoame). Mai târziu se

183
produce creșterea în volum a limfonodurilor și infiltrații leucemice într-o varietate de organe
și țesuturi [107]. Dintre animalele infectate, aproximativ 30% prezintă limfocitoză persistentă,
fără ca aceasta să fie asociată cu semne clinice. Animalele care manifestă semne clinice sunt
cele în vârstă de 4-8 ani. Perioada de incubație este variabilă, fiind apreciată de la câteva
săptămâni până la 1-5 ani sau chiar mai mult. Boala are obișnuit o evoluție lentă, cronică, cu o
durată de luni sau chiar ani de zile. Se distinge o fază subclinică (hematologică), în care se
produc modificări cantitative și calitative ale elementelor sângelui și o fază clinică (tumorală),
în care animalele prezintă manifestări clinice variate (circulatorii, respiratorii, digestive,
genitale, locomotorii, nervoase și altele) în funcție de localizarea și extinderea proceselor
neoplazice. În toate cazurile se constată hipertrofii ale limfonodurilor, slăbire progresivă,
anemie, sfârșitul fiind totdeauna letal (Pop et al., 1981); (Răpuntean et al, 2014). Multe din
infecții sunt asimptomatice și pot fi recunoscute numai prin teste serologice.
Importanța sanitară. Au fost realizate numeroase studii privind posibilitatea
transmiterii acestei boli la om prin consumul de lapte infectat. Până în prezent, nici o concluzie
nu a fost finalizată în acest sens [106]. Prin tehnica imunobloting s-a putut evidenția în ser, la
oameni, anticorpi din clasele IgG1, IgM, IgA și IgG4, față de antigenul p24, fără a se considera
că oamenii respectivi ar fi infectați cu BLV, ci ar fi un răspuns la antigene virale denaturate
prin încălzire, provenite din alimente (Buehring et al., 2003).
Diagnostic. Datorită multiplelor forme de manifestare ale bolii, a evoluției de lungă
durată, din care multă vreme fără semne clinice, stabilirea cu certitudine a diagnosticului se
face numai prin examene de laborator. Pentru efectuarea acestora se expediază laboratoarelor
următoarele probe: de la animale în viață, probe de sânge (pentru examene hematologice și
serologice), probe prelevate din limfonoduri sau alte formațiuni tumorale (pentru examene
virusologice, citologice și histopatologice); de la animale sacrificate sau moarte se trimit probe
din organe cu leziuni, limfonoduri etc.
❖ Izolarea și identificarea virusului. Cultivarea virusului reușește pe diferite sisteme
celulare și chiar pe embrioni de găină. Pentru infecția culturilor celulare se poate folosi sânge
integral, virusul fiind prezent în celulele mononucleare din sângele periferic. Antigene virale
și ADN proviral pot fi identificate și din spermă, lapte și colostru. Evidențierea virusului se
poate face prin microscopie electronică, imunofluorescență, PCR sau se deduce existența sa
prin evidențierea efectului sincițial. Antigenele p24 și gp51 pot fi detectate în supernatantul de
cultură folosind testele RIA, ELISA, ID și VN [107].
❖ Detectarea virusului integrat sub formă de provirus în ADN. Se cercetează
limfocitele sau alte celule tumorale ale gazdei. Detectarea se face prin testul PCR-ELISA sau

184
tehnica hibridării moleculare a acidului nucleic (Roca et Kuzmak, 2002). Se mai pot identifica
diferite antigene virale cu anticorpi specifici cunoscuți, folosind testul RIA sau ELISA.
Teoretic, testul PCR are sensibilitate pentru o singură moleculă, dar practic sensibilitatea
analitică este scăzută, pentru 5 până la 10 molecule ADN proviral per probă [104]; [107].
Trebuie menționat că unele tumori, în special cele din faza terminală, nu conțin virus sau
antigene virale.
❖ Examen hematologic. Mult practicat în trecut are mai puțină relevanță la ora actuală,
unele țări renunțând la efectuarea lui. Se practică numărătoarea elementelor albe, stabilirea for-
mulei leucocitare și calcularea numărului absolut de limfocite, încadrarea animalelor făcându-
se conform așa numitelor „chei leucozice”. Se urmărește, de asemenea, înregistrarea
modificărilor calitative ale elementelor albe, cum ar fi blastizarea, prezența elementelor bi-
nucleate sau cu diferite atipii, mai ales nucleare.
❖ Examen serologic. Are drept scop identificarea anticorpilor specifici în ser, lapte,
colostru, salivă. Se recurge la testele: AGID, ELISA, SN, inhibarea sincițiilor, inhibarea poli-
cariocitozei, RIA și altele. Identificarea anticorpilor se face cu antigene cunoscute
standardizate. Testele serologice au mare importanță pentru diagnostic, pe baza lor, un animal
depistat purtător (cu seroconversie) este declarat bolnav, indiferent de forma de manifestare
clinică sau morfopatologică de exprimare a simptomelor și leziunilor.
 Testul AGID (test oficial OIE), este recunoscut de CE și majoritatea guvernelor,
pentru testarea animalelor importate. Este specific, dar nu foarte sensibil, pentru detecția de
anticorpi serici pe probe individuale. Este, în același timp, nepotrivit pentru probele de lapte,
fiind nespecific și lipsit de sensibilitate. Testul AGID este simplu și ușor de efectuat și s-a
dovedit a fi foarte eficient ca punct de plecare în eradicarea bolii. Cerința minimă de
sensibilitate a testului ID este de a fi capabil să detecteze anticorpii anti-VLB în diluția de 1/10
a serului.
 Testul ELISA este utilizat cu precădere pentru identificarea anticorpilor din lapte, în
scopul stabilirii efectivelor negative față de infecția cu virusul leucemiei bovine. Se folosește
în varianta indirectă sau blocking. Testele bazate pe aceste două variante sunt comercializate:
kit-urile sunt utilizate pentru probe de ser sau lapte. Unele truse ELISA sunt suficient de
sensibile pentru testarea probelor în pool-uri [104].
❖ Testul PCR. Se utilizează pentru depistarea directă a virusului în limfocite, acolo
unde prevalența infecției este sub 5% (Spînu, 2005). Infecția activă poate fi confirmată prin
detecția de ADN proviral prin PCR [107].

185
 ❖ Examen histopatologic. Se constată modificări ale arhitectonicii organelor afectate
datorită infiltrațiilor masive cu elemente limfoide și reticulohistiocitare. Deseori este
caracteristic monomorfismul celular. Celulele neoplazice de tip leucozic întâlnite, pot aparține
următoarelor linii celulare: limfocitare (peste 90% din cazuri), mielocitare, plasmocitare,
monocitare. Microscopia electronică permite observarea de anomalii nucleare.
❖ Inocularea la ovine. Inocularea la această specie de animale este folosită uneori
pentru detectarea virusului în culturile de celule. După 6 săptămâni pot fi detectați anticorpii
specifici.
❖ Alte teste de diagnostic. În laboratoarele specializate și cu scop de cercetare se
practică și alte teste, cum ar fi: stabilirea raportului limfocitelor T/B, răspunsul la mitogene
nespecifice, nivelul complexelor imune circulante, izolarea componentelor antigenice virale,
identificarea secvențelor genetice, explorarea gradului de malignitate, cercetarea activității
reverstranscriptazei, tehnici de hibridare a acizilor nucleici și altele.
Imunoprofilaxie. În LEB nu se utilizează mijloace de imunoprofilaxie. Cu toate că
s-au evidențiat antigenele virale majore p24 (intern) și gp58 (extern) care induc formarea de
anticorpi, aceștia nu au efect protector și nu opresc evoluția procesului neoplazic în organism.
S-au făcut multiple încercări cu vaccinuri recombinante, care s-au dovedit capabile să protejeze
oile împotriva infecției cu BLV (Daniel et al., 1993); (Gatei et al., 1993). Alte cercetări au
urmărit să realizeze un vaccin din peptide sintetice, care în experimentele efectuate pe șoareci,
a indus un răspuns imun mediat celular. Cercetările cu anticorpi monoclonali urmăresc să
identifice epitopii specifici prin care se diferențiază două tipuri de BLV (Zheng et al., 2001).

17.4. Genul GAMMARETROVIRUS

17.4.1. Virusul reticuloendoteliozei

Reticuloendotheliosis virus (REV)

Ecologie. Virusul afectează predominant curcile, dar a mai fost izolat și de la găină,
rață, gâscă, fazan și prepeliță (Bagust, 1986). Receptivitatea este strâns legată de vârstă. Cu cât
păsările sunt mai tinere, cu atât sunt mai receptive. Puii de 1 zi sunt cei mai sensibili. Virusul
s-a izolat din materiile fecale, cloacă, din alte fluide provenind de la găini seropozitive. Păsările
viremice și cele cu infecții latente, mențin virusul și îl transmit pe cale orizontală, dar și pe cale
verticală, congenitală (materialul seminal mai ales al curcanilor) (Mc Dougall et al., 1978).
Unii paraziți externi pot conserva virusul între 4-7 zile (Triatoma infestans, Ornithodoros
moubata, Culex quinquefasciatus). Virusul nu pare a fi capabil de a supraviețui prea mult în

186
organismul acestor insecte încât pot fi considerați doar vectori accidentali. Transmiterea
mecanică a fost demonstrată prin insecte din genul Stomoxis (S. calcitrans). Se sugerează că
păsările sălbatice, mai ales rațele și gâștele, pot fi considerate ca potențiale rezervoare naturale
(Bagust, 1986). Este semnalată transmiterea accidentală prin vaccinuri anti-Marek sau anti-
variolice, contaminate în cursul preparării (culturi celulare sau ouă embrionate contaminate),
cu producerea unor izbucniri epidemice (Koyama et al., 1976); (Bagust et al., 1979).
Rezistență. Virusul este sensibil la eter și la valori de pH sub 5 și peste 10. Se conservă
în glicerină 50%. La 56oC se inactivează în 30 de minute, iar temperatura scăzută are efect
conservant. În lichide protectoare la –70oC își păstrează timp îndelungat infectivitatea.
Morfologie. Particulele virale au dimensiuni de 85-100 nm prezentând o anvelopă
externă și o simetrie complexă.
Cultivare. Culturile celulare pe care virusurile REV se pot dezvolta sunt: fibroblaste
embrionare de pui, de prepeliță japoneză, de rață sau de curcă, precum și linii celulare de
limfocite T și B (Temin, 1974). În câteva zile se produce efect citopatic manifestat prin
rotunjirea celulelor, condensarea citoplasmei, formarea de sinciții. Prezența virusului se poate
demonstra prin microscopie electronică sau imunofluorescență. Virusurile REV se pot replica
și în culturi sau linii celulare de origine mamiferă, cum sunt celulele de sarcom canin, celule
renale normale de șobolan, celule pulmonare de câine sau de maimuță. Tulpinile REV au și
efect transformant. În ouăle embrionate, virusul se multiplică pe membrana corioalantoidiană
cu formarea în 6-10 zile a unor focare microscopice, asemănătoare cu cele produse de virusurile
variolice. Embrionii suferă leziuni masive, cu hemoragii de un aspect gelatinos.
Antigenitate. Prin teste de seroneutralizare s-au determinat 3 subtipuri [105]. S-au
identificat determinanți antigenici (epitopi) capabili să inducă formarea de anticorpi. Nu există
nici o relație antigenică între virusurile REV și virusurile leucoză-sarcom.
Patogeneză. Replicarea virusurilor REV nedefective are loc prin intermediul unui
ADN intermediar (Fritsch et al., 1977). Particulele virale sunt asamblate în citoplasmă sub
formă de complexe ribonucleoproteice, care își formează învelișul viral prin înmugurire la
suprafața celulei. Replicarea virusurilor REV defective (tulpini de tip T) necesită prezența unui
virus helper din categoria celor nedefective (tulpini de tip A). Inocularea embrionilor sau a
puilor imediat la ecloziune, duce la instalarea unei infecții tolerante cu viremie persistentă, în
absența anticorpilor specifici. In vivo, virusurile REV induc o puternică imunosupresie cu
blocarea primei faze de proliferare a limfocitelor. În perioada de viremie anticorpii nu se
produc, nu numai față de virusul REV, dar nici față de alte antigene, ceea ce demonstrează
puternica alterare a celulelor ce intervin în răspunsul imun (Walker et al., 1983). După infecție,

187
se produce o viremie pasageră cu diferite reacții tisulare, cum ar fi infiltrații celulare și reacții
proliferative, ce se concretizează în constituirea de procese neoplazice difuze sau nodulare. În
formele ce evoluează mai lent se formează anticorpi specifici ce pot fi decelați la 16-21 de zile
de la producerea infecției.
Infecția naturală. Boala poartă denumirea de “reticuloendotelioză“ care evoluează sub
forma unor sindroame patologice caracterizate prin imunosupresie pronunțată și constituirea
de procese de tip neoplazic. Perioada de incubație se încadrează între 6-21 de zile, fiind mult
mai scurtă comparativ cu cea a virusurile leucozelor. Se descriu următoarele forme:
- Sindrom “runting” produs de tulpini nedefective de tip A. Cauzează anemie, slăbire,
dezvoltarea anormală a penelor, cu necroze ale celulelor foliculilor plumiferi (boala
Nakanuke), iar morfopatologic se constată atrofia bursei lui Fabricius și a timusului, necroza
splinei și a ficatului, îngroșarea nervilor periferici [105].
- Forma neoplazică cu celulele reticulare este cauzată de replicarea unor tulpini
defective T și purtătoare de gene v-onc și v-rel, și are o evoluție acută. Simptomele sunt
necaracteristice (depresiune, adinamie, slăbire) cu mortalitate de 100%.
- Neoplazii cronice provocate de tulpini nedefective și constau în dezvoltarea de
limfoame în ficat și bursa lui Fabricius, tumori care se dezvoltă după perioade îndelungate de
latență, de 20-40 de săptămâni și nu se traduc prin nici un semn clinic caracteristic (Barna et
al., 1995).
Diagnostic. Pentru stabilirea etiologiei se impune efectuarea de investigații de
laborator, care permit diferențierea de leucoză.
- Examen virusologic. Urmărește izolarea și identificarea agentului etiologic pe
fibroblaste de pui sau alte substraturi celulare. Prezența virusului se poate evidenția prin
microscopie electronică, tipul efectului citopatic, IF. Culturile trebuie menținute cel puțin de-a
lungul a două pasaje oarbe de câte 7 zile.
- Inocularea pe ouă embrionate. Se face prin depunerea materialului virulent pe m.c.a.,
sau inoculare intravitelină. În primul caz se urmărește constituirea focarelor proliferative, iar
în al doilea caz, se produce moartea embrionilor în cca 12 zile. Prezența de infiltrații bogate în
celule reticuloendoteliale, reprezintă elemente cu semnificație importantă pentru diagnostic.
- Examen serologic. Urmărește decelarea anticorpilor prin SN, RFC, IF, iar mai recent
prin AGID, tehnici ELISA, Western Blot.
- Infecția experimentală. Se practică pe pui de găină de 1-14 zile, de prepeliță japoneză
sau de curcă (preferabili liberi de RIF). Boala se reproduce după 4-10 zile având o evoluție
acută ce provoacă moartea în 70-100%. Când virusul reticuloendoteliozei T se inoculează la

188
pui de o zi produce, după o perioadă de latență de peste 4 luni, o severă hepato- și
splenomegalie, cu evidente leziuni limfo-proliferative [105].
- Examen histopatologic. Se constată infiltrații cu celule mononucleare, mai ales în jurul
vaselor și a foliculilor limfoizi. Celulele proliferate au caracterele unor celule primitive,
nediferențiate, cu nuclei mari, nucleoli evidenți și cu o citoplasmă abundentă, acidofilă sau
bazofilă. În jurul nervilor periferici se pot observa infiltrații edematoase. Limfoamele pot fi
constituite din celule B (bursale) sau T (non-bursale).
Imunoprofilaxie. Se fac încercări de producere a unor vaccinuri recombinante cu
fowlpoxvirus, mai ales că acest virus poate integra natural fragmente ale virusului REV
(Davidson et al., 2008). S-a studiat și capacitatea unui vaccin ADN de a proteja puii împotriva
reticuloendoteliozei (Kai Li et al., 2013).

17.5. Genul LENTIVIRUS

Grupează virusuri ce se izolează de la specii diferite de animale și oameni, la care

produc infecții care au caracter latent sau cronic, însușire care a generat denumirea de
lentivirusuri (Zanoni, 1998). Aceste virusuri prezintă însușirile morfobiologice caracteristice
familiei Retroviridae, dar se diferențiază prin faptul că nu au cea de a 2-a membrană internă,
care se întâlnește la alte retrovirusuri, cât și prin faptul că nu au caracter oncogen. Pe de altă
parte lentivirusurile sunt capabile să infecteze o mare varietate de celule, comparativ cu
retrovirusurile care infectează numai celulele mitotic active. Lentivirusurile determină boli
grave ale omului și animalelor de tip neurologic sau imunologic cu evoluție lentă, majoritatea
fiind letale, din cauza afectării celulelor sistemului imun, a anulării rezistenței imune și
suprapunerii de infecții intercurente cu floră microbiană și/sau micotică. Infecțiile cu
lentivirusuri apar numai în anumite circumstanțe și nu sunt întotdeauna asociate cu fenomene
clinice. Se evidențiază următoarele trăsături comune: structura similară a genomului,
persistența infecției în gazdă, specificitate legată de specie, inducerea unei stări de
imunodeficiență cu afectarea limfocitelor și monocitelor/ macrofagelor..

17.5.1. Virusul artritei – encefalitei caprine

Caprine arthritis encephalitis virus (CAEV)

Ecologie. Sunt afectate caprele indiferent de rasă și vârstă, cele adulte fac mai frecvent
artrite și mamite, iar iezii de 2-4 luni encefalomielite. Transmiterea infecției la oi nu se

189
realizează în urma coabitării. Contaminarea se face prin transmitere de la un animal la altul,
prin monocite sau macrofage purtătoare de virus, prezente esențialmente în colostru, lapte sau
sânge, mai rar prin salivă, lacrimi, secreții respiratorii (Pyer et al., 1986). Poate, de asemenea,
să fie găsit în oocite și spermă (Ryan, 2012). Introducerea virusului în efective necontaminate
se face prin animale infectate. Unele insecte (muștele) pot interveni în transmitere (Peretz et
al., 1993). Nu se cunoaște transmiterea naturală la alte specii de animale. În relația cu omul se
menționează că nu există nici o dovadă că în urma acestui contact ar rezulta o infecție virală
persistentă (Ryan, 2012).
Rezistență. Virusul este considerat ca având o rezistență scăzută la condițiile mediului
exterior și nu supraviețuiește în afara gazdei. În lapte și colostru se inactivează după 1 oră la
56oC. Este inactivat de dezinfectantele uzuale, dar este rezistent la radiațiile UV (Ryan, 2012).
Morfologie. Particula virală are dimensiuni de 90-135 nm. Pe suprafața anvelopei se
găsesc butoni, constituiți din proteina Env care favorizează pătrunderea în celulele țintă.
Genomul viral este constituit din ARNmc. Au fost evidențiate genele gag, pol și env, care
codifică proteinele interne (p25, p19, p16 și p14), reverstranscriptaza și glicoproteinele de
înveliș (gp131). S-au mai identificat și trei gene accesorii rev, tat și vif. Gena tat este necesară
pentru replicarea virusului atât in vitro cât și in vivo (Harmache et al., 1995). Câteva izolate
distincte genetic, circulă în populația de capre [111].
Cultivare. Virusul se replică în culturi celulare de origine caprină. Toate fenotipurile
de celule ale glandei mamare sunt susceptibile (Le Jan et al., 2005). Se cultivă, de asemenea,
pe celule de membrană sinovială, mononucleare din sânge și macrofage (Harmache et al.,
1995). Celulele epiteliale epididimale și de oviduct s-au dovedit foarte permisive (Lamara et
al., 2002); (Lamara et al., 2013). În culturi se constată efect citopatic, cu formarea prin fuziune
de celule gigante multinucleate (Pyer et al., 1986); (Lamara et al., 2002).
Antigenitate. Este descrisă variabilitate antigenică datorată modificărilor glico-
proteinelor de înveliș. Este strâns înrudit cu virusul Maedi-Visna (proteina p25 este identică)
și mai puțin cu alte lentivirusuri, inclusiv cu virusul HIV (Pyer et al., 1986); (Harmache et al.,
1995); [110]. Se descrie o cross-reactivitate între glicoproteinele de suprafață ale virusului CAE
și virusul HIV, însă se consideră că acestea sunt false reacții, ce s-ar datora unei expuneri
anterioare la virusul CAE prin consum de lapte de capră infectat (Ryan, 2012). Glicoproteina
135 și proteina p28 s-au dovedit singurele cu proprietăți antigenice. În general nu induce
formarea de anticorpi neutralizanți, ceea ce îl diferențiază de alte lentivirusuri.
Patogeneză. Iezii se contaminează pe cale digestivă prin ingestia de colostru sau lapte,
contaminate (Le Jan et al., 2005). Pentru adulte, calea de contaminare este cea mamară, prin

190
trecerea laptelui contaminat de la o capră la alta în momentul mulsului. Transmiterea prin sânge
este posibilă în toate situațiile când se produce o efracțiune cutanată (injecții, tatuare, leziuni
diverse). Calea respiratorie este rară și numai în condiții extrem de nefavorabile. Transmiterea
venerică prin spermă sau in utero este posibilă, dar are importanță redusă (Ryan D., 2012);
Este, de asemenea posibilă, transmiterea prin transfer de embrioni (Lamara et al., 2002).
Celulele țintă pentru virus sunt monocitele din sângele periferic (Pyer et al., 1986). În cursul
ciclului de replicarea virală, ARN-ul viral se integrează sub formă de provirus în ADN-ul
celular, ceea ce îi permite să rămână mult timp “silențios” și scapă astfel defensivei imunitare.
O celulă odată infectată rămâne astfel pentru toată viața (Ryan D., 2012). Se consideră că
latența virală se întrerupe cu momentul parturiției când, odată cu modificările hormonale și
declanșarea lactației, monocitele se transformă în macrofage și provirusul se transformă în
virion. Intervalul de seroconversie este de 1-3 luni după episodul exprimării virusului (Peretz
et al., 1993). Virusul are un tropism accentuat pentru țesutul sinovial. Se multiplică în celulele
liniei monocito-monofagice, dar și în celule ale țesutului conjunctiv. Replicarea virală
determină proliferare celulară inducând leziuni tisulare de natură limfoproliferativă. Virusul
este diseminat prin monocite în SNC, sinovie, timus, limfonoduri, mamelă și pulmon.
Dezvoltarea unor leziuni are la bază mecanisme imune. Infecția cu CAEV se traduce prin
prezența de anticorpi serici specifici. Aceste imunoglobuline apar la 3-6 luni sau mai mult după
contaminarea neonatală, și persistă la un nivel variabil. La fiecare exprimare a virusului, practic
la fiecare fătare, nivelul anticorpilor crește în 3 săptămâni și se menține 2-3 luni. Există o
transmitere pasivă de anticorpi prin colostru, lapte sau ser, dar acești anticorpi nu protejează
contra infecției. În colostru și lapte se constată un număr crescut de limfocite, ce exprimă virus
timp de două săptămâni. Scăparea virusului de defensiva imunitară se explică prin următoarele
mecanisme: persistența virusului sub formă de provirus; variații antigenice rezultate din
mutațiile survenite în glicoproteinele de înveliș; anticorpii neutralizanți nu sunt capabili să
împiedice transmiterea virusului de la o celulă la alta. Pe de altă parte, peretele digestiv al
iezilor este foarte permeabil, încât permite pasajului celulelor infectate în primele 48 de ore,
permeabilitate ce diminuă progresiv.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “artrita-encefalita caprină“. Perioadă
de incubație este lungă (câteva luni până la 6-7 ani). Boala este mai frecventă la caprele din
fermele particulare, cu cele din fermele de stat, având în vedere deplasările mai lungi efectuate
de acestea, pentru a ajunge la sursele de hrană. De asemenea incidența crește odată cu vârsta.
- La animalele mai mari de 6 luni se pot constata trei tipuri de semne clinice având ca
origine infecția cu CAEV: artrite, mamite, pneumonii, cu producerea de leziuni inflamatorii

191
progresive (Pyer et al., 1986); [111]. Sunt afectate caprele ajunse la a 3-a sau la a 4-a lactație.
Artritele sunt semnele cel mai des întâlnite, cele mai afectate fiind articulațiile carpiene, dar
pot fi prinse și altele. Membranele sinoviale pot avea o colorație roșie, brună și prezintă peteșii.
Ele sunt adesea îngroșate cu microvilozități. Nu se constată febră și apetitul se menține.
Simptomele respiratorii datorate pneumoniei sunt rare. Semne neurologice sunt rareori
semnalate la adulte [110]. Poate evolua adesea și cu forme subclinice (Le Jan et al., 2005).
- La animalele sub 6 luni se descrie un sindrom de encefalomielită, cu paralizie
ascendentă ce poate fi întâlnit la 5% la animalele din această categorie de vârstă (Peretz et al.,
1993). Difuzarea rapidă a bolii este favorizată de hrănirea tineretului cu lapte de colectură.
Diagnostic. Confirmarea se face prin examene de laborator, examinând probe de lapte,
colostru, lichid sinovial, lavaj bronhoalveolar, creier, sânge.
- Examen virusologic. Se realizează prin cultivarea in vitro de țesuturi lezionate
(pulmonare, articulare, mamare) ca și prin co-cultivare de celule din colostru, lapte, lichid de
spălare bronhoalveolară, cu lichid sinovial bogat în macrofage. Se recomandă utilizarea de
tehnici moleculare pentru evidențierea acidului nucleic prin PCR din mononucleare din sângele
periferic, fluid sinovial sau celule din lapte (Reddy et al., 1993).
- Examen serologic. Pentru identificarea anticorpilor se utilizează AGID, IF, ELISAi,
ELISAc, PCR și Western blot. În reacții se utilizează un antigen preparat din virusul Maedi
(Peretz et al., 1993). La noi în țară se efectuează test ELISA (metodă pentru supraveghere) și
test AGID (metodă pentru confirmare).
- Examen histopatologic. În secțiunile din măduvă spinării se evidențiază infiltrarea
substanței albe prin celule mononucleare, ca și zone de demielinizare (Peretz et al., 1993). La
nivelul articulațiilor se constată leziuni proliferative ale membranei sinoviale, infiltrații cu
limfocite, celule plasmatice și macrofage. În formele mai vechi se constată leziuni de fibroză,
necroză, osteoporoză și mineralizarea membranei sinoviale.
- Infecția experimentală. Se practică pe iezi sau capre adulte. În urma inoculării intra-
mamare sau intra-traheale, virusul se multiplică imediat în organul “țintă“ mamelă sau pulmon
și animalul devine excretor și contagios. În urma inoculării i.d sau i.v intervine o perioadă de
latență variabilă, care se activează odată cu fătarea și declanșarea lactației, când monocitele se
transformă în macrofage iar provirusul se transformă în virion. La animalele inoculate se
reproduc simptomele bolii, mai ales cele de artrită (Tănasă et al., 2005).
Imunoprofilaxia. Încercările de imunizare cu un vaccin inactivat și cu adjuvant nu au
dat rezultate pozitive (Russo et al., 1993). Nu există vaccinuri comerciale.

192
 17.5.2. Virusul Maedi-Visna
Visna/Maedi virus (VMV)

Ecologie. În mod natural sunt receptive la acest virus, ovinele (mai frecvent afectate)
și caprinele. Cele în vârstă de 2-5 ani sunt mai sensibile. Rezervorul principal de virus îl
reprezintă animalele purtătoare din focar, contaminante pentru cele din jur, indiferent că
exprimă sau nu manifestări clinice. Virusul este prezent în sânge, salivă, lacrimi, lapte, secreții
bronhiale și material seminal. Jetajul, bogat în celule descuamate, constituie o sursă importantă
de virus și de contaminare a diferitelor materiale din mediul exterior. Animalele rămân
infectate pentru toată viața. Oile din rasele Texel, Border Leicester și Finnish Leicester par a fi
mai susceptibile, în timp ce rasele Columbia, Rambouillet și Suffolk par a fi rezistente [102].
Cercetările serologice au evidențiat că lentivirusuri sunt prezente și la rumegătoare sălbatice
(mufloni, ibex și capre), dar că acestea par a fi distincte de CAEV și VMV [102].
Rezistență. Virusul este rezistent la factorii de mediu. La 0oC își pierde infecțiozitatea
în cca o lună, iar la 56oC se inactivează în 10 minute. La –50oC își păstrează infecțiozitatea
timp de mai multe luni. Este sensibil la eter, cloroform și tripsină, iar dezinfectantele uzuale îl
distrug rapid. Este stabil la pH cu valori de 5-10.
Morfologie. Particula virală matură este sferică, are dimensiuni de 90-100 nm, capsidă
icosaedrică înconjurată de o anvelopă derivată din membrana plasmatică a celulei gazdă.
Genomul este constituit din ARNmc. Prezintă o destul de mare asemănare cu virusul artritei-
encefalitei caprine, atât ca morfologie, cât și în privința unor structuri antigenice. Analizele
filogenetice le divizează în 6 clade (I-VI), în corelație cu distribuția geografică [102]. Pe baza
lungimii secvențelor genomice, aceste virusuri sunt divizate în 4 grupe principale A, B, C și D,
care sunt divizate în subtipuri [102]. Recombinările între un grup A Visna-Maedi și un grup B
artrită-encefalită caprină, au fost demonstrate la capre infectate în mod natural (Pissoni et al.,
2007).
Cultivare. Virusul se cultivă relativ ușor pe celule de plex coroidian ovin, pulmon,
glandă mamară și țesut sinovial. Determină, după aproximativ 3 zile, inducerea de modificări
citopatice caracteristice, cum ar fi apariția celulelor stelate, refractile, asociate cu formarea de
sinciții după 2-3 săptămâni. Virionul se multiplică în citoplasma celulelor infectate și se
eliberează prin înmugurire.
Patogeneză. Virusul are tropism marcant pentru sistemul mononuclear-macrofagic,
mai ales pentru macrofagele pulmonare și celulele dendritice, respectiv celule prezentatoare de
antigen și poate rămâne integrat mult timp sub formă de “provirus” în genomul celulei gazdă.

193
Organele țintă pentru virusul Visna-Maedi sunt pulmonul, mamela, articulațiile și creierul. În
aceste organe virusul se replică în macrofagele mature și antrenează leziuni inflamatorii
progresive conținând limfocite B și T (Pepin et al., 1998). Prezența macrofagelor care exprimă
antigene virale pe suprafață sunt evidențiate în plămâni, mamelă, articulații și sistemul nervos,
antrenând un răspuns local de celule mononucleare inflamatorii (Dawson, 1987). Perturbarea
răspunsului imun favorizează evoluția bolii și intervenția mecanismelor imunopatologice în
agravarea tabloului lezional, atât la nivel pulmonar, cât și al sistemului nervos central. Cu toate
că animalele infectate răspund imunologic la agresiunea virală, nici interferonul, nici anticorpii
neutralizanți și nici celulele activate cu rol în apărare, nu reușesc să elimine celulele infectate
sau virusul din organism.
Antigenitate. Virusul Visna-Maedi (VVM) este strâns înrudit antigenic cu virusul
artritei encefalitei caprine (CAEV). Există identitate sau o mare asemănare între gp135 și p28
cu cele întâlnite la virusul artritei-encefalitei caprine. Au fost evidențiate recombinări între cele
două virusuri, iar unele date grupează cele două virusuri împreună ca lentivirusuri ale micilor
rumegătoare (SRLV) (Zanoni, 1998); [102]. Pe suprafața virionului s-au identificat
următoarele proteine și glicoproteine: p15, p28, gp42 și gp135. Cu ajutorul serurilor
precipitante au fost identificate 7 polipeptide majore (45 kDa până la 135 kDa), cea mai
importantă este gp135 codificată de gena env, care induce formarea de anticorpi neutralizanți,
dar aceștia sunt incapabili să prevină răspândirea virusului prin macrofage (Pepin et al., 1998).
Infecția naturală. Transmiterea orizontală se realizează cu virus liber sau celule
infectate cu virus ce pătrund pe cale respiratorie în condițiile unui contact strâns; este posibilă
și transmiterea prin montă. Principala modalitate de transmitere este cea verticală (Pepin et al.,
1998). Cel mai frecvent se realizează de la mame la miei prin colostru și lapte, difuzarea fiind
favorizată de permeabilitatea crescută a mucoasei intestinale a mieilor nou-născuți. În multe
cazuri evoluează subclinic, cu statutul de purtător persistent (Dawson, 1987). Boala se
declanșează după o perioadă de incubație lungă, cuprinsă între 2-3 ani, sau mai lungă până la
8-9 ani și se cunoaște sub numele de Maedi-Visna. Deși au fost descrise ca entități clinice
distincte, în ambele s-a constatat intervenția aceluiași virus și mecanism patogenetic de activare
a limfocitelor Tc (citotoxice) care au capacitate de a prolifera foarte lent în timp. La animalele
bolnave se produc anticorpi specifici cu capacitate neutralizantă in vitro, dar cu nici o influență
asupra dezvoltării procesului infecțios in vivo.
- În forma Maedi (pneumonia progresivă) se constată instalarea treptată și agravarea în
timp a tulburărilor respiratorii datorate pneumoniei. Apetitul și temperatura rămân
nemodificate, oile slăbesc și mor în 3-10 luni. Oile gestante pot avorta sau dau naștere unor

194
miei foarte slabi. Infecția poate rămâne silențioasă, chiar în prezența unui număr mare de
animale serologic pozitive.
- În forma Visna (forma nervoasă) se constată manifestări nervoase, cum ar fi poziții
anormale ale capului și gâtului, tremurături ale mușchilor faciali și ai buzelor, mers
necoordonat, pareze, paralizii urmate de moarte. Ambele forme sunt fatale. Se mai pot constata
artrite și mastite (Cultip et al., 1985a); (Cultip et al., 1985b); (Pepin et al., 1998).
Diagnostic. Confirmarea se face prin examene de laborator examinând: pulmoni,
creier, probe de sânge, lapte sau alte țesuturi în corelație cu simptomele și leziunile constatate.
- Izolarea virusului. Se realizează pe substraturi celulare de origine ovină, în prezența
IL-2. Prezența virusului se confirmă prin caracterul citopatic caracteristic, prin microscopie
electronică sau examen serologic. Depistarea antigenelor virale (mai frecvent în leucocitele din
sângele periferic) se face prin tehnica ELISA, iar detectarea acizilor nucleici prin PCR,
Southern blot și hibridizarea in situ (DeAndras et al., 2005).
- Examen serologic. Urmărește decelarea anticorpilor specifici prin SN, AGID, tehnici
ELISAi și ELISAc. Acest examen prin specificitate, rapiditate și accesibilitate are o largă
aplicabilitate permițând monitorizarea prin “screening” a efectivelor de ovine.
- Examen histopatologic. Prezintă semnificație îngroșarea septurilor inter-lobare cu
reducerea treptată a lumenului alveolar, formarea în jurul vaselor pulmonare și al bronhiilor de
adevărați foliculi limfoizi, hiperplazia epiteliului bronhic și bronhiolar cu caracter pseudo-
adenomatos (Cătoi, 2003). Pneumocitele se pot sincițializa sub forma unor celule gigante
multinucleate. În macrofagele alveolare se pot observa incluzii intracitoplasmatice și
intranucleare, sferice, dar tranzitorii. În forma nervoasă se observă demielinizări ale substanței
albe din creier și măduvă, infiltrații celulare perivasculare și meningiene cu celule mono-
nucleare, în principal limfocite, cu celule plasmatice și macrofage. Antigenele virale pot fi
identificate prin metode imunohistochimice, care s-au dovedit mai sensibile comparativ cu
ELISA și AGID (Tănasă et al., 2005).
- Infecția experimentală. Infecția se poate reproduce pe miei. Nu se transmite la bovine,
porcine, cabaline, câini, păsări, șoareci și șobolani. Infecția experimentală se practică mai mult
în scop de cercetare științifică, rezultatul pentru diagnostic se poate obține numai după o
perioadă îndelungată de timp.
Imunoprofilaxie. Nu se practică, deși s-au făcut numeroase încercări, atât cu vaccinuri
inactivate, cât și atenuate obținute prin deletarea de gene selectate. Serumizarea se poate aplica
în intervenții individuale, dar nu oprește evoluția bolii [102].

195
 17.5.3. Virusul anemiei infecțioase ecvine
Equine infectious anemia virus (EIA)

Ecologie. La virusul anemiei infecțioase este sensibil în primul rând calul, urmat de
măgar, catâr, bardou și zebra [110]. Animalele tinere de 8-12 luni sunt mai sensibile. Nici o
altă specie de animale domestice sau sălbatice nu s-a dovedit receptivă la infecția naturală
[109]. Omul este considerat refractar, dar au fost descrise cazuri de infecții accidentale
manifestate prin sindrom febril, scaune diareice, scădere ponderală. Rolul hotărâtor în
transmiterea virusului îl au insectele hematofage, mai ales cele din genul Stomoxys, Hybomitra,
Tabanus (T. fascicostatus) (Hawkins et al., 1973); [109]. Muștele pot acționa ca vehiculator
mecanic [109]. Nu există dovezi că virusul este transmis prin țânțari (Shen et al., 1978);
(Williams et al., 1981), deși numeroase date îi menționează ca posibili transmițători, dar mai
mult mecanic. Caii bolnavi în diferite stadii, cât și cei anemocronici și anemolatenți pot fi
purtători și excretori de virus timp de 15-18 ani, iar după unele date toată viața animalului și să
transmită infecția la alți cai (Chevers et McGuire, 1985); [110]. În cazul unui cal aflat în faza
acută, transmiterea bolii o poate realiza chiar și o singură insectă. O altă cale de contaminare,
foarte importantă, o reprezintă acele de seringă (se menține 96 de ore) sau alte instrumente și
ustensile contaminate și folosite la un alt cal (transmitere iatrogenă) [109]. Virusul poate fi
transmis in utero de la femele la mânji (Kemen et Coggins, 1972); [110]. Virusul nu este
prezent în salivă și urină. Poate fi găsit în spermă și poate fi transmis de armăsari în timpul
montei, mai ales dacă iapa are o leziune vaginală, dar această modalitate este rară. Prin lapte
poate fi transmis la mânji [110]. Unele date menționează ca posibilă transmiterea prin aerosoli,
virusul fiind identificat în celule epiteliale pulmonare (Bolfă et al., 2013).
Rezistență. Virusul AIE este considerat deosebit de rezistent la acțiunea diferiților
factori fizici. Razele solare la îl distrug în cca 2 ore, iar prin încălzire la 58oC este distrus în 15
minute. În sângele uscat rezistă 7 luni la temperatura laboratorului și chiar 4 ani între –10 oC
și –70oC. Pe pășuni și în fânul uscat, virusul a fost găsit activ și după 6 luni, iar în cadavre și
gunoi de grajd supraviețuiește 3-4 luni. Dintre agenții chimici, solvenții organici (eter,
cloroform) distrug virusul în 5 minute. Este stabil la pH neutru, dar soluțiile foarte acide (pH -
3) sau foarte alcaline (pH - 11) au efect virulicid. În acțiunea de dezinfecție se utilizează cu
bune rezultate NaOH, glutaraldehida, clorhexidina, formolul.
Morfologie. Particula virală are forma rotundă cu diametrul de 90-140 nm. Genomul
viral este format din ARNmc, mărimea de 8,2 kb. Genomul codifică proteinele capsidale care
poartă antigenul de grup, polimeraza și glicoproteinele de înveliș (gp45 și gp90). Virusul

196
anemiei infecțioase poate fi constituit din genotipuri, cunoscute drept cvasi-specii, în cadrul
cărora există două subpopulații distincte, care pot coexista pe parcursul infecției. Au fost
descrise un număr relativ mare de tulpini cum sunt Wyoming (tip sălbatic), F1LC, Cometa, iar
în țara noastră Homorod. Ele diferă marcant în ceea ce privește caracteristicile de cultivare,
infectivitatea in vivo și virulență.
Cultivare. Izolarea virusului în culturi se face cu dificultate. Se replică în diferite tipuri
de celule de origine ecvină, cu producerea unei infecții persistente (Malmquist et al., 1973). O
replicare mai intensă se produce în celule endoteliale, macrofage, celule dermice, celule renale
fetale (Grădinaru et al., 1981); (Oaks et al., 1999); (Brindley et Maury, 2008). Infecție
persistentă a fost obținută și pe o linie celulară de timus de origine canină, ce a permis obținerea
unei cantități sporite de antigene virale (Bouillant et al., 1986). Cultivarea pe linia celulară
“Equine Dermis” asigură replicarea virusului timp îndelungat (Barna et al., 1995).
Antigenitate. Virusul anemiei infecțioase are 6 structuri antigenice, din care 4 sunt de
natură polipeptidică (p9, p11, p15, p26), iar altele două sunt de natură glicoproteică (gp45 și
gp90). Cea mai antigenică s-a dovedit gp45, urmată de gp90 și p26. S-a constatat existența unei
cross-reactivități cu virusul imunodeficienței omului și al maimuțelor, o înrudire strânsă fiind
constatată la nivelul genelor tat (Dron et al., 1990); (Grund et al., 1994). Glicoproteinele de
înveliș gp45 și gp90 suferă permanent variații structurale, ceea ce explică marea variabilitate a
virusului și implicit particularitățile evoluției clinice. S-a constatat că virusul izolat în diferite
etape ale infecției diferă de parentalul care a inițiat boala. În sângele animalelor infectate se
dezvoltă populații virale antigenic distincte, nesusceptibile la neutralizarea cu anticorpii
elaborați cu virusul primar. Aceste populații virale suferă continuu modificări structurale ale
antigenilor de înveliș, fenomen cunoscut sub numele de “deriva antigenică“ și ea se produce
sub acțiunea anticorpilor neutralizanți (Boldizsar, 2001); [108]. Peste 95% din virusul anemiei
infecțioase circulă în ser complexat cu anticorpi antivirali, care însă nu neutralizează
infectivitatea. Complexele virus-anticorpi sunt fagocitate de macrofage, unde virusul se poate
replica, devenind sursa difuziunii infecției. Complexele imune asigură persistența virală.
Anticorpii precipitanți apar după 14-38 de zile și aparțin clasei IgM. Febra se remite după
formarea anticorpilor, dar aceștia odată formați au capacitatea de a modifica structura
antigenică a glicoproteinelor din anvelopa virală (gp45 și gp90) aspect perceput de sistemul
imun, care va elabora noi tipuri de anticorpi. Fenomenul este cunoscut sub numele de
“modulație antigenică“ (Kono et al., 1973) și conduce de fiecare dată la apariția acceselor
termice care vor epuiza rezistența organismului (Cajal, 1990). În infecția naturală primii
anticorpi apar după 45-60 de zile, mai rar 90 de zile, producerea lor devenind activă după cca

197
10 zile de la declanșarea fiecărui acces termic. Titrul anticorpilor prezintă însă o intensă
fluctuație (Răpuntean et al., 1982). Controlul repetat al unor cai diagnosticați inițial “pozitivi”
la testul Coggins (imunodifuzie) a evidențiat că apar perioade de “negativare” când anticorpii
precipitanți nu au mai putut fi decelați prin ID. Antigenele necesare pentru testele serologice
se obțin din splina cailor cu infecție acută (Coggins et al., 1973), din culturi celulare ecvine
infectate persistent (Bouillant et al., 1986) sau ADN recombinat exprimat în bacterii sau
baculovirus (Kong et al., 1997).
Patogeneză. Virusul pătruns în organism infectează macrofagele unde se multiplică. O
parte din celule mor eliberând mari cantități de virus (viremie) și antigene virale. Virusul este
găsit liber în plasma sau asociat unor celule, în principal în monocite și macrofage ale
animalelor infectate. Deși infecția este considerată că difuzează în primul rând prin sânge, toate
țesuturile și fluidele corporale sunt potențial infecțioase, în special în timpul episoadelor de
boală clinică, când valorile virale sunt ridicate (Timoney91). Virusul se poate fixa de globulele
roșii, fenomen de înaltă afinitate și posibilități de legare, încât desprinderea nu se poate realiza
nici după 30 de spălări succesive. Se produce hemoliză intravasculară care are la bază un
mecanism imunologic (Oneț, 1983). În continuare se declanșează răspunsul imun, cu formarea
de anticorpi care se cuplează cu virusul, formând complexe imune la care se asociază și
componenta C3 a complementului, având ca rezultat o reducerea a C3 în plasmă (depleție de
complement), cu efecte negative în apărarea imună (Mc Guire et al., 1990). Simultan se produc
și anticorpi neutralizanți care induc “deriva antigenică“, astfel că noua populație virală nu mai
este neutralizată. Complexele imune formate se depun în diverse țesuturi, mai ales în ficat și
rinichi, provocând leziuni de hepatită și glomerulonefrită. La nivelul complexelor imune,
virusul nu este inactivat, chiar se poate multiplica, fiind asigurată persistența virală. Anemia se
instalează ca urmare a supresiei funcției eritrocitare a măduvei, cât și hemolizei intravasculare,
determinată de prezența unor componente hemolitice ale virusului. Ca urmare a lizei hematiilor
au loc fenomene de eritrofagocitoză, ce antrenează o deficiență funcțională a metabolismului
fierului, având loc punerea în libertate a unor mari cantități de pigmenți ferici care se depun
sub formă de hemosiderină, dominant la nivelul ficatului (Mc Guire et al., 1990). Leziunile
degenerative ale endoteliilor vasculare constituie substratul morfologic al diatezei hemoragice,
foarte accentuată în formele acute de boală. În cursul acceselor termice virusul trece din nou în
cantități mari în sânge și provoacă fenomene vasculare și organice asemănătoare primei faze
sau numai fenomene termice. Celulele țintă pentru lentivirusul AIE sunt macrofagele mobile
sau fixe, instalându-se modificări caracteristice sindromului de imunodeficiență. Modificările

198
imune sunt determinate în primul rând de acumularea în exces în organism a complexelor
antigen-anticorp, care sunt implicate în producerea manifestărilor clinice și a leziunilor.
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “anemia infecțioasă ecvină“
(AIE). Perioada de incubație este variabilă (4-45 zile), în medie între 2-4 săptămâni. Evoluția
bolii poate fi supraacută (rară), acută, subacută, și frecvent cronică și/sau latentă. Simptomele
cele mai caracteristice sunt: febra cu particularități în funcție de forma evolutivă (febră în
platou, accese sau pusee termice), mucoasa conjunctivală infiltrată, icterică sau subicterică,
edeme declive, tulburări cardiovasculare, anemie, slăbire progresivă (Pop et al., 1981);
(Răpuntean et al., 2014); [109]. Boala durează luni sau chiar ani de zile. Există multe cazuri în
care boala are evoluție subclinică sau asimptomatică, animalele fiind purtătoare și eliminatoare.
Măgarii și catârii fac forme mai severe de boală [110].
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor veterinare probe de sânge (pentru examene
hematologice) și probe de ser (pentru examene serologice), iar de la animalele moarte sau
sacrificate, se trimit probe de organe (ficat, splină, rinichi, cord).
- Examen hematologic. Se practică numărătoarea globulelor roșii (scădere la 1-2
milioane/mm3), numărătoarea globulelor albe și stabilirea formulei leucocitare (tendință spre
monocitoză și limfocitoză). Se mai constată devierea spre stânga a indicelui Arneth,
poikilocitoză, prezența de eritrocite tinere cu corpusculi Joly și granulații bazofile, celule
iritative de tip Rieder-Türk și trombocitopenie. VSH-ul este scăzut (scădere în 15 minute mai
mult de 50% din înălțimea coloanei – probă pozitivă), hemoglobina scade sub 2,5 g/dl.
- Examenul serologic. Constituie la ora actuală cel mai accesibil, sensibil și specific
mijloc de diagnostic (test internațional). Se urmărește depistarea anticorpilor precipitanți.
Detectarea se face prin mai multe teste cum sunt imunodifuzia (numit și test Coggins) (Coggins
et al., 1972), testul ELISA cu variantele indirectă și competitivă și Western Blot (Coggins et
al., 1973); (Shane et al., 1984); [106]. Cel mai răspândit și accesibil este testul de imunodifuzie,
necesitând materiale de laborator simple și relativ ieftine. Sensibilitatea și specificitatea testului
sunt de 95-100% Testele AGID și ELISA sunt simple, sigure și se folosesc pentru confirmarea
infecției. Testul AGID are avantajul că face deosebirea între reacția dintre antigen și anticorpii
specifici anti-virus AIE și cei nespecifici, prin desenul liniilor de precipitare (de identitate).
Testul ELISA deși detectează anticorpii mai devreme și în concentrații mai scăzute față de
testul AGID, trebuie confirmat prin acesta, deoarece au fost înregistrate și rezultate fals pozitive
[108]. Elementul esențial al kitului de diagnostic îl reprezintă proteina p26 stabilă antigenic și
prezentă la majoritatea tulpinilor virale [109].

199
 - Examen histopatologic. Se pot pune în evidență proliferări ale țesutului reticulo-
endotelial, focare cu celule limfo-histiocitare în jurul vaselor sangvine, infiltrații monocitare în
ficat, depunerea de hemosiderină în celulele reticulohistiocitare din splină, celulele Kupffer,
macrofagele libere din spațiile Kiernan din ficat. Se mai remarcă leziuni distrofice degenerative
ale organelor parenchimatoase (ficat, rinichi, cord).
- Infecția experimentală. Bioproba pe mânji în vârstă de 8-10 luni, deși cu o înaltă
specificitate, are de acum o valoare istorică din cauză că este scumpă și diagnosticul se
precizează după o perioadă lungă de timp. Totuși, când nu se poate stabili cu certitudine statusul
infecțios al unui cal, se poate recurge la inocularea unui cal receptiv cu sânge recoltat de la
calul suspect, folosind 1-25 ml sânge sau leucocite spălate obținute din 250 ml sânge. Animalul
inoculat se izolează și se monitorizează nivelul anticorpilor și starea clinică, timp de 45 de zile
(Coggins et Kemen, 1976).
- Examen virusologic. Se poate încerca izolarea virusului pe culturi de celule, dar în
general nu se efectuează ca probă de diagnostic. Reușita izolării virusului pe culturi leucocitare
de cal este confirmată prin detectarea antigenului specific prin IF, PCR, testul revers-
transcriptazei. Testul PCR se recomandă și pentru a detecta ADN proviral din sânge periferic
(nested PCR) [108].
Imunoprofilaxie. S-au încercat vaccinuri inactivate în diferite variante, dar care s-au
dovedit ineficiente, încât se poate spune că în prezent nu există vaccinuri disponibile [108].
Vaccinurile cu tulpini vii atenuate: tulpina Wyoming (24 de pasaje), V-70, V-26, induc un grad
de protecție, dar numai față de clona din care au fost preparate și nu față de alte clone. În prezent
se fac cercetări în vederea obținerii unor vaccinuri recombinate care permite diferențierea cailor
vaccinați de cei infectați natural (Jin et al., 2004) și vaccinuri anti-idiotip. Un vaccin atenuat
cu o bună eficacitate a fost raportat în China (XuOi et al., 2010).

17.5.4. Lentivirusul pumei

(Puma lentivirus)

Este un lentivirus ce se izolează de la pume (Puma concolor), fără producerea unei boli
exprimate clinic, dar se evidențiază anticorpi specifici. Virusul infectează, de asemenea,
pisicile domestice și leii. Se cultivă pe diferite substraturi celulare de origine felină. S-a
demonstrat că virusul se transmite ușor la pisicile domestice în urma administrării pe mucoasa
oro-nazală, la care determină o infecție productivă, dar fără degradarea celulelor T. Toate
pisicile inoculate au devenit pozitive în decurs de 3 săptămâni post infecție și seroconversie,

200
dar fără a prezenta boala clinică; titrurile de anticorpi au atins niveluri ridicate la animalele care
au rămas infectate persistent (Terrwee et al., 2005).
Bibliografie
1. Bagust T. J., Grimes T. M., Dennett D. P., (1979) Infection
studies on a reticuloendotheliosis virus contaminant of a
commercial Marekʹs disease vaccine. Aust. Vet. J., 55: 153-157;
2. Bagust T. J., (1986) Avian Reticulo-endotheliosis. Australian
Standards Diagnostic Techniques for Animal Disease, 37.
Reticuloendotheliosis virus, Infection in the Poultry: 1-5;
3. Bande F., Arshad Suri S., Omar Rahman A., (2016) Isolation
and Metagenomic Identification of Avian Leukosis Virus
Associated with Mortality in Broiler Chicken. Adv. Virol.,
doi:10.1155/2010/9058403.
4. Barna Ilie, Pârvu Gh., Iuga C., (1995) Leucozele și bolile de
imunosupresie: SIDA/AIDS like la animale. Editura Academiei
Române, București;
5. Bernard R. J., Young J. A., (2003) Alfaretrovirus envelope-
receptor interaction. Curr. Top. Microbiol. Immunol., 281: 107-
136;
6. Brindley M. A., Maury W., (2008) Equine infectious anemia
virus occurs through clathrin-mediated endocytosis. J. Virol.,
82(4): 1628-1637;
7. Blahová S., Kisselyova N. P., Bies J., Kisseilov F. L., Grófová
M., (1991) A new variant of Rous sarcoma virus-33 nondefectiv,
pathogenic for rats. Neoplasma, 38(6): 617-623;
8. Boldizsar E., (2001) Investigații epidemiologice și imunologice
în anemia infecțioasă ecvină. Teză de doctorat, Cluj-Napoca;
9. Bolfa P., Nolf M., Cadoré J. L., Catoi C., Archer
F., Dolmazon C., Mornex J.F., Leroux C., (2013) Interstitial
lung disease associated with Equine Infectious Anemia Virus
infection in horses. Vet. Res., 44: 113.
10. Bouillant A. M. P., Nelson K., Rucker-bauer C. M., Samagh
B. S., Hare W. C. D., (1986) The persistent infection of canine
thymus cell line by equine infectious anemia virus prelyminary
data on the production of viral antigens. J. Virol., Methods., 13:
309-321;
11. Buehring G. C., Philpott S. M., Choi K. Y., (2003) Humans
have antibodies reactive with bovine leukemia virus. AIDS Res.
Hum. Retro-viruses., 19(12): 1105-1113;
12. Cajal N., (1990) Tratat de virusologie medicală. Editura
Medicală, vol. I; p. 43-44; 259-260;
13. Cantor G. H., Pritchard S. M., Dequiedt F., Willems L.,
Kettmann R., Davis W. C., (2001) CD5 is dissociated from the
B-cell receptor in B-cell from bovine leukemia virus-infected,
persis-tently lymphocytotic cattle: consequences to B-cell
receptor-mediated apoptosis. J. Virol., 75(4): 1689-1696;
14. Cătoi C., (2003) Diagnostic Necropsic Veterinar. Editura
AcademicPres, Cluj-Napoca, p. 343;
15. Cheevers W. M., McGuire T. C., (1985) Equine infectious
anemia virus: immuno-pathogenesis and persistence. Rev.
Infect. Dis., 7: 83-88;
16. Coggins L., Norcross N. L., Nusbaum S. C., (1972) Diagnosis
of equine infectious anemia by immunodiffusion test. Am. J.
Vet. Res., 33: 11-18;
17. Coggins L., Norcross N. L., Kemen M. J., (1973) The tehnique
and application of the immuno-diffusion test for equine
infectious anaemia. Equine Infect. Dis., III: 177-186;
18. Coggins L., Kemen M., (1976) Inaparent carriers of equine
infectious anemia (EIA) virus. In Proceedings of the IVth
International Conferance on Equine Infectious Disease.
University of Kentuky, Lexington, USA: 14-22;
19. Cultipa R. C., Lehmkuhl H. D., Brogden K. A., Bolin S. R.,
(1985) Mastitis associated with progressive pneumonia virus
infection in sheep. Am. J. Vet. Res., 46: 326-328;
20. Cultipb R. C., Lehmkuhl H. D., Wood R. L., Brogden K. A.,
(1985) Arthritis associated with ovine progessive pneumonia.
Am. J. Vet. Res., 46: 65-68;
201
21. DʹAngelino R. H., Pituco E. M., Villalobos E. M., Harakava
R., Gregori F., DelFava C., (2013) Detection of bovine
leukemia virus in brain of cattle with neurological syndrome:
pathological and molecular studies. Biomed. Res., doi
10.1155/2013;
22. Daniel R. C. V., Gatei M. H., Good M. F., Boyle D. B., Lavin
M. F., (1993) Recombinant viral vaccines for enzootic bovine
leucosis. Immunol. Cell Biol., 71: 399-404;
23. Davidson I., Shkoda Irena, Perk S., (2008) Integration of the
reticulo-endotheliosis virus envelope gene into poultry fowlpox
virus genome is not universal. J. Gen. Virol., 89(10): 2456-2460;
24. Dawson M., (1987) Pathogenesis of maedi-visna. Vet. Rec.,
120(19): 451-454;
25. De Las Heras M., Ortin M., Salvatori D., Perez de Villareal
M., Cousens C., Ferrer L. M., Garcia de Jalón J. A.,
Gonzalez L., Sharp J. M., (2005) A PCR technique for the
detection of Jaagsiekte retrovirus in the blood suitable for the
screening of virus infection in sheep flocks. Res. Vet. Sci., 79:
259-264;
26. DeAndras D., Klein D., Watt N. J., Beriatua E., et al., (2005)
Diagnostic tests for small ruminant lentiviruses. Vet. Microbiol.,
107: 49-62;
27. Dobáková M., Lesnik F., Vrtiak O. J., (1985) Testing the
susceptibility of cultured cells to infection with bovine leukemia
virus. Vet. Med. (Praha), 30(5): 267-274;
28. Dron P., DaSilva L., Mortarano L., Derse D., (1990) Equine
infectious anemia virus tat : insights into the structure, function
and evolution of lentivirus transactivator proteins. J. Virol.,
64(4): 1616-1624;
29. Fadly M. A., (2000) Isolation and Identification of avian
leukosis viruses: a review. Avian Pathol., 29: 592-535;
30. Feng M., Zhang X., (2016) Immunity to Avian Leukosis Virus:
Where are now and what should we do? Front Immunol., 7: 624.
31. Foster R. G., Robinson H. L., (1994) Establish-ment of
interference in osteoblasts by an osteo-petrosis inducing avain
leukosis virus. Virology, 205(1): 376-378;
32. Fritsch E., Temin H. M., (1977) Formation and structure of
infectious DNA of spleen necrosis virus. 21(1): 119-130;
33. Gatei M. H., Naif H. M., Kumar S., Boyle D. B., Good R. C.,
Lavin M. F., (1993) Protection of sheep against bovine
leukemia virus (BLV) infection by vaccination with
recombinant vaccinia viruses expressing BLV virus envelope
glyco-proteins: correlation of protection with CD4 T-cell
response to gp51 peptide 51-70. J. Virol., 67(4): 1803-1810;
34. Gonzalez L., Garcia-Goti M., Cousens C., Dewar P.,
Cortabarria N., Extrmiana B., Ortin A., De Las Heras,
Sharp J. M., (2001) Jaagsiekte sheep retrovirus can be detected
in the periferal blood during the preclinical period of sheep
pulmonary adenomatosis. J. Gen. Virol., 82: 1355-1358;
35. Graves D. C., Ferrer J. F., (1976) In vitro transmission and
propagation of bovine leukemia virus in monleyer cell culture.
Cancer Res., 36(11 Pt 1): 4152-4159;
36. Grădinaru D. A., Știrbu C., Păltineanu D., Mironescu D.,
Manolescu N., (1981) Propagation of equine infectious anemia
virus in horse cell culture. Virologie, 32(1): 23-27;
37. Griffiths D. J., Martineau H. M., Cousesn C., (2010)
Pathology and pathogenesis of ovine pulmonary
adenocarcinoma. J. Comp. Pathol., 142(4): 260-283;
38. Grund C. H., Lechman E. R., Issel C. J., Montelaro R. C.,
Rushlow K. E., (1994) Lentivirus cross-reactive determinants
present in the capsid protein of equine infectious anemia virus.
J. Gen. Virol., 75(Pt 3): 657-662;
39. Hanafusa T., Mathey-Prevot B., Feldman R. A., Hanafusa
H., (1981) Mutants of Fujinama sarcoma virus witch are
 temperature sensitive for cellular transformation and protein
kinase activity. J. Virol., 38(1): 347-355;
40. Harmache A., Vitu C., Russo P., Bouyac M., Hieblot C.,
Peveri P., Vigne R., Suzan M., (1995) The caprine arthritis
encephalitis virus tat gene is dispensable for efficient viral
replication in vitro and in vivo. J. Virol., 69(9): 5445-5454;
41. Hawkins J.A., Adams W.V., Cook L., Wilson B.H., Roth
E.E., (1973) Role of horse fly (Tabanus fuscicostatus Hine) and
stable fly (Stomoxys calcitrans L.) in transmission of equine
infectious anemia to ponies in Louisiana. Am. J. Vet. Res., 34:
1583-1586;
42. Holland M. J., Palmarini M., Garcia-Goti M., Gonzalez L.,
McKendrick I., de las Hares M., Sharp J. M., (1999)
Jaagsiekete retrovirus is widely distributed both in B and T
lymphocytes and in mononuclear phagocytes of sheep with
naturally and experimentally acquired pulmonary adeno-
matosis. J. Virol., 73(5): 4004-4008;
43. Hunter T., Sefton B. M., (1980) Transforming gene product of
Rous sarcoma virus phosphorylates tyrosine. Proc. Natl. Acad.
Sci. USA, 77: 1311-15;
44. Itohara S., Takatori I., (1982) Syncytia infectivity of assay of
bovine leukemia virus. Natl. Inst. Anim. Health. Q (Tokyo),
22(4): 147-153;
45. Jin S., Issel C.J., Montelaro R.C., (2004) Serological method
using recombinant S2 protein to differentiate equine infectious
anemia virus (EIAV)-infected and EIAV-vaccinated horses;
46. Kai Li, Li Gao, Honglei Gao, Xiaole Qi, YulongGao,
LitingQin, Yongqiang Wang, Xiaomei Wang, (2013)
Protection of chickens against reticulo-endotheliosis virus
infection by DNA vaccine. Vet. Microbiol., 166(1-2): 59-67;
47. Katz R.A., Greger J.G., Darby K., Boimel P., Rall G.F.,
Skalka A.M., (2002) Transduction of Interphase Cells by Avian
Sarcoma Virus. J. Virol., 76(11): 5422-5434.
48. Kemen M. J., Coggins L., (1972) Equine Infectious Anemia:
transmission from infected mares to foals. J. Am. Vet. Assoc.,
161: 496-499;
49. Klase Z. A., Sampey G. C., Kashanchi F., (2013) Retrovirus
infected cells contain viral microARNs. Retrovirology, doi
10.1186/1742-4690-10-15;
50. Kong X. K., Pang H., Sugiura T., Sentsui H., Onodera T.,
Matsumoto Y., Akashi H., (1997) Application of equine
infectious anemia virus core proteins produced in a Baculovirus
expression, to serological diagnosis. Microbiol. Immunol., 41:
975-980;
51. Kono Y., Kobayashi K., Fukunaga Y., (1973) Antigenic drift
of equine infectious anemia virus in chronically infected horses.
Arch. Gesamte Virusforsh, 41: 1-10;
52. Koyama H., Suzuki Y., Ohwada Y., Saito Y., (1976)
Reticuloendotheliosis group virus pathogenic to chicken isolated
from material infected with turkey herpesvirus (HTV). Avian
Diseases., 20: 429-434;
53. Lamara A., Fieni F., Mselli-Lakhal L., Tainturier D.,
Chebloune Y., (2002) Epithelial cells from goat oviduct are
highly permissive from productive infection with caprine
arthritis-encepha-litis virus (CAEV). Virus Res., 87(1): 69-77;
54. Lamara A., Fieni F., Chatagnon G., Larrat M., Dubriel L.,
Chebloune Y., (2013) Caprine arthritis encephalitis virus
(CAEV) replicates productively in cultured epididymal cells
from goats. Comp. Immunol. Microbiol. Infect. Dis., 36(4): 397-
404;
55. Lee W-H, Bister K., Pawson A., Robins T., Moskovici C.,
Duesberg H. P., (1980) Fijinami sarcoma virus: An avian RNA
tumor virus with a unique transforming gene. PNAS, 77(4):
2018-2022;
56. Le Jan C., Bellaton C., Greenland T., Mornex J. F., (2005)
Mammary transmission o caprine encephalitis virus: a 3 D
model for in vitro study. Reprod. Nutr. Dev., 45(4): 513-523;
57. Leroux C., Girard N., Cottin V., Greenland T., Mornex J-F.,
Archer F., (2007) Jaagsiekte sheep Retrovirus (JSRV): from
virus to lung cancer in sheep. Vet. Res., 38: 211-228;
58. Llames L., Goyache J., Domeneach A., Ariona A., Suarez G.,
Gomez-Lucia E., (2001) Evaluation of virus excretion by cells
persistently infected with the bovine leukemia virus (BLV)
using monoclonal antibodies. J. Clin. Virol., 22(1): 31-39;
202
59. Malmquist W. A., Barnett D., Becvar C. S., (1973) Production
of equine infectious anemia antigen in a persistently infected cell
line. Arch., Gesamte Virusforsch., 42: 361-370;
60. Mc Dougall J. S., Biggs P. M., Shilleto R. W., (1978) A
leukosis in turkey associated with infection with reticulo-
endotheliosis virus. Avian Pathol., 7: 557-568;
61. McGuire T. C., O’Rourke K. L., Perryman L. E., (1990)
Immuno-pathogenesis of equine infectious anemia lentivirus
diseasee. Dev. Biol. Stand., 72: 31-37.
62. Neuhybel P., Holman J., (1989) Determination of avian
leucosis in chicken pancreas. Arch. Exp. Veterinar-med., 43(3):
335-339;
63. Oaks J. L., Ulibarri C., Crawford T. B., (1999) Endothelial
cell infection in vivo by equine infectious anemia. J. Gen. Virol.,
80 (Pt 9): 2393-2397;
64. Oker-Blom N., Kallio A., Hortling L., (1975) Morphological
change in chick embryo cell cultures induced by avian leukosis
viruses. Intervirology, 5(6): 342-353;
65. Oneț E., (1983) Virusuri și viroze animale, vol. I–II. Editura
Dacia, Cluj-Napoca, p. 55-65; 100-106; 310-335;
66. Oneț E., (1995) Boli neoplazice aviare. Editura Dacia, Cluj-
Napoca; p. 40-143; 213-226; 227-229;
67. Oneț E., Coman T., (2005) Boli produse de Alpharetrovirusuri.
În Boli Virotice și Prionice ale Animalelor, (coord. Moga
Mânzat R.). Editura Brumar, Timișoara, p. 539-575;
68. Palmarini M., Dewer P., De las Heras M., Inglis N. F., Dalziel
R. G., Sharp J. M., (1995) Epithelial tumor cells in lungs of
sheep with pulmonar adenomatosis are major sites of replication
for Jaagsiekte retrovirus. J. Gen. Virol., 76(Pt 11): 2731-2737;
69. Palmarini M., Cousens C., Dalziel R.G., Bai J., Stedman K.,
DeMartini J.C., Sharp J.M., (1996) The exogenous form of
Jaagsiekte retrovirus is specifically associated with a contagious
lung cancer of sheep. J. Virol., 70(3): 1618-1623;
70. Palmarini M., Sharp J.M., Lee C., Fan H., (1999) In vitro
Infection of Ovine Cell Lines by Jaagsiekte Sheep Retrovirus. J.
Virol., 73(12): 10070-100078;
71. Pepin M., Vitu C., Russo P., Mornex J. F., Peterhans E.,
(1998) Maedi-Visna infections in sheep: a review. Vet. Res.,
29(3-4): 341-367;
72. Peretz G., Asso J., Devillechaise P., (1993) Le C.A.E.V: Revue
Des connaissances actuales et conséquencees practiques. Revue
Med. Vet, 144, (2): 93-94;
73. Pissoni G., Bertoni G., Puricelli M., Maccalli M., Maroni P.,
(2007) Demonstration of co-infection with a recombinant of
caprine arthritis-encephalitis virus and maedi-visna virus in
naturally infected goats. J. Virol. 7: 4948-4955;
74. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1981) Ghid de diagnostic
în boli infecțioase ale animalelor. Editura Ceres, București;
75. Pyer M. J., Clements J. E., Gonda M. A., Narayan O., (1986)
Sequience homology between cloned caprine arthritis
encephalitis virus and visna virus, twoneurotropic lentiviruses.
J. Virol., 58(2): 665;
76. Qin L., GaoY., Sun M., Wang Y., Yin C., Qi X., Gao H.,
Wang X., (2013) Development and application of real-tyme
PCR for detection of subgroup J avian leukosis virus. J. Clin.
Microbiol., 51(1): 149-154.
77. Radostis O. M., Gay C. C., Blood D. C., Hinchcliff K. W.,
(2000) A text book of the diseases of cattle, sheep, pigs, goats
and horses. Veterinary Medicine, 9th Edition, WB Sanders
Company, Philadelphia, P. A.
78. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Retroviridae: în
Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 367-432;
79. Răpuntean Gh., Pop M., Vasiu C., Cotu S., Cârstean C.,
(1982) Aspecte privind variabilitatea răspunsului imun la testul
Coggins a cailor cu anemie infecțioasă. Simp. Prevenirea
Combaterea Bolilor la Animale, Timișoara: 151-156;
80. Reddy P. G., Sapp W. J., Heneine W., (1993) Detection of
caprine arthritis-encephalitis virus by polymerase chain reaction.
J. Clin. Microbiol., 31(11): 3042-3043;
81. Roca M., Kuzmak J., (2002) The detection of bovine leukemia
virus proviral DNA by PCR-ELISA. J. Virol. Method., 99: 33-
40;
82. Rodriguez M. S., Golemba D. M., Campos H. R., Trono
Karina, Jones R. L., (2009) Bovine leukemia virus be classified
 into a seven genotypes: evidence for the existence of two novel
clades. J. Gen. Virol., 90: 2788-2797;
83. Russo P., Vitu C., Fontaine J. J., Vignoni M., (1993) Caprine
arthritis-encephalitis: trial of an adjuvant vaccine preparation. I.
Clinica land virological study. Comp. Immunol. Microbiol.
Infect. Dis., 16(2): 131-136;
84. Ryan D., (2012) Caprine arthritis encephalitis (CAE).
Primefacts 857, Industry & Investment, 1-3.
85. Shen D.T., Gorham J.R., Jones R.H., Crawford T.B., (1978)
Failure to propagate equine infectious anemia virus in
mosquitoes and Culicoides variipennis. Am. J. Vet. Res., 39(5):
875-876;
86. Silva R. F., Fadly A. M., Taylor S. P., (2007) Development of
a PCR to differentiate avian leukosis virus (ALV) subgroups:
detection of an ALV contaminat in commercial Marek’s disease
vaccines. Avian Dis., 51(3): 663-7;
87. Spînu Marina, Oneț E., Coman T., Moga Mânzat R., (2005),
Boli produse de virusuri din familia Retroviridae. În Boli
Virotice și Prionice ale Animalelor, Editura Brumar, Timișoara,
p. 537-621.
88. Shane B. S., Issel C. J., Montelaro R. C., (1984) Enzime-
linked immunosorbent assay for detection of equine infectious
anemia virus p26 antigen and antibody. J. Clin. Microbiol., 19:
351-355;
89. Tănasă R., Popovici A., Cișmileanu Ana, Tănasă Veronica,
Știrbu-Tofănescu Beatrice, (2005) Aplicații ale tehnicilor de
imunohistochimie în retrolentivirozele rumegătoarelor mici.
Rev. Rom. Med. Vet., 15(1): 97-105;
90. Temin M. H., (1974) Replication of Reticulo-endotheliosis
Viruses in Cell Culture: Acute Infection. J. Virol., 13(2): 291-
297;
91. Terwee J.A., Yactor J.K., Sondgeroth K.S., Vandewoude S.,
(2005) Puma lentivirus is controlled in domestic cats after
mucosal exposure in the absence of conventional indicators of
immunity. J. Virol., 79(5): 2729-806.
92. Timoney P.J., (.....) Overview of Equine Infectious
Anemia.https://www.msdvetmanual.com/
93. Tuderman L., Franklin R. M., (1986) Effect of avian
osteopetrosis virus infection on cel land their collagen syntesis
in vitro. Eur. J. Biochem., 148(1): 169-175;
94. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica, (2015)
Retroviroze. In Boli bacteriene și virale la păsări. Editura
Napoca Star, p. 397-414;
203
95. Walker H. Mary, Rup J. Bonita, Rubin S. A., Bose R. H., Jr,
(1983) Specificity in the Immunosupression Induced by Avian
Reticulo-endotheliosis Virus. Virus Infections and Immunity,
40(1): 225-235;
96. Weller S. K., Temin H. M., (1981) Cell killing by avian
leukosis. J. Virol., 39(3): 713-721;
97. Williams D.L., Issel C.J., Steelman C.D., Adams W.V., Jr.
Benton C.V., (1981) Studies with equine infectious anemia
virus: transmission attempts by mosquitoes and survival of virus
on vector mouthparts and hypodermic needles, and mosquito
tissue culture. Am. J. Vet. Res., 42: 1469-1473;
98. XuQi, Xuefeng Wang, Shuai Wang et al., (2010) Genomic
analisis of an effective lentiviral vaccine-atenuated equine
infectious anemia virus vaccine EIAVFDDV13. Virus Genes,
41(1): 86-98;
99. Zanoni R. G., (1998) Phylogenetic analysis of small ruminant
lentiviruses. J. Gen. Virol., 79: 1951-1961;
100.Zheng L., Zhang S., Wood C., Kapil S., Wilcox E. G.,
Loughin A. T., Minocha H. C., (2001) Differentiation of Two
Bovine Lentivirus by Monoclonal Antibody on the Basis of
Epitope Specificity. Clin. Vaccine Immunol., 8(2): 283-287;
101.*** Ovine Pulmonary Adenocarcinoma (adenomatosis)
(2008) OIE Terrestrial Manual, p. 1031-1033;
102.*** Visna Maedi (2007). The Centre for Food Security &
Public Health. Iowa State University.
103.*** Retroviruses, (2009) http://www.microbiologybytes.com;
104.*** Manual OIE codat (2005), secțiunea 2.3., cap. 2. 3.1. LEB;
105.*** Reticuloendotheliosis (2012) Merck Manual.
www.merckmanual.com/vet.../
106.*** Manual OIE codat (2005), secțiunea 2.5., cap. 2.5.4. AIE;
107.*** Enzootic bovine leukosis, (2012) OIE, Terrestrial Manual,
p. 1-10;
108.*** Overview of Equine Infectious Anemia: in Merck
Veterinary Manual, (2012), p. (revized by Debra C. Sellon),
www.merckmanuals.com/vet/
109.*** Equine Infectious Anemia, (2013) OIE Terrestrial Manual,
p. 1-5;
110.*** Equine Infectious Anemia, (2009) The Center for Food
Security & Public Healthy, Iowa State University, p. 1-4;.
111. *** Caprine Arthritis and Encephalitis (2007) The Center for
Food Security & Public Healthy, Iowa State University, p. 1-5;.
 18. Familia BORNAVIRIDAE

 Dimensiuni 70-130 nm, formă sferică, anvelopate.

100 nm  Genom ARNmc, monopartit, liniar, sens (–), 8,9 kb.

 Tropism accentuat pentru neuroni și astrocite, cu
producerea de incluzii intranucleare.
 Afectează cabalinele la care determină o boală gravă cu
simptome neurologice, adesea fatală.
 Izolarea virusului a fost descrisă și la vite, oi, câini, vulpi,
pisici și mai recent de la păsări.
 Familia include un singur gen: Bornavirus.

18.1. Genul BORNAVIRUS

În cadrul genului sunt incluse două specii: virusul bolii de Borna și virusul Borna aviar.
Îmbolnăviri se produc la cabaline, dar au fost descrise cazuri la ovine și la pisici. Mai recent
s-au descris îmbolnăviri la păsări, îndeosebi la psitacide, cu afectarea proventriculului (De
Kloet, 2009); (Gregory et al., 1994).

18.1.1. Virusul bolii de Borna

Borna disease virus (BDV)

Ecologie. Boala produsă de acest virus este cunoscută din 1813, fiind descrisă la caii
de cavalerie din districtul Borna din Germania, de unde a derivat și denumirea obișnuită a bolii.
Receptivitatea cea mai ridicată la virus o manifestă cabalinele, urmate de ovine, bovine, capre,
pisici, câini, iepuri și struți (Ludwig et Bode, 2000); (Vahlenkamp et al., 2002). Rapoarte
despre infecția altor specii, cum sunt: cerbii lopătari, măgarii, vulpile, linxul sunt rare, iar
etiologia nu a fost totdeauna probată. Caii fac obișnuit forme clinice de boală, celelalte specii
de animale îndeplinesc mai mult rolul de rezervoare naturale. Animalele de 2-4 ani sunt cele
mai sensibile. Se apreciază că șobolanii pot face infecții persistente tolerante și ar putea fi
considerați rezervoare de virus, mai ales pentru pisici (Lundgren et al., 1995). Cercetările
serologice efectuate pe populații de cabaline, evidențiază o creștere a incidenței bolii în mai
multe țări din diferite areale geografice (Richt et al., 2000). Unele rapoarte aduc în atenție

204
păsările, fiind menționat că psitacidele joacă un rol important în epidemiologia bolii
(Honkavouri et al., 2008).
Rezistență. Virusul este apreciat ca rezistent la condițiile de mediu, păstrându-și
capacitatea infectantă luni și chiar ani de zile. La 57oC rezistă 30 de minute, la 70oC 10 minute.
S-au dovedit active în dezinfecție substanțele pe bază de clor (cloramină), formol, crezol. In
adăposturile contaminate virusul se menține viabil luni și chiar ani de zile, aspect ce joacă un
rol important în epidemiologia bolii.
Morfologie. Particula virală este anvelopată, sferică, cu dimensiuni de 85-125 nm și un
„core” de 50-60 nm. La exterior se evidențiază „spiculi” formați din glicoproteina G. Genomul
este format din ARNmc, mărimea de 8,9 kb.
Cultivare. Virusul se dezvoltă în culturi celulare cum sunt celule neuronale, astrocite
sau oligodendrocite, provenite de la diferite specii de animale. O bună dezvoltare cu persistență
virală, s-a obținut pe liniile neuronale (SK-N-SH și SK-N-SHEP) și astrocite (C6) (Carbone et
al., 1993). S-a reușit adaptarea la celule renale de câine și celule Vero (African green monkey
kidney). Unele date menționează dezvoltarea și pe celule renale de cal, hamster, bovine și linii
celulare BHK-21, RK-13. Replicarea virusului nu este însoțită de producerea unui efect
citopatic (virusul nu se eliberează în mediul de cultură), dar are loc o infecție cronică a celulelor
și se poate răspândi de la o celulă la alta prin contact (Staeheli et al., 2010). S-a reușit cultivarea
și pe ouă embrionate procedând la inoculări alternative (ouă embrionate  iepure).
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. În sângele și LCR al
cailor bolnavi se pot identifica anticorpi specifici detectabili prin RFC și IF, însă aceștia nu au
rol protectiv. Investigațiile serologice cu anticorpi policlonali nu evidențiază diferențe între
tulpinile de virus izolate, însă analizele imunohistochimice folosind anticorpi monoclonali,
sugerează existența unor variații.
Patogeneză. Calea principală de pătrundere în organism este cea nazală. Virusul se
atașează la receptorii celulei gazdă prin glicoproteina G și pătrunde în celulă prin endocitoză
mediată de clatrină. De la nivelul porții de intrare, virusul se propagă către SNC pe cale
neurolimfatică invadând întregul nevrax, apoi difuzează centrifug, prin nervii periferici,
realizând fenomenul de septinevrită (are un strict neurotropism). Se consideră că virusul se
propagă de un neuron la altul, dar nu sub formă de particulă virală integrală, ci sub formă de
ribonucleoproteină neanvelopată. Boala este asociată cu reacții imunopatologice. Infecția
virală este non-citolitică și este limitată în principal la nivelul neuronilor (Schneider, 2005). În
un model experimental pe șobolani s-a demonstrat că limfocitele T citotoxice joacă un rol

205
proeminent în imunopatogeneza infecției (Hashimoto et al., 2003). Neuronii infectați exprimă
molecule ale CMH clasa I devenind ținta limfocitelor T citotoxice (în mod normal CMH-1 nu
sunt exprimate pe neuroni). Se dezvoltă leziuni severe de encefalomielită, însă fără necroze
neuronale. Virusul are capacitate incluziogenă, inducând formarea de incluzii intranucleare
oxifile în neuroni, cunoscute sub numele de incluziile Joest-Degen, localizate mai ales în cornul
lui Ammon. În organismul cailor bolnavi, virusul se găsește în cantitatea cea mai mare în
encefal (neuroni, astrocite, dendrocite), apoi în nervi și toate formațiile nervoase ganglionare
intra- și extraviscerale, fiind eliminat prin mucus nazal, salivă, lapte, urină. La iepele gestante
virusul traversează placenta și infectează fetusul, determinând apariția incluziilor specifice în
encefalul acestuia.
Infecția naturală. Îmbolnăviri au fost descrise la cabaline, însă date mai recente
descriu cazuri de boală la pisici și la păsări, rar la alte specii.
La cabaline. Infecția este cunoscută sub numele de “boala de Borna” sau
“meningoencefalita enzootică a calului”. Perioadă de incubație este de 2-3 luni. Semnele
clinice sunt dominate de manifestări nervoase de encefalită și mielită. Caracteristică este starea
de depresiune profundă (sindrom de imobilitate). În faza finală apar paralizii. Boala durează 1-
3 săptămâni și animalele mor în procent ridicat (75-95%). Epidemiologic, boala la cabaline,
evoluează sporadic sau sub formă de mici focare endemice, rămânând cantonată la anumite
areale. Se descriu izbucniri epidemice la intervale de 2-3 ani.
La ovine. Boala apare în zone în care aceasta este prezentă la cabaline. Se pot
îmbolnăvii atât mieii, cât și oile adulte. Virusul poate persista asimptomatic, putând fi
evidențiat în celulele mononucleare din sângele periferic sau se decelează anticorpi specifici la
titruri ridicare (Hagiwara et al., 1997). La unele oi boala se manifestă clinic prin tulburări
nervoase cu stări de excitabilitate ce alternează cu stări de depresiune, pareze și paralizii, având
o durată de cca 20 de zile, mortalitatea fiind de 90-100% (Waelchi et al., 1985).
La bovine. Cazuri de infecție naturală sunt rare. A fost descrisă îmbolnăvirea la o vacă
și un taur care sufereau de tulburări nervoase progresive severe, ca urmare a afectării sistemului
nervos central. Antigen specific virusului a fost evidențiat în neuroni, predominant în
pericarion și dendrite. În ser s-au evidențiat anticorpi specifici virusului Borna (Caplazi et al.,
1994).
La pisici. În 1995 virusul a fost izolat de la pisici în Suedia, boala fiind cunoscută sub
numele de „Staggering disease”. Ulterior a fost descrisă și în alte țări cum sunt Japonia și Belgia
(DeBosschere et al., 2004). Clinic, se manifestă prin ataxie, mers vaccilant, alte tulburări de
mers, hiperestezie, prurit, nu pot să-și retragă ghearele. Diagnosticul se confirmă prin ELISA,

206
IF și PCR (Lundgren et al., 1995), examenul histologic (leziuni de meningo-encefalomielită
nesupurativă, și examen virusologic (cultivarea pe celule de embrion de nurcă).
La om. În privința transmiterii la om se arată că s-au identificat anticorpi specifici (în
ser sau LCR) la pacienți ce au prezentat tulburări neuropsihiatrice, aceștia locuind în zone în
care boala are o incidență ridicată la cai (Richt et al., 2000). Deși boala de Borna nu este
considerată o zoonoză, persoanele ce îngrijesc sau manevrează animale bolnave trebuie să-și
ia măsuri de precauție. Se menționează izolarea virusului de la om cu tulburări de
comportament (Bode et al., 1996), ca și de la un pacient cu schizofrenie (Nakamura, 1998).
Aceste aspecte au determinat efectuarea de cercetări aprofundate pentru clarificarea riscului
pentru sănătatea publică (Ludwig et Bode, 2000).
Diagnostic. Trebuie obligatoriu confirmare de laborator, mai ales când boala apare într-
o zonă indemnă. Se examinează probe de creier, LCR (pentru examene virusologice și
histologice) și probe de sânge (pentru examene serologice).
- Examen virusologic. Se face izolarea pe culturi de celule, în care virusul se evidențiază
prin imunofluorescență directă. Se mai poate folosi ELISA de captură folosind anticorpi
monoclonali. ARN viral poate fi identificat în secreții nazale, conjunctivale sau salivă prin RT-
PCR (reverse transcriptaze PCR) și în celulele mononucleare din sângele periferic (Hagiwara
et al., 1997); (Vahlenkamp et al., 2002).
- Examen histopatologic. Prezența incluziilor oxifile intranucleare în cornul lui Ammon
(leziune patognomonică) sau în alte regiuni ale SNC, prezintă semnificație deosebită pentru
diagnostic. Se mai înregistrează leziuni de meningoencefalită nesupurată, evidențiindu-se
manșoane perivasculare, constituie în principal din limfocite și celule plasmatice.
- Examen serologic. Urmărește decelarea anticorpilor în ser sau LCR prin RFC și
AGID. Se va ține seama de faptul că răspunsul în anticorpi prezintă variabilitate.
- Infecția experimentală. Se practică pe iepure, care se poate inocula i.c., i.o, s.c., sau
i.p. Iepurii inoculați fac boala după 3-6 săptămâni de la inoculare, prezentând manifestări
nervoase. Histologic se evidențiază incluzii Joest-Degen.
Imunoprofilaxie. În țările în care boala este prezentă se pot aplica programe de
vaccinare. Se utilizează un vaccin viu modificat prin pasaje pe iepure (lapinizat) sau un vaccin
inactivat cu formol. Valoarea imunogenă a vaccinurilor este discutabilă și pot induce
manifestări de natură imunopatologică, care pot fi periculoase. S-a obținut și un vaccin
recombinant folosind ca vector virusul stomatitei veziculoase, în care se exprimă glicoproteina
virusului Borna (Perez et al., 2007).

207
 18.1.2. Virusul borna aviar
Avian borna virus (ABV)

În anul 2008, la psitacide ce sufereau de boala denumită „dilatarea proventriculului”

(Proventricular dilatation disease), se descrie prezența unui virus care, în urma investigațiilor
de genetică și biologie moleculară, a fost considerat a fi un nou bornavirus, propunând-se
denumirea de Avian borna virus (ABV) (Hankavuori et al., 2008); (Kistler et al., 2008). S-a
constatat că noul virus prezenta unele însușiri morfobiologice asemănătoare cu virusul borna
al cailor, dar s-au remarcat și unele diferențe (Staeheli et al., 2010). În baza analizelor genetice
s-au identificat 6 sau 7 subtipuri distincte genetic. În organismul păsărilor infectate se pot
dezvolta anticorpi specifici, dar titrul acestora este variabil [30].
Cercetările epidemiologice și virusologice au evidențiat că boala are caracter de
emergență, fiind afectate peste 50 de specii de papagali (Doneley et al., 2007); (Dorsteinn et
al., 2010). Virusul a fost identificat în Australia, dar și în unele țari din Europa, Asia, Africa și
America de Sud. Virusul a mai fost identificat la struți, la rațe sălbatice Mallard și la corbi
(Doneley et al., 2007); (Sullivan et al., 1997). Boala asociată cu encefalită nesupurativă și
ganglio-neurită a fost raportată și la alte specii de păsări: gâsca sălbatică canadiană (Daoust et
al., 1991), canari, cinteza verde, șoim și alte păsări sălbatice (Perpinan et al., 2007);
(Shivaprasad, 2008). Leziuni sugestive au mai fost descrise și la speciile: tucan, cinteza, ibis
(Platalea ajaja) (Gregory et al., 2000).
Dilatația proventriculului este o boală fatală a psitacidelor domestice și sălbatice,
răspândită peste tot în lume (Staeheli et al., 2010). Boala (Macaw Wasting Disease) a fost
descrisă pentru prima dată în 1970, apărând la papagalii macaw (genul Macaw) care grupează
numeroase specii (Gregory et al., 1994); (De Kloet, 2009). Virusul afectează nervii autonomi
ai tractusului digestiv superior și mijlociu, incluzând esofagul, gușa, stomacul (glandular și
triturator) și duodenul.
Clinic, boala se manifestă prin disfuncții ale tractusului gastrointestinal (disfagie,
regurgitație, prezența de furaje nedigerate în fecale), simptome neurologice (ataxie, mers
dezordonat și altele). Pe lângă blocaj intestinal, se mai menționează insuficiență cardiacă și
orbire [29].
Testele screening efectuate prin RT-PCR, au confirmat asocierea dintre prezența
virusului borna aviar și dilatația proventriculului. Anticorpi specifici pot fi detectați prin test
ELISA, dar nu toate păsările produc cantități suficiente pentru a putea fi identificate [30].
Histologic se evidențiază infiltrații limfoplasmocitare în plexul lui Auerbach și nervi (Berhane

208
et al., 2001). Infiltrații similare se constată în creier și măduva spinării, (encefalomielită)
(Staeheli et al., 2010), în nervii periferici, țesuturile conductive ale cordului, mușchiul cardiac
și glandele suprarenale.
Pentru prevenirea îmbolnăvirilor la psitacide, vaccinurile vectoriale sau alte tipuri de
vaccinuri, au fost experimentate cu rezultate promițătoare (Runge et al., 2017); [29].
Bibliografie
1. Berhane Y. S. D., Newman S., Taylor M., Nagy E.,
Binnington B., Hunter B., (2001) Periferal neuritis in psittacine
birds with proventricular dilatation disease. Avian. Pathol., 30:
563-570;
2. Bode L., Dürrwald R., Rantam F.A., Ferszt R. et Ludwig H.,
(1996) First isolates of infectious human Borna disease virus
from patients with mood disorders. Molec. Psychiatry, 1 (3),
200-212;
3. Caplazi P., Waldvogel A., Stitz L., Braun U., Ehrensperger
F., (1994) Borna disease in naturally infected cattle. J. Comp.
Pathol., 111(1): 65-72;
4. Carbone K.M., Rubin S.A., Siera-Honigmann A.M.,
Lederman H.M., (1993) Characterization of a glial cell line
persistently infected with borna disease virus (BDV): infuence
of neurotrophic factors on BDV protein and RNA expression. J.
Virol., 67(3): 1453-1460;
5. Daoust P. Y., Julian R. J., Yason C.V., Artsob H., (1991)
Proventricular impaction associated with nonsupurative
encephalomyelitis and ganglio-neuritis in two Canade geese. J.
Wildl. Dis., 27: 513-517;
6. DeBosschere H., Roles S., Vanopdenbosch E., Bode L.,
Ludwig H., (2004) Staggering Disease in a Cat: The first Case
of Borna Disease Virus Infection in a Belgium cat. Intern. J.
Appl. Res. Vet. Med., 2(3): 189-193;
7. Doneley R. J., Miller R. I., Fanning Y. E., (2007)
Proventricular dilatation disease: an emerging exotic disease of
parrots in Australia. Austr. Vet. J., 85: 119-123;
8. Dorstein G. M., Honkavuori K. S., Briese T., Tizard I.,
Bastiaansen P., Verschuren M. C., Lipkin W. L., Kloet S. R.,
(2010) Overview of the role and diagnosis of Avian Bornavirus
related to PPD in psittacides. The VII International Congress on
World and Exotic Animals, Paris.
9. De Kloet Dorrestein (2009) Presence pf avian bornavirus RNA
and anti-avian bornavirus antibodies in apparently healthy
macaws. Avian Disease, 53: 568-573;
10. Gregory C., Latimer K. S., Niagro F., Ritchie B. W.,
Campagnoli R. P., Norton T. M., Greencare C. B., (1994). J.
Assoc. Avian Vet., 8(2): 69-75;
11. Gregory C., Branson W., Latimer K., Steffens W., Pesti D.,
Campagnoli R., Lukert P., (2000) Progress in understanding
proventricular dilatation disease, p. 269-275. In E. Bergman
(ed), Procee-dings of the Annual Conferance of the Association
of Avian Veterinarians. Association of Avian Veterinarians,
Bedford, TX;
12. Hagiwara K., Kawamoto S., Takahashi H., Nakamura Y.,
Nakaya T., Hiramune T., Ishira C., Ikuta K., (1997) High
prevalence of Borna disease virus infection in healthy sheep in
Japan. Clin. Diag. Lab. Immunol., 4(3): 339-344;
13. Hashimoto Y., Chen H.S., Cunningham C., Malik T.H., Lai
P.K., (2003) Two major histocompatibility complex class I –
restricted epitopes of the Borna disease virus p10 protein
identified by cytotoxic T lymphocytes induced by DNA-based
immunization. J. Virol., 77(10): 6076-81.
14. Honkavouri K. S., Shivaprasad H. L., Williams B. L., et al.,
(2008) Novel Borna virus in Psittacine Birds with Proventricular
Dilatation Disease. Emerg. Infect., 14: 1883-1886;
209
15. Kistler L. Amy, Gancz A., Clubb Susan et al., (2008)
Recovery of divergent avian bornavirus cases of proventricular
dilatasion disease. Identification of candidate etiologic agent.
Virology Journal, 5: 88;
16. Ludwig H., Bode L., (2000) Borna disease virus: new aspects
on infection, disease, diagnostic and epidemiology. Rev. sci.
tech. int. Epiz., 19(1): 259-288;
17. Lundgren A-L., Zimmermann W., Bode L., Czech G.,
Gosztonyi G., Lindberg R., Ludwig H., (1995) Staggering
disease in cats: isolation and characterization of the feline Borna
disease virus. Journal of General Virology, 76 (pt 9): 2215-2222;
18. Nakamura Y., (1998) Isolation of Borna disease virus from the
autopsy brain on a schizophrenia patient. Hokkaido iqaku
Zasshi, 73(3): 287-297;
19. Perez M., Clemente R., Robinson C. S., Jeetendra E.,
Jayakar H. R., Whitt M. A., de la Torre J. C., (2007)
Generation and characterization of a recombinant vesicular
stamatitis virus expe-ssing the glycoprotein of Borna virus. J.
Virol., 81(11): 5527-5536;
20. Perpinan D., Fernandez-Bellon H., Lopez C., Ramis A.,
(2007) Lymphoplasmacytic myenteric, subepicardial and
pulmonary ganglioneuritis in four nonpsittacine birds. J. Avian
Med. Surg., 21: 210-214;
21. Richt J. A., Grabner A., Herzog S., (2000) Borna disease in
horses. Vet. Clin. North. Amer. Equine Pract., 16(3): 579-595;
22. Runge S., Olbert M., Herden C., Malberg S., Römer-
Oberdörfer A., Staeheli P., Rubbenstroth D., (2017) Viral
vector vaccines protect cockatiels from inflammatory lesions
after heterologous parrot bornavirus 2 challenge infection.
Vaccine, 35(4): 557-563;
23. Schneider U., (2005) Novel insights into the regulation of the
viral polymerase complex of neurotropic Borna disease virus.
Virus Res., 111(2): 148-160;
24. Shivaprasad H., (2008) Proventricular dilatation disease in a
peregrine falcon (Falco peregrinus) p. 107-108. In E. Bergman
(ed), Proceedings of the Annual Conferance of the Association
of Avian Veterinarians. Association of Avian Veterinarians,
Bedford, TX;
25. Staeheli P., Rinder M., Kaspers B., (2010) Avian Bornavirus
Associated with Fatal Disease in Psittacine Birds. J. Virol.,
84(13): 6269-6275;
26. Sullivan N. D., Mackie J. T., Miller R. I., Giles A., (1997) First
case of psittacine proventricular dilatation syndrome (macaw
wasting disease) in Austrelia. Aust. Vet. J., 75: 674;
27. Vahlenkamp W. T., Konrath A., Weber M., Müller H.,
(2002) Persistence of Borna Disease virus in Naturally Infected
sheep. J. Virol., 78(19): 9735-9743;
28. Waelchi R. O., Ehrensperger F., Metzler A., Winder C.,
(1985) Borna disease in a sheep. Vet. Rec., 117, 499-500;
29. *** Research develop new vaccine for lethal disease of pet
parrots. www.veterinarynew.dvm360.com/
30. *** Avian Bornavirus (ABV)
www.2ndchance.info/MacawWastingSyndr.htm
VIRUSURI CU GENOM

ADN

210
 19. Familia CIRCOVIRIDAE

 Dimensiuni 17-24 nm, formă sferică, neanvelopate.

100 nm  Capsidă cu simetrie icosaedrică (T=1), cu 32

capsomere.
 Genom ADNmc, monopartit, circular închis, sens
(+) sau ambisens, 1,8-3,8 kb.
 Se izolează de la variate specii de păsări sălbatice
și domestice, de la porci și oameni, ca și de la
mamifere marine.
 În cadrul familiei sunt incluse 2 genuri: Circovirus,
Cyclovirus, incluzând 70 de specii.

19.1. Genul CIRCOVIRUS

19.1.1. Virusul circovirozei porcine

Porcine circovirus infections (PCV)

Se consideră că există două tipuri de circovirusuri porcine PCV-1 și PCV-2 (Kim et al.,
2004); (Kim et Chae, 2005). În 2019 este raportat un al 3-lea tip, izolat de la porci
asimptomatici (Guo et al., 2019). Anticorpi specifici față de circovirusul porcin, s-au identificat
prin IF și ELISA în probe de ser prelevate de la oameni (23,9% la IF și 30,2% la ELISA),
șoareci (12%-69% la IF) și bovine (35% la IF) (Tischer et al., 1995).
Porcine circovirus 1 (PCV-1) a fost izolat pentru prima dată în Germania (1974) dintr-
o linie celulară de rinichi de porc (PK-15) infectată persistent. Investigațiile serologice au
evidențiat faptul că acest virus este larg răspândit în populația de porcine. În urma verificării
de probe prelevate de la diferite specii de animale, anticorpi specifici au fost identificați numai
în probele provenite de la porcii domestici, porcii pitici și porcii mistreți (Ellis et al., 2003);
(Petrini et al., 2009). Deși se sugerase inițial că PCV-1 este nepatogen, izolări făcute mai recent
de la purcei nou născuți, relevă posibila implicare a acestui virus în patologia fetală (Moga
Mânzat, 2005). Anticorpi au fost identificați și la copii (Han et al., 2016).
Porcine circovirus 2 (PCV-2) este izolat în Franța (1997) dar este distinct antigenic de
PCV-1. Acest virus s-a izolat ulterior și în alte țări (Canada, SUA, Spania, Danemarca, Irlanda)
de la purcei tineri cu sindrom de deshidratare. Virusul PCV-2 este considerat patogen și
apreciat ca agent etiologic al „circovirozei porcine” fiind implicat în producerea mai multor

211
sindroame (Meehan et al., 1998); (O’Connor et al., 2001); (Kim et al., 2004); (Ma O’Dea,
2010).
Porcine circovirus 3 (PCV-3) este izolat în China din fluide orale de la porci
asimptomatici (Guo et al., 2019).
Ecologie. PCV-2 este ubicuitar răspândit în populația de porcine domestice. Singura
specie receptivă este porcul. Tineretul în vârstă de 6-18 săptămâni, mai ales din rasa Landrace,
este mai sensibil. Morbiditatea este însă foarte variabilă, existând efective în care, deși infecția
este prezentă, nu se manifestă clinic. Evoluția bolii în efective se corelează cu intervenția unor
factori favorizanți, mai ales prezența altor virusuri, bacterii, micoplasme (co-infecții), astfel că
acțiunea patogenă a circovirusului porcin este sporită prin efecte de potențare sau sinergism.
Mai pot intervenii și alți factori, cum sunt unele vaccinuri, imunomodulatori, care pot
transforma o infecție subclinică cu PCV-2 într-o infecție clinică. S-a demonstrat că în multe
efective se înregistrează reacții pozitive la examenul serologic (până la 94%) atât la porci
domestici cât și sălbatici. Experimental s-a dovedit că virusul persistă în sânge și spermă timp
de 3 luni după infecție, interval în care se elimină prin urină, fecale și aerul expirat, chiar și la
mistreți (Meehan et al., 1998); (Larochelle et al., 2000); (Kim et Chae 2005). Infecția cu PCV-
2 este endemică în populațiile de mistreți în arealul european.
Rezistență. Virusul PCV-2 este rezistent la cloroform, pH-3 și la temperaturi de până
la 70oC. Dintre dezinfectante, s-au dovedit mai eficace NaOH, hipocloritul de sodiu și amoniu
cuaternar, iar mai puțin active formolul, clorhexidina, iodul și alcoolul (Moga Mânzat, 2005).
Morfologie. Virusul este neanvelopat, are formă sferică, 32 capsomere, dimensiuni de
17-24 nm, genomul format din ADNmc, dispus circular, mărimea 1,8-3,8 kb.
Cultivare. PCV-2 se cultivă pe diferite substraturi celulare de origine porcină, respectiv
culturi de celule renale (PK-15) și culturi de monocite, macrofage derivate din măduva osoasă,
sânge periferic, noduri limfatice sau obținute prin lavaj pulmonar. Linia celulară de fetus porcin
VR1BL arată o înaltă permisivitate, cu obținerea unor titruri ridicate de virus (Dvorak et al.,
2013). Nu se constată efect citopatic (Allan et al., 1998).
Antigenitate. Cele două tipuri de virus (PCV-1 și PCV-2) sunt distincte din punct de
vedere antigenic. În urma infecției în organism se sintetizează anticorpi specifici, care se pot
evidenția prin reacții serologice. Anticorpii specifici apar la o săptămână de la contactul cu
virusul, iar titrul crește până la 5 săptămâni post-infecție. Anticorpii maternali dispar după 8-9
săptămâni, ceea ce indică expunerea animalelor la infecție la vârsta de 11-13 săptămâni.
Patogeneză. Transmiterea se realizează orizontal, pe cale fecal-orală, calea respiratorie
prin aerosoli, dar și pe cale verticală. Virusul se replică în țesuturile limfoide (timus, splină,

212
noduri limfatice mezenterice, bronhice și retrofaringiene), celulele țintă fiind în primul rând
monocitele și macrofagele. Prin faptul că se multiplică în țesuturile limfoide, virusul induce o
stare de imunosupresie, prin depleția generalizată a țesutului limfoid. Multiplicarea în aceste
țesuturi determină o inflamație granulomatoasă caracteristică, mediată imun, detectabilă
histologic (Allan et al., 1998); (Moga Mânzat, 2005). La mistreț depleție limfocitară se
evidențiază cu precădere la nivelul splinei și limfonodurilor limfatice (Schultze et al., 2003).
Infecția naturală. Manifestările clinice ale infecției cu PCV-2 sunt variate, în corelație
cu vârsta animalelor și cu intervenția diverșilor factorii favorizanți. Cele mai multe surse
bibliografice consultate, consideră că PCV-2 este implicat în producerea sau evoluția a trei
forme de manifestări clinice, constatate atât la porcul domestic (Moga Mânzat, 2005), cât și la
cel sălbatic (Ellis et al., 2003); (Schultze et al., 2003); (Vicente et al., 2004).
a) Tremurul congenital al purceilor nou-născuți (Infectious Congenital Tremor/ICT)
ce apare în prima săptămână de viață și care se exprimă clinic prin frisoane ale musculaturii
scheletice (mioclonii), care se accentuează când animalele sunt agitate. În primele zile de viață
ale purceilor, boala este definită ca „tremor congenital” și se semnalează numai la purceii
proveniți de la scroafe lipsite de anticorpi.
b) Sindromul cașectizant multisistemic după înțărcate (Post-weaning multisystemic
wasting syndrome/PMWS) este forma cea mai frecvent descrisă, ce afectează purceii de 6-8
săptămâni și se manifestă prin slăbire, emaciere, dispnee, icter, uneori diaree, tuse și tulburări
nervoase; la unele cazuri se constată miocardită și limfadenite necrotice (Nayar et al., 1997);
(Ellis et al., 1998); (Kim et al., 2004); (Kim et Chae 2005).
c) Sindromul de dermatită-nefrită a purceilor ce se întâlnește la vârsta de 12-22 de
săptămâni și se manifestă clinic prin dermatită hemoragică, localizată în regiunea inghinală și
scrotală, edemul coapsei și articulațiilor (Rossell et al., 2000). Unele date menționează
transmiterea transplacentară a PCV-2, fiind capabil să inducă singur (fără asociere cu alți
germeni), moarte embrionară sau fetală, cu avorturi sau fătări premature (Meehan et al., 1998).
Diagnostic. Ținând seama de complexitatea mecanismului patogenetic și varietatea
aspectelor clinice, se impune confirmarea prin examene de laborator.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe celule renale primare de porc
sau pe linii celulare (PK-15, VR1BL) și identificarea prin IF, SN, ELISA, imunoperoxidază
indirectă. Evidențierea antigenului viral sau a acidului nucleic se face prin tehnici de biologie
moleculară PCR, hibridizare in situ, imunohistochimie (Ellis et al., 2003).

213
 - Examen serologic. Constă în evidențierea anticorpilor specifici anti-PCV-2 și
stabilirea titrului acestora, titrurile ridicate indicând o infecție recentă. Identificarea se mai
poate face prin tehnica IPMA (immunoperoxidase monoleyer assay) (Vincente et al., 2004).
- Examen histopatologic. În funcție de sindromul care evoluează se pot constata
infiltrații limfohistiocitare în diferite țesuturi și organe, depleție limfocitară generalizată cu
distrugerea foliculilor ce conțin limfocite B și expansiunea zonelor populate cu limfocite T
(spațiul interfolicular) din nodurile limfatice, inflamație granulomatoasă cu prezența de celule
sincițiale, uneori incluzii bazofile intracitoplasmatice în histiocite (Meehan et al., 1998); (Allan
et al., 1998).
Imunoprofilaxie. S-au întreprins cercetări în vederea producerii de vaccinuri inactivate
și vaccinuri din capside virale (PCV-2 capsid). Proteinele capsidale par a fi foarte imunogene
și stimulează o bună imunitate. S-au produs și vaccinuri mixte (PCV2 + PRRS) (Burch, 2008).

19.1.2. Virusul bolii ciocului și a penajului la psitacide

Psittacine beak and feather disease (PBFD)

Ecologie. Sunt afectați toți papagalii, atât cei ce au habitatul în lumea veche, cât și cei
din lumea nouă. Virusul este răspândit mai ales în Australia și o parte din Indonezia, afectând
toate speciile de papagali. În Australia din cele 50 de specii native de psitacide, 38 sunt afectate
de această boală, atât cele captive, cât și sălbatice. Mai frecvent sunt afectate anumite specii
care fac forme mai severe de boală: cacaduu (fam. Cacatuidae), papagali ara (diferite genuri),
Papagali africani gri (Psittacus erithacus), papagali cu gâtul inelat (Psittacula krameri),
papagali Electus (Electus roratus), papagali Agapornis (gen Agapornis). O sensibilitate
pronunțată o au psitacidele tinere în timpul primei formări a penajului (Pass et Perry 1984).
Deși, în general, nu se știe dacă alte familii de păsări native sunt expuse riscului de PBFD, în
2015 infecția a fost confirmată la specii de Coraciiforme: prigorie (kingfisher bee-eater) și
Merops ornatus (rainbow bee-eater), ca și la Strigiforme (bufnițe/Ninox strenua) din Australia.
Deși semnificația acestor constatări nu este încă bine cunoscută, ele furnizează dovezi ale
potențialului BFDV de a afecta speciile non-psitacide [27].
Rezistență. Virusul poate supraviețui în mediu timp de câteva luni, ceea ce înseamnă
că materialele contaminate pot rămâne o sursă de infecție pentru perioade prelungite de timp.
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 14-16 nm, fiind unul dintre cele mai mici
virusuri cunoscute ale vertebratelor. Este asemănător cu circovirusul porcin și un circovirus al

214
plantelor (Banana bunchy virus) (Pyne, 2005). Are proprietăți hemaglutinante ce se poate
evidenția prin reacția de HA și IHA.
Antigenitate. În organismul păsărilor afectate se produc anticorpi specifici, ce se pot
detecta prin reacția de inhibare a hemaglutinării (IHA). Analiza genetică a izolatelor din
Australia, Africa și America, a evidențiat existența unei diversități genetice, fiind identificate
mai multe genotipuri distincte, în Africa de Sud evoluând un genotip unic (Heath et al., 2004).
Patogeneză. Transmiterea virusului de la o pasăre la alta se face prin contact direct,
prin aerosoli, ca și prin contractul cu diferite materiale infectate. De asemenea, este posibil ca
păsările care poartă virusul, să transmită boala prin ouăle lor, iar păsările tinere pot să fie
infectate prin alimente regurgitate de la părinți infectați [27]. Virusul poate fi detectat în sângele
unei păsări după 2-3 zile de la contactul cu o pasăre bolnavă, dar primele semne de boală pot
să apară după câteva săptămâni sau luni. Celulele țintă pentru virus sunt cele ce intră în
structura ciocului și a penelor. În epiteliul foliculilor plumiferi se dezvoltă incluzii
citoplasmatice bazofile, care conțin mase mari de virioni. Imunosupresia este parte a
sindromului, astfel că păsările afectate sunt adesea invadate de bacterii și ciuperci oportuniste
[28]. Virusul atacă selectiv timusul și bursa lui Fabricius, perturbând producerea limfocitelor
și o slăbire severă a sistemului imun, mai ales la păsările tinere (Pass et Perry, 1984). Virusul
se detectează în cord, intestine, ficat, testicule, ca și în ouăle embrionate de psitacide, ceea ce
demonstrează că virusul se transmite atât orizontal cât și vertical (Rahaus et al., 2008). Prin
faptul că atacă sistemul imun al psitacidelor boala mai este denumită ˝Birds AIDS˝.
Infecția naturală. Păsările tinere fac o formă sistemică de boală, acută, cu tulburări
generale, depresie, letargie, tulburări digestive (vomă și diaree) și respiratorii și pot muri înainte
de a apărea defectele penajului [27]. În unele cazuri, în special la păsările cu vârsta mai mică
de 6 luni, poate să apară moartea subită, fără să fi fost observate anterior semne de boală.
Păsările adulte fac o formă cronică, și se constată mai întâi modificarea aspectului penajului,
penele apar deformate, slab prinse în foliculii plumiferi, desprinzându-se ușor, iar penele noi
ce apar, sunt degenerate și cu multiple deformări, inclusiv modificări de culoare [28]. Ciocul
devine necrotic și distrofic, încetează să mai crească, pentru ca treptat să fie pierdut în totalitate.
Ghearele pot fi deformate (Pass et Perry 1984); (Pyne, 2005).
Nu prezintă risc pentru sănătatea publică.
Diagnostic. Boala se suspicionează pe baza aspectelor clinice caracteristice, dar pentru
certitudine se efectuează examene de laborator.
- Examen virusologic. Se evidențiază virusul prin microscopie electronică sau prin PCR
(tehnică foarte sensibilă) (Pass et Perry, 1984).

215
 - Examen histopatologic. Se evidențiază incluziile bazofile intracitoplasmatice și
intranucleare, la nivelul epiteliului foliculilor plumiferi și bursa lui Fabricius.
- Examen serologic. Se poate efectua HA și IHA prin care se stabilește dacă o pasăre a
suferit anterior de o infecție cu circovirus.
Imunoprofilaxie. Un vaccin inactivat, în două variante (emulsionat în ulei și adjuvant
Freund), administrat pe cale bucală și i.m., a indus formarea de anticorpi la toate păsările
vaccinate (Raidal et al., 1993). S-a încercat vaccinarea cu un vaccin recombinant din capside
virale. Păsările vaccinate nu au dezvoltat leziuni ale bolii (Bonne et al., 2009).

Bibliografie

1. Allan G. M., McNeilly F., Kennedy S., Daft B., Clarke E. G.,
Ellis J. A., Haines D. M., Meehan B. M., Adair B. M., (1998)
Isolation of porcine circovirus-like viruses pigs with a wasting
disease in the USA and Europe. J. Vet. Diagn. Invest., 10(1): 3-
10;
2. Bonne N., Shearer P., Sharp M., Clark P., Raidal S., (2009)
Assessment of recombinant back and feather disease virus
capsisd protein as a vaccine for psittacine beak and feather
disease. J. Gen. Virol. (Pt 3): 640-647;
3. Burch D., (2008) Porcine circovirus vaccine – where are we ?.
Pig Progress, 24(6), p. 7-9.
4. Dvorak C. M., Puvanendiran S., Murtaugh M. P., (2013)
Celluar pathogenesis of porcine circo-virus type 2 infection.
Virus Res., 174(1-2): 60-68.
5. Ellis J., Hassard L., Clarke E., Harding J., Allan G., et al.,
(1998) Isolation of circovirus from lesions of pigs with
postweaning multisystemic wasting syndrome. Can. Vet. J.,
39(1): 44-51;
6. Ellis J., Spinato Maria, Yong C., West Keith, McNeilly F.,
Meehan B., Kennedy S., Clark E., Krakowa S., Allan G.,
(2003) Porcine circovirus-2 associated disease in Eurasian wild
boar. J. Vet. Diag, Invest., 15, p. 364-368;
7. Guo Z., Li X., Deng R., Zhang G., (2019) Detection and
genetic characteristics of porcine circovirus 3 based on oral fluid
from asymptomatic pigs in centraln China. BMV Vet. Res.,
15(1): 200
8. Han H.H., Karkada N., Jayadeva G., Dubin G., (2017)
Serologic response to porcine circovirus type 1 (PCV1) in
infants vaccinated with the human rotavirus vaccine, RotrixTM:
A retrospective laboratory analisis. Hum. Vaccin Immunother.,
13(1): 237-244.
9. Heath L., Martin D. P., Warburton L., Rybicki E. P.,
Williamson A. L., (2004) Evidence of unique genotypes of beak
and feather disease virus in southern Africa. J. Virol., 78(17):
9277-9284.
10. Kim J., Ho Y., Jung K., Choi C., (2004) Enteritis associated
with porcine circovirus 2 in pigs. Can. J. Vet. Res., 68, p. 218-
221;
11. Kim J., Chae C., (2005) Necrotising lymphadenitis associated
with porcine circovirus type 2 in pigs. Vet. Rec., 156, p. 177-
178;
12. Larochelle R., Bielanski A., Muller P., Magar R., (2000)
Evidence of shedding of porcine circovirus type-2 (PCV-2) in
boar semen folowing experimental infection. In Proc. 16th IPVS,
Melbourne, Australia;
13. Ma O’Dea (2010) Porcine circovirus infections. Australia &
New Zeeland Standard Diagnosis Procedure.
www.scahls.org.au/_data/assets/pdf_file
14. Meehan B. M., McNeilly F., Todd D., et al., (1998)
Characterization of novel circovirus DNAs associated with
wasting syndrome in pigs. J. Gen. Virol., 79, p. 2171-2179;
15. Moga Mânzat R., (2005), Infecții produse de virusuri din
familia Circoviridae. În Boli Virotice și Prionice ale Animalelor,
Editura Brumar, Timișoara, p. 49-59;
16. Nayar G. P., Hamel A. L., Lin L., (1997) Detection and
characterization of porcine circovirus associated with
postweaning multysistemic wasting syndrome in pigs. Can. Vet.
J., 38(6): 385-386;
17. O΄Connor B., Gauvreau H., West K., et al., (2001) Multiple
porcine circovirus 2 – associated abortions and reproductive
failure in a multisite swine production unit. Can Vet. J., 42, p.
551-553;
18. Pass D. A., Perry R. A., (1984) The pathology of psittacide
beak and father disease. Austr. Vet. J., 61(3), p. 69-74;
19. Petrini S., Barocci S., Gavaudan S., Villa R., Briscolini S.,
Sabbatini M., Mattorzzi C., Barchiesi F., Salamida S.,
Ferrari M., (2009) Detection of porcine circovirus type-2
(PCV2) from wild boar in central Italy. European Journal of
Wildlife Research, 55(5), p. 465-469.
20. Pyne M., (2005) Psittacine Beak and Feather Disease. National
Wildlife Rehabilitation Conference.
http://www.awrc.org.au/uploads/5/8/6/6/5866843/
awrc_michael_pyne.pdf
21. Rahaus M., Desloges N., Probst S., Loebbert B., Lantermann
N., Wolff M. H., (2008) Detection of beak and feather disease
virus DNA in embryonated eggs of psittacine birds. Vet. Med.,
53(1), p. 53-58;
22. Raidal S.R., Firth G.A., Cross G.M., (1993) Vaccination and
chalange studies with psittacine beak and feather disease virus.
Aust. Vet. J., 70(12): 437-441;
23. Rosell C., Segales J., Ramos-Vara J. A., et al., (2000)
Identification of porcine circovirus in tissues of pigs with
porcine dermatitis and nephropathy syndrome. Vet. Rec., 146, p.
40-43;
24. Schulze C., Neumann G., Grütze I., Engelhardt A., Mirle C.,
Ehlert F., Hlinak A., (2005) [Case report: Porcine circovirus
type 2 interaction in an European wild boar (Sus scrofa) in the
state Branderburg, Germany]. Dtsch. Tieratztl. Wochenschr.,
110(10): 426-428.
25. Tischer I., Bode L., Apodaca J., Timm H., Peters D., Rasch
R., Pociuli S., Gerike E., (1995) Presence of antibodies reacting
with porcine circovirus in sera of humans, mice and cattle. Arch.
Virol., 140(8): 1427-1439;
26. Vicente J., Segalés J., Höfle U., Balasch M., Plana-Durán J.,
Domingo M., Gortázar C., (2004) Epidemiological study on
porcine circovirus type 2 (PCV-2) infection in the European wild
boar (Sus scrofa). Vet. Rec., 35(2): 243-253.
27. *** Psittacide Beak and Feather Disease.
www.gardenwildlifehealth.org/
28. *** Psittacide Beak and Feather Disease.
www.avianbiotech.com/diseases/pbfd.com

216
 20. Familia PARVOVIRIDAE

 Dimensiuni 18-26 nm, neanvelopate, izodiametrice, cu

suprafața rugoasă.
100 nm
 Simetrie icosaedrică (T=1); în capsidă se găsesc
proteine structurale VP 1, VP 2 și proteine nestructurale
NS (1 la 4).
 Genom ADNmc, liniar, sens (–) și (+), mărimea 4-6 kb.
 Se izolează de la un spectru larg de gazde vertebrate și
nevertebrate, și determină infecții cu exprimări clinice
foarte diverse.
 În cadrul familiei sunt incluse 8 genuri:
Amdoparvovirus, Aveparvovirus, Bocaparvovirus,
Copiparvovirus, Dependoparvovirus, Erithroparvovirus,
Protoparvovirus, Tetraparvovirus.

Denumirea derivă de la cuvântul de origine latină “parvo-parvus = mic”. Sunt singurele

virusuri, dintre cele cu ADN (picodnaviridae), a căror genom este format din ADNmc, având
cea mai simplă organizare. Conform datelor taxonomice actuale, familia grupează 8 genuri a
căror denumire a fost redefinită (Cotmore et al., 2019); [40]. Virusuri izolate din fecale de
șobolan au fost încadrate în un gen nou denumit Chapparvovirus (Yang et al., 2016).

20.1. Genul AMDOPARVOVIRUS

20.1.1. Virusul bolii aleutine

Aleutian disease virus (ADV)

Ecologie. Virusul afectează nurcile din toate genotipurile, indiferent de sex și vârstă. O
sensibilitate mai pronunțată o au animalele tinere între 1 și 3 luni, mai ales din varietățile
Aleutină și Safir (homozigote). Aceste varietăți posedă gena aleutină recesivă, nurcile
respective având o culoare căutată din punct de vedere comercial. Virusul se elimină din
organismul animalelor bolnave prin urină, fecale, diverse secreții, mai ales saliva, contaminând
elementele mediului ambiant, care devin surse secundare de infecție. Cercetările serologice
efectuate în diferite țări evidențiază prezența de anticorpi la vulpi, sconcși, ratoni, iepuri, câini,
pisici, vidre, dar mai ales la diferite specii de mustelidae (dihori, jderi, nurci sălbatice și genete

217
(Genetta genetta), (Steinel A., et al., 2001); (Fournier-Chambrillon et al., 2004). Virusul
întreținut în aceste gazde nu își pierde infectivitatea pentru nurcă. Se apreciază că transmiterea
virusului se poate face și prin vectori hematofagi (țânțari).
Rezistență. Virusul este inactivat de razele UV și temperatura de 90-95oC (în 15
minute). Temperaturile joase (-60oC) îl conservă pentru cel puțin 2 ani. Dezinfectantele curente
în concentrații uzuale (formol, soda caustică, glutaraldehida), au efect inactivant.
Morfologie. Particulele virale sunt rotunde, neanvelopate, simetrie icosaedrică, cu
diametrul de 18-26 nm. Genomul este constituit din ADNmc, linear, de 4,7 kb.
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare de nurcă (rinichi, testicul, pulmon),
celule renale de feline (Porter et al., 1977); (Wiedbrauk et al., 1986). Se constată producerea
unei efect citopatic evident, caracterizat prin vacuolizări ale citoplasmei, granulări, picnoză și
alte stadii degenerative, mai ales ale nucleului.
Antigenitate. S-au evidențiat diferențe majore între tulpinile provenite de la nurci și
cele de la ratoni. În organism se produce o cantitate sporită de imunoglobuline (hiper-
gamaglobulinemie), respectiv anticorpi neutralizanți, care intră în relație cu virusul ducând la
formarea de complexe imune.
Patogeneză. Sunt amintite patru tulpini ce afectează nurcile: Utah-1, Ontario, Montana
și Pullman, între care există diferențe de patogenitate (Hadlow et al., 1983). Virusul pătrunde
în organism pe cale digestivă și posibil prin montă. Trece în sânge realizând viremie,
declanșându-se anticorpogeneza. Se produc complexe imune circulante virus-anticorpi. Are loc
o intensă proliferare a celulelor plasmatice și implicit producerea unei mari cantități de gama-
globuline, ca urmare a unei puternice stimulări antigenice. Se evidențiază anticorpi din clasele
IgM, IgG, IgA, ceea ce reflectă o hiper-reactivitate policlonală a limfocitelor B, acestea fiind
stimulate să sintetizeze un număr sporit de anticorpi. Pe măsură ce procesul evoluează apar
plasmocitele care, în timp, înlocuiesc complet elementele limfoide, ceea ce conduce la scăderea
rezistenței generale a organismului. Infiltrațiile plasmocitare se produc în numeroase organe,
dar cele mai intense sunt în interstițiul renal, ariile portale hepatice, și pulpa roșie a splinei, iar
mase plasmocitare se evidențiază în limfonoduri și chiar în măduva osoasă (Bruce, 2006).
Virusul prezent în circulație se combină cu anticorpii formând complexe imune, fără ca virusul
să fie neutralizat. Complexele antigen-anticorp se depun, mai ales în rinichi, ducând la apariția
unei glomerulonefrite proliferative, conducând la instalarea sindromului de insuficiență renală.
Totodată, complexul eritrocite-anticorpi, induce fenomene de liză eritrocitară, având drept
consecință o anemie pronunțată. Răspunsul animalelor la infecție este dependent și de o serie
de factori genetici, boala fiind frecventă la animalele homozigote, dar forme severe de boală

218
au fost descrise și la nurcile heterozigote. Moartea este provocată, în primul rând, de acțiunea
nocivă a ureei și a nefropatiei.
Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “boala aleutină“ sau
“plasmocitoza nurcii”. Simptomele caracteristice sunt anemia pronunțată, setea exagerată,
diaree cu fecale de culoare negricioasă asemănătoare gudronului (Steinel et al., 2001). Gingiile
sângerează ușor, iar pe mucoasa gingivală și bucală se formează ulcere. Unele nurci prezintă și
tulburări nervoase (ataxie, parapareză) ca urmare a unei meningoencefalite nesupurative (Dyer
et al., 2000). Ocazional apar și forme acute de boală, cu anorexie, anemie, trombocitopenie,
hemoragii cutanate (Bruce, 2006). La femele se mai pot constata distocii, avorturi, scăderea
prolificității, sterilitate (Nestorov et al., 1981), iar la masculi fenomene autoimune care
interesează testiculele. Multe din nurcile infectate rămân asimptomatice, până în apropierea
morții. Anatomopatologic este caracteristică leziunea renală (rinichi măriți în volum, palizi cu
numeroase hemoragii, sau sunt albicioși, reduși în volum, boselați). Splina, ficatul și
limfonodulii sunt mult mărite în volum (Baba, 1996).
În relație cu omul, se consideră că virusul ADV nu este patogen. Totuși, în literatură se
descriu cazuri de leziuni de vasculită și microangiopatie, dar și anticorpi specifici la fermierii
crescători de nurci, ceea ce sporește suspiciunea că virusul bolii aleutine ar putea juca un rol
în producerea de îmbolnăviri la om (McGuire et Crawford, 1980); (Jespen et al., 2009).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor nurci bolnave, cadavre, probe de sânge.
- Testul cu iod (testul Mallen). Constă în precipitarea gamaglobulinelor din plasma
sangvină cu o soluție iodată. Din sânge heparinat și centrifugat se ia o picătură plasmă ce se
depune pe o lamă, care se amestecă cu o picătură de soluție iodată (iod metalic 2 g, iodură de
K 4 g, apă distilată 30 ml). Reacția este pozitivă când după 1 minut se formează un precipitat
brun-maroniu format din proteine (gamaglobuline și săruri de iod) (Nestorov et al., 1981).
Testul nu este strict specific, fiind pozitiv și în alte boli în care se produce hipergama-
globulinemie (Cepica et al., 2012).
- Examen histopatologic. În rinichi, ficat și limfonoduri, se constată infiltrații
limfocitare și plasmocitare. Se mai înregistrează glomerulonefrită cu numeroase membrane
hialine și îngroșarea pereților capilarelor glomerulare (Baba, 1996), arterite (Dam-Tuxen et al.,
2014) și leziuni de meningoencefalită nesupurată (Dyer et al., 2000).
- Teste imunologice. Evidențierea anticorpilor se face prin RFC, ELISA, contra-
imunoelectroforeza (CIEP), prin care se pot diferenția formele inaparente de cele cronice.
Testele CIEP și ELISA au performanțe comparabile, cu precizarea că ELISA are o sensibilitate
mai înaltă și o specificitate mai scăzută (Dam-Tuxen et al., 2014).

219
 - Teste de biologie moleculară. Se urmărește evidențierea antigenului viral în organe,
sânge, secreții și excreții, prin PCR, test care permite detectarea virusului cu 7 zile înainte de
apariția semnelor clinice de boală. Prin testul MALDI-TOF se detectează timpuriu infecția în
efectivele de nurci (Cepica et al., 2012).
- Proba biologică. Materialul recoltat de la nurci bolnave se inoculează la 3-4 nurci,
controlate în prealabil prin testul cu iod. După 5-6 zile se efectuează din nou proba cu iod care,
dacă este pozitivă, confirmă diagnosticul.
Imunoprofilaxie. Nu se practică ca metodă de masă. Există cercetări care confirmă
producerea unor vaccinuri care conțin proteina NS1, iar ca adjuvant ISCOM (immune
stimulating complex), fiind precizat că anticorpii produși nu neutralizează virusul, dar reduce
mult din severitatea bolii (Castelruiz et al., 2005).

20.2. Genul BOCAPARVOVIRUS

Denumirea genului rezultă din asocierea literelor din cuvintele “bovine canine virus”
pe baza asemănărilor structurale dintre aceste virusuri. Câinii se pot infecta cu două virusuri
încadrate în familia Parvoviridae care, conform clasificărilor actuale, sunt încadrate în genuri
diferite: primul Canine minute virus (anterior denumit Canine parvovirus tip 1, în prezent
Carnivore bocaparvovirus 1) este încadrat în genul Bocaparvovirus și cel de al doilea Canine
parvovirus tip 2 (în prezent Protoparvovirus 1), este încadrat în genul Protoparvovirus în care
sunt incluse 11 specii. Acestea sunt distincte din punct de vedere genetic și antigenic. În
literatură este descris și un al 3-lea tip, denumit Canine bocavirus 3 care este asociat cu
producerea de tulburări respiratorii. Acesta este distinct genetic de Canine parvovirus și Canine
minute virus (Kapoor et al., 2012); (Li et al., 2013). Unele date menționează izolarea de
bocavirusuri de la lilieci și transmiterea interspecifică cu transmitere verticală (Lau et al, 2016).

20.2.1. Virusul parvovirozei canine - tip 1

Canine minute virus (CnMV)/Carnivore bocaparvovirus-1

Ecologie. Carnivore bocaparvovirus-1 infectează câinii, fiind izolat din o linie celulară
continuă de origine canină. Studiile serologice au evidențiat o largă răspândire a virusului în
populația canină și inițial s-a considerat că este total apatogen pentru câine. Cercetările
ulterioare au arătat că are capacitate patogenă pentru cățeii foarte tineri sub vârsta de 3

220
săptămâni. Boala produsă are o evoluție mai blândă comparativ cu infecția produsă de Canine
parvovirus-2. Se elimină prin fecale și rezistă câteva zile în afara organismului.
Cultivare. Virusul se cultivă pe linia celulară continuă WRCC (Walter Reed Canine
Cell), pe care produce efect citopatogen. Unele date menționează o replicare eficientă în celule
din linia celulară MDCK (Madin-Darby canine kidney cell). De asemenea, s-au dovedit
permisive și celulele mononucleare din sânge (Pratelli et Moschidou, 2012).
Antigenitate. Din acest punct de vedere, “canine minute virus” este distinct față de
parvovirusul felin, parvovirusul canin de tip 2, precum și față de “minute virus of mice”. Are
o asemănare mare cu parvovirusul bovin (“bovine canine virus”), privind structura proteinelor.
CnMV produce aglutinarea eritrocitelor de maimuță Rhesus și de maimuță verde africană, în
condiții restrictive de pH (5,5-6,2) și temperatură (5oC). Nu aglutinează eritrocitele altor specii:
om (grupa O), câine, gâscă, șobolan, oaie, vițel, porc.
Infecția naturală. Câinii și cățeii se infectează pe cale orală. Clinic se constată diaree,
vomă și dispnee. Au fost descrise situații în care s-a produs moartea subită a cățeilor bolnavi
(Järplid et al., 2010). În cazul femelelor gestante virusul se transmite transplacentar la fetuși.
În urma infecției experimentale s-au constatat două aspecte: în situația în care mama se
infectează între 25-30 zile de gestație, se poate produce avort sau mortalitate cu resorbție
embrionară, iar când femela se infectează între 30-35 zile de gestație, cățeii uneori se nasc cu
miocardită și anazarcă (Carmichael et al., 2004). Modificările patologice la fetuși se găsesc în
plămâni și intestinul subțire.
Canine bocavirus 3 s-a izolat de la un câine ce prezenta gastroenterită hemoragică,
vasculită necrozantă, limfadenită granulomatoasă și leziuni renale (Li et al., 2013).
Diagnostic. Se poate confirma prin următoarele examene:
- Microscopie electronică pe probe de fecale, în care se evidențiază particule virale de
dimensiuni mici, tipice parvovirusurilor.
- Reacția de inhibare a hemaglutinării pe probe de suspensii de fecale folosind un ser
specific cu titru ridicat de anticorpi anti-CnMV.
- Examen histopatologic prin care se evidențiază în celulele epiteliale ale vilozităților
mucoasei duodenului și jejunului, incluzii intranucleare eozinofilice de mari dimensiuni.
- Alte examene constau în imunofluorescență, seroneutralizare pe culturi WRCC și
examen de identificare a acidului nucleic prin PCR.
Imunoprofilaxie. Până în prezent nu a fost preparat un vaccin care să fie utilizat
comercial.

221
 20.3. Genul PROTOPARVOVIRUS

20.3.1. Virusul parvovirozei canine

Canine parvovirus tip 2 (CPV-2)/Carnivore protoparvovirus 1

Conform datelor taxonomice actuale genul Protoparvovirus grupează următoarele

specii: Carnivore protoparvovirus 1 (include canine parvovirus și feline parvovirus), Primate
protoparvovirus 1, Rodent proptoparvovirus, Rodent proptoparvovirus 2 (rat parvovirus 1) și
Ungulate parvovirus (porcine parvovirus) [40].
Ecologie. Toți membrii familiei Canidae (câini, lupi, coioți) sunt receptivi la infecția
naturală, virusul fiind foarte răspândit în populațiile de câini. Sunt afectate canidele de toate
vârstele, cei mai sensibili fiind cățeii în primele 6-16 săptămâni de viață. Eliminarea virusului
se face prin vomismente, dar mai ales prin materiile fecale diareice, cantitatea de virus
eliminată crescând în progresie geometrică până în zilele 5-7 postinfecțios. Excreția de virus
se produce la 4 zile postinfecțios, și încetează după maximum 12 zile. Animalele adulte care
nu fac forme clinice aparente pot fi purtătoare și eliminatoare de virus. Prin studii serologice s-
au evidențiat anticorpi anti-CPV-2 în seruri provenite de la șacali și urși, ceea ce sugerează că
aceste animale reprezintă un potențial rezervor de virus (Steinel et al., 2001).
Rezistență. Este sensibil la acțiunea radiațiilor ultraviolete. Supraviețuiește 15 minute
la 80oC, o oră la 60oC și 6 luni la 4oC, și este rezistent la variațiile de pH. Virusul este rezistent
la acțiunea unor substanțe dezinfectante (alcooli, fenoli, betadină), fiind inactivat doar de
aldehide (formaldehida, glutaraldehida), beta-propiolactonă și hidroxilamina.
Morfologie. Canine parvovirus-2 (Carnivore protoparvovirus 1) este un parvovirus
lipsit de înveliș pericapsidal, cu dimensiuni mici de 20-25 nm. Genomul viral constituit din
ADNmc, la unii virioni este de sens negativ, la alții de sens pozitiv, având mărimea de 4-6 kb
și codifică două proteine non-structurale (NS-1 și NS-2), [40].
Cultivare. Virusul se replică în culturi celulare primare și linii celulare de origine
canină, felină, bovină, nurcă, raton. În funcție de titrul viral inoculat și de indicele mitotic al
celulelor de cultură, efectul citopatic poate fi observat după 2-7 zile de la inoculare, fără a se
constata modificări caracteristice. În culturile celulare renale de pisică și de câine se pot observa
incluzii specifice intranucleare, care se evidențiază bine prin imunofluorescență. Prin prezența
spiculilor de pe suprafață, virionii au capacitatea hemaglutinantă față de hematiile de porc,
pisică și maimuță Rhesus.

222
 Antigenitate. Virusul parvovirozei canine prezintă diversitate antigenică, care s-a
produs prin substituiri de nucleotide, prin pierderea sau câștigarea unor epitopi. Între CPV-2 și
FPV există o omologie genetică de 98% (Steinel et al., 2000). În baza acestei constatări, se
apreciază că parvovirusul canin este o mutantă a acestuia (FPV). Este de asemenea înalt înrudit
cu virusul enteritei nurcilor și parvovirusurile ratonului și vulpilor (Baker et al., 1983).
Consecutiv infecției, în circulație apar anticorpi neutralizanți după aproximativ 4-7 zile de la
infecție. Se sintetizează mai întâi IgM, mai târziu IgG și IgAs. Animalele care trec prin boală
dobândesc o imunitate solidă care va preveni o reinfecție ulterioară.
Patogeneză. Patogenitatea tulpinilor este foarte variabilă imprimând bolii în unele
areale un caracter endemic-epidemic grav, în timp ce în altele se înregistrează focare cu
evoluție benignă. Pătrunderea în organism se realizează pe cale bucală. În vederea replicării
necesită țesuturi cu activitate mitotică ridicată (celulele epiteliale intestinale, țesuturi limfoide,
miocardul și măduvă osoasă). În primele zile de contaminare, replicarea virusului se realizează
în țesuturile limfoide buco-faringiene, apoi trece în sânge realizând viremie și o multiplicare
intensă în epiteliul intestinal (enterotrop). Concentrația maximă de particule virale se
înregistrează la nivelul criptelor intestinale adiacente plăcilor Peyer. Inițial replicarea are loc
în limfocite fiind înregistrată creșterea numerică a acestora (limfocitoză), urmată după 3 zile
de scăderea lor numerică (limfopenie). Ca urmare a afectării criptelor intestinale, acestea suferă
un proces de degenerare ceea ce face ca vilozitățile să fie mult scurtate. Severitatea leziunilor
intestinale este variabilă și se corelează cu severitatea afectării țesuturilor limfoide,
magnitudinea și durata viremiei (Meunier et al., 1985).
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “parvoviroza canină“ sau
“gastroenterita virală a câinelui” ce poate evolua sub două forme.
Forma digestivă este dominată de vomismente și diaree cu fecale apoase, galbene
cenușii și poate conține strii de sânge sau chiar fragmente de mucoasă necrozată, asociate cu
deshidratare rapidă ce poate duce la șoc hipovolemic.
Formă miocardică se manifestă prin stare de slăbiciune accentuată, semne de
insuficiență cardiacă și dispnee gravă, urmate frecvent de moarte subită.
De regulă, câinii fac numai o singură formă de parvoviroză. Se consideră că animalele
cu miocardită, nu fac niciodată enterită și nici invers, dar unii autori semnalează totuși și forme
mixte, evoluția fiind foarte gravă, de scurtă durată și mortală. Anatomo-patologic, ansele
intestinale afectate au culoare roșie vișinie, mucoasa fiind hemoragică și cu zone necrozate,
limfonodurile mezenterice sunt mărite.

223
 Diagnostic. Se examinează sânge, materii fecale recoltate în timpul vieții sau porțiuni
de intestin recoltate post-mortem.
- Izolarea virusului. Se face pe culturi celulare, cele mai adesea celule renale de câine
sau pisică; identificarea virusului se poate face prin microscopie electronică, imuno-
fluorescență, seroneutralizare, reacții de hemaglutinare și inhibarea hemaglutinării.
- Examen histopatologic. Prezintă semnificație infiltrațiile limfohistiocitare în corionul
mucoasei, necroze ale vilozităților și prezența de incluzii intranucleare acidofile în celulele
epiteliului intestinal (în forma enterică) sau în miocite (în forma cardiacă) (Baba, 1996); (Cătoi,
2003). Deoarece, după moarte, din cauza proceselor rapide de autoliză, se produc modificări
ale mucoasei intestinale ce îngreunează observarea incluziilor, se recomandă efectuarea
examenului histopatologic din epiteliul lingual, la nivelul căruia se evidențiază incluzii
intranucleare în celulele scvamoase ale limbii (Râmneanțu M., 2005).
- Examen hematologic. Se constată leucopenie accentuată (2500-2000 leucocite/mm3),
limfopenie, neutropenie, prezența de limfocite anormal “reactive” în sângele periferic.
- Tehnici de biologie moleculară și imunologice. S-au imaginat tehnici ELISA (directă
și indirectă), PCR (tehnică apreciată ca foarte sensibilă). Pentru diagnosticul de rutină se
folosesc metode rapide care utilizează kit-uri standardizate, cele mai multe bazate pe tehnici
ELISA sau reacția de aglutinare a latexului.
Imunoprofilaxie. Se folosesc vaccinuri vii atenuate (blânde și fierbinți) fie numai
contra parvovirozei, fie în diferite asociații cu alte virusuri sub formă de vaccinuri mixte. La
noi în țară se produce un vaccin inactivat (Caniparvovac) [38]. Eșecurile apărute în imunizare
se corelează cu nivelul anticorpilor maternali care depășind un anumit prag, interferează cu
antigenul vaccinal, fapt care determină o seroconversie necorespunzătoare. Pentru a elimina
acest inconvenient se recomandă adaptarea schemelor de vaccinare în funcție de statusul imun
al cățeilor și tipul de vaccin utilizat.

20.3.2. Virusul panleucopeniei/parvovirozei pisicilor

Feline panleukopenia virus/Feline parvovirus (FPV)
Carnivore protoparvovirus 1

Ecologie. Sunt sensibile la virus toate animalele ce aparțin familiei Felidae. Sunt
afectate îndeosebi pisicile și unele feline sălbatice din grădinile zoologice, fiind transmisă de
pisicile domestice (Duarte et al., 2009). Sensibilitatea cea mai pronunțată o au pisicile tinere în
primele 3-6 luni. Animalele bolnave elimină virusurile prin toate secrețiile și excrețiile: vomă,
salivă, urină, fecale. Virusul are o contagiozitate foarte ridicată. Difuzarea se realizează de către

224
pisicile bolnave, ca și de către cele însănătoșite, care pot excreta mici cantități de virus timp de
mai multe luni. În transmitere intervin și diverși vectori și vehiculatori (pureci, obiecte
contaminate, oameni) și poate fi difuzată la distanță considerabilă pe particule vehiculate de
vânt. Au fost semnalate îmbolnăviri și la unele animale din familiile Viverridae, Procyonidae
și Mustelidae (Barker et al., 1983). Cazuri sau focare de boală, unele foarte grave (în condiții
de captivitate), au fost semnalate la numeroase felide sălbatice: leu, tigru (Duarte et al., 2009),
jaguar, leopard, linx, panteră și altele. Distribuția tipurilor antigenice ale virusului la felinele
mari captive, sugerează o transmitere interspecifică (Steinel et al., 2000). În populațiile de pisici
se identifică ambele tipuri de Carnivore protoparvovirus (canin și felin) (Balboni et al., 2018).
Rezistență. Prezintă rezistență la acțiunea factorilor de mediu (mai multe luni). La 56oC
rezistă 30 de minute, la temperatura camerei poate supraviețui un an, mai ales dacă este înglobat
în materii organice, iar la temperaturi scăzute rezistă o lungă perioadă de timp. Este rezistent
la eter și cloroform. Dezinfectantele pe bază de hipoclorit de sodiu, acid peracetic,
formaldehidă sau hidroxid de sodiu s-au dovedit eficace (Truyen et al., 2009).
Morfologie. Virusul are dimensiuni cuprinse între 18-26 nm, simetrie icosaedrică.
Genomul viral este format din ADNmc. Aglutinează hematiile de porc și de maimuță Rhesus.
Cultivare. In vitro virusul se cultivă pe culturi celulare renale de pisică, dar nu și pe
oul embrionat de găină. În culturi produce efect citopatic manifestat prin formarea de celule
gigante multinucleate și incluzii intranucleare (Oneț, 1983).
Antigenitate. Din acest punct de vedere este strâns înrudit cu virusul enteritei nurcilor
(aproape identic), și cu virusul parvovirozei câinelui (CPV-2a și CPV-2b). În urma infecției,
după 5-7 zile, se dezvoltă anticorpi neutralizanți, a căror titru crește rapid și atinge valoarea
maximă după aproximativ 14 zile de la contactul infectant.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe căile naturale (digestivă și respiratorie)
contaminarea realizându-se atât direct, cât și indirect, prin obiecte contaminate, cât și prin
personalul de îngrijire (încălțăminte, haine). Transmiterea intrauterină și infecția noilor născuți
este posibilă (Truyen et al., 2009). Virusul se multiplică mai întâi în țesuturile limfoide
faringiene, de unde ajunge în sânge realizând viremie și difuzează în alte organe și țesuturi.
Virusul are un tropism marcant pentru celulele aflate în faza S a ciclului de diviziune, pe care
le infectează și le distruge sau împiedică realizarea în întregime a mitozei. Acționează asupra
organelor hematopoietice inhibând leucopoieza și induce alterări ale sistemului leucopoietic,
primele modificări morfologice fiind semnalate în măduva osoasă. Virusul induce apoptoza
celulelor limfoide și se consideră că acest fenomen constituie elementul cheie în patofiziologia
atrofică a țesuturilor limfoide (Ikeda et al., 1998). Leucopenia care se instalează interesează

225
toate elementele albe (neutrofile, limfocite, monocite) și plachetele sangvine. Toate celulele
sunt distruse, atât cele aflate în circulație, cât și cele din organele limfoide, inclusiv din timus,
măduva osoasă, limfonoduri, splină și plăcile Peyer, cu diferite grade de severitate și deci cu
repercusiuni asupra factorilor celulari de apărare ai organismului. Imunosupresia instalată este
accentuată la pisoi și tranzitorie la pisicile adulte (Truyen et al., 2009). Leucocitele periferice
pot fi stimulate să prolifereze, astfel că ele devin permisive pentru replicarea virală. Prezența
virusului legat de suprafața celulelor face din ele ținte pentru liza citotoxică. În cazul infecției
intestinale, cele mai sensibile la infecție sunt celulele din criptele Lieberkühn, care au o rată
rapidă de multiplicare. În cazul în care infecția se produce în perioada de gestație, virusul
invadează uterul, traversează placenta, infectează fetușii și poate antrena avorturi, fătări
premature sau ajunge în sistemul nervos central inducând modificări teratologice, hipoplazie
cerebelară și hidrocefalie. Pe fondul leziunilor create de multiplicarea virală și leucopenia
severă se suprapun foarte ușor infecțiile bacteriene secundare.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “panleucopenia infecțioasă”,
“agranulocitoza infecțioasă“ sau “jigodia pisicilor”. Perioada de incubație este cuprinsă între
2-7 zile. Boala poate evolua cu forme supraacute, acute, subacute, cronice și chiar latente, cu
manifestări clinice brutale sau benigne. Cele mai caracteristice simptome sunt starea de
prostrație profundă, vomismentele, diareea gravă cu deshidratare accentuată, urmate cel mai
adesea de moarte (McLeod25). Se pot înregistra morți subite. La pisicile gestante aflate în faza
incipientă se constată resorbție embrionară, mumifierea fetușilor, avorturi sau nașterea de
produși neviabili. Dacă infecția se produce într-o fază tardivă a gestației, nou născuții pot
supraviețui, dar virusul poate afecta creierul cauzând o afecțiune denumită “hipoplazia
cerebeloasă”, manifestată dominant prin tulburări de coordonare (Truyen et al., 2009);
(McLeod25). Afectarea neuronilor se poate constata și la pisici adulte (Garigliany et al., 2016).
Mortalitatea la pisoi poate ajunge la 90%. În formele subclinice nu se observă simptome.
Diagnostic. Se examinează probe de materii fecale și sânge prelevate de la animale
bolnave și porțiuni de intestin cu leziuni recoltate de la cadavre.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe culturi celulare, cel mai adesea
pe celule renale de pisică. Identificarea se face prin microscopie electronică, seroneutralizare
pe culturi celulare, detectarea unor antigene virale prin test ELISA sau imunofluorescență, iar
ADN din țesuturi prin RT-PCR. Virusul se poate detecta în fecale prin teste ce folosesc kit-uri
comerciale (Truyen et al., 2009); (Abd-Eldaim et al., 2009).

226
 - Examen histopatologic. Prezintă importanță evidențierea incluziilor acidofile,
intranucleare, în enterocite și mai puțin frecvent în elementele reticuloendoteliale din organele
limfoide, ficat, pancreas, suprarenale (Baba, 1996); (Cătoi, 2003).
- Examen hematologic. Se evidențiază leucopenie severă, sub 6000/mm3 și spre sfârșitul
bolii, chiar 500/mm3. Pisicile la care leucopenia nu scade sub 1500 leucocite/mm3, se pot
vindeca și rămân imune pentru toată viața. Dacă animalul supraviețuiește, după aproximativ o
săptămână se constată o revenire bruscă a leucocitelor la valori normale.
- Reacția de hemaglutinare. Se folosesc hematii de porc sau de maimuță Rhesus
urmărind detectarea virusului din probe de fecale (filtrate și centrifugate).
- Teste serologice. Anticorpii specifici se pot evidenția prin diferite tehnici, însă nu se
face diferențiere între anticorpii produși ca urmare a infecției și cei produși după vaccinare
(Truyen et al., 2009).
Imunoprofilaxie. Se folosesc vaccinuri formolate 0,2% constituite dintr-o suspensie
10% de organe virulente și vaccinuri preparate pe culturi celulare, din tulpini atenuate.
Vaccinurile pot fi monovalente sau mixte. Se menționează că majoritatea vaccinurilor folosite
în imunoprofilaxie sunt capabile să producă o imunitate solidă și eficientă împotriva infecției.
Vaccinul Nobivac® Tricat, protejează pisicile împotriva rinotraheitei, calicivirozei și
panleucopeniei feline [39].

Bibliografie

1. Abd-Eldaim M., Beall M. J., Kennedy M. A., (2009)
Detection of feline panleukopenia virus using a comercial
ELISA for canine parvovirus. Vet. Ther., 10(4): 1-6;
2. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București; p. 237; 240-241;
3. Barker I. K., Povey R. C., Voigt D. R., (1983) Response of
mink, skonk, red fox and racocoon to inoculation with mink
virus enteritis, feline pan-leukopenia and canine parvovirus and
prevalence of antibodies to parvovirus in wild carnivores in
Ontario. Can. J. Comp. Med., 47(2): 188-197;
4. Balboni A., Bassi F., De Arcangeli S., Zobba R., Dedola C.,
Alberti A., Battilani M., (2018) Molecular analysis of carnivore
Protoparvovirus detected in white blood cells of naturally
infected cats. BMC Vet. Res., 14: 41;
5. Bruce W., (2006) United vaccine ceased accepting blood
samples for their CEP test for the Aleutin disease virus.
www.miamiferret.org/aleutian.htm
6. Cătoi C., (2003) Diagnostic Necropsic Veterinar, Editura
Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 140;
7. Carmichael L.E., Schlafer D.H., Hashimoto A., (1994)
Minute virus of canines (MVC, canine parvovirus type-1):
pathogenicity for pups and seroprevalence estimate. J. Vet.
Diagn. Invest., 6(2): 165-174;
8. Carmichael L.E., (2004) Neonatal Viral Infections of Pups:
Canine Herpesvirus and Minute Virus of Canies (Canine
Parvovirus-1). Recent Advances in Canine Infectious Diseases.
9. Castelruiz Y., Blixenkrone-Møller M., and Aasted B., (2005)
DNA vaccination with the Aleutian mink disease virus NS1 gene
confers partial protection against disease. Vaccine 23, 1225–
1231.
10. Cepica A., Zargar A., Mohamed B., Iwamoto T., (2012) In
vitro MALDI-TOF markers for early detection of Aleutin
diseases (AD) among the AD virus infected mink. Scientificfur,
36:134-145;
11. Cotmore S.F., Agbandje-McKenna M., Canuti M., Chiorini
J.A., Eis-Hubinger A.M., Hughes J., Mietzsch M., Modha S.,
Ogliastro M., Penzes J.J., et al., (2019) ICTV Virus Taxonomy
Profile: Parvoviridae. J. Gen. Virol., 23: 367–368;
12. Dam-Tuxen R., Dahl J., Jensen T.H., Dam-Tuxen T., Struve
T., Bruun L., (2014) Diagnosis Aleutin mink disease infection
by a new fully automated ELISA or by counter current
immunoelectrophoresis: a comparison of sensitivity and
specificity. J. Virol. Methods, 199: 53-60;
13. Duarte M. D., Barros S. C., Henriques M., Fernandes T. L.,
Bernardino R., Monteiro M., Fevereiro M., (2009) Fatal
infection with pan-leukopenia virus in two captive wild
carnivores (Panthera tigris and Panthera leo). J. Zoo. Wildl.
Med., 40(2): 354-359;
14. Dyer N. W., Ching B., Bloom M. E., (2000) Non-suppurative
meningo-encephalitis associated with Aleutian mink disease
parvovirus infection in ranch mink. J. Vet. Diag. Invest., 12:
159-162;
15. Fournier-Chambrillon C., Aasted B., Perrot A., Pontier D.,
Sauvage F., Artois M., Cassiède J. M., Chauby X., Dal Molin
A., Simon C., Fournier P., (2004) Antibodies to Aleutian mink
disease parvovirus in free-ranging European mink (Mustella

227
 lutreola) and other small carnivores from southwestern France.
J. Wild. Dis., 40(3): 394-402;
16. Garigliany M., Gilliaux G., Jolly S., Casanova T., Bayrou
C., Gommeren K., Fett T., Mauroy A., Lévy E., Cassart
D., Peeters D., Poncelet L., Desmecht D., (2016) Feline
panleukopenia virus in cerebral neurons of young and adult cats.
BMC Vet. Res., 12: 28;
17. Hadlow W. J., Race R. E., Kennedy R. C., (1983)
Comparative pathogenicity of four strains of Aleutian disease
virus for pastel and sapphire mink. Infect. Immunit., 41(3):
1016-1023;
18. Ikeda Y., Shinozuka J., Miyazawa T., Kourosawa K.,
Izumiya Y., et al., (1988) Apopto-sis in feline panleukopenia
virus-induced lympho-cytosis. J. Virol., 72(8): 6932-6936;
19. Järplid B., Johansonn H., Carmichael E. L., (1996) A fatal
case of Pup Infection with Minute Virus of Canine (MVC). J.
Vet. Diag. Invest., 8: 484;
20. Jespen R. J., d΄Amore F., Baandrup U., Clausen R. M.,
Gottschalck Elisabeta, Aasted B., (2009) Aleutin Mink
Disease Virus and Humans. Emerg. Infect. Dis. Journal, 15(12):
2040-2042;
21. Kapoor A., Mehta N., Dubovi E. J., Simmonds P.,
Govindsamy L., Medina J. L., Street C., Shields S., Lipkin
W. I., (2012) Characterization of novel canine bocaviruses and
their association with respiratory disease. J. Gen. Virol., 93(Pt
2): 341;
22. Lau Susana K.P., Ahmed S.S., Yeung H.C., Li Kenneth S.M.,
Fan Rachel Y.Y., Cheng Toni Y.C., Cai J-P., Wang M.,
Zheng B-J., Wong Samson S.Y., Woo Patric C.Y., Yuen K-
Y., (2016) Identification and interspecies transmission of a novel
bocaparvovirus among different bat species in China. J. Gen.
Virol., 97: 3345-3358;
23. Li L. L., Pesavento A. P., Leutenegger M. C., Estrada M.,
Coffey L. L., et al., (2013) A novel bocavirus in canine liver.
Virology Journal, 10: 54;
24. McGuire T. C., Crawford T. B., (1980) Antibodies to Aleutin
disease virus in human sera. J. Infect. Dis., 142: 625;
25. McLeod Lianne. Panleukopenia in Cats, Sings, Diagnosis and
Treatment of Feline Distemper:
www.vetnedicine.about.com>....>CatDisease&Conditions
228
26. Meunier P.C., Cooper B.J., Appel M.J., Lanieu M.E.,
Slauson D.O., (1985) Pathogenesis of canine enteritis: the
importance of viremia. Vet. Pathol., 22(1): 60-71;
27. Meunier P.C., Cooper B.J., Appel M.J., Lanieu M.E.,
Slauson D.O., (1985) Pathogenesis of canine enteritis:
sequential virus distribuition and passive immunization studies.
Vet. Pathol., 22(6): 617-624
28. Nestorov V., Păstârnac N., Sârbu V., (1981) Bolile
Animalelor Pentru Blana. Editura Ceres, București; p. 40-47;
29. Oneț E., (1983) Virusuri și viroze animale, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, vol. II, p. 231-235;
30. Porter H. G., Suffin S. C., (1977) Isolation of Aleutin disease
virus of mink in cell culture. Intervirology, 8(3): 129-144;
31. Pratelli A., Moschidou P., (2012) Host range of Canine minute
virus in cell culture. J. Vet. Diagn. Invest., 24(5): 981-985;
32. Rămneanțu M., (2005) Boli produse de virusuri din familia
Parvoviridae. În Boli Virotice și Prionice ale Animalelor,
(coord. Moga Mânzat Radu) Editura Brumar, Timișoara, p. 147-
149; 130-140; 141-147; 154-158;
33. Steinel A., Munson L., van Vuuren M., Truyen U., (2000)
Genetic characterization of feline parvovirus sequences from
various carnivores. L. Gen. Virol., 81: 345-350;
34. Steinel A., Parrish C.R., Bloom M.E., Truyen U., (2001)
Parvovirus infections in wild carnivores. J. Wildl. Dis., 37(3):
594-607.
35. Truyen U., Addie D., Belác-Baralon C., et al., (2009) Feline
panleukopenia. ABCD guidelines on prevention and
management. J. Feline Med. Surg., 11(7): 538-546;
36. Windbrauk L. D., Bloom E. M., Lodmell L. D., (1986) Mink
Parvoviruses and Interferons: In Vitro Studies. J. Virol., 60(3):
1179-1182;
37. Yang S., Liu Z., Wang Y., Li W., Fu X., Lin Y., Shen Q.,
Wang H., Zhang W., (2016) A novel rodent Chapparvovirus in
feces of wild rats. Virol. J., 13: 133.
38. *** Caniparvovac. Nomenclatorul produselor de uz veterinar
Romvac (2017), p. 64;
39. *** Nobivac® Tricat. Catalog de produse veterinare Intervet
(2005), p. 117.
40. *** The family Parvoviridae. https://talk.ictvonline.org/
 21. Familia HEPADNAVIRIDAE

 Dimensiuni 40-60 nm, pleomorfi, frecvent sferici,

anvelopate.
100 nm

 Capsida cu simetrie icosaedrică (T=4), 180 de

capsomere.
 Genom ADNdc, circular, închis necovalent, 3,2 kb
 Au un spectru îngust de gazdă, respectiv oameni,
mamifere antropoide și păsări, și au un tropism restrictiv
pentru hepatocite (hepatotrope).
 La toate gazdele naturale se constată infecții persistente.
 În cadrul familiei sunt incluse două genuri:
Avihepadnavirus, Orthohepadnavirus

21.1. Genul AVIHEPADNAVIRUS

21.1.1. Virusul hepatitei B a rațelor
Duck hepatitis B virus (DHBV)

În China, Kaplan et al., (1978) semnalează la rațele domestice o incidență crescută a

carcinomului hepato-celular. Cercetările ulterioare au precizat că boala este de natură virotică,
virusul izolat având caracterele morfologice și biologice ale hepadnavirusurilor. Izolarea a
reușit de la mai multe rase din familia Anatidae: rața domestică (Anas domesticus), rasa Peking,
rața alergătoare indiană, rața Campbell kaki, rața sălbatică migratoare, dar și de la gâscă
(Marion et al., 1984). Un virus asemănător se izolează de la stârci (Sprengel et al., 1988).
Au fost încercate diferite sisteme de cultivare, fiind precizat că se cultivă cu succes pe
celule epiteliale primare de canal biliar (Lee et al., 2001).
DHBV este de formă sferică, cu diametrul de 40-45 nm, având o anvelopa virală
constituită din lipidele celulei gazdă. La suprafață este prezent antigenul viral (DHBsAg). În
interior se găsește nucleocapsida ce este formată din “core” viral, ce constituie DHBcAg și
AND ce îl înconjoară, și polimeraza virală. Genomul este format din ANDdc, dispus circular,
format din 3000 perechi de baze [10].
Virusul se replică în tractusul intestinal al rațelor, fără ca acestea să prezinte vreun semn
clinic de boală. Mai mult, virusul este prezent în fecale la titruri ridicate, dar fără a se produce

229
un nivel detectabil de anticorpi. Prin tehnici de imunofluorescență s-a demonstrat că celulele
țintă pentru replicarea virală la rațe sunt celulele epiteliale columnare care formează criptele în
intestinul gros, în special în colon. Virusul hepatitei B (HBV) a fost demonstrat în celulele
epiteliale ale ductului biliar (BDEC) în timpul infecției cronice. Persistența virusului în BDEC
poate juca un rol important în patogeneza bolii (Nicoll et al., 1997). După infecția primară,
rațele rezistă la reinfecție cu virusul de rață pentru cel puțin 28 de zile, însă la 46 de zile devin
susceptibile la reinfecție. Se menționează că infecția este rapid restricționată printr-un răspuns
imun secundar, reflectat în producerea unui titru ridicat de anticorpi după reinoculare [10].
Clinic, boala evoluează fără manifestări semnificative. La boboci se pot constata leziuni
hepatice cu caracter inflamator, dar și la aceștia boala este frecvent urmată de vindecare și auto-
sterilizare. Anatomopatologic, la unele rațe se constată carcinom hepatocelular multicentric și
ciroză (Omata et al., 1983); (Yang et al., 1992).
Diagnosticul se bazează în special pe detectarea unui antigen specific DHBV, prin
testele ELISA și ID cu ajutorul serurilor mono- și policlonale. Se poate practica reproducerea
experimentală efectuată pe rațe domestice (Marion et al., 1984). A fost dezvoltată și o metodă
RT-PCR, care se poate utiliza ca test sceening, fiind un test rapid și specific (Yang et al., 2008).
Pentru imunoprofilaxie s-au produs vaccinuri comerciale, atât din categoria vaccinuri
vii atenuate (Kang et al., 2010), cât și vaccinuri inactivate în suspensie uleioasă, care sunt
recomandate în crescătoriile în care sunt contraindicate vaccinurile vii (Gogh et Spackman,
1981). Vaccinurile preparate pe ouă embrionate de rață au o mai bună imunogenitate
comparativ cu cele produse pe ouă embrionate de găină (Gogh et Spackman, 1981).

Bibliografie

1. Gough R. E., Spackman D., (1981) Studies with inactivated
duck virus hepatitis vaccines in breeder ducks. Avian Pathol.,
10(4): 471-479;
2. Kang M. S., Jang H., Kim M. C., Kim M. J., Joh S. J., Kwon
J. H., Kwon Y. K., (2010) Develop-ment of a stabilizer for
lyophilization of an attenuated duck viral hepatitis vaccine.
Poult. Sci., 89(6): 1167-1170;
3. Lee J. Y., Culvenor J. G., Angus P., Smallwood R., Nicoll A.,
Locarini S., (2001) Duck hepatitis B virus replication in primary
bile duct epithelial cells. J. Virol., 75(16), p. 7651-7661;
4. Marion P. L., Knight S. S., Ho B. K., Guo Y. Y., Robinson
W. S., Popper H., (1984) Liver disease associated with duck
hepatitis B virus infection of domestic duks. PNAS, 81(3), p.
898-902;
5. Nicoll A. J., Angus P. W., Chou S. T., Luscombe C. A.,
Smallwood R.A., Locarnini S.A., (1997) Demonstration of
duck hepatitis B virus in bile duct epithelial cells: implication for
pathogenesis and persistent infection. Hepatology, 25(2): 463-9;
6. Omata M., Uchiumi K., Ito Y., Yokosuja O., Mori J., Terao
K., Wei-Fa Y., OʹConnell A.P., London W.T., Okuda K.,
(1983) Duck hepatitis B virus and liver diseases.
Gastroenterology, 85(2): 260-270.
7. Sprengel R., Kaleta E. F., Will H., (1988) Isolation and
characterization of a hepatitis B virus endemic in heros. Journal
Virology, 62(10), p. 3832-3839;
8. Yang G.X., Wang Q.Y., Jin Y.N., Chi B.R., Li J.M., Ye W.F.,
(1992) Duck hepatitis B virus infection and duck hepatocellular
carcinoma. Chin Med. J. (Engl), 105(3): 217-226.
9. Yang M., Cheng A., Wang M., Xing H., (2008) Development
and application of a one-step real-time Taqman RT-PCR assay
for detection of Duck hepatitis virus type-1. J. Virol. Methods.,
153(1): 55-60;
10. *** Duck hepatitis B virus.
http://en.wikipedia.org/wiki/duck_hepatitis_B_virus

230
 22. Familia PAPILLOMAVIRIDAE

 Dimensiuni 45-55 nm, formă sferică, neanvelopate.

100 nm  Capsida cu simetrie icosaedrică, 72 de capsomere.

 Genom ADNdc, circular, mărimea de 7-8 kpb.
 Tropism pentru epitelii (epiteliotrope).
 Se izolează de la oameni și numeroase specii de
mamifere (inclusiv marine), păsări, reptile și amfibieni.
 În cadrul familiei sunt incluse mai multe genuri notate
cu literele alfabetului grecesc: Alfa-,Beta-, Delta-,
Epsilon-, Gamma-, Iota-, Kappa-, Lamda-, Mu-, Nu-,
Omicron-, Pi-, Teta-, Xi-, Zeta-virus.

Vor fi descrise în continuare cele mai importante dintre virusurile papilomatoase,

întâlnite la animale, fără a face o prezentare pe genuri, datorită faptului că o aceeași specie de
animale poate fi infectată de virusuri ce aparțin unor genuri diferite.

22.1.1. Virusul papilomatozei bovine

Bovine papillomavirus (BPV)

La bovine sunt descrise mai multe tipuri de virusuri papilomatoase (1-13), ce sunt
încadrate taxonomic în genurile: Delta-, Epsilon- și Xi-papillomavirus.
Ecologie. Papilomavirusurile sunt larg răspândite în populația de bovine, acestea
reprezentând sursa și rezervorul natural de infecție. Virusul afectează bovinele de toate
vârstele, mai sensibile fiind cele tinere cu vârsta cuprinsă între 3 luni și 3 ani (Otter et Leonard,
2003). În transmiterea bolii un rol important îl au insectele hematofage, mai ales cele din
genurile Stomoxis și Aedes. Diverse obiecte contaminate cum sunt lanțurile, căpestrele, diverse
frânghii ce servesc la legare, alte instrumente tăioase sau ascuțite, pot crea porți de intrare și
transmite virusul (Rodriguez-Lainz et al., 1999); (Berrier, 2002). Boala pare a fi răspândită pe
tot globul, dar este mai frecvent întâlnită în țările de pe continentele european, american și
asiatic. La noi în țară boala evoluează de o manieră sporadică, mai rar ca focare endemice, fiind
descrisă de mai mulți autori. Transmiterea de la vite la oameni a fost suspectată în baza
incidenței ridicate de papiloame la măcelari. Totuși, virusul izolat de la acești oameni, nu pare

231
a avea vreo relație cu nici unul din virusurile bovine. Se menționează că nu toate vitele
purtătoare de virus prezintă și papiloame (Morter et Horstman17).
Rezistență. Virusul prezintă o rezistența variabilă la diverși factori de mediu. La 56oC
rezistă cca 6 ore, iar la 100oC este distrus în mai puțin de 10 minute. Este inactivat de razele
UV și dezinfectantele obișnuite. În ser fiziologic glicerinat se conservă timp de 4 ani.
Morfologie. Particulele virale mature au dimensiuni de 50-55 nm, simetrie icosaedrică,
cu genom ANDdc, mărimea de 7,3-8 kb, fiind o singură moleculă circulară asociată cu histone
celulare (proteine nucleare bazice). Nu are înveliș pericapsidal, dar are însușiri hemaglutinante.
În structură s-au evidențiat proteinele structurale L1 și L2.
Cultivare. Se face pe ouă embrionate, culturi celulare și pe animale de experiență. În
culturile celulare (fibroblaste de pui, celule epiteliale de conjunctivă, celule miocardice fetale
bovine) virusul induce efect citopatic, cum ar fi transformarea celulelor epiteliale conjunctivale
în celule de tip fibroblastic. S-a constatat inducerea unui efect transformant în culturi de celule
de șoarece sau hamster după inoculare cu virusul papilomatozei bovine. În cazul ouălor
embrionate, s-a reușit efectuarea de pasaje în serie, prin inoculare pe m.c.a., care îi conservă și
însușirile hemaglutinante (Răpuntean, 2005).
Antigenitate. Tipurile de virus par să fie distincte antigenic întrucât imunitatea instalată
față de un tip, nu conferă rezistență față de alte tipuri. Din acest punct de vedere se diferențiază
două subgrupe majore notate A și B. În funcție de tipurile de virus și leziunile produse
(papiloame sau fibropapiloame), răspunsul imun este sistemic, cu formarea de anticorpi
specifici ce se pot evidenția prin reacții serologice (SN, RFC, ID), dar și un răspuns imun
celular, care are un rol important în regresia papiloamelor în urma rezecției acestora.
Patogeneză. Virusul pătruns în organism prin leziuni cutanate, se multiplică inițial în
celulele epiteliale locale. Acidul nucleic viral se integrează în genomul celular inducând
proliferarea de tip tumoral a celulelor epiteliale și conjunctivale. În timpul transformării
celulare induse de prezența virusului, diferite căi celulare sunt activate sau alterate, cum ar fi
metabolismul acidului arahidonic, care pare să joace un rol important în dezvoltarea tumorală.
Acest proces se corelează cu prezența unui factor de creștere derivat din trombocite.
Fibropapiloamele produse de tipurile 1, 2 și 5, au o parte centrală fibroasă, învelită de un strat
de o grosime variabilă, format din celule epiteliale scvamoase, care la exterior sunt hiper-
cheratinizate. În contrast, tipurile 3, 4 și 6, produc leziuni epiteliale fără proliferare
fibroblastică. În general fibropapiloamele persistă timp de 4 la 6 luni, înainte de a regresa
spontan, cu mențiunea că regresia se poate observa simultan la mai multe papiloame
(Rodriguez-Lainz et al., 1999). În fazele timpurii ale multiplicării virale, este indusă hiperplazia

232
celulară, ca rezultat al creșterii diviziunii celulelor bazale și întârzierea maturării keratinocitelor
din stratul spinos (acantoză). Masele celulare fuzionează în numeroasele extensii papilare și
conțin multe celule cu citoplasma clară. În fazele tardive sunt detectate particule virale, mai
întâi, în celulele stratului spinos. Efectele citopatice specific virale sunt mai pronunțate în
stratul granular. Particule virale sunt găsite în nuclei, frecvent organizate în mase paracristaline.
BPV-4 și BPV-2 induc formarea de papiloame ale vezicii urinare și a tractusului digestiv în
corelație cu o anumită alimentație (Campo, 1997). S-a observat că papiloamele deveneau
maligne numai în arealele în care vitele erau hrănite sau pășunau pe terenuri cu ferigă
(Pteridium spp.) (Roperto et al., 2008).
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “papilomatoza bovină“. Sunt mai
susceptibili la boală vițeii până la vârsta de 2 ani, rareori îmbolnăviri se constată peste această
vârstă. Virusurile pătrund în organism la nivelul unor leziuni cutanate. Este posibilă și
transmiterea sexuală. Perioada de incubație variază în limite largi. În infecția experimentală
aceasta este cuprinsă între 30 zile și 10 săptămâni, iar în cea naturală între 1-6 luni. În
localizarea cutanată (frecventă la bovinele sub 2 ani), se constată apariția de papiloame pe toată
suprafața pielii, dar mai frecvent pe cap și pe gât. Formațiunile tumorale sunt de mărimi diferite,
au aspect neregulat, poli-lobate, ramificate sau de alte aspecte. În papilomatoza mucoaselor
apar vegetații coraliforme pe mucoasa faringelui și a esofagului sau pe mucoasa cavității
bucale. Se mai descrie o papilomatoză genitală și mamară (Răpuntean et al., 2014).
Diagnostic. În formele externe se precizează ușor, pe baza aspectelor anatomo-clinice.
Stabilirea naturii virale și a tipurilor de virus, se face numai prin investigații de laborator.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusurilor pe culturi celulare, îndeosebi
celule diploide conjunctivale de bovine. Consecutiv multiplicării virusului se observă trans-
formarea celulelor, din aspect poligonal devin alungite, fusiforme, cu dezvoltare stratificată.
La microscopia electronică se pot evidenția particule virale.
- Examen histopatologic. Se evidențiază o hiperplazie conjunctivală de tip colagenos,
cu un epiteliu care suferă un proces de cornificare exagerată. În stratul spinos sunt dominante
celule degenerate, cu vacuole citoplasmatice și incluzii bazofile intranucleare. Stratul cornos
apare intens hipercheratinizat (Țogoe et Voloșeniuc, 2012).
- Examen imunologic. Se pot efectua teste de evidențiere a răspunsului imun mediat
celular și mediat umoral pentru evidențierea anticorpilor neutralizanți.
Imunoprofilaxie. Se poate face cu vaccinuri inactivate prin fenol sau formol, preparate
din triturate de papiloame recoltate de la animale bolnave. Vaccinări profilactice s-au efectuat
cu preparate comerciale formolizate, obținute din omogenizate de fibropapiloame bovine care

233
se aplică intradermic (Mateș et al., 1997); (Lešnik et al., 2000). La animalele vaccinate se
constată o incidență scăzută a papiloamelor și rezistența lor la inoculări experimentale,
efectuate intradermic sau prin scarificare. Vaccinarea cu capside proteice obținute prin
tehnologia ADN recombinat ca și vaccinuri multimerice, au dat rezultate încurajatoare, însă
vaccinurile trebuie să conțină multiple sorturi proteice din diverse tipuri de virus (Gaukroger
et al., 1996); (Jagu et al., 2011).

22.1.2. Virusul papilomatozei ecvine

Equine papillomavirus (EPV)

Virusul specific ecvinelor (EVP-1) este încadrat taxonomic în genul Zetapapilloma-

virus. Unele date menționează existența la cal a două tipuri: EPV-1 asociat cu producerea de
papiloame pe bot și picioare și EPV-2 asociat cu papiloamele genitale. Boala poate fi produsă
și de unele tipuri bovine (BPV-1 și BPV-2) (Chambers et al., 2003). Se îmbolnăvesc caii,
măgarii și catârii, boala fiind mai frecvent la tineretul în vârstă de 1-3 ani.
Transmiterea infecției se realizează prin contact direct și este favorizată de supra-
aglomerarea din adăposturi și prezența de microleziuni cutanate, cauzate în special prin țesălat.
Au fost raportate cazuri de papilomatoză congenitală cutanată (Garma-Aviña et al., 1981);
(White et al., 2004).
Clinic, boala are evoluție cronică, benignă și sunt descrise următoarele forme:
- Papilomatoza cutanată. Se constată apariția de papiloame în zonele cu piele fină:
pleoape, buze, nas, fața internă a urechilor, fața internă a coapselor, jarete, glanda mamară și
organele genitale. Numărul papiloamelor este variabil, uneori de câteva sute, extinse mai
accentuat pe anumite zone anatomice, uneori pe întreaga suprafața a corpului (Răpuntean et
al., 2014). Dimensiunile sunt variabile, de la 1 cm până la mai mulți centimetri, având aspectul
unor tumorete mici, cenușii, rotunde, turtite sau ascuțite, izolate sau confluente, pediculate sau
cu bază largă de prindere, circumscrise, dispuse izolat sau în șiruri, sau au aspectul unor mase
cornoase cu suprafața neregulată, rugoasă. Datorită pruritului, animalele se scărpină, ceea ce
determină sângerarea leziunilor (Vlăduțiu 1966). Unele papiloame (mai ales cele din regiunea
organelor genitale) pot avea dimensiuni mari, voluminoase sau au aspectul unor noduli mici,
numeroși, cu aspect de fibropapiloame (Gardiner et al., 2008); (Knight et al., 2011). La cele
mai multe cazuri, în decurs de 1-9 luni (în medie 3-4 luni), tumorile regresează până la
dispariție, fără să rămână leziuni. Dacă îndepărtarea papiloamelor se face chirurgical rămân în
loc cicatrici.

234
 - Fibropapilomul digital. Se constată apariția de proliferări rotunde localizate pe pielea
chișiței, bulbii călcâielor și dermul furcuței (Țogoe et Voloșeniuc, 2012); (Quinn et al., 2007).
- Sarcoidoza. Este produsă de papilomavirusurile bovine, mai frecvent fiind implicat,
BPV-1 (Amtmann et al., 1980); (Finaly et al., 2012). Evoluează ca o tumoră cutanată de natură
fibroblastică, localizată frecvent la nivelul membrelor, capului și gâtului și mai rar cu extindere
în alte regiuni corporale. Poate avea o creștere verucoasă, sesilă, cu suprafața uscată cornoasă
sau conopidiformă (Baba, 2002). Nu pare să se transmită de la cai bolnavi la cai sănătoși prin
contact direct (Chambers et al., 2003).
Diagnostic. Se stabilește pe baza aspectelor clinice. Clarificarea etiologică se poate
face numai prin examene de laborator (vezi papilomatoza bovină). Prin examen histopatologic
se poate preciza tipul leziunilor. ADN-ul viral se poate identifica în țesuturile afectate prin
tehnici de imunohistochimie, hibridizare in situ și PCR.
Profilaxie specifică. Se pot prepara vaccinuri din triturate de papiloame. Se poate
aplica și vaccinoterapia. Stimularea răspunsului imun mediat celular, prin injecții de substanțe
cu rol de imunomodulatori, determină grăbirea procesului de vindecare. S-a constatat regresia
sarcoidelor, în totalitate sau parțial, după injectarea intralezională a unei emulsii în care s-a
încorporat BCG (Bacillus Calmette-Guerin) (Vanselow et al., 2010). Rezultat favorabil s-a
obținut și prin folosirea cisplatinei (Finlay et al., 2012).

22.1.3. Virusul papilomatozei câinelui

Canine oral papillomavirus (COPV)

Virusul este încadrat taxonomic în genul Lambdapapillomavirus. Îmbolnăviri sunt

descrise la câini, dar și la carnivore sălbatice: coioți și lupi (Trainer et al., 1968); (Samuel et
al., 1978). Boala evoluează cu următoarele localizări (Răpuntean, 2005).
- Localizarea bucală. Se întâlnește la câinii sub vârsta de 2 ani și se manifestă prin
apariția de papiloame pe marginea buzelor sau în cavitatea bucală, pe mucoasele linguală,
gingivală, palatină, faringiană și laringiană. Inițial, leziunile sunt netede, albicioase, ușor
proeminente, dar în timp suprafața devine aspră cu aspect conopidiform. Numărul și
dimensiunile papiloamelor sunt variabile. În general, au tendință de creștere în decurs de 4-6
săptămâni. Când papiloamele sunt numeroase, animalele bolnave refuză hrana, prezintă
salivație, slăbesc și pot prezenta alte manifestări secundare în funcție de localizarea și
extinderea leziunilor (Carnațiu et al., 1982).

235
 - Localizarea oculară. Apare la câinii între 6 săptămâni și 4 ani, papiloamele fiind
localizate dominant pe marginea pleoapelor, pe conjunctivă sau cornee, obișnuit unilateral. În
funcție de mărimea lor determină tulburări de vedere. Papiloame pe pleoape pot să apară la
câinii tineri (papilomatoza juvenilă) sau ca o leziune solitară la câinii bătrâni.
- Localizarea cutanată. Se întâlnește la câinii vârstnici, mai ales din rasele Cocker
spaniol și Kerry blue terrier. Boala se caracterizează prin apariția pe pielea feței, gâtului,
membrelor posterioare, a cozii, a unor formațiuni solitare sau multiple, albicioase sau cenușii
cu dimensiuni de 0,5 cm cheratinizate.
- Localizarea genitală. Se evidențiază formațiuni papilomatoase pe mucoasa penisului,
către baza acestuia, având aspectul unor vegetații mici, roșii, moi, pediculate sau sesile,
frecvent sângerânde. Câinii bolnavi prezintă o secreție mucopurulentă sau sangvinolentă care
se scurge permanent din furou. Din cauza iritației continue, animalul are prurit și se linge
insistent. Prin tragerea penisului din furou, papiloamele se evidențiază cu ușurință. Boala se
transmite și la femele în timpul împerecherii (Vlăduțiu, 1966); (Carnațiu et al., 1982).
Diagnostic. Se stabilește prin examen clinic, examen virusologic (imunofluorescență,
microscopie electronică), examen histopatologic pentru evidențierea incluziilor intranucleare.

22.1.4. Virusul papilomatozei felinelor

(Feline papillomavirus)

Virusul ce afectează felinele este încadrat în genul Lambdapapillomavirus. Secvențe

virale au fost identificate în leziuni proliferative cutanate de la pisici domestice, dar și de la
variate felide sălbatice. Unele din aceste secvențe virale au fost desemnate ca Felis domesticus
papillomavirus type 2 (FdPV-2) și acestea sunt asociate cu plăci dermale și carcinoame cu
celule scvamoase (Mundai et al., 2008). Sunt afectate mai frecvent pisicile tinere sau cele mai
bătrâne pe fond de imunosupresie. Pisicile cu pielea nepigmentată par să fie mai sensibile.
Leziunile au aspect de tumori și apar mai frecvent pe piele, fiind localizate pe cap, ceafă și
picioare, dar pot apărea în oricare parte a corpului. Ele sunt de mărimi diferite de culoare
cenușie și au suprafață plană sau neregulată de aspect conopidiform (sarcoid). De asemenea,
tumorile, pot să se formeze pe buze, în cavitatea bucală și pe limbă. În astfel de cazuri, în
funcție de mărimea și localizarea lor, pisicile pot prezenta inapetență, tulburări de prehensiune,
de masticație și de deglutiție, salivație abundentă, uneori amestecată cu sânge.
Se pot constata și tulburări respiratorii. Frecvent se produc metastaze, cu aspect invaziv
carcinomatos, îndeosebi pe fond de imunosupresie. În astfel de cazuri pisicile slăbesc și

236
prezintă o simptomatologie poliformă, în funcție de localizarea și extinderea leziunilor
(Howington, 2010). Cazuri de îmbolnăviri sunt descrise și la felide sălbatice: râs (Wolfe et
Spraker, 2007); leu asiatic (Phillips et al., 1996).
Diagnosticul se stabilește prin examen clinic în formele cutanate și bucale, iar în cazul
metastazelor se va efectua examen histopatologic (aspect de carcinom scuamos multicentric,
sau se evidențiază proliferări limfoblastice) (Baba, 1996). Se pot efectua și teste imunologice
de evidențierea a anticorpilor specifici, cât și evidențierea de secvențe virale prin PCR.

Bibliografie

1. Amtmann E., Müller H., Sauer G., (1980) Equide Conective
Tissue Tumors Contain Uninintegrated Bovine Papilloma Virus
DNA. J. Virol., 35(3): 962-964;
2. Baba A. I., (1996) Diagnostic necropsic veterinar. Editura
Ceres, București, p. 239-240;
3. Baba A. I., (2002) Oncologie comparată. Editura Academiei
Române, București, p. 142-143;
4. Berrier J. Randall (2002) Warts (Papillomatosis) in Cattle.
Veterinarian’s Corner, 2(4): www.colorado-
serum.com/vets/vol_
5. Campo M. S., (1997) Bovine papillomavirus and cancer. Vet.
J., 154(3): 175-188;
6. Carnațiu E., Dabija Gh., Stoenescu D., (1982) Patologie
canină. Editura Ceres București, p. 114;
7. Chambers G., Ellsmore V. A., O’Brien P. M., Reid S. W. J.,
Love S., Campo M. S., Nasir L., (2003) Association of bovine
papillomavirus with the equide sarcoid. J. Gen. Virol., 84(5):
1055-1062;
8. Finlay M., Yuan Z., Morgan M. I., Campo M. S., Nasir L.,
(2012) Equide sarcoids: Bovine Papillo-mavirus type 1
transformed fibroblasts are sensitive to cisplatin and UVB
induced apopotosis and showaberant expression of p53. Vet.
Rec., 43: 81;
9. Gardiner W. D., Teifke P. J., Podell K. B., Kamstock A. D.,
(2008) Fibropapilloma of the Glands Penis a Horse. J. Vet.
Diagn., 20(6): 816-819;
10. Garma-Aviña A., Valli V. E., Lumsden J. H., (1981) Equine
congenital cutaneous papillomatosis: a report of 5 cases. Equine
Vet. J., 13(1): 59-61;
11. Gaukroger J. M., Chandrachud L. M., O’Neil B. W.,
Grindlay G. J., Knowles G., Campo M. S., (1996) Vaccination
of cattle with bovine papillomavirus type 4 L2 elicits the
production of virus-neutralizing antibodies. J. Gen. Virol., 77(Pt
7): 1577-1583;
12. Howington P., (2010) Papillomatosis in cats: Symptomes and
treatments. Pets & Animals. www.critters360.com/index.php-
in-cats
13. Jagu S., Malandro N., Kwak K., Yuan H., Schlegel R.,
Palmer K. E., Hun W. K., Campo M. S., Roden R. B., (2011)
A multimeric L2 vaccine for prevention of animal
papillomavirus infections. Virology, 420(1): 43-50;
14. Knight C.G., Munday J.S., Rosa B.V., et al., (2011) Persistent,
widespread pappilloma formation on penis of a horse: a novel
presentation of equine papilloma virus type-2 infection. Vet.
Dermatol., 22: 570-574;
15. Lešnik F., Bireš J., Suli J., et al., (2000) Auto-vaccination and
metabolic profiles at bovine papillomatosis. Slovensky Vet., 24,
(6); 290-294;
16. Mateș N., Baba A. I., Răpuntean Gh., (1997) Cercetări
morfoclinice, morfo-chimice și terapeutice în papilomatoza
bovină. Cong. VII-lea de Med. Vet., Voineasa-Vâlcea, p. 27;
17. Morter R. L., Horstman Larry. Cattle Warts Bovine
Papillomatosis.
www.agcom.purdue.edu/AgCom/Pubs/VY/VY-58.html;
18. Munday J.S., French A.F., Peters-Kennedy J., Howe L.,
(2008) Amplification of papillomaviral DNA sequences form a
high proportion of feline cutaneous in situ and invase squamous
cell carcinomas using a nested polymerase chain reaction. Vet
Dermatol.,19: 259-263.
19. Otter A., Leonard D., (2003) Fibro-papillomatosis outbreak in
calves. Vet. Rec., 153(18), p. 570-571;
20. Phillips L. G., OʹBrien S. J., Jenson A. B., Burk R. D., Ranst
M. V., (1996) Papillomavirus associated focal oral hyperplasia
in wild and captive Asian lions (Panthera leo persica). Journal
of Zoo and Wildlife Medicine, 27: 61-70;
21. Quinn P. J., Markey B. K., Carter M. E., Nonnelly W. J.,
Leonard F. C., (2007), Veterinary Microbiology and Microbial
Disease. Blackwell Publishing, 327-330;
22. Răpuntean Gh., (2005) Infecții produse de virusuri din familia
Papillomaviridae: în Boli Virotice și Prionice ale Animalelor
(coord. Moga Mânzat R.). Editura Brumar, Timișoara, p. 118-
128;
23. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Papilloma-
viridae: în Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama,
Cluj-Napoca, p. 479-493;
24. Rodriguez-Lainz A., Melendez-Retamal P., Hird David W.,
Read Deryck H., Walker Richard L., (1999) Farm and host-
level risk factors for pappilomatous digital dermatitis in Chilean
dairy cattle. Preventive Veterinary Medicine, 42: 87-97;
25. Roperto S., Brun R., Paolini F., Urraro C., Russo V., et al.,
(2008) Detection of bovine papillomavirus type-2 in the
peripheral blood of cattle with urinary bladder tumours: possible
biological role. J. Gen. Virol., 89(Pt 12): 3027-3033;
26. Samuel W. M., Chalmers G. A., Gunson J. R., (1978) Oral
papillomatosis in coyotes (Canis latrans) and wolves (Canis
lupus) of Alberta. J. Wildl. Dis., 14: 165-169;
27. Țogoe I., Voloșeniuc M., (2012) Papillomaviroze: în Tratat de
Boli Infecțioase ale Animalelor, Viroze și Boli Prionice, (coord.
Perianu T.,), Editura Universitas XXI, Iași, p. 574-583;
28. Trainer D. O., Knowlton F. F., Karstad L., (1968) Oral
papillomatosis in the coyote. Bulletin of the Wildlife Disease
Association, 4: 52-54;
29. Vanselow B. A., Abetz I., Jakson A. B. R., (2010) BCG
emulsion immune-therapy of equine sarcoid. Equine Vet. J.,
20(6): 444-447;
30. Vlăduțiu O., (1966) Patologia chirur-gicală a animalelor
domestice, Editura Academiei Române, vol. II, p. 302-304;
31. White K. S., Fuji R. N., Valentine B. A., Bildfell R. J., (2004)
Equine congenital papilloma: patholo-gical findings and results
of papillomavirus immune-histochemistry in five cases. Vet.
Dermatol., 15(4): 240-244;
32. Wolfe L. Lisa, Spraker R. T., (2007) Oral papillomatosis in
Canada Lynx (Lynx canadensis). J. Wildl. Dis., 43(3): 731-733.

237
 23. Familia ADENOVIRIDAE

 Dimensiuni 90-120 nm, formă sferică, neanvelopate.

100 nm
 Capsidă cu simetrie icosaedrică (T=25), 252 capsomere.
 Genom ADNdc, monopartit, liniar, mărimea 35-36 kb.
 Afinitate pentru țesuturile adenoide (adeno=glandă)
 Sunt prezente la numeroase specii de mamifere, păsări,
amfibieni și pești, la care determină o gamă foarte variată de
afecțiuni, manifestate prin tulburări generale, digestive,
respiratorii, conjunctivale.
 În cadrul familiei sunt incluse 5 genuri: Mastadenovirus,
Atadenovirus, Aviadenovirus, Siadenovirus, Ichtadenovirus.

23.1. Genul MASTADENOVIRUS

23.1.1. Virusul hepatitei canine și encefalitei vulpilor

Infectious canine hepatitis and fox encephalitis virus (CAV-1)

Ecologie. Virusul afectează în deosebi câinii și vulpile, dar infecții au fost descrise și
la lupi (Lupus familiaris), coioți (Canis latrans), sconcși (Mephitis mephitis), câini africani
(Lycaon pictus) și urși (Ursus arctos). Infecție a fost descrisă și la nutrie (Lutra lutra) (Park et
al., 2007). În difuzarea virusului pot interveni și ectoparaziții. Cățeii și puii de vulpe, între 2-6
luni, prezintă sensibilitatea maximă. Consecutiv localizării în rinichi, virusul se elimină prin
urină un timp îndelungat, aproximativ 9 luni. Un rol important în menținerea virusului revine
purtătorilor sănătoși, care pot găzdui și elimina virusul timp de 5-9 luni. Trebuie menționat, de
asemenea, rolul animalelor sălbatice ca rezervoare naturale de menținere a virusului.
Investigațiile serologice pe populații de vulpi roșii, au evidențiat o prevalență de 19%
(Thompson et al., 2002) și de 9% la vulpi gri (Amundson et Yuill, 1981).
Rezistență. Virusul are o rezistență relativ ridicată la acțiunea factorilor fizici și
chimici. La temperatura de 56oC se inactivează în 60 de minute. Pe unele materiale (saci, paie,
gunoi, diverse obiecte) și în acele de seringă poate supraviețui 3-11 zile. La uscăciune poate
rezista chiar 9 ani. Antisepticele obișnuite îl distrug în câteva minute. Este rezistent la eter,
cloroform, alcool, fenol.

238
 Morfologie. Virusul are simetrie icosaedrică, cu dimensiuni de 55-80 nm. Genomul
este format din ADNdc, ce are o mărime de 36-44 kb. Virusul are însușiri hemaglutinante față
de hematiile mai multor specii. Are capacitatea de a forma incluzii, localizate intranuclear în
hepatocite, dar și în alte organe, denumite incluziile Rubarth.
Cultivare. Se cultivă și pe culturi celulare renale și testiculare de câine, dihor, bursuc,
porc și cobai. O bună cultivare se obține pe linia MDCK (Morrison et al., 1997); (Tham et al.,
1998). În culturi produce efect citopatic caracteristic adenovirusurilor, cu formarea de incluzii
intranucleare. Virusul se cultivă pe oul embrionat de găină, prezența lui în lichidul alanto-
amniotic se evidențiază prin reacția de hemaglutinare, folosind globulele roșii de câine, porc și
păsări.
Antigenitate. Virusul CAV-1 este înrudit antigenic cu CAV-2, dar nu sunt identice. Nu
prezintă fenomenul de pluralitate antigenică, întâlnit la alte adenovirusuri. În organismele
infectate se formează anticorpi precipitanți, fixatori de complement și hemaglutino-inhibanți.
Patogeneză. Pătrunderea virusului în organism se realizează obișnuit pe cale
transcutanată (ace de seringă, leziuni chirurgicale, insecte hematofage), dar și pe căile
digestivă, respiratorie și conjunctivală. Se multiplică mai întâi în amigdale și plăcile Peyer,
apoi difuzează în sânge realizând viremia. Are tropism pentru endoteliile vasculare,
multiplicându-se cu predilecție în ficat la câine și encefal la vulpe, dar și în alte țesuturi (rinichi,
splină, pulmoni). Afectarea endoteliilor vasculare se află la baza producerii de exsudate,
infiltrații seroase și leziuni hemoragice și chiar necrotice. Datorită leziunilor hepatice apar
fenomene care duc la coagulare intravasculară diseminată și se creează condiții pentru
producerea icterului. La cca 20-25% din câinii afectați, virusul din sânge pătrunde în umoarea
apoasă și se multiplică în endoteliul celulelor corneene. Uveita și edemul corneei se dezvoltă
din a 7-a zi de la infecție, ceea ce corespunde cu apariția anticorpilor neutralizanți și a
complexelor imune circulante (Wright, 2008). Acestea prezintă chimiotactism pentru celulele
inflamate din camera anterioară a ochiului și endoteliul cornean. Fărâmițarea endoteliului
cornean intact cauzează îngroșarea și edemațierea stromei corneene. Uveita și edemul cornean
sunt complicațiile frecvente datorate destrucțiilor endoteliale masive. Se menționează că tulpini
atenuate sau virulente ale adenovirusului canin produc reacții de hipersensibilitate cu localizare
renală (nefrită intersițială), probabil de tip IV și oculară (uveită și edem cornean) de tip III prin
complexe imune (Wright, 2008). Leziunea oculară este tranzitorie, dar uneori poate să
determine defecte oculare permanente (Wright, 2008). Unele tulpini au tropism pentru aparatul
respirator, particulele virale fiind identificate în țesuturile aparatului respirator, provocând

239
pneumonie interstițială și evidențierea de incluzii intranucleare în celulele epiteliale nazale,
mucoasa bronhială ca și septurile alveolare (Swango et al., 1970).
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “hepatita infecțioasă canină -
encefalita vulpilor” sau “boala lui Rubarth”. Perioada de incubație este de 4-9 zile.
- La câine boala are o evoluție acută, prezentând ca simptome caracteristice icter,
distensie abdominală, hemoragii pe mucoasa gingivală, cheratită parenchimatoasă difuză de
culoare albăstruie caracteristică. Unele animale prezintă tulburări digestive, cu sau fără fecale
hemoragice, tulburări nervoase (depresie, ataxie, accese convulsive, orbire) (Caudell et al.,
2005). Unele tulpini produc manifestări respiratorii ce variază în severitate, de la rinite la
bronhopneumonii fatale (Swango et al., 1970). Uneori se constată morți subite.
- La vulpe boala se manifestă prin conjunctivită de aspect icteric, stare de prostrație
profundă, ce alternează cu perioade de hipersensibilitate și crize epileptiforme, sfârșind prin
paralizii localizate sau generalizate (Răpuntean et al., 2014). Îmbolnăviri manifestate prin
conjunctivită, mucoase subicterice, diaree, leziuni hepatice și renale, cu evidențierea de incluzii
intranucleare în hepatocite, au fost descrise la vulpea roșie (Vulpes vulpes) și la vulpea gri
(Urocyon cinereoargenteus), produse de CAV-1 (Thompson et al., 2002); (Amundson et al.,
1981); (Gerhold et al., 2007).
Leziunile la câini și vulpi includ hepatită necroză severă, coagularea intravasculară
diseminată și vasculită, ultima care se manifestă ca encefalită și glomerulonefrită, cauzată de
replicarea virală în hepatocite și celule endoteliale vasculare (Walker et al., 2016).
Diagnostic. Confirmarea bolii se face prin examen virusologic, examen serologic (RFC
sau seroneutralizare), examen histopatologic (pentru evidențierea incluziilor intranucleare
oxifile din celulele hepatice) și bioproba pe căței, vulpi, coioți, șoareci și cobai. La acestea
virusul determină îmbolnăviri cu semne clinice identice cu cele din boala naturală. La șoarecii
și cobaii sugari, virusul determină febră, limfocitoză, hemoragii în viscere, iar în hepatocite se
evidențiază incluzii intranucleare. Tehnicile serologice ELISA și de biologie moleculară
(PCR/qPCR) se practică pentru a investiga rolul faunei sălbatice ca sursă de infecție pentru
speciile sensibile (Walker et al., 2016).
Imunoprofilaxie. Se realizează prin vaccinuri vii atenuate, obișnuit în vaccinuri mixte
contra principalelor boli la câine (vaccinuri bivalente, trivalente până la hexavalente). La noi
în țară compania ROMVAC produce vaccinurile Bivalent CH (câine, vulpe), pentru imunizare
contra jigodiei și hepatitei și Tetravalent LCPH, contra leptospirozei, jigodiei, parvovirozei și
hepatitei Rubarth [21].

240
 23.2. Genul AVIADENOVIRUS

23.2.1. Virusul sindromului căderii ouatului

Egg drop syndrome virus (EDS)

Ecologie. Virusul afectează găinile și prepelițele crescute în sisteme intensive, dar în

afara celor două specii, există posibilitatea afectării și a crescătoriilor de rațe și gâște domestice
(Das et al., 1992); [20]. Cercetările serologice din unele țări au evidențiat o prevalență ridicată
a virusului la rațele domestice (88,5% la rațe; 95,2% la boboci), și 23,9% la cele sălbatice (Cha
et al., 2013). Găinile ouătoare sunt receptive indiferent de vârstă. Se consideră că principala
sursă de infecție o constituie palmipedele domestice și sălbatice (rațele și gâștele), apreciate ca
„gazde primare ale virusului”, dar și alte specii de păsări de apă (Gulka et al., 1984); (Sicoe et
Herman, 2005); [20]. Virusul s-a izolat și de la alte palmipede: lișițe (Fulica americana) și
corcodei (specii din familia Podicipedidae). Anticorpi au fost evidențiați la următoarele specii:
pescăruși, bufnițe, berze, lebede, bibilici și porumbei [20]. La curci și fazani infecția a fost
reprodusă experimental, dar nu apare în condiții naturale (Sicoe et Herman, 2005).
Rezistența. Virusul este rezistent la agenți fizici și chimici și în consecință apar
dificultăți în distrugerea lui în mediul ambiant.
Morfologie. Virionul EDS are un diametru de 70-85 nm, genom ANDdc, mărimea de
36-44 kb, și se replică în nucleii celulelor infectate. Provoacă aglutinarea hematiilor de găină,
rață, gâscă, curcă, vrabie și porumbel.
Antigenitate. Din acest punct de vedere prezintă o foarte mare eterogenitate fiind
identificate peste 32 de serotipuri. Virionul are un antigen comun cu alte adenovirusuri, care se
pune în evidență prin seroneutralizare și inhibarea hemaglutinării. Anticorpii neutralizanți și
inhibo-hemaglutinanți apar după aproximativ 5 zile din momentul producerii infecției și
persistă o lungă perioadă. Anticorpii precipitanți apar mai târziu, aproximativ după 7 zile, dar
persistența lor este de scurtă durată.
Cultivare. Virusul EDS-76 poate fi izolat și multiplicat pe culturi celulare preparate
din hepatocite de embrion de găină, în care produce incluzii intranucleare, rotunjirea celulelor
și formarea de plaje (Zsák et Kisary, 1981). Cultivarea se poate face și pe ouă embrionate de
rață sau de gâscă, prezența multiplicării virusului se determină prin reacții de hemaglutinare.
Patogeneză. Principala cale de transmitere a virusului este calea verticală, oul fiind
contaminat atât pe exterior cât și în interior [20]. Se poate transmite și orizontal, pe cale orală,
prin apă contaminată. Calea respiratorie a fost demonstrată experimental prin injectare intra-

241
traheală la boboci (Ivanics et al., 2001). Se menționează ca posibilă transmiterea iatrogenă (prin
injecții) și considerată posibilă prin insecte. Virusul rămâne în stare de latență în organismul
păsărilor infectate până la maturitatea sexuală și atingerea vârfului de ouat. În transmiterea
orizontală principala sursă de contaminare o reprezintă fecalele păsărilor infectate provenite de
la exemplare care au fost deja infectate in ovo. Trecerea de la faza de latență în faza de
multiplicare exponențială (viremie) este strâns legată de starea de „hiperestrogenie” odată cu
atingerea maturității sexuale. În baza datelor rezultate din cercetările experimentale se arată că
virusul se localizează și se multiplică la nivelul mucoasei nazale apoi, în 3-4 zile trece în sânge
și lichidele extracelulare și se multiplică în țesuturile limfoide, în principal în timus și splină,
și în celulele epiteliale ale oviductului. La 7-20 de zile după momentul producerii infecției,
virusul se multiplică masiv în celulele glandelor care secretă coaja oului, fiind perturbat, în
deosebi, procesul secreției de carbonat de calciu care intră în structura solidă a cojii oului.
Păsările infectate excretă virusul EDS-76 și în cazul unui titru crescut de anticorpi în sânge
(Sicoe et Herman, 2005).
Infecția naturală. Boala este mai frecventă la păsările ouătoare tinere la vârsta de 22-
30 de săptămâni. Perioada de incubație este apreciată la 7-17 zile în cazul transmiterii
orizontale și de 3-4 zile la boboci în condiții experimentale (Ivanics et al., 2001). Clinic se
constată producerea de ouă anormale, care au coaja deformată, depigmentată, fragilă (se sparg
foarte ușor), ouă fără coajă (ouă în pieliță), ouă mici și cu albuș apos, cât și sporirea cantității
de mucus în cloaca păsărilor afectate. În anul 2001 s-a descris o izbucnire de îmbolnăviri la
boboci de gâscă, de 4-20 de zile, care a evoluat prin simptome respiratorii severe (anorexie,
depresie, strănut, tuse și raluri). Cu virusul izolat boala a putut fi reprodusă experimental pe
pui de o zi (Ivanics et al., 2001); [20].
Diagnostic. Confirmarea trebuie făcută obligatoriu prin examene de laborator,
examinând ouă, probe de țesuturi (segmente anatomice ale oviductului), fecale și sânge.
- Izolarea virusului. Se poate face în primele 15 zile de la debutul bolii, din mucoasa
nazofaringiană, fecale, oviduct, pe diferite substraturi de cultură în care se constată efect
citopatic cu prezența de incluzii intranucleare. În cazul ouălor embrionate prezența virusului se
evidențiază prin HA și IHA cu un monoser specific antivirus EDS-76. Identificarea virusului
în materialul patologic se poate face și prin imunofluorescență.
- Evidențierea de antigene virale se poate face prin PCR sau tehnici ELISA (captură)
și imunofluorescență (Dhinakar et al., 2003).
- Examen serologic. Se urmărește identificarea anticorpilor prin diferite reacții
imunologice: IHA, ELISA, SN (pe ouă embrionate sau pe culturi), AGID.

242
 - Examen histopatologic. Are importanță evidențierea de incluzii intranucleare în
celulele secretorii de la nivelul oviductului.
- Infecție experimentală. Ouă care prezintă modificări caracteristice (conțin o mare
cantitate de virus infectant), se administrează în hrana unor păsări adulte ouătoare provenite
din efective SPF (libere de adenovirusuri). În momentul când acestea încep să producă ouă cu
coaja anormală se sacrifică și se recoltează probe pentru examen virusologic și histopatologic.
Imunoprofilaxie. Sunt preparate și folosite numai vaccinuri inactivate și adjuvantate
cu adjuvant uleios. Vaccinul poate fi monovalent, numai cu virusul EDS-76 sau acesta este
încorporat în vaccinuri mixte. Vaccinurile produse la noi în țară: Sincovac, vaccin inactivat
uleios monovalent contra SDS; ND Sincovac vaccin inactivat mixt, contra bolii de Newcastle
și SDS [21] și Ovoprotect vaccin inactivat mixt contra bolii de Newcastle, bronșitei infecțioase
și SDS [22]. S-au produs și vaccinuri subunitare (Fingerut et al., 2003). Prin vaccinare se reduce
eliminarea virusului dar nu previne producerea infecției.

Bibliografie

1. Amundson T. E., Yuill T. M., (1981) Prevalence of selected
pathogenic microbial agents in the red fox (Vulpes vulpes) and
gray fox (Vulpes cinereoargenteus) of southwestern
Wisconsion. J. Wildl. Dis., 17(1): 17-22;
2. Caudel D., Confer A. W., Fulton R. W., Berry A., Salki J. T.,
Ritchey J. W., (2005) Diagnosis of infectious canine hepatitis
virus (CAV-1) infectious in puppies with encephalopathy. J.
Vet. Diagn. Invest., 17: 58-61;
3. Cha S. Y., Kang M., Park C. K., Choi K. S., Jang H. K.,
(2013) Epidemiology of eggs drop syndrome virus in ducks from
South Korea. Poult. Sci., 92(7): 1783-1789;
4. Das B. B., Pradhan H. K., (1992) Outbreaks of egg drop
syndrome due to EDS-76 virus in quail (Coturnix coturnix
japonica). Vet. Rec., 131(12): 264-265;
5. Dhinakar R. G., Sivakumar S., Matheswaran K.,
Chandrasekhar M., Thiagarajan V., Nachimuthu K., (2003)
Detection of egg drop syndrome virus antigen or genome by
enzymelinked immuno-sorbent assay or polymerase chain
reaction. Avian Pathol., 32(5): 545-550;
6. Fingerut E., Gutter B., Gallili G., Michael A., Pitcovski J.,
(2003) A subunit vaccine against the adenovirus egs-drop
synderome using part of its fiber protein. Vaccine, 21(21-23):
2761-2766;
7. Gerhold R. W., Allison A. B., Templete D. L., Chamberlain
M. J., Strait K. R., Kell M. K., (2007) Infectious canine
hepatitis in a gray fox (Urocyon cinereoargenteus). J. Wildl.
Dis., 43(4): 734-736;
8. Gulka M., Piela T. H., Yates V. J., Bagshaw C., (1984)
Evidence of exposure of waterfowl and other aquatic birds to the
hemagglutinating duck adenovirus identical to EDS-76 virus. J.
Wild. Dis., 20(1): 1-5;
9. Ivanics E., Palya V., Glávits R., Dán Á., Pálfi V., (2001) The
role of egg drop syndrome virus in acute respiratory disease of
gosling. Avian Pathol., 30: 201-208;
10. Morrison M.D., Onions D.E., Nicolson L., (1997) Complete
DNA sequence of canine adenovirus type I. J. Gen. Virol., 78>
873-878.
11. Park N. Y., Lee M. C., Kurkure N. V., Cho H. S., (2007)
Canine adenovirus type 1 infection of a Eurasian river otter
(Lutra lutra). Vet. Pathol., 44(4): 536-539;
12. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Adenoviridae:
în Virusologie Veterinară Specială. Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 524-547;
13. Sicoe O., Herman V., (2005) Boli produse de virusuri încadrate
în genul Atadenovirus. În Boli virotice și prionice ale animalelor
(coord. Moga Mânzat R.), Editura Brumar, Timișoara, p. 19-25;
14. Swango L.J., Wooding W.L., Binn L.N., (1970) A comparison
of the pathogenesis and antigenicity of infectious canine
hepatitis virus and the A26/61 virus strain (Toronto). J. Am. Vet.
Med. Assoc., 156: 1687-1696;
15. Tham K.M., Horner G.W., Hunter R., (1998) Isolation and
identification of canine adenovirus type-2 from the upper
respiratory tract of a dog, N. Z. Vet. J. 46:102– 105;
16. Thomson D., Meers J., Harrach B., (2002) Molecular
confirmation of an adenovirus in brushtail possum (Trichosurus
vulpecula). Vir. Res., 83(1-2): 185-195;
17. Walker D., Fee S.A., Hartley G., Learmount J., O’Hagan
M. J. H., Meredith A. L., Bronsvoort B. M. de C.,
Porphyre T., Sharp C. P., Philbey A. W., (2016) Serological
and molecular epidemiology of canine adenovirus type 1 in red
foxes (Vulpes vulpes) in the U. K. Sci. Rep., 6: 36051;
18. Wright N. G., (2008) Canine adenovirus: its role in reanal and
ocular disease: a review. J. Small Anim., 17(1): 25-33;
19. Zsak L., Kisary J., (1981) Studies on egg drop syndrome (EDS)
and chick embryo lethal orphan (CELO) avian adenovirus DNAs
by restriction endonucleases. J. Gen. Microbiol., 56(Pt 1): 87-5.
20. *** Egg Drop Syndrome (2006) OIE/The Center Food Security
and Public Health, Iowa State University.
21. ***Produse biologice pentru câini și păsări ROMVAC.
Tetravalent, Ovoprotect. p. 40, 70;
www.romvac.ro/Blog%20Pasts/ovoprotect.html;
22. *** Produse biologice Inst. PASTEUR. Sincovac și ND
Sincovac. www.farmavet.ro/sincovac,p-334

243
 24. Familia HERPESVIRIDAE

 Dimensiuni 150-200 nm, formă sferică, anvelopate.

 Simetrie icosaedrică (T= 16), 162 capsomere.
100 nm  Genom ADNdc, monopartit, liniar, 125-240 kbp.
 În celule determină formarea de incluzii intranucleare.
 Afectează o mare varietate de specii de mamifere, păsări,
reptile, pești, moluște, insecte.
 Determină o gamă largă de afecțiuni, localizate sau
sistemice, unele cu evoluție foarte severă.
 Familia include 12 genuri: Iltovirus, Mardivirus,
Simplexvirus, Varicellovirus, Cytomegalovirus,
Muromegalovirus, Proboscivirus, Roseolovirus,
Lymphocryptovirus, Macavirus, Percavirus, Rhadinovirus.

Familia Herpesviridae este una dintre cele mai cuprinzătoare unități taxonomice ce
grupează numeroase virusuri (peste 80 de specii), cu spectru de gazde foarte vast și diferit, fiind
izolate de la oameni și numeroase specii de animale, virtual de la fiecare specie de mamifere
sau de păsări ce a fost investigată. Denumirea provine de la cuvântul grecesc „herpein =
târâtor”, datorită faptului că infecția la om se extinde local.

24.1. Genul VARICELLOVIRUS

24.1.1. Virusul rinotraheitei infecțioase și vulvovaginitei pustuloase a bovinelor

Infectious bovine rhinotracheitis/infectious pustular vulvovaginitis virus (IBR/IPV)

Ecologie. Virusul afectează bovinele domestice și sălbatice și este larg răspândit în

lume [56]. Se îmbolnăvesc îndeosebi animalele din îngrășătorii care își formează efectivele cu
animale de colectură, cele tinere fiind mai sensibile. Virusul este eliminat atât de animalele
bolnave cu semne clinice, cât și de cele cu infecții inaparente. Eliminarea se face prin secrețiile
respiratorii, oculare și genitale. Jetajul reprezintă sursa majoră de infecție, fiind foarte bogat în
virus. Se izolează frecvent din sperma taurilor pozitivi serologic (van Engelenburg et al., 1995),
ca și din secreția prepuțială și sperma taurilor cu balanopostită (Weiblen et al., 1992). Riscul
transmiterii virusului prin transfer de embrioni este însă redus. S-a demonstrat că virusul are
capacitate de a adera la membrana pelucidă a ovocitului sau embrionului după infecția in vitro.

244
Virusul poate fi răspândit prin și însămânțări artificiale (van Oirschot et al., 1993); (Eaglesome
et Garcia14). Prezența animalelor purtătoare cu forme latente constituie elementul esențial al
persistenței virusului în efective.
Rezistență. Particula virală are o rezistență ridicată la factorii de mediu. Formolul 5%
îl inactivează în 1 minut, NaOH 0,5% în ½ minut, sublimatul coroziv 0,01% în 5 minute, soluția
Lügol în 5 minute. Este sensibil la eter și cloroform, dar stabil la pH 6-9. La 56oC se inactivează
în 45 de minute, iar la 30oC își păstrează viabilitatea și după 14 luni. În sperma congelată la –
196oC supraviețuiește până la 1 an.
Morfologie. Virionii au dimensiuni de 130-150 nm, capsidă cu simetrie icosaedrală,
înconjurată complet de o pericapsidă, care imprimă virusului o formă aproape rotundă.
Cercetările de genetică au evidențiat existența a două subtipuri distincte: subtipul respirator
(BoHV-1.1.) și subtipul genital (BoHV-1.2.) (Metzler et al., 1985). Subtipul BoHV-1.2. se
diferențiază în 1.2a și 1.2b. Tipul BoHV 1.3 cu proprietăți neurotrope, este clasificat acum ca
BoHV-5 [56].
Cultivare. Virusul se cultivă pe diferite tipuri de celule, mai frecvent pe celule renale
de embrion bovin, celule testiculare sau renale de vițel, celule primare sau secundare de pulmon
de bovine (linia MDBK), celule fetale (FBT) (Miller et al., 1989). În culturi produce efect
citopatic, care apare cel mai adesea după 2-4 zile de la inoculare, și se caracterizează prin
rotunjirea și deformarea celulelor, creșterea granularității citoplasmei, formarea de agregate
celulare (ciorchine), uneori celule gigante ce includ mai mulți nuclei, urmate de desprinderea
și distrugerea monostratului în 36-48 de ore [56]. Se pot observa incluzii oxifile intranucleare
de tip Cowdry A. Nu s-a reușit multiplicarea virusului în ouă embrionate.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale nazală sau genitală și manifestă
tropism pentru celule epiteliale, celule mononucleare sangvine și neuroni (Edington et al.,
1972). Glicoproteinele (Gp) virale localizate în anvelopa de suprafață joacă un rol important în
patogeneză și imunitate [56]. Virusul se multiplică intens în celulele epiteliale ale mucoasei
tractusului respirator anterior sau a mucoasei genitale (Eaglesome et Garcia14). Trece în
circulație realizând viremie pasageră, de unde ajunge la nivelul tubului digestiv și în nervii
periferici, iar pe calea axonului ajunge în celulele nervoase ale ganglionului regional (gl. Gasser
al trigemenului) în cazul infecției respiratorii și la nivelul ganglionului sacral în infecția
genitală. La aceste niveluri virusul poate intra într-o fază de latență. Sub influența a diverși
factori cum sunt transportul, parturiția, administrarea unor medicamente, suprainfecții cu alte
virusuri, poate fi reactivat și poate fi eliminat fără exprimarea unor semne clinice de boală [56].
Macrofagele și celulele epiteliale pot, de asemenea, constitui locuri de latență ale virusului. Se

245
poate propaga de la o celulă la alta, fără a mai trece în spațiul extracelular, evitându-se astfel
atacul anticorpilor. În macrofagele alveolare se poate multiplica alterând funcția acestora.
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. Se înrudește cu virusul
rinotraheitei ecvine, dar este complet distinct de celelalte herpes virusuri. Anticorpii
neutralizanți apar în cca 2 săptămâni și persistă chiar ani de zile, iar cei fixatori de complement
se mențin doar câteva luni. Animalele vindecate beneficiază de o imunitate solidă și de lungă
durată.
Infecția naturală. Se cunoaște sub numele de “rinotraheită infecțioasă bovină/
vulvovaginită pustuloasă infecțioasă“ (IBR-IPV). Dezvoltarea rinotraheitei sau a
vulvovaginitei sau balanopostitei depinde mai mult de calea de infecție, decât de subtipul de
virus [56]. Simptomele sunt destul de variate în raport cu vârsta și forma evolutivă a bolii.
- În formele respiratorii se constată conjunctivită mucopurulentă, pustule și eroziuni
pe limbă, gingii și mucoasa bucală, congestia mucoasei nazale cu imprimarea unui aspect
caracteristic al botului “red nose”.
- În formele genitale la vaci, se constată vulvo-vaginită pustuloasă (exantem vezicular
genital), iar la tauri balanopostită; la femelele gestante se poate produce avort. Vițeii pot
prezenta manifestări de meningoencefalită.
Diagnostic. Se examinează probe de sânge, jetaj, lapte, avortoni, secreții vaginale,
spermă sau probe de organe.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe culturi celulare urmărind
apariția efectului citopatic. Identificarea virusului în cultură se poate face prin SN, IF și testul
imunoperoxidazei. Cercetarea antigenelor virale se face pe secțiuni de țesut congelat și frotiuri
tisulare (îndeosebi din secreții traheobronșice și vaginale) (Miller et van der Maaten, 1989).
Evidențierea se face prin IF, antigenul apărând localizat în celulele epiteliale, intra- și peri-
nuclear.
- Evidențierea ADN-ului viral prin tehnica hibridării ADN-ADN (dot blot, souhtern
blot) sau de amplificare genomică prin RT-PCR și ELISA s-au dovedit semnificative pentru
diagnostic, permițând o detecție rapidă a virusului (Collins, 1988); (Masri et al., 1996).
Diferențierea subtipului 1 și a virusurilor înrudite cu acesta, se face prin testele: IF, radio-
imunoprecipitare, imunoperoxidază, imunoblot și imunohistochimie (Miller et van der Maaten,
1989).
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor pe probe de seruri perechi,
prima prelevare făcându-se la debutul bolii, următoarea la 2-3 săptămâni. Se practică SN, IF,
ELISA în diverse variante. Absența unui răspuns serologic față de glicoproteina gE permite

246
diferențierea animalelor vaccinate (cu vaccinuri deletate de gena gE) de animalele infectate
natural. Testul ELISA de blocaj față de gE a BHV-1, ca și RT-PCR permit diferențierea între
BHV-1 și BHV-5.
- Examen histopatologic. Prezintă semnificație evidențierea incluziilor intranucleare
acidofile în epiteliul respirator, vaginal, în astrocite, hepatocite și în alte celule.
Metode de diagnostic cu care lucrează IDSA: izolarea și identificarea virusului din
organe (metodă pentru confirmare) și din material seminal (metodă recomandată pentru
comerțul internațional); ELISA pentru detecția anticorpilor serici (metodă pentru
supraveghere).
Imunoprofilaxie. Se pot folosi vaccinuri inactivate sau atenuate, fie numai contra
IBR/IPV, fie în diferite combinații mixte, îndeosebi cu virusurile PI-3 și BVD-MD sau în
combinații cu vaccinuri antibacteriene. Mai recent s-au produs vaccinuri marcate, constituite
din virus deficient de gena care codifică glicoproteina gE sau gC (Mars et al., 2001). S-a
experimentat și imunizarea vacilor prin administrarea intravaginală a supozitoarelor conținând
plasmida care codifică gD a BHV-1, ca și vaccinuri subunitare cu inserarea genei gC sau gD
în baculovirusuri pentru administrare nazală, fiind stimulată producerea de anticorpi
neutralizanți în secreția nazală (Yano, 1997). Se menționează faptul că vaccinurile nu previn
infecția, dar reduc semnificativ incidența și severitatea bolii clinice.

24.1.2. Virusul rinopneumoniei ecvine/avortul viral a iepelor

Equid herpesvirus (EHV)

În etiologia bolii sunt incriminate două virusuri herpetice: Herpesvirus ecvin 1 (EHV-
1) și Herpesvirus ecvin 4 (EHV-4) care sunt diferite genetic, dar care prezintă diferențe în
privința tropismului și a patogenității. EHV-1 produce dominant tulburări respiratorii, are
potențial abortigen mai ridicat, tropism pentru SNC al șoriceilor nou-născuți și pentru
endoteliile vasculare, iar EHV-4 determină mai frecvent tulburări respiratorii, are potențial
abortigen mai scăzut și nu manifestă neuro- și endoteliotropism. Ambele virusuri sunt
endemice în populația de ecvine.
Ecologie. În mod natural sunt receptivi caii și măgarii. O sensibilitate mai ridicată o au
cai din rasele pur sânge și mânjii până la vârsta de 2 ani. Sursele de infecție sunt reprezentate
de animalele bolnave, convalescente sau trecute prin boală, care elimină virusurile prin secreții
și excreții. Obiectele contaminate din mediul exterior devin surse secundare de infecție. Virusul
se transmite atât direct, cât și indirect, pătrunzând în organism pe căile respiratorie (aerosoli),
conjunctivală și genitală. Boala are o incidență tot mai ridicată, devenind emergentă în unele

247
areale (Lund et al., 2009). Se pot produce infecții latente, dar virusul se poate reactiva în
perioadele de stres.
Rezistență. Virusul este puțin rezistent la acțiunea factorilor fizici și chimici. La
temperatura camerei este inactivat în câteva ore, iar la 56oC în 10 minute, dar la congelare
(-20oC) rezistă luni sau chiar ani. În așternut rezistă 7-14 zile, iar pe părul cailor până la 40 de
zile. Datorită lipidelor din peplos, virusul este sensibil la eter și cloroform.
Morfologie. Particulele virale au formă aproximativ sferică, dimensiuni de 120-200
nm, conțin ANDdc, cu mărimea de 120-140 kb. Este învelit, iar pericapsida conține
hemaglutinine, ce sunt responsabile de aglutinarea hematiilor de cal și de cobai.
Cultivare. Virusul se cultivă în culturi celulare (embrionare, renale de cal, oaie, porc,
cobai) și pe linii celulare (HeLa, BHK-21). După însămânțare în 3-4 zile se produce efect
citopatic, caracterizat prin apariția celulelor sferice sau formarea de sinciții, cu producerea
incluziilor intranucleare eozinofile. Se cultivă și în ouă embrionate, prin inoculare pe m.c.a.,
creșterea se face greu fiind necesară o adaptare prealabilă.
Antigenitate. Din punct de vedere antigenic cele două tipuri (EHV-1 și EHV-4) sunt
unice și se înrudesc cu virusul IBR-IPV. În urma infecției, în organism se produc anticorpi
specifici seroneutralizanți și fixatori de complement. Trecerea prin boală conferă imunitate
care, în forma respiratorie, durează 4-5 luni, iar în cazul formei genitale poate să dureze toată
viața, deși s-au constatat situații când iepele gestante au avortat ani la rând.
Patogeneză. După pătrunderea în organism are loc multiplicarea virală la poarta de
intrare, după care trece în sânge realizând viremie (persistă 14 zile), însoțită de hipertermie și
leucopenie. Se multiplică în aparatul respirator dar și în alte țesuturi și organe, inclusiv uter,
anexele fetale și chiar în fetus, provocând avort (Lund et al., 2009). La nivelul uterului sunt
afectate micile arteriole din stratul glandular al endometrului și de la baza microcotiledoanelor,
provocând leziuni vasculare (vasculite), infarcte microcotiledonare, manșoane perivasculare și
răspândirea transplacentară a virusului rezultând avortul (Smith et al., 1996); (Lund et al.,
2009). Infecția fetusului este lentă, întrucât avortul are loc numai după 1-4 luni de la apariția
formei respiratorii. Fetușii sub 120 de zile nu par a fi afectați. Unele tulpini de EHV-1 cauzează
encefalită cu semne clinice neurologice, care nu sunt consecința directă a infecției virale a
neuronilor, cât a vasculitei ca urmare a depunerii complexelor imune, hemoragiilor, trombozei
și a degenerării ischemice. În baza acestor constatări s-a introdus termenul de “equine stroke”,
care înseamnă “accident vascular cerebral ecvin” pentru a se sublinia baza vasculară a acestei
boli (Edington et al., 1986). În sânge virusul se poate asocia cu elementele albe și dacă se
localizează intracelular, evită acțiunea neutralizantă a anticorpilor.

248
 Infecția naturală. Se descriu două forme sau entități.
- Forma de rinopneumonie. Este cauzată de EHV-4. Perioada de incubație este
variabilă și se încadrează în 2-10 zile până la 1-2 luni. Pe lângă tulburările generale se constată
congestia mucoaselor nazală și oculară, uneori cu o nuanță icterică, șofrănie, jetaj bilateral
abundent mucos sau mucopurulent, limfadenită submaxilară. La unele cazuri se constată
simptome de pneumonie și/sau bronhopneumonie. Mai rar se constată manifestări nervoase, cu
paralizii faciale, poziții anormale ale capului, nistagmus sau altele. Semnele clinice se pot
exprima de la ataxie moderată până la paraplegie (Borchers et al., 2006). La un număr mare de
cai adulți boala poate evolua inaparent sau cu simptome discrete, fiind pozitive la examenele
serologice.
- Forma abortigenă. Este cauzată de EHV-1 și se manifestă prin avort, care se
înregistrează la iepele gestante de cel puțin 120 de zile în momentul când au făcut forma
respiratorie. Avortul se produce cel mai frecvent în ultimele 3 luni de gestație, uneori începând
din luna a 6-a. Iepele pot să avorteze spontan sau se constată unele simptome prodromale, dar
care sunt puțin caracteristice (agitație, transpirație, colici ușoare).
Diagnostic. Precizarea diagnosticului în forma abortigenă se face prin examen
histopatologic dar ca și în forma respiratorie, se poate izola virusul pe culturi celulare, urmată
de aprecierea efectului citopatic, a activității hemaglutinante sau seroneutralizante. Au fost
imaginate tehnici de biologie moleculară (nested multiplex PCR) prin care se evidențiază
virusul atât la mânji cât și la caii adulți (Wang et al., 2007). La infecția experimentală sunt
receptivi hamsterul auriu și șoarecele sugar, la care virusul produce grave leziuni hepatice, fiind
decelate incluzii intranucleare în ficat și cord. La cobăițele gestante produce avort. Infecția
poate fi reprodusă experimental la ponei (Sutton et al., 1998). Retrospectiv, diagnosticul poate
fi stabilit prin RFC (pozitiv de la titrul 1/8), HA-IHA și seroneutralizare (anticorpii persistă
timp de 1 an) și ELISA. Prin tehnici imunohistochimice se poate face diferențierea tulpinilor
sălbatice de cele vaccinale.
Imunoprofilaxie. Imunizarea activă s-a practicat inițial cu vaccinuri inactivate
preparate din avortoni, dar aceasta s-a abandonat întrucât provoca boală hemolitică la mânji.
S-au obținut vaccinuri vii atenuate, prin adaptarea tulpinilor pe hamster și șoarece. Mai recent
s-au preparat și alte tipuri de vaccinuri după tehnici moderne, respectiv un vaccin viu subunitar
și un vaccin obținut dintr-o mutantă a EHV-1. În general diversele procedee de vaccinare nu
sunt în măsură să confere întotdeauna o imunitate satisfăcătoare. Vaccinarea reduce eliminarea
virusului din căile respiratorii și în acest mod limitează răspândirea infecției (Burrows et al.,
1984); (Kidd et al., 2006).

249
 24.1.3. Virusul bolii lui Aujeszky
Aujeszky’s disease virus/Herpesvirus suin 1 (HVS-1)

Ecologie. Spectrul de receptivitate la virusul bolii lui Aujeszky este foarte larg, fiind
receptive un număr mare de specii de animale, atât domestice cât și sălbatice. S-au dovedit mai
sensibile la virus porcul, pisica, câinele, bovinele, ovinele, iepurii. Porcul este considerat gazda
naturală, care rămâne cu infecție latentă după însănătoșire, exceptând purceii sub 2 săptămâni,
care fac encefalită și mor [55]. Dintre animalele sălbatice, infecția a fost descrisă la mistreți,
erbivore, carnivore, insectivore și altele. Testări serologice făcute prin tehnica ELISA pe probe
de ser provenit de la mistreți, a evidențiat probe pozitive la 55,1%, fiind subliniat rolul de
rezervor al porcului mistreț (Vuță et al., 2009). La porcul mistreț a fost demonstrată
transmiterea sexuală, fiind considerată modalitatea principală de menținere a virusului la
această specie (Romero et al., 2001). Eliminarea virusului se face prin secreții și excreții.
Virusul se găsește în cantitate mare în sânge (viremie în prima parte a bolii), apoi creier,
limfonoduri, pulmoni, dar și în carne. Animalele trecute prin boală rămân purtătoare și
eliminatoare de virus pentru perioade de 4-6 luni. În infecția acută virusul este prezent cu mai
mult de două săptămâni în epiteliul tonsilelor, lapte, urină, secreții prepuțiale și vaginale.
Infecția se poate transmite și transplacentar [55]. Unele animale ce hibernează (popândăul)
conservă virusul în corpul lor. Șobolanii pot contribui la difuzarea virusului atât în cadrul
fermei cât și de la o fermă la alta, iar cei morți pot constitui sursă de infecție pentru câini și
pisici (Kirkpatrick et al., 1980). Păsările sălbatice de pradă care consumă carne, organe
contaminate, devin purtătoare și eliminatoare, putând disemina virusul la distanță. Elementele
mediului ambiant contaminate, pot juca rol important în menținerea și difuzarea virusului. În
aer virusul se menține infectant timp de 7 ore, dacă umiditatea relativă este de 55% și se poate
dispersa până la 2 km sub formă de aerosoli [55]. Omul și unele speciile de primate antropoide
sunt refractare [58]. A fost raportată seroconversia, dar nu există nici o dovadă că virusul se
replică în mod semnificativ sau este adăpostit de la oameni [55].
Rezistență. Virusul Aujeszky este considerat ca rezistent la factorii de mediu. Pe
suprafața obiectelor contaminate din adăposturi rezistă 18-37 de zile, în gunoiul de grajd 8-20
de zile, iar în furaje până la 54 de zile iarna. Este inactivat după 1 minut de razele UV, în 10
minute la 60oC, iar prin fierbere instantaneu. Este distrus în timp scurt de soda caustică 0,5%,
laptele de var 20% și varul cloros 5%. În soluție glicerinată 50% se păstrează timp de 3 ani. În
organele virulente congelate își păstrează infectivitatea timp de 2-3 ani.

250
 Morfologie. Particula virală are simetrie icosaedrică și dimensiuni de 100-150 nm, dar
poate atinge și 180-200 nm. Capsida este formată din 162 de capsomere. Genomul este
constituit din ADNdc. Virusul se adsoarbe pe particule de cărbune sau pe hidroxid de aluminiu.
Cultivare. Cu toate că virusul are un pregnant tropism pentru sistemul nervos, el poate
fi identificat în foarte multe țesuturi [55]. Se cultivă în diferite culturi celulare (testiculare și
renale de iepure, cobai, maimuță, porc, fibroblaste de pui), linii celulare (PK-15, IBR-S2, BHK-
21, SK-6) și în ouă embrionate. În culturi celulare se produce efect citopatic în 24-72 de ore,
ce se manifestă prin apariția de granule citoplasmatice, urmat de transformarea celulelor în
forme sferice, refringente, cu detașarea monostratului celular. Uneori se constată aspecte de
fuziune celulară cu formarea de sinciții giganto-celulare. Dacă efectul citopatic nu se constată,
culturile se mențin timp de 5-6 zile, efectuând câteva pasaje oarbe [55]; [58]. Prin pasaje
repetate in vitro se obține atenuarea patogenității.
Antigenitate. Este unic din punct de vedere antigenic și distinct față de alte virusuri. În
baza unor analize genetice cu anticorpi monoclonali, s-au constatat totuși unele diferențe
antigenice între tulpini [55]. În organismul infectat induce formarea de anticorpi neutralizanți,
precipitanți și fixatori de complement.
Patogeneză. Virulența mai ridicată a unor tulpini de virus este asociată cu o anumită
capacitate de a forma sinciții (fuziunea celulară) în culturi de țesut (tulpini de virus sincițial).
Virusul pătrunde în organism pe cale nazală și digestivă, dar și cutanată. După pătrundere, se
multiplică în spațiile submucoase sau țesutul conjunctival. Propagarea de la locul de pătrundere
prezintă variabilitate în funcție de specie. La porci, virusul ajunge în proximitatea nodulului
limfatic aferent porții de intrare apoi, pe cale limfatică, ajunge în sânge realizând viremie. Au
fost identificate proteinele virale implicate în neurovirulență și neuropatogeneza (Mettenleiter,
2000). La purcei manifestă neurotropism accentuat, producând leziuni de encefalită, iar la
porcii adulți se localizează la nivelul pulmonului, antrenând leziuni de pneumonie. La scroafele
gestante traversează placenta determinând avort. La bovine, ovine și cabaline, se pare că
propagarea se face pe calea filetelor nervoase, fără a se realiza viremie. Acționează asupra
pereților vasculari și asupra aparatului neuroreceptor al vaselor producând perturbații
circulatorii și degenerative. La nivelul sistemului nervos produce leziuni de tip
encefalomielitic, determinând paralizii îndeosebi de origine bulbară (Răpuntean et al., 1979).
În privința producerii pruritului, mecanismul patogenetic nu este întrutotul elucidat.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “boala lui Aujeszky”, dar și sub alte
denumiri “paralizie bulbară infecțioasă“, “pseudorabie”, „prurit demențial”. Tabloul clinic
prezintă unele particularități în funcție de specie și vârstă: la purceii până la vârsta de 2 luni,

251
domină manifestările nervoase (contracții clonice, afonie, crize convulsive și epileptiforme,
paralizii); la purceii de 2-4 luni se constată manifestări nervoase de intensitate mai redusă și
tulburări respiratorii benigne; la porcii adulți se constată numai tulburări respiratorii benigne,
iar la scroafele gestante, se produc avorturi și agalaxie; la celelalte specii (câine, pisică, taurine,
cal, oaie și capră) se constată manifestări nervoase, crize de hiperexcitabilitate, prurit intens ce
duce la automutilare. În final se produc paralizii, urmate de moarte în 2-6 zile (Pop et al., 1988);
(Vasiu, 2003); (Răpuntean et al., 2014).
Diagnostic. Se vor expedia pentru diagnostic animale bolnave sau cadavre (purcei,
pisici, câini, rozătoare), avortoni, învelitori fetale, creier, pulmon, ficat, splină, rinichi, probe
de sânge (pentru evidențierea anticorpilor).
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe celule renale de purcel sau
iepure, fibroblaste de găină sau alte substraturi celulare. Celulele infectate tind să formeze
sinciții (celule mari multinucleate) care se pot rotunji, vacuoliza, prezentând incluzii
intranucleare cu halo înconjurător (incluzii tip Cowdry). IF constituie o metodă rapidă de
diagnostic, permițând detectarea virusului în culturile celulare sau în secțiunile histologice din
creier, farinx, amigdale. Identificarea se poate face și prin tehnica ELISA.
- Evidențierea ADN viral. Se face prin tehnici de biologie moleculară (PCR, RT-PCR)
în celulele ganglionului trigemen sau în alte țesuturi [55]; [58].
- Examen serologic. Se practică SN urmărind depistarea anticorpilor în serul provenit
de la animalele trecute prin boală. Evidențierea efectului neutralizant se urmărește pe culturi
celulare, pe animale (iepuri sau șoareci). Serurile care conțin anticorpi neutralizanți vor proteja
culturile celulare sau animalele față de infecție. Se mai practică latex-aglutinarea, care este un
test simplu, foarte sensibil și rapid (10 minute testarea unei probe); se detectează producerea
seroconversiei la 6-7 zile de la producerea infecției [55]. Testul ELISAs permite diferențierea
anticorpilor rezultați după infecția naturală, față de anticorpii produși după vaccinare (Eliot et
al., 1989).
- Examen histopatologic. Se evidențiază leziuni de meningoencefalită nesupurată,
infiltrații limfocitare sub formă de manșoane perivasculare, neuronofagie, degenerescența
neuronilor, satelitoză, incluzii intranucleare în celulele ganglionare și gliale (incluzii Hurst și
Nicolau) la toate speciile în afară de porc (Răpuntean et al., 1979); (Romero, 2001).
- Bioproba. Are o importanță deosebită pentru diagnostic, proba pozitivă având valoare
patognomonică. Se practică pe iepure care se inoculează obișnuit pe cale s.c., cu o suspensie
de material suspect în ser fiziologic 1/10–1/20, aseptizat cu antibiotice. În cazul în care
materialul patologic conține virus, iepurii fac în 3-6 zile, o boală manifestată prin tulburări

252
nervoase, însoțite de prurit intens, cu automutilare la locul de inoculare (Răpuntean et al.,
1979).
Metode de diagnostic cu care lucrează IDSA: examene virusologice: izolarea și
identificarea virusului prin virus neutralizare (metodă pentru confirmare) și test PCR; examene
serologice: test imunoenzimatic ELISA pentru detecția anticorpilor serici antivirusul Aujeszky
(ADV gB, ADV gE) (metodă pentru supraveghere).
Imunoprofilaxie. Se produc vaccinuri inactivate cu adjuvanți uleioși și vaccinuri din
tulpini vii modificate. La noi în țară, pentru porcine, se produc vaccinurile vii Anvac, preparat
cu tulpina București, Pseudorabivac preparat cu o tulpină deletată și vaccinul inactivat
Pseudorabivacol [53]. La celelalte specii (câini, vulpi, nurci, bovine, ovine) se utilizează
vaccinuri inactivate cu saponină și adsorbite pe hidroxid de aluminiu (Vasiu et Aniță, 2012).
Au fost produse și vaccinuri moderne deletate (mutante virale care nu conțin glicoproteinele
gE, gC și gG) (Pensaret et al., 1990). Din 1990 a devenit posibilă diferențierea dintre anticorpii
rezultați după infecția naturală și cei produși în urma administrării unui vaccin deletat (Eliot
M., et al., 1989); [53]; [55]. Se mai produc globuline anti-Aujeszky care se pot administra la
purcei în focare de boală, asigurând o protecție imună satisfăcătoare de peste 90%.

24.1.4. Virusul bolii Marek

(Marek’s disease virus/Gallid herpesvirus)

În etiologie sunt incriminate două tipuri: Gallid herpesvirus 2 și Gallid herpesvirus 3.

În funcție de interacțiunile „virus – celula gazdă” se disting următoarele tipuri: a) tipul
neoplazic care conține genomul viral (în tumorile din organe, gonade, nervi); b) tipul abortiv
cu celule ce conțin numai antigenul viral, lipsind virusul complet (în bursa lui Fabricius, timus);
aceste celule sunt supuse necrobiozei și sunt incapabile de a sintetiza virionii infecțioși; c) tipul
productiv prezent în celulele epiteliului foliculilor plumiferi, acesta fiind singurul loc din
organism unde se sintetizează virion complet.
Ecologie. Virusul afectează mai frecvent găinile (inclusiv rasele pentru jocuri) și mai
rar curcile, fazanii, prepelițele, rațele și gâștele. Boala evoluează mai des la vârsta de 10-22
săptămâni. Susceptibilitatea diferitelor rase este influențată de unii factori genetici, corelați cu
antigenele majore de histo-compatibilitate ale gazdei, care influențează virulența tulpinilor de
virus (Hunt et Dunn, 2013). Sensibilitatea maximă este în perioada de creștere, începând cu
prima zi de viață și scade odată cu înaintarea în vârstă. Păsările elimină virusul prin secreții și
excreții, cruste, pene. Eliminarea virusului începe de la vârsta de 3 săptămâni, păsările

253
rămânând purtătoare și excretoare pentru toată viața, contaminând furajele, apa, echipamentele
din adăposturi, care devin importante surse de infecție. Celulele epiteliale descuamate ale
foliculilor plumiferi și penele căzute, reprezintă surse epidemiogene de cea mai mare
importanță. În răspândirea virusului au fost incriminate și diferite specii de acarieni și de
coleoptere. Transmiterea virusului pe cale verticală este controversată.
Rezistență. Rezistența virusului în condiții de adăpost este de 4-16 săptămâni și se
datorește înglobării virusului în diverse produse patologice, rezultate de la păsări bolnave sau
cadavre (secreții, excreții, scvame cutanate și plumifere), care conțin cantități mari de particule
virale. Supraviețuiește timp îndelungat în organismul păsărilor, păstrându-și infecțiozitatea și
după sacrificarea acestora, mai ales în carcasele congelate. Foliculii plumiferi uscați proveniți
de la puii infectați și particulele de praf, și-au păstrat infectivitatea timp de 8 luni la temperatura
camerei și cel puțin 3 ani la temperatura de +4oC. În praful din halele de creștere virusul rezistă
440 de zile. Virusul este sensibil la acțiunea alcoolului (etilic, spirt sanitar). Dezinfectantele
uzuale inactivează virusul în câteva minute (formol 3%, NaOH 2%, fenol) (Răpuntean et al.,
2014); (Vasiu et al., 2015).
Morfologie. Virionul este de formă hexagonală cu simetrie icosaedrică, iar capsida este
formată din 162 capsomere. Dimensiunea particulelor virale mature este de 150-170 nm,
Genomul viral este format din ADNdc, mărimea 125-240 kbp.
Cultivare. Virusul se poate cultiva bine în culturi de fibroblaste de găină și rață, precum
și în culturi epiteliale renale de găină [59]. După 3-7 zile se constată efect citopatic caracteristic
ce constă în balonizarea celulelor, formarea de sinciții și incluzii intranucleare de tip Cowdry
A (Vasiu et al., 2015). Prezența virusului se poate evidenția și după 48 de ore prin
imunofluorescență. Cultivarea reușește și în ouă embrionate în care virionul se multiplică în
sacul vitelin și în membrana corioalantoidiană, în grosimea căreia determină leziuni
proliferative (Calnek et al., 1970).
Antigenitate. Virusul este unic din punct de vedere antigenic. În organism induce
formarea de anticorpi precipitanți decelabili prin imunodifuzie sau alte teste serologice. Se
înrudește antigenic cu alte herpesvirusuri (Herpes simplex, virusul bolii lui Aujeszky etc.), dar
nu se înrudește cu virusurile leucozelor aviare. Contactul virusului cu organismul gazdă induce
formarea anticorpilor specifici după 1-2 săptămâni postinfecțios. Imunitatea care se instalează
atinge nivele maxime la 6-20 de săptămâni de la infecție. Inițial are loc o sinteză sporită de
IgM, urmată de sinteza de IgG, care poate persista toată viața economică a păsării. Imunitatea
pasivă transmisă prin ou poate persista până la trei săptămâni după ecloziune (Știube, 2005).

254
 Patogeneză. Patogenitatea tulpinilor de virus, față de puii de găină, variază în limite
largi, de la tulpini cu patogenitate forte, până la tulpini apatogene. Succesiunea proceselor după
pătrunderea virusului în organismele susceptibile poate fi împărțită astfel: infecție citolitică
timpurie, infecție latentă, infecție citolitică târzie și transformare neoplazică (Schat et al.,
1991). Virusul are tropism față de organele cu origine ectodermică (țesut cutanat și nervos), în
care se multiplică rapid după diseminarea în organism pe cale hematogenă. Virusul se
multiplică dominant la nivelul epiteliului foliculilor plumiferi având loc un proces de citoliză,
în pofida menținerii latenței în celulele limfoide (Nair, 2013). Virusul nu se transmite vertical
prin ou și nu s-a reușit izolarea virusului din embrioni, iar descendenții proveniți din găini
infectate, crescuți în condiții de izolare au rămas liberi de infecție. Unele tulpini produc
proliferări tumorale cu caracter limfoid în organele interne, iar altele în gonade și nervii
periferici. Virusul bolii Marek infectează limfocitele B, asupra cărora are efect citolitic, iar
asupra limfocitelor T exercită o acțiune latentă, conferindu-le capacitatea de transformare
malignă (T-lymphoma) (Schat et al., 1991); (Morimura et al., 1998); (Denesvre, 2013.
Multiplicarea virusului în limfocitele de tip B, în deosebi în splină, timus, bursa lui Fabricius,
amigdalele cecale și formațiunile limfoide, realizează o imunosupresie foarte pronunțată. În
afară de limfocite și macrofage, virusul se replică mai ales în celulele foliculilor plumiferi și
determină infiltrații limfocitare în nervii periferici (Barna et al., 1995).
Infecția naturală. Perioada de incubație este cuprinsă între 33 și 122 de zile. În funcție
de localizarea proceselor neoplazice sunt descrise următoarele forme.
Forma acută (viscerală). Este mai frecventă la puii de 4-6 săptămâni până la 4 luni. Se
manifestă prin anemie, adinamie, prostrație și slăbire progresivă. O parte din pui prezintă
pareze și paralizii ale aripilor și picioarelor, urmate de moarte în 40-60% din cazuri.
Formele subacute și cronice. Apar mai frecvent la tineretul de 3-5 luni și la păsările
adulte. În cadrul acestei forme se întâlnesc următoarele localizări:
- Localizarea neurală (neurolimfomatoza) se traduce prin pareze și paralizii ale aripilor
și picioarelor și adoptarea de poziții anormale. Din cauza gravelor incoordonări în mers păsările
nu se mai pot hrăni și mor prin inaniție.
- Localizarea oculară apare la un singur ochi sau bilateral. Din cauza proceselor
infiltrative culoarea irisului se modifică, devenind cenușie, cuprinzând zone din iris sau în
întregime, contrastând cu culoarea normală care este galbenă portocalie. Pupila se deformează,
din circulară devine ovală, stelată, liniară, punctiformă și este deviată din centru.
- Localizarea cutanată se manifestă prin hipertrofia foliculilor plumiferi, la început în
regiunea cervicală, extinzându-se treptat spre spate și părțile laterale ale trunchiului, apoi se

255
generalizează. Pielea se îngroașe, apoi se zbârcește, având aspectul particular de „piele de
broască” (Vasiu et al., 2003); (Răpuntean et al., 2014).
Morfopatologic, se constată că nervii periferici (îndeosebi plexul brahial și ischiatic),
sunt îngroșați uniform sau prezintă nodozități pe traiect, concomitent cu modificarea culorii
care, din albă sidefie devine cenușie. În organele interne se pot constata formațiuni tumorale,
albe-cenușii slăninoase, mai frecvente în ovar. Foliculii plumiferi sunt transformați în
formațiuni tumorale mici.
Diagnostic. Se precizează prin examen de laborator [59].
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe culturi celulare, îndeosebi pe
fibroblaste de găină, celule renale de rață, urmărind-se aspectul efectului citopatic și producerea
de incluzii intranucleare de tip Cowdry după 3-7 zile, de la inoculare. Diversele tipuri se pot
identifica prin imunofluorescență cu anticorpi monoclonali.
- Evidențierea antigenului viral. Se practică din țesuturile limfoide sau din culturile
celulare infectate, cu ajutorul anticorpilor monoclonali față de epitopii comuni sau specifici de
serotip, folosind testul de fluorescență, imunoperoxidazei, ELISA și PCR.
- Examen serologic. Se practică reacțiile de SN, IF AGID și ELISA; aceste teste sunt
utile pentru monitorizarea loturilor de păsări SPF (Specific Pathogen Free).
- Examen histopatologic. Se evidențiază infiltrații limfocitare în nervii periferici, în
organe sau la nivelul irisului. În forma acută de boală se evidențiază celule Marek, caracterizate
prin bazofilie, vacuolizări citoplasmatice.
- Infecția experimentală. Se face prin inocularea materialului suspect la puii de o zi, la
care determină atrofia bursei lui Fabricius și proliferări microscopice la nivelul nervilor
periferici, sesizabile în 12-14 zile.
Imunoprofilaxie. Profilaxia specifică se realizează prin imunizarea activă a păsărilor,
folosind vaccinuri vii preparate dintr-o tulpină de virus izolată de la curcă (HVT). Produsul se
găsește sub două forme: vaccin celular (suspensie de fibroblaste de embrioni de găină sau de
rață inoculate cu virus) și de vaccin acelular (extragerea particulelor virale prin sonicare).
Administrarea vaccinului se face s.c., în regiunea occipitală la puii de o zi. Imunitatea se
instalează în 10 zile de la vaccinare și durează cel puțin 40 de săptămâni (practic pentru toată
viața economică a păsărilor). În prezent unele țări practică vaccinarea in vivo la embrioni în
vârstă de 18 zile, înainte de transferul sitelor din incubator în eclozionator. O altă metodă
denumită vaccinare in ovo (respectiv în embrion și lichidul amniotic) permite aplicarea
automatizată a vaccinării prin care se asigură o protecție de 80-90%. Vaccinurile protejează

256
contra formării tumorilor, dar nu exclud multiplicarea și excreția virusului sălbatic, dar inhibă
supresia imunitară provocată de acesta (Vasiu et al., 2015).

24.2. Genul ILTOVIRUS

24.2.1. Virusul laringotraheitei infecțioase a găinilor

(Avian infectious laryngotracheitis virus/Gallid herpesvirus 1)

Ecologie. Sunt receptive la virus găinile, fazani, potârnichile și păunii [54]. Tineretul
între 4-8 luni este mai sensibil. Păsările trecute prin boală elimină virusul prin secrețiile căilor
respiratorii, prin secreția conjunctivală, rămânând purtătoare și eliminatoare timp de până la 16
luni până la 2 ani. Virusul intră în „stare de latență”, și se poate reactiva sub influența diferiților
factori de stres, propagându-se și infectând alte păsări. Este posibilă vehicularea virusului și
prin personalul de îngrijire, șobolani sau alte animale refractare.
Rezistență. Este destul de redusă la condițiile de mediu. Înglobat în secreții la
temperatura camerei rezistă 10 zile, iar lumina solară directă îl distruge în câteva ore. În cadavre
rezistă numai 2-3 zile. La temperaturi scăzute și în condiții de uscăciune rezistă câteva luni.
Este sensibil față de antiseptice și la acțiunea solvenților organici.
Morfologie. Virionul are dimensiuni de 100-110 nm, formă cubică, simetrie
icosaedrică. Are înveliș pericapsidal și este lipsit de proprietăți hemaglutinante. Genomul viral
este constituit dintr-o moleculă de ADNdc, linear 155 kb (Lee et al., 2011). Virusul are
capacitate incluziogenă.
Cultivare. Virusul se cultivă în celule Vero și în culturi de fibroblaste embrionare și
țesut renal de găină sau rață, ficat embrionar de găină (Huges et Jones, 1988). În culturi, după
4-6 zile de la inoculare, produce efect citopatic cu formarea de sinciții și incluzii intranucleare.
Se cultivă și în ouă embrionate de găină și curcă în care induce formarea unor leziuni focale
necrotico-proliferative.
Antigenitate. Este considerat omogen din punct de vedere antigenic. În organismul
păsărilor bolnave se dezvoltă anticorpi neutralizanți, ce se pot evidenția prin reacții serologice
(AGID, ELISA).
Patogeneză. Virusul are tropism pentru epiteliul mucoasei laringotraheale, în care se
multiplică rapid. După multiplicarea la nivel traheal, trece în sânge generând o stare de viremie
pasageră. Are capacitatea de a stabili o infecție latentă, localizată în ganglionul central
trigeminal (trigeminal ganglia), care se poate reactiva sub influența unor factori de stres (Craig

257
et al., 2017). Procesele inflamatorii inițiate de virus se complică, iar semnele clinice se
agravează în urma infecțiilor bacteriene secundare.
Infecția naturală. Boala poartă denumirea de “laringotraheita infecțioasă aviară“.
Perioada de incubație este de 6-12 zile. Clinic, se manifestă prin simptome dominant
respiratorii, de laringotraheită. Boala poate evolua cu o formă acută (hemoragică), o formă
subacută (catarală) și o formă cronică (difteroidă). Anatomopatologic se constată traheită
hemoragică, sau depozite fibrinocazeoase ce pot oblitera traheea. S-au descris și evoluții
endemice atipice, cu manifestări respiratorii șterse și scăderea producției de ouă.
Diagnostic. Se examinează probe de pulmon și trahee pentru examene virusologice și
probe de sânge pentru examene serologice.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea și cultivarea virusului, pe culturi de celule
pentru a surprinde efectul citopatic sau pe ouă embrionate, cunoscând că se producea moartea
acestora în 2-12 zile de la inoculare. Virusul poate fi evidențiat rapid și prin microscopie
electronică, imunofluorescență, PCR, RFPL [54]. Se mai practică detectarea antigenelor virale
prin hibridizare PCR, nested PCR (Alexander et Nagy, 1997); (Humberd et al., 2002).
- Examen serologic. Se examinează ser provenit de la păsări trecute prin boală pentru
evidențierea anticorpilor prin reacții de seroneutralizare (SN) pe culturi celulare sau ouă
embrionate, difuziunea în gel de agar (AGID) și tehnici ELISA.
- Examen histopatologic. Este un examen cu semnificație deosebită și urmărește
evidențierea incluziilor intranucleare în celulele epiteliului laringotraheal (incluziile Seifried).
- Examen imunohistochimic. Metodele imunohistochimice sunt considerate tehnici
foarte rapide și de mare sensibilitate.
- Bioproba. Se poate efectua pe pui de găină, inocularea materialului patologic fiind
făcută pe cale intra-traheală, intramusculară sau intra-cloacală. Puii vor prezenta, la 3-5 zile
după inoculare, semne clinice asemănătoare cu cele din infecția naturală, iar la examenul
histopatologic al mucoasei traheale, se observă incluzii intranucleare caracteristice.
Imunoprofilaxie. Se face cu vaccinuri vii atenuate, preparate din tulpini de virus cu
tropism pentru mucoasa cloacală, începând cu vârsta de 2 luni. O bună protecție imună se
obține și în urma administrării vaccinurilor pe cale conjunctivală și nazală (aerosolizare).
Diferențierea dintre anticorpii apăruți după vaccinare și cei apăruți după infecția naturală se
poate face prin o tehnica PCR (restriction fragment length polymorphism) (Chang et al., 1997)
sau ELISA (Coppo et al., 2013). Vaccinurile inactivate sunt considerate mai sigure. Dintre
vaccinurile comerciale folosite în țara noastră amintim Larivac vaccin viu liofilizat, preparat
pe ouă embrionate [60]. Au fost obținute și vaccinuri prin recombinare genetică.

258
 24.3. Genul MACAVIRUS

24.3.1. Virusul febrei catarale maligne

(Malignant catarrhal fever virus/Alcelaphine herpes virus)

Ecologie. S-au dovedit sensibile la acțiunea virusului rumegătoarele mari, din familia
Artiodactila (taurine, bubaline, zebu, bizoni, bantegi, antilope, zimbrii și gazele), apoi cele din
familia Cervidae (căprioare, reni, elani), familia Giraffidae (girafe) și familia Suidae (porcii)
[52]; [57]. Oile și caprele pot face infecții inaparente, dar pot fi infectate persistent. Peste 40
de specii de rumegătoare europene și africane posedă anticorpi specifici. Existența bolii la
animalele sălbatice constituie dovada unor rezervoare naturale și implicit a unor circuite
epidemiologice în care sunt incluse și animalele domestice. Forme clinice se înregistrează doar
la bovine și bubaline în vârstă de 4 luni până la 10-15 ani, dar cele mai sensibile sunt cele până
la 7 ani. Se consideră că cele mai sensibile la virus sunt bantegii (Bos javanicus), bizonii (Bison
bison), dar și unele cervidee sălbatice [52]. Animalele bolnave elimină virusul prin secrețiile
nazale, oculare și fecale. Excreția de virus persistă până la 3 luni. Femelele gestante viremice
transmit virusul in utero și vițeii obținuți devin purtători și excretori timp de câteva săptămâni.
Rezistență. Virusul are o rezistență redusă la factorii de mediu, fiind repede inactivat
de lumină. Este repede distrus de dezinfectantele obișnuite. La temperatura de 30oC rezistă
aproximativ o săptămână. Se inactivează repede și la putrefacție.
Morfologie. Virionii au formă cubică, dimensiuni de 140-220 nm, capsidă cu simetrie
icosaedrică, 162 de capsomere. Genomul viral este constituit din ADNdc și prezintă un înveliș
care conține lipide, ceea ce îl face sensibil la eter și cloroform. Integritatea moleculară a acestor
lipide este o condiție obligatorie pentru infecțiozitatea virusului.
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare tiroidiene renale și suprarenale de
bovine, ca și linia celulară VERO. În urma multiplicării virusului apare efect citopatic tardiv,
în medie după 2-3 săptămâni, reducându-se la câteva zile după mai multe pasaje. Efectul
citopatic se manifestă prin formarea de sinciții, vacuolizări citoplasmatice și incluzii granulare
intranucleare de tip Cowdry A, inițial eozinofile, apoi bazofile. Nu s-a reușit cultivarea în ouă
embrionate. Experimental infecția a putut fi transmisă la iepuri, leziunile fiind similare celor
descrie la gazdele naturale. Iepurele poate constitui un model pentru studiul bolii (Anderson
et al., 2007); (Dewals et al., 2008).
Antigenitate. Sușele AHV sunt identice din punct de vedere antigenic. Nu există nici
o relație între AHV-1 și herpesvirusurile bovine. Agentul patogen al corizei gangrenoase

259
asociat ovinelor (Ovine herpesvirus-2) este, în mod cert, înrudit antigenic cu AHV-1, dar
prezintă și unele diferențe. Animalele vindecate rămân imune pentru o perioadă de 4-8 luni,
față de infecțiile cu sușe omoloage.
Patogeneză. Mecanismul patogenetic nu este întrutotul elucidat. Se apreciază că
infecția evoluează ca o boală limfoproliferativă generalizată, afectând țesuturile limfoide și
celulele epiteliale ale tracturilor respirator și digestiv. După pătrunderea în organism, are loc o
fază primară de replicare la nivelul splinei. Răspunsul limfoproliferativ implică celulele Th și
Tc. Celulele țintă sunt limfocitele T citotoxice (BoCD3+). Se produce o dereglare imunologică
generalizată, având loc o limfoproliferare benignă și distrugerea vaselor sangvine, ceea ce
antrenează tulburări generale foarte grave. Virusul ajunge și în sânge, producând viremie
afectând cele mai diverse țesuturi și organe. Infecții latente și recrudescența sunt posibile [52].
Infecția naturală. Virusul pătrunde în organism, în principal pe cale respiratorie, prin
inhalare. Perioada de incubație este obișnuit de până la 3 săptămâni, dar poate fi și mai lungă.
Se apreciază deci că virusurile amintite, produc două entități clinice “febra catarală malignă“
și “coriza gangrenoasă“, care prezintă o simptomatologie identică. Boala, în ambele forme, are
o evoluție malignă, constatându-se tulburări generale grave, limfadenopatie generalizată, la
care se asociază manifestări oculare (congestie, epiforă, edem palpebral, cheratite, ulcere
corneene), inflamația mucoasei nazale (jetaj mucopurulent, uneori cu strii de sânge, depozite
fibrinoase), inflamația mucoasei bucale (congestie, ptialism, leziuni difteronecrotice, eroziuni
și ulcere), diaree sangvinolentă. Procesul se poate extinde la sinusuri și chiar la cepul osos al
coarnelor, încât acestea se mișcă, se smulg ușor sau chiar se desprind spontan. Mai rar se
constată avort și manifestări nervoase (Pop, 1972). Boala are o evoluție obișnuit acută și se
sfârșește de regulă prin moarte. La cele care supraviețuiesc, la scurt timp se evidențiază leziuni
oculare, arterio-scleroze și persistență virală.
Diagnostic. Precizarea diagnosticului se face prin examen virusologic pentru virusul
AHV-1, izolarea fiind făcută pe culturi celulare de tiroidă bovină, testiculare sau rinichi fetal.
Prezența virusului se demonstrează pe baza efectului citopatic, microscopie electronică,
imunofluorescență, seroneutralizare și PCR. Se descrie și o metodă de evidențiere a virusului
prin detectarea bioluminiscenței în țesuturile limfoide, dar și în alte organe (pulmon, ficat,
rinichi) aspect demonstrat în infecțiile experimentale pe iepuri (Dewals et al., 2011).
În cazul OvHV-2 se folosește testul PCR prin care se face detectarea unor secvențe
specifice ale genomului viral în limfocitele sangvine ale bovinelor bolnave. Prin examenul
serologic se urmărește depistarea anticorpilor anti-AHV-1 prin virus-neutralizare, imuno-

260
fluorescență indirectă, RFC, ELISA. Infecția experimentală se poate face pe iepure (foarte
sensibil) sau pe miei nou-născuți.
Imunoprofilaxie. Deși s-au făcut încercări pentru producerea de vaccinuri, rezultatele
obținute nu au fost satisfăcătoare.
Bibliografie
1. Alexander H. S., Nagy E., (1997) Polymerase chain reaction to
detect infectious laringotracheitis virus in conjunctival swabs
from experimentally infected chickens. Avian Dis., 41: 646-653;
2. Anderson I. E., Buxton D., Campbell I., Russell G., Davis W.
C., Hamilton M. J., Haig D. M., (2007) Immunohisto-chemical
study of experimetal malignant catarrhal fever in rabbits. J.
Comp. Pathol., 136: 156-166;
3. Barna Ilie, Pârvu Gh., Iuga C., (1995) Leucozele și bolile de
imunosupresie: Sida/Aids like la animale. Editura Academiei
Române, București;
4. Borchers K., Thein P., Sterner-Kock A., (2006) Pathogenesis
of equine herpesvirus-associated neurological disease: a revised
explanation. Equine Vet. J., 38(3): 283-287;
5. Burrows R., Goodridge D., Denyer M. S., (1984) Trials of on
inactivated equid herpesvirus-1 vaccine: Challange with a
subtype 1 virus. Vet. Rec., 114: 369-374;
6. Calnek B. W., Adldinger H. K., Kahn D. E., (1970) Feather
follicle epithelium: a source of enveloped and infectious cell-
free herpesvirus from Marekʹs disease. Avian Dis., 14: 219-233;
7. Chang P. C., Lee Y. L., Shien J. H., Shieh H. K., (1997) Rapid
differentiation of vaccine strains and field isolates of infectious
laryngotracheitis virus by restriction fragment lenght polymor-
phism of PCR products. J. Virol. Methods., 66: 179-186;
8. Collins J. K., Ayres V. K., Carman J., (1988) Evaluation of an
antige-capture ELISA for the detection of bovine herpesvirus
type-1 sheding from feedlot cattle. Vet. Microbiol., 16: 101-107;
9. Coppo M., Hartley C., Devlin J., (2013) Immune responses to
infectious laryngotracheitis virus. Dev. Comp. Immunol., 41:
454–462;
10. Craig M.I., Rojas M,F., van der Ploeg C.A., Olivera V.,
Vagnozzi A.E., Perez A.M., König G.A., (2017) Molecular
characterization and cluster analysis of field isolates of avian
infectious laryngotracheitis virus from Argentina. Front. Vet.
Sci., 4:212
11. Denesvre Caroline, (2013) Marekʹs Disease Viral
Morphogenesis. Avian Dis., 57(2s1): 340-350;
12. Dewals B., Boudry C., Fanir F., Drion P-V.,
Vanderplasschen A., (2008) Malignant Catarrhal Fever
Induced by Alcelaphine Herpesvirus-1 Is Associated with
Proliferation of CD8+ T Cells Supporting a Latent Infection.
PLoS ONE, 3(2), e1627;
13. Dewals B., Myster F., Palmeira L., Gillet L., Ackermann M.,
Vander-plasschen A., (2011) Ex Vivo Bio-luminiscence
Detection of Alcelaphine Herpesvirus 1 Infection during
Malignant Catarrhal Fever. J. Virol., 85(14): 6941-6954;
14. Eaglesome M.D., Garcia M.M., Disease risks to animal health
from artificial insemination with bovine semne. Rev. Sci. tech.
Off. int. Epiz., 16(1): 215-225; https://www.OIE.int/;
15. Edington N., Christofinis G. J., Betts O., (1972) Meningo-
encephalitis in two gnotobiotic calves infected intranasally and
oraly with infectious bovine rhinotracheitis virus. Res. Vet. Sci,
13(3): 293-294;
16. Edington N., Bridges C. G., Patel J. R., (1986) Endethelial cell
infection and trombosis in paralysis caused by equine stroke.
Arch. Virol., 90(1-2): 111-124;
17. Eliot M., Fargeaud D., Vannier P., Toma B., (1989)
Development of an ELISA to differentiate between animals
either vaccinated with or infected by Aujeszky’s disease virus.
Vet. Rec., 124: 91-94;
261
18. Huges C.S., Jones R.C., (1988) Comparison of cultural
methods of primary isolation of infectious laryngotracheitis
virus from field material. Avian. Pathol., 17: 295-303;
19. Humberd J., Garcia M., Riblet S. M., Resureccion R. S.,
Brown T. P., (2002) Detection of infectious laryngotracheitis
virus in formalin-fixed, paraffin-embedded tissues by nested
polymerase chain reaction. Avian Dis., 46: 64-74;
20. Hunt H. D., Dunn J. R., (2013) The influence of the geneticʹs
on Marekʹs disease virus evolution. Avian Dis., 57(2 Suppl):
474-482;
21. Kidd J. H., Townsend H. G., Hannant D., (2006) The equine
immune response to equide herpesvirus-1: The virus and its
vaccination. Vet. Immuno-pathol., 111: 15-30;
22. Kirkpatrick C.M., Kanitz C.L., McCrocklin S.M., (1980)
Possible role of wild mammals in transmission of pseudorabies
to swinw. J. Wildl. Dis., 16(4): 601-612;
23. Lee S.W., Markham P.F., Markham J.F., Petermann I.,
Noormohammadi A.H., Browning G.F., Ficorilli N.P.,
Hartley C.A., Devlin J.M., (2011) First complete genome
sequence of infectious laryngotracheitis virus. BMC Genomics,
12:197;
24. Lund D. P., Davis-Poynter N., Flaminio M. J. B. F., Horohov
D. W., Osterrieder K., Pusterla N., Townsend H. G. G.,
(2009) Equide Herpesvirus-1 Consensus Statment. J. Vet.
Internat. Med., 23: 450-461;
25. Mars M. H., De Jong M. C. M., Franken P., van Oirschot J.
T., (2001) Efficacy of a live glyco-protein E-negative bovine
herpesvirus-1 vaccine in cattle in the field. Vaccine, 19: 1924-
1930;
26. Masri S. A., Olson W., Nguyen P. T., Prins S., Deregt D.,
(1996) Rapid detection of bovine herpesvirus-1 in the semen of
infected bulls by a nested polimerase chai reaction assay. Can. J.
Vet. Res., 60: 100-107;
27. Mettenleiter T., (2000) Aujeszkyʹs disease (pseudorabies)
virus: the virus and molecular pathogenesis –State of the art,
June 1999. Vet. Res. BioMed Central, 31(1): 99-115;
28. Metzeler A. E., Matile H., Gassmann U., Engels M., Wyler
R., (1985) European isolates of bovine herpesvirus 1 a
comparison of restriction endo-nuclease sites, polypeptides and
reactivity with monuclear antibodies. Arch. Virol., 85: 57-69;
29. Miller M. J., van der Maaten J. M., (1989) Demonstration of
infectious bovine rhinotracheitis virus antigen in paraffin
section. J. Vet. Diagn. Invest., 1: 105-109;
30. Morimura T., Ohashi K,, Sugimoto C., Onuma M., (1998)
Pathogenesis of Marekʹs disease (MD) and possible mechanisms
of immunity induced by MD vaccine. J. Vet. Med. Sci., 60(1):
1-8;
31. Nair V., (2013) Latency and tumorigenesis in Marekʹs disease.
Avian Dis., 57(2 Supp): 360-365;
32. Pensaret M. B., De Smet K., De Waele K., (1990) Extent and
duration of virulent virus excretion upon challenge of pigs
vaccinated with different glycoprotein-deleted Aujeszky’s
disease vaccines. Vet. Microbiol., 22: 107-117;
33. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxie și
combatere în boli infecțioase la animale. Editura Ceres,
București.
34. Pop M., (1972) Studiul epizootologic, clinic, anatomo-patologic
asupra febrei catarale maligne în RSR și cercetări privind terapia
acestei boli. Teză de doctorat, București;
35. Răpuntean Gh., Vasiu C., Bangău S., (1979) Un caz de boala
lui Aujeszky la vacă. Probl. Med. Vet., București, 2: 56-58;
36. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Herpesviridae:
in Virusologie Veterinară Specială. Editura Colorama, Cluj-
Napoca; p. 553-598;
37. Romero C. H., Meade P. N., Shultz J. E., Chung H. Y., Gibbs
E. P., Hahn E. C., Lollis G., (2001) Veneral transmission of
pseudorabies viruses indigenous to feral swine. J. Wildl. Dis.,
37: 289-296;
38. Schat K.A., Chen C.L.H., Calnek B.W., Char D., (1991)
Transformation of T-lymphocytic subsets by Marekʹs disease
herpesvirus. J. Virol.65: 1408-1413;
39. Smith K. C., Mumford J. A., Lakhani K., (1996) A
comparative of equid herpesvirus-1 (EHV-1) vascular lesions in
the early versus late pregnant equine uterus. J. Comp. Pathol.,
114: 231-247;
40. Știube P., (2005) Boala lui Marek. În Boli Virotice și Prionice
ale Animalelor, (coord. Moga Mânzat Radu). Editura Brumar,
Timișoara, p. 106-110;
41. Sutton G. A., Viel L., Carman P. S., Boag L. B., (1998)
Pathogenesis and clinical signs of equine herpesvirus 1 in
experimentally infected ponies in vivo. Can. J. Vet. Res., 62(1):
49-55;
42. Vasiu C., (2003) Viroze și Boli prionice la animale, Editura
Nereamia Napocae, p. 44-52; 272-273;
43. Vasiu C., Aniță D., (2012) Herpesviroze: în Tratat de Boli
Infecțioase ale Animalelor, Viroze și Boli Prionice, (coord.
Perianu T.,) Editura Universitas XXI, Iași, p.592-611;
44. Vasiu C., Știube P., Moga Mânzat R., (2005) Boli produse de
virusuri din familia Herpesviridae. În Boli Virotice și Prionice
ale Animalelor (coord. Moga Mânzat R.), Editura Brumar,
Timișoara, p. 65-105;
45. Vuță V., Bărboi Gh., Olvedi Irina, Nicolae St., et al., (2009)
Prevalența anticorpilor specifici bolii Aujeszky, diareei virale
bovine și sindromului de reproducție porcin la mistreți, date
preliminare. Rev. Rom. Med. Vet., 19(1): 75-81;
46. Van Engelenburg F. A. C., Van Schie F. W., Rijsewijk F. A.
M., Van Oirschot J. T., (1995) Excretion of bovine herpesvirus
262
1 in semen is detected by PCR, than by virus isolation. J. Clin.
Microbiol., 33: 308-312;
47. Van Oirschot J. T., Straver P. J., Van Lieshout J. A. H.,
Quak J., Westenbrink F., Van Exel A. C. A., (1993) A
subclinic infection of bulls with bovine herpesvirus 1 at an
artificail insemination centre. Vet. Rec., 132: 32-35;
48. Vasiu C., Tudor V., Vasiu A., Predoi Florica (2015) Boala lui
Marek: in Boli Bacteriene și Virale la Păsări. Editura Napoca
Star, p. 239-250;
49. Wang L., Raidal S. L., Pizzirani A., et al., (2007) Detection of
respiratory herpesvirus in folas and adult horses determineted by
nested multiplex PCR. Vet. Microbiol., 121: 18-28;
50. Weilblen R., Kreutz L., Cantaboroo T. F., Schuch L. C.,
Rebelatto M. C., (1992) Isolation of bovine herpesvirus 1 from
prepuțial swabs and semen of bulls with balanopostitis. J. Vet.
Diag. Invest., 4: 341-343;
51. Yano A., (1997) Development of a nasal vaccine of infectious
bovine rhinotracheitis: Protective immunogenicity of
baculovirus-expressed glyco-proteins of bovine herpesvirus 1.
Japan J. Vet. Res., 45(2): 105-106;
52. *** Malignant Catarrhal Fever, (2012) Centre for Food
Security & Public Health, p. 1-9;
53. *** Vedemecum Veterinar ROMVAC (2002) Boli Infecțioase
Tipografia Omega Print, București; p. 167-169;
54. *** *** OIE/Avian Infectious Laryngotracheitis, (2008)
Terrestrial Manual, p. 456-463;
55. *** Aujeszky’s disease, (2017) The Center Food Security &
Public Health. Iowa State University, p. 1-4;
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/aujeszkys_disease.pdf
56. *** Infectious Bovine Rhinotracheitis/ Infectious Pustular
Vulvovagibitis, (2012), OIE, Terrestrial Manual, p. 1-14;
57. *** Malignant catarrahal fever, (2010) Merck Veterinary
Manual, 10th Edition Whitehouse Station, NJ Merck and Co, p.
687-689;
58. *** Aujeszky’s disease, (2012) Terrestrial Manual, p. 1-13;
www.OIE.int/fileadmin/Home/eng/
59. *** Marekʹs Disease (2010) OIE, Terrestrial Manual, p. 1-8;
60. *** Anvac și Laringovac. Inst. Pasteur București.
http://farmavet.ro.
 25. Familia POXVIRIDAE

 Dimensiuni 140-260/220-450 nm, formă ovoidală sau

cărămidă, anvelopate.
100 nm
 Simetrie complexă, suprafața virală fiind acoperită de
formațiuni tubulare orientate divers.
 Genom ADNdc, liniar, pliat cu aspect de disc biconcav,
mărimea 130-375 kbp.
 Tropism pentru epitelii și formarea de incluzii
intracitoplasmatice.
 Afectează omul și numeroase specii de mamifere, păsări și
insecte.
 În cadrul familiei sunt incluse genurile: Avipoxvirus,
Capripoxvirus, Cervidopoxvirus, Leporipoxvirus,
Molluscipoxvirus, Orthopoxvirus, Parapoxvirus,
Suipoxvirus, Yatapoxvirus.

25.1. Genul ORTHOPOXVIRUS

25.1.1. Virusul variolei bovinelor

Cowpox virus (CPXV)

Ecologie. Cu toate că poartă denumirea de „cowpox virus” gazdele rezervor sunt

rozătoarele (Clethrionomys glareolus, Microtus agrestis, Apodemus sylvaticus) (Pastoret et al.,
2000). De la acestea virusul ocazional se răspândește la pisicile domestice, vaci, oameni și
animale din grădini zoologice, mai ales la felinele mari (ghepard, pisică sălbatică, panteră, râs,
leu, pumă și jaguar), dar și la alte animale (furnicar, rinocer, girafa zebră și elefant)
(Vinogradov et al., 2006). Unele date menționează identificarea de anticorpi la specii de
spermatofili (Spermophilus citellus), gerbili (Rhombomys opimus, Meriones libycus) și
șobolani (Rattus norvegicus) (Marennikowa et al., 1984); (Tsanava et al., 1989). Se
menționează transmiterea de la pisică la om (Czerny, 1991). Anchetele serologice nu sugerează
că infecția ar fi frecventă la pisici și acestea nu sunt considerate gazde naturale (Palmer et al.,
2005).
Rezistență. La temperatura laboratorului virusul se inactivează lent, în 2-4 săptămâni,
iar în mediul exterior rămâne activ până la 6 luni. La 56-60oC este neutralizat în 20 de minute,
dar la temperaturi negative (-20oC) își păstrează proprietățile ani de zile. În gelatina neutră, la
rece, se conservă cel puțin 1 an. Este sensibil la acțiunea directă a radiațiilor solare, care îl

263
distrug în 2-3 ore, iar radiațiile UV îl distrug în 20 minute. Rezistă la acțiunea alcoolului și
eterului și este sensibil la acțiunea cloroformului.
Morfologie. Virusul cowpox are caracterele generale ce corespund întrutotul celor
descrise la caracterizarea familiei Poxviridae. În celulele infectate, virionii se găsesc fie sub
forma corpilor elementari, fie constituind incluzii intracitoplasmatice de tip A și B numite
incluziile Guarnieri. Activitatea hemaglutinantă a virusului este slabă sau absentă.
Cultivare. Se dezvoltă ușor și în culturi celulare primare (epiteliale, renale) sau culturi
celulare permanente (HeLa) în care produce efect citopatic și formarea de incluzii specifice. Se
cultivă pe membrana corioalantoidiană a embrionului de găină, pe care se formează pustule
plate, slab delimitate și uneori sunt hemoragice, provocând moartea embrionului după 3 zile
de la inoculare. La examenul histologic se pot evidenția incluzii intracitoplasmatice iar în final
după 3 zile de la inoculare, determină moartea embrionului.
Antigenitate. Structura antigenică este complexă ca a tuturor poxvirusurilor. Se
înrudește antigenic cu virusul variolei umane. Inoculat la oameni determină leziuni strict loca-
lizate, urmate de instalarea unei imunități solide față de virusurile înrudite. Este înrudit
antigenic și cu virusul vaccinal, dar pe baza investigațiilor imunologice s-a demonstrat
diferențe de structură antigenică între cele două virusuri, ceea ce a permis considerarea lor ca
fiind specii distincte.
Patogenitate. Infecția cu virusul variolei la vaci evoluează extrem de rar ca formă
generalizată. Obișnuit, evoluția este benignă, stadială, care la nivelul ectodermului, după o
congestie locală puternică, este urmată de hiperplazie și ulterior de degenerescență hidropică a
stratului spinos și necroza celulelor hiperplaziate. Stadiile de evoluție a exantemului variolic
sunt: maculă, papulă, veziculă, pustulă și crustă. La bovine fiecare stadiu este bine definit și
are o durată medie de 2-4 zile.
Infecția naturală. Este denumită variolă (cowpox), virusul având patogenitatea
maximă pentru vaci, dar pe lângă bovine se pot îmbolnăvii caii, bivolii, pisicile și iepurii
(experimental). Există diferențe minore de ordin epidemiologic, simptomatologic sau al
patogenezei în infecția variolică a taurinelor în funcție de tipul infectant.
- La bovine. La vaci erupțiile apar pe pielea mamelei și pe mameloane, la masculi pe
scrot, iar la viței pe bot. Localizarea de predilecție a erupției este reprezentată de tegumentul
mamar, în mod deosebit pe mameloane. În cazurile cu evoluție mai severă leziunile se pot
extinde pe fața internă a coapselor, perineu, vulvă și bot. În cazurile necomplicate durata
evoluției tuturor stadiilor este de 12-14 zile, dar durata bolii la un animal este de 20-25 de zile.

264
 - La bubaline. Este incriminat etiologic virusul variolei bivolilor (Buffalopox virus),
care este strâns înrudit antigenic cu virusul variolei vacilor. Boala evoluează cu o
simptomatologie asemănătoare celei descrise la bovine, cu precizarea că la viței poate evolua
și cu forme generalizate. Infecția poate fi produsă și de virusul vaccinal. Focare de boală au
fost descrise la bivolul de apă (Bubalis bubalis), în țări unde bivolii sunt folosiți pentru
producția de lapte. Se transmite la om, fiind frecventă la persoanele care mulg animale bolnave
(Palmer et al., 2005).
- La cabaline. Caii nu au un virus variolic propriu, dar pot face boala cu virusul
variolei vacilor, și cu virusul vaccinal, boala apărând în urma contactului cu bovine bolnave
sau cu persoane vaccinate antivariolic. Evoluția este în general benignă, dar uneori la mânji
poate avea un caracter grav. Erupțiile pot apărea pe mucoasa bucală și la nivelul membrelor cu
localizare în regiunea chișiței. La gestante se pot produce avorturi.
- La pisici. Infecția cu virusul cowpox este mai severă decât la bovine sau la oameni.
Boala este frecventă mai ales la pisicile care circulă libere în comunitățile rurale și se manifestă
clinic prin două forme. Forma cutanată în care apar erupții sub formă de papule pe membre,
pe cap (peribucal și periocular), pe mucoasele bucală și conjunctivală, dar pot să se dezvolte și
în alte regiuni corporale. Forma respiratorie este mai gravă și se manifestă prin tulburări
generale, cu febră, anorexie, conjunctivită, dispnee, tuse, respirație bucală și sfârșit letal în
majoritatea cazurilor. Leziunea dominantă este de pneumonie fibrinonecrotică, acompaniată de
pleurită și peritonită serofibrinoasă.
- La oameni. Leziunile, în mod obișnuit, apar sub forma unei singure erupții
maculopapulare, localizată pe mâini sau pe față, și este acompaniată de semne sistemice cum
sunt greață, febră și limfadenopatie.
Diagnostic. Pentru examenul virusologic se recoltează cruste și lichid din vezicule prin
puncționare cu seringi sterile.
- Examen microscopic. Preparatele se colorează cu fucsină (metoda Paschen-Borell)
sau cu albastru de isomină (metoda Nicolau); se pun în evidență particule virale.
- Izolarea virusului. Se procedează la efectuarea de însămânțări pe culturi de celule și
prin inocularea ouălor embrionate de găină, cu depunere pe membrana corio-alantoidiană.
- Infecția experimentală. Boala poate fi reprodusă experimental la maimuță și iepure,
la care rezultate bune se obțin prin scarificare, inoculare intra-testiculară și depunerea pe
cornee. În afara de erupția variolică propriu-zisă, caracteristică este cheratita supurativă cu
opacifierea corneei și orhita. Obișnuit infecția se face pe viței prin depunerea materialului
virulent pe pielea scarificată.

265
 - Examen histopatologic. Se evidențiază incluziile intracitoplasmatice mari și intens
acidofile de tip A și B (incluzii Guarnieri).
- Alte teste. Se mai practică imunoprecipitarea în gel de agar, seroneutralizarea și
imunofluorescența.
Imunoprofilaxie. S-au produs vaccinuri recombinate, care au asigurat protecție
șoarecilor la provocarea infecției pe cale nazală (Thornburg et al., 2007).

25.2. Genul SUINPOX

25.2.1. Virusul variolei porcului
Suinpox/Swinepoxvirus (SWPV)

Ecologie. Virusul afectează porcii de toate vârstele, dar tineretul între 4 săptămâni și 3
luni este mai receptiv, la care morbiditatea se apropie de 100% (Afonso et al., 2001). Animalele
bolnave constituie sursa și rezervorul de virus, eliminarea producându-se prin crustele
descuamate. In difuzarea virusului un rol important îl au insectele hematofage, cu precădere
păduchii (Haematopinus suis), dar și alte insecte care pot îndeplini rolul de vectori pasivi.
Virusul nu se multiplică în păduchi și nu se transmite în mod natural la alte animale domestice
și nu este patogen pentru animalele de laborator. Ocazional, transmiterea se poate produce și
pe cale orizontală, prin contact cu secreții nazale și bucale la nivel unor leziuni ale pielii.
Morfologie. Virusul are dimensiuni de 300 x 250 x 200 nm, iar mărimea genomului
este de 146-175 kbp. Pe baza analizei filogenetice și a organizării genomice, se arată că există
o strânsă înrudire cu lumpy skin virus, yatapox virus și leporipox virus (Afonso et al., 2001);
(Afonso et al., 2002).
Cultivare. Se face cu dificultate pe celule embrionare, renale, testiculare, pulmonare
de porc și celule renale de maimuță verde africană (Vero). Nu se cultivă în ouă de găină
embrionate. În celule infectate se observă particule virale în diferite stadii de dezvoltare și
incluzii citoplasmatice (Kim et al., 1977).
Antigenitate. Prin imunodifuzie se relevă existența unor fracțiuni antigenice comune
cu virusul vaccinal, dar prin inoculare nici unul nu imunizează față de celălalt.
Patogeneză. Virusul este epiteliotrop și induce obișnuit formarea exantemului variolic,
întâi localizat, apoi generalizat pe tot corpul. Nu se produce viremie (Kazsa et Greisemer,
1962). La animalele adulte leziunile au caracter stadial, cu mențiunea că infiltrația seroasă este
precoce și intensă, fără a se forma vezicule tipice (lipsa stadiului de veziculă sau acesta este

266
foarte scurt, fără acumulare de lichid) (De Boef, 1975), astfel că papula trece direct în stadiul
de pustulă și apoi crustă.
Infecția naturală. Este cunoscută sub numele de “variolă porcină“. Erupția
papuloveziculoasă (exantem) apare pe cap, abdomen, fața internă a membrelor, uneori se
generalizează. Erupțiile nu apar toate în același timp, ceea ce face ca pe același individ, să se
găsească leziuni în stadii diferite. Vindecarea se produce în aproximativ 3 săptămâni. Uneori
leziunile au un aspect hemoragic, când se pot înregistra și unele tulburări generale. Boala poate
fi produsă și de virusul vaccinal, dar formele de manifestare sunt benigne.
Diagnostic. Se vor examina probe de piele cu leziuni (pentru examene virusologice)
- Examen histopatologic. Sunt caracteristice evidențierea incluziilor eozinofilice
intracitoplasmatice.
- Examen virusologic. Evidențierea virusului se poate face prin microscopia
electronică, imunofluorescență, seroneutralizarea pe culturi celulare.
- Infecția experimentală. Se practică pe iepure și se urmărește identificarea tipului de
virus care a provocat boala, acesta fiind receptiv la virusul vaccinal și nereceptiv la cel porcin.
- Examen serologic. Se urmărește identificarea anticorpilor prin imunodifuzie în gel
de agar sau prin contraimunelectroforeză.
Imunoprofilaxie. În mod obișnuit nu se practică vaccinarea, se fac dezinsecții și se
îmbunătățesc condițiile de igienă din adăposturi. În funcție de virusul implicat în etiologie, se
poate recurge la vaccinare folosind vaccinul antivariolic uman (infecție cu virusul vaccinal)
sau la folosirea unei suspensii virale fenicate (pentru inactivare) preparată din material virulent
recoltat de la porcii bolnavi (infecție cu poxvirusul suin). Aplicarea se face pe pielea scarificată,
de pe fața externă a coapsei sau a pavilionului urechii. Cele două virusuri nu imunizează unul
împotriva celuilalt. S-au produs și vaccinuri recombinante, în care virusul pox suin este folosit
ca vector pentru alte bacterii sau virusuri (Lin et al., 2011).

25.3. Genul LEPORIPOX

25.3.1. Virusul mixomatozei iepurelui

Myxoma virus (MYXV)

Ecologie. Sunt receptivi iepurii de casă și sălbatici din genurile Oryctolagus,

Sylvilagus, Brachilagus și iepurii de câmp din genul Lepus. Se consideră că iepurii din genul
Sylvilagus nu fac boala clinică, dar se infectează și conservă un timp virusul, fiind considerați
rezervor natural al bolii, motiv pentru care mixomatoza este considerată boală cu focalitate

267
naturală. Animalele bolnave și cele trecute prin boală, elimină virusul prin secreții, îndeosebi
prin lichidul din mixoame. În transmitere intervin insectele hematofage, mai ales țânțari din
genurile Anopheles și Aedes (vectori primari ai virusului), dar și flebotomi, purici sau alte
insecte înțepătoare. Se consideră că transmiterea se realizează doar pasiv, deoarece virusul nu
se multiplică în corpul insectelor vehiculatoare. Prin transferul de iepuri infectați, bolnavi sau
asimptomatici, boala poate fi transmisă la mari distanțe.
Rezistență. Virusul este considerat ca rezistent la acțiunea factorilor ambientali. Este
mai puțin rezistent la uscăciune decât virusurile variolice, inactivându-se în cca 2 luni. În pielea
de iepure uscată rezistă până la 200 de zile. Este inactivat în 10 minute la 55oC. Dezinfectantele
uzuale (fenol 2%, sublimat coroziv 1-2 %, formol 5%) distrug virusul în câteva zile. Se con-
servă în ser fiziologic glicerinat 50% timp de 1-2 ani.
Morfologie. Particula virală are formă de cărămidă și are dimensiuni cuprinse între
125-360 nm (valori medii de 230-280 nm), cu un nucleu biconcav, caracteristic poxvirusurilor
. Este anvelopat prezentând la suprafața membranei corpi laterali. Virusul este format din
ADNdc. Se consideră că virusul mixomatozei este o variantă a virusului fibromatozei.
Cultivare. În culturile primare renale de iepure sau linia RK13 (rabbit kidney), se
constată efect citopatic, caracterizat prin apariția de vacuole intranucleare și incluzii mari
intracitoplasmatice. Acestea sunt observabile și în tumorile caracteristice ale infecției naturale
(incluziile Splendore). Cultivarea reușește și în culturi de celule de șobolan, hamster, pasăre,
om. Inocularea în ouă embrionate de găină este posibilă, însă nu determină întotdeauna moartea
embrionului. Se pot face pasaje în serie, virusul se multiplică formând leziuni discrete pe
membrana corioalantoidiană (edeme ale membrelor și focare mici necrotice). S-a dovedit că
virusul induce apoptoză în culturi de celule canceroase feline, fiind demonstrat efectul oncolitic
la 48 de ore după inoculare (Macneill et al., 2012). Acest aspect este mult studiat pentru posibila
terapie a unor forme de cancer la om (viroterapie) (Spiesschaert et al., 2010).
Patogeneză. Diferitele tulpini prezintă patogenitate variabilă, fiind menționate tulpini
cu 5 grade diferite de virulență ținând cont de durata medie de supraviețuire a animalelor
bolnave și de procentul de mortalitate. Virusul a dezvoltat o serie de strategii pentru a evita
răspunsul imun antiviral al gazdei. Se menționează în acest sens învelirea în proteine cunoscute
ca „viroreceptori” sau „virokine” care mimează receptorii gazdei sau citokinele (Kerr et
McFadden, 2002); (Kerr et al., 2004); (Nash et al., 1999). După producerea înțepăturii locale
din piele, virusul difuzează spre limfonodurile regionale și de aici în sânge, răspândindu-se în
toate țesuturile. Se multiplică intens în țesuturile dermice din regiunile oculară, nazală,
auriculară, anală și genitală, unde se formează leziunile caracteristice numite mixoame, care

268
din punct de vedere histologic sunt niște pseudo-tumori (fibroame benigne). Un rol important
în exprimarea virulenței tulpinilor îl are proteină de legare a condroitinei M083 din virusul
myxoma leporipoxvirus. Se consideră că această proteină are rolul de a media diseminarea
sistemică a virusului prin intermediul limfocitelor de iepure (Wolfe et al., 2015).
Infecția naturală. Perioada de incubație este de 5-15 zile. Boala este cunoscută sub
numele de “mixomatoză“, fiind caracteristice tumorile mixomatoase. Acestea apar în țesutul
conjunctiv subcutanat și au un aspect edematos. Sunt localizate mai frecvent pe cap, pleoape,
buza superioară, urechi, animalul având un aspect monstruos de “cap de leu”. Mai rar tumorile
se formează în jurul anusului și pe scrot. În zonele fără păr sau cu păr puțin, înțepăturile se
produc mai frecvent. Mixoamele au un aspect gelatinos, sunt puternic vascularizate, infiltrate
cu serozități gălbui, ușor filante. Ele nu au caracter neoplazic. Evoluția este obișnuit acută,
moartea survenind în majoritatea cazurilor în 2-10 zile, rata mortalității atingând 90-95%. Se
descrie și o formă anodulară ce evoluează cu conjunctivită, blefarită, jetaj mucopurulent,
dispnee și rareori papule discrete pe urechi, ca și forme benigne ce apar la animalele mai
rezistente genetic și la iepurașii care provin din mame imune. La masculi se pot observa orhită
și epididimită (Fountain et al., 1997); (Răpuntean et al., 2014).
Diagnostic. Se stabilește pe baza examenului clinic, dar pentru confirmare se fac
examene de laborator.
- Identificarea virusului. Se face izolarea pe culturi celulare și identificare prin virus-
neutralizare, microscopie electronică, evidențiere a unor structuri virale prin RT-PCR (Albini
et al., 2012).
- Examen serologic. Anticorpii se evidențiază prin: AGID, RFC, IF indirectă, ELISA.
- Examen histopatologic. Evidențierea incluziilor în epiteliul conjunctival.
- Infecția experimentală. Boala poate fi reprodusă numai la iepurele de casă, calea cea
mai severă de inoculare fiind calea intra-testiculară. În caz pozitiv, ei se îmbolnăvesc și mor în
5-10 zile.
Imunoprofilaxie. Se poate face utilizând următoarele tipuri de vaccinuri: vaccin
heterolog cu virusul fibromului Shope, care conferă o imunitate de 2-6 luni contra
mixomatozei; vaccin omolog produs din tulpini atenuate ale virusului mixomatozei, care
conferă o imunitate mai puternică și de durată mai mare, care are o utilizare mai restrânsă. S-
au produs și vaccinuri bivalente (vectored vaccine) pentru controlul mixomatozei și a bolii
hemoragice a iepurelui (Spibey et al., 2010). La noi în țară se produc vaccinurile Mixoromvac
(monovalent) și Mixohemovirovac (bivalent) [76].

269
 25.4. Genul PARAPOXVIRUS

25.4.1. Virusul ectimei contagioase/Virusul Orf

(Ecthyma contagiosum virus/Orf virus)

Ecologie. Ovinele și caprinele, atât cele domestice cât și cele sălbatice, sunt specii
natural receptive la virusul ectimei contagioase. Sunt mai sensibile animalele tinere în vârstă
de 3-6 luni, însă pot fi afectate și cele mature, mai ales dacă ele nu au o imunitate anterioară.
Alte date menționează ca receptive și alte specii de ungulate sălbatice cum sunt: cerbii, anumite
antilope, gazele, ecvine, elani, caribou, bovine, porci, canide, chiar unele primate. Îmbolnăviri
au mai fost descrise și la alte specii cum sunt: cămile, dromaderi, lame, reni, capra neagră,
alpaca, wapiti. S-au semnalizat îmbolnăviri și la câini, presupunându-se că infecția s-a realizat
prin consumul cărnii provenite de la oi sau capre cu ectimă. Se descrie prezența unui virus Orf
la foci (Leptonychotes weddellii) izolat din leziuni ale pielii (Trylanda et al., 2005). În
menținerea focarelor de infecție un rol important îl au și sursele secundare de infecție
(adăposturi, gunoi, furaje, diverse obiecte și materiale, instrumentar), prin care se poate asigura
permanentizarea focarelor.
Rezistență. Virusul Orf are o rezistența înaltă (ani de zile) în mediul exterior, mai ales
dacă este înglobat în cruste. Se asigură astfel posibilitatea apariției bolii în turme, după perioade
mai lungi sau mai scurte de liniște interepidemică. Este foarte rezistent la temperaturi scăzute
din perioadele de toamnă-iarnă. Este sensibil la dezinfectantele obișnuite care îl inactivează în
30 de minute, cât și la acțiunea mertiolatului de sodiu și a radiațiilor UV. În condiții de laborator
se păstrează timp îndelungat (peste 30 de luni) în cruste înglobate în glicerină.
Morfologie. Particula virală matură are aspect ovoid și dimensiuni de 160-190/250-300
nm, fiind asemănător structural cu virusul vaccinal. Genomul este format din ADNdc, mărimea
~ 135 kbp. Analiza genomului viral, folosind enzime de restricție și hibridări, a evidențiat o
considerabilă eterogenitate între tulpinile de origini diferite. Spre deosebire de alte virusuri
variolice este lipsit de proprietăți hemaglutinante.
Cultivare. Virusul se cultivă pe culturi celulare embrionate (rinichi, testicul, pulmon,
piele) de ovine, bovine și om. Parapoxvirusurile se replică în citoplasmă unde se pot observa
virioni în diferite stadii de dezvoltare. Produce efect citopatic evident după 12-24 ore, având
loc creșterea în volum a celulelor, rotunjirea acestora, urmată de sincițializare și apariția de
incluzii intracitoplasmatice eozinofilice situate perinuclear (Ogiso et al., 2002). În final are loc
liza celulară. S-a reușit adaptarea virusului pe linii celulare permanente: rinichi fetal de oaie

270
(FSK), timus fetal de oaie (SFT), trahee bovină (BTR), rinichi bovin Madin Darby (MDBK),
rinichi de hamster (BHK 21) și altele (Ivanov et al., 2016). Culturile celulare primare și
permanente de origine ovină ST (sheep testis), SK (sheep kidney) și iepure RK (kidny rabbit)
au fost cele mai sensibile la Orf virus, în timp ce culturi de celule permanente sunt mai puțin
sensibile (Ivanov et al., 2016). Nu se cultivă pe embrioni de găină și nici pe culturi embrionare
de găină, proprietate prin care se deosebește de orthopoxvirusuri.
Antigenitate. Este înrudit cu virusurile variolice, al stomatitei papuloase și cu virusul
ectromeliei șoarecelui. Tulpinile de virus izolate până în prezent de la oi, capre și om, sunt
identice antigenic. Sunt semnalate deosebiri antigenice minore între tulpinile izolate de la oaie
și de la capră, care nu justifică aprecierea unei pluralități antigenice. În organismul animalelor
bolnave și trecute prin boală se dezvoltă anticorpi specifici, ce se pot evidenția prin reacții
serologice. Oile care se însănătoșesc câștigă o imunitate solidă de lungă durată.
Patogenitate. Este un virus epiteliotrop și determină formarea de incluzii intra-
citoplasmatice caracteristice. Între tulpini există diferențe în ceea ce privește patogenitatea,
unele fiind foarte agresive și capabile de a produce forme grave, chiar letale, iar altele pot fi
mai puțin patogene. Virusul este epitelio-dermotrop având o electivitate particulară pentru
epiteliile anumitor zone cutanate de trecere (peribucal, în jurul organelor genitale, zona
coronară, interdigital) și zonele cu piele fină, îndeosebi pe mameloane. Virusul se multiplică la
nivelul porții de intrare, determinând fenomene de degenerare hidropică-balonizantă și liză. In
evoluția lor, leziunile trec prin stadiile de maculă, papulă, veziculă, pustulă și crustă, dar acestea
se succed mai rapid decât în variolă, adesea fiind surprins numai stadiul de crustă. Virusul se
răspândește prin continuitate, determinând formarea altor vezicule, până se instalează
imunitatea. Leziunile primare se complică cu flora microbiană de asociație (Răpuntean et al.,
2014).
Infecția naturală. Boala poate să apară în tot timpul anului, dar este mai frecventă
primăvara și vara, corelată cu apariția noilor generații de miei și sezonul de mulgere.
- La ovine și caprine. Este cunoscută sub numele de “ectima contagioasă a oilor și
caprelor”. Boala se întâlnește atât la tineret, cât și la adulte, animalele bolnave prezentând
caracteristic erupțiile peribucale, manifestate prin formarea de cruste brune, groase, care se pot
desprinde lăsând leziuni sângerânde. Leziuni eruptive se mai pot observa și în spațiul
interdigital, pe mucoasa organelor genitale, pe glanda mamară (mameloane) și pe mucoasele
bucală și conjunctivală. Boala are o evoluție mai gravă la capre, comparativ cu oile, iar tineretul
(mieii și iezii) fac frecvent forme peribucale și bucale foarte grave, care pot determina moartea
animalelor, datorită imposibilității de a se hrănii și complicațiilor bacteriene (Bița, 2010).

271
 - La om. Ectima contagioasă este o zoonoză, cu aspect de boală profesională, fiind
întâlnită mai ales la persoanele care vin în contact cu animale bolnave sau care manipulează
carcasele animalelor bolnave [69]. Cei mai expuși sunt ciobanii, fermierii, achizitorii,
măcelarii, personalul veterinar (Robinson et Petersen, 1983); (Steinhart, 2005); [69]; [72].
Leziunile trec prin aceleași stadii și forme cu cele observate la oi și capre (Peacock, 2004). La
unii pacienți se poate produce adenopatie regională, limfangită și febră [69]; [72]. Uneori se
constată o erupție veziculo-pustuloasă cu prurit pronunțat (Berrier, 2001). Boala contagioasă
la om este denumită Orf (ore-F). Simptomele se produc la 3-7 zile după expunerea la virus. Se
menționează, de asemenea, că vaccinurile contra ectimei sunt vaccinuri vii și pot infecta
oamenii și că animale recent vaccinate pot transmite infecția la om [69]; [72]. În contact cu
ochii se produc leziuni corneene cu opacifierea acesteia (Ciufecu, 2003).
Diagnostic. Se examinează probe de piele cu leziuni pentru examene virusologice și
histologice, iar pentru decelarea anticorpilor se vor preleva probe de sânge.
- Examen virusologic. Se face un broiaj de cruste în soluție fiziologică, aseptizat cu
antibiotice (penicilină 200 UI/ml, streptomicină 4 g/ml) se centrifughează, apoi se inoculează
pe celule renale de miel în cultura primară. Virusul determină în 4-6 zile un efect citopatic, în
general fără incluzii citoplasmatice. Uneori se impune a efectua mai multe pasaje. Identificarea
virusului se poate face prin PCR, aceasta fiind o metodă rapidă pentru diagnosticul ectimei
contagioase (Inoshima et al., 2000); (Kottaridi et al., 2006); (Ramesh et al., 2008); (Vikøren et
al., 2007); (Peralta et al., 2018). Varianta PCR permite confirmarea prezenței virusului Orf atât
în probe, cât și în culturi celulare (Ivanov et al., 2016).
- Examen histopatologic. Se evidențiază leziuni în stadii diferite de evoluție (maculă,
papulă, veziculă, pustulă, crustă), adesea fiind surprins numai stadiul de crustă. Se pot observa
formațiuni corpusculare de tip Borrel. Acestea sunt incluzii eozinofile citoplasmatice cu
diametru de 4-8 µm, care persistă timp de 3-4 săptămâni.
- Bioproba. Se executa pe miei, prin scarificarea și badijonarea pielii și a mucoasei
bucale, cu o suspensie preparată din materialul suspect. Boala se reproduce cu ușurință cu
simptomatologia caracteristică bolii naturale. La infecția experimentală este receptiv și
iepurele, la care inocularea intradermică se soldează cu formarea unei leziuni papilomatoase
care se vindecă spontan. Prin inocularea intracerebrală și pasaje repetate se realizează adaptarea
virusului și obținerea unor variante neurotrope.
- Examen imunologic. În timp au fost folosite diferite teste serologice cum sunt: testul
de fixare a complementului (RFC/CF), SN. Mai recent se practică tehnici ELISA și tehnica
western blot pentru detectarea anticorpilor din clasa IgG și IgM. Testul AGID este accesibil și

272
se poate efectua cu un antigen preparat din cruste.
Imunoprofilaxie. Se pot folosi următoarele tipuri de vaccinuri: vaccin cu virus
inactivat cu formol și absorbit pe hidroxid de aluminiu (puțin utilizat); vaccin cu virus viu
preparat din cruste uscate (1%) suspensionate în soluție fiziologică glicerinată 50% (cel mai
mult utilizat). Se administrează prin badijonarea pielii după scarificare, în regiunea axilară, fața
internă a conchiei auriculare sau fața internă a coapsei, iar la locul de inoculare apare o erupție
localizată (Pop et al., 1975). S-au produs și vaccinuri din tulpini atenuate cultivate pe culturi
celulare (Sawhney et al., 1972); (Mercante et al., 2008).

25.4.2. Virusul stomatitei papuloase a bovinelor

Bovin papular stomatitis virus (BPSV)

Ecologie. Stomatita papulară bovină este răspândită peste tot în lume, fiind raportată în
mai multe țări (Delhon et al., 2004); (Fanner, 2017). Evoluează sub forma unor focare mai mult
sau mai puțin extinse, cu o rată a morbidității variabilă. În un focar descris în o circumscripție
din județul Cluj, din 45 animale de îmbolnăvesc 5 (22,72%) (Răpuntean S. et al., 2017). În
condiții naturale virusul afectează numai taurinele, tineretul până la doi ani fiind mai sensibil,
făcând forme mai severe de boală (Delhon et al., 2004); (Oem et al., 2013); (Fanner, 2017).
Animalele bolnave elimină mari cantități de virus prin leziunile eruptive de la nivelul mucoasei
bucale, virusul fiind prezent în salivă și secrețiile nazale [68]. Transmiterea se realizează prin
contact direct între animale infectate și cele sănătoase, dar poate fi transmisă și indirect de om,
prin diferite manopere, îndeosebi în localizarea mamară, consecutiv mulgerii (SantaʹAna et al.,
2012). Sursele de infecție nu sunt clar definite. Se consideră că virusul se perpetuează și se
menține în natură (Huang et al., 2015). Acesta persistă la animalele sănătoase, cu producerea
de infecții subclinice, care pot fi prevalente, cu frecvente reinfecții întrucât nu conferă imunitate
satisfăcătoare (Delhon et al., 2004); [68].
Importanța sanitară. Unele date menționează transmiterea la om (expuși mulgătorii)
cu producerea de leziuni pe mâini, cu formarea de papule, ulcere și cruste (Carson et Kerr,
1967); (SantaʹAna et al., 2012).
Rezistență. Prezintă rezistență ridicată la condițiile de mediu, persistând în crustele
căzute pe sol.
Morfologie. Particula virală are dimensiuni de 170/270 nm, genom ADNdc, cu
mărimea de 134-139 kbp (Delhon et al., 2004).
Cultivare. Se cultivă pe culturi celulare testiculare de vițel și celule primare de rinichi
de miel. În culturi produce efect citopatic, după cca 5 zile, iar în final determină liza mono-

273
stratului celular (Oneț, 1983). Sunt prezente și incluziile caracteristice intracitoplasmatice. Nu
se cultivă prin inocularea ouălor embrionate.
Antigenitate. Virusul stomatitei papulare prezintă înrudiri cu alte parapoxvirusuri, mai
ales cu virusul Orf, având 67-75% nucleotide identice (Delhon et al., 2004).Virusul
(parapoxvirus) izolat în Coreea, a prezentat înrudiri strânse, nu numai cu tulpini din Japonia,
dar și cu tulpini din Germania, Sudan și US (Oem et al., 2013).
Patogeneză. Este un virus epiteliotrop. Se multiplică în celulele epiteliului mucoasei
bucale, care suferă procese degenerative și productive (Oneț, 1983). În patogeneză un rol
important îl are un factor de creștere vasculară endotelială (vascular endothelial growth
factor/VEGF), mitogen specific pentru celulele endoteliale, care induce permeabilitate
vasculară și contribuie la vascularizarea și proliferarea leziunilor (Delhon et al., 2004); (Inder
et al., 2007).
Infecția naturală. Este denumită stomatita papulară bovină. Se manifestă prin leziuni
eruptive, pe pielea botului și pe mucoasa bucală, de mărimea unui bob de miei, până la o alună,
care pot să conflueze, realizând diferite desene cu aspect de hartă (Jivoin, 1961). Leziunile
papulare și erozive de pe bot și aripile nazale, de formă circulară, margini neregulate, cu o zonă
centrală albicioasă, înconjurată de o zonă periferică roșiatică sau maronie, având mărimea
mărime de 1-2 mm la 1-2 cm (Răpuntean S., et al., 2018). Foarte rar leziunile se extind
peribucal sau la nivelul mucoasei nazale, esofag și rumen (Delhon et al., 2004). Evoluția este
benignă și se produce vindecarea în 2-4 săptămâni, dacă nu survin complicații. Imunitatea
conferită de trecerea prin boală este de scurtă durată și animalele se pot reîmbolnăvi. Unele
date menționează slăbire și ptialism, papule în cavitatea bucală și peribucal (Aguilar-Setien et
al., 1980). Ocazional au fost descrise și cazuri ce au evoluat cu forme severe (Bowman et al.,
1981), cu dezvoltare de leziuni pe esofag și prestomace (Delhon et al., 2004); (Jeckel et al.,
2011). În cazul localizării pe mameloane, se constată papule roșii dureroase, ulcere și leziuni
proliferative, vacile manifestând dureri locale, ceea ce nu permite finalizarea mulsului, cursul
bolii fiind de 7-12 zile; în această situația riscul transmiterii la om este crescut (SantaʹAna et
al., 2012).
Diagnostic. Nu ridică probleme deosebite, în cazul în care manifestările clinice sunt
caracteristice. Se confirmă prin examen virusologic (izolarea virusului pe culturi celulare;
evidențierea prin microscopie electronică); examen histopatologic (prezența de incluzii
eozinofilice caracteristice în citoplasma celulelor epiteliale) (Aguilar-Setien et al., 1980);
(Bowman et al., 1981); (Kuroda et al., 1999); infecție experimentală (reușește numai la viței,
alte animale sunt refractare); examen serologic se urmărește decelarea de anticorpi specifici

274
(AGID), deși pot să apară reacții de cross-reactivitate cu alte parapoxvirusuri [67]. Confirmarea
și diferențierea de stomatita veziculoasă, febra aftoasă, boala mucoaselor și alte boli eruptive
se face prin PCR (tehnică specifică, sensibilă și rapidă), care permite și discriminarea între
membrii genului Parapoxvirus (Inoshima et al., 2000); (Pozzo et al., 2011); (SantaʹAna et al.,
2012); (Oem et al., 2013); [67].
Imunoprofilaxie. Pentru prevenirea bolii s-au preparat vaccinuri vii din tulpini
atenuate, care s-au dovedit utile din punct de vedere al protecției induse, limitează severitatea
bolii, dar se folosesc rar datorită faptului că boala este benignă și animalele se vindecă (Delhon
et al., 2004). S-a încercat asigurarea protecției imune și prin un vaccinuri heterolog, fiind
menționată o tulpină atenuată de orf/parapoxvirus.

25.5. Genul CAPRIPOXVIRUS

25.5.1. Virusul variolei oilor

Sheeppox virus (SPV)

Ecologie. Sunt receptive la virus numai oile, însă receptivitatea depinde în mare măsură
de rasă, vârstă și particularități individuale. Animalele tinere și cele din rasele perfecționate
sunt în general mai sensibile. Infecția nu a fost raportată la ungulatele sălbatice [70]. Oile
bolnave și cele convalescente elimină mari cantități de virus, mai ales prin conținutul vezico-
pustulelor (limfa variolică) și prin exsudatul căilor respiratorii, secrețiile conjunctivale, lapte,
urină, fecale [70]; [73]. Ulcerele și membranele de pe mucoase sunt surse foarte bogate în virus.
Crustele pot, de asemenea, să conțină o cantitate mare de virus, ele se pulverizează și conta-
minează furajele, apa, așternutul, padocurile, pășunile etc.[74] La oile gestante virusul poate
trece transplacentar în fetus.
Rezistență. Virusul este inactivat în scurt timp (3 minute) la temperatura de 56-60oC.
Rezistă pe pășuni până la 2 luni, în adăposturi până la 6 luni și peste 2 ani în lâna oilor. Este
sensibil la acțiunea cloroformului, iar fenolul și formolul au acțiune virulicidă puternică. Se
conservă vreme îndelungată în ser fiziologic glicerinat 30-50%.
Morfologie. Virionul matur are formă de paralelipiped, dar lungimea este mai mică
decât a altor poxvirusuri (170-260 nm în cazul tulpinilor virulente și 250-280 nm la tulpinile
atenuate). In citoplasma celulelor infectate determină formarea de incluzii.
Cultivare. O bună dezvoltare se obține în culturi de celule renale și testiculare de miel,
producând în 4-5 zile efect citopatic la 50% din monostratul de celule. Înainte de instalarea
proceselor degenerative și liza celulară pot fi observate incluzii intracitoplasmatice. Se poate

275
cultiva și pe culturi celulare de embrioni de oaie, capră, vițel, cobai și șoarece sau în embrionul
de găină. Cultivarea în ouăle embrionate necesită însă o perioadă de adaptare. Pasajele repetate
se soldează cu o reducere a patogenității pentru oaie. Atenuarea patogenității se poate face și
prin trecere în serie pe capră. O bună dezvoltare se obține prin cultivare pe celule primare LK-
6 (lamb kidney cell), Vero-74 (African green monkey kidney) și s-a adaptat și pe linia BHK-
21 (baby hamster kidney).
Antigenitate. Structura antigenică, deși complexă este uniformă și nu prezintă fenomen
de pluralitate antigenică. S-a identificat un antigen precipitant legat de nucleoid, care este
comun tuturor virusurilor variolice. Se adsoarbe pe particule de hidroxid de aluminiu și cărbune
animal și se pretează la prepararea de vaccinuri, având o bună imunogenitate.
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie, dar se poate transmite
și transcutanat prin intermediul artropodelor. La oaie predomină procesul hiperplazic, papulele
având dimensiuni considerabile (1-3 mm diametru), în timp ce veziculele sunt foarte mici, se
usucă rapid, trecând adesea neobservate, papula transformându-se direct în crustă (se poate
spune că lipsește stadiul de veziculo-pustulă). Uneori leziunile au caracter hemoragic.
Infecția naturală. În condiții naturale, virusul este dermotrop și patogen numai pentru
oi, la care produce “variola”. Perioada de incubație este de 4-8 zile. Boala se manifestă prin
erupții veziculo-pustuloase pe piele, mucoasa conjunctivală, nazală și digestivă, asociate uneori
cu tulburări generale grave și leziuni hemoragice. Oile gestante pot avorta. Se pot întâlni și
forme benigne (fără erupție), dar și forme maligne cum sunt: forma hemoragică (vărsatul
negru) și o formă confluentă (cu erupție masivă veziculo-pustuloasă cu tendință de confluare).
Mortalitatea variază între 5-50% (Oneț, 1983); (Pop et al.,1988). Noduli variolici se pot
evidenția și pe organele interne.
Diagnostic. Se trimit cruste și porțiuni de piele cu leziuni recoltate în ser fiziologic
glicerinat 50% pentru examene virusologice, în formol 10% pentru examen histopatologic și
probe de sânge pentru examene serologice.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului pe substraturi celulare, cu
identificarea ulterioară prin IF, AGID, ELISA, imuno-peroxidază, virus neutralizare. La 48 ore
de la inoculare se pot evidenția incluziile citoplasmatice specifice prin colorarea monostratului
cu hematoxilină-eozină. Antigenele virale se mai pot evidenția prin AGID, ELISA, imun-
electroforeză, latex aglutinare, hemaglutinare pasivă și alte tehnici [70].
- Evidențierea acidului nucleic. Se poate efectua prin PCR, dar nu se face distincție
între cele două virusuri; aceasta se poate realiza folosind o metodă combinată PCR/RFLP.

276
 - Examen histopatologic. Se evidențiază hiperplazia și degenerescența balonizantă a
celulelor spinoase, vezicule, pustule, dar prezintă importanță evidențierea incluziilor oxifile
localizate intracitoplasmatic [70]; [73].
- Examen serologic. Prezintă importanță pentru un diagnostic retrospectiv și nu face
distincție între anticorpii formați de cele două virusuri. Evidențierea se face prin diferite tehnici
serologice (AGID, IF indirectă, virus neutralizare în culturi celulare, western blot, ELISA). Se
va avea în vedere că pot apărea reacții încrucișate date de infecția cu virusul Orf (ectima
contagioasă) [73].
- Infecția experimentală. Se practică numai în situații deosebite. Boala poate fi
reprodusă prin inoculare la ovine, dar pot fi infectate și alte specii înrudite.
Imunoprofilaxie. În imunoprofilaxia actuală se utilizează vaccinuri atenuate, care sunt
bine tolerate de organism și conferă o imunitate de lungă durată de până la 2 ani. Vaccinurile
inactivate sunt mai sigure, dar induc o imunitate cu durată mai scurtă [74]. Cu titlu experimental
s-au preparat și vaccinuri moderne prin recombinare genetică sau vaccinuri subunitare. Se pot
folosi și serurile imune pentru seroprevenție și pentru serovaccinare.

25.5.2. Virusul variolei caprelor

Goatpox virus (CPV)

Ecologie. Caprele se îmbolnăvesc cu un virus specific, nepatogen în condiții naturale

pentru alte specii de animale, nici pentru oaie, exceptând situațiile când cele două specii sunt
crescute împreună și realizează un contact strâns între ele [70]. Materialul infectant este
reprezentat mai ales de crustele virulente, care se pulverizează și se răspândesc în mediul
exterior. Virusul este prezent în secrețiile și excrețiile animalelor bolnave, inclusiv în lapte și
spermă (Kitching et Taylor, 1985); (Hare, 1985).
Patogeneză. Virusul pătrunde în organism prin soluții de continuitate sau pe cale
respiratorie (aerosoli), mai ales în condiții de aglomerare. Se mai poate transmite prin diferite
materiale contaminate ca și prin insecte, cum sunt Stomoxis calcitrans și Musca domestica. Se
consideră că aceste insecte îndeplinesc doar rolul de vectori pasivi și că virusul nu persistă mai
mult de 4 zile pe corpul lor (Kitching et Taylor, 1985); (Kitching et Mellor, 1986).
Infecția naturală. Boala are o contagiozitate mai redusă și este mai puțin severă,
comparativ cu variola oilor (Oneț, 1983); [70]. Leziunile se rezumă adesea la tegumentul
mamar și mai rar se extind în regiunea inguinală, pe fața internă a coapselor, regiunea perineală
și pe față. Erupția are caracter stadial, fiind bine exprimat stadiul de crustă, iar succesiunea

277
leziunilor se derulează pe parcursul a 2-3 săptămâni. Pe ansamblu boala are o evoluție benignă.
La iezi boala evoluează mai grav, leziunile eruptive se pot generaliza, și se pot încheia cu
mortalitate [70]; [73].
Diagnostic. Se face după metodele precizate la virusul variolei oilor.
Imunoprofilaxie. In zonele în care boala evoluează endemic, se pot face vaccinări cu
vaccinuri inactivate, preparate cu virus variolic caprin (virusurile heterologe nu conferă
imunitate). Vaccinurile preparate din tulpini vii atenuate induc o protecție specifică pentru 12
luni [70]; [74].

25.6. Genul AVIPOXVIRUS

25.6.1. Virusul variolei aviare
Fowlpox virus (FPV)

Ecologie. Prezintă receptivitate la virusurile variolice un număr foarte mare de specii

de păsări domestice și sălbatice (găină, fazan, păun, bibilică, potârniche, porumbel, prepeliță,
canar, papagal, cioară, coțofană, bufniță, pescăruș, turturică, ciocârlie și multe altele) [71].
Palmipedele s-au dovedit mai rezistente. Tineretul este mai sensibil. Păsările bolnave și cele
trecute prin boală, elimină virusul prin secreții și excreții, prin cruste, contaminând elementele
mediului ambiant. Insectele hematofage (țânțari, căpușe, păduchi) pot constitui atât rezervoare,
cât și transmițătoare, jucând rolul de vectori între specii variate de păsări. Unele păsări sălbatice
(porumbeii sălbatici, ciorile, vrăbiile și altele), pot interveni în menținerea circuitelor
epidemiologice ale virusului. Păsările ce se însănătoșesc nu rămân purtătoare.
Rezistență. Virusurile variolelor aviare au o rezistență ridicată la factorii fizici și
chimici, mai ales dacă sunt înglobate în material patologic (secreții, cruste, pseudomembrane).
Înglobate în cruste uscate își păstrează capacitatea infectantă între 2-6 ani. La temperatură de
100oC rezistă 5 minute iar la 80oC timp de 30 de minute. Sunt sensibile la eter și cloroform.
Dintre substanțele dezinfectante mai active sunt soluțiile NaOH 2-4%, sublimat coroziv 0,1%.
Morfologie. Virusurile variolice aviare au dimensiuni de 330 x 280 x 200 nm,
prezentând structuri tubulare la suprafață [71]. Genomul este constituit din ANDdc, (Afonso et
al., 2001), mărimea 260-365 kb la canray pox (Tulman et al., 2004). Profilul genetic al
virusurilor de canar, prepeliță și myna (fam. Sturnidae) arată existența unor diferențe marcante
față de cele ale altor păsări. În prezent, doar zece specii de avipoxvirus sunt înscrise în genul
Avipoxvirus de către ICTV (International on Taxonomy of Viruses).

278
 Cultivare. Se face mai ales pe ouă embrionate de 10-15 zile, prin inoculare pe
membrana corio-alantoidiană. La locul de inoculare induce apariția de mici zone de opacifiere
sau chiar noduli proliferativi cenușii, albicioși. În celulele epiteliale infectate formează incluzii
intracitoplasmatice, numite incluziile Bollinger. Se cultivă pe celule embrionare de fibroblaste
de pui, celule renale sau din dermă de embrioni și linia permanentă QT-35 (quail origin), în
care produce efect citopatic după 4-6 zile, ce constă în modificări de tip degenerativ, iar în final
liza monostratului (Tripathy et al., 2000).
Antigenitate. Avipoxvirusurile sunt înrudite antigenic între ele și nu sunt înrudite cu
virusurile variolei mamiferelor. Unele imunizează încrucișat datorită unor antigene comune.
Exemplu: virusul de curcă, imunizează activ porumbelul față de infecția cu virus columbar și
virusul columbar este folosit la imunizarea găinilor. Poxvirusurile izolate de la psitacide și
prepelițe se disting din punct de vedere antigenic de poxvirusurile altor păsări, cu toate că au
unele antigene cross-reactive. Virusurile variolice aviare sunt bune imunogene și se pretează
la prepararea de vaccinuri.
Patogeneză. După pătrunderea în organism se multiplică la nivelul porții de intrare,
având loc o replicare primară. Trece apoi în sânge provocând o viremie primară, cu replicare
în țesutul hepatic și măduva osoasă. De aici trece din nou în sânge, generând viremia secundară,
cu răspândire în țesuturile epiteliale de predilecție, producând leziuni caracteristice epiteliale
(Oneț, 1983). La nivelul pielii au loc procese proliferative intense cu formarea nodulului
variolic (exantem), iar la nivelul mucoaselor domină fenomenele de citoliză și degenerescență
balonizantă, cu formarea de membrane de aspect difteroid (enantem) (Răpuntean et al 2014).
In celulele afectate se formează incluziile Bollinger, localizate intracitoplasmatic. Stadiile
evolutive în cazul difterovariolei aviare au anumite particularități. Practic lipsește stadiul de
vezico-pustulă, fiind foarte intens exprimat procesul de hiperplazie, însoțit de o puternică
cornificare a celulelor epidermice, ceea ce generează noduli proeminenți cu caracter
papilomatos. Trecerea prin boală este urmată de instalarea unei imunități solide.
Infecția naturală. Virusurile variolei aviare sunt, în general, mono-patogene, dar există
posibilitatea infecțiilor încrucișate. Ele prezintă specificitate față de următoarele gazde: găină,
porumbel, curcă, canar, vrabie, prepeliță, bibilică, fazan, și graur. Virusul galinar afectează în
mod obișnuit găina, curca, bibilica, păunul și fazanul. Virusul columbar este patogen pentru
porumbel, găină, curcă și canar. Virusul de curcă este patogen pentru curcă și găină, iar virusul
de canar este patogen pentru canar, vrabie, găină și curcă [71]. Există însă și virusuri
identificate la alte specii de păsări.

279
 Boala naturală este cunoscută sub numele de “variola aviară“, care se poate exprima
sub două forme anatomo-clinice: forma variolică (exantematoasă), manifestată prin apariția de
noduli de mărimi diferite, de culoare galbenă apoi brună, localizați mai frecvent pe cap, gât,
picioare și mai rar se generalizează; forma difteroidă (enantematoasă) caracterizată prin
apariția de membrane difteroide, aderente, pe mucoasa bucală și laringotraheală. Uneori se
constată sinuzită infraorbitară, coriză și inflamația sacului conjunctival (Pop et al., 1988);
(Răpuntean et al., 2014). La canari evoluează grav cu mortalitate de 100%, iar la myna (specie
de graur, fam. Sturnidae) se constată leziuni severe proliferative.
Diagnostic. Se confirmă prin examene de laborator. Se expediază laboratoarelor păsări
bolnave și cadavre.
- Examen virusologic. Se urmărește izolarea virusului prin inoculare pe ouă embrionate
de 12 zile, sau pe culturi de celule. Prezența nodulilor variolici pe membrana corioalantoidiană
au semnificație diagnostică importantă.
- Evidențierea acizilor nucleici virali. Se practică PCR și tehnica imunobloting folosind
anticorpi monoclonali (Lee et Lee, 1997); (Singh et al., 2003).
- Examen histopatologic. Se evidențiază incluziile Bollinger, a căror prezență este
patognomonică pentru precizarea diagnosticului; evidențierea se poate face și pe frotiuri
(amprente) efectuate din leziuni și colorarea prin metoda Gimenez (Tripathy et Hanson, 1978).
- Examen serologic. Se urmărește identificarea anticorpilor precipitanți prin testul de
imunodifuzie în gel de agar (după 24-48 ore se observă două arcuri de precipitare specifice și
al treilea comun, caracteristic poxvirusurilor); se mai practică tehnicile de seroneutralizare,
hemaglutinare pasivă, imunofluorescență, imunoperoxidază, ELISA [71].
- Infecția experimentală. Reușește la galinacee, prin aplicarea materialului patologic pe
creasta scarificată sau prin badijonare, după deplumarea a 5-6 foliculi plumiferi. După 5-6 zile,
la locul de inoculare, se observă apariția de noduli caracteristici, iar uneori se produce chiar
generalizarea acestora.
Imunoprofilaxie. Imunizarea activă se face cu următoarele tipuri de vaccinuri
preparate pe ouă embrionate, inoculate pe m.c.a:
- vaccinuri antivariolice aviare preparate din tulpini de virus variolic de origine galinară
(GAL), care se poate folosi pentru vaccinare la găini, curci și fazani.
- vaccinuri antivariolice aviare preparate din tulpini de origine columbară (COL), care
se folosesc ca vaccinuri heterologe pentru găini, curci și fazani.
- vaccinuri antivariolice pentru porumbei, preparate dintr-o tulpină de virus al variolei
curcilor, care se folosește pentru imunizarea porumbeilor.

280
 În funcție de specia de păsări, tipul de vaccin și al fermei, vaccinarea se face prin
înțepare în pliul aripii (transdermic - metoda stik) (exceptând curcile); prin depunerea pe pielea
deplumată (regiunea antero-externă a unei gambe). Din vaccinurile produse de firma Romvac
în România amintim următoarele: Avipox-Col-81 (pentru găini); Avipox-Gal (pentru găini,
curci și fazani); Romporpox (pentru porumbei) [76]. Se produc și vaccinuri mixte în care alături
de tulpina de virus variolic aviar se introduce virusul encefalomielitei aviare (exemplu: Nobilis
AE + POX, Intervet) [75]. S-au produs și diferite tipuri de vaccinuri recombinante.

Bibliografie

1. Afonso C. L., Tulman E. R., Lu Z., Kutish G. F., Rock D. L.,
(2000) The genome of fowlpox virus. J. Virol., 74: 3815-3831;
2. Afonso C. L., Tulman E. R., Lu Z., Zsak L., Osorio F. A.,
Balinsky C., Kutish G. F., Rock D. L., (2002) The genome of
swinepox virus. J. Virol., 76(2): 783-790;
3. Afonso C. L., Tulman E. R., Lu Z., Zsak L., Osorio F. A.,
Balinscky C., Kutish G. F., Rock D. L., (2001) The Genome
of Swinepox virus. Journal of Virology, 76(2): 783-790;
4. Albini S., Sigrist B., Güttinger R., Schelling C., Hoop R. K.,
Vögtlin A., (2012) Development and validation of a Myxoma
virus real-time polymerase chain reaction assay. J. Vet. Diagn.
Invest., 24(1): 135-137;
5. Aguilar-Setien A., Correa-Girón P., Hernández-Baumgarten E.,
Cruz-Gómez A., Hernández-Jauregui P., (1980) Bovine papular
stamatitis, first report of the disease in Mexico. Cornell Vet.,
70(1): 10-18.
6. Berrier J., (2001) Contagious Ecthyma: Colorado serum
Company.
http://www.sheepmagazine.com/issues/25/252/
Randall_J_Berrier.html.
7. Bița Romulus, (2010) Cercetări epidemiologice, anatomo-
clinice și curativo-profilactice în ectima contagioasă a oilor și
caprelor în județul Bistrița Năsăud. Teză de doctorat, Cluj-
Napoca;
8. Bowman K.F., Barbery R.T., Swango L.J., Schnurrenberger
P.R., (1981) Cutaneous form of bovine papular stomatitis in
man. JAMA, 246(24): 2813-8.
9. Carson C.A., Kerr K.M., (1967) Bovine Papular Stomatitis with
apparent transmission tom an. Vet. Med. Ass., 151: 185-187.
10. Ciufecu Elvira Sînziana, (2003) Virusolgie Medicală, Editura
Medicală Națională, București, p. 268-271;
11. Czerny C. P., Eis-Hubinger A. M., Mayr A., Schneweis K.
E., Pfeiffe B., (1991) Animal poxviruses transmissed from cat
to man: curent event with lethal end. Zentralblat
Veterinarmedizin, Reihe B, 38: 421-431;
12. De Boer G. F., (1975) Swine pox, virus isolation, experimental
infections and differentiation from vaccinia virus infections.
Arch. Virol., 49: 141-150;
13. Delhon G., Tulman E.R., Afonso C.L., Lu Z., de la Concha-
Bermejillo A., Lehmkuhl H.D., Piccone M.E., Kutish G.F., Rock
D.L., (2004) Genomes of the Parapoxviruses Orf Virus and
Bovine Papular Stomatitis Virus. J. Virol., 78(1): 168-177.
14. Fannerʹs Veterinay Virology (Fifth Edition) (2017) Bovine
Pustular Stomatitis Virus.
15. Fountain S., Holland M.K., Hinds L.A., Janssens P.A., Kerr
P.J., (1997) Interstitial orchitis with impaired steroidogenesis
and spermatogenesis in the testes of rabbits infected with an
attenuated strain of myxoma virus. J. Reprod. Fertil.,
110(1):161-169.
16. Hare W. C. D., (1985) Diseases transmissible by semen and
embryo tehniques. OIE Rev. Sci. Tech., 4, Paris;
17. Huang T., Tulman E.R., Diel D.G., Khatiwada S., Sims W.,
Edwards J.F., Wen X., Kutish G.F., Rock D.L., Delhon G.,
(2015) Coinfection with multiple strains of bovine papular
stomatitis virus. Archiv of Virology, 160(6): 1527-1532.
18. Inder M.K., Ueda N., Mercer A.A., Fleming S.B., Wise L.M.,
(2007) Bovine papular stomatitis virus encodes a functionally
distinct VEGF that binds both VEGFR-1 and VEGFR-2. J. Gen.
Virol., 88: 781-791.
19. Inoshima Y., Morooka A., Sentusi H., (2000) Detection and
diagnosis of patapoxvirus by polymerase chain reaction. J. Virol.
Methods, 84: 201-208.
20. Ivanov L., Hristov M., Peshev R., (2016) Studies on cultural
characteristics of contagious ecthyma (Orf) virs. Bulgarian J.
Vet. Med., 19(4): 308-316;
21. Jeckel S., Bidewell C., Everest D., McInnes C., Wood A., Dare
J., Schock A., (2011) Severe oesophagitis in an adult bull caused
by bovine papular stomatitis virus. Vet. Rec., 169(12): 317.
22. Jivoin P., Darie P., Minciună V., Surdan Cecilia (1961) Probl.
Zoot. Vet., 11, 41.
23. Kazsa L., Greisemer, (1962) Experimental swine pox. Am. J.
Vet. Res., 23: 443-450;
24. Kerr P. J., McFadden G., (2002) Immune Response to
Myxoma Virus. Viral Immunology, 15(2): 229-246;
25. Kerr P. J., Perkins H. O., Inglis B., Stagg R., McLaughlin E.,
Collins S. V., VanLeeuwen B. H., (2004) Expression of rabbit
IL-4 by recombinant myxoma viruses enhance virulence and
overcomes genetic resistence to myxomatosis. Virology, 324:
117-128;
26. Kim U. H., Mukhajonpan V., Nii S., Kato S., (1977)
Ultrastructural study of cell cultures infected with swinwpox and
orfvirus. Biken J., 20(2): 57-67;
27. Kitching R. P., Taylor W. P., (1985) Transmission of capripox.
Res. Vet., Sci., 39: 196-199;
28. Kitching R. P., Mellor P. S., (1986) Insect trans-mission of
capripox. Res. Vet. Sci., 40: 255-258;
29. Kottaridi Christine, Nomikou Kiki, Lelli Rossella,
Markoulatos Panayotis, Mangana Olga, (2006) Laboratory
diagnosis of contagious ecthyma: comparison of different PCR
protocols with virus isolation in cell culture. Journal of
Virological Methods, 134, (1-2): 119-124;
30. Kuroda Y., Yoshida M., Shibahara T., Matsui T., Nakane T.,
Inoshima Y., Sentsui H., (1999) An epidemic of parapoxvirus
infection among cattle: isolation and antibody survey. J. Vet.
Med. Sci., 61(7): 749-753.
31. Lee L. H., Lee K. H., (1997) Application of the polymerase
reaction for the diagnosis of fowlpox-virus infection. J. Virol.
Method., 63: 113-119;
32. Lin H. X., Huang D. Y., Wang Y., Lu C. P., Fan H. J., (2011)
A novel vaccine against Streptococcus equi ssp. zooepidemicus
infections: the recombinant swinepox virus expressing M-like
proteine. Vaccine, 29(40): 7027-7034;

281
33. Macneill A. L., Moldenhauser T., Doty R., Mann T., (2012)
Myxoma virus induces apoptosis in cultured feline carcinoma
cells. Res. Vet. Sci., 93(2): 1036-1038;
34. Marennikova S. S., Shelukhina E. M., Efremova E. V.,
(1984) New outlook on the biology of cowpox virus. Acta Virol.,
28(5): 437-444;
35. Mercante Maria Teresa, Lelli Rosella, Ronchi F. Gaetano,
Pini A., (2008) Production and efficacy of an attenuated live
vaccine. Veterinaria Italiana, 44, (3): 543-547;
36. Nash P., Barett J., Cao J. X., Hota-Mitchell S., Lalani A. S.,
Evertt H., Xu X-M., Robichaud J., Hnatiuk S., Ainslie C.,
Seet B. T., McFaden G., (1999) Immunomodulation by viruses:
the myxoma virus story. Immunol. Rev., 168: 103-120;
37. Oneț E., (1983) Virusuri și viroze animale, vol. I. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, p. 205-248;
38. Ogiso Masakazu, Suzuki Seiji, Kasuya Makoto, Shibahara
Tomoyuki, Kadota Koichi, Inoshima Yasuo, Sentsui Hiroshi
(2002) Contagious Ecthyma in Wild Japanese Serows
(Capricornis crispus) in Aichi Prefecture. Journal of the Japan
Veterinary Medical Association, 55, (6): 345-348;
39. Oem J-K., Lee E-Y., Lee K-K., Kim S-H., Lee M-H., Hyun B-
H., (2013) Bovine Papular Stomatitis Virus (BPSV) Infections
in Korean Native Cattle. J. Vet. Med. Sci., 75(5): 675-678.
40. Oneț E., (1983) Stomatita papuloasă a bovinelor. În: Virusuri și
viroze animale, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 22-24.
41. Palmer S. R., Soulsby L., Simpson D. I. H., (2005) Zoonoze.
Lucrare editată de Oxford University Press. Ediție Interna-
țională (traducre) S.C. Superexim SRL, Editura Știintelor
Medicale, p. 382-388;
42. Peacock A., (2004) Contgiosum Ecthyma (Orf) in Sheep and
Goats. Agriculture Publication, AP030;
43. Pastoret P. P., Bennett M., Brochier B., Akakpo A. J., (2000)
Rev. Sci. Tech. Off. Int. Epiz., 19(1): 23-32;
44. Peralta A., Robles C.A., Micheluod J.F., Rossanigo C.E.,
Martinez A., Carosio A., Konig G.A., (2018) Phylogenetic
analysis of Orf Viruses from five contgious ecthyma outbreaks
in Argentinian Goats. Front Vet. Sci., 5: 134;
45. Pop M., Răpuntean Gh., Vasiu C., Corina Suciu, (1975),
Eficacitatea unor formule de tratament și imunoprofilaxie în
ectima contagiuoasă la miei. Rev. de Creșterea Animalelor, 3:
74-78;
46. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxie și
combatere în boli infecțioase la animale. Editura Ceres,
București;
47. Pozzo F.D., Martinelle L., Gallina L., Mast J., Sarradin P., Thiry
E., Scaglirini A., Büttner M., Saergeman C., (2011) Original
Findings Association with Two Cases of Bovine Papular
Stomatitis. J. Clin. Microbiol., 49(12): 4397-4400;
48. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Poxviridae. In
Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama, Cluj
Napoca, p. 622-660;
49. Răpuntean S., Livescu A., Holircă T., Răpuntean G., (2018) Un
focar de stomatită papulară la bovine: prezentare de caz și
revizuire după literatură. Romanian Jurnal of Veterinary
Medicine & Pharmacology., 11(3): 144-149;
50. Ramesh A., Vadivoo V. S., Suresh Babu S., Saravanabava
K., (2008) Confirmatory Diagnosis of Contagious Ecthyma by
Amplification of the GIF/IL-2 Gene by PCR. Tamilnadu J.
Veterinary & Animal Science, 4, (6): 208-210;
51. Robinson A. J., Petersen G. V., (1983) Orf virus infection of
workers in the meat industry. N. Z. Med. J., 96: 81-85;
52. SantʹAna F.J., Rabelo R.E., Vulcani V.A., Cargnelutti J.F.,
Flores E.F., (2012) Bovine papular stomatitis affecting dairy
cows and milkers in midwestern Brazil. J. Vet. Diagn. Invest.,
24(2): 442-445;
282
53. Sawhney A. N., Manolova N. H., Gagov I. J., (1972), UV-
iradiation inactivated tissue culture vaccine against ecthyma
contagiosum. Compt. Rend. Acad. Bulgare, 25, (4): 557-560;
54. Singh P., Kim T., Tripathy D. N., (2003) Identification and
charac-terization of fowlpox virus strains using monoclonal
antibody. J. Vet. Diagn. Invest., 15, p. 50-54;
55. Spibey N., McCabe V. J., Greenwood N. M., Jack S. C.,
Sutton D., van der Waart L., (2012) Novel bivalent vectored
vaccine for control myxomatosis and rabbit haemorrhagic
disease. Vet. Rec., doi: 10.1136/vr.1003666;
56. Spiesschaert B., McFadden G., Hermans K., Nauwynck H.,
Van de Walle G., (2011) The current status and future directions
of myxoma virus, a master in immune evasion. Vet. Res., 42: 76-
82;
57. Steinhart Brian, (2005) Orf in human: dramatic but benign.
CJEM, 7(16): 417-419;
58. Thornburg N. J., Ray C. A., Collier M. L., Liao H. X., Pickup
D. J., Johnston R. E., (2007) Vaccination with Vene-zuelan
equine encephalytis replicons encoding cowpox virus structural
proteins protects mice from intranasal cowpox virus challange.
Virology, 362(2): 441-4542;
59. Tripathy D. N., Hanson L. E., (1976) A smear technique for
staining elementary bodies of fowlpox. Avian Dis., 20(3): 609-
610;
60. Tripathy D.N., Schnitzlein W.M., Morris P.J., Janssen D.L.,
Zuba J.K., Massey G., Atkinson C.T., (2000) Characterization
of poxviruses from forest birds in Hawaii. J Wildl Dis., 36:225–
230;
61. Trylanda M., Kleinb J., Nordoyc E. S., Blixc A. S., (2005)
Isolation and partial characterization of a parapoxvirus isolated
from a skin lesion of a Weddel seal. Virus Res., 108: 83-87;
62. Tsanava S. A., Sakvarelidze L. A., Shelukina E. M., (1989)
Serologic survey of wild rodents in Georgia for antibodies to
orthopoxviruses. Acta Virol., 33(1): 91;
63. Tulman E.R., Afonso C.L., Lu Z., Zsak L., Kutish G.F., Rock
D.L., (2004) The genome of canarypox virus. J Virol.,78: 353–
366;
64. Vinogradov I. V., Kochneva G. V., Shchelkunova S. N.,
Ryabchikova E. I., (2006) Reproduction of cowpox virus strain
EP-2 isolated from an elephant in primary fibroblast cultures and
chorion-allantonic chik embryos. Vopr. Virol., 51(2): 44-48;
65. Vikøren T., Lillehaug A., Bretten T., Haugum M., Tryland
M., (2007) A severe outbreak of contagious ecthyma (orf) in a
free-ranging musk ox (Ovibos moschatus) population in
Norway. Veterinary Microbiology, 127, (1-2): 10-20;
66. Wolfe A.M., Dunlap K.M., Smith A.C., Bartee M.Y., Bartee
E., (2018) Myxoma virus M083 Is a Virulence Factor Which
Mediates Systemic Dissemination. J. Virol., DOI:
10.1128/JVI.02186-17;
67. *** Bovine Papular Stomatitis Virus (BPSV).
www.askjpc.org/
68. *** Bovine Papular Stomatitis. www.zoologix.com/
69. *** Contagious Echtyma (2007): Orf, Scabby mouth, Sore
mouth. The Centre Food Security & Public Health;
70. *** OIE/Sheep &Goat Pox, (2008) The Centre for Food
Security & Public Health. Iowa State University;
71. *** OIE/Fowlpox, (2008) / Terrestrial Manual, p. 531-535;
72. *** Contagious Ecthyma or Orf –
http://www.unbc.ca/nlui/wildlife_bc/contagious_ecthyma.htm;
73. *** Sheep and goats pox, (2010) OIE, Terrestrial Manual, p. 1-
10;
74. *** Disease Strategy Sheep pox and Goat pox, (2010)
Australian Vetereinary Emergency Plan, version 3.1. p. 1-40;
www.animalhealthaustralia.com.au/up;
75. *** Intervet, (2005) Catalog de produse veterinare, p. 151;
76. *** Nomenclatorul produselor Romvac (2017), p. 28-31; 45;
 26. Familia ASFARVIRIDAE

 Dimensiuni 175-215 nm, formă hexagonală,

anvelopate.
 Simetrie icosaedrică complexă, formată din
1892-2172 capsomere.
 Genom ADNdc, liniar, mărimea 170-190 kb.
 Afectează porcii domestici și mistreții, la care
determină o boală gravă cu pronunțate leziuni
hemoragice.
 În transmitere intervin insecte hematofage, în
special căpușe din genul Ornithodoros.
 În cadrul familiei este inclus un singur gen:
Asfivirus.

26.1. Genul ASFIVIRUS

26.1.1. Virusul pestei porcine africane

African swine fever virus (ASFV)

Ecologie. Sunt receptivi la boală membrii familiei Suidae: respectiv porcii domestici
(indiferent de rasă, vârstă și sex), porcii mistreți europeni, porcii sălbatici americani și porcii
sălbatici africani [24]; [28]. Transmiterea la distanță transcontinentală, s-a realizat în trecut
prin resturile alimentare ale echipajelor avioanelor și vaselor maritime sosite din țările
contaminate. Sursele primare sunt reprezentate de porcii domestici bolnavi și cei trecuți prin
boală, care pot rămâne purtători și eliminatori de virus o perioadă de peste 400 de zile.
Cadavrele porcilor morți de p.p.a. conțin cantități enorme de virus în toate țesuturile și
organele. Virusul este prezent în musculatură, serul sangvin, lichidele pericardic, pleural și
peritoneal, chiar dacă acestea nu conțin sânge. Bila unor porci poate conține, de asemenea,
cantități mari de virus. Urina și fecalele porcilor bolnavi conțin în mod cert virus. Produsele
și subprodusele pot, de asemenea, conține mari cantități de virus. Porcii infectați manifestă
viremie persistentă în pofida prezenței anticorpilor. Porcii sălbatici africani joacă rolul de
purtători latenți de virus, constituind rezervoare naturale. Dintre aceștia sunt menționați
Phacochoerus africanus, Phacochoerus aethiopicus, Potamochoerus larvatus, Hylochoerus

283
meinertzhageni, Tayassu spp. (Tray, 1957); (Anderson et al., 1998); (Costard et al., 2013). În
cazul speciei P. africanus se menționează că indivizii tineri infectați dezvoltă o viremie înaltă
și infectează căpușele, pa când cei adulți sunt în general imuni. Se menționează că pot fi
purtători de virus și alte suide sălbatice, precum și hienele [30]; [31]. Virusul se menține în
circuitul silvatic și/sau între porcii domestici (Costard et al., 2009). În epidemia ce a evoluat
în țara noastră în 2018-2019 rolul cel mai important în apariția și difuzarea virusului a fost
jucat de porcii mistreți, prin care s-a realizat atât pătrunderea în țară, cât și propagarea în
interiorul țării (Răpuntean S., et al., 2018). Pătrunderea virusului în organism se realizează, în
principal, pe cale digestivă și mai puțin pe alte căi. Transmiterea directă se realizează ușor
prin contact, mai ales în efectivele cu densitate mare, realizându-se foarte ușor fenomenul de
amplificare a infecției. Într-un efectiv este suficient ca boala să apară la un singur porc pentru
a se răspândi la ceilalți prin contact direct [26]. Transmiterea indirectă prin intermediul
surselor secundare se realizează prin furaje, apă, așternut, alte materiale, mijloace de transport,
care sunt contaminate cu secrețiile și excrețiile provenite de la animalele bolnave. Carcasele
porcilor bolnavi, produsele și subprodusele, cadavrele, deșeurile și apele de spălare provenite
de la prelucrarea acestora, constituie surse importante de infecție. Difuzarea bolii în focar și
în afara acestuia, se poate face prin diverși vehiculatori (oameni contaminați, echipamente,
vehicule, deșeuri diverse) [24]; [26]. Trebuie menționat rolul jucat de comerțul local și
transfrontalier cu carne și produse din carne, în epidemia recentă din țara noastră (Răpuntean
S., et al., 2018). Transmiterea prin artropode hematofage are un rol deosebit de important în
menținerea și apariția focarelor de p.p.a. Rolul cel mai important îl au căpușele argaside din
genul Ornithodoros (O. moubata, O. erraticus, O. coriaceus, O. savignyi, O. porcinus) și
păduchii (Haematopinus suis) (Alfonso et al., 1988); (Groocock et al., 1980); (Mellor et
Wilkinson, 1979); (Plowright et al., 1970); (Renniel et al., 2001); [24]; [25]; [30]; [31]. În
căpușe virusul se menține și transmite transstadial, transovarian și sexual. Căpușele infectate
natural transmit virusul la porcii domestici, chiar cu inoculum unei singure căpușe infectate.
Nu este exclusă intervenția altor insecte hematofage (Hess et al., 1987).
Menționăm că în țara noastră a evoluat o epidemie de pestă porcină africană (2017-
2019), primul focar fiind semnalat la data de 31 iulie 2017, în județul Satu Mare [34]. Conform
datelor ANSVSA, la data de 30.10.2019 Pesta Porcină Africană s-a extins în 291 de localități
din 25 de județe, cu un număr de 956 de focare (gospodării ale populației, ferme și mistreți).
De la prima semnalare a prezenței virusului și până în prezent, au fost eliminați 524.590 de
porci afectați de boală și există 2.208 de cazuri la mistreți. Până în 30.10.2019 au fost

284
despăgubiți 11.848 proprietari, valoarea totală a plăților fiind de 316.159.280 lei [34]. La data
prezentării acestor date, boala continuă să evolueze.
Rezistență. Virusul este foarte rezistent la acțiunea a numeroși factori fizici și chimici,
mai ales dacă este înglobat în diferite produse biologice (sânge, fecale, țesuturi) [24]; [31]. În
sânge, la 4oC rămâne viabil 18-24 de luni, la temperatura de congelare, rezistă până la 5-6 ani.
În stare liofilizată rezistă 7 ani. La temperatura camerei, în sânge, rezistă 18 luni [33].
Temperatura de 55-60oC distruge virusul în interval de la 2 ore la 10 minute, fiind inactivat
la 80oC [33]. În carnea provenită de la porci bolnavi sacrificați, refrigerată, rezistă 6 luni, în
șuncă sărată rezistă 140 zile, iar în carcase congelate peste 2 ani [31]; [33]. Lumina solară
directă îl distruge în 3 ore, iar radiațiile UV în 60 minute. Este rezistent de asemenea la variații
de pH, fiind inactivat la valori de <3,9 și >11,5 (Plowright, 1967). În cadavre rezistă la
putrefacție 76-128 zile. Prezintă rezistența la majoritatea dezinfectantelor obișnuite (Stone et
Hess, 1973). Este inactivat de hipoclorit, formol și compușii iodați [31]. Cel mai activ este
hidroxidul de sodiu 2% care, în cantitatea de 1 litru/m2, îl distruge sigur în 24 de ore.
Morfologie. Virusul p.p.a. are dimensiuni de 175-215 nm, este anvelopat, având două
membrane de natură lipoproteică, formă sferică, nucleocapsidă icosaedrică complexă, fiind
formată din 1892-2172 capsomere. Acestea au o bază hexagonală cu o cavitate centrală.
Genomul viral este reprezentat de o singură moleculă de ADNdc, linear, cu mărimea de 170-
190 kbp [32].
Cultivare. Virusul p.p.a. se cultivă pe culturi celulare de măduvă osoasă, celule
testiculare, macrofage, celule renale și leucocite de porc. După adaptare, cultivarea reușește
și pe celule renale de purcel (PK15), celule Vero (Galindo et Alonso, 2017) și fibroblaste de
maimuță. Virusul a putut fi cultivat și pe linii celulare de artropode. Consecutiv multiplicării
intracitoplasmatice se formează incluzii acidofile, apariția de celule multinucleate și leziuni
nucleare. Efectul citopatic în culturi celulare se exprimă prin retractarea citoplasmei,
cariopicnoză, cariorexă (leziune caracteristică în culturi de limfocite), carioliză și în final
dezintegrare celulară. Efectul citopatic este foarte intens exprimat în celulele Vero [30]; [31].
O proprietate importantă a virusului cultivat pe leucocite sau celule de măduvă osoasă de porc
este hemadsorbția (HAD), ce constă din aderarea globulelor roșii de porc pe suprafața
celulelor în care s-a dezvoltat virusul, determinând formarea unor rozete caracteristice.
Antigenitate. Virusul pestei porcine africane are o structură foarte complexă. Nu
există tipuri antigenice distincte, dar prin analiza enzimelor de restricție au fost identificate
22 genotipuri, dintre care pe continentul african circulă 10 genotipuri majore (Bastos et al.,
2003). Virusul p.p.a., este puternic imunogen, porcii infectați dezvoltând niveluri înalte de

285
anticorpi, dar aceștia nu au efect neutralizant asupra virusului. Între virusul p.p.a. și virusul
p.p.c. nu există înrudiri antigenice. Porcii imunizați față de virusul pestei porcine clasice, nu
devin rezistenți la infecția cu virusul p.p.a. și nici invers. Absența relațiilor antigenice între
cele două virusuri stă la baza diferențierii lor, atât prin metodele specifice de laborator, cât și
prin infecții experimentale. În organismul animalelor infectate care au supraviețuit, are loc
sinteza de anticorpi precipitanți, fixatori de complement, inhibitori ai hemadsorbției, iar în
unele forme de boală s-a constatat chiar hiper-gamaglobulinemie (Pan et al., 1970).
Evidențierea anticorpilor are însă o mare utilitate în detectarea animalelor purtătoare de virus
aparent sănătoase (Bârzoi et Bârnaure, 1980); [24].
Patogeneză. Există diferențe privind virulența tulpinilor virale. Unele sunt înalt
virulente și omoară 100% animalele infectate, altele au o virulență scăzută, realizând doar
seroconversie [31]. În infecția naturală virusul obișnuit pătrunde în organism pe cale digestivă
prin intermediul alimentelor și apei contaminate. În afară de calea digestivă, virusul mai poate
pătrunde pe cale conjunctivală (chiar dacă mucoasele sunt intacte) și pielea lezionată, mai ales
consecutiv mușcăturilor de către insectele hematofage infectate (căpușe, păduchi). Calea
respiratorie nu este importantă, deoarece virusul nu se multiplică în celulele epiteliale [24];
[26]. In urma pătrunderii în organism pe cale orală, are loc replicarea primară în tonsile și
limfonodurile regionale, răspândindu-se în tot organismul prin intermediul sângelui. Se
înmulțește mai întâi la nivelul mucoasei retrofaringiene, amigdale și în limfonodurile
corespunzătoare, apoi difuzează pe cale limfo-hematogenă în toate țesuturile și organele.
Replicarea virusului se face în principal în citoplasma monocitelor și macrofagelor (important
receptorul CD 163), dar și în celulele endoteliale ale vaselor sanguine (Galindo et Alonso,
2017). S-a demonstrat că virusul are o capacitate considerabilă de codificare a genelor care îl
ajută să supraviețuiască și să se sustragă apărării gazdei (Reis et al., 2017). Virionii se
răspândesc prin torentul circulator în alte limfonoduri, măduva osoasă, splină, pulmon, ficat
și rinichi, rezultând o infecție generalizată. La nivelul endoteliilor vasculare, virusul produce
tumefacție urmată în foarte scurt timp de necroza hialină a întregului perete vascular. Ca
urmare a replicării secundare, în organele și țesuturile menționate, va rezulta o viremie
prelungită. Consecutiv, toate secrețiile și excrețiile, conțin mari cantități de virus. În formele
cronice, când există deja anticorpi serici în organism, virusul persistă îndeosebi în pulmon,
decelabil prin imunofluorescență. Alterările pereților vasculari, uneori cu formarea de
tromboze sangvine și limfatice, provoacă modificări ale permeabilității și irigației, favorizând
producerea de leziuni necrotice și edematoase, mai ales la nivelul pulmonului, submucoasei
colonului, cecumului și rectului.

286
 Infecția naturală. Boala este cunoscută sub numele de “pesta porcină africană“ (boala
lui Montgomery12). Obișnuit evoluează cu forme supraacute și acute, iar spre sfârșitul
epidemiilor, cu forme subacute și chiar cronice. Simptomele cele mai caracteristice sunt febra,
timp de 3-4 zile, fără alte manifestări clinice, alterarea profundă a stării generale, epistaxis,
cianoza pielii extremităților, cu delimitare netă de zonele sănătoase, diaree cu sânge,
simptome de meningoencefalită, avorturi. Producerea de avorturi a fost demonstrată și în
condiții experimentale (Schafer et Mebus, 1984). La examenul necropsic se constată leziuni
hemoragice intense, exsudat sero-sangvinolent în cavități, splina mult mărită în volum de
culoare neagră, vezica biliară mărită în volum cu peretele edemațiat și îngroșat, limfonodulii
intens hemoragici, cu aspect de hematom, gastrită și enterită hemoragică (Rodriguez et al.,
1996); (Răpuntean S, et al., 2018); [27]. Epidemiologic, la debutul într-un efectiv indemn,
boala are o difuzibilitate accentuată în focar și în afara focarului, cu morbiditate și mortalitate
ridicată. In focarele vechi, dinamica bolii se modifică, îmbrăcând un caracter staționar trenant.
Porcii ce supraviețuiesc pot deveni aparent sănătoși sau bolnavi cronic, dar ambele categorii
rămân infectate persistent. Mai mult, porcii pot fi infectați persistent, chiar fără să manifeste
semne clinice. Durata infecției persistente este necunoscută, însă nivele scăzute de virus în
țesuturi se detectează timp de peste un an de la infecție. Apariția de tulpini cu virulență
scăzută, creează dificultăți de diagnostic și de aplicare a programelor de eradicare (Răpuntean
et al., 2014). Oamenii nu sunt susceptibili și nu prezintă risc pentru sănătatea acestora [28];
[31]; [34].
Diagnostic. Pentru examene virusologice se expediază probe de sânge, recoltat în
timpul stadiului febril precoce al bolii, prelevat pe substanțe anticoagulante (heparină), cât și
mici eșantioane (2-5 g) de splină, rinichi, ficat, limfonoduri, pulmon, creier, care se transportă
și se conservă la 4oC (fără congelare). Pentru examenul histopatologic, probele se recoltează
în formol 10%. Pentru testele serologice probele de sânge se recoltează la 8-21 de zile post
infecțios și de la animale convalescente [24]; [30]. Se recomandă ca prelevarea de probe să se
facă de medicii specialiști din laboratoare, iar transportul probelor să fie făcut în condiții de
maximă siguranță pentru a evita diseminarea virusului. Toate ambalajele folosite la recoltare
și transport vor fi dezinfectate cu dezinfectanți energici, iar cele fără valoare se distrug prin
ardere (Răpuntean et al., 2014).
În sinteză testele de diagnostic sunt următoarele.
- Reacția de hemadsorbție și inhibarea hemadsorbției (Testul Malmquist și Hay).
Este un test accesibil, sensibil și specific, dar destul de complex de efectuat.

287
 - Examen virusologic. Cultivarea se face pe leucocite sau măduvă osoasă de porc sau
alte substraturi celulare. Evidențierea virusului în culturile celulare se poate face prin
imunofluorescență (certitudine 90%), iar structuri ale genomului viral prin amplificarea
lanțului polimerazei (PCR). Această tehnică este foarte valoroasă și permite identificarea
virusului în probe conservate necorespunzător, probe intrate în putrefacție, sau probe prin a
căror manipulare/conservare se poate presupune inactivarea virusului. Se mai poate evidenția
și direct în țesuturile lezionate prin test de IF pe secțiuni la criostat.
- Examen serologic. Urmărește evidențierea anticorpilor prin diferite tehnici
imunologice, pentru diagnosticul formelor cronice ale bolii, precum și a infecțiilor subclinice
și al purtătorilor de virus supraviețuitori. Metodele serologice utilizate în timp au fost
următoarele: RFC, ID, IFI, imunoelectroforeza, imunodifuzia radială inversă. Testul ELISA
este cel mai utilizat, fiind indicat pentru examinarea oricărui ser sau fluid din țesuturi (test
pentru comerțul internațional).
- Examen histopatologic. Permite depistarea unor modificări diverse și de gravitate
variabilă în care predomină hemoragiile, congestiile, procesele degenerative și necrotice. Sunt
importante leziunile vasculare (hialinizarea mediei), vacuolizări și hiperplazii endoteliale,
tromboze. Incluzii acidofile pot fi vizibile în biopsii în probe recoltate post-mortem [32].
- Bioproba este denumită și proba imunității încrucișate și vizează diferențierea certă
de pesta porcină clasică. Principiul metodei se bazează pe faptul că porcii hiperimunizați
contra pestei porcine clasice, nu rezistă la infecția experimentală cu virusul pestei porcine
africane, cele două virusuri fiind total diferite din punct de vedere antigenic. Proba imunității
încrucișate, deși este considerată ca o metodă valoroasă de diagnostic, sensibilă și specifică,
are inconvenientul că nu este suficient de operativă, și este greu de interpretat la porcii cu
suferință acută. În plus necesită măsuri severe de biosecuritate pentru a evita diseminarea
virusului. Pe de altă parte există teste de laborator alternative care dau rezultate sigure pentru
ambele boli [30]; [31].
- Alte tehnici. Sunt enunțate următoarele: ELISA (diverse variante), optical-
imunosensor (permite diagnosticarea atât a virusului, cât și a anticorpilor) [29]; MALDI-TOF-
MS pentru analize proteomice.
Metode de diagnostic practicate la IDSA: teste virusologice: test de IF directă pentru
detecția antigenului virusului p.p.a.; test Real-Time RT-PCR pentru detecția genomului
virusului p.p.a.; teste serologice: test ELISA indirect pentru detecția anticorpilor p.p.a.; test
imunobloting.

288
 Imunoprofilaxie. Prevenirea acestei viroze majore prin vaccinuri este o problemă
nerezolvată, dar prioritară. S-au încercat diferite vaccinuri: inactivate, vii atenuate, deletate și
subunitare/recombinante. Se apreciază că vaccinurile inactivate nu induc protecție imună. În
cazul vaccinurilor vii, preparate din tulpini atenuate (lapinizate, avianizate), s-a constatat că
animalele inoculate au rezistat la infecția de provocare cu tulpini omoloage, însă o proporție
din aceste animale au devenit purtătoare și au dezvoltat leziuni cronice. Orice vaccin potențial
ASFV ar trebui să includă markeri pentru diferențierea dintre animalele infectate sau
vaccinate conform cerințelor DIVA. Există încercări de vaccinare a mistreților prin
administrare pe cale orală [Barasona et al, 2019].

Bibliografie

1. Alfonso C. L., Zsak L., Carillo C., Borca M. V., Rock D. L.,
(1988) African swine fever virus NL gene is not required for
virus virulence. J. Gen. Virol., 79(10), p. 2543-2547;
2. Anderson E. C., Hutchings G. H., Mukarati N., Wilkinson P.
J., (1998) African swine fever virus infection of the bushpig
(Potamochoerus porcus) and its significance in the epidemiology
of the disease. Vet. Microbiol., 62(1): 1-15;
3. Barasona J.A., Gallardo C., Cadenas-Fernandez E., Jurado
C., Rivera B., Rodriguez-Bertos A., Arias M., Sanchez-
Vizcaino J.M., (2019) First oral vaccination of Eurasian wild
boar against african swine fever virus genotype II. Front Vet.
Sci., https://doi.org./10.3389.fvets.2019.00137;
4. Bârzoi D., Bârnaure Gh., (1980) Pesta porcină africană –
Editura Ceres, București;
5. Bastos A.D., Penrith M.L., Cruciere C., Edrich J.L.,
Hutchings G., Roger F., Couacy-Hymann E., Thomson G.R.,
(2003) Genotyping field strains of african swine fever virus by
partial p72 gene characterisation. Arch. Virol., 148:693–706;
6. Costard S.,Wieland B., de Glanville W., Jori F., Roelands R.,
Vosloo W., Roger F., Pfeiffer U. D., Dixon K. Linda, (2009)
African swine fever: how canglobal spread be prevented ? Philos
Trans R Soc Lond. B Biol Sci., 364(1530): 2638-2696;
7. Costard S., Mur L., Lubroth J., Sanchez-Vizcaino J. M.,
Pfeiffer D. U., (2013) Epidemiology of African swine fever
virus. Virus Res., 173(1): 191-197;
8. Galindo Immaculada, Alonso C., (2017) African Swine Fever
Virus: A Review, Viruses, 9(5): 103;
9. Groocock C. M., Hess W. R., Gladney W. J., (1980)
Experimental transmission of African swine fever virus by
Ornithodorus coriaceus, an argaside tick indigenous to the
United States. Am. J. Vet. Res., 41(4), p. 591-594;
10. Hess W. R., Endris R. G., Haslett T. M., Monahan M. J.,
McCoy J. P., (1987) Potential arthropod vectors of African fever
virus in North American and Caraibbean basin. Vet. Parasitol.,
26(1-2): 145-155;
11. Mellor P. S., Wilkinson P. J., (1979) Experimental transmission
of African swine fever virus by Ornithodorus savignyi
(Audouin). Research in Veterinary Science, 39, p. 353-356;
12. Montgomery R. E., (1921) On a form of swine fever occuring
in British East Africa. J. Comp. Pathol., 34: 59-511;
13. Pan I. C., De Boer C. J., Heuscheie W. F., (1970)
Hypergammaglobulinemia in swine infected with African swine
fever virus. Proc. Soc. Exp. Biol. Med., 134, 376-371;
14. Plowright W., Parker J., (1967) Stability of ASFV with
particular reference to heat and pH inactivation. Arch. Gesamte.
Virusforsch., 21: 382-402;
15. Plowright W., Perry C. T., Peirce M. A., Parker J., (1970)
Experimental infection of the argasid tick (Ornithodorus
moubata porcinus) with African swine fever virus. Archiv fur die
gesamte Virusforschung, 31, p. 33-50;
16. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2014) Familia Asfarviridae: în
Virusologie Veterinară Specială, Editura Colorama, Cluj-
Napoca, p. 665-678;
17. Răpuntean S., Sușcă H., Ușvat T., Călin N., Răpuntean G.,
(2018) Pesta porcină Africană: Actualități. Romanian Jurnal of
Veterinary Medicine & Pharmacology, 3(11): 176-188;
18. Renniel L., Wilkinson P. J., Mellor P. S., (2001) Transovarial
transmission of African swine fever virus in the argasid tick
Ornithodorus moubata. Med. vet. Entomol., 15: 14a-14d;
19. Reis Ana Luisa, Netherton C., Dixon L.K., (2017) Unraveling
the Armor of a Killer: Ecasion of Host Defenses by African
Swine Fever Virus. J. Virol., DOI:10.1128/JVI.02338-16
20. Rodriguez F., Fernandez A., Perez J., et al., (1996) African
swine fever : morphopathology of a viral haemorrhagic disease.
Vet. Rec., 139: 249-254;
21. Schafer D. H., Mebus C. A., (1984) Abortion in sows
experimentally infected with African swine fever virus: Clinical
features. Am. J. Vet. Res., 45: 1353-1360;
22. Stone S. S., Hess W. R., (1973) Effects of some disinfectants on
African swine fever virus. Appl. Microbiol., 25: 115-122;
23. Tray D. E., (1957) African swine fever in warthogs
(Phacochoerus aetiopicus). J. Am. Vet. Assoc., 130: 537-540;
24. *** Peste Porcine Africaine: étiologie, épidemiologie,
diagnostic, prèvention et traitament OIE –
www.oie.int/fr/maladies/fisches/f_A120.htm;
25. *** African Swine Fever Virus (ASFV):
www.multiplexeu.org/asfv.html;
26. African Swine Fever, (2009), p. 1-5
www.oie.int/fileadmin/Home/eng/
27. *** African Swine Fever: Image to show clinical sings and
pathology. The Pirbright Institute. www.apha.defra.gov.uk/
28. *** African Swine Fever :
http://epix.hazard.net/topics/animal/asf. ht
29. *** Optical Immunosensor To Detect African Swine Fever
Antibodies:
www.Itqb.unl.pt/Research/Research_Divisions/Technology/
30. *** Pesta porcină africană, Manual OIE codat, secțiunea 2.1.,
cap. 2.1.12. p. 173-183;
31. *** African Swine Fever, (2010) The Center Food Security&
Public Health. Iowa State University
www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/
32. *** Asfarviridae family. Viral Zone (2010). Swiss Institute of
Bioinformatics. www.expasy.org/
33. *** Pesta porcină africană. www.madr.ro/
34. *** ANSVSA. Comunicate privind evoluția PPA în
România. http://www.ansvsa.ro/blog/actualizarea-situatiei-
privind-evolutia-pestei-porcine-africane-41/

289
 27. NOȚIUNI DESPRE PRIONI

Prionii constituie un grup de agenți infecțioși neconvenționali incriminați în

producerea encefalopatiilor spongiforme transmisibile (EST). Denumirea de prion derivă de
la cuvintele “ proteinaceous infectious particle (PrP)” care a fost propusă de Stanley Prusiner
(1982). Prionii sunt izomorfe ale unei proteine normale, ce se găsesc la om și animale.
Proteina prionică este prezentă în creierul tuturor mamiferelor studiate până în prezent, însă
funcția acestei proteine ne se cunoaște, dar izomorfa patogenă produce bolile prionice. Aceste
particule proteice cu caracter infecțios, au o serie de proprietăți fizice, chimice și biologice,
cu totul aparte, care le diferențiază de orice alți agenți infecțioși cunoscuți. Deoarece diferă
foarte mult de ceea ce se cunoaște despre virusurile clasice, li se recunoaște caracterul
neconvențional, ce le-a atras și denumirea de “agenți transmisibili neconvenționali” (ATNC).
Prionii sunt considerați substanțe proteice produse în mod natural de unele celule
ganglionare. Proteina precursoare este o glicoproteină atașată de membrane, prezentă în mod
normal în majoritatea celulelor din organism, inclusiv în neuroni. Proteina prionică normală
este codificată genetic și este notată PrPc (c de la cell). După ce este excretată de celulă prin
aparatul Golgi, PrPc se ancorează pe fața externă a membranei celulare printr-o substanță de
natură glicolipidică (GPi). De aici o parte din PrPc este internalizată și distrusă în lizozomi,
însă cea mai mare parte este reciclată la suprafața celulei împreună cu alte proteine și lipide.
Este acceptată ideea că PrP poate fi transportată, asigurând astfel trecerea prionilor de la o
celulă la alta. Proteina PrP purificată, polimerizează sub forma unor bastonașe, cu dimensiuni
de 10-20 nm, care ultrastructural și biochimic are caracterele amiloidului.
În microscopia electronică prionul poate avea înfățișarea unor fibrile denumite SAF
(Scrapie Associated Fibriles). Tratarea suspensiilor de țesut nervos infectat cu ajutorul unor
detergenți a permis punerea în evidență a acestor fibrile care, ulterior, s-a demonstrat că sunt
constituite din PrP27-30. Această proteină în anumite condiții experimentale formează agregate
fibrilare. Este acceptat faptul că prionii au proprietatea de a se grupa realizând adevărate plăci
amiloide, ceea ce a dus la introducerea denumirii de amiloidoze infecțioase (Popovici, 2005).
Proteina de genul amiloidului, așa cum sunt prionii, nu se poate replica asemeni unui virus
clasic. Există însă ipoteze potrivit cărora, proteina patogenă se poate autoreplica. Se susține
în acest sens ipoteza că prionii aparțin grupului de proteine ʺauto-foldazeʺ, numite și
ʺchaperoneʺ, care sunt capabile de autoreplicare. Incoerențele și ambiguitățile existente în
observațiile făcute până acum, pot fi atribuite faptului că majoritatea investigațiilor nu au luat

290
în considerare tipul și starea funcțională a chaperonelor, subliniindu-se că există diferențe
fundamentale între chaperonele eucariote și procariote în acțiunea exercitată asupra
transformării amiloidului de origine prionică (Stroylova et al., 2014).
Prezența PrP27-30 și a SAF a fost demonstrată în cazul tuturor encefalopatiilor subacute
transmisibile, devenind un criteriu important de confirmare a diagnosticului. Aceeași proteină
este și componenta principală a plăcilor amiloide. Proteina P27-30 este rezistentă la protează K
(proteinaza K sau endopeptidaza K) și rezultă din clivarea enzimatică a unei proteine
precursoare cu g.m. 33-35 kDa. Proteina prionică P33-35 este o formă izomeră a unei proteine
normale produsă de celulele neinfectate. Pentru a diferenția cele două forme s-a propus
următoarea terminologie:
- PrPc (c – de la cell/celulă) pentru proteina normală, denumită și PrPSEN (sensibilă la
proteinaza K).
- PrPsc (sc – de la scrapie) pentru proteina precursoare PrP27-30.
Proteina prionică normală (PrPc) este de fapt o glicoproteină membranară fixată printr-
un fosfoinozitol-glicolipid, exprimată în creier (inclusiv de către neuroni și celule gliale) și,
în mai mică măsură, în alte țesuturi/celule din organism. Structura primară a PrPc este practic
constantă la toate speciile de mamifere, incluzând omul, șoarecele și bovinele, existând și un
omolog aviar. Forma patologică a proteinei prionice PrPsc are secvența aminoacizilor identică
cu aceea a formei normale PrPc, însă se deosebesc prin structura secundară a lanțului
polipeptidic.
S-a demonstrat că nu structura, ci configurația tridimensională este cea modificată prin
acțiunea prionilor. PrPc are o configurație predominant helicoidală (alfa-helix) și este probabil
lipsită de structuri beta-plisate. PrPsc are din contră o altă configurație (beta-plisată) care este
predominantă și un procent redus de structuri alfa-helix. În baza acestor date s-a putut aprecia
că modificările conformaționale ale proteinei prionice normale din structuri alfa-helix, în
structuri beta-plisate, este evenimentul central în formarea prionilor și patogeneza EST
(Prusiner et al., 1996).
Modificarea conformațională a PrPc, conferă PrPsc proprietăți diferite, cum ar fi lipsa
de solubilitate, capacitatea de a forma agregate și de depunere în neuroni. Ea posedă un
segment carboxil de 140 de aminoacizi, care conferă rezistență la acțiunea proteinazei K
(Liberski et Browo, 2004). Când cantitatea de PrPsc depozitată atinge un nivel critic, se
declanșează o cascadă autocatalitică, care de obicei este ireversibilă, și determină modificarea
proteinelor normale nou sintetizate.

291
 În cazul maladiilor prionice, aceste depozite nu sunt distruse, ceea ce duce la
acumularea lor în celule, determinând vacuolizarea și necroza acestora. S-a constatat că în
acest proces de conversie, PrPsc funcționează ca matriță pentru formarea de noi molecule PrPsc
(Markus et Aguzzi, 2000). Procesul de conversie a PrPc în PrPsc poate fi indus și de unii
factori fiziologici, cum ar fi valoarea pH-lui, creșterea temperaturii sau nivelul diferit de
glicozilare al proteinei normale. De asemenea, există unele opinii care consideră că în
procesul de conversie sunt implicați și unii co-factori, dintre care se menționează îndeosebi
categoria de proteine “chaperone” (Prusiner, 1999). Un astfel de rol pare a fi jucat de proteina
X (Telling et al., 1995).
S-a demonstrat că propagarea prionului în creier se desfășoară prin două faze distincte:
o fază exponențial silențioasă din punct de vedere clinic, care nu este limitată de concentrația
de proteine prionice, care atinge rapid un titru maxim de prioni, urmată de o trecere distinctă
către o fază de platou. Acesta din urmă determină timpul până la debutul clinic într-o manieră
invers proporțională cu concentrația proteinei prionice. Aceste descoperiri demonstrează o
decuplare a infecțiozității și a toxicității. Se sugerează că prionii înșiși nu sunt neurotoxici, ci
catalizează formarea unor astfel de specii din PrP (C). Producția de specii neurotoxice este
declanșată atunci când propagarea prionului saturată, ceea ce duce la trecerea de la producția
autocatalitică de infecțiozitate (faza 1) la o cea toxică (faza 2) (Sandberg et al., 2011).
Prionii au o rezistență remarcabilă la factorii de mediu. Rezistența la căldură este cu
mult mai mare decât cea a virusurilor clasice. Fierberea sau autoclavarea clasică nu sunt
suficiente pentru sterilizarea materialului infectant. S-au dovedit foarte rezistenți la
temperaturi ridicate (Brown et al., 1990). Căldura uscată este mai puțin eficace decât căldura
umedă. Rezistența la frig este de asemenea remarcabilă. S-au dovedit extrem de rezistenți la
diferite substanțe chimice (acizi, baze, alcooli, detergenți, anioni, cationi etc.), rămânând
nemodificați la pH cuprins între 2 și 10. Sunt rezistenți la nucleaze (DN-aze și RN-aze). Până
în prezent nici un agent antiviral sau antibiotic convențional nu au fost eficiente în întârzierea
evoluției scrapie sau a altor EST naturale (Palmer et al., 2005).
Una dintre caracteristicile prionilor este capacitatea lor de a infecta unele specii, dar
nu altele, iar speciile rezistente la prioni prezintă un interes special datorită potențialului lor
de a descifra factorii determinanți de susceptibilitate. S-au identificat aminoacizii unici ale
căror caracteristici ar putea orchestra rezistența ridicată la boala prionică. Se menționează în
acest sens relevanța aminoacidului D163 în ceea ce privește capacitatea de dislocare a
proteinelor. Canidele au fost considerate mult timp rezistente la infecția prionică, având în
vedere absența bolii clinice, în ciuda expunerii la agentul cauzal. Se sugerează că acest

292
aminoacid D163 identificat la câine, este considerat în primul rând, dacă nu total, responsabil
pentru rezistența la prioni a canidelor (Fernandez-Borges et al., 2017).
Bolile în care sunt implicați prionii alcătuiesc grupul encefalopatiilor spongiforme
transmisibile (EST), întâlnite la om și animale și pentru care s-a acceptat termenul de “boli
prionice”. Leziunile determinate de izomorfa proteinei prionice se manifestă doar în țesuturile
unde aceasta realizează concentrații mai ridicate (creier, măduva spinării, ochi).
Boli prionice la om: Bolile prionice (sau encefalopatii spongiforme transmisibile)
sunt un grup de boli neurodegenerative uniform fatale, caracterizate prin demență progresivă
și disfuncție motorie. Apar și evoluează sub 3 forme: sporadice (85% până la 90% din cazuri),
genetice (10% - 15%) și dobândite (<1%). Acestea sunt: Kuru (ataxia cerebeloasă),
Creutzfeldt–Jakob (demența progresivă), Sindromul Gerstmann–Sträussler–Scheinker (forma
ataxică, forma encefalică și insomnia familială). Experimentele de transmitere la primate
non-umane și șoareci transgenici care exprimă PrP umană, indică în mod clar că scrapie
clasică și anumite forme de BSE atipice (L-BSE) sau CWD (Chronic Wasting Disease) pot
avea potențialul de a infecta omul. Restul de incertitudini cu privire la originile și relațiile
dintre bolile prionice animale, subliniază importanța măsurilor implementate pentru a limita
expunerea umană la acești agenți potențial zoonotici și a supravegherii continue atât pentru
bolile prionice animale, cât și pentru cele umane (Houston et Andreoletti, 2018); [22].
Boli prionice la animale: Scrapie, Encefalopatia spongiformă bovină, Encefalopatia
spongiformă a nurcilor, Encefalopatia spongiformă felină, Boala cașectizantă a cervideelor,
Encefalopatia ungulatelor exotice (din grădini zoologice).
Bolile produse de prioni, deși sunt destul de diferite între ele din punct de vedere
epidemiologic, clinic și chiar al localizării leziunilor în SNC, au totuși unele manifestări
comune indiferent de specia la care evoluează:
- o fază infraclinică extrem de lungă cu o durată de câteva luni, până la ani sau decenii;
- transmisibilitatea pe care parenterală sau digestivă, la aceeași specie sau la alte
specii, atunci când se folosește ca material infectant țesut nervos, uneori și alte țesuturi
recoltate de la cazuri de boală;
- o fază clinică manifestată printr-un sindrom cerebral difuz ce evoluează inexorabil
spre deces;
- absența totală a oricărei reacții inflamatorii sau imune, deși gazda își păstrează
nealterată competența imunologică față de alte antigene; din acest motiv recunoașterea
subiecților aflați în faza infraclinică este practic imposibilă;

293
 - leziuni microscopice și electrono-optice caracteristice cum sunt: spongioza
substanței cenușii, vacuolizări neuronale și prezența fibrilelor de amiloid;
- tratamentul cu preparate imunomodulatoare sau imunosupresoare nu modifică
evoluția bolii.
Confirmarea diagnosticului se realizează prin aplicarea metodelor imunohistochimice
și/sau imunochimice pe țesut cerebral pentru detecția îndeosebi a PrPsc (Alexandru, 2003);
(Bărbuceanu et Predoi, 2012). Ca produse patologice se examinează probe recoltate prin
biopsie sau prelevate de țesut cerebral, ganglioni spinali, nervi periferici, sânge, lichid
cefalorahidian (Duma Mihaela, 2011). Recoltarea probelor de creier se face cu truse de unică
folosință în baza protocoalelor stabilite de LNR/EST. Transportul probelor la LSVSA pentru
diagnosticul EST se efectuează cât mai curând posibil după recoltare, în ambalaje etanșe,
conform prevederilor legislației sanitare veterinare în vigoare. Examinarea probelor se face la
LSVSA din IDSA sau LNR, după caz [22].
Evidențierea PrP este extrem de dificilă, deoarece prezența acesteia nu poate fi
demonstrată decât în condițiile unei concentrații prag înalte de 106 particule infectante/g țesut
cerebral, situație în care infecția a depășit faza asimptomatică.
Evidențierea modificărilor histopatologice, prezentând importanță spongioza
substanței cenușii, vacuolizările neuronale și prezența fibrilelor de amiloid.
Detecția fibrilelor SAF (Scrapie Associated Fibrilles) se practică când proba este
parțial autolizată sau congelată. Se bazează pe proprietatea izomorfei patogene a proteinei
prionice de a nu fi solubilizată de detergenți și de a rezista la acțiunea proteinazei K. Metoda
este foarte laborioasă și necesită folosirea microscopului electronic.
Evidențierea depozitelor de PrP27-30 prin următoarele tehnici:
- examen imunohistochimic se practică pe secțiuni histologice deparafinate, care sunt
tratate cu proteinază și apoi cu anticorpi poli- sau monoclonali față de peptide corespunzătoare
anumitor segmente ale PrP27-30; examinarea microscopică permite localizarea citologică a
PrP27-30;
- western-blot se bazează pe rezistența PrP27-30 la acțiunea soluțiilor de detergenți și
față de proteinaza K; protocolul standard prevede extracția probei de țesut nervos cu o soluție
de detergent, purificarea și concentrarea prin centrifugări și ultracentrifugări și tratarea cu
proteinază K, urmate de electroforeza în gel de poliacrilamidă, care este ulterior trecută într-
o casetă de blotting. La încheierea transferului, membrana este supusă imuno-marcării cu
anticorpi anti-proteină prionică obținuți pe iepure. Tehnicile western-blot sunt laborioase, dar
prezintă avantajul că pot fi folosite și pe țesut nervos parțial autolizat (Popovici, 2005).

294
 - PET-blot (similară western-blot) poate fi aplicată și pe preparate fixate în formol,
prezentând avantajul de a detecta concentrații foarte mici și în fazele incipiente ale bolii
(Ciufecu, 2003).
- PCR, hibridizări dot-blot, ELISA, prin care se urmărește un diagnostic precoce în
viață, prin detectarea altor markeri decât PrP27-30, în urina bolnavilor, în lichidul cefalorahidian
sau în preparatele de carne în care s-a introdus creier sau măduvă de la animale bolnave.
- Transmiterea la rozătoare de laborator constituie o metodă de măsurare a
infectivității țesuturilor și fluidelor organismului, prin titrare cantitativă (Palmer et al., 2005).
Detectarea preclinică a prionilor s-a dovedit dificilă. Cercetări recente sugerează că în
piele se produc modificări precoce ale bolii prionice care preced simptomele neurologice.
Sunt menționate în acest sens două metode de detectare a proteinei prionice în probe de piele
colectate de la rozătoare inoculate; metodele sunt RT-QulC (real-time quaking-induced
conversion) și sPMCA (serial protein misfolding cyclic amplification) (Wang et al., 2019);
(Mandy, 2019); [21].

Bibliografie

1. Alexandru Nicolae (2003) Detecția PrPsc în trunchiul cerebral
la două ovine în România. Rev. Rom. Med. Vet., (13) 1: 75-81;
2. Bărbuceanu Florica, Predoi G., (2012) Boli Prionice, în Tratat
de Boli Infecțioase ale Animalelor, vol. II, Viroze și Boli
Prionice (coord. Periant T). Editura Universitaas XXI, Iași,
p.785-830;
3. Brown P., Liberski P. P., Wolff A., Gaydusek D. C., (1990)
Resistence of Scrapie Infectivity to Steam Autoclaving after
Formaldehyde Fixation and Limited Survival after Ashing at
360oC: Practical and Theoretical Implications. J. Infect. Dis.,
161, p. 467;
4. Ciufecu Elvira Sînziana, (2003) Virusolgie Medicală, Editura
Medicală Națională, București, p. 64-70;
5. Duma Mihaela, (2011) Studii de laborator privind sistemul
nervos central la ovine, în scop de diagnostic al bolilor cu
localizare nervoasă. Teza de doctorat, Cluj-Napoca;
6. Fernández-Borges N., Parra B., Vidal E., Eraña H., Sánchez-
Martín M. A., de Castro J., Elezgarai S. R., Pumarola M.,
Mayoral T., Castilla J., (2017) Unraveling the key to the
resistance of canids to prion diseases. PLoS Pathol., 13(11):
e1006716. https://doi.org/10.1371/journal.ppT.1006716;
7. Huston F., Andreoletti O., (2018) Animal prion disease: the
risks to human health. Brain Pathol., 29(2): 248-262;
8. Liberski P. P., Browo P., (2004) Prions Diseases: from
transmission experiments to structural biology-still searching for
the cause. Folia Neuropathology, Suppl. A: 15-32;
9. Mandy John (2019) New Test Diagnoses Prion Diseases in
Skin Sample. https://www.drovers.com/
10. Markus G., Aguzzi A., (2000) Peripheral patho-genesis of
prion disease. Microbs and Infection, 2: 613-619;
11. Palmer S. R., Soulsby L., Simpson D. I. H., (2005) Zoonoze.
Lucrare editată de Oxford University Press. Ediție
Internațională (traducre) S.C. Superexim SRL, Editura Știintelor
Medicale, p. 389-397;
12. Popovici V., (1997) Mecanisme moleculare în etiopatigeneza
encefalopatiilor spongiforme trans-misibile. SCMV (INMV
Pasteur), 5, p. 7-20;
13. Popovici V., (2005) Encefalopatiile spongiforme transmisibile.
În Boli Virotice și Prionice ale Animalelor (coord. Moga Mânzat
R.). Editura Brumar, Timișoara, p. 661-684;
14. Prusiner S. B., (1991) Molecular biology of prion disease.
Science, 252, p. 1515-1522;
15. Prusiner S. B., Telling., Cohen F. E., Dearmond S. J., (1996)
Prion disease of humans and animals. Seminars in Virology, 7,
159;
16. Prusiner S. B., (1998) Prions. Proc. Natl. Acad. Sci., 95(23), p.
13363-13368;
17. Sandberg M.K., Al-Doujaily H., Sharps B., Clarke A.R.,
Collinge J., (2011) Prion propagation and toxicity in vivo occur
in two distinct mechanistic phases. Nature, 470(7335): 540-542;
18. Stroylova Y.Y., Kiselev G.G., Schmalhausen E.V., Muronetz
V.I., (2014) Prions and chaperones: friends or foes ?
Biochemistry (Mosc.) 79(8): 761-75;
19. Telling C. G., Scott M., Mastrianni J., Gabizon R., Torchia
M., Cohen E. F., DeArmand J. S., Prusiner B. S., (2005) Prion
Propagation in Mice Expressing Human and Chimeric PrP
Transgenes Implicates the Interaction of Cellular PrP with
Another Protein. Cell, 83: 79-80;
20. Wang Z., Manca M., Foutz A., Camacho M.V., Raymomd
G.J., Race B., Orru C.D., Yuan J., Shen P., et al., (2019) Early
preclinical detection of prions in the skin of prion-infected
animals. Nature Communications, 10(1) DOI: 10.1039/s41467-
018-08130-9;
21. *** New skin test detects prion infection before symptoms.
https://www.sciencedaily.com/
22. *** Programul Strategic al ANSVSA (2018). www.ansvsa.ro

295
 28. LISTA ABREVIERILOR
ADNds – ADN double stranded (dublu
catenar)
ADNss – ADN single stranded (mono
catenar)
AGID – Agar gel imunodifuziune
ARBO – Arthropode borne viruses
ARNmc – acid ribonucleic monocatenar
ATCC – American Type Culture Collection
BCG – Bacillus Calmette-Guerin
BHK-21 – Baby Hamster Kindey
BRSV– Virusul Sincițial Respirator Bovin
BT-2 – Breast Cancer cells
CCL34 – Cell culture line
CFRK – Crandell Feline Kidney (linie
celulară de rinichi de pisică)
CI-13 – Linie celulară renală de hamster
CIEP – Contraimunelectroforeză
CMH – Complex major de histo-
compatibilitate
COL – columbar
DBCC – Dog Brain Cell Culture
DIVA – Differetiating Infected from
Vaccinated Animals
ECP – Efect citopatic
EITB – Enzyme-linked immunelectrotransfer
blot assay).
ELISA – Enzyme Linked Immunosorbent
Assay
ELISAb – ELISA bloking
ELISAc – ELISA de competiție
ELISAi – ELISA indirect
ELISAs – ELISA sandwich
ETEC – Escherichia coli enterotoxigen
FAO – Food Agriculture and Organization
FCV Ag – Feline Calici Virus antigen
FCWF – Felis catus whole fetus
FHM – Fathead minnow epithelial cells
GAL – galinar
GET – Gastroenterita transmisibilă
HA – Hemaglutinare/Hemaglutinine
HeLa – Linie celulară de carcinoma de col
uterin
296
HmLu-1 – Hamster Lung cell line
HPAI – High Pathogenicity Avian Influentia
HTV – Herpesvirus de curcă
IBRS-2 – Linie celulară de origine faringiană
i.c. – intracerebral
i.d. – intradermic
i.m. – intramuscular
i.p. – intraperitoneal
i.v. – intravenos
ICPI – indicele patogenității intracerebrale a
paramyxovirusurilor aviare
ICTV – Comitetul Internațional de taxonomie
virală
ID – Imunodifuzie
IDSA – Institutul de Diagnostic și Sănătate
Animală
IEM - imunoelecronomicroscopie
IF – Imunofluorescență
IFD Imunofluorescența directă
IFI – Imunofluorescență indirectă
IFN-γ – Interferon- γ
IgA – Imunoglobulină A
IgG – Imunoglobulină G
IgM – Imunoglobulină M
IHA – Inhibarea hemagutinării
IL-2 – Interleukine-2
ISCOM – Immune Stimulating Complex
ITT – Imature Testicular Tissue
IVPI – indicele patogenității intravenoase a
paramyxovirusurilor aviare
kb – unitate egală cu 1000 nucleotide la
structuri monocatenare
kbp – unitate egală cu 1000 perechi de
nucleotide la structuri bicatenare
kDa – kilodaltoni
LAMP – Loop-mediated Isothermal
Amplification
L-929 – Linie celulară de fibroblast de
șoarece
LCR – Lichid cefalorahidian
LLC-MK2-MK2 – Rhesus Monkey Kidney
Epithelial Cells
LPAI – Low Pathogenicity Avian Influentia
MALDI_TOF/MS - Matrix Assisted
Laser Desorption/Ionization,
MDBK – Madin-Darby Bovine Kidney cells
MDCK – Madin-Darby Canine Kidney cells
MDR-13 – Multidrug Resistant Cell Line
MDTE – Timpul mediu de mortalitate a
embrionilor
MERS – Middle Eastern Respiratory
Syndrome
MIA – fluorescent microsphere
immunoassay
mRT-PCR – multipex Revers-Transcriptase
MVP-12 – tulpină mutagenă vaccinală
NCP – noncitopatice
nm – nanometri
NSK – Newborne Swine Kidney
OIE – Organisation Internationale des
Épizooties
OSU – Ohio State University strain serotype
PBS – Phosphate buffered saline
PCR – Polymerase Chain Reaction
PK-15 – Porcine kidney
PRN – Plaque reduction neutralization
PrP – Proteină rezistentă la proteinaze
PrPc – Proteina precursoare a prionilor
PrPsc – Proteina prionică scrapie
PS-EK – Porcine Kidney cells
sPMCA – serial Protein misfolding cyclic
amplification
QT35 – Quail Japanese fibrosarcoma cells
297
REO – Respiratoy Enteric Orfan
RFC – Reacția de fixare a complementului
RFFIT – Rapid fluorescent focus inhibition
test
RFPL – Restriction Fragment Lengh
Polymorphism
RIA – Radio imun analysis
RREID – rapid rabies enzime
immunodiagnosis
RT-QulC – real-time quaking-induced
conversion
RT_PCR – Revers transcripase PCR
RTG2 – Rainbow Trout Gonad-2
RT-PCT – Real Time PCR
SARS – Severe Acute Respirtory Syndrome
SAT – Southern African Territories
s.c. – subcutanat
SN – seroneutralizare
SPF – Specific Pathogen Free
SST- Somatostatin
STE-137 – Steelhead Trout Embryo-137
T – număr de triangulare, definește
mărimea capsidei virale
UV – ultraviolete
TOF-MS Time of Flight/Mass
Spectrometry
VERO – linie celulară renală de maimuță
verde africană
VESV – Vesicular Exanthema of Swine Virus
VN – Virus neutralizare
WOAH – World Organisation for Animal
Health
WRCC – Walter Reed Canine Cell
 29. INDEX ALFABETIC
v. Borna aviar 208
A v. bolii aleutine 211
Aphtovirus 5 Bocaparvovirus 214
Avibirnaviridae 30 v. bolii ciocului și a penajului la psitacide 235
Aquabirnavirus 32 v. bolii lui Aujeszky 250
Alphavirus 49 v. bolii Marek 253
Arbovirusuri 49
Arteriviridae 56
v. arteritei ecvine 56 C
arthrogripoza 87 Caliciviridae 22
Avulavirus 114 v. corizei infecțioase a felinelor 24
Alfacoronavirus 156 corpusculii Babeș-Negri 97, 101
Alfaretrovirus 170 corpusculii Lentz-Sinigalia 129
v. adenomatozei pulmonare 179 Coronaviridae 156
v. atritei-encefalitei caprine 189 Circoviridae 232
v. anemiei infecțioase ecvine 193 Circovirus 232
Amdovirus 211 v. circovirozei porcine 232
Avihepadnavirus 223 celule Marek 256
Adenoviridae 238 corpusculi tip Borell 272
Aviadenovirus 241 Capripoxvirus 275
Avipoxvirus 277
Asfarviridae 283
Asfivirus 283 D
v. diareei neonatale a vițeilor 41
v. diareei neonatale a purceilor 44
B v. diareei virale bovine 72
v. bolii veziculoase a porcului 11
v. bolii de Teschen 14
v. bolii hemoragice a iepurelui 22 E
v. bursitei infecțioase aviare 30 Enterovirus 11
v. bolii limbii albastre 38 v. encefalomielitei aviare 16
boala misterioasă a porcului 60 v. exantemului veziculos porcin 26
boala urechilor albastre 60 v. encefalitei ecvine de est 49
v. bolii de graniță 70 v. encefalitei ecvine de vest 52
boala mucoaselor 74 v. encefalitei ecvine de Venezuela 53
v. bolii de Nayrobi 83 Equarterivirus 56
v. bolii Akabane 86 v. encefalitei japoneze 62
v. bolii de Newcastle 114 v. encefalomielitei infecțioase a oilor 64
v. bolii Carre 126 v. encefalitei Nilului de Vest 66
Birnaviridae 29 Ebolavirus 111
Boala lui Doyle-Hutchings 161 v. ectimei contagioase/Orf virus
Boala vizitatorilor 161
Betacoronavirus 163
Boala vomitării și deshidratării 164
F
v. bronșitei infecțioase aviare 165 v. febrei aftoase 5
Betaretrovirus 179 Flaviviridae 62
Bornaviridae 204 Flavivirus 62
Bornavirus 204 v. febrei văii Rift 91
v. bolii de Borna 204 Filoviridae 108

298
v. febrei hemoragice Ebola 111 v. Duvenhage 98
febra de transport 134 v. Shimoni 98
v. febrei catarale maligne 259 v. Kotonkan 98
v. Obodhiang 98
v. leucozelor aviare 170
G v. leucozei enzootice bovine 181
Gripa bovină 134 Lentivirus 189
Gripa porcină 140 Lentivirusul pumei 200
Gripa calului 144 v. laringotraheitei infecțioase a găinilor 257
Gripa canină 146 Leporipox 267
Gripa aviară 148
v. gastroenteritei infecțioase a porcului 159
Gamacoronavirus 165 M
Gammaretrovirus 186 Megrivirus 19
Marburgvirus 110
Morbillivirus 126
H Mastadenovirus 238
v. hepatitei curcilor 19 Macavirus 259
hidroencefalita enzootică bovină 87 v. mixomatozei iepurelui 267
hepatita enzootică 93
Henipavirus 120
v. Hendra 120 N
hard-pad disease 128 Nairoviridae 83
v. hemaglutinant al encefalomielitei porcului 163 Necroza pancreatică infecțioasă 33
Hepadnaviridae 223 neuroprobazie 99
v. hepatitei B a rațelor 223 v. Nipah 122
v. hepatitei canine și encefalitei vulpilor 238
Herpesviridae 244
O
Orbivirus 34
I Orthoreovirus 45
Influenzavirus A, B, C, D Orthoreovirusul aviar 45
v. Influenței porcului 140 Orthonayrovirus 83
v. Influenței ecvine 142 Orthobunyavirus 86
v. Influenței canine 145 Orthomyxoviridae 139
v. Influenței aviare 147 Orthopneumovirus 153
Incluzii Joest-Degen 206 Orthopoxvirus 263
Incluzii intranucleare Cowdry A 254 v. Orf 270
Iltovirus 257
Incluzii Seifried 258
Incluzii Guarnieri 266 P
Incluzii Bollinger 279, 280 Picornaviridae 5
Polioencefalomielita porcină 15
v. pancreatitei infecțioase a peștilor 32
J v. pestei ecvine africane 34
v. jigodiei 126 Porarterivirus 59
Pestivirus 69
v. pestei porcine clasice 75
L Peribunyaviridae 86
Lagovirus 22 Phenuiviridae 91
Lissavirus 95 Phlebovirus 91
v. Lagos 98

299
Paramyxoviridae 114 Sindromul hemoragic al iepurilor 23
Pseudopesta aviară 117 v. sindromului respirator și de reproducție la
Pesta aviară asiatică 117 porcine 59
v. pestei rumegătoarelor mici 129 septinevrită 99
pseudopesta rumegătoarelor 131 v. stomatitei veziculoase 104
v. parainfluenței 3 bovin 132 v. sindromului respirator și encefalitic al porcului
Pneumoviridae 153 124
v. peritonitei infecțioase feline 156 Sindromul porcului lătrător 124
Pufinoza 165 v. sindromului căderii oatului 241
Parvoviridae 211 Staggering disease 206
v. parvovirozei caninae – tip 1 214 Suinpox 266
Protoparvovirus 216 v. stomatitei papuloase a bovinelor 273
v. parvovirozei canine - tip 2
v. panleucopeniei pisicilor 218
Papillomaviridae 225 T
v. papilomatozei bovine 225 Teschovirus 14
v. papilomatozei ecvine 228 Tremovirus 16
v. papilomatozei câinelui 229 Togaviridae 49
v. papilomatozei felinelor 230 Test Coggins 196
Pseudorabie 252
Poxviridae 263
Parapoxvirus 270
V
v. pestei porcine africane 283 Vesivirus 24
Prionii 290 v. bolii Gumboro 31
v. febrei galbele/v. amaril 62
v. Looping-ill 64
R v. Schmallenberg 89
Reoviridae 34 v. rabic fix 97
Rotavirus 40 v. rabic de stradă 97
Rhabdoviridae 95 Veziculovirus 104
v. rabic 95 v. Marburg Lake Victoria 110
Respirovirus 132 v. Hendra 120
v. respirator sincițial bovin 153 v. Nipah 122
Retroviridae 170 v. sarcom-aviare 176
v. reticuloendoteliozei 186 v. sarcomului Roux 176
v. rinotracheitei și vulvovaginitei pustuloase a v. Maedi-Visna 197
bovinelor 244 v. hepatitei Rubarth 238
v. rinopneumoniei ecvine/avortul viral al iepelor Varicellovirus 244
247 v. variolei bovinelor
v. variolei porcului 266
v. variolei oilor 278
S v. variolei caprelor 277
Singleton reactors 13 v. variolei aviare 278

300
 30. CUPRINS
PREFAȚA .......................................................................................................................... 3
1. Familia PICORNAVIRIDAE ...................................................................................... 5
1.1.Genul Aphtovirus .......................................................................................................... 5
1.1.1. Virusul febrei aftoase .................................................................................................. 5
1.2. Genul Enterovirus ..................................................................................................... 11
1.2.1. Virusul bolii veziculoase a porcului ......................................................................... 11
1.3. Genul Teschovirus ..................................................................................................... 14
1.3.1. Virusul bolii de Teschen ........................................................................................... 14
1.4. Genul Tremovirus ...................................................................................................... 16
1.4.1. Virusul encefalomielitei aviare ................................................................................. 16
1.5. Genul Megrivirus ........................................................................................................ 19
1.5.1. Virusul hepatitei curcilor ........................................................................................... 19
Bibliografie ......................................................................................................................... 20
2. Familia CALICIVIRIDAE .......................................................................................... 22
2.1. Genul Lagovirus ........................................................................................................... 22
2.1.1. Virusul bolii hemoragice a iepurelui .......................................................................... 22
2.2. Genul Vesivirus ............................................................................................................ 24
2.2.1. Virusul corizei infecțioase a felinelor ........................................................................ 24
2.2.2. Virusul exantemului veziculos porcin ....................................................................... 26
Bibliografie ......................................................................................................................... 28
3. Familia BIRNAVIRIDAE ........................................................................................... 29
3.1. Genul Avibirnavirus .................................................................................................... 29
3.1.1. Virusul bursitei infecțioase aviare .............................................................................. 29
3.2. Genul Aquabirnavirus ................................................................................................. 32
3.2.1. Virusul pancreatitei infecțioase a peștilor ................................................................... 32
Bibliografie .......................................................................................................................... 33
4. Familia REOVIRIDAE ................................................................................................. 34
4.1. Genul Orbivirus ............................................................................................................ 34
4.1.1. Virusul pestei ecvine africane ...................................................................................... 34
4.1.2. Virusul bolii limbii albastre ......................................................................................... 38
4.2. Genul Rotavirus ............................................................................................................ 41
4.2.1. Virusul diareeei neonatale a vițeilor ............................................................................ 41
4.2.2. Virusul diareeei neonatale a purceilor ......................................................................... 44
4.3. Genul Orthoreovirus ................................................................................................... 45
4.3.1. Orthoreovirusul aviar .................................................................................................. 45
Bibliografie ...........................................................................................................................47
5. Familia TOGAVIRIDAE ............................................................................................. 49
5.1.Genul Alphavirus .......................................................................................................... 49
5.1.1. Virusul encefalitei ecvine de est .................................................................................. 49
5.1.2. Virusul encefalitei ecvine de vest ................................................................................ 52
5.1.3. Virusul encefalitei de Venezuela ................................................................................. 53
Bibliografie ........................................................................................................................... 55
6. Familia ARTERIVIRIDAE .......................................................................................... 56
6.1. Genul Equarterivirus .................................................................................................. 56
6.1.1. Virusul arteritei ecvine ................................................................................................ 56
6.2. Genul Porarterivirus ................................................................................................... 59
6.2.1. Virusul sindromului respirator și de reproducție la porcine ....................................... 59
Bibliografie .......................................................................................................................... 61

301
7. Familia FLAVIVIRIDAE ........................................................................................... 62
7.1. Genul Flavivirus ......................................................................................................... 62
7.1.1. Virusul encefalitei japoneze ...................................................................................... 62
7.1.2 Virusul encefalomielitei infecțioase ovine (Looping ill) ........................................... 64
7.1.3. Virusul encefalitei Nilului de Vest ........................................................................... 66
7.2. Genul Pestivirus ......................................................................................................... 70
7.2.1. Virusul bolii de graniță ............................................................................................. 70
7.2.2. Virusul diareei virale bovine .....................................................................................72
7.2.3. Virusul pestei porcine clasice ................................................................................... 75
Bibliografie ........................................................................................................................ 81
8. Familia NAIROVIRIDAE ......................................................................................... 83
8.1. Genul Orthonayrovirus ............................................................................................ 83
8.1.1. Virusul bolii de Nayrobi ............................................................................................83
Bibliografie ........................................................................................................................ 85
9. Familia PERIBUNYAVIRIDAE ............................................................................... 86
9.1. Genul Orthobunyavirus ............................................................................................ 86
9.1.1. Virusul bolii Akabane ............................................................................................... 86
9.1.2. Virusul Schmallenberg ............................................................................................. 89
Bibliografie ........................................................................................................................ 90
10. Familia PHENUIVIRIDAE ....................................................................................... 91
10.1. Genul Phlebovirus .................................................................................................. 91
10.1.1.Virusul febrei văii Rift ............................................................................................ 91
Bibliografie ....................................................................................................................... 94
11. Familia RHABDOVIRIDAE .................................................................................... 95
11.1. Genul Lissavirus ..................................................................................................... 95
11.1.1. Virusul rabic .......................................................................................................... 95
11.2. Genul Veziculovirus ............................................................................................... 104
11.2.1. Virusul stomatitei veziculoase ............................................................................... 104
Bibliografie ....................................................................................................................... 107
12. Familia FILOVIRIDAE ............................................................................................ 108
12.1. Genul Marburgvirus ............................................................................................. 110
12.1.1. Virusul Marburg Lake Victoria ............................................................................ 110
12.2. Genul Ebolavirus .................................................................................................... 111
12.2.1.Virusul febrei hemoragice Ebola ............................................................................ 111
Bibliografie ....................................................................................................................... 113
13. Familia PARAMYXOVIRIDAE .............................................................................. 114
13.1. Genul Avulavirus ................................................................................................... 114
13.1.1. Virusul bolii de Newcastle .....................................................................................114
13.2. Genul Henipavirus ..................................................................................................120
13.2.1. Virusul Hendra .......................................................................................................120
13.2.2. Virusul Nipah .........................................................................................................122
13.3. Genul Morbillivirus .............................................................................................. 126
13.3.1. Virusul bolii Carre (jigodiei) ................................................................................. 126
13.3.2. Virusul pestei rumegătoarelor mici ....................................................................... 129
13.4. Genul Respirovirus ................................................................................................ 133
13.4.1. Virusul parainfluenței 3 bovin ............................................................................... 133
Bibliografie ...................................................................................................................... 135
14. Familia ORTHOMYXOVIRIDAE .......................................................................... 139
14.1. Genul Influenzavirus A, B, C, D .......................................................................... 139
14.1.1. Virusul influenței porcului .................................................................................... 140

302
14.1.2. Virusul influenței ecvine ........................................................................................ 142
14.1.3. Virusul influenței canine ........................................................................................ 145
14.1.4. Virusul influenței aviare ........................................................................................ 147
Bibliografie ....................................................................................................................... 151
15. Familia PNEUMOVIRIDAE .................................................................................... 153
15.1. Genul Orthopneumovirus ..................................................................................... 153
15.1.1. Virusul respirator sincițial bovin ........................................................................... 153
Bibliografie ...................................................................................................................... 155
16. Familia CORONAVIRIDAE .................................................................................... 156
16.1. Genul Alfacoronvirus ............................................................................................. 156
16.1.1. Virusul peritonitei infecțioase feline ...................................................................... 156
16.1.2. Virusul gastroenteritei transmisibile a porcului ...................................................... 159
16.2. Genul Betacoronavirus ........................................................................................... 163
16.2.1. Virusul hemaglutinant al encefalomielitei porcului ................................................ 163
16.3. Genul Gamacoronavirus ......................................................................................... 165
16.3.1. Virusul bronșitei infecțioase aviare ........................................................................ 165
Bibliografie ........................................................................................................................ 168
17. Familia RETROVIRIDAE ......................................................................................... 170
17.1. Genul Alpharetrovirus ........................................................................................... 170
17.1.1. Virusul leucozelor aviare ........................................................................................ 170
17.1.2. Virusurile sarcom-aviare ..........................................................................................176
17.1.3. Virusul sarcomului Roux ........................................................................................ 176
17.2. Genul Betaretrovirus .............................................................................................. 179
17.2.1. Virusul adenomatozei pulmonare ........................................................................... 179
17.3. Genul Deltaretrovirus ............................................................................................. 181
17.3.1. Virusul leucozei enzootice bovine .......................................................................... 181
17.4. Genul Gammaretrovirus ........................................................................................ 186
17.4.1. Virusul reticuloendoteliozei ................................................................................... 186
17.5. Genul Lentivirus ..................................................................................................... 189
17.5.1. Virusul artritei-encefalitei caprine ......................................................................... 190
17.5.2. Virusul Visna-Maedi............................................................................................... 193
17.5.3. Virusul anemiei infecțioase ecvine ........................................................................ 196
17.5.4. Lentivirusul pumei ................................................................................................ 200
Bibliografie ....................................................................................................................... 201
18. Familia BORNAVIRIDAE ........................................................................................ 204
18.1. Genul Bornavirus .................................................................................................. 204
18.1.1. Virusul bolii de Borna ............................................................................................ 204
18.1.2. Virusul Borna aviar ................................................................................................ 208
Bibliografie ........................................................................................................................ 209
19. Familia CIRCOVIRIDAE .......................................................................................... 211
19.1. Genul Circovirus ..................................................................................................... 211
19.1.1. Virusul circovirozei porcine ................................................................................... 211
19.1.2. Virusul bolii ciocului și a penajului la psitacide .................................................... 214
Bibliografie ......................................................................................................................... 216
20. Familia PARVOVIRIDAE ......................................................................................... 217
20.1. Genul Amdoparvovirus .......................................................................................... 217
20.1.1. Virusul bolii aleutine ............................................................................................... 217
20.2. Genul Bocaparvovirus ............................................................................................ 220
20.2.1. Virusul parvovirozei canine tip 1 (Canine bocaparvovirus 1) ................................ 220
20.3. Genul Protoparvovirus ........................................................................................... 222

303
20.3.1. Virusul parvovirozei canine tip 2 (Canine protoparvovirus 1) ............................... 222
20.3.2. Virusul panleucopeniei/parvovirozei pisicilor (Carnivore protoparvovirus 1)....... 224
Bibliografie ........................................................................................................................ 227
21. Familia HEPADNAVIRIDAE ................................................................................... 229
21.1. Genul Avihepadnavirus .......................................................................................... 229
21.1.1. Virusul hepatitei B a rațelor .................................................................................... 229
Bibliografie ........................................................................................................................ 230
22. Familia PAPILLOMAVIRIDAE ............................................................................... 231
21.1. Virusul papilomatozei bovine .................................................................................... 231
21.2. Virusul papilomatozei ecvine ..................................................................................... 234
21.3. Virusul papilomatozei câinelui ................................................................................... 235
21.4. Virusul papilomatozei felinelor .................................................................................. 236
Bibliografie ......................................................................................................................... 237
23. Familia ADENOVIRIDAE ........................................................................................ 238
23.1. Genul Mastadenovirus ........................................................................................... 238
23.1.1. Virusul hepatitei canine și encefalitei vulpilor ...................................................... 238
23.2. Genul Aviadenovirus .............................................................................................. 241
23.2.1. Virusul sindromului căderii oatului ....................................................................... 241
Bibliografie ....................................................................................................................... 243
24. Familia HERPESVIRIDAE ...................................................................................... 244
24.1. Genul Varicellovirus ............................................................................................. 244
24.1.1. Virusul rinotraheitei infecțioase și vulvovaginitei pustuloase a bovinelor ........... 244
24.1.2. Virusul rinopneumoniei ecvine/avortul viral al iepelor ......................................... 247
24.1.3. Virusul bolii lui Aujeszky ..................................................................................... 250
24.1.4. Virusul bolii Marek ..................................................................................... .......... 253
24.2. Genul Iltovirus ....................................................................................................... 257
24.2.1. Virusul laringotraheitei infecțioase a găinilor ........................................................ 257
24.3. Genul Macavirus .................................................................................................... 259
24.3.1. Virusul febrei catarale maligne .............................................................................. 259
Bibliografie ........................................................................................................................ 261
25. Familia POXVIRIDAE .............................................................................................. 263
25.1. Genul Orthopoxvirus ............................................................................................. 263
25.1.1.Virusul variolei bovinelor ...................................................................................... 263
25.2. Genul Suinpox ........................................................................................................ 266
25.2.1. Virusul variolei porcului ........................................................................................ 266
25.3. Genul Leporipox ..................................................................................................... 267
25.3.1. Virusul mixomatozei iepurelui .............................................................................. 267
25.4. Genul Parapoxvirus ............................................................................................... 270
25.4.1. Virusul ectimei contagioase/virusul Orf ............................................................... 270
25.4.2. Virusul stomatitei papuloase a bovinelor .............................................................. 273
25.5. Genul Capripoxvirus ............................................................................................. 275
25.5.1. Virusul variolei oilor .............................................................................................. 275
25.2.2. Virusul variolei caprelor ......................................................................................... 277
25.6. Genul Avipox ........................................................................................................... 278
25.6.1. Virusul variolei aviare ............................................................................................ 278
Bibliografie ....................................................................................................................... 281
26. Familia ASFARVIRIDAE ......................................................................................... 283
2.1. Genul Asfivirus .......................................................................................................... 283
26.1.1. Virusul pestei porcine africane ............................................................................... 283
Bibliografie ....................................................................................................................... 289

304
27. NOȚIUNI DESPRE PRIONI .................................................................................... 290
Bibliografie ....................................................................................................................... 295
LISTA ABREVIERILOR .............................................................................................. 296
INDEX ALFABETIC ..................................................................................................... 298
CUPRINS ........................................................................................................................ 301

305
 306

View publication stats