Principiile și cerințele întrebuințării Forțelor Aeriene în actiuni militare

Introducere

Forțele Aeriene Române reprezintă aviația militară a Armatei Române. Înființată

oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de
către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr.
7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din
București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu.
Aviația militară a României a participat activ la luptele din Al Doilea Război Balcanic, din
Primul Război Mondial, din Războiul româno-ungar din 1919 și din al Doilea Război Mondial.

La baza organizării forțelor aeriene a stat concepția de întrebuințare a acestora,

stabilită prin doctrina aeriană a fiecărui stat, care avea în vedere calitățile și servituțile
avionului ca mijloc de luptă (“instrument al războiului”), precum și posibilitățile industriale,
aspirațiile naționale și forma de război preconizată a fi dusă. 1

Capitolul 1 – Principiile de organizare

Ceea ce privește istoria României, căpitanul Nicolae Grigore aprecia că principiile care
au stat la baza organizării forțelor aeriene au fost aproape aceleași la principalele aviații,
respectiv: conducerea unitară, independentă și specializată; separarea domeniilor în
interiorul armei; crearea marilor unități aeriene; integrarea sub aceeași conducere unitară;
organizarea de pace identică cu cea de război; crearea, prin organizarea de pace, de mari
unități omogene, pe categorii de aviație.2

Principiul conducerii unitare, independente și specializate, atât pe timp de pace, cât și

la război prevedea ca toate activitățile de constituire și întrebuințare a forțelor aeriene
(instrucție, asigurare tehnică, operații) să se desfășoare sub conducerea aceleiași persoane.
Separarea, în interiorul armei, începând de la subunități/unități până la marile unități, dintre
atribuțiile de organizare regională, peste care se suprapunea o organizare operativă. 3
Adoptarea acestui principiu a fost impusă de calitatea esențială a acestei arme – mobilitatea.
Crearea marilor unități aeriene a permis desfășurarea de operații aeriene combinate, atât
pentru cucerirea supremației sau superiorității aeriene și neutralizarea resurselor, cât și
pentru sprijinul aerian al operațiilor terestre sau navale.4

Integrarea sub aceeași conducere unitară atât a mijloacelor aeriene, cât și antiaeriene
era o consecință a unității de acțiune în spațiul aerian și a faptului că în apărarea aeriană cele
două categorii de mijloace se completau. Organizarea de pace identică cu cea de război era
necesară deoarece aviația era o armă cu posibilități mari de acțiune, capabilă să intervină din
primul moment. Crearea, prin organizarea de pace, de mari unități omogene, pe categorii de
aviație, arme și specialități (aviația de vânătoare, aviația bombardament în picaj, aviația de
1
Căpitan aviator Nicolae Grigore, Op. Cit., p. 88
2
Ibidem, p. 89
3
Căpitan aviator Nicolae Grigore, Op. Cit., p. 89-90
4
Ibidem, p. 90
asalt, aviația de informație, artileria antiaeriană, supravegherea aeriană, transmisiuni etc.)
asigura unitatea instrucției și garanta specializarea acestor categorii de aviație, arme și
specialități.

Acestea au fost o parte dintre principiile care au stat la baza organizării forțelor
aeriene moderne, care s-au impus de la început prin forța lucrurilor, ca o consecință a
calităților acestei categorii de forțe ale armatei, a servituților sale și a scopului militar
urmărit.5 Aceste principii sunt valabile și astăzi.

Capitolul 2 – Principiile întrebuințării si particularitățile aeronauticii si influența lor

asupra rolului și misiunilor acesteia

Principiile fundamentale ale războiului s-au regăsit, cu aspectul lor specific, atât în
concepția doctrinară a Aeronauticii cât şi în acţiunile militare (operațiile aeriene), ca principii
ale artei militare, cum ar fi: principiul moralului, principiul acţiunii, principiul economiei
forțelor, principiul masei, principiul conservării forţelor, principiul inițiativei, principiul
siguranței.6

Principiul moral, principiul de bază al omului, evidenţia faptul că la baza oricărei

acţiuni stătea forţa morală care se manifesta sub forma voinţei. Comandorul Alexandru D.
Sahini aprecia că lupta armată, în toate timpurile, a fost o confruntare de voințe, respectiv
de forțe morale, care determinau forţa fizică a individului şi a masei (grupului, națiunii sau
poporului), şi care înclinau balanța acolo unde potențialul (cantitatea de energie psihică,
fizică sau materială) era mai mare. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial se
conştientizase faptul că pentru obţinerea victoriei nu mai era necesară ,,suprimarea fizică şi
materială" deoarece era suficient a paraliza voinţa de a lupta contra adversarului. Pentru a
duce un război era necesară învingerea instinctului de conservare, fapt ce nu se putea realiza
decât printr-o forţă morală superioară.7

În acea perioadă se aprecia că un prim obiectiv al războiului aerian era înfrângerea

moralului inamicului, exprimat prin “centrele de viață colectivă, politică, economică". Acest
obiectiv nu avea un alt mijloc mai eficace şi eficient ca “arma aerului", impunând acesteia
ofensiva ca formă de luptă. Impunerea voinței pe această cale crea “războiul aerian
independent" care avea ca scop câştigarea supremaţiei sau superiorității aeriene pentru a
permite utilizarea spațiului aerian fără a fi împiedicat de adversar. 8

După Sahini, în aviație factorul moral trebuia să atingă superlativul. Aici nu exista
masă de oameni aşezaţi aproape, ci individualități puternice aflate izolat în spațiu sau
integrate în cadrul unor echipaje. Aeronautica trebuia să fie, prin excelență, “arma
moralului" care putea să-şi îndeplinească obiectivul de a înfrânge/paraliza voința
adversarului numai printr-o evidentă superioritate morală. Se aprecia că, la această
superioritate se putea ajunge prin “educație aeriană” (începută în familie și continuată în

5
Ibidem
6
Aurel Pentelescu, Marius-Adrian Nicoară, Aeronautică Română în anii celui de-Al Doilea Război Mondial (22
iunie 1941-12 mai 1945), Editgraph, Buzău, 2011, p. 40, vezi și Comandor aviator Al. D. Sahini, Arma aerului în
arta militară, București, 1943, p. 11
7
Comandor aviator Al. D. Sahini, Arma aerului în arta militară, București, 1943, p. 11-12
8
Ibidem, p. 13
şcoală și armată), “propagandă aeriană" (adevărată școală aeriană a națiunii care trebuie să
vadă în arma aerului un instrument politic şi militar pentru a impune, în afară, prestigiul şi
puterea țării şi, în interior, încrederea) şi “încrederea în şefi" (care să facă posibil
devotamentul subordonaților faţă de aceștia, comandanţii/şefii putându-se impune numai
de la sine, prin performanțele lor morale, intelectuale şi profesionale).9

Principiul acțiunii rezulta din factorul moral, materializând în practică voinţa, punând
în mişcare forţele aeriene după anumite reguli de reuşită care să creeze avantaje privind
timpul (surprinderea punea adversarul într-o situație neprevăzută şi inferioară, prin
devansarea acestuia în pregătire și execuţie şi viteza desfăşurării acţiunii), spațiul (manevra
permitea o lovitură foarte puternică acolo unde trebuie), cantitatea (realizarea masei de
mijloace de acțiune grupate pentru eforturi decisive, masă superioară inamicului) şi calitatea
(procedee, mecanisme şi mijloace de acțiune cât mai perfecționate şi perfect întrebuinţate,
în măsură să producă efecte maxime pentru nimicirea forţelor inamicului). Toate aceste
avantaje urmăreau a realiza ceea ce se numea ,,opera de comandă sau de concepţie" a
acțiunii, care juca un rol important în operații. A comanda însemna a pregăti condițiile cele
mai avantajoase ale acțiunii, a menține aceste condiții pe timpul acţiunii şi a crea noi condiții
avantajoase pentru acțiunile viitoare. Principiul acțiunii determină concepția și execuția
operațiilor aeriene, fiind un fel de principiu origine pentru celelalte principii. 10

Principiul economiei forțelor impunea o dimensionare/dozare a mijloacelor de orice

fel, precum şi a consumului lor, în modul cel mai rațional, pentru a le putea avea şi
întrebuinţa atunci când trebuie, atât cât trebuie, acolo unde trebuie şi astfel cum trebuie,
pentru a putea executa orice opera ție aeriană proiectată sau prevăzută şi a evita o criză de
mijloace. Principiul punea în discuție o problemă cu patru variabile (timp, cantitate, spațiu,
calitate), impunând o armonizare perfectă între concepția soluțiilor și realitatea situației.
Sahini considera că un comandant conştient, înainte de a angaja forțele sale într-o acțiune,
trebuia să urmărească să dispună de forțe suficiente pentru a învinge rezistența inamicului
prin acţiunea principală, căreia îi aloca majoritatea forţelor, asigurând, în acelaşi timp,
acțiunea principală prin acţiuni secundare, cărora le repartiza o parte necesară din forte, și
păs trând în rezervă, pentru a face față neprevăzutului, restul forțelor corespunzător
situațiilor probabile.

Particularitățile aviației (producția industriala redusă, cu procese de fabricație

ultraperfecționate, disponibilitățile materia le şi de personal limitate şi greu de recuperat din
cauza costurilor mari ale mijloacelor din dotare şi a greutății formării şi înlocuirii
personalului, consumul mare de mijloace din cauza fragilității excesive şi uzurii foarte mari,
precizia și eficacitatea reduse a efectelor izolate necesitând suprapunere de mijloace, adică
mase) împingeau până la extrem principiul economici mijloacelor, el devenind mult mai greu
de aplicat în forțele aeriene, cerând soluțiile cele mai ingenioase. Se considera că acest
principiu stătea la baza strategiei şi tacticii aeriene, aplicându-se prin stabilirea ordinei de
urgență şi importanţei şi dimensionarea/dozarea farmaceutică a mijloacelor, urmărind
realizarea randamentului cu minimum de mijloace pentru maximum de efecte. Astfel,
apariția avioanelor de bombardament în picaj era o cerinţă şi un produs al economiei de
mijloace pentru maximum de randament, la fel cum erau bombele cu focos electric care,

9
Ibidem, p.15
10
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 16-20
explodând cu întârzieri mari, permitea bombardamentul de la înălțimi mici cu efecte sigure,
reducând astfel consumul de mijloace.

Totodată, principiul economiei de mijloace a impus, pentru aviația de vânătoare,

conceptul de superioritate aeriană, locală și temporară, având în vedere că aceasta trebuia
să asigure securitatea aeriană a sectorului principal, protecția formațiilor proprii de aviație
de bombardament, intervenţia la alarme, precum şi rezerve pe terenul de aviație. De
asemenea, pentru aviația de bombardament, prin aplicarea acestui principiu trebuia să se
stabilească ordinea de urgenţă a țintelor, dozajul mijloacelor în funcție de natura țintelor şi
efectul urmărit, modalitățile de executare a misiunii (formația de avioane pe traiect și pe
timpul bombardamentului, traiectul şi înălțimea de zbor, direcția și înălțimea de
bombardament, muniția folosită şi amorsarea focoaselor, procedeul de lansare), modul de
organizare a pregătirii, execuția și protecția misiunilor, astfel încât să producă maximum de
efecte la țintă cu minimum de consum de mijloace şi pierderi. Principiul economiei
mijloacelor trebuia să inspire arta în comanda operațiilor aeriene şi ştiinţa în execuţie,
aşezând calitatea în locul cantității.11

Principiul masei, strâns legat de cel al economiei de mijloace, impunea ideea de

constituire a grupării de mijloace de acțiune, corespunzător cerințelor situației, pentru a
asigura superioritatea faţă de inamic, într-un anumit loc şi într-un anumit moment, şi pentru
a executa lovitura decisivă. Realizarea masei se obținea prin manevra forţelor care, în sens
strategic, nu urmărea altceva decât concentrarea efortului principal în punctul sensibil al
inamicului şi în momentul oportun al situației.

Acest principiu se adresa atât concepției, prin grupările mixte de forţe şi mijloace
cerute de situație, cât şi execuției, prin executarea zborurilor/deplasărilor necesare
concentrărilor de forțe destinate realizării masei care asigura succesul misiunii. Importanța
lui creştea, pe de o parte pentru că, cu cât un beligerant se afla într-o stare de inferioritate,
singura soluție consta într-o manevră bine studiată şi prompt executată, pentru a realiza
concentrări de mase, iar pe de altă parte, războiul din anii '40 ai secolului al XX-lea era un
război al maselor şi al spațiilor imense. Deoarece acest principiu putea intra în contradicție
cu principiul economiei de mijloace, era necesară o artă a comandantului care permitea
realizarea manevrei, ale cărei elemente esențiale erau: momentul, locul, cantitatea, ritmul
sau succesiunea în timp şi spaţiu, aspectele secundare ce nu puteau fi neglijate în raport cu
cele principale, eventualele diversiuni sau acțiuni secundare.

În Aeronautică, precizia tragerilor aeriene şi bombardamentului aerian a impus

realizarea unei concentrări de mase ierarhice şi progresive, începând de la bordul avionului
(mai multe mitraliere, mai multe bombe), continuând cu formația de luptă (celulă, patrulă,
escadrilă, grup) şi ajungând la grupările tactice, care rezolvau problema concentrării sau
masei de mijloace. De asemenea, având o proprietate exclusivă, mobilitatea, aviația era cel
mai indicat instrument de aplicare a principiului masei, proprietate care a stat la baza
doctrinei şi strategiei aeriene, aviația fiind una din cele mai puternice şi mai mobile rezerve
de foc la dispoziția unui comandant de la eşalonul strategic. La aceasta se adaugă o altă
proprietate, viteza, care făcea din aviaţie arma cea mai puternică în ceea ce privea
mobilitatea. Principiul masei trebuia să formeze spiritul dominant de instrucție și educație

11
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 20-24
aeriană, manevra fiind adevărata pasiune a oricărui comandant în război si partea cea mai
elastică şi esențială a unui comandant din aviaţie.12

Principiul conservării forţelor recomanda şi impunea o continuă împrospătare a lor în

scopul menţinerii forţei combative morale şi materiale în condițiile uzurii cauzate de
acțiunile de război, stabilind normele pentru păstrarea, la un nivel constant, a potențialului
de război şi de continuare a operațiilor. Acest principiu, care completa principiul economiei
mijloacelor, viza atât organizarea, pregătirea și conducerea acțiunilor, cât şi constituirea
structurilor chemate să asigure aprovizionarea, întreținerea şi deservirea forțelor combative,
să asigure capacitatea morală, fizică şi materială a acestora (structuri industriale de
producție, structuri care constituie rezerve de personal şi materiale, structuri complete de
servicii, sisteme de distribuţie şi circulație a resurselor etc.). Aplicarea acestui principiu
interesa direct, în gradul cel mai înalt, însăşi conducerea statului, respectiv conducerea
politică şi militară, chemate să asigure resursele necesare ducerii războiului. De asemenea,
structurile de comandament de la toate eşaloanele, corespunzător principiu lui conservării
forţelor, trebuiau să cunoască cu precizie valoarea mijloace lor de care dispun, felul şi natura
eforturilor cerute, valoarea consumului şi uzurii probabile, posibilitățile de recuperare. 13

Principiul conservării forţelor venea în întâmpinarea particularităţilor Aeronauticii

(fragilitate extremă faţă de celelalte arme, disponibilitatea dis continuă a avioanelor,
consumul mare de combustibili, lubrifianți, piese de schimb, muniţii şi alte materiale
specifice, diversitatea mare de combustibili, lubrifianți, piese de schimb, muniţii şi alte
materiale specifice datorită diversității avioanelor, armamentului de bord etc.), determinând
organizarea şi dotarea unităților de aviație astfel încât să se asigure conservarea forţei
combative (echipe tehnice, elemente şi eşaloane de asistență, întreținere și aprovizionare,
precum şi rezerve de materiale), organizarea unui sistem de formațiuni de servicii pentru
toate nevoile armei, coordonarea şi articularea categoriilor de servicii la toate eşaloanele,
organizarea şi pregătirea de rezerve de materiale (de tot felul, până la formațiuni și unități
complet constituite) şi de personal (navigant și de alte specialități, în şcoli şi unități, pentru a
completa deficitele şi pierderile), organizarea producției industriale şi mobilizarea economică
şi industrială a țării. Cel de-Al Doilea Război Mondial a confirmat pe deplin enorma
importanță a conservării forţelor, in general, şi a forțelor aeriene, în special, care era văzută
ca realizabilă prin sporirea continuă a producției de tot felul, determinând o cursă între
beligeranți, şi distrugerea sistematică a producției adversarului.14

Principiul inițiativei (denumit, prin efectul pe care-l producea, şi principiul

surprinderii) imprima forţelor armate o activitate cât mai dinamică pentru a crea avantaje
faţă de inamic. Acest principiu impunea pregătirea posibilităților de a concentra un efort
într-un anumit spaţiu şi timp, prevăzând şi prevenind orice mişcare contrară a inamicului și
de a acționa oportun, acolo şi atunci când adversarul nu se așteaptă. Spațiul aerian, prin
dimensiunea imensă şi starea lui fizică penetrabilă, constituia şi constituie şi astăzi singurul
spațiu la dispoziția oricui, ce dispune de mijloacele necesare, şi care permite mişcarea cea
mai largă şi mai rapidă, în comparație cu celelalte spații. Astfel, inițiativele forțelor aeriene
erau posibile oricând şi oriunde, indiferent de cantitatea de mijloace la dispoziție,
apreciindu-se că aerul, dintre toate cele trei elemente ale naturii, nu putea fi stăpânit în mod
12
Ibidem, p. 24-27
13
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 28-29
14
Ibidem, p. 30-31
absolut de nimeni. Se considera că punerea în aplicare a inițiativei forţelor aeriene impunea
o evidentă superioritate morală (prin entuziasm şi curaj), profesională (prin instrucție,
metode şi procedee, calitate) şi tehnică (prin armament şi viteză). O forţă aeriană cu aceste
calități îşi putea impune oricând acte de inițiativă împotriva unui adversar superior,
apreciindu-se că supremaţia aeriană nu poate fi absolută, ci poate deveni, cel mult, o
superioritate locală şi temporară, limitată deci, lăsând mari goluri de spațiu şi timp,
favorabilă desfăşurării oricărei inițiative a forţelor aeriene. În acest context, se concluziona
că instrucţia şi tactica aviaţiei trebuiau să impună comandanţilor şcoala inițiativei sau a
exploatării celor mai bune atitudini strategice şi tactice ale armei aerului.15

Principiul siguranței impunea ca acțiunile sau măsurile de pregătire şi executare a

operațiilor să nu fie cunoscute sau îngreunate de reacţia inamicului, asigurând libertatea de
acțiune. Păstrarea secretului era prima condiție a aplicării acestui principiu, condiție legată
de educația și valoarea morală a națiunii în general, şi a factorilor direct implicați, în special.
Principiul siguranței necesita selecționarea personalului, ascunderea şi păstrarea
documentelor, organizarea serviciului de contraspionaj, luarea de măsuri de siguranță
terestră, aeriană şi navală, pentru a ține pe inamic departe de a cunoaşte şi întrerupe
pregătirile şi acţiunile. În cadrul pregătirii şi desfăşurării operațiilor aeriene acest principiu
era mult mai greu de aplicat din cauză că industria aeronautică folosea un număr mare de
specialişti, aerodromurile, răspândite pe întreg teritoriul țării, erau spații de mari dimensiuni,
greu de ascuns şi de păzit, activitatea aeriană era greu de ascuns, manevrele aviaţiei
comportau transporturi masive și vizibile pe calea ferată și pe şosele, iar spațiul aerian era
liber oricui, mai ales în timp de pace, pentru a-l explora de la orice înălţime şi a culege
informații. Totodată, aeronautica este şi cel mai puternic mijloc informativ, datorită marii ei
capacități de explorare, prin culegerea de informații la observare vizuală și fotografiere și
transportul şi lansarea de agenți în teritoriul adversarului, oricând şi oriunde.16

Aceste principii reprezentau fundamentele artei militare a Aeronauticii, a cărei esență

impunea acesteia să aibă o forță militară însufleţită (principiul moral), cu o atitudine militară
dinamică (principiul acţiunii), cu o dozare judicioasă a forţelor pentru diferite misiuni
(principiul economiei forțelor), realizând o superioritate de forțe pentru scopul principal
(principiul masei), cu posibilitatea de a-şi păstra capacitatea operativă de luptă (principiul
conservării forţelor), devansând inamicul în acțiune şi realizând surprinderea acestuia
(principiul inițiativei) și asigurând protecția împotriva inamicului, a pregătirii şi executării
operațiile aeriene (principiul siguranţei). Fără a fi neapărat produsul unei construcţii speciale
de logică militară, aceste principii reieşeau din natura și experiența acţiunilor de luptă şi
aparțineau şi se aplicau realităților celui de-Al Doilea Război Mondial.17

Capitolul 3 – Particularități ale armei aerului

15
Ibidem, p. 32-34
16
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 34-37
17
Ibidem, p. 37-38
 Din perspectiva artei militare, arma aerului prezenta o serie de particularităţi,
pozitive şi negative. Particularitățile pozitive sau calităţile superioare tuturor celorlalte arme
erau reprezentate de mobilitatea extremă, capacitatea ofensivă, capacitatea informativă şi
capacitatea de legătură şi transport.

Mobilitatea extremă, datorată vitezei (elementul principal sau esențial al armei

aerului), ridica Aeronautica la rangul de instrument militar modern de dominare a spațiului şi
timpului (elementele hotărâtoare ale acţiunii), care făcea din aviaţie elementul universal şi
de mare oportunitate, care poate fi prezent oricând şi oriunde, satisfăcând toate principiile
fundamentale de acțiune. De aici rezulta că spațiul, timpul, domeniul şi volumul operativ în
care acționa o unitate de aviație, precum și sfera concepției și de influențare a operațiilor
erau superioare oricărei mari unități terestre sau navale. De acțiunea unui singur avion de
recunoaștere sau de luptă, pilotat de un locotenent sau căpitan, căpăta direct o importanță
strategică și operativă şi influența direct rezultatul unei mari acțiuni.18

Capacitatea ofensivă se aprecia că se datora razei de acțiune (care mărea teatrul de

război şi implicit spațiul periculos), rapidității în intervenție (care permitea surprinderea sau
lovirea unui inamic nepregătit), unui de bit de foc instantaneu (produs de o enorma cantitate
de bombe lansate simultan asupra unei ținte) și unei puteri mari de foc (datorată cantității
de bombe lansate la țintă, puterii de distrugere a acestora, preciziei ochirii şi lansării). Aceste
elemente făceau ca ofensiva aeriană, când respecta principiile de întrebuinţare în luptă a
aeronauticii, să aibă o valoare de multe ori decisivă.

Capacitatea informativă se datora marelui câmp de observație al unui avion (extins la

dimensiunile razei sale de acţiune), preciziei informațiilor (grație observării la verticală și, în
special, folosirii aparatului fotografic cu distanţă focală mare ce permitea o mulțime de
detalii și descoperirea directă sau prin interpretarea oricărei ținte), rapidității transmiterii
informaţii lor (datorată mijloacelor de legătură sol-aer care permiteau transmiterea
informaţiilor instantaneu cu procurarea lor, în limita bătăii stației radio de la bord). De
asemenea, această proprietate mărea importanța armei aerului, făcând din avion, unicul
explorator îndepărtat al unui comandament, iar ofițerul observator, unicul reprezentat al
ochiului şi judecăţii comandamentelor de nivel superior.19

Capacitatea de legătură şi transport făcea din arma aerului mijlocul exclusiv de

legătură şi transport urgent şi chiar masiv de agenți sau persoane, de materiale de orice fel,
de trupe speciale (paraşutişti, desant aerian) şi de altele categorii, pentru satisfacerea
nevoilor marilor teatre de operații.

Particularitățile negative sau servituțile speciale faţă de celelalte arme erau

reprezentate de: dependența față de condițiile meteorologice, pierderile datorate apărării
contra aeronavelor inamicului, fragilitatea armei aerului, necesitatea unei complexe
organizări terestre, costurile foarte mari.

Condițiile atmosferice (norii compacți, ceața deasă, ploaia deasă sau torențială,
grindina și givrajul, furtuna şi uraganul) puteau reduce sau chiar anula operațiile aeriene,

18
Ibidem, p. 39-40
19
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 41-42
prin îngreunarea până la periclitarea decolării, zborului şi aterizării avioanelor. Totuşi,
influența condițiilor meteorologice a fost, într-o oarecare măsură, redusă datorită unor
aparate de bord şi terestre, realizate pe baza unor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii din acea
vreme, care permiteau zborul instrumental, navigația radioelectronică, aterizarea fără
vizibilitate, reducerea sau eliminarea givrajului. 20

Apărarea contra aeronavelor inamicului poate, prin efectele ei, să stânjenească sau
să împiedice operațiile aeriene. Măsurile luate pentru a reduce influența reacției apărării
contra aeronavelor prevedeau: zborul la înălțimi mari care scotea avionul din raza de acţiune
a mitralierelor şi artileriei antiaeriene, a aparatelor de ascultare sau a aviației de vânătoare,
zborul de noapte, care necesita o tehnică și o tactică specială și un nivel de instrucție, atacul
prin surprindere, ieşind din nori la țintă, atacând din direcția soarelui sau de la înălțime mică,
zborul cu viteză mare, care rămânea un prețios mijloc de apărare a avionului, permiţând
acestuia să micşoreze timpul și spațiul periculos, dacă viteza avionului depăşea posibilitățile
inamicului de manevră a tragerilor contra aeronavelor. La acestea se adăugau diferite
procedee tactice folosite de fiecare categorie de aviație în parte. Astfel, pentru aviația de
vânătoare erau prevăzute atacuri îndrăzneţe şi manevre iscusite, completate de deprinderi
desăvârşite de tragere, pentru aviația de informație, stabilirea unor traiecte şi înălțimi de
zbor care să reducă reacţia apărării inamicului, dublată de o forță morală a echipajului ce
trebuia să atingă superlativul, iar pentru aviația de bombardament procedee de străpungere
a apărării inamicului, care necesitau eroismul echipajelor.21

Fragilitatea aviației necesita o asistență tehnică foarte serioasă care se putea realiza
prin educația și instrucția tehnică a personalului, asigurarea unei rezerve de aparate şi piese
de schimb, greu de realizat în lipsa unei industrii proprii suficiente, construirea de ateliere
pentru revizii și reparații.22

Organizarea terestră complexă a aviației trebuia să asigure mobilitatea sporită a

acesteia în teatrele de operații, prin crearea unor structuri de producție (uzine şi fabrici de
avioane, armament), structuri de asistență tehnică (hangare pentru avioane, garaje pentru
maşini, ateliere pentru reparaţii, cazărmi cu locuinţe şi barăci pentru personal, formațiuni de
servicii speciale, depozite și magazii pentru materiale de toate felurile), structuri de
funcționare tactică (sistemul de aerodromuri/terenuri de zbor de bază, de lucru, auxiliare
sau de ajutor, dispozitivul sistemului de transmisiuni al serviciului de protecția zborului,
formațiuni speciale mobile, unități tehnice speciale pentru construcţii şi amenajări de
hangare, barăci, terenuri de zbor, balizaje etc., posturile de comandament). Această
organizare a permis aceleiași unităţi să acționeze în 24 de ore, de pe 2 sau 3 terenuri de zbor,
cu forțe reduse pentru rezolvarea unor probleme operaționale de nivel strategic. 23

Costurile necesare edificării și funcționării Aeronauticii erau foarte mari din cauza
materiilor prime foarte scumpe utilizate în industria aeronautică, mâinii de lucru specializate
necesare în cadrul acestei industrii, necesităţii unei industrii moderne într-o țară mai puțin
industrială, consumului de către aviație a unor materiale costisitoare, uzura morală și fizică a
avioanelor. Toate acestea cereau unui stat mari eforturi financiare, fapt ce limita
20
Ibidem, p. 43-44
21
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 44-46
22
Ibidem, p. 47
23
Ibidem, p. 48-52
dimensiunea sau calitatea aviației, dar aceasta rămânea „arma de lux" a unei țări şi,
totodată, mândria şi puterea acelei țări.24 Cunoaşterea profundă a acestor slăbiciuni ale
Aeronauticii permitea stăpânirea unei judecăţi prin care se determinau şi echilibrau
posibilitățile și servituțile acestei arme pentru a găsi cele mai bune soluții care să-i permită
îndeplinirea rolului şi misiunilor.25

Concluzii:

Concluzionând asupra principiilor de întrebuințare şi proprietăților armei aerului,

Sahani aprecia că Aeronautica, aparţinând unui mediu natural complet diferit, trebuia privită
şi înţeleasă printr-o optică specială, aceea a mediului său, la care se poate ajunge numai
printr-o profundă observare, cunoaştere şi înţelegere a întregului domeniu aeronautic şi a
fenomenului pe care îl determină, şi nu prin optica atavică şi ancestrală a celorlalte domenii
arhicunoscute la acea vreme.26

Ca spirit şi mentalitate, el aprecia că arma aerului trebuia să fie influențată şi

dominată de cel mai puternic moral, expresie a dragostei faţă de patrie. De aceea, prin
educație, trebuia sădit în sufletul zburătorilor, spiritul de îndrăzneală şi agresivitate, pornit
din convingere şi pasiune şi bazat pe o pregătire deplină, încredere de sine, în armă şi
comandanţi/şefi. Ca mentalitate, aceasta trebuia să fie aceea a unei solide pregătiri
profesionale, bine aşezate pe o educație și o instrucție tehnică desăvârşite, impusă de marea
tehnicitate a armei. Aceasta impunea de la sine un regim şi un tratament special al
zburătorilor, care să favorizeze cultivarea şi dezvoltarea spiritului specific aviatorului.27

Din punct de vedere organizatoric, indiferent de proporție și volum, având în vedere

rolul său politic şi strategic, se considera că arma aerului trebuie să formeze un tot omogen,
aparte şi complet independent de orice alte tutele, influență sau „împerecheri improprii",
care în loc să-i lase liberă dezvoltarea în ritmul ei specific, îi crea piedici şi greutăți ce o legau
și trăgeau la pământ. Importanța și atenția pe care armata aerului o merită într-un stat
trebuie să fie aceea a unui element favorit și iubit al națiunii, admirat şi prețuit și nu invidiat
ori privit ca o rudă săracă, admisă prin toleranță, din spirit de imitație.

Organizarea unităților Aeronauticii trebuia să creeze structuri luptătoare de

dimensiuni mai reduse, mobile, care să păstreze proprietățile armei aerului, fiind de
preferat, de exemplu, escadrile cu efective mai mici, mai uşor de condus, de exploatat,
aprovizionat, manevrat, dar mai multe cu o mai mare eşalonare a rezervei, în adâncime, în
stare de a face față fragilității și gradului de consum al resurselor. Totodată, nu trebuia să
surprindă numărul mare de cadre militare şi avioane ce rezultau; aviația era o categorie de
forțe ale armatei constituită, în majoritate, din cadre militare, interesul fiind acela de a avea
o structură articulată logic şi armonios şi cu cât mai multe elemente dinamice, capabile a

24
Ibidem, p. 52-53
25
Ibidem, p. 54
26
Ibidem, p. 54
27
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 55
realiza manevra, mai degrabă decât o structură rudimentară, cu unități puține, greoaie şi
aproape inactive, uneori cu o disponibilitate tehnică redusă.28

În ceea ce priveşte întrebuințarea în luptă, arma aerului trebuia să-şi îndeplinească

misiunile prin aplicarea unor soluții care să permită realizarea unui randament maxim. Din
punct de vedere strategic, după cum a demonstrat cel de-Al Doilea Război Mondial, aviația
nu putea fi decât arma principală şi independentă, în mâna comandamentului suprem, ca
prim mijloc politic, militar, strategic şi tactic, pentru impunerea voinței sale adversarului, în
care majoritatea forţelor, constituite într-o structură de mari unități destinate unor,,operații
de ansamblu" corespunzătoare cadrului general al războiului. Acțiunea forţelor aeriene, la
nivel strategic, se considera că trebuia coordonată la nivelul concepţiei operațiilor întrunite
(„generale"), în acord cu acțiunea forţelor terestre şi navale, urmând apoi ca operația
aeriană să fie condusă și să se execute după regulile proprii, în cadrul structurii constituite.
Exploatând, astfel la maximum proprietățile armei aerului (putere, manevra, oportunitate,
inițiativă), se considera necesară constituirea rezervei de comandament şi stabilirea forţei
(mijlocului) cea (cel) mai oportuna (oportun) pentru a face față oricărei situații neprevăzute.
29

În funcție de situația generală de pe teatrul de operații, având în vedere etapele

(fazele) operației, se fixau modalitățile de conduită strategică corespunzătoare fiecărei etape
(faze), sincronizate, în timp şi spaţiu, cu acțiunea forţelor terestre sau navale
corespunzătoare etapei respective, care trebuia susţinută. De exemplu, într-o situație
generală premergătoare unor mari bătălii terestre sau navale, aviația de pe întregul teatru
de operații sau frontului trebuia să adopte ca modalitate de conduită strategică pe aceea de
operații aeriene pentru câştigarea supremaţiei/superiorității aeriene („spațiului aerian"),
prin distrugerea sau neutralizarea la sol a aviației inamice şi nimicirea ei în aer, prima
garanție că operațiile terestre sau navale se desfăşurau sub umbrela protecției aeriene.30

Într-o situație acută pe timpul desfăşurării unei bătălii terestre sau navale, aviația
putea adopta o altă conduită (faza) strategică, aceea de sprijin aerian al operațiilor terestre
sau navale, concentrând toate mijloacele pentru operații aeriene „de ansamblu" în folosul
întregului front (respectiv, operații aeriene de interdicţie aeriană sau izolare a marilor unități
ale inamicului din primul eşalon pentru a interzice afluirea rezervelor acestuia, apărarea
(„protecția") aeriană a sectoarelor principale de acțiune ale forțele terestre sau navale prin
nimicirea aviației inamicului la sol, nimicirea/distrugerea grupărilor de trupe sau zonelor cu
rezervele strategice ale inamicului) sau/şi operații aeriene de sprijin aerian direct al forțelor
terestre sau navale, în sectoarele principale (acțiuni pentru nimicirea/ distrugerea rezervelor
apropiate şi lovirea inamicului din primul eşalon), întărind astfel focul artileriei din sector în
scopul obţinerii condițiilor tactice favorabile sau desăvârşirii acțiunii terestre sau navale. În
acest fel, printr-o logică de adaptare a posibilităților forțelor aeriene la situația
generală/particulară se găsea modalitatea de corectare a acestei situații, ca un aspect al
artei militare.

Din punct de vedere tactic, se considera că aviația, prin proprietățile ei de

concentrare instantanee a focului, putea să constituie „grupări aeriene ad-hoc" pentru
28
Ibidem, p. 56
29
Ibidem, p. 56-57
30
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 57
sprijinul aerian tactic al forțelor terestre sau navale, exploatându-se astfel proprietățile
ofensive ale armei aerului. Pentru aceasta, era necesară, atât coordonarea și sincronizarea,
în concepție, a operaţiilor aeriene cu cele ale forțelor terestre sau navale, cât şi detalierea
condițiilor de cooperare în execuție, prin simplificarea conducerii, suprapunând unele
comandamente ale forțelor aeriene cu cele ale forțelor terestre/navale sau constituind
structuri înaintate ale aviației pentru a conduce prin radio unitățile de aviație asupra țintelor
terestre/navale, stabilite din timp sau nou descoperite, la momentul oportun, soluții care se
aplică şi azi. În cadrul sprijinului aerian tactic direct, întrebuinţarea în luptă a aviației putea fi
făcută „în masă" sau „prin surprindere", cu manifestarea largă a inițiativei. 31

Cooperarea aeroterestră sau aeronavală constituia capitolul cel mai delicat al

întrebuinţării armei aerului pentru că necesita o suprapunere şi coordonare în timp şi spaţiu
perfecte, foarte greu de realizat, mai ales pe timpul luptei.

În ceea priveşte instrucția, aviația, armă esențialmente tehnică şi cu adâncă

specializare, trebuia pregătită pentru război după principiul calității morale, profesionale şi al
personalităților individuale dezvoltate la extrem, bazate perfect pe o competență deplină și
încredere de sine. Spiritul general de instrucție și educație trebuia să fie acela al execuției
tehnice („bazat pe concretul material al fenomenelor mecanice" pe care le presupune o
misiune aeriană), iar întreaga operă de educare şi instrucție trebuia să fie inspirată şi
condusă de o doctrină a forţelor aeriene, care trebuie cunoscută şi înţeleasă de întreaga
ierarhie a acestor forţe şi „urmată întocmai ca o religie, fără de care sau în lipsa căreia
rămâne haosul sau anarhia morală, intelectuală şi profesională, inadmisibile în arma
aerului".32 Aceste cerințe ale educaţiei şi instrucţiei de luptă sunt la fel de actuale şi azi.

Bibliografie:

Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/For%C8%9Bele_Aeriene_Rom%C3%A2ne

Eugen-Mihail Casapu, Marius-Adrian Nicoară, Istoria artei militare în Forțele Aeriene

Române (1913-1991), Volumul 2 (1939-1945), Editura Alpha Mdn Buzău, 2021

Dan Antoniu, Horia Stoica, Aviația Română în Al Doilea Război Balcanic, Campania 1913

31
Ibidem, p. 58
32
Comandor aviator Al. D. Sahini, Op. Cit., p. 56-59