Ramurile farmacologiei

Farmacologia cuprinde 6 ramuri principale, unele cu caracter fundamental, iar altele

cu caracter aplicativ.

Farmacocinetica studiază “mişcarea” medicamentelor în organism, cu transformările

suferite de la intrarea în organism și până la eliminarea lor (absorbţia, distribuţia,
metabolizarea şi eliminarea).

Farmacodinamia studiază efectele medicamentelor, fenomenele care se produc în

urma interacţiunii dintre medicament şi organism. Farmacodinamia generală se ocupă
cu regulile generale de acţiune ale medicamentelor iar Farmacodinamia specială
explică acţiunea medicamentelor asupra diferitelor aparate şi sisteme.

Farmacotoxicologia studiază reacţiile adverse (nedorite) ale medicamentelor precum și

manifestările de intoxicație acută sau cronică produse de administrarea greşită sau luarea unei
supradoze accidental (la copii) sau voluntar (în scop suicid) a medicamentelor şi de combatere
a efectelor produse.

Farmacografia stabileşte regulile de prescriere a medicamentelor și de întocmire a rețetelor.

Farmacoterapia studiază modul de administrare a unui medicament, indicaţiile,

contraindicaţiile.

Farmacoepidemiologia cuprinde măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a evita sau

diminua posibilele efecte nedorite ale medicamentelor. Aceasta include farmacovigilenţa,
care are ca obiect înregistrarea şi evaluarea reacţiilor adverse medicamentoase de către
personalul medical care efectuează farmacoterapia, comunicarea lor unor comisii de experți
coordonate de Comisia Medicamentului aflată în legătură cu Centrul Mondial de
Farmacovigilență al OMS. Evaluarea clinică a unui medicament, care a trecut examenul
evaluărilor experimentale in vitro și pe animale, se execută pe voluntari ( sănătoşi sau
bolnavi), respectându-se anumite principii etice. Ea începe înainte de introducerea în
terapeutică, pentru autorizare, și apoi se prelungește pe tot parcursul utilizării în practica
clinică.
Clasificarea preparatelor medicamentoase după modul de prescriere şi preparare

a) magistrale - se prepară în farmacie după prescripţia medicului, având o

compoziţie individualizată, indicată de reţetă. Ex. poţiunile.

b) oficinale - se prepară în farmacie după modul de preparare prevăzut de farmacopee.

Pot fi folosite ca atare sau intră în compoziţia preparatelor magistrale. Ex. tincturile,
infuziile.

c) tipizate - se prepară în formă finită pe scară industrială în fabricile de

medicamente, fiind eliberate bolnavilor în farmacii. Au compoziţie fixă, iar aspectul
exterior, ca formă, culoare şi ambalaj este constant.

Clasificarea preparatelor farmaceutice după intensitatea acţiunii

a) toxice şi stupefiante (stupefiantele pot determina dependenţă de tipul toxicomaniilor). În

Farmacopee se găsesc în tabelul cu denumirea generică “Venena”. Trebuie păstrate în dulap
special cu uşi duble, sub cheie. Recipientele care le conţin au etichete cu inscripţie albă pe
fond negru. Se eliberează cu semnul cap de mort şi/sau menţiunea “otravă”.

b) puternic active - în doze mici au efecte terapeutice bine definite, dar în doze
mari determină intoxicaţii primejdioase. Sunt enumerate în Farmacopee în tabelul
“Separanda”. În farmacie se păstrează în dulap separat, recipientele având eticheta
cu inscripţia roşie pe fond alb.

c) anodine (obişnuite) - au efecte de intensitate slabă, se păstrează în farmacii în recipiente

etichetate cu inscripţie neagră pe fond alb.

FARMACOPEEA - este un ghid al practicii farmaceutice (cu completări sub formă de

suplimente, din 2 în 2 ani) ce cuprinde monografii ale substanţelor medicamentoase simple,
ale formelor farmaceutice şi ale preparatelor oficinale; conține tabelele “Venena” şi
“Separanda”, observații privind modul de administrare a preparatelor, doza maximă/priză şi
cea pe 24 de ore. Este foarte importantă cunoaşterea dozelor maxime din Farmacopee. Prin
doze maxime se înţeleg cantităţile maxime care pot fi prescrise de medic în scop terapeutic.
Acestea se găsesc reunite într-un tabel. Dozele maxime sunt valabile pentru adulţi între 18-60
ani, fără insuficienţă hepatică sau renală.
Doza medicamentului
Este cantitatea de medicament administrată cu scopul obținerii unui anumit efect. Pentru
dozajul unui medicament se folosește termenul de posologie.

Dozele se exprimă în grame și în multiplii și submultiplii gramelor. Unele doze se exprimă în

unități internaționale (UI), pe baza unui standard acceptat internațional (ex. penicilina,
heparina). Pentru medicamente mai puțin active se folosesc măsuri aproximative: picături
(pentru soluții), lingurițe, vârf de cuțit (pentru pulberi). În pediatrie se folosește doza/kg
corp/zi (împărțită în prize) sau pentru unele medicamente (de ex. utilizate în anestezie)
doza/m2 suprafață corporală.

În funcție de ritmul administrării există următoarele tipuri de doze:

- doza /doză – cantitatea de medicament administrată o dată (/priză)

- doza/zi – administrată în 24 ore
- doza /cură ce prezintă importanță în unele situații, nu trebuie depășită pentru că apar
efecte toxice; ex. în cazul antibioticelor aminoglicozidice apare ototoxicitate,
nefrotoxicitate

Dozele pot fi:

inactive – sub o anumită valoare nu se obține efect

active – de la o anumită valoare apar efecte. Aceste efecte pot fi: utile terapeutic (doză
terapeutică) sau toxice (doză toxică sau doză letală).

Doza terapeutică poate fi minimă, medie și maximă. Valorile cuprinse între doza minimă și
cea maximă reprezintă zona terapeutică. Uneori la începutul tratamentului, pentru obținerea
efectului, se utilizează o doză mai mare – doza de atac – iar ulterior se stabilește o doză mai
mică – doza de întreținere - necesară pentru menținerea efectului.

În cazul unor medicamente se pot obține efecte diferite în funcție de doză. ex. Aspirina în
doză mică are acțiune antiagregantă plachetară (folosită în profilaxia IMA, AVC) iar în doză
mare are acțiune antiinflamatoare. Fenobarbitalul este sedativ în doză mică și hipnotic în doză
mare.

Doza eficace 50% (DE 50%) este doza la care efectele medicamentului studiat apar la 50%
din subiecți. La fel se calculează doza toxică 50% (DT 50%) și doza letală 50% (DL 50%).
Dozele toxice și letale se stabilesc experimental.

Raportul dintre DL 50% și DE 50% reprezintă indicele terapeutic (IT). IT este un indice de
siguranță pentru aprecierea toxicității medicamentelor, cu cât IT este mai mare cu atât
medicamentul este mai puțin toxic, și utilizarea lui, mai în siguranță (e o distanță mai mare
între doza terapeutică și cea toxică). Cele cu IT mic, trebuie utilizate cu prudență iar
prescripția lor se face pe formulare speciale. După valoarea IT medicamentele au fost
împărțite în Toxice (Venena), Eroice (Separanda) și Anodine (obișnuite, majoritatea putând
fi eliberate în farmacii și fără rețetă)
Denumirea medicamentelor
1. Denumirea chimică – indică structura chimică a produsului, este complicată, lungă, dificil
de reținut, fiind folosită numai pentru compuşii cu structură simplă, de obicei
anorganici Ex. sulfatul de magneziu.

2. Denumirea comună internaţională (DCI) – este recomandată de OMS, folosită în literatura

științifică, derivă din denumirea chimică, dar este mai scurtă şi se foloseşte în mod curent
ca denumire ştiinţifică a substanţelor medicamentoase. Ea figurează obligatoriu în prospecte
și pe ambalajul medicamentului alături de denumirea comercială.

3. Denumirea comercială (sau înregistrată) – notată cu indicativul ®, de obicei este

fantezistă, nu are nici o legătură cu DCI, sau poate sugera efectul substanţei respective (ex.
Dormicum, Hipopresol). Este înregistrată şi patentată, fiind stabilită de compania
farmaceutică producătoare și considerată o garanție a calității produsului. Același medicament
poate avea multe denumiri comerciale, ce diferă de la o țară la alta. Denumirile comerciale
sunt larg răspândite și se întrebuințează în prescripție; sunt simple, ușor de memorat, dar pot
da confuzii și chiar greșeli terapeutice. Numărul denumirilor comerciale e în creștere, azi
existând o dificultate serioasă în recunoașterea medicamentelor.

Ex. DCI telmisartan cu denumiri comerciale Pritor, Micardis