1.Farmacologia, definitia. Farmacologia ca disciplina. Relatiile ei cu alte discipline.

Importanta farmacologiei pt medicina practica.

Farmacologie” – provine de la grecescul:

➢ „Pharmacon” – medicament sau otravă.

➢ „logos” – ştiinţă, disciplină, discurs.
➢ este ştiinţa despre medicamente;
➢ ştiinţa despre acţiunea lor asupra organismului;
➢ ştiinţa care studiază legităţile interacţiunii substanţelor medicamentoase cu organismele
(micro, macro);
➢ studiază remediile medicamentoase, utilizate în tratamentul şi profilaxia diferitor boli şi
stări patologice.
➢ Scopul principal al farmacologiei contemporane – cercetarea şi elaborarea
medicamentelor cu noi mecanisme de acţiune şi niveluri de aplicare a acestor acţiuni în
organism.
➢ Sarcinile principale ale Farmacologiei:
➢ studiul multilateral al medicamentelor;
➢ studiul tuturor modificărilor ce apar în organism la utilizarea medicamentului;
➢ cercetarea şi elaborarea remediilor medicamentoase noi şi aplicarea lor în practica
medicală.*
Farmacologia fiind o stiinta medico-biologica e strins legata de diferite domenii ale
medicinii experementale si practice. Astfel, farmacologia exercita o mare influenta
asupra dezvoltarii altor discipline medico-biologice, indeosebi fiziologie si biochimie. De
exemplu, cu ajutorul subst. vegetotrope a devenit posibila elucidarea mecanismelor fine
ale transmisiei sinaptice prin intermediul mediatorilor. Obtinerea compusilor, care
permit blocarea selective a anumitor enzyme sau accelerarea sintezei lor, a contribuit la
dezvoltarea enzimologiei. Multe functii complexe ale SNC au devenit accesibile pt studio
datorita preparatelor psihotrope. Valoarea incontestabila a substantelor farmacologice
pt experimentatori consta in faptul ca ele dau posibilitati vaste de a modifica multe
procese fiziologice si biochimice.
Farmacologia are o importanta deosebita pt medicina practica. Datorita crearii unui
asortiment larg de preparate eficiente, farmacoterapia devine o metoda universala de
tratament a majoritatii maladiilor. O raspindire larga in medicina au capatat preparatele
ce inhiba sau excita SNC si periferic, maresc sau micsoreaza presiunea arteriala,
stimuleaza activitatea cardiaca, respiratia, regleaza hematopoieza, coagubilitatea
singelui, procese metabolice, etc. Un rol important il joaca remediile antimicrobiene si
antiparazitare, utilizate in tratamentul si profilazia bolilor contagioase.
2.Notiune de medicament, pro-medicament, remediu, placebo, drog. Medicamente
alopate si homeopate, originale si generice, orfane, esentiale, medicamente OTC(fara
prescriptive medicala).Notiune de principiu activ (substanta medicamentoasa).
Clasificarea lor dupa origine si principiul systemic. Sursele de obtinere a
medicamentelor. Nomenclatura medicamentelor.
Medicament (substanţă sau remediu sau preparat medicamentos) defineste:

1. în sens larg – orice substanţă care poate influenţa natura vie;

2. în sens restrâns – o substanţă sau preparat destinat sau utilizat pentru diagnosticarea,
prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unei suferinţe, unei boli, a unei stări fizice
anormale sau a simptomelor lor, la om sau animale.
Pro-medicament-este un medicament care este metabolizat la o formă farmacologic
activă doar după ce este administrat în organism. Aceste tipuri de medicamente sunt de
obicei utilizate datorită modului superior de absorbție, distribuție, metabolizare și
excreție. Promedicamentele sunt concepute astfel încât să aibă
o biodisponibilitate superioară comparativ cu formele farmacologic active, fiind, de
exemplu, mai bine absorbite la nivel intestinal decât aceastea
Remediu-Substanță care previne, ameliorează sau tratează o boală; leac; medicament.
Placebo-sunt forme medicamentoase asemănătoare, după aspectul exterior, miros, gust
şi alte proprietăţi cu medicamentul administrat, însă nu conţine substanţă
medicamentoasă. „Placebo” constă din substanţe nemedicamentoase (indiferente
pentru organism).
Efectul placebo este mai mult decât o gândire pozitivă - a crede că un tratament sau o
procedură va funcționa. Este vorba despre crearea unei legături mai puternice între
creier și corp și modul în care lucrează împreună,acționează asupra simptomelor
modulate de creier, precum percepția durerii. S-a dovedit a fi cele mai eficiente pentru
afecțiuni precum managementul durerii, insomnie legată de stres și efecte precum
oboseala și greața.
Drog-prin drog se înţeleg două lucruri diferite:
1.materia primă din care se extrage un medicament. Astfel rădăcina de Ipeca este drogul
din care se obţine emetina;
2.un compus folosit de toxicomani (eufomani) – pentru drogare.
Medicamente Originale (inovative) - preparat medicamentos sau medicamentul în baza
substanţei medicamentoase elaborate si sintetizate în premieră de către un anumit
producător (companie-producătoare, companie-originară), care a trecut ciclul deplin a
cercetărilor preclinice şi clinice, protejate prin patent cu termen de 20 ani
Preparat generic (medicament reprodus) - medicament cu componentă analogică,
posesor de substituire terapeutică reciprocă dovedită cu preparatul original, livrat de
producătorul care nu este elaboratorul preparatului original.
 După ambalajul medicamentului, instrucţiunea administrării medicale a lui este greu de
determinat - estepreparat original sau generic.
Medicamentul orfan (MO)medicament destinat pentru diagnosticarea, prevenirea sau
tratamentul unei afecţiuni rar întâlnite ce pune în pericol viaţa ori produce o invaliditate
cronică afectând nu mai mult de 5 din 10 mii de persoane.
Medicamente esentiale- medicamentele considerate a fi cele mai eficiente și sigure
într-un sistem de sănătate.
Medicament OTC (Over the Counter) este un produs medicamentos care se poate
elibera fără prescripţie medicală. Aceste preparate presupun automedicaţia unor
afecţiuni minore, fără implicarea medicului şi cuprind analgezice antipiretice şi
antiinflamatoare, vitamine, minerale, antitusive, remedii gastrointestinale etc.
Substanța care este responsabilă de efectul terapeutic este denumită substanță
medicamentoasă sau principiu activ.
Clasificarea medicamentelor.

a) Dupa origine medicamentele pot di minerale, animale, vegetale, etmologice si

sintetice.
Din regnul mineral- preparate cu fier, calciu, sodiu, potasiu, Mg, iod…
Preparate de provenienta animala- hormoni(insulina); enzyme(pepsina, tripsina);
anticoagulante(heparina,hirudina); acizi biliary(care servesc la sinteza hormonilor
steroizi); untura de peste ca sursa de vitamin A si D…
Plantele medicinale- se folosesc ca si med. Sunt accesibile si ieftine. Se folosesc sub
forma de ceaiuri(infuzii, decocturi) sau forme galenice(tincture si extracte), foarte
commode si adesea mai eficiente decit substanta pura.
Remediile utilizate în practica medicală sunt grupate, în deosebi după principiul de
sistem (sistemic).
Deosebim următoarele grupe:

– remediile, care reglementează funcţiile SN (periferic, central);

– remediile, care reglementează funcţiile organelor efectoare şi sistemelor lor (respirator,
cardio-vascular, digestiv);
– remediile, ce influenţează metabolismul;
– remediile, cu influenţă asupra stărilor patologice (ateroscleroză, inflamaţie, alergia şi
blastomogeneza);
– remediile antimicrobiene şi antiparazitare.
Sursele şi căile de obţinere a medicamentelor
A. Din materia primă medicamentoasă şi separarea substanţelor active:
1.de origine animală – organele şi ţesuturile – organopreparate sau separarea hormonilor,
enzimelor, polipeptidelor;
2.de origine vegetală – preparate galenice, mai purificate – neogalenice şi compuşi chimici
separaţi (alcaloizi, glicozide).
a)Alcaloizi – compuşi azotaţi şi se conţin în deosebi în plante. Alcaloizii liberi prezintă bază,
posedă activitate biologică înaltă.
Ex.:
din opiu – morfina, codeină, papaverină
din rauwolfia – rezerpină din măsălăriţă
– atropină din tutun – nicotină etc
b)Glicozizii – compuşi organici ce nu conţin N, de provenienţă vegetală, care se descompun
sub acţiunea enzimelor sau acizilor în partea zaharoasă sau glicon (de la grecesc glykys -
dulce), şi partea nezaharoasă sau aglicon (glicozidele din degeţel – digoxină, digitoxină; din
Strofant – strofantină).
3.de origine minerală – nitrat de argint, NaCl, Al, Mg, Fe.
4.de origine entomologică – din ţesuturile insectelor.

*Nomenclatura medicamentelor
În literatura de specialitate se folosesc următoarele denumiri:

– denumirea chimică – este cea mai corectă, din punct de vedere ştiinţific, însă de obicei
este prea complicată pentru a fi folosită (greu de reţinut şi se utilizează foarte rar) –
îndrumare, îndreptare;
– denumirea comună internaţională (DCI) – stabilită de OMS, facilitează mult schimbul de
informaţii, fiind cea mai utilizată în literatura de specialitate (este o prescurtare a
denumirii chimice);
-denumirea oficinală – este cea prevăzută pentru medicament în farmacopeea în vigoare în
fiecare ţară;

– denumirea comercială (de firmă) – este cea dată de firma care produce medicamentul
respectiv pentru al deosebi de produsul similar al altor firme. Denumirea comercială este
indicată prin simbolul „R” plasat sus.
3.Etapele principale de elaborare a medicamentelor noi, evaluarea eficacifitatii si
inofensivitatii lor.
Crearea (elaborarea) de medicamente sau remedii noi
 Una din sarcinile principale ale Farmacologiei – cercetarea şi elaborarea medicamentelor
noi.
Calea lor de la sinteză până la remediu medicamentos este:
I.Laboratorul chimic – obţinerea substanţelor medicamentoase;
II.Laboratorul farmacologic – dosar farmacologic, dosar farmacocinetic, dosar toxicologic
(Volumul cercetărilor farmacologice include – studierea acţiunii substanţelor asupra
sistemelor biologice de diferită complexitate: „de la organismul integru până la
celulele izolate, formaţiuni subcelulare, receptori şi enzime”.
În cercetările farmacologice se studiază detailat:

a) Farmacodinamia substanţelor: activitatea specifică, durata efectelor,

mecanismul şi locul de acţiune;
b) Farmacocinetica – absorbţia, distribuţia, transportarea, eliminarea;
c) Efectele adverse, toxicitatea, acţiunea teratogenă, cancerigenă şi mutagenă;
d) Se compară substanţa nouă cu preparate cunoscute.
Se folosesc metode: fiziologice, biochimice, biofizice, morfologice, farmacologice.
O importanţa are studierea eficacităţii substanţelor în stările patologice corespunzătoare
– farmaco-terapia experimentală sau farmacologia patologică).

III. Laboratorul formelor medicamentase noi – dosar farmaceutic(Prepararea formei

medicamentoase respective).
IV. Comitetul Farmacologic – Comisia Medicamentului(Prezentarea materialelor
experimentalepentru autorizarea evaluărilor clinice)
V. Explorări clinice(dacă materialele experimentale se consideră ca complete – se
predau în clinicile respective unde medicii şi farmacologii clinicieni studiază în
condiţiile clinice pe voluntari şi pacienţi farmacocinetica şi farmacodinamia ,
elaborează metode de aplicare eficace şi inofensivă)
VI. Comitetul Farmacologic – Comisia Medicamentului;
Rezultatele cercetărilor clinice, prelucrate statistic, din nou la Comitetul Farmacologic,
care în baza lor – preparatul are avantaje vădite, prezintă o grupă nouă, sau efecte
specifice – se recomandă pentru înregistrare şi fabricare, aplicarea practică cu
supraveghere.
VII.Industria chimico-farmaceutică;
VIII. Aplicarea practică (terapeutică).
Este un proces complicat, îndelungat, costisitor şi responsabil.
 Pentru a demonstra efortul depus pentru obţinerea unui nou medicament este suficient
să menţionăm că:

• din 5000 de substanţe noi sintetizate, doar una are şanse de a deveni medicament;
• din 100 de compuşi presupuşi activi, experimentaţi pe animale, doar unul ajunge în
stadiu clinic;
• iar din 45 de compuşi, cercetaţi în clinică, doar unul devine medicament de largă
utilizare.
4.Subdiviziunile farmacologiei(generala si speciala).Ramurile fundamentale si
applicative ale farmacologiei.

– Farmacologia generală – studiază legităţile generale ce stau la baza interacţiunii tuturor

substanţelor medicamentoase cu organismele vii;
– Farmacologia specială – examinează grupele farmacologice concrete şi fiecare preparat
în parte sub aspectul celor 4 componente: Farmacocinetic, Farmacodinamic,
Farmacotoxicologic şi Farmacografic, cât şi pe scurt utilizările terapeutice.
RAMURI FUNDAMENTALE
1. Farmacocineticastudiază evoluţia, soarta Medicamentelor în organism - studiul
absorbţiei, transportării, distribuţiei, metabolizării şi excreţiei M-lor, adică cum
influenţează organismul asupra medicamentului.
2. Farmacodinamia - acţiunile M-lor asupra organismului – cuprinde ansamblul
fenomenelor care se produc în urma interacţiunii dintre medicament şi organism.
Se subdivide:
– Farmacodinamia generală- se ocupă cu legile generale de acţiune a medicamentelor, cu
relaţiile doză-efect şi structură-acţiune
– Farmacodinamia specială - are rolul de a explica acţiunea M-lor asupra diferitelor
sisteme şi organe.
3. Farmacotoxicologia– studiază manifestările nedorite produse de administrarea
medicamentelor ca atare (efectele adverse) sau în intoxicaţii acute sau cronice cu M-te şi
combaterea acestor efecte. RAMURI APLICATIVE
1. Farmacografia - stabileşte relaţiile de prescriere a medicamentelor, plecând de la
formele farmaceutice disponibile şi modul lor de administrare (căile, dozarea)
2. Farmacoterapia - are ca obiect stabilirea condiţiilor în care un anumit medicament
poate fi folosit în scopul prevenirii, vindecării, ameliorării sau stabilirii diagnosticului
unei stări patologice.
3. Farmacoepidemiologiastudiază contraindicaţiile şi precauţiile precum şi bolile de
etiologie medicamentoasă cu mare răspândire - se referă la:

a) situaţiile restrictive în care anumite medicamente nu pot fi administrate la indivizii cu

unele particularităţi de ordin fiziologic sau patologic deoarece le-ar putea fi
dăunătoare (contraindicaţiile).
 b) Măsurile de precauţie menite sa minimizeze posibilele efecte nedorite ale M-lor
(precauţii)

c) Profilaxia efectelor nocive ale M-lor (farmacovigilenţa)

5.Farmacocinetica. Parametrii farmacocinetici: biodisponibilitatea, concentratia
plasmatica, volumul aparent de distributie, timpul de injumatatire biologica,
clearance-ul, constanta vitezei de eliminare. Importanta lor.
FARMACOCINETICA(PHARMACON – medicament, KINEO – a mişca)
este o ramură a farmacologiei care se ocupă cu studiul proceselor ce asigură mişcarea şi
transformarea medicamentelor prin mediile biologice ale organismului viu şi anume, ea
caracterizează mecanismele de absorbţie, distribuţie şi depozitare, biotransformare şi
eliminare a medicametelor din organism, studiind dependenţa de aceste procese a
eficacităţii şi gradului de tolerare a lor.

Parametrii farmacocinetici

Informaţia despre durata de absorbţie, distribuţie şi eliminare, cu alte cuvinte despre

farmacocinetica substanţelor medicamentoase poate fi exprimată matematic. Acest lucru
ese important pentru planificarea regimului de utilizare clinică a substanţelor
medicamentoase. În baza datelor farmacocinetice sunt elaborate principiile de selectare
raţională a dozării medicamentelor. Concomitent cu aceste calcule este necesar un control
clinic permanent asupra acţiunii preparatelor, deoarece cercetările farmacocinetice numai
complectează acest control şi permit de a face concluziile mai obiective.
1.Biodisponibilitatea – reflecă cantitatea de substanţă activă nemodificată ajunsă în
circuitul sanguin din doza iniţială de medicament, administrat pe o anumită cale de
administrare şi viteza acestui proces.
Biodisponibilitatea de 100% este definită în cazul administrării intravenoase a
substanţelor medicamentoase. În cazul administrării substanţelor medicamentoase pe alte
căi de administrare, biodisponibilitatea este redusă din cauza absorbţiei incomplete,
metabolizării primare, prezenţei barierelor histohematice.
B= Cpo/Civ× 100%

2.Concentraţia plasmatică – reflectă fracţia liberă de medicament ajunsă la locul de

acţiune capabilă să provoace efectele farmacologice. Ea ne oferă informaţia despre fracţia
liberă (activă) ajunsă la locul de acţiune a substanţei medicamentose în raport cu cea legată
şi depozitată în diferite ţesuuri.

3.Volumul aparent de disribuţie – este un volum ipotetic (imaginar) de lichid în care

substanţa medicamentoasă este distribuită uniform având concentraţie egală cu cea
plasmatică. Ne oferă informaţia despre capacitatea de distribuţie a substanţelor
medicamentoase în lichidele biologice (plasmă, lichidul interstiţial, intracelular etc.) ale
organismului. Matematic volumul aparent de distribuţie poate fi calculat după formula
respectivă:
Vd = D/Cp unde
D – este doza medicamentului, Cp – concentraţia plasmatică a medicamentului.

4.Timpul de înjumătăţire – este timpul în care concentraţia plasmatică a substanţei

medicamentoase se micşorează la 50% din cantitatea de medicament introdus. Se
subînţelege nu numai procesul de eliminare a medicamentului dar şi biotransformarea lui.
Practic este important de menţinut că, la o perioadă de semiveaţă a medicametului se
elimină 50% din substanţa medicamentoasă, în două perioade – 75%, în trei perioade –
90%, în patru – 95%. Deoarece pentru o eliminare totală a medicamentului este necesar un
timp mai lung decât 4 perioade, administrarea substanţelor medicamentoase în termini mai
scurţi va provoca cumularea medicamentelor în organism. A fost calculat, că pentru a obţine
un platou al concentraţiei plasmatice (o concentraţie permanentă a medicamentului în
plasma sanguină) sunt necesare intervale de 4 perioade de semiveaţă biologică a
preparatelor. Timpul de înjumătăţire este în corelaţie cu concentraţia plasmatică a
medicamentului şi volumul de distribuţie
T1/2 = 0,693×Vd/Clp

5.Clearance-ul – exprimă rata de excreţie a substanţelor medicamentoase din plasma

sanguină pe o anumită cale de eliminare întru-un anumit interval de timp. Se evidenţiază
clearance-ul renal, plasmatic, total. clearance-ul renal:
Clr = CuVu/Cp
clearance-ul total:
Clt = Clmet+Clexcr
sau(suma tuturor clearance-lor)
Clt = Сlr+Clh+Clnr
unde Clmet –clearance-ul metabolizări; Clexcr – clearance-ul excretor
Temenul de eliminare a substanţelor medicamentoase include ambele procese de
biotransformare şi excreţie. Pentru o mulţime de substanţe medicamentoase viteza de
eliminare depinde de concentraţia plasmatică a lor (cu cât concentraţia plasmatică este mai
mică cu atât viteza de eliminare este mai mică). Un aşa tip de eliminare a medicamentelor
corespunde unei cinetici de ordinul I (într-o unitate de timp se elimină o anumită cantitate
de medicament).
Un număr mai mic de medicamente (etanolul, fenitoina) se elimină după o cinetică de
ordinul 0. Viteza eliminării după o aşa cinetică nu depinde de concentraţia plasmatică a
substanţelor medicamentose, într-o unitate de timp se elimină o cantitate stabilă de
medicament (de exemplu timp de 1 oră se elimină 10 g de etanol curat). Acest lucru apare
din cauza saturării organismului cu fermenţii ce metabolizează aceste substanţe.

6.Clasificarea cailor de administrare a medicamentelor. Particularitatile cailor de

administrare enterale(sublingvala, per os(intern), rectala). Particularitatile cailor
 topice(cutanata, auriculara, electroforeza) si intracavitare de adm a med. Particularitatile
cailor parenterale de administrare(subcutanata, i/m, i/v,etc). Notiune de sisteme
terapeutice transdermice.Particularitatile cailor de adm. la copii.
Fără afectarea cutanată:
Cu afectarea cutanată:

A. prin tubul digestiv (enterale)

A. intravasculare - intravenosă
- orală (per os)
- intraarterială
- sublinguală
- intracardiacă
- rectală
B. extravasculare
- intrabucală
- intramusculară
B. topică
- subcutnată
- cutanată
C. intracavitare
- oculară
- intraperitoneală
- în ductul auditiv extern
- intrapleurală
C. intracavitare
- intrapericardiacă
- inhalatorie
- intraarticulară
- intranazală
- intraventriculară
- intrauretrală
- subarahnoidiană
- intravaginală

Administrarea medicamentelor pe cale orală

Particularităţi: Medicamentele administrate oral până la ajungerea în circulaţia
sangvină traversează două bariere active în sens biochimic – intestinul şi ficatul, unde
asupra lor vor acţiona acidul clorhidric, enzimele intestinale (hidrolitice) şi hepatice
(microsomale).
Medicamentele administrate după mese, pot interacţiona cu componenţii alimentari.
De exemplu Clorura de calciu, administrată după alimentare, poate forma cu acizii graşi -
săruri de calciu insolubile care limitează absorbţia calciului.
Folosirea unor medicamente pe stomacul gol pot provoca diverse efectelor adverse.
De exemplu, acidul nicotinic poate provoca sindromul angioneurotic, antibioticele –
complicaţii din partea sisitemului digestiv (stomatite, gingivite, glositele penicilinice,
ulcerele tetraciclinice ale limbii, disbacterioze etc.).
Uneori această cale de administrare este imposibilă din cauza unor stări patologice
ale pacientului (afecţiunile tractului digestiv, starea comatoasă, dereglarea actului de
deglutiţie etc.).
Soluţiile uleioase din tubul digestiv sunt absorbite numai după emulgarea lor, care
necesită prezenţa acizilor graşi şi biliari. Deaceia în cazul afecţiunilor hepatice şi biliare
utilizarea lor pe cale orală este ineficace. Avantajele:
– este cea mai comodă şi fiziologică cale de administrare pentru pacient (din
punct de vedere al autoadministrarii).
– este utilă pentru asigurarea unui tratament de durată.
– pot fi administrate cele mai diverse forme medicamentoase (comprimate,
pulberi, drajeuri, soluţii, emulsii, tincturi etc.).
– pot fi administrate medicamente cu acţiune iritantă.
 Dezavantaje:
- nu este calea cea mai avantajoasă in cazul stărilor de urgenţă (efectul apare mai
lent comparativ cu administrarea intravenoasă).
- biodisponibilitatea medicamentelor este foarte variabilă (fiind influenţată de
aciditatea gastrică, enzimele digestive şi hepatice, alimente, starea mucoasei
tubului digestiv şi activitatea peristaltismului etc).
- Nu este posiilă la pacieţi aflaţi în stări comatoase, cu vomă, cu crize convulsive şi la
sugari.

Adnimistrarea sublinguală asigură o absorbţie rapida a medicamentelor datorită

vascularizării bogate a mucoase din această regiune. Medicamentele sunt absorbite direct
in circuitul sanguin (prin intermediul sistemului venos cefalic direct în vena cavă superioara)
evitând acţiunile enzimelor digestive şi hepatice, acidităţii gastrice şi componentelor
alimentare. Efectul apare rapid (peste 2-3 minute). Ca rezultat este posibilă administrarea
medicamentelor în unele stări de urgenţă (nitroglicerinei – în accesele de stenocardie,
clonidinei – în crize hipertensive ş.a.).
Pe această cale este limitată adminisrarea medicamentelor cu acţiune iritantă şi gust
neplăcut. Secreţia salivară permanentă provoacă îngiţirea unei parţi din substanţele active
ceia ce diminuiază neesenţial biodsponibilitatea lor.

Administrarea pe cale rectală se utilizează mai rar: în afecţiunile tractului digestiv,

intoleranţă gastrică, vomă, în stari de inconştienţă a bolnavilor. Absorbţia la nivelul rectului
are loc mai repede de cât pe cale orală. Aproximativ 1/3 din substanţele administrate rectal
nimeresc direct in circuitul sistemic, evitând pasajul hepatic, deoarece vena hemoroidală
inferioară se revarsă în vena cavă inferioară şi nu vena portă. Viteza apariţiei şi intensitatea
efectului pe această cale este mai mare comparativ cu administrarea perorală. Exemplu......

Injectabil sunt administrate substanţele medicamentoase care nu se absorb sau se

descompun în tubul digestiv. Aceste cai de administrare sunt utile în stările excepţionale
pentru acordarea unui ajutor de urgenţă. Toate soluţiile preconizate administrării prin
injecţie trebuie sa corespundă următoarelor cerinţe: - să fie sterile;
- să fie cât mai apropiate de izotonice;
- să fie apirogene;
- să posede un grad înal de stabilitate.

Subcutanat substanţele medicamentoase sunt absorbite prin capilare şi nimeres în

circuitul sistemic. Efectul apare peste 10-15 minute, volumul efectului este mai mare iar
durata este mai mcă comparativ cu administrarea perorală.
Administrarea inrtamusculară este mai puţin doloră comparativ cu cea subcutanată.
Absorbţia substanţelor medicamentose are lor mai rapid şi respectiv şi apariţia efectelor are
lor mai repede.
 Administrate intravenos substanţele medicamentoase nimeresc direct in circuitul
sistemic (absorbţia ca component al farmacocineticii lipseşte). Endoteliul vascular
contactează cu mari concentraţii de subsanţe deaceia penru evitarea manifestărilor toxice
substanţele cu activitate mare sunt dizolvate cu soluţii izotonice sau soluţii de glucoză şi
sunt administrate lent. Nu se administrează pe cale intravenoasă soluţii uleioase,
suspensiile şi emulsiile, substanţe ce produc hemoliză, substanţele ce vor precipita
proteinele plasmaice,
Avantaje – dozele medicamentelor pot fi controlate exact, este posibila o
administrare constantă a medicamentelor şi de lungă durată, pot fi administrate în volume
mari (în perfuzii).
Dezavantaje – mai des este posibil apariţia reacţiilor adverse grave (reacţii
anafilactice, declanşarea insuficienţe cardiace, embolii, creşterea marcată a presiunii
arteriale). Necesită asistenţa personalului medical specializat.

Unele preparate(in special cele liposolubile) se absorb si exercita actiune resorbtiva

dupa aplicarea lor pe piele(de ex. Metilsalicitatul, nitroglicerina). Formele transdermale
capata o utilizare tot mai larga, deoarece cu ajutorul lor se poate mentine timp mai
indelungat concentratia stationara a preparatelor in plasma.
Uneori se recurge la adm subst ionizate prin ionoforeza(prin piele sau mucoase).
Absorbtia lor este propulsata de cimpul electric slab.

Calea transdermică poate fi un sistem alternativ de administrare deoarece substanţa

activă intră direct în circulaţia sanguină, depăşind dificultăţile de administrare
amedicamentelor pe căi obişnuite: orală (inactivare la pH acid sau în prezenţa enzimelor
digestive, interacţiune cu alimente sau alte medicamente), intravenoasă (administrare
traumatizantă), sau în cazul pacienţilor ce nu pot coopera la tratamentul obişnuit/ clasic.
Plasturii transdermici, forme farmaceutice bioadezive preso-sensibile destinate
administrării percutanate, au o importantă contribuţie în practica medicală pentru care au
fost concepuţi, şi anume de a elibera substanţele medicamentoase în piele, în principal prin
difuzie cu o viteză şi mărime controlată spre a fi preluate în circulaţia sistemică. Succesul
administrării transdermice se bazează pe realizarea unui echilibru adecvat între cedarea efi
cace şi siguranţa pentru piele.

7.Absorbtia medicamentelor.Mecanismele de absorbtie. Factorii ce influenteaza absorbtia

med. Importanta ph-ului si constantei fde ionizare pt abs. med. Ecuatia
Henderson_Hasslbach pt absorbtia med cu character acid sau basic. Influenta alimentelor
asupra abs. si efectului med. Interactiunea med. cu componentele produselor alimentare.
P-glicoproteina si alte sisteme implicate in absorbtia med. Particularitatile abs.
medicamentelor la adm lor asociata. Particularitatile abs med la copii.
Pentru a influenţa asupra organismului medicamentele, ca regulă, trebuie să treacă
printr-un şir de membrane biologice: pielea, mucoasele (administrare externă), pereţii
capilarelor, structurile celulare. Aceste membrane se deosebesc esenţial după structură şi
funcţii, posedă diverse caracteristici fizico-chimice iar ca bază, toate sunt exprimate prin
celule lipoproteice polare. Membrana celulară conţine proteine - transportoare, care
asigură transferul ionilor şi metaboliţilor în interiorul celulei, menţinând transportul
direcţionat al lor. Suprafeţele membranelor celulare şi intrările în pori sunt dotate cu
sarcină şi preântâmpină trecerea prin ele a ionilor şi moleculelor ionizate.
Deaceia transportul medicamentelor prin membrane depinde de natura substanţelor
medicamentoase şi proprietăţile lor fizico-chimice.
În limbajul farmacocinetic trecerea sau penetrarea medicamentelor prin membranele
biologice se numeşte absorbţie de la ABSORBEO – a absorbi.
La moment sunt cunoscute câteva mecanisme prin care medicamentele traversează
membranele biologice însă toate aceste mecanisme sunt divizate in 2 grupe mari:
1. Transportul simplu (pasiv) – are loc făra utilizarea mecanismelor de transport şi
fără consum de energie.
2. Transportul specializat (activ) – care decurge cu ajutorul mecanismelor de
transport şi uneori cu consum de energie.
La rândul sau transportul simplu este divizat în: filtrare, difuziune simplă iar
transportul specializat în: difuziune facilitată, difuziunea de schimb, transportul activ,
pinocitoza.
Filtrarea trecerea cu apa, a moleculelor de medicament (hidrosolobile cu masă
moleculară mică), prin porii membranari, în direcţia gardientului de
concentraţie, fără utilizarea mecanismelor de transport şi fără consumul
de energie.
Difuziunea simplă trecerea moleculelor de medicament (liposolubile, neionizate) prin stratul
bilipidic membranar, în direcţia gardientului de concentraţie, fără
utilizarea mecanismelor de transport şi fără consumul de energie.
Difuziunea trecerea moleculelor de medicament prin stratul bilipidic membranar, în
facilitată direcţia gardientului de concentraţie, cu utilizarea mecanismelor de
transport, dar fără consumul de energie.
Difuziunea de transportul în celulă a unei substanţe, iar din celulă a altei, folosind acelaş
schimb sistem transportor.
Transportul activ trecerea moleculelor de medicament (ionizate) prin stratul bilipidic
membranar, în sens opus direcţiei gardientului de concentraţie, cu
utilizarea mecanismelor de transport, şi cu consum de energie.
Pinocitoza Înglobarea (endocitoza) de catre vezicolele membranare a (picaturilor
mari) de substanţe medcamenoase cu transportarea lor catre partea
opusă a membranei şi eliminarea (exocitoza) în spaţiul citoplasmatic al

celulei
Factori i ce influenţează absorbţia medicamentelor:
 A fost stabilit că, dacă substanţa medicamentoasă cu un indice al pH-ului
corespunzător mediilor organismului, se află în stare neionizată (lipofilă), ea mai bine se
dizolvă în lipide decât în apă şi bine penetrează prin memebranele biologice.
Şi invers, dacă substanţa este ionizată, ea slab penetrează prin membrane în diferite
organe şi ţesuturi, dar posedă o hidrosolubilitate mai mare.
În asa fel, viteza şi gradul de absorbţie a medicamentelor, de exemplu în tubul
digestiv ca сel mai des loc de absorbţie a lor, depinde de este oare medicamentul
preponderent hidrosolubil (ionizat) sau liposolubil (neionizat), iar aceasta în marea masură
determină, este medcamentul un acid slab sau o bază slabă. Aceste proprietăţi ale
medicamentelor vor determina constanta de ionizare a lor (pKa).
Constanta pKa – determină gradul de disociere al xenobioticlui, care pătrunde în
mediile interne ale organismului, în dependenţă de pH-ul mediului, unde el a nimerit. Acest
parametru are importanţă nu numai pentru absorbţia medicamentelor în sânge din tubul
digestiv, dar şi pentru penetrarea lor prin diferite bariere membranare din organism şi la
reabsorbţia lor din urina primară în tubii renali.
Prin cercetări speciale a fost determinat ca nivelul disocierii (ionizării) substanţelor se
poate determina cu ajutorul formulei lui Henderson-Hasselbah:

forma-neionizata
a. pentru acizi slabi: lg = pKa- pH
forma-ionizata

b. pentru baze slabe: lg forma-ionizata = pKa- pH

forma-neionizata
Stiind pH-ul mediului şi pKa substanţelor (sunt tabele speciale) putem după logaritmul
calculat să determinăm gradul de ionizare a medicamentului, iar aceasta înseamnă, gradul
lui de absorbţie din tubul digestiv şi eliminarea lui prin rinichi la diferite nivele a pH-ului
urinei.

Viteza şi gradul de absorbţie a medicamentelor din tubul digestiv depinde de timpul

utilizării alementelor, componenţa şi cantitatea lor. Prin urmare, pe stomacul gol aciditatea
este mai mică şi aceasta ameliorează absorbţia alcaloizilor şi bazelor slabe, pe când acizii
slabi mai bine sunt absorbiţi după alimentare.
Asupra absorbţiei acţionează şi volumul şi componenţă alimentelor, intervalul dintre
alimentare şi utilizarea medicamentului. Este necesar de luat în evidenţă şi acţiunea
stimulatoare a alientelor asupra secreţiei sucului gastric şi acidului clorhidric. Laptele,
sărurile de fier, ionii de Ca, Mg, Fe (merele), conţinutul ridicat de glucide, proteine, lipide în
alimente diminuiază absorbţia tetraciclinelor, ampicilinei şi amoxiciclinei, izoniazidei dar
maresc absorbţia grizeofulvinei.
Folosirea de către bolnavi a diferitor sucuri provoacă o deviere a pH-ului în partea
acidităţii, ce produce o disociere a medicamentelor acidolabili (eriromicina).
 Utilizarea lichidelor în asociere cu medicamentele poate produce o mărire a
absorbţiei sau o diminuare a ei.

Dependenţi de subsanţa medicamentoasă

• structura chimică
• masa moleculară
• constanta pKa şi gradul de ionizare
• gradul de liposolubilitate
• doză
• proprietăţile fizico-chimice.
Dependenţi de pacient
-pH mediului
- timpul utilizării alementelor,componenţa şi cantitatea şicalitatea lor
- starea fiziologică a tubului digestiv (starea secretelor şi fermenţilor digestivi)
- starea peristaltismului intestinal
- prezenţa patologiilor tubului digestiv şi organismului
- starea vascularizării tubului digestiv
-utilizarea asciată a medicamentelor cu influenţă asupra funcţiilor tubului digestiv -
vârstă.
Absorbtia subs este reglata de asemenea de P-glicoproteina- un transportor membranar
specific. Ea contribuie la eliminarea substantelor in lumenul intestinal si preintimpina
absorbtia lor. Sunt cunoscuti inhibitori ai P-glicoproteinei-ciclosporina A,chinidina,
verapamilul, intraconazolul. Exista date ca rimfampicina este inductor al acestui
transportor.
Functia de baza a R-transportorului glicoproteinic- expilzarea din cellule a
medicamentelor si a altor xenobiotice. El se formeaza in intestinal subtire, ficat, rinichi,
in bariera hematoencefalica, placenta, testicule, in celulele tumorale. In functie de
localizare, acest transportor limiteaza absorbtia substantelor din intestinul subtire,
contribuie la eliminarea substantelor in bila si urina, protejeaza celulele creierului,
testiculelor, fatului de influenta nociva a xenobioticelor. Trebuie de avut in vedere ca
expresia R-glicoproteinei de catre tesuturi se regleaza de o gena speciala si la diferiti
indivizi variaza, fapt ce se reflecta asupra distribuirii substantelor.
Particularitatile abs med la copii.
La copii pH-ul sucului gastric are mărimi slabacide, ceea ce duce la evacuarea mai lentă
din stomac. În acelaşi timp la copil, spre exemplu, este crescută activitatea
 glucuronidazei în intestin, iar funcţia de eliminare a bilei este scăzută relativ. Din această
cauză la copiii mici este necesar de a forma unele forme medicamentoase speciale, care
ar asigura absorbţia adecvată a preparatelor. La cei senili deasemeni este micşorat pH-ul
sucului gastric, diminuată motilitatea intestinală şi scăzută vascularizarea lui, ceea ce
duce la micşorarea absorbţiei a majorităţii medicamentelor. Absorbţia preparatelor în
tractul gastrointestinal este dereglată deasemenea în diverse maladii (de exemplu,
patologia stomacului şi intestinului, sindrom alergic, hipotensiune arterială).

8. Penetrarea medicamentelor prin membranele si barierele biologice. Factorii ce

influenteaza permiabilitatea membranelor pt medicamente. Caracteristica barierelor
biologice. Particularitatile penetrarii medicamentelor prin bariera hemato-encefalica si
placentara. Cumularea medicamentelor in tesuturi.
Caracteristicile de permeabilitate Membranele biologice
Membrana lipidica usor permeabila pt -pielea
medicamentele lipofile si neionizate -mucoasa bucala
-bariera singe/lichid cerebrospinal(+transport
activ)
-bariera singe/creier(+transport activ)
-epoteliu tubular renal(+transport activ)
Membrana lipidica cu pori, bine permeabila -muc.intest.subtire(+transport activ)
pt med lipofile si neionizate si limitat pt med -muc.colonului si rectului
hidrofile cu masa moleculara relativ mare. -muc.oculara
-muc.nazala
-muc.vezicii urinare
-bariera singe/lapte
Membrana lipidica cu pori mari, permeabila -alveolele pulmonare
pt med. lipofile, hidrofile si cele cu masa -capilarele din piele si muschi
moleculara mare -placenta(+transport active)
-bariera singe/ficat si ficat/bila(+transport
activ)
-bariera creier/singe(+transport activ)
Membrana poroasa permeabila pt med. cu -glomerulii renali
masa moleculara pina la 50 000

Factorii ce influenteaza transportul prin membranele biologice

Dependenti de substanta Dependenti de membrana Dependenti de mediul de pe
medicamentoasa cele 2 suprafete ale membranei

-structura chimica -tipul membrane -pH-ul mediului

-masa moleculara -lipidele -proteinele
 -constanta(pKa) si gradul de -porii -vascularizarea si debitul
ionizare -sistemele active de transport sanguine -alte
-liposolubilitatea -polarizarea substante
-doza si concentratia -starea fiziologica sau patologica

Liposolubilitatea substanţelor medicamentoase determină capacitatea lor de a penetra prin

barierele biologice. Acestea mai întâi de toate sunt, pereţii capilarelor şi membranele biologice, care sunt
structurile de bază a diferitor bariere histohematice, în special, ca barierele hematoencefalică şi placentară.
Substanţele neionizate liposolubile uşor penetrează prin membranele biologice şi sunt distribuite în toate
mediile lichide ale organismului.
Penetrarea multor substanţe prin bariera hematoencefalică este destul de dificilă, din cauza
particularităţilor de structură a sistemului de capilare de la acest nivel. Mai întâi de toate endoteliul este
lipsit de pori iar prezenţa elementelor gliale de pe suprafaţa externă a endoteliului joacă rolul unei
membrane lipidice suplimentare.
Permiabilitatea barierei hematoencefalice creşte în uneile stări patologice (creşterea presiunii
osmotice a plasmei sanguine, procese inflamatorii la acest nivel).
Parametri Membrana Bariera Epiteliul Placenta Pielea
capilara Hemato- glandelor
encefalica
mamare
Mecanisme -filtrare- Difuzie pasiva Difuzie a)de la mama la fat Difuzie
de difuzie molec cu masa Transport pasiva -difuzie pasiva - pasiva
moleculara pina la specializat Transport transoprt Transport
60000 -difuziune specializat specializat(active specializat
simpla -transport prin pinocitoza)
specializat b)de la fat la mama
-difuziune pasiva

Substantele Gazoase O2,CO2 Liposolubile Lipofile a)de la mama la fat Gaze

Energeticeglucoza,AG,Vi Subst.neionizate Neionizate -hidrosolubile Subsatnte
ce t Plasticeaa,AG,Ca Medicamente hidrosolubile (vit,hormoni) volatile
difuzeaza polare care au Cu masa -acizi/baze slabe - Substante
struct. moleculara ioni,medicamente liposolubile
asemanatoare relative mica polare cu sisteme cu masa
cu cele fiziolog. speciale - moleculara
glucoza,aa mica
Imunoglobuline prin
pinocitoza
B)de la fat la mama
nedisociate,liposolubile
si hidrosolubile

Cumularea (din lat. Cumulatio – majorare, acumulare) – este acumularea în organism a

principiilor farmacologic activi sau a efectelor provocate de ei. Respectiv cumularea poate fi
materială sau funcţională.
 Cumularea materială – este cumularea cantitativă a medicamentului în organism care
apare la administrarea repetată a medicamentelor din cauza dereglării proceselor de biotrans-
formare sau eliminare a medicamentelor din organism, sau legării intensive a lor de pro-
teinele plasmatice, sau depozitării intensive în unele ţesuturi. Aceste dereglări mai des sunt
provocate de patologiile ficatului (ciroză, hepatite) sau rinichilor (pielonefrite, glomerulone-
frite).
Dacă la administrarea repetată a medicamentului se observă cumularea efectului fără
majorarea concentraţiei plasmatice a lui, acest fenomen se numeşte cumulare funcţională.
Acest tip de cumulare are loc la administrarea repetată a alcoolului. Psihoza alcoolică se
menţine şi în lipsa alcolului în organism. Cumularea funcţională este caracterisitică şi pentru
inhibitorii MAO.

9.Distributia medicamentelor in organism(transportul,distributia si depozitarea).Fractia

libera si legata a medicamentelor din singe si tesuturi.Particularitatile distributiei medica-
mentoase la copii.
Distributia este etapa farmacocinetica ce urmeaza dupa absorbtie si se desfasoara la nivelul tesuturilor. Are 4
subetape:
1. Transportul in sange consta in vehicularea medicamentelor in sange de la nivelul
capilarelor caii de absorbtie pana la nivelul capilarelor tesutului de actiune si alte tesuturi. Substantele medicamen-
toase pot fi transportate in plasma sub forma libera dizolvata sau sub forma legata de proteinele plasmatice si in
elementele figurate. Putine medicamente realizeaza concentratii semnificative in elementele figurate (anti-
malaricele se distribuie intens in hematii).

Bariera hemato-encefalica este o bariera pentru difuziunea sange-creier, sange-lcr. Difuziunea in sens in-
vers creier-sange nu preprezinta o bariera fiind mult mai usoara.
Placenta are rol de nutritive pentru par, este o membrane ce prezinta 2 portiuni maternal si fecala. Are sis-
teme special de transport de la mama la fat si nu in sesn invers. Fatul nu are mecanisme active de transport dar nu
poseda nici sisteme enzimatice.
Factori specifici: suprafata placentei in crestere pe masura evolutiei sarcinii, fluxul sangvin placentar ce
poate fi modificat. Numeroase medicamente pot difuza prin placenta putand provoca efecte adverse la fat. Aceste
medicamente au regim restrictivesau sunt contraindicate la femeia gravida.
Fixarea in tesuturi. Tipuri de fixare: reversibila si ireversibila mult mai rar.
Consecinte:
c. Farmacocinetice eliminare lenta
d. Farmacodinamice spre lungirea duratei de actiune
e. Farmacotoxicologice la adiministrarea repetata prin cumulare apar efectele adverse,
prelungirea duratei unei intoxicatii.

FRACŢIA LIBERĂ ŞI CUPLATĂ

Liberă:
· responsabilă de efectul farmacologic;
 · capabilă să penetreze prin membranele şi
barierele fiziologice;
· se supune biotransformării;

· se poate elimina mai rapid;

· determină o latenţă mai mică, o potenţă mai mare şi o durată mai scurtă de acţiune.

FRACŢIA LIBERĂ ŞI CUPLATĂ

Cuplată:
· este neactivă farmacologic;
· reprezintă un “depozit” sanguin;
· are o latenţă şi durată mai mare de acţiune, intensitate mai redusă a efectului;
· se metabolizează şi se elimină mai lent;
· limitează procesele de difuziune prin membranele şi
barierele fiziologice şi distribuţia;
· creşte hidrosolubilitatea preparateor liposolubile cu consecinţe pozitive;
· poate căpăta proprietăţi antigenice;
· la proporţia de cuplare cu proteinele peste 90% se pot constata interacţiuni medicamentoase.

Penetrarea multor substanţe prin bariera hematoencefalică este destul de dificilă, din cauza
particularităţilor de structură a sistemului de capilare de la acest nivel. Mai întâi de toate endoteliul este lipsit de
pori iar prezenţa elementelor gliale de pe suprafaţa externă a endoteliului joacă rolul unei membrane lipidice
suplimentare.
Permiabilitatea barierei hematoencefalice creşte în uneile stări patologice (creşterea presiunii
osmotice a plasmei sanguine, procese inflamatorii la acest nivel).

Parametri Membrana Bariera Epiteliul Placenta Pielea

capilara Hemato- glandelor
encefalica
mamare
 Mecanisme -filtrare- Difuzie pasiva Difuzie pa- a)de la mama la fat Difuzie pa-
de difuzie molec cu masa Transport siva Trans- -difuzie pasiva - siva Trans-
moleculara pina la specializat port spe- transoprt special- port spe-
60000 -difuziune cializat izat(active prin cializat
simpla -transport pinocitoza)
specializat b)de la fat la mama
-difuziune pasiva

Substantele Gazoase O2,CO2 Ener- Liposolubile Lipofile a)de la mama la fat Gaze Sub-
geticeglucoza,AG,Vit Subst.neionizate Neionizate -hidrosolubile satnte
ce di- Plasticeaa,AG,Ca Medicamente hidrosolubile (vit,hormoni) volatile
fuzeaza polare care au Cu masa -acizi/baze slabe - Substante li-
struct. moleculara ioni,medicamente posolubile
asemanatoare relative mica polare cu sisteme cu masa
cu cele fiziolog. speciale - moleculara
glucoza,aa mica
Imunoglobuline prin
pinocitoza
B)de la fat la mama
nedisociate,liposolubile
si hidrosolubile

· bariera placentara =bariera biologica compusa

prin ea penetreaza compusii liposolbili (difuziune)
prezent pompa P-glicoproteica
• După absorbţie substanţele medicamentoase nimeresc, de regulă, în circuitul sanguin
sistemic, iar apoi sunt distribuite în organe şi ţesuturi.
• Caracterul distribuţiei substanţelor medicamentase este determinat de o mulţime de
factori, în dependenţă de care medicamentele vor fi distribuite uniform sau neuniform.
• Distributia depinde de afinitatea preparatelor penttru unele tesuturi ,gradul vascularizarii
organului sau tesutului
• Substantele medicamentoae se depoziteaza prin formarea de legaturi reversibile
• Penetrarea subst prin bariera hematoencefalica este reglata de pompa P-glicoproteica –
contribuie la eliminarea compusilor din creier in singe + impiedica penetrarea unui sir de
compusi din singe in SNC
În sistemul sanguin majoritatea subst.medicamenoase formează complexe
„medicament+proteină” de diferită duritate. Mai impportante sunt legăturile cu
albuminele plasmatice şi în măsură mai mică cu alfa-glicoproteine.
În rezultatul acestor legături substanţele medicamentoase vor circula cu sângele sub
două fracţii: 1. legate cu proteinele plasmatice şi
2.fracţia liberă
 Fracţia legată a substanţelor medicamentoase formează un depou temporar (rezervor)
aşa numit „extracelular”.
Substanţele legate sunt lipsite de capacitatea de a traversa membranele biologice.
Numai sub formă liberă substanţele medicamentoase vor ajunge la locul de acţiune a lor
şi vordeclanşa efectele specifice.
Deaceea viteza apariţiei şi amplituda efectului depind de gradul de legare dintre
medicamente şi proteine, şi duritatea acestor legături.
Cumularea (din lat. Cumulatio – majorare, acumulare) – este acumularea în organism a
principiilor farmacologic activi sau a efectelor provocate de ei. Respectiv cumularea poate fi
materială sau funcţională.
Cumularea materială – este cumularea cantitativă a medicamentului în organism care
apare la administrarea repetată a medicamentelor din cauza dereglării proceselor de
biotransformare sau eliminare a medicamentelor din organism, sau legării intensive a lor de
proteinele plasmatice, sau depozitării intensive în unele ţesuturi. Aceste dereglări mai des
sunt provocate de patologiile ficatului (ciroză, hepatite) sau rinichilor (pielonefrite,
glomerulonefrite).
Dacă la administrarea repetată a medicamentului se observă cumularea efectului fără
majorarea concentraţiei plasmatice a lui, acest fenomen se numeşte cumulare funcţională.
Acest tip de cumulare are loc la administrarea repetată a alcoolului. Psihoza alcoolică se
menţine şi în lipsa alcolului în organism.
Cumularea funcţională este caracterisitică şi pentru inhibitorii MAO.

10.Biotransformarea(metabolismul) medicamentelor in organism. Fazele biotransformarii

si importanta lor. Notiune de metabolizare presistemica(efectul primului pasaj).
Insemnatatea metabolizarii presistemice. Particularitatile biotransformarii la copii.
Biotransformare(sau metabolizare, sau transformare) cuprinde un complex de modificări
fizico-chimice şi biochimice ale substanţelor medicamentoase, care asigură transformarea
lor în compuşi mai simpli, ionizaţi, mai polari şi respectiv hidrosolubili, care mai uşor sunt
eliminaţi din organism. Majoritatea substanţelor medicamentoase, indiferent de ce struc-
tură nu ar poseda, întâlnindu-se cu enzimele specifice, sunt transformate în stări mai co-
mode pentru eliminare. Unele substanţe metabolizându-se se transformă în compuşi mai
activi comparativ cu cei administraţi sau în compuşi uilizaţi în calitate de material energetic
sau plastic (cocarboxilaza, nucleinatul de sodiu).
Procesele de biotransformare au loc preponderent în ficat şi neînsemnat pot fi în
rinichi, pereţii intestinelor, plămâni, muşchi şi alte organe. Biotransformarea substanţelor
medicamentoase este un proces complicat şi deobicei parcurge prin câteva stadii consecu-
tive, fiecare din ele fiind asigurate de fermenţii specifici.
Se deosebesc 2 tipuri de reacţii de biotransformare a substanţelor medicamentoase în or-
ganism:
- nesintetică (transformarea metabolică) – asigurată de reacţiile de oxidare, reducere,
hidroliză.
- Sintetică – asigurată de reacţiile de conjugare, acetilare şi metilare.
În dependenţă de localizarea lor, reacţiile transformării metabolice pot fi divizate în 2
grupe:
a) grupa reacţiilor de bază, cu ajutorul cărora se metabolizează majoritatea substanţelor
medicamentoase, sunt reacţiile catalizate de către enzimele reticolului endoplas-
matic al hepatocitelor (recţiile microsomale).
Reacţiile, catalizate de enzimele de alte localizări, nemicrosomale.
Reacţiile transformării metabolice microsomale a substanţelor medicamentoase se real-
izeară cu ajutorul sistemelor monooxigenazice cu pariciparea în majoritate a citocromului
P-450, oxigenului molecular şi NADP. Reacţiile de reducere se realizează cu ajutorul nitro-
şi azoreductazelor, procesele de hidroliză- cu ajutorul eterazelor, carboxilesterazelor, ami-
dazelor, fosfatazelor etc.
Procese de oxidare a substanţelor medicamentoase sunt catalizate de către enzimele mi-
crosomale, iar reacţiile de reducere şi hidroliză sunt legate nu numai de enzimele microso-
male dar şi nemicrosomale. Biotransformarea nemicrosomală a substanţelor medicamen-
toase are loc şi în ficat şi în alte regiuni (plasma sanguină, stomac, intestine, plamîni).
Reacţiile transformării metabolice sunt prezentate ca I fază a biotransformării a sub-
stanţele medicamentoase după care ele î-şi pierd radicalii activi şi devin inactive.
În stare inactivă ele trec în a II-a fază a biotransformării- conjugarea. În unele cazuri conju-
garea poate fi singura cale de biotransformare a substanţelor medicamentoase. Conjugarea
este un proces biosintetic, însoţit de cuplarea la substanţele medicamentoase a unui şir de
radicali chimici polari. În procesul de conjugare participă o serie de enzime: glucuroniltrans-
feraze, sulfotransferaze, metiltransferaze, glutationil-S-transferaze care asigură reacţiile
de metilare, acetilare, sulfatare etc.
Prin conjugare substanţele medicamentoase se transformă în metaboliţi şi conjugaţi polari
şi hidrosolubili.
În urma transforării metabolice şi conjugării, substanţele medicamentoase, de regulă, î-şi
pierd activitatea biologică, devin polare şi hidrosolubile, deci pierd capacitatea de a penetra
prin membranele biologice şi ca rezultat sunt eliminate din organism prin diverse căi de
eliminare. Astfel acese procese limitează în timp acţiunea medicamentelor.

Pozitive
 -biotransformarea medicamentelor inactive sau
promedicamentelor in metaboliti activi

Negative
-se reduce concentratia plasmatica a medicamemen-
tului netransformat, cu micsorarea sau absenta efec-
tului therapeutic.
-biodisponibilitatea redusa la adm per os(B<75%) -
med.nu poate fi adm pe calea respective(per os),
daca epurarea depaseste 75%
-necesita utilizarea de doze cu mult mai mari decit
i/v, pt a capata efecte similare

Biotransformare(sau metabolizare, sau transformare) cuprinde un complex de modificări fizico-chimice şi biochimice ale
substanţelor medicamentoase, care asigură transformarea lor în compuşi mai simpli, ionizaţi, mai polari şi respectiv
hidrosolubili, care mai uşor sunt eliminaţi din organism. Majoritatea substanţelor medicamentoase, indiferent de ce struc-
tură nu ar poseda, întâlnindu-se cu enzimele specifice, sunt transformate în stări mai comode pentru eliminare. Unele sub-
stanţe metabolizându-se se transformă în compuşi mai activi comparativ cu cei administraţi sau în compuşi uilizaţi în cali-
tate de material energetic sau plastic (cocarboxilaza, nucleinatul de sodiu). Procesele de biotransformare au loc preponder-
ent în ficat şi neînsemnat pot fi în rinichi, pereţii intestinelor, plămâni, muşchi şi alte organe.

Biotransformarea substanţelor medicamentoase parcurge prin câteva stadii consecutive, fiecare din ele fiind asigurate de
fermenţii specifici. Se deosebesc 2 tipuri de reacţii de biotransformare a substanţelor medicamentoase în organism:

- Nesintetică (transformarea metabolică) – asigurată de reacţiile de oxidare, reducere, hidroliză.

- Sintetică – asigurată de reacţiile de conjugare, prin acetilare şi metilare.

În dependenţă de localizarea lor, reacţiile transformării metabolice pot fi divizate în 2 grupe:

b) Grupa reacţiilor de bază, cu ajutorul cărora se metabolizează majoritatea substanţelor medicamentoase, sunt
reacţiile catalizate de către enzimele reticolului endoplasmatic al hepatocitelor (recţiile microsomale).
c) Reacţiile, catalizate de enzimele de alte localizări, nemicrosomale.

Reacţiile transformării metabolice microsomale a substanţelor medicamentoase se realizeară cu ajutorul sistemelor

monooxigenazice cu pariciparea în majoritate a citocromului P-450, oxigenului molecular şi NADP.

· Reacţiile de reducere se realizează cu ajutorul nitro- şi azoreductazelor,

· Procesele de hidroliză- cu ajutorul eterazelor, carboxilesterazelor, amidazelor, fosfatazelor etc.
· Procese de oxidare a substanţelor medicamentoase sunt catalizate de către enzimele microsomale, iar reacţi-
ile de reducere şi hidroliză sunt legate nu numai de enzimele microsomale dar şi nemicrosomale.

Biotransformarea nemicrosomală a substanţelor medicamentoase are loc şi în ficat şi în alte regiuni (plasma sanguină,
stomac, intestine, plamîni).

Reacţiile transformării metabolice sunt prezentate ca I fază a biotransformării a substanţele medicamentoase după care
ele îşi pierd radicalii activi şi devin inactive. În stare inactivă ele trec în a II-a fază a biotransformării- conjugarea. În unele
cazuri conjugarea poate fi singura cale de biotransformare a substanţelor medicamentoase.
Conjugarea este un proces biosintetic, însoţit de cuplarea la substanţele medicamentoase a unui şir de radicali chimici po-
lari. În procesul de conjugare participă o serie de enzime: glucuroniltransferaze, sulfotransferaze, metiltransferaze, gluta-
tionil-S-transferaze care asigură reacţiile de metilare, acetilare, sulfatare etc. Prin conjugare substanţele medicamentoase
se transformă în metaboliţi şi conjugaţi polari şi hidrosolubili. În urma transforării metabolice şi conjugării, substanţele
medicamentoase, de regulă, î-şi pierd activitatea biologică, devin polare şi hidrosolubile, deci pierd capacitatea de a pene-
tra prin membranele biologice şi ca rezultat sunt eliminate din organism prin diverse căi de eliminare. Astfel acese procese
limitează în timp acţiunea medicamentelor.

Particularitățile biotransformării la copii

Ratele metabolismului medicamentelor la sugari sunt mai mici decât ratele metabolismului la copii și adulți. Enzimele
necesare metabolizării din ficatul sugarilor sunt imature. Medicamentele nu sunt biotransformate în compuși inactivi atât
de rapid cum asta are loc la copii si maturi, rezultând în nivele circulatorii înalte ale medicamentului ,deci și un nivel mai
mare de potențială toxicitate.

Phase I metabolism activity is reduced in neonates, increases progressively during the first 6 months of life, ex-
ceeds adult rates by the first few years for some drugs, slows during adolescence, and usually attains adult rates by
late puberty. However, adult rates of metabolism may be achieved for some drugs (eg, barbiturates,  phenytoin) 2 to
4 weeks postnatally. CYP450 activity can also be induced (reducing drug concentrations and effect) or inhibited
(augmenting concentrations and effect) by coadministered drugs. These drug interactions may lead to drug toxicity
when CYP450 activity is inhibited or an inadequate drug level when CYP450 activity is induced. Diet may also affect
development of CYP450 activity in children (1 ). Kidneys, lungs, and skin also play a role in the metabolism of some
drugs, as do intestinal drug-metabolizing enzymes in neonates.
Phase II metabolism varies considerably by substrate. Maturation of enzymes responsible for bilirubin and ac-
etaminophen conjugation is delayed; enzymes responsible for morphine conjugation are fully mature even in
preterm infants.
Drug metabolites are eliminated primarily through bile or the kidneys. Renal elimination depends on

· Plasma protein binding

· Renal blood flow

· Glomerular filtration rate

· Tubular secretion

All of these factors are altered in the first 2 years of life. Renal plasma flow is low at birth (12 mL/minute) and
reaches adult levels of 140 mL/minute by age 1 year. Similarly, glomerular filtration rate is 2 to 4 mL/minute at birth,
increases to 8 to 20 mL/minute by 2 to 3 days, and reaches adult levels of 120 mL/minute by 3 to 5 months

11. Notiune de epurare si excretia medicamentelor.Caile principale de excretie a medica-

mentelor. Excretia renala, particularitatile ei la nou-nascuti. Importanta pH-ului urineipt
eliminarea medicamentelor.Clearenc-ul renal si hepatic.Eliminarea medicamentelor prin
tubul digestive, plamani, piele, lapte.Modele farmacocinetice de ordinul “0” si “1”
Ultima etapă de interacţiune a substanţelor medicamentoase cu organismul viu este
eliminarea lor sau excreţia.
 Căile de bază a excreţiei medicamentelor sunt: rinichii, ficatul, tubul digestiv,
plămânii, pielea, glandele salivare, glandele sudoripare, laptele matern. În plan clinic mai
importantă este calea renală de eliminare.
Excreţia medicamentelor prin rinichi este determinată de 3 procese consecutive ce
parcurg în nefronii renali:
1. filtrarea glomerulară pasivă
2. difuzia pasivă prin tubii contorţi (reabsorbţia)
3. secreţia activă.
După cum vedem, pentru medicamente sunt caracteristice toate procesele fiziologice în ne-
fron. Substanţele neionizate (liposolubile), pot fi filtrate prin glomeruluii renali, dar din lu-
menul tubilor contorţi ele pot din nou să penetreze în celulele epiteliale ale tubilor contorţi,
şi numai o cantitate neesenţială de medicament poate fi determinată în urină. Formele ion-
izate (polare) de medicament, se excretă totalmente prin filtrarea glomerulară şi nu se
supun reabsorbţiei.
Difuziunea pasivă – este un proces bilateral prin care substanţele medicamentoase pot să
treacă prin peretele tubilor contorţi în orice direcţie în dependenţă de concentraţia lor şi de
pH mediului.
Indicii pH-ului urinei influenţează asupra excreţiei acizilor şi bazelor slabe. Acizii slabi rapid
sunt eliminaţi prin urina cu un pH bazic, iar substanţele cu proprietăţi bazice slabe rapid
sunt eliminate prin urina cu un pH acid.

Excretia renala, particularitatile ei la nou-nascuti.

Funcţia de excreţie la nou-născuţi e scăzută şi prezintă 30-40% din indicele la maturi. Fil-
traţia glomerulară se egalizează cu cea a maturilor peste câteva luni, iar secreţia şi mai
târziu. Densitatea joasă a urinei nu este legată cu insuficienţa hormonului antidiuretic, dar
este legată cu sensibilitate scăzută a receptorilor către acest hormon.
Excreţia electroliţilor e încetinită, mai ales a Na+, deaceia nu se recomandă întroducerea Na+
până la a 3 zi.

Clearence-ul hepatic (Cl h)exprima epurarea hepatica indiferent de calea de adm.:

Cl h = Qh*Eh-este dependent de a)fluxul hepatic
b)clearence-ul intrinsec(Cl int)
-daca medicamentele nu sufera metabolizare hepatica, adica Cl int este mic, atunci Cl h nu
depinde de fluxul hepatic(Qh)
-in caz ca preparatele se meatbolizeaza rapid in ficat, deci au un Cl int mare, Cl hva depinde
de fluxul hepatic(Qh)
Clearence-ul renal(Cl r)exprima volumul de plasma din care rinichii elimina medicamentul
dat intr-o unitate de timp: Cl r=Cl p*F ex sau Cl r =Q r *E r.
F ex-fractia excretata; E r-coeficientul de extractie;
Q r- fluxul renal
-daca E r este mai mic,Cl r este influentat de legarea proteinelor plasmatice
-daca E r este mai mare, Cl r depimde de fluxul renal(Qr)
 -in dependenta de procesele fiziologice ce au loc in rinichi si prin care se pot elimina
medicamentele Cl r poate fi diferit:
a)Cl r prin filtrare glomerulara-90-140ml/min.
b)Cl r prin filtrare si reabsorbtie-75ml/min.
c)Cl r prin secretie tubulara-600-700ml/min.
Calea de excreţie Mecanismul de excreţie
Cu urina Filtrarea glomerulară,
secreţia tubulară activă
Cu bila Transport activ, difuzia
pasivă, pinocitoza
Prin intestin Difuzia pasivă, secreţia
biliară fără reabsorbţie
Cu salivă Difuzia pasivă, transportul
activ
Prin plămâni Difuzia pasivă
Cu sudoarea Difuzia pasivă
Cu laptele Difuzia pasivă, transportul
activ
Remediile medicamentoase
Majoritatea medicamentelor în
forma liberă (nelegată cu proteine).
Digitoxina, peniciline, tetracicline,
streptomicina, chinina, strihnina
Doxiciclina, acizii organice ionizate
Peniciline, sulfamide, salicilaţi,
benzodiazepine, tiamina, etanol
Remedii pentru narcoză inhalatorie,
iodide, camfora, etanol
Unele sulfamide, tiamina
Anticoagulantele, antibioticele,
tirostaticele, litiul, carbamazepina.

Căile de bază a excreţiei remediilor medicamentoase din organism

Modele farmacocinetice de ordinul “0” si “1”

Medicamentele pot avea:
•o cinetică de ordinul I (ritm dependent de cantitatea de medicament, liniară);
•o cinetică de ordinul 0 (ritm independent de cantitatea de medicament,neliniară);
Dacă un medicament este introdus în organism şi va fi eliminat după o cineticăde ordinul I,
viteza de eliminare (fracția de substanță medicamentoasă eliminată pe unitatea de timp)
este influențată de cantitatea de medicament. Când concentrația medicamentului este
mare, viteza de eliminare este mare și pe măsură ce scade concentrațiamedicamentului,
scade proporţional şi cantitatea de medicament eliminată în unitatede timp.
Cinetica de ordinul zero, se mai numeşte şicinetică neliniară(o creştere adozei sau a
frecvenţei administrării conduce la o creştere disproporţionată aconcentraţiei
medicamentului în plasmă) saudependentă de doză.
 Foarte puţinesubstanţe recunosc o asemenea cinetică (etanolul, fenitoina, aspirina). Cu cât
cantitateade medicament este mai mare, cu atât se lungeşte timpul de înjumătăţire.
11. Farmacogenetica. Implicarea factorilor genetici în efectele preparatelor ( pag.46-48, tabelele din sursă).
Rolul enzimelor microzomiale în procesele de metabolizare a medicamentelor (pag.50-51, tabelele din sursă).
Enzimele implicate în biotransformările nemicrozomiale( pag. 52-53,tabelel din sursă).Enzimopatiile. Inducția
și supresia enzimelor microzomiale hepatice. Principalele medicamente cu efect de inducție și inhibiție
enzimatică.

Sursa : https://library.usmf.md/sites/default/files/2020-06/Farmacologie.pdf

Farmacogenetica – studiază influenţele variabilităţii genetice asupra efectului medicamentului.

Implicarea factorilor genetici în

Enzimopatie- orice afectiune cauzata de o dereglare a metabolismului unei enzime.

Enzimopatie – este o dereglare anomalică congenitală (lipsă, diminuare sau accelerare) a activităţii unor enzime
ale organismului.
• Insuficienţa congenitală acolinesterazei plasmatice. Ca rezultat este diminuată metabolizarea unei substanţe
medicamentoase miorelaxante curarizante (suxametoniu). În condiţii obişnuite suxametoniul, relaxează diafragma
şi muşchii intercostali, timp de 5-7 minute. În rezultatul metablizării insuficiente a lui durata relaxării și apneei se
prelungeşte până la 4-6 ore şi mai mult.
• Dificitul enzimei glucozo-6-fosfat dehidrogenazei, apare o eritroliză intravasculară la utilizarea remediilor
antimalarice (clorochinei, primachinei), acidului acetilsalicilic, acidului nalidixic, cloramfenicolului, furazolidonei
etc. Dificitul enzimei date provoacă o scădere a cantităţii glutationului redus din structura membranelor
eritrocitare, ca rezultat ele devin mult maifragile la acţiunea substanţelor sus numite.
• Insuficiena catalazelor din ţesuturile organismulului la unele persoane, provoacă lipsa efectului specific (de
formare a spumei pt curăţirea plăgilor) la prelucrarea plăgilor cu peroxidul de hidrogen.
• Insuficienţa N-acetiltransferazei hepatice – ca rezultat este diminuată metabolizarea remediului -
antituberculos (isoniazid). Persoanele cu astfel de enzimopatie sunt numiţi “acetilizatori lenţi”. Ca rezultat după o
singură administrare a isoniazidei, cu urina se elimină 6-7% din cantitatea medicamentului administrat. La aceşti
pacienţi apar: ameţeli, cefalee, greţuri, vomă, dureri retrosternale, iritabilitate, insomnie, tahicardie, polineurită

Influenta asupra enzimelor hepatice

Inductorii
1.antibiotice(rifampicina, grizeofulvina)
2.hipnotice(barbiturice, glutetimida, cloralhidrat
3.tranchilizante si neuroleptice(diazepam, clordiazepoxid, clorpromazina)
4.antiepileptice(fenobarbital, fenitoina, carbamazepina)
5.antiinflamatoare(fenilbutazona)
6.antidiabetice(tolbutamida)

Supresorii
1. antibiotice(cloramfenicol, eritromicina)
2.analgezice-antiperetice(paracetamol,acid acetilsalicilic)
3.H2-antihistaminice(cimetidina)
4.antituberculoase(izoniazida)
5.anticonceptionale orale
6.chimioterapice(metronidazol, sulfamide)
7.antidepresive triciclice si inhibitorii MAO
8.antihipertensive(hidralazina, beta-AB)
9.disulfiram 10.hipolipemiante(clofibrat)

12.Farmacodinamia. Factorii care influenţează asupra farmacodinamiei medicamentului.

Acţiunea farmacodinamică primară a medicamentelor. Efectul farmacologic global.
Noţiune despre receptori. Interacţiunea medicamentelor cu receptorii. Tipurile şi
subtipurile de receptori. Mecanismele tipice de acţiune ale medicamentelor (mimetic, litic
şi alosteric). Modificarea structurii funcţionale a macromoleculelor de ADN, ARN,
permeabilităţii membranelor şi activităţii enzimelor ca mecanisme tipice de acţiune a
medicamentelor. Tipurile de acţiune a medicamentelor: acţiune locală (topică) şi
sistemică (resorbtivă), directă şi indirectă (reflectorie), principală şi secundară, selectivă şi
neselectivă, reversibilă şi ireversibilă a medicamentelor.
Farmacodinamia – este o ramură a farmacologiei generale care studiază locul de acţiune a
medicamentelor, mecanismul lor de acţiune şi efectele farmacologice.
Factorii ce influenţează asupra proceselor farmacodinamice ale substanţelor
medicamentoase sunt divizaţi în:

- dependenţi de proprietăţile substanţelor medicamentoase (structura chimică,

proprietăţile fizico-chimice, doză şi concentraţia substanţelor medicamentoase);
- dependenţi de forma medicamentoasă şi particularităţile tehnologice de preparare a ei;
- dependenţi de starea organismului şi particularităţile individuale a lui (vârstă, gen,
factorii genetici, tip constituţional, tip de alimentare e.t.c.);
- dependenţi de regimul de dozare (administrarea repetată, utilizarea asociată) a
substanţelor medicamentoase şi condiţiile de utilizare a lor (ritmurile diurne, starea
mediului ambian: temperatura aerului, presiunea atmosferică, starea ecologică şi
epidemiologică a teritoriului, anotimpul la moment).
Acţiunea farmacodinamică primară a medicamentelor.
Interactiunea initiala la nivel molecular, de ordin chimic, fizico-chimic sau biochimic
dintre moleculele de medicament si moleculele componente ale materiei vii.
Efectul farmacologic global.
Rezultatul complexului de reactii declansate in organism de actiunea primara, al
reflectarii acesteia intr-o forma integrala la nivelul sistemelor( rs organismului la
medicament) FD=M+R=MR+Ef
Interacţiunile substanţă+receptor
Penrtu ca substanţa să acţioneze asupra receptorului, ea trebuie să se lege cu receptorul.
În rezultat se formează complexul «substanţă-receptor». Formarea complexul «substanţă-
 receptor» se realizează pe baza legăturilor intermoleculare. Există câteva tipuri de aceste
legături:

➢ Legături covalente – сel mai dur tip de legături intermoleculare. Ele se formează între
doi atomi pe baza perechei comune de electroni. Legăturile covalente сel mai des asigură
legăturile ireversibie a substanţelor (fenoxibenzamina cu α-adrenoreceptorii).
➢ Legături ionice – mai puţin dure – apar între grupările cu sarcini diferite (interacţiuni
electrostatice).
➢ Ion-dipol şi dipol-dipol legături – după caracter sunt asemănătoare cu legăturile
ionice. Moleculele electroneutre ale substanţelor medicamentoase nimerind în câmpul
electrostatic al membranelor celulare sau aflându-se în înconjurate de ioni sunt implicate în
formarea dipolilor induşi.
➢ Legături hidrogenice – sunt legeturi slabe. Atomul de hidrogen este capabil de a se
lega cu atomii de oxigen, azot, sulf. Pentru formarea acestor legături este necesar ca
moleculele să se afle la distanţa dintre ele nu mai mare de 0,3 nm.
➢ Legăturile Van-der-vaals – cele mai slabe legaturi. Se formează între orice doi atomi,
dacă ei se află la o distanţă nu mai mare de 0,2 nm. La mărirea distanţei aceste legături se
slăbesc.
➢ Legăturile hidrofobe – se formează la interacţiunea moleculelor nepolare aflate în
mediul hidric.
Pentru caracterizarea legăturilor«substanţă-receptor» se utilizează termenul de
afinitate.
Afinitate (din lat. Affinis – înrudit) – se defineşte ca capacitatea substanţei de a se
lega cu receptorul, în rezultatul căreia se formează complexul «substanţă-receptor». În
afară de aceasta, termenul de afinitate se itilizează pentru a caracteriza duritatea legăturilor
substanţelor cu receptorii (durata de existenţă a complexului «substanţăreceptor»). Măsura
cantitativă a afinităţii este consanta de disociere (Kd).
Constanta de disociere este egală cu concentraţia substanţei, în prezenţa cărei
jumate de receptori din sistemul dat sunt legaţi cu substanţa. Se exprimă în moli/l (M). Între
afinitate şi constanta de disociere există o relaţie invers proporţională: cu cât Kd este mai
mică cu atât afinitate este mai mare. De exemplu: dacă Kd substanţei A = 10 -3M, iar Kd
substanţei B= 10-10M, atunci afinitatea substanţei B este mai mare ca afinitatea substanţei
A.

Receptorii - sunt macromolecule funcţional active, capabile să se unească cu substanţele

(liganzi) iniţiind reacţii biochimice în lanţ în rezultatul cărora apar anumite efecte
farmacologie.
În calitate de liganzi pot fi: neuromediatorii, hormonii, unele substanţe biologic active
endogene şi exogene şi substanţele medicamentoase. Receptorii interacţionează numai cu
anumite substanţe (substanţe care au anumite structuri chimice). Ei posedă o anumită
selectivitate faţă de ele, deaceia sunt numiţi receptori specifici.

Receptorii, după localizarea lor la nivel celular se divizează în:

- membranari; - citoplasmatici; - nucleari.

În dependenţă de sistemele ce sunt reglate, receptorii se divizează în:

- receptorii ce efectuează controlui direct al funcţiilor enzimelor efectoare; -

receptori ce efectuează controlul direct asupra funcţiilor canalelor ionice;

- receptori cuplaţi cu G-proteinele;

- receptori ce reglează mecanismele de transcriere a acizilor nucleici (ADN).

Tipurile şi subtipurile de receptori.

Tipuri-dupa agonistul endogen, fiziologic, specific(mediatorul chimic)
(M,N,D,alfa,beta,5-HT, H)
Subtipuri – dupa substantele exogene, agoniste si antagoniste, elective
(M1,M5, N1,N2, D1-D5,H1 H2)
Mecanismele tipice de acţiune ale medicamentelor (mimetic, litic şi alosteric).
Interactiunea alosterica cu receptorii nu provoaca”efect”.Insa are loc modularea actiunii
mediatorului de baza, care se poate amplifica, cat si diminua. Crearea de astfel de
substante deschide noi posibilitati in reglarea functiilor SNC. Particularitatea
neuromediatorilor de tip alosteric se reduce la faptul ca ei nu exercita actiune directa
asupra transmisiei mediatoare de baza, ci doar o modifica in directia necesara.
Medicamentele mimetice sunt agonisti(stimuleaza) ai receptorilor, iar cele litice
antagoniste(blocheaza) a receptorilor.

Tipurile de acţine a substanţelor medicamentoase.

Se deosebesc următoarele tipuri de acţiune ale substanţelor medicamentoase: locală
(topică), rezorbtivă (sistemică), directă, indirectă, reflectorie, acţiunea de bază, acţiuni
adverse e.t.c.
Acţiunea locală (topică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase în locul administrării
lor (de obicei acestea sunt pielea sau mucoasele). De exemplu: anestezicele locale.
Acţiunea rezorbtivă (sistemică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase care se
manifestă după absorbţia lor în circuitul sistemic şi distribuţia lor la locul de acţiune. De
exemplu: remediile antihipertensive (inhibitorii receptorilor angiotenzinici).
Acţiunea reflectorie – se manifestă în urma stimulării terminaţinilor nervoase ale pielii sau
mucoaselor (extero- sau interoreceptorilor) după care au loс reacţii reflectorii din partea
organelor localizate la distanţă de contactul substanţelor cu receptorii sensibili. Exemplu:
stimularea chimoreceptorilor globulului carotidian şi excitarea reflectorie a centrului
respirator din SNC de către lobelină sau cititon.
Acţiunea directă (primară) – este acţiune asubstanţelor medicamentoase direct asupra
ţesuturilor şi celulelor unor organe (cord, vase, intestin e.t.c.). De exemplu: glicozidele
cardiotonice, acţionând direct asupra cardiomiocitelor – provoacă majorarea forţei de
contracţie a miocardului, în acelaş moment ele intensifică diureza ca rezultat al mării
debitului cardiac şi ameliorării hemodinamicii. Acest tip acţiune, prin care substanţele
medicamentoase modifică funcţa unor organe, acţionând asupra altora, se numeşte acţiune
indirectă (secundară).
Aciunea de bază – este acţiunea substanţelor medicamentoase preconizată pentru
obţinerea efectului aşteptat în tratamentul unei afecţiuni date. De exemplu: fenitoina cu
acţiune anticonvulsivantă şi antiaritmică. În tratamentul epilepsiei efectul aşteptat de la
fenioină este anticonvulsivant, iar în tratamentul aritmiilor cardiace – este antiaritmic, care
a fost provocat de supradozarea glicozidelor cardiotonice.
Toate celelalte acţiuni ale substanţelor medicamentoase, care apar la administrarea lor în
doze terapeutice, paralel cu сel de bază sunt apreciate ca acţiuni adverse. Aceste acţiuni
des sunt nocive. De exemplu: acidul acetilsalicilic poate provoca apariţia ulcerelor gastrice
sau duodenale, antibioticele aminoglicozidice – ootoxicitate. Efectele negative, deseori sunt
cauza limitării utilizării acestor medicamente sau excluderea lor din lista substanţelor
medicamentoase.
Acţiune selectivă – acţiunea substanţelor medicamentoase este direcţionată preponderent
asupra unui organ sau factor etiologic din patogenia unei maladii. De exemplu: oxitocina
care î-si manifestă acţiunea asupra miometrului uterin, sau antimicoticele cu acţiune
selectiva asupra unor specii de fungi patogeni.
Acţiune centrală – apare în rezultatul acţiunei substanţelor medicamentoase direct asupra
sistemului nervos central. Acţiunea centrală este caracteristică pentru substanţele
medicamentoase care penetrează bariera hematoencefalică. De exemplu: remediile
hipnotice, nootrope, anxiolitice (tranchilizante) e.t.c.
Acţiune periferică – este cauzată de acţiunea substanţelor medicamentoase asupra
compartimentelor sistemului nervos periferic sau asupra unor ţesuturi. De exemplu:
miorelaxantele periferice, vasodilatatoarele periferice e.t.c.
Acţiune reversibilă – este caracterizată prin restabilirea funcţiilor ţesuturilor sau organelor
după desfacerea legăturilor dintre receptori şi substanţele medicamentoase. Această
acţiune este carateristică pentru majoritatea substanţelor medicamentoase.
Acţiune ireversibilă – apare ca rezultat al legăturilor covalente dintre substanţele
medicamentoase cu receptorii specifici. Sunt specifice pentru unele substanţe citostatice
utilizate în tratamentul cancerului, sau acidului acetilsalicilic la interacţiunea lui cu
ciclooxigenazele trombocitelor – se instalează efectul antiagregant.

13. Farmacogenetica. Implicarea factorilor genetici în efectele medicamentelor.

Polimorfismul genetic (tipul de metabolizatori). Enzimopatiile. Inducţia şi supresia
enzimelor microzomiale hepatice. Medicamentele cu efect de inducţie şi inhibiţie
enzimatică.
Farmacogeneticaeste un compartiment al farmacologiei care studiază influenţa factorilor
eriditari asupra sensibilităţii organismului faţă de substanţele medicamentoase
administrate. Sensibilitatea organismului faţă de unele substanţele medicamentoase poate
fi schimbată de prezenţa unor enzime modificate ereditar (enzimopatii). Viteza proceselor
de biotransformare a medicamentelor la fiecare om este determinată de genotipul fiecărui
îndivid în parte. Exemplu cu alcoolul, viteza de metabolizarea a lui este individuală şi este
dependentă de activitatea alcooldehidrogenazei la fiecare individ în parte. Un exemplu de
dependenţă a acţiunii medicamentoase de factorul genetic este inactivarea remediului
antituberculos (isoniazidă) prin acetilare. Este stabilit că, viteza activităţii acestor enzime
este determinată genetic. Sunt persoane care lent inactivează isoniazida. Concentraţia
isoniazidei în organism scade mai treptat ca la persoanele cu inactivare rapidă a lui. Printre
populaţia europeană acetilatori lenţi, conform datelor unor autori, se întâlnesc în 50 –
58,6%, iar rapizi sunt până la 30 – 41,4%. Dacă populaţia Caucazului şi suedejii în general
sunt acetilatori rapizi, atunci eschimoşii – invers sunt acetilatori lenţi. La acetilatorii lenţi o
doză anumită de isoniazidă formează o concentraţie plasmatică mai ridicată şi respectiv
riscul apariţiei efectelor adverse este mai mare. Neuropatia periferica la aceste persoane
apare la 20% , iar la acetlatorii rapizi doar numai 3% cazuri. Polimorfismul genetic (tipul
de metabolizatori)
Tipul de metabolizatori Caracteristica
Metabolizatori activi Persoane la care activitatea enzimelor ce participa in metabolismul
medicamentelor nu este modificata(majoritatea populatiei)

Metabolizatori „lenti” Purtatorii de mutatii ale genei ce determina inhibarea sintezei sau
sinteza unei alte enzime neeficiente, ce participa la metabolismul
preparatelor. In acest caz efectul medicamentului va fi mai mare ce
 va necesita micsorarea dozei

Metabolizatori „rapizi” sau Persoane la care activitatea enzimelor este mai mare ca de obicei si
„superactivi” care contribuie la micsorarea sau absenta efectului la preparatul
respectiv.In acest caz dozele vor fi mai mari ca cele terapeutice
medii

Enzimopatiile
Enzimopatie – este o dereglare anomalică congenitală (lipsă, diminuare sau accelerare) a
activităţii unor enzime ale organismului.

• Insuficienţa congenitală acolinesterazei plasmatice.

Ca rezultat este diminuată metabolizarea unei substanţe medicamentoase miorelaxante
curarizante (suxametoniu). În condiţii obişnuite suxametoniul, relaxează diafragma şi
muşchii intercostali, timp de 5-7 minute.
În rezultatul metablizării insuficiente a lui durata relaxării și apneei se prelungeşte până la
4-6 ore şi mai mult.

• Dificitul enzimei glucozo-6-fosfat dehidrogenazei, apare o eritroliză intravasculară la

utilizarea remediilor antimalarice (clorochinei, primachinei), acidului acetilsalicilic,
acidului nalidixic, cloramfenicolului, furazolidonei etc. Dificitul enzimei date provoacă o
scădere a cantităţii glutationului redus din structura membranelor eritrocitare, ca rezultat
ele devin mult maifragile la acţiunea substanţelor sus numite.
• Insuficiena catalazelor din ţesuturile organismulului
la unele persoane, provoacă lipsa efectului specific (de formare a spumei pt curăţirea
plăgilor) la prelucrarea plăgilor cu peroxidul de hidrogen.

• Insuficienţa N-acetiltransferazei hepatice – ca rezultat este diminuată metabolizarea

remediului - antituberculos (isoniazid). Persoanele cu astfel de enzimopatie sunt numiţi
“acetilizatori lenţi”. Ca rezultat după o singură administrare a isoniazidei, cu urina se
elimină 6-7% din cantitatea medicamentului administrat. La aceşti pacienţi apar:
ameţeli, cefalee, greţuri, vomă, dureri retrosternale, iritabilitate, insomnie, tahicardie,
polineurită
Influenta asupra enzimelor hepatice
Inductorii Supresorii
1.antibiotice(rifampicina, grizeofulvina) 1. antibiotice(cloramfenicol, eritromicina)
2.hipnotice(barbiturice, glutetimida, 2.analgezice-antiperetice(paracetamol,acid
cloralhidrat acetilsalicilic)
3.tranchilizante si neuroleptice(diazepam, 3.H2-antihistaminice(cimetidina)
clordiazepoxid, clorpromazina) 4.antituberculoase(izoniazida)
4.antiepileptice(fenobarbital, fenitoina,
carbamazepina)
5.antiinflamatoare(fenilbutazona)
6.antidiabetice(tolbutamida)
5.anticonceptionale orale
6.chimioterapice(metronidazol, sulfamide)
7.antidepresive triciclice si inhibitorii MAO
8.antihipertensive(hidralazina, beta-AB)
9.disulfiram
10.hipolipemiante(clofibrat)

14. Farmacografie-definiţie. Posologie. Noţiune despre doză şi varietăţile ei.

Dozele terapeutice : minimă, medie şi maximă pentru o priză (unică) şi pentru 24 de
ore, doza de atac, doza de susţinere, doza pentru o cură de tratament. Doza toxică şi
letală. Parametrii de securitate (indicele terapeutic, limita de securitate, diapazonul
terapeutic) şi importanţa lor. Reprezentarea grafică a relaţiei doză-efect. Principiile de
dozare a medicamentelor la copii şi vârstnici. Standardizarea biologică. Reacţiile
adverse în supradozare.
FARMACOGRAFÍE s.f. (Med.) Ramură a farmacologiei care stabilește regulile de prescriere a
medicamentelor; receptură.
Posologie- stiinta despre dozele medicamentelor sau unitatile de masura.
Doza este cantitatea de medicament care produce un anumit răspuns din partea organismului/
cantitatea de medicament necesară pentru o priză.. Doza se poate exprima fie global, fie se raportează la
greutate (mai frecvent în pediatrie) sau la suprafaţa corporală (în reanumatologie, terapia intensivă).
Terapeutice minime se mai numesc pragale – este cantitatea minimă de medicament care provoacă
efectul terapeutic minim. De regulă ele sunt de 2-3 ori mai mici decât cele terapeutice medii.

Terapeutică medie – este cantitatea de medicament care la majoritatea pacienţilor provoacă efectul
farmacologic necesar. Terapeutice maxime se utilizează în cazurile când dozele terapeutice medii nu
provoacă efecul dorit. Acestea sunt dozele limită mai sus de care se află dozele toxice (substanţele pot să
provoace efecte toxice).
*Dozele terapeutice sunt calculate pentru o priză şi doza care pacientul trebuie să o folisească timp
de 24 ore (doza nictimerală).
*De obicei în timpul utilizării antibioticelor, sulfamidelor şi altor smedicamente, tratamentul se
începe cu utilizarea dozelor de saturaţie(de atac) – doze ce depăşesc pe cele terapeuice medii. Aceasta se
face pentru a atinge rapid concentraţia înaltă a medicamentului în sânge. După atingerea unui efect terapeutic
anumit se trece la dozele de susţinere (menţinere) a efectului. În cazurile utilizarii îndelungate a
substanţelor medicamentoase se indică doza lor pentru o cură de tratament.
* Dozele, care provoacă acţiuni toxice asupra organismului sunt denumite doze toxice şi dozele,
care provoacă letalitatea organismului, sunt denumite doze letale.
Pentru a calcula dozele şi determina limitele lor se utilizează câţiva parametri de securitate:
- diapazonul terapeutic – este limita dintre doza terapeutică minimă (DE 25) şi doza terapeutică
maximă (DE99).
- Indicele terapeutic – este un indice care în condiţii de cercetare a unui medicament nou va
determina posibilitatea de utilizare a lui în practica medicală. El reprezintă în condiţii
experimentale raportul dintre doza letală 50% şi doza terapeutică 50%. IT = DL 50/DE50. Dacă IT >
 10 atunci substanţa medicamentoasă poate fi folosită în practica medicală. În condiţii clinice IT=
- Factorul de securitate FS = DL1/DE99.
- Limita de securitate standard DL1-DE99/DE99× 100
În condiţii experimentale dependenţa gradului de exprimare a efectuluii de doza medicamentului
(relaţi doză-efect) este exprimată grafic.

Matematic dependenţa doză-efect reprezintă o funcţie liniară.

efectul

Cu cât creşte doza creşte şi efectul

doza

Relaţia exprimată printr-o funcţie exponenţială reprezintă o hiperbolă

efectul

Emax

1/2E max

DE50 doza
 Logaritmic acest grafic este reprezentat printr-o sigmoidă.

efectul
Emax

1/2E max

DE50 doza

Cu ajutorul acestor grafice în dependenţă de nivelul dozei se apreciază activitatea substanţei

medicamentoase. Cu acest scop se determină doza care indică efectul mediu a substanţei medicamentase
DE50.Aceste doze se utilizează pentru a compara activităţile substanţelor. Cu cât ED 50 este mai mic, cu atât
este mai mare activitatea substanţei. De exemplu: ED 50 a substanţei A este de 10 ori mai mic decât ED 50 a
substanţei B, de aici rezultă ca substanţe A este de 10 ori mai activă. Cu ajutorul acestor grafice se compară
şi eficacitatea substanţelor.
În condiţiile clinice dozele medicamentelor se calculează individual pentru fiecare pacient în parte.
În dependenţă de greutatea pacientului se utilzează formula: DI = Dtm/70×m unde
DI – doza individuală
Dtm – doza terapeutică medie m
- greutatea pacientului
70 – greutatea medie a unui adult
Calcularea dozelor la copii se face în dependenţă de doza terapeutică medie pentru un adult şi
relaţia (dozis-factor) – raportul dintre suprafaţa corpului şi greutatea lui:
6 luni-1an – 1,8
1-6 ani - 1,6
6-10 ani – 1,4
11-14 ani – 1,2
Adulţi – 1,0
Doza pentru adulţi se împarte la 70kg, apoi se îmulţeşte cu dozis-factor şi greutatea corpului.
 Penru persoanele vârstnice calcularea dozelor se va face conform tabelelor în dependenţă de
nivelul plasmatic al creatininei, deaorece procesul de filtrare renală la vârstnici va fi diminuat şi în
dependenţă de gradul de diminuare a lui va fi şi viteza de eliminare a substanţelor medicamentoase.

15. Medicamentele şi factorii ce influenţează acţiunea lor: sexul, vârsta, starea organismului, ereditatea,
bioritmurile. Acţiunea medicamentului în timpul sarcinii (embriotoxică, teratogenă, fetotoxică).

Vârsta: influenţează sensibil efectul. În afară influenţei greutăţii corporale (în special e vorba de copii) apar
influenţe cauzate de deficitul procesului de absorbţie şi epurare (metabolizare, excreţie renală, insuficienta
multor enzyme, a functiei rinichilor, permeabilitate marita a barierei hematoencefalice, dezvoltarea
incompleta a SNC(morfina),sensibilitate diferită a receptorilor fata e substantele medicamentoase) de la
nou-născuti până la copii. La batrâni absorbtia substantelor e diminuată, metabolism mai lent, scazuta
viteza de excretie a preparatelor prin rinichi, sensibilitatea este mai mare, rezulta ca doza trebuie sa fie
micsorata.
Sexul: pot fi deosebiri în metabolizarea medicamentelor si in sensibilitate.Barbatii sunt mai putin sensibili
la nicotina si stricnina, iar pentru inlaturarea durerii au nevoie de o doza mai mare de morfina. Diazepamul
este oxidat mai intens la femei. Rol important joaca si starile fiziologice ale femeii:sarcina, menopauza.
Ereditar: sensibilitatea subst. med. e coditionata ereditar, cu manifest atât calitativ cât și
cantitativ(insufienta congenitală a colinesterazei plasmatice creste durata actiunii subst. curarizante, de la
minute la ore). Enzimopatia genetica, in urma metabolizarii unui medicament, subst. intermediare nu sunt
neutralizate și pot crea reactii adverse.,
Ritmurile diurne – alternate vegherii si somnului se răsfrânge asupra activitatilor SN, glande endocrine si
asupra altor organe și siteme (intrebarea16).
Stările patologice pot de asemenea condiţiona efectul medicamentelor. Exemplu:

a) stimularea miocardului cu glicozide are consecinţe hemodinamice favorabile numai la bolnavii

cu insuficienţă cardiacă;
b) diureticele sînt eficace numai în condiţii de retenţie hidrosalină;
c) hipertiroidienii sînt foarte sensibili la catecolamine, dar relativ slab răspund la digoxină;
d) insuficienţa hepatică şi insuficienţa renală limitează metabolizarea şi eliminarea medicamentelor
crescând riscul intoxicaţiilor.
După riscul efectului teratogen şi embriotoxic
I. Embriotoxică (actiune asupra zigotului si blastomerilor până la implantare, 1-3 sptămâni) –
estrogeni, progestative, deoxicorticosteronul, antimetabolitii (mercaptopurina, fluoruracil), saliciati,
barbituricele, sulfamide;
II. Teratogenă(in perioada embriogenezei,4-10 săptămâni)
a)foarte periculoase(contraindicate)- talidomidul, metotrexatul trimetoprimul, androgeni,
anticonceptionale;
b)periculoase- antiepileptice, dopanul, sarcolizina, antidiabeticile, alcool etilic, progesteronul;
c)mai putin persiculoase- saliciatii, antituberculoasele, tetraciclinele, neurolepticele, propanol III.
Fetotoxică (asupra fătului):
*indometacina - inchiderea ductului arterial inainte de nastere
*aminoglicozidele - efect ototoxic
*b-adrenomimetice - dereglarea metabolismului glucidic
 16. Noţiune despre cronofarmacologie. Cronofarmacocinetica. Cronofarmacodinamia.
Principiile administrării medicamentelor în funcţie de ritmurile biologice.

Cronofarmacologia – este o ramură a farmacologie care studiază modificările periodice a activităţii

medicamentelor în dependenţă de timpul administrării lor şi influenţa substanţelor medicamentoase
asupra ritmurilor biologice.
Cronofarmacocinetica include dereglările ritmice ale absorbţiei, distribuţiei, metabolizării şi
eliminării substanţelor medicamentoase.
Cronofarmacodinamia - Efectul farmacologic cel mai pronuntat al medicamentului manifestat in
perioada de maxima activitate a organismului. In cursul zilei se schimba metabolismul substantelor.
Substantele pot influenta asupra fazelor și amplitudinea ritmurilor diurne.
Sinteza peptidelor endogene cu activitate analgezica in dependenta de oscilatii diurne (enkefaline și
endorfine)
Functia rinichilor și capacitatea lor de a elimina remediile farmacologice se pot modifica in 24h. –
preparatele din Li, enteral administrate, noaptea se elimina in cantitati mai mici.
Remediul analgezic al morfinei este cel mai activ in prima jumatate a zilei.
Toxicitatea substantelor se schimba in dependenta de periodismul diurn.

17. Fenomenele declanşate la administrarea asociată a medicamentelor:

sinergism (direct, indirect, infraaditiv, sumar şi potenţat) şi antagonismul (direct,
indirect, unilateral şi bilateral, fiziologic, chimic, competitiv). Indiferenţa.
Sinergismul– (din grecă syn – împreună, erg – lucru) – este acţiunea unidirecţională a două sau mai
multe medicamente, la care se determină o exprimare mai evidentă a afectului decât la administrarea
fiecărui medicament aparte.
Sumar apare la administrarea substanţelor medicamentoase cu acţiune pe aceleaşi substraturi şi
este egal cu suma efectelor substanţelor administrate aparte. De exemplu: se sumează efectul
vasoconstrictor şi hipertensiv al norepinefrinei şi mezatonului.
Aditiv sau potenţat - Atunci când în urma administrării a două substanţe efectul final este cu mult
mai mare decât cel sumar se vorbeşte despre sinergismul aditiv sau potenţat. Este caracteristic pentru
clorpromazina care vădit mareşte efectul remediilor anestezice.
direct - substanţele medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând pe acelaşi substraturi
biologice (receptori, fermenţi, sisteme de transport). Antagonişti funcţionali direcţi sunt
betaadrenomimeticele şi beta-adrenoblocantele.
Indirect - iar atunci când ele acţionează pe substraturi diferite- sinergismul se numeşte indirect.
Fenomenul de sinergism se utilizează în practica medicală pentru administrarea medicamentelor în
doze mai mici pentru diminuarea apariţiei efectelor adverse a medicamentelor.

Antagonismul (din greacă anti – contra, agon – luptă) este micşorarea sau înlăturarea completă a
efectului farmacologic unei substanţe medicamentoase de către alta la administrarea lor concomitentă.
 Fenomenele de antagonism sunt utilizate în practca medicală pentru tratamentul inoxicaţiilor sau
pentru înlăturarea efectelor adverse a medicamentelor.
direct acţionând pe acelaşi substraturi biologice (receptori, fermenţi, sisteme de transport). (beta-
adrenomimeticele şi beta-adrenoblocantele).
Indirect substanţele medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând asupra unui organ dar
acţiunea lor se realizează prin diferiti receptori. De exemplu: aceclidina (măreşte tonusul musculaturii
netede stimulând M-colinoreceptorii) şi papaverina (mişorează tonusul musculaturii netede prin acţiunea
directă asupra lor).
Fiziologic– acţiunea asupra acelorași sau diferiti receptori cu efecte opuse;
Chimic – apare în rezultatul reacţiilor chimice dintre medicamente, ca rezultat se formează compuşi
inactivi. Antagoniştii care acţionează în aşa fel se numesc antidoţi. De exemplu în intoxicaţia cu compuşi de
seleniu, mercur şi plumb se utilizează tiosulfatul de sodiu, ca rezultat al reacţiilor chimice se formează sulfiţi
ne toxici. În intoxicaţia cu heparină sa uilizează protamina sulfat.
Unilateral – când un preparat concomitent inlătură efectul altuia, iar cel din urmă nu inlătură efectul
primului;
Bilateral – când preparatele concomitent inlătură efectul unul altuia la mărirea dozei concentraiei.
Competitiv – antagoniștii ocupă aceeași receptori cu care interactionează și agoniștii. Indiferenta
– când efectele preparatelor nu se modifică

18. Fenomenele declanşate la administrarea repetată a medicamentelor: sensibilizarea, toleranţa, sindromul de

retragere, efectul Rebound, insuficienţa funcţională, dependenţa medicamentoasă, tahifilaxia, cumulaţia şi
varietăţile ei.

Cumulatia
a)Materială – diminuarea metabolismului și eliminării preparatului in rezultatul patologiei ficatului și
rinichiului sau supradozării in raport cu viteza epurării lui din organism (barbitureticile, anticoagulantele
indirecte);
b)Functională – când majoritatea efectului curativ și aparitia efectelor toxice precedă acumularea materială
a preparatului.
Toleranta – micșorarea treptată sau disparitia completă a efectului substantei datorită: micșorării
reactivitătii receptorilor, sporirii metabolizării, declansării mecanismelor reglatoare homeostatice ce
compensează efectele provocate de preparat.
Dependenta medicamentoasă- psihică si/sau fizică, caracterizată prin manifestări de
comportament si alte reactii, care necesită nevoia de a utiliza substanta continuu sau periodic, pentru a
căpăta efecte psihice benefice sau a evita suferinele privatiunii.
Efectul rebound – se declanșează la intreruperea unui tratament de lungă durată cu antagoniști
farmacologici: H2-antihistaminici, beta-adrenoblocante, colinoblocante centrale. La blocarea receptorilor,
sistemul se adaptează brusc compensator prin creșterea numărului de receptori. La intreruperea bruscă,
agonistul fiziologic va influenta asupra sistemului receptor sensibilizant cu dezvoltarea efectelor exagerate.
Revenirea bolii tratate cu manifestarea exagerată a simptomelor.
Sindromul de retragere – se declanșează la intreruperea bruscă a unui tratament cu agoniști
farmacologici dintr-un sistem modulator sau inhibitor: opioide de tip morfină, barbiturice, benzodiazepine.
Mecanism hetero „up-regulation” caracterizat prin deprimarea eliberării mediatorul chimic la nivelul
 heterosinapsinei unui sistem activator cuplat (sistemul adrenergic cu cel opioid). Compensator, crește
numărul de receptori, iar la suspendarea agonistului farmacologic – mediatorul sistemului sistemului
activator (Noradr.) va fi eliberat normal și va excita receptorii sensibilizanti cu efecte majore. Simptome
psihice și somatice opuse sau complementare aciunilor farmacodinamice ale medicamentului. Ele
reprezintă o manifestare a hiperfuncției unui sistem activator modulat de sistemul in care activator
modulat de sistemul in care a activat preparatul supendat. Sindromul poate varia după simptomatologie,
intensitate și durată in functie de grupă.
Tahifilaxia – toleranta dobândită acută.
-Se instalează repede;
- este reversibilă;
- poate merge până la disparitia efectului
- de scurtă durată dupa suspendarea medicamentului;
- mecanismul de instalare se datorează: desensibilizării receptorilor, saturării sau epuizării unor receptori
sau factori intermediari.
Sensibilizarea – multe medicamente formează complexe cu poteinele plasmatice, care in anumite
condiţii se reorganizează şi îşi asumă proprietăţi antigenice. Acest mecansm include formarea anticorpilor
cu sensibilizarea organismului. Ca rezultat la administrarea repetată a medicamentelor apar reacţii alergice
uneori desul de periculoase. Reacţii alergice mai des apar la administrarea repetată a penicilnelor,
procainei, sulfanilamidelor, vitaminelor hidrosolubile.

13.Farmacodinamia. Factorii care influenţează asupra farmacodinamiei medicamentului. Acţiunea farmacodinam-

ică primară a medicamentelor. Efectul farmacologic global. Noţiune despre receptori. Interacţiunea medica-
mentelor cu receptorii. Tipurile şi subtipurile de receptori. Mecanismele tipice de acţiune ale medicamentelor
(mimetic, litic şi alosteric). Tipurile de acţiune a medicamentelor: acţiune locală (topică) şi sistemică (resorbtivă),
directă şi indirectă (reflectorie), principală şi secundară, selectivă şi neselectivă, reversibilă şi ireversibilă a medica-
mentelor. ++ Modificarea structurii funcţionale a macromoleculelor de ADN, ARN, permeabilităţii membranelor şi
activităţii enzimelor ca mecanisme tipice de acţiune a medicamentelor.++Noțiunea de placebo.
Farmacodinamia – este o ramură a farmacologiei generale care studiază locul de acţiune a medicamentelor, mecanismul
lor de acţiune şi efectele farmacologice.

Factorii ce influenţează asupra proceselor farmacodinamice ale substanţelor medicamentoase sunt divizaţi în:

- dependenţi de proprietăţile substanţelor medicamentoase (structura chimică, proprietăţile fizico-chimice, doză şi concen-
traţia substanţelor medicamentoase);

- dependenţi de forma medicamentoasă şi particularităţile tehnologice de preparare a ei;

- dependenţi de starea organismului şi particularităţile individuale a lui (vârstă, gen, factorii genetici, tip constituţional, tip
de alimentare e.t.c.);

- dependenţi de regimul de dozare (administrarea repetată, utilizarea asociată) a substanţelor medicamentoase şi condiţi-
ile de utilizare a lor (ritmurile diurne, starea mediului ambian: temperatura aerului, presiunea atmosferică, starea ecologică
şi epidemiologică a teritoriului, anotimpul la moment).

Acţiunea farmacodinamică primară a medicamentelor. Interactiunea initiala la nivel molecular, de ordin chimic, fizico-
chimic sau biochimic dintre moleculele de medicament si moleculele componente ale materiei vii.

Efectul farmacologic global. Rezultatul complexului de reactii declansate in organism de actiunea primara, al reflectarii
acesteia intr-o forma integrala la nivelul sistemelor( rs organismului la medicament) FD=M+R=MR+Ef

Interacţiunile substanţă+receptor
 Penrtu ca substanţa să acţioneze asupra receptorului, ea trebuie să se lege cu receptorul. În rezultat se formează com -
plexul «substanţă-receptor». Formarea complexul «substanţă-receptor» se realizează pe baza legăturilor intermoleculare.
Există câteva tipuri de aceste legături:
Ø Legături covalente – сel mai dur tip de legături intermoleculare. Ele se formează între doi atomi pe baza perechei co-
mune de electroni. Legăturile covalente сel mai des asigură legăturile ireversibie a substanţelor (fenoxibenzamina cu α-
adrenoreceptorii).
Ø Legături ionice – mai puţin dure – apar între grupările cu sarcini diferite (interacţiuni electrostatice).
Ø Ion-dipol şi dipol-dipol legături – după caracter sunt asemănătoare cu legăturile ionice. Moleculele electroneutre ale
substanţelor medicamentoase nimerind în câmpul electrostatic al membranelor celulare sau aflându-se în înconjurate de
ioni sunt implicate în formarea dipolilor induşi.
Ø Legături hidrogenice – sunt legeturi slabe. Atomul de hidrogen este capabil de a se lega cu atomii de oxigen, azot, sulf.
Pentru formarea acestor legături este necesar ca moleculele să se afle la distanţa dintre ele nu mai mare de 0,3 nm.
Ø Legăturile Van-der-vaals – cele mai slabe legaturi. Se formează între orice doi atomi, dacă ei se află la o distanţă nu mai
mare de 0,2 nm. La mărirea distanţei aceste legături se slăbesc.
Ø Legăturile hidrofobe – se formează la interacţiunea moleculelor nepolare aflate în mediul hidric. **Pentru caracterizarea
legăturilor«substanţă-receptor» se utilizează termenul de afinitate.
Afinitate (din lat. Affinis – înrudit) – se defineşte ca capacitatea substanţei de a se lega cu receptorul, în rezultatul căreia se
formează complexul «substanţă-receptor». În afară de aceasta, termenul de afinitate se itilizează pentru a caracteriza duri-
tatea legăturilor substanţelor cu receptorii (durata de existenţă a complexului «substanţăreceptor»). Măsura cantitativă a
afinităţii este consanta de disociere (Kd). Constanta de disociere este egală cu concentraţia substanţei, în prezenţa cărei ju-
mate de receptori din sistemul dat sunt legaţi cu substanţa. Se exprimă în moli/l (M). Între afinitate şi constanta de dis-
ociere există o relaţie invers proporţională: cu cât Kd este mai mică cu atât afinitate este mai mare. De exemplu: dacă Kd
substanţei A = 10-3M, iar Kd substanţei B= 10-10M, atunci afinitatea substanţei B este mai mare ca afinitatea substanţei A.

Receptorii - sunt macromolecule funcţional active, capabile să se unească cu substanţele (liganzi) iniţiind reacţii biochim-
ice în lanţ în rezultatul cărora apar anumite efecte farmacologie.
În calitate de liganzi pot fi: neuromediatorii, hormonii, unele substanţe biologic active endogene şi exogene şi substanţele
medicamentoase. Receptorii interacţionează numai cu anumite substanţe (substanţe care au anumite structuri chimice). Ei
posedă o anumită selectivitate faţă de ele, deaceia sunt numiţi receptori specifici.
* Receptorii, după localizarea lor la nivel celular se divizează în:
- membranari;
- citoplasmatici;
- nucleari.
* În dependenţă de sistemele ce sunt reglate, receptorii se divizează în:
- receptorii ce efectuează controlui direct al funcţiilor enzimelor efectoare;
- receptori ce efectuează controlul direct asupra funcţiilor canalelor ionice;
- receptori cuplaţi cu G-proteinele;
- receptori ce reglează mecanismele de transcriere a acizilor nucleici (ADN).
Tipurile şi subtipurile de receptori.
Tipuri-dupa agonistul endogen, fiziologic, specific(mediatorul chimic) (M,N,D,alfa,beta,5-HT, H)
Subtipuri – dupa substantele exogene, agoniste si antagoniste, elective (M1,M5, N1,N2, D1-D5,H1 H2) Mecanismele tipice
de acţiune ale medicamentelor (mimetic, litic şi alosteric).
Interactiunea alosterica cu receptorii nu provoacă”efect”.Insa are loc modularea actiunii mediatorului de baza, care se
poate amplifica, cat si diminua. Crearea de astfel de substante deschide noi posibilitati in reglarea functiilor SNC. Particular-
itatea neuromediatorilor de tip alosteric se reduce la faptul ca ei nu exercita actiune directa asupra transmisiei mediatoare
de baza, ci doar o modifica in directia necesara. Medicamentele mimetice sunt agonisti(stimuleaza) ai receptorilor, iar cele
litice antagoniste(blocheaza) a receptorilor.
Tipurile de acţine a substanţelor medicamentoase.
Se deosebesc următoarele tipuri de acţiune ale substanţelor medicamentoase: locală (topică), rezorbtivă (sistemică), di-
rectă, indirectă, reflectorie, acţiunea de bază, acţiuni adverse e.t.c.
Acţiunea locală (topică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase în locul administrării lor (de obicei acestea sunt
pielea sau mucoasele). De exemplu: anestezicele locale.
Acţiunea rezorbtivă (sistemică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase care se manifestă după absorbţia lor în cir-
cuitul sistemic şi distribuţia lor la locul de acţiune. De exemplu: remediile antihipertensive (inhibitorii receptorilor angioten-
zinici).
Acţiunea reflectorie – se manifestă în urma stimulării terminaţinilor nervoase ale pielii sau mucoaselor (extero- sau in-
teroreceptorilor) după care au loс reacţii reflectorii din partea organelor localizate la distanţă de contactul substanţelor cu
receptorii sensibili. Exemplu: stimularea chimoreceptorilor globulului carotidian şi excitarea reflectorie a centrului respira-
tor din SNC de către lobelină sau cititon. Acţiunea directă (primară) – este acţiune asubstanţelor medicamentoase direct
asupra ţesuturilor şi celulelor unor organe (cord, vase, intestin e.t.c.). De exemplu: glicozidele cardiotonice, acţionând di-
rect asupra cardiomiocitelor – provoacă majorarea forţei de contracţie a miocardului, în acelaş moment ele intensifică di-
ureza ca rezultat al mării debitului cardiac şi ameliorării hemodinamicii. Acest tip acţiune, prin care substanţele medica-
mentoase modifică funcţa unor organe, acţionând asupra altora, se numeşte acţiune indirectă (secundară).
Acțiunea de bază – este acţiunea substanţelor medicamentoase preconizată pentru obţinerea efectului aşteptat în trata-
mentul unei afecţiuni date. De exemplu: fenitoina cu acţiune anticonvulsivantă şi antiaritmică. În tratamentul epilepsiei
efectul aşteptat de la fenioină este anticonvulsivant, iar în tratamentul aritmiilor cardiace – este antiaritmic, care a fost
provocat de supradozarea glicozidelor cardiotonice.
Toate celelalte acţiuni ale substanţelor medicamentoase, care apar la administrarea lor în doze terapeutice, paralel cu сel
de bază sunt apreciate ca acţiuni adverse. Aceste acţiuni des sunt nocive. De exemplu: acidul acetilsalicilic poate provoca
apariţia ulcerelor gastrice sau duodenale, antibioticele aminoglicozidice – ootoxicitate. Efectele negative, deseori sunt
cauza limitării utilizării acestor medicamente sau excluderea lor din lista substanţelor medicamentoase.
Acţiune selectivă – acţiunea substanţelor medicamentoase este direcţionată preponderent asupra unui organ sau factor
etiologic din patogenia unei maladii. De exemplu: oxitocina care î-si manifestă acţiunea asupra miometrului uterin, sau an-
timicoticele cu acţiune selectiva asupra unor specii de fungi patogeni. Acţiune centrală – apare în rezultatul acţiunei sub-
stanţelor medicamentoase direct asupra sistemului nervos central. Acţiunea centrală este caracteristică pentru substanţele
medicamentoase care penetrează bariera hematoencefalică. De exemplu: remediile hipnotice, nootrope, anxiolitice (tran-
chilizante) e.t.c.
Acţiune periferică – este cauzată de acţiunea substanţelor medicamentoase asupra compartimentelor sistemului nervos
periferic sau asupra unor ţesuturi. De exemplu: miorelaxantele periferice, vasodilatatoarele periferice e.t.c.
Acţiune reversibilă – este caracterizată prin restabilirea funcţiilor ţesuturilor sau organelor după desfacerea legăturilor din-
tre receptori şi substanţele medicamentoase. Această acţiune este carateristică pentru majoritatea substanţelor medica-
mentoase.
Acţiune ireversibilă – apare ca rezultat al legăturilor covalente dintre substanţele medicamentoase cu receptorii specifici.
Sunt specifice pentru unele substanţe citostatice utilizate în tratamentul cancerului, sau acidului acetilsalicilic la interacţi-
unea lui cu ciclooxigenazele trombocitelor – se instalează efectul antiagregant.

++ Modificarea structurii funcţionale a macromoleculelor de ADN, ARN, permeabilităţii membranelor şi activităţii enz-
imelor ca mecanisme tipice de acţiune a medicamentelor.(asta am găsit, Farmacologie, Ghicavîi, Bacinschi, Gușuilă,
pag.35)
Mecanismele acțiunii farmacodinamice: nespecifice și specifice.
NESPECIFICE:
*Fizice și biofizice:
-absorbția
-osmoza
-precipitarea proteinelor membranare și citoplasmatice
-modificarea polarizării de rapaus a membrane
-modificarea permeabilitații membranare.
*Chimice:
-neutralizarea
-formarea de chelați
-reacții de tampon.
SPECIFICE(biochimice):
*Directe:
-asupra farmaco-receptorilor celulari;
*Indirecte:
-asupara enzimelor membranare, citoplasmatice și nucleare;
-asupra mediatorilor sinaptici și extrasinaotici(autacoide)
-asupra mesagerilor celulari secundari(AMPc, GMPc, Ca++, IP3, ect.)
-asupra mesageri genetici (AND,ARN)
-asupra altor substrate (vitamin, metaboliți, radicali liberi ai oxigenului).
Mecanismele acțiunii farmacodinamice:
Nespecifice(fizice, chimice, biofizice):
-acțiune farmacodinamică nespecifică
-nu are loc fixarea cu un substrat receptor
-acționează în baza unor proprietăți fizico-chimice commune, deși poate să difere după structură(nu au o grupă structural
specifică)
-acțiunea se manifestă, de regulă, la doze relative mari.
Specifice(biochimice):
-acțiune farmacodinamică specifică
-interacționează cu un substrat receptor specific, de regulă, prin grupe structural spedcifice
-acționează ca semnal prin aport de informație
-efectul se manifestă la doze ralativ mici
-substanțele cu structure chimice asemănătoare dezvoltă acțiune farmacodinamică asemănătoare.

POATE ȘI ASTA VA FI DE FOLOS:

1.Acţiunea medicamentelor la nivelul aparatelor şi sistemelor organismului - medicamentele pot acţiona asupra
diferitelor aparate şi sisteme efectoare, precum şi asupra organismului întreg ca sistem biologic. Astfel, ele pot acţiona
asupra sistemului nervos vegetativ, sistemului nervos central, la nivelul autacoizilor, etc.

2.Acţiunea medicamentelor la nivel celular - majoritatea medicamentelor acţionează la nivel celular asupra unor structuri
biologice ţintă. La nivelul membranei celulare medicamentele pot modifica transportul unor ioni, cu fenomene de depo-
larizare şi excitaţie sau hiperpolarizare cu inhibiţie; funcţia unor mecanisme transportoare specifice (de ex. tonicardiacele
inhibă ATP-aza Na+ /K+ -dependentă; omeprazolul inhibă pompa protonică H + /K+ -ATP-aza). La nivelul organitelor pot
acţiona unele antibiotice (cloramfenicol, macrolide) care interferă cu sinteza proteică la nivel ribozomial; corticosteroizii
stabilizează membrana lizozomală, etc. La nivelul nucleului acţionează medicamentele anticanceroase, hormonii steroizi.

3.Acţiunea medicamentelor la nivel molecular - la acest nivel medicamentele pot acţiona specific şi nespecific.
•Mecanismele nespecifice sunt fenomene de tip fizic sau fizico-chimic. Ex.anestezicele generale produc o modificare a
stării coloid-osmotice a membranelor neuronale, cu stabilizare membranară şi inhibiţie. •Mecanismele specifice se real-
izează atunci când medicamentul produce modificări la nivelul unor structuri biologice sau intervine în procese fiziologice.
Ex. influenţarea unor procese biochimice: blocarea unor canale ionice (blocanţii canalelor de calciu); inhibarea sau stimula-
rea activităţii enzimatice (de ex. inhibarea activităţii enzimei de conversie a angiotensinei).
Tot specifică este şi acţiunea la nivelul receptorilor farmacologici sau farmacoreceptorilor. Aceştia sunt macromolecule
proteice care au capacitatea de a recunoaşte şi lega specific molecule mici (mediatori, medicamente), formând complexe,
care comandă acţiuni biologice. Substanţele medicamentoase care stimulează receptorii se numesc agonişti, iar cele care
blochează receptorii se numesc antagonişti.

Efectul placebo (el face parte din factorii care influenţează relaţia doză-efect )
Placebo este un termen din limba latină, care tradus înseamnă „eu voi place”. Reprezintă un efect favorabil, de natură psi -
hologică, a unei substanţe sau procedeu terapeutic, fără a avea legătură cu proprietăţile farmacodinamice ale substanţei
sau procedeului folosit. În farmacologie prin placebo se înţelege efectul unui medicament aparent, lipsit de substanţă
medicamentoasă, dar cu formă identică cu a unui preparat medicamentos. Se consideră că cca 35% din populaţie sunt
placebo reactivi şi un asemenea medicament aparent poate influenţa la acest segment din populaţie un proces patologic.
Mecanismul - eliberarea de endorfine din nevrax, fenomene de ordin psihologic, autosugestia, experienţa trecută, reflexele
condiţionate. Prezintă efect placebo antialgicele, anxioliticele, sedativele. Fenomenele organice severe, ex.metastazele sau
osteoporoza nu suferă influenţe placebo. Importanţă - în cadrul psihoterapiei, permiţând utilizarea unor doze mai mici din
medicamentele active şi reducerea reacţiilor adverse, precum şi în studiile clinice de evaluare a unui nou medicament,
când trebuie întotdeauna să existe un lot martor sau control tratat cu placebo, iar efectul obţinut după placebo se scade
din efectul substanţei de cercetat.