CAPITOLUL III

MODALITĂȚI DE ABORDARE A
ÎNTREPRINDERII

Nevoile legate de studierea elementelor ale unui fenomen, obiect sau

proces și analiza legăturilor dintre elemente impun abordarea printr-o
anumită modalitate. În general, în scopul analizei și cercetării întreprinderii,
se utilizează două modalități: abordarea funcțională și abordarea sistemică.

3.1. Abordarea funcțională a întreprinderii

Potrivit abordării funcționale întreprinderea este un organism autonom
cu funcții multiple și interdependente. De calitatea funcțiilor sale și de
sinergia lor depinde realizarea obiectivelor economice și comerciale ale
întreprinderii. Pentru a înțelege abordarea funcțională a întreprinderii poate fi
utilizată metafora biologică. Întreprinderea poate fi asemănată cu corpul
uman. Acesta din urmă are un o serie de organe, fiecare având o misiune
specifică. În plus, funcționarea optimă a organismului uman necesită o
regrupare a efectelor singulare ale tuturor acestor organe (coordonarea
necesară între toate funcțiile). În absența unei interacțiuni dinamice între
organe, corpul uman nu poate funcționa. La fel funcțiunile unei întreprinderi
trebuie interconexate pentru a asigura desfășurarea activităților întreprinderii
în condiții optime. De asemenea, se poate remarca faptul că toate corpurile au
un scop comun: supraviețuirea individului (în mod similar întreprinderea are
ca scop performanța în vederea supraviețuirii și dezvoltării).
Întreprinderea concepe funcțiunile sale în ghidându-se după
obiectivele și prioritățile de acțiune, dar și în funcție mijloacele sale, piața sa
și mediul său. Nu există un model unic de decupare funcțională a
întreprinderii care să fie aplicat în mod universal, indiferent de tipul de
afacere. Cu toate acestea, dincolo de diversitatea companiilor și viziunea
liderilor lor, următoarele funcțiuni sunt cel mai des întâlnite în practică:
a) de resurse umane;
b) comercială;
c) de producție;
d) cercetare-dezvoltare;
e) financiar-contabilă.
Funcțiunea de resurse umane. Considerată una dintre funcțiile
esențiale ale întreprinderii, funcțiunea de resurse umane sprijină gestionarea
capitalului uman al întreprinderii. Factorul uman este în prezent un element-
cheie în ecuația de competitivitate a întreprinderii. În cadrul piețelor din ce

79
în ce mai concurențiale, întreprinderile se disting prin abilitățile și
competențele pe care le dețin resursele umane ale acestora. Funcțiunea de
resurse umane este organizată în jurul a trei domenii cheie: recrutarea,
selecția și angajarea personalului, dezvoltarea resurselor umane și păstrarea
capitalului uman.
În primul rând, recrutarea, selecția și angajarea personalului pornește
de la planificarea nevoilor reale ale întreprinderii în ceea ce privește
personalul și competențele necesare. Acest lucru necesită o reflecție
profundă cu privire la progresul activităților și al afacerilor întreprinderii,
precum și asupra structurii calificărilor și competențelor pe care aceasta le
deține în prezent. O politică de succes în domeniul recrutării, selecției și
angajării personalului trebuie să ia în considerare necesitățile întreprinderii,
constrângerile bugetare și competențele cerute și oferite.
În al doilea rând, activitatea de dezvoltare a resurselor umane
presupune dezvoltarea abilităților, deprinderilor și competențelor
profesionale ale angajaților. Pentru a face acest lucru, managerii de resurse
umane au la dispoziție o varietate de practici și proceduri, cum ar fi
formarea profesională, managementul carierei sau evaluarea angajaților pe
baza performanțelor și competențelor. Achiziția unui capital uman valoros
nu este întotdeauna suficientă pentru a dobândi un avantaj competitiv. Este
necesară dezvoltarea resurselor umane prin formarea de abilități specifice
pentru a spori capacitatea lor, pentru a crea noi cunoștințe și pentru a stimula
inovarea.
De asemenea, managerii de resurse umane trebuie să pună în aplicare
practici care vizează retenția celor mai buni angajați pentru a preveni
plecarea lor la concurență. Pentru a face acest lucru trebuie să proiecteze
programe de acțiune pentru a îmbunătăți motivația angajaților și satisfacția
la locul de muncă.
Funcțiunea comercială cuprinde ansamblul activităților menite să
concureze la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor
întreprinderii cu mediul ambiant, în vederea identificării consumatorilor și
utilizatorilor produselor și serviciilor oferite de întreprindere și asigurării
resurselor materiale necesare fabricării produselor sau prestării serviciilor.
Cuprinde trei activități: marketingul, aprovizionarea, vânzarea.
Marketingul are drept scop descoperirea necesităților consumatorilor
în vederea orientării producției spre satisfacerea acestor necesități
Aprovizionarea vizează să asigure în mod complet, complex și la timp
resursele materiale necesare desfășurării neîntrerupte și în bune condiții a
procesului de producție. Vânzarea se referă la livrarea produselor și
serviciilor prin care se asigură trecerea acestora din sfera producției în sfera
circulației.

80
 Teoreticienii și practicienii sunt de acord că o întreprindere de succes
este o întreprindere care știe cum să-și vândă produsele și serviciile, pentru a
construi loialitatea în rândul clienților și reputația pe piață. Anticiparea
nevoilor clienților pentru a răspunde mai bine și mai rapid la așteptările lor,
asigurarea în același timp a mobilizării vânzătorilor sunt obiective cheie ale
funcțiunii comerciale.
Funcțiunea de producție. Funcția de producție asigură producția de
bunuri sau servicii în ținând cont de o serie de constrângeri. Aceste
constrângeri vizează în principal: calitatea produsului sau serviciului,
bugetul de producție, costurile de producție și timpul de fabricație.
Managerul de producție gestionează, supraveghează și coordonează
atelierele, secțiile, echipamentele, locurile de producție. Funcția de
producție are ca scop dezvoltarea și implementarea de studii și proiecte de
producție, alegerea echipamentului corect și luarea tuturor măsurilor
necesare pentru a produce în cele mai bune condiții de preț, calitate și timp.
Odată cu apariția mecanizării, robotizării și automatizării, mașinile tind să
înlocuiască angajații în cadrul lanțurilor de producție.
Funcțiunea financiar-contabilă. Asigurarea echilibrului financiar
este scopul principal al funcțiunii financiare a întreprinderii. Managerul
financiar al întreprinderii trebuie să rezolve dificultățile asociate
posibilităților de finanțare a ciclului de exploatare și a investițiilor
întreprinderii, pentru a menține stabilitatea și securitatea financiară a
întreprinderii. Ei trebuie să găsească răspunsuri adecvate la o serie de
întrebări:
a) cum se evaluează și se previzionează nevoile de finanțare?
b) unde se pot găsi resursele necesare pentru a acoperi aceste nevoi?
La ce preț?
c) cum se asigură fondurile disponibile pentru a optimiza structura
capitalului întreprinderii și pentru a se asigura echilibrul?
d) cum se utilizează cel mai bine fondurile investite?
e) care sunt provocările financiare actuale și modalitățile de a le
aborda?
f) instrumente de măsurare a performanței financiare sunt relevante
sau ar trebui regândite?
Tot în cadrul funcției financiar-contabile sunt integrate și activitățile
de contabilitate. Astfel, funcția financiar-contabilă este responsabilă pentru
asigurarea disponibilității resurselor financiare necesare pentru funcționarea
societății, pentru dezvoltarea acestora și controlul lor în vederea asigurării
eficienței activităților.
Funcțiunea de cercetare-dezvoltare. Competiția crescândă,
accelerarea progresului tehnologic și inovațiile în management și tehnologie
au făcut din cercetare și dezvoltare o problemă centrală pentru o

81
întreprindere. Cercetarea și dezvoltarea de noi instrumente, tehnici și
procese sprijină crearea unei producții de nișă cu caracter unicat oferind un
avantaj comparativ. Prin îmbogățirea continuă a capitalului de cunoștințe,
dezvoltarea aptitudinilor individuale și prin schimbul de practici și
experiență, întreprinderea este capabilă să identifice și să ia cele mai bune
măsuri pentru a asigura creșterea sa sustenabilă. Funcțiunea de cercetare
dezvoltare necesită experți cu înaltă calificare, echipamente sofisticate și
bugete substanțiale. Uneori doar companiile mari (de exemplu,
multinaționalele) pot finanța astfel de departamente. Cu toate acestea chiar
și întreprinderile mijlocii, în ciuda resursele limitate, sunt inexorabil forțate
să înființeze departamente de cercetare și dezvoltare.
Întreprinderile trebuie să creeze mecanisme de coordonare între
diferitele funcțiuni pentru a își atinge obiectivele în condiții de maximă
eficiență. În absența unor legături organice între departamentele în care sunt
localizate diferitele funcții ale întreprinderii conflictele pot apărea în orice
moment. Astfel de tensiuni sunt, în general, explicate prin lipsa unor
mecanisme de coordonare.
În ultimele decenii, globalizarea economică a avut un efect
semnificativ asupra numărului și natura funcțiilor îndeplinite de către
întreprindere. De fapt, având în vedere efectele combinate ale
constrângerilor bugetare și imperativele de flexibilitate (adaptabilitate și
capacitatea de reacție a organizației), tendința actuală este de a externaliza
unele funcțiuni considerate ca fiind secundare, în scopul de a menține în
cadrul întreprinderii ceea ce constituie nucleul afacerii, acesta fiind
principala sa sursă de avantaj competitiv. Astfel, funcțiile secundare sunt
încredințate unor furnizori externi specializați. Prin acest proces de
externalizare, întreprinderile doresc reducerea costurilor, pentru a se putea
concentra exclusiv pe obiectivele de bază ale întreprinderii.

3.2. Abordarea sistemică a întreprinderii

Abordarea sistemică reprezintă o modalitate de descompunere a unei
mulțimi într-o serie de elemente cu scopul analizei modului cum se
intercondiționează în timp și în spațiu. Utilizarea conceptului de sistem
poate fi explicată în mare parte de complexitatea crescândă a fenomenelor
economice, sociologice (stil de viață în schimbare, fenomenul de globalizare
etc) și multiplicarea interacțiunilor dintre aceste fenomene diferite.
Abordările tradiționale s-au dovedit insuficiente pentru a controla această
dublă evoluție. A devenit necesară în vederea construirii unei noi abordări
științifice, care permite o viziune mai globală a fenomenelor (analiza
sistemică a întreprinderii).
Un sistem este un ansamblu de elemente interconectate printr-o serie
de relații. Sistemul este un instrument de modelare pentru reprezentarea și
82
analiza elementelor complexe caracterizate prin numărul lor mare și printr-o
rețea de relații complexe. Conceptul de sistem nu este, de fapt inovator în
sine. Biologia și științele mediului au fost primele care au făcut referire la
acesta. Aplicarea acestei viziuni în explicarea funcționării întreprinderilor
într-un mod mai complex.
Un sistem este caracterizat prin următoarele aspecte:
- diferitele componente (caracterizate prin o mare diversitate și
complexitate mare). Acestea pot fi active corporale (clădiri, utilaje, materii
prime), active necorporale (fondul comercial, patente, informații), factorul
uman (angajații) sau elemente financiare (de capital)
- limitele care îl separă de mediul ambiant;
- o rețea de interacțiuni care permite schimbul de bani sau informații și
contribuie la reglarea sistemului. Există două tipuri de interacțiune: relațiile
interne ce se stabilesc în cadrul întreprinderii, relații externe ce asigură
legăturile cu mediul ambiant;
- starea sistemului, adică toate valorile pe care le iau la un moment dat
variabilele sistemului adică elementele sale componente;
- diversitatea sa, datorată existenței unei serii de stări posibile ale
sistemului;
- scopul, sistemul fiind organizat în jurul unuia sau mai multor
obiective (care pot varia în funcție de situație).
Datorită caracteristicilor sale și ale mediului ambiant în care își
desfășoară activitatea întreprinderea poate fi asociată cu:
a) un sistem organizat (întreprinderea are o structură),
b) un sistem dinamic (întreprinderea este în continuă schimbare),
c) un sistem cu finalitate (întreprinderea presupune existența unor
obiective),
d) un sistem deschis (întreprinderea este legată de mediul în care
acționează)
e) un sistem auto-reglabil (întreprinderea se adaptează în mod
constant pentru a își îndeplini obiectivele).
Orice sistem este alcătuit dintr-un ansamblu de subsisteme.
Identificarea lor se realizează folosind anumite criterii de descompunere a
sistemului. În practică se utilizează frecvent următoarele descompuneri ale
întreprinderii pe subsisteme:
a) o descompunere bazată pe criteriul funcțional, conduce la
împărțirea sistemului întreprindere în:
- subsistemul de producție;
- subsistemul comercial;
- subsistemul resurselor umane;
- subsistemul financiar contabil;
- subsistemul cercetării-dezvoltării.

83
 b) după tipurile de fluxuri pot fi identificate următoarele subsisteme:
- subsistemul fizic care administrează fluxurile reale;
- subsistemul financiar care administrează fluxurile de capitaluri;
-subsistemul de comunicație care administrează fluxurile
informaționale;
c) o descompunere a întreprinderii din punctul de vedere al
managementului ne permite să identificăm:
- subsistemul informațional (ansamblul mijloacelor și procedurilor
destinate redării relației întreprinderii cu mediul înconjurător);
- subsistemul decizional (ansamblul tuturor elementelor care intervin
în procesul de decizie);
- subsistemul operațional (alcătuit la rândul său din subsistemul de
producție, subsistemul financiar, subsistemul de gestiune a
personalului etc.).
Fiecare subsistem poate, la rândul său, să fie descompus în subsisteme
de rang inferior, rezultând o infinitate de variante sau combinații.
Subsistemul operațional (denumit și subsistemul de producție sau
tehnologic sau fizic) reprezintă baza oricărei organizații, deoarece el este cel
care realizează operațiunile de prelucrare pentru a atinge obiectivele
selectate.
Subsistemul decizional (denumit și subsistemul de management sau de
conducere sau de control sau de decizie) se află în fruntea oricărei
întreprinderi, deoarece el este cel care controlează sistemul operațional,
pentru că este cel care stabilește obiective și ia decizii.
Subsistemul informațional este poziționat loc între celelalte două.
Acesta oferă informațiile necesare pentru activitățile operaționale și de
gestiune. Informațiile reprezintă materia primă ce stă la baza adoptării
deciziilor.
Analizând interacțiunile dintre sisteme se poate afirma că în prim plan
se află sistemul operațional. Organizația poate fi reprezentată sub forma
unei plante. Ea funcționează prelucrând materia primă și energia pentru a
oferi un produs final, în același mod în care planta utilizează mineralele din
sol și energia solară pentru a produce fructe și noi semințe.
Orice organizație este condusă de o echipă de management. Misiunea
subsistemului decizional direcție este de a conduce organizația spre
îndeplinirea obiectivelor stabilite de aceasta, și să verifice dacă aceste
obiective au fost atinse. Subsistemul decizional asigură monitorizarea
continuă a modului în care funcționează sistemul întreprindere, și
gestionează orice modificări (recrutarea de personal, investiții, noile
evoluții, etc) ale subsistemului operațional. Se poate spune că paralel cu
fluxurile fizice, reale există și un flux de decizie. Acest flux corespunde

84
deciziilor luate de conducerea întreprinderii, astfel încât aceasta să
funcționeze în cele mai bune condiții și să își atingă obiectivele sale. În cele
din urmă, orice organizație este supusă unor constrângeri externe și interne
care limitează acțiunea sa și împiedică o mișcare independentă.

Constrângeri Constrângeri

Flux de decizii
Subsistemul
decizional

Flux de informații

Subsistemul
informațional

Fluxuri reale
Subsistemul
operațional

Figura 3.1. Subsistemele sistemului întreprindere

Subsistemul informațional se ocupă de colectarea de informații,

stocarea, prelucrarea și transmiterea lor între subsistemul operațional și
subsistemul decizional. În cadrul subsistemului decizional informațiile stau
la baza luării deciziilor, în timp ce în subsistemul operațional aceste
informații permit acestuia să funcționeze. Fiecare sarcină necesită informații
cu privire la fluxul fizic, real pentru a fi realizată. În general, această
informație este foarte detaliată, se referă doar o mică parte a activității
întreprinderii și privește aspecte din prezent.
Deciziile luate de subsistemul decizional sunt optime dacă au la bază
informații corecte și furnizate în mod constant asupra ceea ce se întâmplă în
cadrul subsistemului operațional. Această informație tinde să fie foarte
sintetică, vizează o mare parte a activității întreprinderii (dacă nu chiar
întreaga activitate) și privește aspecte din prezent, dar și din viitor, pentru a
putea sta la baza previziunilor.

85
 Sarcina principală a sistemului informațional este de a oferi un flux de
informații care pe de o parte, reflectă cât mai mult posibil fluxul fizic, și
oferă, de asemenea elementele necesare subsistemului operațional pentru
funcționarea curentă și elementele necesare sistemul decizional pentru
adoptarea unor decizii corectă. Astfel, fluxul de informații este o imagine a
fluxului fizic. El reprezintă într-o formă mai mult sau mai puțin simplificată,
toate evenimentele din subsistemul operațional și toate informațiile utilizate
pentru a procesa evenimentele în subsistemul decizional. Această imagine
este doar o simplificare a realității, referindu-se numai la aspectele relevante
care afectează funcționarea organizației.
Analiza sistemică a întreprinderii are trei avantaje. Aceasta oferă în
primul rând o nouă reprezentare a întreprinderii prin definirea acesteia ca o
organizație ierarhizată a unor sisteme și subsisteme. Permite studierea și
simularea consecințelor unei decizii sau unui program strategic. Ajută la
identificarea măsurilor de îmbunătățire a funcționării sistemului de
întreprindere. Abordarea sistemică a întreprinderii generează perspective
noi în ceea ce privește cultura întreprinderii. Această abordare încurajează o
nouă viziune asupra problemelor ce apar în cursul desfășurării activității
întreprinderii și schimbă modul in care oamenii să învață unii de la alții.
Abordarea sistemică ajută la rezolvarea unor probleme organizatorice, cum
ar fi fragmentarea și insularizarea întreprinderii și implicit nivelurile scăzute
de schimburi de informații între componentele întreprinderii (între
departamente).

86