LICEUL TEHNOLOGIC “VINTILĂ BRĂTIANU”

DRAGOMIREȘTI –VALE
Judeţul Ilfov

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A ÎNTREPRINDERII

CALIFICAREA COMPETENȚELOR PROFESIONALE

NIVEL 4

Îndrumător proiect: Candidat:

Nițu Marilena Cristina Dragomir Ion

Iunie 2021

Tehnician în activități economice

 CUPRINS
ARGUMENT.............................................................................................................................................................. 3
CAPITOLUL I STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU DIFERITE POZITII ÎN
STRUCTURAORGANIZATORICĂ........................................................................................................................4
1.1. Postul.................................................................................................................................................................6
1.2. Funcția..............................................................................................................................................................7
1.3. Ccomportimentul și agentul economic...........................................................................................................8
CAPITOLUL II STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA RESURSELOR NECESARE PENTRU
REALIZAREA ACTIVITĂȚII...............................................................................................................................11
2.1. Stabilirea planului individual și colectiv.......................................................................................................11
2.2. Resurse materiale...........................................................................................................................................12
2.3. Resurse umane...............................................................................................................................................14
2.4. Resurse financiare..........................................................................................................................................16
CONCLUZII.............................................................................................................................................................21
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................................23
ANEXE...................................................................................................................................................................... 24

2
 ARGUMENT
Mi-am ales aceasta temă deoarece organizarea activitații pentru diferite poziții in
structura organizatorică constituie un rol foarte important in funcționarea unei firme.
Organizarea reprezintă un proces esențial al activității într-o întreprindere si
depinde de capacitatea intreprinzătorului de a asigura gruparea proceselor de munca pe
formații de lucru, compartimente pentru simplificarea realizării lor si creșterea eficienței.
Structura organizatorică este o parte a organizării de ansamblu a întreprinderii.
Aceasta din urmă implica o serie de activităţi cum ar fi: elaborarea deciziilor, procesele
comunicaţionale, sistemele de stimulare, etc. acestea combinate pot conduce la nivelul
dorit de profit şi la îndeplinirea misiunii firmei .
Structura organizatorică trebuie să favorizeze realizarea de cât mai multe contacte
cu mediul, să accelereze circulaţia informaţiilor şi procesul de luare a deciziilor, să
asigure desfăşurarea noilor activităţi şi noilor strategii axate pe inovaţii şi progres.
Cea mai bună structură este aceea care face capabilă firma de a interacţiona cu
mediul ei prin canalizarea, dirijarea efectivă şi eficientă a eforturilor oamenilor ei, de
asemenea, a resurselor pentru ca astfel să întâlnească nevoile consumatorilor şi realizarea
obiectivelor ei .
În fapt, între implicaţiile „strict economice” şi cele „strict umane” ale structurii
organizatorice există o legătură organică, ele întrepătrunzându-se şi determinând ceea ce
numim eficienţa social-umană a organizării structurale a organizaţiei.
Structura organizatorică asigură postura sistemului managerial, de raţionalitatea sa
depinzând într-o proporţie apreciabilă conţinutul şi îmbinarea sistemului de obiective,
configuraţia şi funcţionalitatea subsistemelor informaţional şi decizional, gama metodelor
şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de
folosire a resurselor, condiţiile de vânzare a produselor şi, implicit, volumul cheltuielilor,
mărimea profitului etc. Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material,
financiar, uman de care aceasta dispune la un anumit moment .
Organizarea şi funcţionarea firmei este orientată spre realizarea obiectivelor sale, în
sensul că fiecare componentă organizatorică sau acţiune trebuie să corespundă unor
cerinţe clar definite, rezultate din obiectivele acesteia.
O întreprindere este o colectivitate umană legal constituită în vederea cooperării
pentru realizarea în comun a unor produse, servicii sau lucrări destinate vânzării la un
preţ care să acopere cheltuielile şi să aducă profit.
Lucrarea este structură pe doua capitole. In primul capitol al lucrării scot in
evidență stabilirea obiectivelor pentru diferite poziții in structura organizatorică vorbesc
depre post, funcție , compartimente si agentul economic iar in cel de-al doilea capitol al
lucrării despre stabilirea planului unei întreprinderii si alocarea de resurse necesare
desfășurării activității. Cele mai importante resurse in realizarea activitățtii unei firme
sunt resurse materiale, resurse umane si resursele financiare.
Organizarea firmei consta în stabilirea si delimitarea proceselor de muncă fizică și
intelectuală, a componentelor acestora, precum si gruparea lor pe posturi, compartimente,
formații de munca, corespunzator anumitor criterii manageriale, economice, tehnice si
sociale, în vederea realizării obiectivelor previzionate în cele mai bune conditii.
In concluzie pentru ca o firmă să funcționeze corect trebuie sa aiba o structură
organizatorică bine pusă la punct.

3
 CAPITOLUL I STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU
DIFERITE POZITII ÎN STRUCTURAORGANIZATORICĂ
Întreprinderea îsi desfășoară activitatea într-un anumit cadru organizatoric ce
reprezintă ansamblul de activități dinamice, complexe ce se pot grupa pe anumite
funcțiuni care se condiționeaza reciproc si a carei integrare permite întreprinderii să
reacționeze la solicitările mediului, sa se dezvolte continuu, sa evolueze eficient.
În funcție de conținut, organizarea firmei îmbraca două forme principale:
organizarea procesuala si organizarea structurala.
Organizarea ca functie a managementului cuprinde ansamblul acțiunilor prin care se
constituie sistemul conducător, sistemul condus si sistemul legăturilor dintre acestea.
După domeniul la care se referă deosebim:
- organizarea producției conșine acțiuni referitoare la: definirea structurii de productie,
conceperea si funcționarea sistemului de reparații, a sistemului de transport intern, a celui
de control a calității produselor, alegerea metodelor de îmbinare a factorilor de producție,
etc.
- organizarea muncii ansamblul de acțiuni privind diviziunea muncii pe operații, selecția
personalului, servirea normala a locurilor de munca, stabilirea ritmului normal de munca,
normarea muncii, stimularea eficienta a angajatilor, crearea condițiilor economice ale
muncii.
- organizarea managementului cuprinde în principal acțiuni prin care se constituie
structura organizatorică a conducerii organizației și sistemul informațional al acesteia.
Funcțiunea reprezintă ansamblul activităților omogene desfășurate în cadrul
întreprinderii în vederea obținerii unor obiective parțiale, derivate din obiectivele
generale.
Activitatea reprezintă mulțimea acțiunilor de aceeași natură (tehnică, economică,
comercialî) a caror realizare necesită cunostințe dintr-un domeniu determinat de
specialitate si are ca rezultat îndeplinirea unei parti dintr-o anumita funcțiune.
Pentru o întreprindere modernă se pot defini 5 funcțiuni de baza:
1) Funcțiunea de cercetare-dezvoltare
2) Funcțiunea de producție
3) Funcțiunea comercială
4) Funcțiunea financiar-contabilă
5) Funcțiunea de personal sau de resurse umane
Funcțiunea reprezintă o serie de caracteristici ce îi conferă întreprinderii un rol bine
determinat în ansamblul organelor de conducere si organizare.
În cadrul funcțiunii se suprapun cu activitățile / compartimentele în care se realizează
aceste activități.
Funcţiunea de cercetare –dezvoltare cuprinde ansamblul activităților prin care se
studiază concepte, elaboreaza și realizează cadrul tehnic-tehnologic, organizarea și
economicizarea întreprinderii.
Această funcțiune si cea comercială asigură adaptarea întreprinderii la mediul
economico-social exterior.
Se disting 2 grupe de activitate:
- cercetare stiințifică, inginerie tehnologică, introducerea progresului tehnic

4
- investiții, modernizări si retehnologizări
Funcţiunea de producţie cuprinde o serie de activități referitoare la:
- organizarea de ansamblu a întreprinderilor, secțiilor, atelierelor de produțtie;
- organizarea desfasurării în condiții optime a proceselor de productie auxiliare, de
deservire si conexe
Funcțiunea de productie cuprinde totalitatea activităților legate nemijlocit de realizarea
producției.
Scopul întreprinderii este realizarea de produse conform standardelor de calitate, cu
forta de munca, materii prime, materialele si utilajele, tehnologiile, care se află la
dispozitia firmei.
Odata cu stabilirea producției, a tehnologiilor, utilajelor, utilitătilor, standardelor de
calitate, normelor de consum, se stabilește costul produsului.
Funcţiunea comercială include activități care pot fi grupate în trei categorii si
anume:
- activități de aprovizionare tehnico-materială
- activități de livrare de produse (desfacere)
- activități de marketing
În cadrul activității de aprovizionare sunt incluse acțiuni referitoare la aprovizionarea
firmei cu materii prime, materiale, precum si cele prin care se asigură repartizarea lor în
mod organizat fundamentat stiințific, conform normelor de consum, în cadrul secțiilor,
atelierelor de productie, de baza, de deservire, auxiliare, conexe.
Funcțiunea activității de marketing cuprinde ansamblul acțiunilor de studiere a pieței
interne, a necesităților si comportamentului consumatorilor în scopul stabilirii celor mai
adecvate modalități de orientare a activității firmei si de crestere a volumului vânzărilor.
Funcţiunea financiar-contabilă reprezintă activitatea prin care se asigura obținerea
si utilizarea raționala a mijloacelor financiare necesare desfășuării activităților în
ansamblu ale firmei, evidența valorică a activității comerciale, evaluarea modului de
realizare a rezultatelor economice generale ale firmelor.
Executarea activităților componente ale funcțiunii financiar-contabile se face în mod
activ prin stabilirea cadrului financiar al procesului economic ce se desfasoară în firma și
în mod pasiv prin înregistrarea datelor economice ale tuturor activităților firmei si a
schimbărilor ce se produc în relația cu partenerii de relații economice din afara firmei.
Funcţiunea de personal/resurse uman cuprinde activități prin care se asigură
resursele umane necesare realizării obiectivelor întreprinderii, utilizarea rationala a
acestora, dezvoltarea continua a competentelor personalului, rezolvarea problemelor de
salarizare si sociale.
În practică toate funcțiunile întreprinderii se afla într-o strânsă interdependenta, se
întrepatrund si se completează reciproc, formând sistemul organizării procesuale a
întreprinderii.
Manifestarea corecta a unei funcțiuni determină manifestarea corectă si a celorlate
funcțiuni; după cum apariția unei dereglări într-o funcțiune provoacă perturbații în
celelalte.

5
1.1. Postul
Postul - reprezintă componenta primara a structurii organizatorice si funcționale a
organizației. Pentru individ, postul reprezintă suma activităților pe care acesta trebuie sa
le presteze în coordonate spațiale si de timp determinate.
Prin fisa postului sunt descrise cantitativ si calitativ atribuțiile salariatului, condițiile
de munca, durata activitățlor zilnice, recompensele, etc.
Definirea posturilor reprezintă activitatea de proiectare a obiectivelor, sarcinilor,
competentelor si responsabilităților salariaților care si le vor asuma.
Sarcina proiectării postului revine managerilor organizației, atât la înfiintarea
acesteia, precum si pe toată durata activității.
Procesul de definire/proiectare a posturilor este:
- dinamic, fiind condiționat de realizările organizației, din transformările
tehnologice din domeniu de activitate al organizației, de raportul cerere/oferta de
pe piata forței de muncă si de gradul de scolarizare al populației;
- interactiv
- comunicarea dintre organizație si oficiile pentru forța de munca neocupată este
benefică pentru parțile aflate în proces;
- creșterea gradului de scolarizare determină adoptarea unei politici specifice
privind forta de muncă;
Descrierea posturilor are ca scop stabilirea:
- obiectivelor
- sarcinilor
- competențelor
- responsabilitățile
Proiectarea posturilor si reproiectarea tehnicilor, dintr-o intreprindere, presupune:
- identificarea celor mai importante nevoi ale angajatilor si ale organizației
- inlaturarea tuturor obstacolelor de la locurile de munca ce ar impieta asupra
acestor nevoi
Obiectivele postului reprezintă motivația care a stat la baza înființării lui. Ele sunt
clasificate în functie de:
a) aria de acoperire
- obiective punctuale - sunt proiectate pentru realizarea unor activități de moment care nu
pot fi atinse prin activități desfăsurate în cadrul altor posturi
- obiective limitate – activitățile aferente postului acoperă o secventă bine definită din
domeniul postului
- obiective largi - acoperă o plaja largă a domeniului
b) anvergura temporară
- obiective instantanee - trebuie atinse imediat ce apare oportunitatea
- obiective limitate - obiectivele sunt definite pe durate previzibile de timp
- obiective cvasi-permanente - vizează activitățile de rutină
c) durata de existență estimată
- obiective tactice - vizează realizarea unor activități concrete, planificate a se desfasura
în timp îndelungat
- obiective strategice - de atins pentru momente îndepartate de timp si care vizeaza
dezvoltarea ulterioara a organizației

6
 Sarcinile postului - sunt de regulă concrete, bine definite în timp si spatiu, de cele
mai multe ori repetabile/periodice, pe durata îndelungata de timp. Responsabilitatea
atribuirii cu sarcini a posturilor aparține managerilor departamentelor si organizației.
Acestora le revine rolul de a identifica conexiunile caracteristicile, diferitele obiective si
de a stabili funcțiile posturilor.
Competenăele postului - reprezinta limitele în care salariatul poate lua decizii, poate
desfașura activitatea si în care are atribuții de serviciu. Ele implica urmatoarele aspecte:
autorizare, autoritate profesională si putere de decizie.
Responsabilitate - este caracteristică postului care vizeaza obligatia salariaților sa gireze
pentru calitatea, cantitatea si termenele lucrarilor. Trebuie sa fie corelata cu sarcinile și cu
autoritatea titularului postului.
Concluzionând, la proiectarea posturilor trebuie luate în considerare:
a) variabilele mediului exterior organizației -
caracteristicile mediului economic -cerearea,
respectiv oferta pieței muncii
-gradul de pregatire a populației active si disponibile
-pragul atins de dezvoltare tehnologică în domeniul de activitate al organizației
b) variabilele mediului interior organizatiei
-capacitatea de adaptare la modificările mediului
exterior -politică de dezvoltare a organizației -resursele
organizației
c) caracteristică segmentului activ recrutat de organizație
-pregatirea generală
-pregatirea profesională
-indicatorii motivarii
Definirea posturilor presupune armonizarea caracteristicilor mediului propriu
organizatiei cu cele ale mediului exterior, în conformitate cu obiectivele strategice ale
acesteia.

1.2. Funcția
Funcția se definește prin totalitatea tuturor posturilor care au acelrași sarcini și
atribuții din punct de vedere al naturii complexității lor și care sunt in subordinea unei
persone din structura organizatorică a intreprinderi.
Funcția de conducere se caracterizeaăa prin faptul ca aceste sarcini de coordonare a
activității persoanelor subordonate având astfel un grad mare de responsabilitate și
compentență.
Funcția de conducere implică atribuții de coordonare a activității cum sunt:
organizarea, coordonarea, evaluarea și controlul, adoptarea de decizii etc.
Principalele funcții de conducere din cadrul une intreprinderii sunt :
- manager ( director) general
- manager ( director) adjunct
- manager tehnic, economic si commercial
- contabil- sef
- inginer - sef
- sef de sectie

7
 - sef de serviciu
- maistru
Funcția de execuție cuprinde sarcini de executare a lucrărilor sau de rezolvare a
ă unor probleme fară ca lor sa le revină si sarcini de coordonare.
Funția de execuție se concretizează in obiective individuale precum si in execuția
unor compețente si responsabilități mai reduse.
Practic cei care detin funcții de execuție pun in aplicare deciziile emise de catre cei
care detin funcții de conducere.
Funcțiile de executie de specialitate sunt:
- funcții de executie cu caracter general ( inginer principal, economist principal ,
inginer, economist etc. )
- funcții cu sarcini de revizie contabilă (revizor contabil principal, revizor contabil)
- funcții pentru activitatea de resurse umane ( selectie, evaluare, formare
profesionala etc. )
Ponderea ierarhică se definește prin numarul de persoane conduse in mod direct
de un cadru de conducere. Ținând cont câ activitatea de coordonare presupune stabilirea
unor relații între manager si subordonații pe baza carora se stabilesc acțiuni de realizat
rezultă eficienta activității de conducere este direct influențată de stabilirea unor ponderi
ierahice optime.
Marimea ponderii ierarhice pentru un manager din cadrul unei întreprinderi este
determinate de urmatorii factorii:
- natura activității colectivului subordonat
- gradul de independență a sarcinilor ce revin subordonaților ( executanților)
- nivelul de pregatire profesională si capacitatea organizatorică a managerului si
subordonaților acestuia
- dispersia teritorială a posturilor care intră in subordinea managerului

1.3. Ccomportimentul și agentul economic

Compartimentul este alcătuit din totalitatea persoanelor care sunt subordonate

aceluiași conducător, efectuează munci omogene sau complementare pentru realizarea
unor obiective.
In funcție de obiectivele atribuite deosebim:
- Compartimente operationale - in cadrul lor personalul realizează saricini care
contribuie la obtinerea produselor.ex: serciviciul productie, comercial,
aprovizionare.
- Compartimente funcționale – in cadrul lor personalul de specialitate care prin
analize, studii, recomandări acordă asistență de specialitate (ex: economica,
financiara, organizatorica etc) pregătesc deciziile pentru manager si asigură
schimbul de informații între compartimentele functionale.
In functie de structura interna:
- Compartimente de baza – reprezintă o grupare de persoane asupra carora își
exercită autoritatea un singur sef , subalternii au numai sarcini de executie.

8
 - Compartimente de ansamblu – reprezintă o grupare de persoane din care o parte
pot fi subordonate direct sefului de compartiment, iar o altă parte indirect, prin
intermediul sefului unui compartiment de bază
Dupa natura competentelor:
- Compartimente ierarhice – in cadrul carora managerii dispun de autoritate
ierarhiăa asupra managerilor compartimentelor situate pe o treaptă inferioară, au
dreptul de a da ordine, dispoziții si sa fie informații in legatură cu modul in care
se transpun in practica dispozitiile date.
- Compartimente funcționale – managerii sunt specializati dispun de autoritate
funcțională in raport cu alte compartimente dau indrumări, instrucțiuni etc
- Compartimente de stat major - acordă asistență de specialitate conducerii unității,
elaborand studii, analize, informari etc. care să ajute la pregatirea deciziilor
Formele concrete de organizare a unui compartiment din cadrul unei intreprinderii
sunt:
Biroul se constituie pentru activității omogene, de regulă, ce reclamă o organizare
distinctă, atunci cand volumul de munca necesită un numar de minimum cinci persoane
Serviciul se organizează pentru realizarea unor activități omogene cu un volum
mare de munca sau pentru activiățti complementare care necesită o conducere unitară,
atunci cand volumul de activitate solicita de regula minimum opt persoane. Dacă
serviciul necesită peste zece persoane, atunci se pot organiza birouri in componenta sa
Secția reprezintă o unitate determinantă sub aspect administrativ, in cadrul căreia
se exercită fie un produs sau o parte a acestuia, fie o parte a procesului tehnologic. Pentru
constituirea unei sectii trebui ca volumul de muncă sa necesite un anumit numar de
ateliere de producție sau formatii de lucru.
In funcție de rolul pe care îl au in procesul de producție se deosebesc secții de
baza, auxiliare, de servire si anexe.
Agentul economic reprezintă o persoana sau un grup de persoane care îndeplinesc
funcții bine determinate în viața economica.
Ei sunt entități de natură tehnica, economică, socială, juridică cu existența
patrimonială recunoscută si prin care anumiti subiecti - persoane (indivizi) sau grupuri -
promovează in mod coerent acțiuni ce decurg din propriile interese. Fiecărui subiect ii e
specifică o relație funcționala de tip 'subiect-funcție' intr-un anumit cadru spațio-
temporal, relație prin care acestia intră in dependenta unii cu alții.
Asadar, activitatea economică se desfasoară in cadrul unor entități individualizate,
autonome, care poarta denumirea de agenti economici, intreprindere, firmă, instituție
(deci diferite denumiri, care insă nu se suprapun in totalitate).
In ceea ce priveste funcțiile agentilor economici, ele pot fi definite ca anumite ipostaze in
care ei se află in una din urmatoarele situații : cea de producator, cea de consumator, cea
de intermediari (finantisti – bănci, transporatori, comercianți, etc.).
Dupa funția îndeplinită, agenii economici pot fi clasificati astfel :
- agenti economici producători de bunuri si servicii - firmele
- agenti economici consumatori - gospodarii
-agenti economici financiari – instituții financiare si de credit (banci), unități de
asigurare, trusturi financiare
-administratiile - locale sau centrale - oferă bunuri si servicii de utiliatate
publică (învățământ, sănătate, protecție sociala, etc.)

9
agenti economici externi - diferite firme si reprezentante ale străinilor in țara si ale
rezidenților pe teritoriul altor tari
După gradul de agregare al funcțiilor îndeplinite, pot fi :
-agenti economici primari (elementari) care au funcții precizate, individualizate,
si care prin însumarea lor formează microeconomia societății.
-agenți economici agregați - clase de agenți economici primari (clasa
industriilor pe diferite specializări - textile, constructoare de mașini, industrie navală ;
clasa agricultorilor ; clasa comercianților ; clasa finanțiștilor ; clasa administrațiilor
locale) care îndeplinesc funcții similare și care prin insumare formează macroeconomia
societății.
-strainătatea ('restul lumii') – toți agentii economici care fac activităti de
comert exterior ; se consideră că si economia națională, ca celula de baza a economiei
mondiale participantă la circuitul economic mondial, e un agent economic
Dintre toti agenții economici enumerați, se apreciază ca agenții economici
producători si cei consumatori sunt cei mai importanți deoarece sunt expresia raportului
'cerere-oferta' pe piața, ca raport economic esențial in toate domeniile de activitate.

10
 CAPITOLUL II STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA
RESURSELOR NECESARE PENTRU REALIZAREA
ACTIVITĂȚII

2.1. Stabilirea planului individual și colectiv

Motivul pentru care oamenii lucreaza in echipa este existenta unui țel sau scop comun
pe care cred că îl vor îndeplini mai bine muncind împreună mai degraba decât pe cont
propriu.Această noțiune de plan constituie elementul definitoriu pentru activitatea
grupului.
A planifica înseamnă a concretiza în documente scrise cu caracter imperativ
prevederile strategiei si politicei adoptate pentru o anumita perioada de timp sub forma
de:
- indicatatori cantitativi si calitativi
- termele de realizare
- resurse ce trebuie alocate pentru îndeplinirea lor
- sarcinile concrete care revin executanților la nivel de conducere si
compartimente funcționale
- măsurile ce trebuie aplicate pentru crearea conditiilor necesare
- modul de urmarire si de control a felului cum sunt îndeplinite prevederile pe
toate nivelele ierarhice.
Prin plan se stabileşte cursul acţiunilor organizaţiei economice în viitor, atât la
nivelul întregului ansamblu, dar şi pânã la cel al componentelor sale structurale. Aria
extrem de mare de înţelesuri cuprinsã în exprimarea ,,cursurilor acţiunilor viitoare ale
organizaţiei economice" face ca în dezvoltarea planificãrii sã se utilizeze concepte
specifice: misiune, obiective, strategii, politici, proceduri, reguli, programe.
Misiunea unei organizaţii economice este producerea şi punerea în circulaţie în mod
profitabil a unor anumite tipuri de produse sau servicii. Orice grupare socialã organizatã
are o misiune, un scop general pentru care existã şi funcţioneazã. Sunt şi manageri care
gândesc cã misiunea organizaţiei economice este realizarea profitului. Este adevãrat cã
orice fel de activitate economicã trebuie sã fie rentabilã; dar profilul poate fi obţinut dacã
scopul organizaţiei rãspunde unei cerinţe sociale, deci dacã aceasta îşi realizeazã
misiunea.
Obiectivele sunt ţinte, scopuri, ţeluri, niveluri ale rezultatelor stabilite pentru
activitãţile organizaţiei economice. Ele reprezintã nu numai finalitatea planificatã a
activitãţilor organizaţiei, dar şi scopul cãtre care se focalizeazã celelalte funcţii
manageriale - organizarea, conducerea şi controlul.
Strategia reprezintã un program general de acţiune, de dimensionare şi alocare a
resurselor necesare obţinerii obiectivelor. Strategia contureazã modalitatea în care
managementul organizaţiei planificã sã realizeze obiectivele.
Politica este o formalitate a atitudinii manageriale în raport cu obiectivele. O politicã
este un ghid larg, general, care direcţioneazã atingerea scopului. Politicile nu precizeazã
ce acţiuni ar trebui întreprinse; ele asigurã conturarea limitelor, graniţelor în care

11
 obiectivele trebuie realizate. Politicile sunt utile pentru a ghida implementarea
strategiilor.
Politicile se formuleazã la toate nivelurile organizaţiei; prin ele se realizaezã o
structurã unitarã a mulţimii de planuri existente în organizaţie, permiţând astfel
managerilor sã delege autoritatea în timp ce menţin controlul.
Procedura este un ghid de acţiune în care se detaliazã maniera în care trebuie
realizatã o activitate; descrie etapele sau sarcinile prezentate în ordine cronologicã pentru
a se realiza un anume scop.
Regulile precizeazã acţiunile specifice ce trebuie desfãşurate într-o anumitã situaţie.
Atât procedurile cât şi regulile sunt elemente ale planificãrii destinate reducerii
variabilitãţii în procesele de muncã. Ele se utilizeazã pentru a reduce posibilitatea
adoptãrii unor decizii subiective în cazurile în care realizarea obiectivelor cere un anume
mod de a acţiona.
Programul este un complex de scopuri, politici, proceduri, reguli, sarcini, etape,
resurse ce trebuie angajate pentru a realiza cursul stabilit al unor acţiuni.
Programele pot avea dimensiuni diferite în funcţie de amploarea obiectivelor pentru a
cãror realizare sunt concepute; de exemplu, pot fi eliberate programe pentru dezvoltarea
organizaţiei prin achiziţionarea unei alte companii, pentru înnoirea producţiei în proporţie
de 50% în urmãtorii 3 ani, pentru reducerea cheltuielilor generale ale unei secţii de
producţie.
Utilizarea programelor pentru desfãşurarea acţiunilor permite o mai bunã coordonare
a diferitelor sectoare ale organizaţiei, implicate în realizarea obiectivului, o mai precisã
alocare şi corelare a resurselor.
La fel ca şi alte funcţii manageriale, planificarea este un proces, adicã o succesiune
de activitãţi manageriale desfãşurate pe baza unor principii, cu anumite metode şi tehnici,
în scopul determinãrii traiectoriei pe care o va urma organizaţia economicã într-un anume
interval de timp.
În funcţie de nivelul managerial la care se planificã, de amploarea obiectivelor,
complexitatea procesului funcţiei de planificare este diferitã, dar în principiu etapele sunt
aceleaşi. Fiecare etapã a procesului este de fapt un moment decizional. Rezolvarea
fiecãreia implicã analizã de variante atât pentru stabilirea obiectivelor cât şi pentru
acţiuni, resurse şi modalitatea de implementare iar pentru a gãsi soluţia cea mai potrivitã
în cadrul unei etape este, de multe ori, necesar sã se reitereze cele anterioare.

2.2. Resurse materiale

Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi,
care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de producţie, materiile
prime şi materialele şi resursele energetice.
Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul proceselor
de producţie, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea obţinerii
produselor/serviciilor necesare societăţii. Ele pot fi :
- materii prime de bază : care se regăsesc după procesul
prelucrării în produsul finit

12
 - materii prime auxiliare : care ajută producţia şi se degradează
în timpul acesteia, practic neregăsindu-se în corpul material al
produsului finit.
Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea :
- aprovizionării ritmice cu materii prime si materiale;
- consumului raţional al materiilor prime si materialelor în
procesul de producţie.
Prin resurse energetice se înţelege cantitatea de energie care poate fi
utilizată/exploatată într-o anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice.
Sursa energetica reprezintă orice purtător de energie sub formă concentrată.
Utilizarea lor raţională produce trei efecte importante. Astfel, la nivelul întreprinderii
determină reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei
naţionale, în ceea ce priveşte cererea de resurse energetice, în special cele fosile fiind un
domeniu extrem de sensibil.
În ţările UE există o sensibilizare a populaţiei şi a mediului de afaceri cu privire la
importanţa recuperării şi reciclării de resurse materiale, precum şi a unor programe care
vizează creşterea eficienţei energetice. Prin diferitele sale programe, UE susţine
dezvoltarea unor metode care vor conduce la o mai mare eficienţă energetică, dezvoltarea
unor noi tehnologii pentru exploatarea combustibililor fosili, cu efecte reduse asupra
mediului înconjurător precum şi dezvoltarea energiei din surse regenerabile: biomasa,
celule fotovoltactive, pile de combustie, utilizarea hidrogenului, a metanolului etc.
Toate actele normative adoptate în acest domeniu de ţările UE au în comun câteva
elemente :
- economia de energie este concepută ca o sursă importantă de energie,
care înscrie în acelaşi timp printre cele mai eficiente măsuri de
reducere a poluării;
- alocarea unor sume importante pentru activităţi de cercetare-
dezvoltare;
- introducerea măsurilor de utilizare eficienta a energiei;
- existenţa unei structuri organizatorice naţionale care concepe şi aplică
programe coerente de conservare a energiei.

Clădirile, elemente ale capitalului fix, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi
transmit valoarea asupra produselor/serviciilor în mod repetat. Recuperarea valorii
transmise se realizează prin amortizare.
Sub denumirea de utilaje de producţie sunt grupate într-o întreprindere maşinile,
instalaţiile, mijloacele de transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile
destinate realizării procesului de producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile la mai multe
cicluri de producţie, iar recuperarea valorii se realizează prin amortizare. Utilajele pot fi
specializate , destinate realizării în mod repetat a unor operaţii tehnologice sau procese
pentru o gamă redusă de produse, si universale, care execută operaţii tehnologice sau
procese pentru o mare varietate de produse.

13
 Maşini de prelucrare simple, echipate cu un anumit tip
de sculă (maşini de găurit, frezat, strunjit etc.)

Maşini agregat, echipate cu mai multe

scule/capete de prelucrare

Maşini semi-automate (operaţiile tehnologice se execută

automat, iar restul operaţiilor se execută manual)

Maşini automate (toate operaţiile tehnologice, auxiliare,

de servire sunt automate)

Creşte gradul de complexitate

2.3. Resurse umane

Resursele umane reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare ale

unei întreprinderi.
Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi, fiind singura
resursă care îşi poate cunoaşte şi învinge propriile limite, constituindu-se de cele mai
multe ori într-un potenţial neexploatat. Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de
resurse, de la stabilirea necesarului de personal şi recrutarea acestuia până la motivarea şi
păstrarea lui în firmă, este vitală pentru avantajul concurenţial pe care întreprinderea îl
are pe piaţă. Realizarea obiectivelor întreprinderii se poate face doar prin activităţi de
muncă organizate şi orientate ale resurselor umane.
În teoria tradiţională a întreprinderii, salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care
aceştia executau anumite operaţii, fiind grupaţi sub denumirea generică de „forţă de muncă".
Această denumire, care este folositoare pentru a desemna totalitatea persoanelor angajate, nu
trebuie însă să implice şi atitudinea întreprinderii faţă de proprii angajaţi, care prin utilizarea
acestei denumiri generice, întotdeauna la singular, desemnează masa tuturor angajaţilor şi nu
permite diferenţierea individului, cu personalitatea sa complexă, nevoile specifice, şi viziunea
sa creatoare. Deşi unele firme continuă astăzi să manifeste această atitudine, este nevoie de o
strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Aceasta implică furnizarea de
programe de instruire şi diverse activităţi, printre care şi crearea unui climat/cultură de
învăţare, prin care resurse umane ale firmei pot fi dezvoltate şi educate în

14
scopul îmbunătăţirii utilizării lor în cadrul organizaţiei respective, pentru a contribui la
îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.
Realizarea fiselor de post, cuprinzand descrierea activitatilor specifice fiecarui loc de
munca si a relatiilor ierarhice si functionale cu celelalte posturi.
Compartimentarea internă, cele mai întalnite metode fiind compartimentarea
funcțională (funcție de natura activității: producție, financiar, marketing etc.) si ierarhică
(salariații desfășoară activități similare si raporteaza direct managerului). Trebuie avuta in
vedere si compartimentarea informală care poate aparea in diferite situații (existenta unor
relații anterioare între unii angajați, dezacord fata de unele decizii ale conducerii etc.). In
masură în care este posibilă, structurile informale trebuie transformate în structuri
formale.
Stabilirea ariei de control a fiecărui post, respectiv a persoanelor care se află în
subordinea ierarhică a fiecarui post. Cu cât marimea afacerii si a resurselor umane
implicate este mai mare, este din ce in ce mai importanta delegarea sarcinilor si
responsabilităților.
Practic, pentru a fi sigur de rezultatele angajaților săi, întreprinzatorul trebuie să
recruteze, sa selecteze, sa asigure instruirea, sa evalueze si sa recompenseze fiecare
angajat astfel încat sa existe permanent motivația pentru a lucra cu maxima eficiență.
A. Recrutarea
Recrutarea are drept scop identificarea potențialilor candidați pentru diferite posturi
in cadrul firme.
In cazul recrutarii din interiorul firmei, avantajele principale sunt cunoasterea
salariatului si a deprinderilor sale de lucru, costul angajării (legat practic numai de
asimilarea noilor deprinderi necesare), posibilitatea preluarii sarcinilor fara intreruperea
activității, precum si crearea motivației salariatilor de a munci mai bine pentru a fi
promovați la randul lor.
Dezavantajele principale sunt legate, in principal, de experienta superioară si de
ideile noi pe care le poate avea un specialist adus din afara organizatiei.
Recrutarea din exteriorul firmei se poate baza pe prietenii sau cunostințele
întreprinzătorului, informațiile furnizate de Oficiul forțelor de munca sau instituții de
învățămant, foștii salariați, recomandari din partea unor angajați, furnizori sau clienți,
anunțuri in mass-media. O sursă cu o importanță particulară o reprezintă concurenții, ai
caror foști angajați pot aduce intreprinzătorului nu numai experiență ci și informații
privind fostul angajator.
B. Selecția
Întreprinzătorul trebuie sa evalueze capacitatea fiecărui solicitant de a rezolva
problemele specifice locului de munca vizat. Pentru aceasta, informațiile obținute în
momentul recrutării trebuie completate cu informații mai detaliate privind studiile pe care
le are solicitantul, experiența în muncă, deprinderi aplicabile în muncă, istoricul muncii,
pregătirea specială cerută, experienta manageriala. Sunt importante si referintele
profesionale sau cele personale.
Deseori, pot fi aplicate diferite tipuri de teste, care furnizează informații
suplimentare foarte utile. Pot fi utilizate teste de performanță in realizarea diferitelor
tipuri de activități specifice postului, teste de aptitudini, teste de personalitate, teste de
inteligenîță.

15
 C. Pregătirea angajaților
Personalul selectat si angajat trebuie introdus rapid in mediul de lucru al activității
ce se va desfasura.
Întreprinzatorul trebuie sa familiarizeze noii salariați cu firma si cu munca pe care
o vor desfașura. În primele zile vor avea loc întalniri cu ceilalți salariați, vor fi prezentate
facilitatile fizice, procedurile si politicile firmei. Un accent deosebit trebuie pus pe modul
in care este prezentat noul venit celorlalti salariați, pentru ca aceștia să nu-1 respingă.
Chiar daca noul angajat are calificarea necesara postului respectiv, un anumit grad
de instruire este probabil necesar. intr-o firmă mică este deosebit de important ca
salariații să poată realiza mai multe activități. Ei reprezintă un activ puternic pentru
întreprinzator, în lipsa altora, ei îi pot suplini pe cei absenți, asigurand continuitatea
activiății. De asemenea, salariații bine instruiți nu trebuie supravegheați permanent, asa
că intreprinzătorul va avea mai mult timp disponibil pentru alte activități.
Metodele de instruire cele mai frecvent utilizate sunt instruirea la locul de muncă,
rotatia posturilor, cursuri de calificare.
Perfecționarea profesionala are drept consecință imediată o muncă mai eficientă și
o crestere a productivități. Astfel, cheltuielile pentru pregătirea personalului reprezintă o
investitie ca oricare alta.
Pregatirea angajaților poate fi realizată la locul de muncă și în afara locului de
muncă.
Micile întreprinderi folosesc in special metoda pregătirii la locul de munca, care
are un mare impact asupra angajaților, întrucat este legată direct de performanțe.
Pregătirea în afara locului de munca presupune urmarea unor școli, seminarii ori
lucrul in afara locului de munca.
Ca o regulă generală, impulsul principal al perfecționării profesionale trebuie să îl
dea întreprinzătorul. Dacă el va continua pregătirea, ceilalți îl vor urma.

2.4. Resurse financiare

Resursele financiare desemnează potențialul întreprinderii sub forma mijloacelor
banețti, inclusiv valutare.
Resursele financiare sunt utilizate de întreprindere pentru a achizitionarea factorilor
de producție și satisfacerea altor necesități legate de fabricarea si comercializarea
produselor. Resursele financiare necesare desfășurării normale a activității întreprinderii
se obtin astfel:pe calea finanțării de la buget, în cazul regiilor autonomepe calea creditării
de la sistemul bancare calea autofinanțării prin vânzarea de acțiuni si obligațiuni pe piață
În condițiile economiei de piață principală cale de formare a resurselor financiare ale
întreprinderii o constituie autofinanțarea. Aceasta reprezintă acoperirea financiara a
cheltuielor cerute de activitățile economice și sociale ale întreprinderii, din profit și
amortizare.
În cazul resurselor financiare obținute pe calea creditării, întreprinderea are obligația
atat a rambursării creditului cât și a dobânzii.

16
 Creditele pentru investiții și plata dobânzii se rambursează din mijloacele bănești
constituite din profit. Creditele pentru producție și comercializare se rambursează din
încasarile curente.
Într-o economie modernă, de regulă, necesarul de resurse depașeste posibilitățile de
procurare a acestora. De asemenea, in timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de
resurse înregistreaza o tendință de creștere continuă.
Resursele, ca elemente ale bogației unei națiuni, include în structura lor, alaturi de
resursele materiale, umane, informaționale, valutare, și resursele financiare
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării
obiectivelor economico-sociale într-o anumită perioadă de timp.
La nivel național , resursele financiare includ:
- resursele financiare ale autorităților si institutiilor publice;
- resursele financiare ale unitătilor publice și private;
- resursele financiare ale organizațiilor fără scop lucrativ;
- resursele financiare ale populației
În toate țările se manifestă o cerere sporită de resurse financiare generata de cresterea
nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decat cel al evoluției produsului intern brut.
Însă satisfacerea cererii de resurse financiare este influențata de un ansamblu de
factori, cum sunt:
-factori economici, care imprimă o anumită evolutie produsului intern brut, ceea ce
poate determina creșterea veniturilor impozabile;
-factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor in scopul asigurării nevoilor de
educație, sănătate, protecție și asigurări sociale etc.;
- factori demografici, care pot influența, în anumite condiții, atât numarul populației
active, cât și creșterea numarului contribuabililor;
- factori monetari (masa monetară, creditul, dobandă), care își transmit influența prin preț,
respectiv creșterea prețurilor accentueaza fenomenele inflaționiste, care la randul lor
genereaza sporirea resurselor din impozite si taxe;
- factori politici si militari, care prin masurile de politică economică, socială și financiară
pe care le implică, pot avea ca efect creșterea producției și a veniturilor, a contribuțiilor
pentru asigurarile sociale, a fiscalității, presiuni asupra bugetului general consolidat,
influentând, în acelați timp, nivelul resurselor financiare publice;
factori de natură financiară, care sintetizează influența factorilor prezentatți anterior, prin
dimensiunea cheltuielilor publice.
Datorită caracterului limitat al resurselor financiare, o problemă foarte importantă a
societății o constituie alocarea resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de
bunuri (publice, mixte și private). Deciziile privind alocarea resurselor între sectorul
public si cel privat influentează decisiv, atat producția de bunuri publice cât si raportul
dintre acestea și bunurile private. În teoria finanțelor publice, se apreciăză ca alocarea
resurselor este optimă atunci cand cerințele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel
maxim, prin intermediul sectorului privat și a celui public. La un moment dat, cetățenii
unei tari pot manifesta, in functie de distribuția averii și veniturilor, anumite preferințe
față de procurarea bunurilor publice și a celor private, iar comportamentul acestora este
pus in evidența de curbele de indiferență. O curba de indiferență include, la un moment
dat, punctele în care preferințele față de sectorul public si cel privat sunt egale, respectiv
indiferente. Curbele de indiferența evidențiază toate combinațiile unor costuri de bunuri

17
 și servicii produse atât de sectorul public, cât și de cel privat, față de care o persoana este
indiferentă.
Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor
şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea
şi dezvoltarea activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două forme
distincte :
-surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului,
amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe;
-surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social
prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA)
sau cooptarea a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL).
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în practică sub
mai multe forme:
Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) este, de regulă, posibilă prin:
- credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc. O formă
specială de împrumut pe termen scurt este constituită din linia de credit (în limba engleză
stand by), care permite firmei să împrumute de la aceeaşi bancă în mod repetat, până la o
anumită sumă limită. Întreprinderea poate preleva din această sumă limită sumele necesare,
plătind dobândă doar pentru acestea, iar pentru sumele neutilizate se plăteşte un comision de
angajament. Acest tip de credite trebuie garantate şi, prin reînnoirea lor, firma îşi asigură un
nivel corespunzător al disponibilului bănesc. Linia de credit este revizuită periodic de către
bancă, acesta având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în diferite cazuri, de exemplu
atunci când situaţia financiară a întreprinderii se modifică;
- credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un
anumit termen stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda.
Documentul reprezentativ pentru acest tip de finanţare este cambia (în limba engleză bill
of exchange). Cambia este unul dintre cele mai vechi mijloace de plată şi garantare, fiind
şi un mijloc de creditare, atunci când scadenţa este la un anumit termen, varianta cea mai
frecventă fiind la 90 de zile. Cambia reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o
persoană (trăgător) asupra unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere
sau după o anumită scadenţă, unui beneficiar. O variantă a cambiei este biletul la ordin
(în limba engleză promissory note). Acesta reprezintă un înscris prin care o persoană
(emitentul) se obligă să plătească altei persoane (beneficiarul), sau la ordinul acesteia, o
sumă de bani, la scadenţă. Cambia şi biletul la ordin pot fi scontate, adică vândute unei
bănci înainte de scadenţă, în schimbul plăţii valoni cambiei după aplicarea unei taxe de
scont, în funcţie de numărul de zile rămase până la scadenţă (practic ele sunt transmise
băncii prin înscrierea pe verso a numelui beneficiarului şi a celui care transmite titlul,
operaţiune denumită andosare). Scopul scontării este acela ca beneficiarul cambiei sau al
biletului la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă,
fără a mai aştepta scadenţa.
Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin
intermediul creditelor bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active.
Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi :
- forfetarea (în limba engleză forfating) se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate
în activităţi de export. Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor
provenite din operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii financiare specializate, care le

18
plăteşte imediat şi îşi recuperează contravaloarea acestora la scadenţă. Specific forfetarii
este faptul că se aplică şi creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa la
termen mijlociu şi mare, permiţând realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen
mediu. Costurile forfetarii sunt însă ridicate şi constau în rate fixe de dobândă, la care se
adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de factori
importanţi printre care se poate menţiona bonitatea debitorului, aceste taxe putându-se
ridica până la 20% din valoare titlului;
- factoringul (în limba engleză factoring) reprezintă operaţiunea prin care o instituţie
specializată financiară (factor) preia în proprietatea sa creanţele unei întreprinderi
(aderent), în schimbul unui comision, prin plata facturilor aderentului, reprezentând
dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect produse/servicii livrate pe credit;
- leasingul, metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, reprezintă o formă de închiriere
realizată de societăţi financiare de leasing sau producători al unor bunuri de producţie către
întreprinderi care. nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la credite bancare
pentru achiziţionarea acestora. În vederea utilizării bunului, întreprinderea va plăti societăţii
de leasing sau producătorului costul sub formă de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a
contractului de leasing. La sfârşitul perioadei de închiriere, întreprinderea poate alege una
dintre următoarele opţiuni: să prelungească contractul, să-l cedeze sau să achiziţioneze bunul
la valoare lui reziduala. Contractarea directă între producătorul şi utilizatorul bunului poartă
numele de leasing direct, în timp ce leasingul prin intermediul unei societăţi financiare
specializate se numeşte leasing indirect Există şi posibilitatea de lease-back, prin care
proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei societăţi de
leasing care apoi îl închiriază; eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen
mediu şi lung, având scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor.
Eurodevizele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea
unei bănci coordonatoare. Banca coordonatoare trebuie să fie, de regulă, din ţara
beneficiarului. Eurocreditele poartă o
dobândă bazată pe LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi reprezintă rata dobânzii la
creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză;
- finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) prin care se
pot obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori.
Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului asupra
emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi.
Scadenţa de răscumpărare de către emitent variază, de regulă, de la 5 la 15 ani, fiind o
formă de mobilizare a creditului pe termen mediu şi lung;
- finanţarea prin creditare internaţională depinde de conjunctura economică de pe piaţa
mondială şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri:
rambursabile şi nerambursabile. Pentru identificarea riscului de investiţii în anumite ţări, au
apărut companii specializate (de exemplu, Standard & Poors, Moody's, Fitch) care studiază
condiţiile din diferite ţări, iar rezultatele sunt catalogate într-o scală a valorilor denumită risc
de ţară (în limba engleză rating, prin care se evaluează riscul investiţional pe termen scurt şi
lung, în monedă locală sau străină, definind astfel expunerea la o pierdere potenţială (vezi
tabelul 5-1 pentru rating-ul stabilit de Standard&Poors). Riscul de ţară reprezintă o noţiune
agregată care oferă o imagine sintetică a gradului de risc la care se expune o afacere
localizată pe teritoriul geografic al unei ţări. Nivelul riscului nu este egal pentru fiecare din
componentele sale, şi nici nu este constant în timp, el modificându-se în

19
funcţie de evoluţiile economice, politice, sociale şi instituţionale ale ţării respective. Un
rating favorabil determină creşterea posibilităţilor de acces la creditul internaţional pentru
întreprinderile din ţara respectivă.
O altă sursă de finanţare a activităţii unor întreprinderi poate fi acordarea de
subvenţiile de către stat (rambursabile sau nerambursabile), atunci când firma se află într-
o situaţie economică/financiară dificilă care poate fi generată de cazuri de forţă majoră.
Mai mult decât atât, statut poate garanta în faţa băncilor credite speciale pe care le pot
obţine întreprinderile, prin negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.

20
 CONCLUZII

Organizarea structurală reprezintă cea de-a doua componentă de bază a organizării

formale a firmei. Prin organizarea structurală se asigură modelarea organizării procesuale
în conformitate cu necesitățile și posibilitățile fiecărei organizații. Principala expresie a
organizării structurale o reprezintă structura organizatorică.
FORMALA are drept caracteristică faptul ca se constituie ca efect a unor legi, norme,
reguli prevazute într-un document organizatoric intern, principii și se aplică prin
documente oficiale. Prin intermediul ei sunt definite elementele componente de baza:
obiectivele, posturile și funcțiile, compartimentele, sistemul de relații organizatorice,
puterea și responsabilitățile în unitatea economic.
INFORMALA se compune din grupe de salariați între care se stabilesc relații
spontane și flexibile. Natura motivelor care determină crearea unor grupuri nonformale și
relațiile dintre personae nu sunt foarte clare, adesea apar spontan și nu sunt precizate într-
un document organizatoric. Între aceste două tipuri de structuri există interferențe
semnificative dar greu de apreciat, cu toate acestea trebuie luate în considerare în
proiectarea modului de funcționare a unității în ansamblul său. Structura informală poate
fi apreciată ca un element nedisociabil al structurii formale, iar cunoașterea ei ofera
multiple posibilități de perfecționare a mecanismelor interne de funționare a unității
economice. Aceasta ne conduce la concluzia că, structura informală conține într-o
manieăa specifică componentele celei formale.
Între organizarea formală și cea informală a unei firme există o strânsă
interdependentă. Pe de o parte, organizarea formală, prin încadrarea personalului in
compartimente și stabilirea relațiilor în cadrul lor și între ele și asa mai departe, creeaza
canavaua pentru cristalizarea ansamblului organizării informale. Pe de alta parte
organizarea informal influențează asupra elementelor organizării formale, determinând
apariția unor abateri care pot fi evidențiate prin cerceăari sociometrice. Cunoscând faptul
că în orice firmă organiăarii formale îi este asociată una informală. sarcina principala a
managerilor si organizatorilor este de a găsi mijloace pentru a integra obiectivele
organizării informale cu obiectivele organiăarii formale. În acest scop. încadrarea
personalului în diferite compartimente sau întroducerea unor noi metode de munca este
necesar sa ia în considerare caracteristicile organizării informale, astfel încât sa evite
apariția unor tensiuni si să faciliteze creșterea coeziunii grupelor de muncă, scurtarea
fluxurilor de comunicații etc. Pentru aceasta este necesar sa se cunoască bine situația și
necesitățile personalului, managerii să fie accesibili executanților. iar repartizarea
sarcinilor, competențelor, sancțiunilor si recompenselor să fie judicioasă.
Deși noțiunea de structură organizatorică a fost abordata în numeroase lucrări asupra
îsă nu s-a ajuns la o definire riguros stiințifică. care să întrunească consensul
specililiștilor. Cea mai mare parte din abordările consacrate o definesc de o maniera
destul de generala. ceea ce lasă mai ales când se trece la analiza concreta în întreprinderi,
o ușă larg deschisă impreciziunilor și confuziilor.
Structura organizatorică a firmei este o expresie atât a resurselor umane, materiale,
financiare și informaționale incorporate, cât și a caracteristicilor mediului în care acestea
își desfasoară activitățile.
Importanța structurii organizatorice rezidă in condiționarea obținerii unei

21
profitabilități ridicate în firme, întrucât este o componentă de bază a sistemului de
management, a cărui funcționalitate o determină în bună măsură.
Structura organizatorică asigură osătura sistemului managerial de raționalitatea sa
depinzând într-o proporție apreciabilă conținutul și îmbinarea sistemului de obiective,
configurația și funcționalitatea sistemului informațional și decizional, gama metodelor și
tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de
folosire a resurselor, condițiilor de vânzare a produselor și implicit volumul cheltuielilor,
mărimea profitului etc. Impactul structurii organizatorice nu trebuie rezumat însă doar la
efectele strict economice. Implicații dintre cele mai importante au caracteristicile
structurii organizatorice asupra"satisfacțiilor obtinute de salariații societății comerciale
sau regiei de stat în procesul muncii, asupra climatului de muncă.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. Maria Ioncica, Rodica Minciu, Gabriela Stanciulescu – Economia serviciilor (Editia

a II-a revazuta si adaugita), Editura Uranus – Bucuresti 1999
2. Ion Ionescu, Viorica Ionascu, Manoela Popescu – Economia intreprinderii de
turism si comert, Editura Uranus – Bucuresti 2002
3. Conf. dr. V. Olteanu – Economia intreprinderii turistice, UCDC – Facultatea de
management turistic si comercial - Bucuresti 1993
4. Suzana Ilie, Cătplina Popovici, Rodica Albu – Planificare operaţională, Editura
Oscar Print, Bucuresti, 2006

23
 ANEXE

Structura organizatorică a unei întreprinderi

Structura ierarhic-functionala(mixta)

24
25
 Resursele Întreprinderii

Clădiri
Resurse
materiale
Utilaje de producţie
Materii prime
de bază
Materii prime şi
Resurse materiale Materii prime
auxiliare
Resurse energetice

Resurse Obţinute prin finanţarea de la

financiare buget
întreprinderi aflate în proprietatea

Obţinute prin credite bancare

Obţinute prin credite comerciale

(vânzarea pe credit)

Obţinute prin autofinanţare

(reinvestirea profitului, amortizări
etc.)

Obţinute prin leasing

(acordul prin care se transferă dreptul
de folosinţă asupra unui bun, pe o durată
stabilită, în schimbul unei redevenţe)

Obţinute prin emiterea de

obligaţiuni

Alte forme

Resurse
umane

Resurse
informaţionale

26
27