Organizarea Lucrarilor de C-Tii-Ppt

Departamentul de Management
Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi
Ingineria Organizării lucrărilor

de construcții
Conf. dr. ec. ing. Păun ALAN
Cap. 2 METODE DE PROGRAMAREA
PRODUCŢIEI
2.2. Metoda Drumului Critic
2.2.1. Introducere
• Este o metodă de programare a execuţiei lucrărilor
de construcţii, care se bazează pe teoria matematică
a grafelor, modelând întreaga tehnologie de execuţie
a obiectelor de construcţie cu ajutorul unui model
matematic denumit graf, a cărui reprezentare grafică
se mai numeşte şi grafic reţea.
Conf. dr. ing. P. ALAN

• Un graf este o aplicaţie a unei mulţimi pe ea însăşi
prin intermediul unei legi.
• X={x1, x2, x3, x4, x5} - mulţimea de elemente

• U={u(1,2),u(2,3),u(3,4),u(1,4),u(5,2),u(5,3),u(5,4)} –
mulţimea arcelor
• ={X,U} - un graf (după definiţie)
• U - în cazul programării producţiei poate fi tehnologia
de execuţie şi principiile de organizare a lucrărilor.

• Grafele pot să fie neorientate - când legăturile pot
fi parcurse în ambele sensuri -, şi pot fi orientate -
când legăturile pot fi parcurse într-o singură
direcţie. Metoda drumului critic (MDC) foloseşte
conceptul de graf orientat.
Avantaje şi dezavantaje ale folosirii MDC:
a)Avantaje :
• reprezintă un model matematic al proiectului care
poate fi cu uşurinţă aplicat pe calculator;
• evidenţiază activităţile care condiţionează
termenul final;
• ea asigură planificarea (programarea) cea mai
economică a tuturor activităţilor unui proiect;

• se poate lucra cu orice fel de mărimi (operaţii,
procese de muncă, activităţi, etc.);
• uşurează activitatea de optimizare a resurselor;
• permite reducerea duratei de execuţie cu până
la 30 %;
• ea permite optimizarea costului (în anumite
variante ale ei);
• poate să lucreze atât cu durate deterministe cât
şi cu durate probabiliste;
• permite calculul probabilităţii de înscriere în
durata disponibilă.

b) Dezavantaje:
• necesită un timp de pregătire mai lung atât din
punct de vedere teoretic cât şi din punct de
vedere al pregătirii propriu-zise a problemei
(proiectului);
• se pot face uşor erori sau greşeli adeseori greu
sesizabile;
• prezintă un proces iterativ complex.

2.2.2. Noţiuni de bază
• programarea desfăşurării lucrărilor – stabilirea
ordinei de succesiune normal tehnologică a
lucrărilor;
• programarea activităţilor – stabilirea
termenelor de începere şi terminare a fiecărei
activităţi;
• programarea resurselor – stabilirea ordinei şi a
datelor de aprovizionare pe şantier a resurselor;
• eveniment - momentul începerii sau terminării
unei anumite acţiuni; ele pot fi :
– evenimente ale activităţii :
• eveniment iniţial – la care începe activitatea;
• eveniment final – la care se încheie activitatea;
– evenimente ale lucrării :
• eveniment iniţial – la care se începe lucrarea;
• eveniment final – la care se încheie lucrarea;
• eveniment cheie – care separă două subgrafuri şi care
prin apariţia lui dă informaţii asupra respectării
termenului final;
• eveniment decizional – când trebuie să se ia o hotărâre
pentru desfăşurarea în continuare a lucrărilor;
• eveniment independent – poate avea loc oricând pe
parcursul desfăşurării lucrărilor între evenimentul iniţial şi
cel final;

• Nodul - este reprezentarea grafică a unui eveniment în
CPM : i , sau reprezentarea grafică a unei activităţi în
MPM; Activitatea - orice acţiune consumatoare de
resurse şi/sau timp;
• Activitatea - orice acţiune consumatoare de resurse
şi/sau timp;
• Arc - o reprezentare grafică a unei activităţi în CPM
i j , sau reprezentarea grafică a unei
condiţionări în MPM;
• Graf - reprezentarea matematică a proiectului;
• Topologia graficului reţea – este modul de dispunere şi
de reprezentare a evenimentelor şi a activităţilor într-
un grafic reţea;

• Durata activităţii – este consumul de timp necesar
executării unei activităţi. Duratele activităţilor pot fi :
– deterministe – atunci când se ştie cu certitudine că ele vor fi
executate în anumite durate precis determinate;
– probabiliste – atunci când se acceptă că una şi aceeaşi
activitate, executată de aceeaşi formaţie de lucru, la
momente diferite de timp, poate fi executată în durate
diferite.
• Durata de realizare a proiectului – timpul necesar
pentru a fi consumat între evenimentul iniţial şi
evenimentul final al lucrării;
• Rezervă de timp – diferenţa între durata disponibilă
pentru o anumită activitate şi durata necesară pentru
execuţia activităţii respective;

• Drum - o succesiune neîntreruptă de activităţi între
două evenimente;
• Drum critic – drum de durată maximă între
evenimentul iniţial şi evenimentul final al lucrării;
• Durata drumului – suma duratelor activităţilor de pe
drumul respectiv;
• Restricţii – constrângeri de orice fel care limitează
libertatea de acţiune a personalului de pe şantier;
– restricţii externe – se datorează macrosistemului (cum ar fi :
durata disponibilă limitată, resurse externe limitate, condiţii
speciale de ordin legislativ, normativ, etc., restricţii de
personal şi altele);

– restricţii interne - sunt proprii sistemului respectiv : limitări de
resurse interne (oameni, utilaje, ...), limitări de fronturi de lucru,
limitări şi condiţionări proprii tehnologiei de execuţie a lucrărilor,
condiţii generale de amplasament, limitări de suprafeţe pentru
organizare şi altele.
• Aşteptări sau întreruperi tehnologice – activităţi
consumatoare de timp care se datorează necesităţii
dezvoltării unor transformări calitative existente în lucrare;
• Condiţionări – restricţii care stabilesc ordinea de
succesiune a unor activităţi;
• Activitate fictivă - marchează o anumită condiţionare şi a
cărei durată este prin convenţie nulă;
• Activităţi şi evenimente critice – activităţi şi evenimente
situate de-a lungul drumului critic.

• Variante ale MDC
– CPM (Critical Path Method);
– MPM (Metra Potential Method);
– PERT (Project Evaluation and Review Technique)
• PERT - TIME;
• PERT - COST;
• PERT RESURSE
2.2.3. Reguli în MDC
a) Reguli generale
• Orice programare se face pe baza unei liste de
activităţi;
• Activităţile se desfăşoară de la stânga spre dreapta
respectând ordinea normal tehnologică de execuţie a
lucrărilor;
• Activităţile trebuie să aibă orientarea generală de la
stânga spre dreapta;
• Nodurile se numerotează începând cu cifra 1 (pentru
evenimentul iniţial), în continuare prin şirul numerelor
naturale fără lipsuri şi în aşa fel încât pentru orice
activitate Aij să avem i<j;
• Se va evita încrucişarea de activităţi.
b) Reguli de folosire optimă a resurselor
• Fronturile de lucru odată create vor fi imediat folosite;
• Se va urmări lucrul formaţiilor avându-se în vedere ca
acestea să treacă neîntrerupt de la o activitate la alta;
• Se va urmări să nu se planifice (programeze) simultan
aceeaşi formaţie în fronturi de lucru diferite.

Erori de logică
reprezentare greşită reprezentare corectă

Erori de topologie
reprezentare greşită reprezentare corectă

2.2.4. Elementele de bază ale MDC
a) Fişa de activitate
• Pentru fiecare activitate în parte se întocmeşte o fişă
tehnologică sau fişă de activitate care conţine
următoarele informaţii :
– informaţii privitoare la procesele de muncă ce se comasează
în activitate;
– stabilirea tehnologiei de execuţie a activităţii şi resursele
necesare;
– durata activităţii;
– condiţiile de execuţie (calitativ şi cantitativ) privind
activitatea;
– costurile de execuţie ale activităţii şi dependenţa lor de
durată (dacă este cazul);

– consumurile totale de resurse (forţă de muncă pe meserii,
materiale şi utilaje pe sortimente şi tipodimensiuni);
– alte informaţii în legătură cu activitatea.
b) Evaluarea parametrilor activităţilor
• La întocmirea fişei de activitate trebuie evaluaţi toţi
parametrii activităţii. Această evaluare se face după cum
urmează:
– cantitatea de activitate se obţine prin comasare şi/sau detalierea
proceselor de muncă;
– normele de timp se scot din IND;
– volumul de muncă se calculează cu ajutorul relaţiilor stabilite la
metoda Gantt
– resursele se obţin dintr-un proces iterativ de optimizarea relaţiei
dintre durate şi resurse, ţinând cont şi de limitările introduse de
fronturile de lucru respective.

2.2.5. Exemplu de grafic reţea
• Montare tuburi retea canalizare:
Umplutură din pământ
Tub beton
Beton egalizare
Pat balast
• Lista de activităţi :
Nr. Nr.
Denumire VM e d Denumire VM e d
crt. crt.
1 Săpături mecanice -/7 -/1 7 6 Monolitizare 12/6 4/2 3
2 Săpături manuale 49/- 7/- 7 7 Cămin vizitare 32/8 4/1 8
3 Pat balast 24/- 4/- 6 8 Racorduri canale 30/- 5/- 6
4 Beton egalizare 48/16 6/2 8 9 Umpluturi -/4 -/1 4
mecanice
5 Montare tub 20/5 4/1 5 10 Nivelare platforme -/3 -/1 3

0 0 7 7 14 19
Săp. Săp.
1 2 3
mec. 7 man. 7
Fictivă
Aşteptare 2 0
Pat
9 9 4 5 15 19
balast 6
Aşteptare 2 0 Fictivă
Beton 24 25
Mont.
11 11 6 egaliz 8 7 8
tuburi 5 Fictivă
19 19 0 33 33 37 37 40 40
3
Aşteptare Căm viz Umplu- Nive-
Mono- 12 13 14
9 10
22 22 litiz. 3 8 turi 4 lări 3
25 25 6 0
11
Racord. 31 33
canale

2.2.6. Metoda drumului critic - varianta CPM
a) Termenele evenimentelor:
• Determinarea evenimentelor critice se face cu
ajutorul calculului termenelor evenimentelor.
• Evenimentele au două termene :
– termenul minim - , este momentul cel mai devreme la care
un eveniment poate avea loc;
– termenul maxim - , este momentul cel mai târziu la care un
eveniment trebuie să aibă loc.
• Rezerva de timp a evenimentului - , este intervalul de
timp dintre momentul la care evenimentul poate avea
loc şi momentul la care evenimentul trebuie să aibă
loc: R ei = t i1- t i0

• Termenele evenimentelor se înscriu în căsuţele
nodurilor :
tj0 tj1
th0 th1 ti0 ti1 Aij j

Ahi
h i
Aik
k
tk0 tk1
• Evenimentele critice sunt acelea pentru care
rezervele de timp sunt nule.
• Mulţimea evenimentelor critice - ECR- se poate
descrie prin relaţia : ECR={E(i) | =0 , i=1,...,n}

• Calculul termenelor evenimentelor se face cu ajutorul
algoritmului Ford-Fulkerson şi în mod diferit, după
cum se calculează termenele minime sau maxime.
• Calculul termenelor minime se face pe drumul cel
mai lung între evenimentul iniţial al lucrării şi
evenimentul considerat, în baza relaţiei :
t i0 = max t h0 + d hi  , i = 2, n tj0 tj1
h =1,i −1
th0 th1 ti0 ti1 Aij j

Ahi
h i
Aik
• Calculele făcându-se
k
pentru activităţile Ahi care există.
tk0 tk1

• Calculul termenelor maxime se face cu ajutorul
relaţiei :

t i1 = min t 1j − d ij
j =i +1,n
 , i = n − 1, n − 2, ,3,2,1 tj0 tj1
th 0 th 1 ti0 ti1 Aij j

Ahi
h i
Aik
k
tk0 tk1
• Scăzându-se din termenul maxim al evenimentului
final al lucrării, durata drumului cel mai lung dintre
evenimentul considerat şi evenimentul final al lucrării.

• Regulă practică :
– termenele minime ale evenimentelor se calculează de la
stânga la dreapta, de-a lungul tuturor drumurilor posibile
între evenimentul iniţial al lucrării şi evenimentul respectiv,
alegând durata drumului de lungime (durată) maximă,
– termenele maxime se calculează de la dreapta spre stânga,
scăzând din termenul maxim al evenimentului final al
lucrării, duratele tuturor drumurilor posibile dintre
evenimentul respectiv şi evenimentul final, alegând
valoarea cea mai mică astfel obţinută. În general, prin
convenţie :
t = 0 şi t = t
0
1
1
n
0
n

• Simpla cunoaştere a evenimentelor critice nu este
însă suficientă pentru a afla care este drumul critic.
Pentru aceasta este necesar să se cunoască rezervele
de timp ale activităţilor, care - la rândul lor - cer
cunoaşterea prealabilă a termenelor activităţilor.
• Exemplu pentru calculul termenelor evenimentelor:
0
Săp. Săp.
1 2 3
mec. 7 man. 7
2 Fictivă
Aşteptare 0
Pat
4 5
balast 6
Aşteptare 2 Fictivă
0
Beton
6
egaliz 8 7

0+7=7 7 + 7 = 14
0 7 14
Săp. Săp.
1 2 3
mec. 7 man. 7
2 Fictivă
Aşteptare 0
Pat
9 4 5 15 15
balast 6 +
0 0
Beton =
11 6
egaliz 8 7 19 15 Max (15,19) = 19
11 + 8 = 19

0+7=7 7 + 7 = 14
0 0 7 7 14 19
Săp. Săp.
1 2 3
mec. 7 man. 7
2 Fictivă
Aşteptare 0
Pat
9 9 4 5 15 19 15
balast 6 +
0 0
Beton =
11 11 6
egaliz 8 7 19 19 15 Max (15,19) = 19
11 + 8 = 19

b) termenele activităţilor
• Să presupunem că dij t 0j − t i1 .
• Activitatea Aij poate fi amplasată într-una din cele 4
poziţii caracteristice, notate în figură cu :1 ,2 ,3 ,4

• Dacă activitatea este situată în poziţia 1 , care
reprezintă o evaluare optimistă, se pot defini :
– termenul minim de începere, Tmîij = t i0
– termenul minim de terminare, Tmtij = t i0 + d ij , i = 1, n − 1 , j = 2, n

reprezintă o evaluare normală, se pot defini :
– termenul normal de începere, Tnî = t i
ij 1
– termenul normal de terminare, Tntij = t i1 + d ij , i = 1, n − 1 , j = 2, n

reprezintă o evaluare normal-pesimistă (interme-
diară), căci în această poziţie ea nu afectează
producerea evenimentului j la momentul t 0j , se pot
defini :
– termenul intermediar de începere, Tiîij = t 0j − d ij
– termenul intermediar de terminare, Titij = t 0j , i = 1, n − 1 , j = 2, n

reprezintă o evaluare pesimistă deoarece presupune
că s-au produs toate evenimentele "negative" care au
putut provoca întârzierea ei, se pot defini :
– termenul maxim de începere, TM î = t j − d ij
ij 1
– termenul maxim de terminare, TMij t = t 1j , i = 1, n − 1 , j = 2, n

• Cele 4 poziţii caracteristice în care poate fi situată
activitatea definesc, în acelaşi timp, 4 tipuri de
programe, şi anume:
– dacă toate activităţile din graficul-reţea încep la termenul
minim de începere se obţine un program minorant;
lor normal de începere se obţine un program normal;
lor intermediar de începere se obţine un program
intermediar;
lor maxim de începere, se obţine un program majorant.

c) rezervele de timp ale activităţilor
• Se definesc 4 rezerve de timp ale activităţilor :
ij
– Rezerva totală, R arată cu cât poate fi prelungită durata
t -
unei activităţi, în cadrul unui program minorant, consumând
rezerva de timp a evenimentului final al activităţii
respective şi - prin aceasta - a tuturor celorlalte activităţi din
graf :
Rtij = TMij t − Tmîij − d ij  i = 1, n − 1
 
Rt = t j − t i − d ij   j = 2, n 
ij 1 0

ij
– Rezerva liberă, Rl - arată cu cât poate fi prelungită durata
activităţii, într-un program minorant, fără a afecta rezervele
de timp ale evenimentelor următoare :
Rlij = Titij − Tmîij − d ij  i = 1, n − 1

 , 
Rl = t j − t i − d ij   j = 2, n 
ij 0 0

– Rezerva intermediară, Riij - arată cu cât poate fi prelungită
durata activităţii, într-un program normal, fără a afecta
rezervele de timp ale evenimentelor precedente activităţii :
Riij = TMij t − Tnîij − d ij  i = 1, n − 1
 , 
Ri = t j − t i − d ij   j = 2, n 
ij 1 1

ij
– Rezerva independentă (sigură), Rs - arată cu cât poate fi
prelungită durata unei activităţi fără a afecta rezervele de
timp ale evenimentelor din graf, în cadrul unui program
normal :
Rsij = Titij − Tnîij − d ij  i = 1, n − 1
 , 
Rs = t j − t i − d ij   j = 2, n 
ij 0 1

• Activităţile care au toate rezervele de timp nule sunt
activităţi critice.
• Activităţile care au rezervele de timp independente
(sigure) negative sunt activităţi subcritice.
d) Programe şi domenii de programare

• Aşa cum s-a arătat mai sus în MDC sunt 4 tipuri de
programe posibile. Ca urmare se pot trasa patru
histograme ca în figura de mai jos care definesc două
domenii de programare (Dp), şi anume :

• optim, desfăşurat între programul normal şi cel
intermediar;
• bun, între programul minorant şi programul normal,
respectiv între programul intermediar şi programul
majorant.

• În execuţie se recomandă ca histograma realizărilor să
se găsească în domeniul optim, mai rar în domeniile
bune,
• ştiind că dacă histograma realizărilor se ridică
deasupra programului minorant vom termina lucrările
prea devreme, iar dacă histograma coboară sub
programul majorant în mod sigur lucrările nu se vor
mai termina la termenul fixat.

e) Grafe
• În MDC se cunosc mai multe categorii de grafe :
– graf rigid - în care toate activităţile sunt critice;
– graf nerigid - în care numai o parte din activităţi sunt
critice. Grafurile nerigide au posibilităţi de măsurare a
nivelului de rigiditate cu ajutorul a trei indicatori care în
acelaşi timp constituie şi indicatori de calitate ai programării
execuţiei cu MDC :
• coeficientul densităţii, Cd, care este raportul dintre

suma duratelor activităţilor şi suma duratelor
activităţilor + rezervele de timp ale evenimentelor:

 dij
i, j
Cd =
( dij + Rei ) , Cd  0,85
i, j
• coeficientul complexităţii, Cc, care este raportul între

numărul de activităţi şi numărul de evenimente :
N total activităţi , Cc  1,5
Cc =
N total evenim.

• coeficientul relaţiilor, Cr, care este raportul dintre
numărul de activităţi critice şi numărul total de
activităţi:
N total activit. crit. , C  0,70
Cr = r
N total activităţi
• subgraf - este un graf din care s-au eliminat anumite
activităţi şi eventual unele evenimente. Cel mai
important este subgraful monitor, cu ajutorul căruia
se urmăreşte execuţia pe parcurs şi se pot determina
la fiecare etapă dorită, atât durata necesară în
continuare până la terminarea lucrărilor cât şi
probabilitatea ca acestea să se termine în termenul
prescris.

f) respectarea duratelor prescrise
• Orice lucrare are o durată disponibilă, Dd, măsurată
din momentul în care lucrarea poate să înceapă şi
momentul când aceasta trebuie să se termine. Prin
graficul reţea noi determinăm o Dp care în general
este diferită de Dd (Dp  Dd), de aceea vom avea o
rezervă finală de timp RFT = Dd – Dp.
• Dacă RFT > 0  P > 0,5 (probabilitatea de a termina
lucrările la timp). Se cere ca RFT > 0, iar Dp< Dd.
• Dacă RFT < 0 se foloseşte unul din următoarele
procedee (în ordinea descrescândă a posibilităţilor) :

– folosirea rezervelor de timp ale activităţilor necritice prin
lungirea duratelor acestora şi transferarea resurselor astfel
economisite la activităţile critice sau subcritice;
– mai multe resurse (dacă aceasta este posibil);
– prevederea mai multor activităţi paralele cu modificarea
corespunzătoare a graficului reţea;
– introducerea "scării tehnologice", - a activităţilor de
aşteptare sau întreruperilor tehnologice :

– separarea activităţilor în părţi componente (descompunere
pe faze) :
sau:

– execuţia cu schimburi prelungite (ştiindu-se că randamentul
individual al muncii scade foarte mult spre sfârşitul programului
de lucru);
– lucrul în mai multe schimburi.
g) construcţia practică a graficului reţea
• Realizarea MDC este un proces iterativ complex care
poate fi rezolvat corespunzător numai dacă se respectă
următorul algoritm :
1. studiul temeinic al proiectului de execuţie (PE);
2. determinarea elementelor, subansamblelor şi ansamblelor;
3. comasarea activităţilor în paralel cu întocmirea fişelor de
activitate;
4. întocmirea listei de activităţi;
5. echilibrarea dintre resurse şi durate (în lista de activităţi);

6. întocmirea graficului reţea primar (care reprezintă interfaţa
dintre programator şi lucrare) în care nodurile nu se
numerotează, iar pe arce se înscriu denumirile activităţilor;
7. studiul graficului reţea primar şi eliminarea erorilor de logică,
reprezentare şi de folosire optimă a resurselor;
8. întocmirea graficului reţea secundar (interfaţa dintre om şi
calculator) în care nodurile se numerotează iar pe arce se
înscriu duratele activităţilor;
9. calculul termenelor evenimentelor;
10. calculul rezervelor de timp ale activităţilor;
11. eliminarea rezervelor de timp negative;
12. determinarea drumurilor critice şi subcritice;
13. verificarea încadrării în durata disponibilă, dacă aceasta este
satisfăcută se trece la punctul 14, dacă nu, ne întoarcem la
punctul 6 folosind una dintre căile recomandate pentru
încadrare în durata prescrisă.
14. întocmirea graficului calendaristic.

h) optimizarea
• De obicei graficul reţea nu se realizează niciodată direct în
mod optim şi chiar dacă el se încadrează în durata
disponibilă există încă probabilitatea de optimizare pe unul
sau mai multe din următoarele criterii :
1. scurtarea duratelor de execuţie;
2. reducerea costurilor totale de execuţie;
3. reducerea necesarului total de forţă de muncă (a vârfurilor);
4. asigurarea unui ritm de aprovizionare cât mai uniform;
5. lucrul în lanţ parţial sau total;
6. reducerea cheltuielilor de organizare;
7. reducerea necesarului de cadre de conducere;
8. reducerea consumurilor energetice (lucrul pe timp de noapte,
...).

i) probabilitatea înscrierii în durata disponibilă
• Programele întocmite cu durate deterministe au o
probabilitate reală de reproducere în practică în
condiţiile concrete de pe şantiere de 12 %  25 %.
• Acest lucru poate fi remediat prin folosirea
generalizată a programelor probabiliste a căror
acurateţe creşte odată cu determinarea cât mai
precisă a coeficientului de pesimism, kp, şi cu
determinarea unor RFT optime.
• Duratele probabiliste ale activităţilor se calculează ca
la metoda GANTT, acestora fiindu-le asociate şi
abaterile medii pătratice ale duratelor.

• Se consideră că duratele activităţilor constituie
mulţimi disjuncte şi drept urmare dispersia totală a
termenului final sau duratei totale de execuţie, Dp,
este egală cu suma dispersiilor activităţilor de pe
drumul critic. Dacă notăm cu ij abaterea medie
pătratică a activităţii i-j, şi cu Varij varianţa (dispersia)
activităţii i-j, atunci :
Varij = (ij)2.
• Dispersia termenului final este :
Var TF = Varij
i , j cr

• Dacă există mai multe drumuri critice (L) atunci :
Var TF = max Varij
1 l  L i , j cr
l
• Cunoscând dispersia termenului final, VarTF, şi rezerva

finală de timp, RFT, se poate calcula valoarea variabilei
normale întâmplătoare, Z :
R FT Dd − D p
Z= =
 TF
Var TF
 TF = Var TF
• Dacă se cunoaşte Z atunci din tabelul de probabilităţi
(dat la metoda GANTT) se poate alege (determina)
probabilitatea înscrierii în durata disponibilă (P).
• Se recomandă ca P să fie minim 0,84 (84 %).
j) Exemplu
Nr.
Denumire VM e d Cod
crt.
1 Săpături mecanice -/7 -/1 7 A
2 Săpături manuale 49/- 7/- 7 B
3 Pat balast 24/- 4/- 6 C
4 Beton egalizare 48/16 6/2 8 D
5 Montare tuburi 20/5 4/1 5 E
6 Monolitizare 12/6 4/2 3 F
7 Cămin vizitare 32/8 4/1 8 G
8 Racorduri canale 30/- 5/- 6 H
9 Umpluturi mec. -/4 -/1 4 I
10 Nivelări platf. -/3 -/1 3 J

Nr.
Denumire VM e d Cod
• Graficul reţea crt.
1 Săpături mecanice -/7 -/1 7 A
2 Săpături manuale 49/- 7/- 7 B
3 Pat balast 24/- 4/- 6 C
4 Beton egalizare 48/16 6/2 8 D
5 Montare tuburi 20/5 4/1 5 E
0 0 7 7 14 19 6 Monolitizare 12/6 4/2 3 F
A B 7 Cămin vizitare 32/8 4/1 8 G
1 2 3 8 Racorduri canale 30/- 5/- 6 H
7 7
2 Fictivă 9 Umpluturi mec. -/4 -/1 4 I
Aşteptare 0
C 10 Nivelări platf. -/3 -/1 3 J
9 9 4 5 15 19
6
Aşteptare 2 0 Fictivă
D 24 25
6 E
11 11 7 8
8 5 Fictivă
19 19 3 0 33 33 37 37 40 40
Aşteptare G I J
F 12 13 14
9 10
22 22 8 4 3
3
25 25 H 11 0
6 31 33 Traseul
drumului critic

• Calculul rezervelor de timp ale activităţilor. Se face
într-un tabel, după cum urmează :
Nr.
Denumire Cod i-j ti0- ti1 tj0- tj1 dij Rt Rl Ri Rs Observaţii
crt.
1 Săpături
A 1-2 0-0 7-7 7 0 0 0 0 critică
mecanice
2 Săpături Parţial critică
B 2-3 7-7 14-19 7 5 0 5 0 – 2 zile
manuale
3 Pat balast C 4-5 9-9 15-19 6 4 0 0 0 Parţial ctr – 2z
4 Beton egalizare D 6-7 11-11 19-19 8 0 0 0 0 critică
5 Montare tuburi E 7-8 19-19 24-25 5 1 0 1 0 Parţial ctr – 3z
6 Monolitizare F 9-10 22-22 25-25 3 0 0 0 0 critică
7 Cămin vizitare G 10-12 25-25 33-33 8 0 0 0 0 critică
8 Racorduri canale H 10-11 25-25 31-33 6 2 0 2 0
9 Umpluturi mec. I 12-13 33-33 37-37 4 0 0 0 0 critică
10 Nivelări platf. J 13-14 37-37 40-40 3 0 0 0 0 critică
• Drumul critic este format din activităţile : A - B(parţial)

- C(parţial) - D - E (parţial) - F - I - J.
• Transpunerea în graficul calendaristic de tip GANTT:
Activitatea 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40
A Săpături mecanice B1 B2
B Săpături manuale Legendă
C Pat balast C1 C2
Rt =
D Beton egalizare E1 E2 Rl =
E Montare tuburi
F Monolitizare
G Cămin vizitare
H Racorduri canale Legendă
I Umpluturi mec. Critică =
J Nivelări platf. Necritică =
IR(t) .
20
19
18 17
17
16
15
Graficul forţei 14
de muncă 13
pe total 12 11
11 10
10 9
9 8
8 7
7 6
6
5 4 4 4
4
3
2
1 0 0

2.2.7. MDC - varianta PERT
• Este un grafic reţea obişnuit (CPM) în care se introduc
următoarele completări :
– în lista de activităţi se calculează şi dispersiile activităţilor;
– pe arcele graficului reţea secundar se înscriu nu numai
duratele activităţilor ci şi dispersiile acestora;
– căsuţele nodurilor se completează cu încă două
compartimente:
vi0 - este dispersia termenului minim al
evenimentului respectiv;
vi1 - este dispersia termenului maxim al
evenimentului respectiv;

• Calculul lui ti0 şi ti1 se face ca la MDC varianta CPM,
adică folosind algoritmul Ford-Fulkerson. Pentru
calculul dispersiilor se procedează în mod asemănător
ca la calculul termenelor minime de producere a
evenimentelor, atât pentru calculul lui vi0 cât şi pentru
calculul lui vi1, cu ajutorul relaţiilor de mai jos :
vi0 = ( )
max v k0 + Varki ,  i = 2, m
1 k  i −1
( )
vi1 = max v1j + Varij ,  i = 1, m − 1
i +1 k  m

• Dispersiile termenelor minime se calculează la fel ca şi
termenele minime ale evenimentelor, iar dispersiile
termenelor maxime se calculează ca şi cum graficul ar
fi "privit în oglindă", respectiv de la termenul final
spre evenimentul iniţial.
• În graficul PERT vi1=vm0 dacă nu, înseamnă s-au
produs greşeli de calcul. Graficul PERT necesită un
volum suplimentar de lucru, dar el conduce la două
concluzii importante :
– calculându-se sumele dispersiilor activităţilor se determină
rapid probabilitatea de înscriere în durata disponibilă;

– evenimentele pentru care vi0vi1 se vor produce cu
maximum de probabilitate în intervalul ti0ti1, orice
devansare faţă de ti0 înseamnă un câştig definitiv de timp la
termenul final, orice întârziere faţă de ti1 înseamnă o
întârziere irecuperabilă la termenul final.
• Exemplu de grafic reţea în PERT :

2.2.8. Metoda drumului critic - varianta MPM
• Este o variantă a MDC în care apar următoarele
diferenţieri :
– activităţile se reprezintă pe nod şi nu pe arc;
– arcele reprezintă condiţionările activităţilor;
– potenţialele reprezintă cuantumurile volumelor de muncă
ce trebuie realizate pentru a atinge diferite faze de execuţie;
• Condiţionările sunt de patru feluri :
a) "început-început" - tijîî
Ai
Aj
tijîî

b) "început-sfârşit" - tijîs
Ai
Aj
tijîs
c) "sfârşit-început" - tijsî
Ai
Aj
tijsî
d) "sfârşit-sfârşit" - tijss
Ai
Aj
tijss

• În general din cele patru tipuri de condiţionări se
folosesc cu preferinţă condiţionările "început-
început" şi "sfârşit-început".
• Reprezentarea activităţilor se face pe nod, o modali-
tate de reprezentare fiind următoarea :
tmîi - termenul minim de începerea activităţii i ;
t i - termenul minim de terminarea activităţii i ;
d i mt
tmîi tmti i - termenul maxim de începerea activităţii i ;
i tMî
t i - termenul maxim de terminarea activităţii i ;
i
tMî R i tMt i Mt
t di - durata activităţii i ;
Rti - rezerva totală de timp a activităţii i ;
i - codul activităţii ;
• Condiţionările pot fi nule, pozitive sau negative, după
caz. Conf. dr. ing. P. ALAN
a) condiţionare "sfârşit-început„
tMîk
t mîj = max t mt
i
1i  j −1
( )
+ tijsî , t mtj = t mîj + d j
j
t Mt = min t Mî
k
j +1 k  n
(
− t sîjk , t Mî
j
)
= t Mt
j
−dj
• Prin convenţie : mt
t n
= t n
Mt

b) condiţionare "început-început„
tmîi
tMîk
j
t mî = max t mî
1 i  j −1
( ij)
i + tî î j j
, t mt = t mî + d j , j = 1, n
j   j j
t Mî = min  t kMî − t îjkî  , t Mt = t Mî + d j n = tn
, Prin convenţie : t mî Mî
j +1 k  n

2.2.9. Graficul calendaristic
• Este un grafic obişnuit tip GANTT în care se face
transpunerea tuturor activităţilor reale din graficul
reţea după următoarele reguli :
– graficul calendaristic are atâtea coloane câte unităţi de timp
sunt prevăzute în durata calculată pe graficul reţea;
– se alege programul minorant;
– se alege o legendă a activităţilor critice, subcritice şi
necritice;
– rezervele de timp se prevăd în continuarea activităţilor;
– folosindu-se rezervele de timp se poate face optimizarea
resurselor.

2.3. Programarea, alocarea şi nivelarea resurselor
2.3.1. Generalităţi
• Resursa reprezintă totalitatea bunurilor materiale,
umane şi/sau ideale care pot fi folosite la un moment
dat.
• Resursa se caracterizează prin :
– natură,
– unitatea de măsură (UM),
– cost (preţ) unitar (PU),
– disponibilitate,
– stocabilitate.
Conf. dr. ing. P. ALAN 2

• Din punt de vedere al stocabilităţii distingem :
1. Resurse stocabile, cum ar fi :
– materiale nedegradabile,
– maşini,
– utilaje,
– dispozitive şi verificatoare,
– bani (dacă nu există proces inflaţionist).
2. Resurse relativ stocabile, adică cele care îşi modifică
treptat, în timp, valoarea sau anumite proprietăţi.
Aici am putea aminti: materiale semidegradabile
(ciment, var, ipsos,...), bani, materiale volatile, etc.
3. Resurse nestocabile, cum ar fi : oamenii, timpul, etc.
• Studiul resurselor ne arată că în fiecare interval de
timp există un anumit nivel al necesarului sau
disponibilului numit intensitatea resursei [IR(t)].
• Totalitatea intensităţilor de-a lungul mai multor
intervale de timp formează profilul resursei. Acesta
poate fi :
– profil aleator,
– conform unui program dat,
– conform unui program acceptabil, cum este, de
exemplu, la metoda Gantt unde avem stabilit un
profil de resurse prin Rmin şi Rmax,
– conform unui program optim.

• Intensităţile resurselor pot să fie :
– pre-fixate (putând fi resurse necesare, respectiv resurse
disponibile – ambele categorii putând fi variabile sau
constante),
– aleatoare – cu un IRmax reprezentând vârful resursei.
• Profilul resursei poate arăta după cum urmează:
N.M.
IR(t)
N.A.
N.m.
profilul necesar
(curent)
0 T
profilul resursei

• Un profil de resurse este caracterizat de :
– un nivel minim, N.m.,
– un nivel maxim, N.M.,
– un nivel de acoperire, N.A.
T T
 IR(t ) −  SUPR(t )
t =1 t =1
Ga = T
,
 IR(t )
t =1
 IR(t ) − NA, dacă IR(t )  NA

SUPR(t ) = 
0 , dacă IR(t )  NA
• Pe baza unui astfel de profil de resurse se poate

efectua proiectarea unui sistem de producţie.

• Paşii de proiectare sunt :
– se va urmării capacitatea de producţie a sistemului care va
produce o anumită resursă. Această capacitate de
producţie, care se traduce printr-un NA de o anumită
mărime, va trebui să asigure un grad de acoperire, Ga,
acceptabil (0,84 ≤ Ga ≤ 0,93).
– Se va ţine cont de un nivel disponibil (ND) al resursei.
• În acest scop problema se va împărţi în trei soluţii-
probleme :
– Nivelare,
– Programare,
– Alocare.

2.3.2. Reguli în acordarea resurselor
• Regulile pentru acordarea resurselor au fost împărţite
în două categorii mari :
a) Condiţii fundamentale
1. echilibru între resurse şi durate;
2. echilibru între resursele necesare şi cele disponibile;
3. să se satisfacă condiţiile de succesiune normal tehnologică
a tuturor activităţilor;
4. să se minimizeze durata totală de execuţie;
5. asigurarea continuităţii prin folosirea tuturor resurselor în
timp;
6. să se folosească cât mai deplin toate fronturile de lucru şi
capacităţile de producţie.

b) Reguli prioritare – resursele se alocă în următoarea
ordine de prioritate descrescătoare :
– la activităţi critice,
– la activităţi subcritice,
– la activităţi necritice :
• cele cu rezerva totală de timp, Rt, cea mai mică,
• cele cu durata, d, cea mai mică,
• cele cu termenul minim de începere cel mai mic,
• cele cu termenul maxim de terminare cel mai mic.

2.3.3. Programarea resurselor
• Programarea resurselor poate fi definită ca fiind
acţiunea prin care se reaşează în timp o parte din
activităţile unui proiect (obiect), fără modificarea
duratelor şi resurselor acestora, astfel încât necesarul
de resurse să se înscrie într-un program admisibil sau
într-un profil de resurse disponibile, acceptându-se şi
modificarea termenului final.
Algoritm :
1. Se precizează profilul resursei pe fiecare activitate în
parte;

• Aceste profiluri pot fi :
• profil triunghiular • profil continuu
IR IR
t0 t1 t2 t t0 t1 t
• profil treaptă • profil trapezoidal

IR IR
t0 t1 t2 t3 t t0 t1 t2 t
• profil aleator IR
t0 t1 t2 t3 t
2. Activităţile se înşiruiesc în ordine normală de
execuţie, dictată de tehnologie,
3. Duratele activităţilor se stabilesc în limitele
resurselor existente,
4. Se urmăreşte să nu existe resurse de acelaşi fel
repartizate simultan la două sau mai multe activităţi.

Exemplul 1:
A-A
40
A A
70
10
60
• Lista de activităţi :
Simbol Denumire activitate Simbol Denumire activitate
A Săpături fundaţie E Umpluturi
B Beton egalizare F Strat repartiţie
C Cofraje elevaţie G Beton placă de bază
D Beton în fundaţii

• Graficul reţea pentru execuţia acestei lucrări este :
0 0 4 6 11 12 18 18 22 22
A C G
1 3 5 9 11
4 5 4
0 0 14 14 1
2 0
B D E F
2 4 6 7 8 10
4 6 2 3 3
2 2 6 6 12 12 17 17 20 22
• Eşalonarea calendaristică :
Denumirea Vol de muncă Eşalonare calendaristică
Simbol UM d
Activităţii Vm VM 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
A Săpături fundaţie mc 128/- 16/- 4 4n
B Beton egalizare mc 224/- 28/- 4 7b
C Cofraje elevaţie mp 160/- 20/- 5 4d
D Beton fundaţii mc 576/- 72/- 6 12b
E Umpluturi mc 96/- 12/- 3 4n
F Strat repartiţie mc 72/- 9/- 3 3n
G Beton placă mc 224/- 28/- 4 7b
necalificaţi 4 4 4 4 4 4 4 3 3 3
Resurse umane betonişti 7 7 7 7 12 12 12 12 12 12 7 7 7 7
dulgheri 4 4 4 4 4

• Pentru graficul de mai sus coeficientul de aplatizare este de
0,52.
• În urma rearanjării graficului s-a ajuns la un coeficient de 0,57.
Denumirea Vol de muncă Eşalonare calendaristică
Simbol UM d
Activităţii Vm VM 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
A Săpături fundaţie mc 128/- 16/- 4 4n
B Beton egalizare mc 224/- 28/- 4 7b
C1 Cofraje elevaţie mp 96/- 12/- 3 4d
C2 Cofraje elevaţie - dec mp 64/- 8/- 2 4d
D Beton fundaţii mc 576/- 72/- 7 10b
E Umpluturi mc 96/- 12/- 3 4n
F Strat repartiţie mc 72/- 9/- 3 3n
G Beton placă mc 224/- 28/- 4 7b
necalificaţi 4 4 4 4 4 4 4 3 3 3
Resurse umane betonişti 7 7 7 7 10 10 10 10 10 10 10 7 7 7 7
dulgheri 4 4 4 4 4
• Activitatea 3 (C) se desface în două: C1-cofrare şi C2-decofrare.

• Disponibilul pe echipe este de 4 săpători, 10 betonişti, 4
dulgheri.

• Graficul reţea rearanjat:
0 0 4 6 9 13 14 15 16 17 19 19 23 23
C2
1 A 3 C1 5 7 9 11 G 13
4 3 2 4
0 0 1 1
2 1 0
2 B 4 D 6 8 E 10 F 12
4 7 2 3 3
2 2 6 6 13 13 15 15 18 18 21 23
• Deci activitatea D se va prelungi cu 1 zi iar efectivul va

scădea cu 2 oameni (betonişti).
Graficul iniţial
0 0 4 6 11 12 18 18 22 22
A C G
1 3 5 9 11
4 5 4
0 0 14 14 1
2 0
B D E F
2 4 6 7 8 10
4 6 2 3 3
2 2 6 6 12 12 17 17 20 22

Exemplul 2: un alt exemplu de programarea resurselor.
• Este o problemă de tip MPM, condiţionare început-

început (S-S), condiţionările critice sunt notate cu tij
(tAC, tBD, ...)
1. Lista de activităţi Activitatea
Activitatea
d e
precedentă
– tAC = 2 A S 3 2
B A 5 6
– tBD = 7 C A 2 2
– tCG = 4 D B 4 4
E B 6 3
– tEG = 5 F E 4 2
G C,E 3 1
– restul tij = di
– Nivel disponibil al resursei ND = 6.
2. Graficul reţea - MPM, condiţionare început-început
(S-S): 10 4 14
7 D
14 4 18
4
3 5 8
B
3 0 8 5
0 0 3 8 6 14 6 14 4 18 4
E F T 18 18
0 3 3 8 0 14 14 0 18
S A
0 0 3 3
5
2
2 2 4 4 13 3 16
C G
11 9 13 15 2 18

3. Transpunerea în graficul calendaristic de tip GANTT
este :
Noile distanţe critice:

tAC = 8
tBD = 11
tEG = 10

2.3.4. Nivelarea resurselor
• Este acţiunea prin care se realizează uniformizarea
consumului de resurse pentru un program dat, acesta
obţinându-se cu metode specifice, dar fără a se
modifica termenul final. Principiile metodei sunt:
1. folosirea rezervelor de timp ale activităţilor (cu
deplasarea, segmentarea sau prelungirea duratei
activităţii);
2. prin reordonarea activităţilor cu deplasarea lor din
perioada de vârf spre perioada de „gol” de resurse;
3. prin modificarea programului iniţial fie în cadrul
tehnologiei alese, fie folosind o altă tehnologie.

• Exemplu 3: Grafic reţea de tip CPM
1) Lista activităţilor
Nr. Activitate
Activitatea d e
crt. precedentă
1 A - 2 5
2 B A 1 3
3 C A 3 4
Rd = 7
4 D A 2 3
5 E B,C,D 3 6
6 F E 3 7
2) Graficul reţea
3 5
B
3
0 0 2 2 1 8 8 11 11
A C E F
1 2 5 6 7
2 3 3 3
5 5
D
4
2 4 5

3) Transpunerea în graficul calendaristic de tip GANTT :

2.3.5. Alocarea resurselor
• Este acţiunea prin care pentru a se respecta un anumit profil
dat al resurselor disponibile se modifică atât duratele cât şi
resursele activităţilor modificându-se, dacă este necesar şi
termenul final.
• Exemplul 4: Grafic reţea de tip MPM, condiţionare
început-început.
1) Lista activităţilor:
Nr. Activitatea
Activitatea d e
crt. precedentă
1 A S 3 2 tAC = 2
2 B A 5 6 tBD = 7
3 C A 2 2 tCG = 4
4 D B 4 4 tEG = 5
5 E B 6 3 restul tij = di
6 F E 4 2
7 G C, E 3 1
2) Graficul reţea – este acelaşi de la punctul 2.3.3 –
Exemplul 2.
10 4 14
7 D
14 4 18
4
3 5 8
B
3 0 8 5
0 0 3 8 6 14 6 14 4 18 4
E F T 18 18
0 3 3 8 0 14 14 0 18
S A
0 0 3 3
5
2
2 2 4 4 13 3 16
C G
11 9 13 15 2 18

3) Transpunerea în graficul calendaristic de tip GANTT :
ND = 6
tAC = 8
tEG = 7
ca = 0,77

Cap. 2 METODE DE
PROGRAMAREA PRODUCŢIEI
2.4. Metoda în lanț
2.4.1. Generalități
3.4.2. Prezentarea noțiunilor de bază
2.4.3. Principiile metodei în lanț
2.4.4. Consecințele lucrului în lanț
2.4.5. Posibilități de reprezentare a proceselor sau sectoarelor
2.4.6. Clasificarea lanțurilor
2.4.7. Studiul lanțurilor ritmice
– I) studiul lanțurilor ritmice cu durata constantă
– II) studiul lanțurilor ritmice cu durate variabile
2.4.8. Studiul lanțurilor neritmice
Conf. dr. ing. P. ALAN Diapozitivul 2

2.4. METODA ÎN LANȚ
• Este o metodă “clasică” de programare a
execuţiei lucrărilor şi se pretează foarte
bine la lucrările cu caracter repetitiv.
Adică lucrarea trebuie să prezinte
posibilitatea împărţirii în sectoare.

• Definiţie – Metoda în lanţ este o combinaţie între
metoda succesivă şi cea paralelă în care procesul
tehnologic este împărţit în mai multe “Lanţuri”, iar
lucrarea în sectoare, cu scopul folosirii efectului
pozitiv al reluării aceloraşi activităţi în fiecare sector.
2.4.2. Prezentarea noţiunilor de bază

1. Sectorul de lucru Si, i=(1,…,N)
• Este secţiunea minimă în care este împărţit obiectul
sau complexul de obiecte, astfel ca fiecare proces să
poată fi organizat raţional.

• Împărţirea în sectoare este, în general, specifică
lucrărilor desfăşurate în lungime (drumuri, îndiguiri,
etc.). Sectoarele pe verticală nu preexistă fizic, dar pot
fi evidenţiate prin modulare (sectorizarea unei
structuri multietajate, coloane de instalaţii într-o
clădire multietajată, etc.).
2. “Lanţul“ (“procesul comasat”) Lj, j=(1,…,n)

• Lanţul reprezintă grupul de procese care este realizat
de o aceeaşi echipă j în fiecare sector i.

• Exemple:
Staţie de pompare
procesul Nr.
Articole
“Lanţul” art.
Săpături Săpături pentru
Sprijiniri staţia de 1
Epuizmente pompare
Beton egalizare
Hidroiz. Orizontală Realizare radier 2
Armături radier cuvă
Beton radier
Armături pereţi
Realizarea
Cofraje pereţi 3
pereţilor cuvei
Beton pereţi cuvă

n

Drum
procesul Nr.
Articole
“Lanţul” art.
Defrişare copaci
Curăţire ierburi Pregătire teren 1
Decopertă str. veg.
Săpături
Transport pământ 2
Săpături fundaţie
Umpluturi
(Compactări)
Aducere strat fundaţie
Strat suport
Nivelare strat fundaţie 3
fundaţie
Compactare strat fundaţie
Aducere strat de bază 4
Realizare strat de
Nivelare strat de bază
bază
Compactare strat de bază
 Strat uzură 5

• Notaţii :
– N - nr. total de sectoare (i)
– n - nr. total de lanţuri (procese de lucru) (j)
– i - nr. curent al sectorului de execuţie
– j - nr. curent al procesului de lucru (lanţului)
3. Volumul de muncă pe sector şi lanţ
ij i = 1,  , N 
Vm ,  
 j = 1,  , n 
• Este volumul de muncă executat în sectorul Si de
formaţia lanţului Lj .

4. Efectivul formaţiei de lucru ej , (j=1,…,n)
• Reprezintă numărul de muncitori din echipa care
execută procesul Lj
5. Durata de execuţie pe sector şi lanţ
i = 1,  , N  Vmij
d ij ,  d ij =
 j = 1,  , n  ej
• Este timpul (durata) de efectuare al lanţului Lj în
sectorul Si.
6. Numărul echipelor lanţului , pj , (j=1,…,n)
• Exprimă numărul de echipe ce acţionează pentru
execuţia aceluiaşi lanţ Lj în sectoare diferite Si.

7. Numărul total de echipe, P
n
P=  p
j
j =1
8. Durata de execuţie a unui sector , ti , (i=1,…,N)
n n
ti =  dij +  xij
j =1 j =1
unde : xij - durata întreruperilor (aşteptărilor) după

procesul j în sectorul i.
9. Durata de execuţie a tuturor sectoarelor unui
obiect de construcţie (sau complex de obiecte), T
• Se va calcula după o formulă caracteristică fiecărui tip
de lanţ.
10. Pasul lanţului
i = 1 ,..., N − 1
i +1
K  
 j = 1,..., n 
ij
• Reprezintă intervalul de timp dintre momentele de

începere a unei activităţi în două sectoare diferite şi
consecutive.
11. Efectivul total de muncitori pe şantier în ziua  E
n
• E =  eij , i = 1,, N ,  =1,…,T
j =1
12. Intensitatea lanţului, I

• Reprezintă producţia în lanţ pe unitatea de timp (în
medie).
2.4.3. PRINCIPIILE metodei în “lanţ”
• Principiile pentru aplicarea metodei în lanţ sunt :
1. Împărţirea pe sectoare a lucrării,
2. Asigurarea sectoarelor la unul sau mai multe obiecte,
3. Deplasarea continuă a formaţiilor de la un sector la altul,
4. Succesiunea în lanţ a formaţiilor diferite într-un sector,
5. Efectivele formaţiilor de lucru rămân constante,
6. Unitatea de măsură a timpului = comună pentru toate
formaţiile,
7. Respectarea “Condiţiilor specifice” de la “reguli de bună
organizare a proceselor de lucru”:

a) asigurarea continuităţii frontului de lucru pentru toate capacităţile
de producţie,
b) ocuparea permanentă şi imediată a frontului de lucru devenit
liber,
c) introducerea în fiecare front de lucru a maximului de capacitate
de producţie posibilă.
• Observaţie. Se va urmări realizarea următoarelor
deziderate:
a) Volumele de muncă ale sectoarelor ( Vm ij ) să fie de ordine
de mărime apropiate (număr întreg).

b) Duratele de execuţie pe sectoare (dij) să fie egale sau
multiple (număr întreg).

2.4.4. Consecinţele lucrului în lanţ (flux continuu)
• Lucrul în lanţ duce la :
– reducerea duratei de execuţie a proceselor de muncă, prin
efectul repetării aceluiaşi proces de lucru de un număr de
ori;
– creşterea calităţii rezultatului, prin efectul de specializare.
• Dacă la un moment dat se produce o întrerupere în
execuţia procesului de lucru, la reluarea acestuia,
după un timp, se va constata că durata de execuţie la
reluare va fi mai mare decât durata de execuţie ce se
înregistra, pentru acelaşi proces, în momentul când
s-a produs întreruperea, aşa cum se arată în graficele
de mai jos:
2.4.5. Posibilităţi de reprezentare a “proceselor” sau
sectoarelor în metoda în lanţ
• Posibilităţile de reprezentare a proceselor de muncă
sau sectoarelor vor fi arătate, în cele ce urmează, pe
un exemplu.
• Fie o lucrare ce are N=3 sectoare şi n=2 procese de
muncă. Fiecare proces este executat de către o
singură echipă. Adică : i=1,…,N - sectoare, j=1,…,n -
procese Lj
L1 L2
• p1=1, echipe pe procesul 1, S i
1 4 2
• p2=1, echipe pe procesul 2, 2 2 4
3 6 2

Reprezentarea tip GANTT Reprezentarea tip Ciclogramă
Sectoare pe
verticală
(ordonată)
Procese pe
verticală
(ordonată)
• Observaţii : Putem deosebi următoarele situaţii :

• - “Lanţul” de procese diferite în acelaşi sector
• - “Lanţul” procesului în sectoare diferite.
• - Dacă în ordonată avem reprezentate sectoare, atunci în
câmpul de reprezentare rezultă lanţuri de procese de muncă.

• - Dacă în ordonată avem reprezentate procese, atunci
în câmpul de reprezentare rezultă lanţuri de sectoare;
• “Sincronizarea lanţurilor” = prin sincronizarea lanţurilor se
înţelege situaţia când la terminarea lucrului unui lanţ într-un
sector se începe imediat lucrul cu lanţul următor în acelaşi
sector.
2.4.6. Clasificarea lanţurilor
• A. Lanţuri periodice (ritmice):
cu dij = constant (1)
cu dij = oarecare sau multiplu (2)
• B. Lanţuri neperiodice (neritmice) :
cu variaţie neuniformă a duratei (3)
cu variaţia duratei după o lege oarecare (4)
• Exemple de reprezentare :
1 N= 4 sectoare dij - sunt egale pentru toate

sectoarele şi procesele
n= 3 procese Avem o sincronizare perfectă
Lj
L1 L2 L3
t
Si
N 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 1 4 4 4
1 2 4 4 4
2 L1
3
3 4 4 4
L2 L3
4 4 4 4 4

• Exemplul - 2 :
2 N= 4 sectoare di1  di2  di3 . Într-un sector
duratele proceselor sunt diferite între ele.
n= 3 procese Durata unui proces este
aceeaşi în toate sectoarele de lucru: d1j = d2j = d3j= d4j
• Dacă dij < di,j+1 → sincronizarea se va face la sectorul 1;
• Dacă dij > di,j+1 → sincronizarea se va face la sectorul N;
t Lj
N 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 L1 L2 L3
Si
1
2
1 2 6 4
3 L1 L2 L3 2 2 6 4
4 3 2 6 4
4 2 6 4
• Exemplul - 3 :
3 N= 4 sectoare di1  di2 ; d1j  d2j  d3j  d4j
n= 2 procese Toate duratele în toate
sectoarele la toate procesele sunt diferite între ele.
• Sectoare neegale  volume de muncă neegale.
Lj
t L1 L2
N 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 Si
1 1 4 8
2 L2
2 8 2
3 L1
4 3 6 4
4 2 6

• Exemplul - 4 :
4 N= 4 sectoare
n= 2 procese
Duratele lanţurilor variază după o anumită regulă.
Lj
t L1 L2
N 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 Si
1 1 2 4
2 L2
2 6 8
3 L1
4 3 2 4
4 6 8

2.4.7. Studiul lanţurilor ritmice
I. Studiul lanţurilor ritmice cu durata constantă

a) Determinarea parametrilor lanţurilor
N=4 sectoare
n=3 procese , dij=2=ct=d
L1 : p1=1, e1=6
L2 : p2=1, e2=8
L3 : p3=1, e3=4

a1). Calculul duratei totale de execuţie
T=T1+T2
n n
T1 = t 1 =  d ij =  d = n  d
j=1 j=1
ti=ndij=nd=nK
Lj=N dij
T2=(N-1)dij=(N-1)K
T= nK+(N-1)K=(N+n-1) K (1)
Tc=(n-1)K=Td (2)
Ts=T-2Tc=(N+n-1)K-2(n-1)K
Ts=(N-n+1)K (3)
• În perioada Ts producţia seamănă cu cea din industrie,
în flux continuu, iar cu cât N este mai mare cu atât
asemănarea este mai mare.
• În relaţiile (1) şi (3) dacă se ia n=1, rezultă :
T=Ts=NK=Nd , ceea ce pune în evidenţă că :
– T creşte repede cu N şi d;
– T creşte încet cu n;
– Tc şi Td cresc cu n şi d;
– Ts scade cu n;
– Ts creşte cu N şi d.

a2). Indicatorii lanţurilor
• indicele de uniformitate al forţei de muncă, 1
Emed 1 T
1 = , Emed=   E (t ) , Emax= max
τ =1,Τ
E (t )
Emax T t =1
• E(t) - efectivul de muncitori pe şantier în ziua t;

se recomandă ca 1  0,7
• indicele de uniformitate în timp, 2
 2 = s , se recomandă ca 2  0,5.
T
T

b) Proiectarea lanţurilor ritmice cu durate constante
• T se stabileşte în funcţie de Tn (Dn) - durata normată
• T = 0,8  Tn
• Se împarte lucrarea în sectoare  N, astfel ca
volumele de muncă (Vm) pe sectoare să fie
aproximativ egale.
• Se stabileşte n → (L1, L2, …, Ln)
• Pentru o primă aproximaţie se calculează dij cu relaţia:
T
dij=
N+n-1

Având : L1→Vm1
Vm 2
L2→Vm2  = e2'
d ij
L3→Vm3
Considerând că lanţul conducător este L2.
• Se fac corecţiile în funcţie de :
– disponibilul de resurse;
– dimensiunile în plan ale frontului de lucru;
– capacitatea de conducere a şefului;
• pe baza acestora rezultând valoarea corectată pentru
efectiv e2.

• Se calculează Vm2
= di2 = di1 = di3 = d
e2
Vm1
• iar pe baza lui d avem : L1→
d
= e1
Vm2
L2→ = e2
d
Vm3
L3→ = e3
d
• Se trece la reprezentarea ciclogramei şi a graficului de
resurse.

Observaţie :
• În practică este destul de dificil de realizat un lanţ
ritmic cu durate constante deoarece, chiar dacă am
împărţit lucrarea în sectoare egale, deci Vmij=Vmi+1,j,
din cauza procesului tehnologic, de regulă, avem,
pentru diferite lanţuri Vm diferite în acelaşi sector,
adică Vmij Vmi,j+1.
• Prin alegerea efectivelor formaţiilor de lucru în mod

corespunzător se va putea realiza un lanţ ritmic cu
durate multiple.

2.4.7. Studiul lanţurilor ritmice - continuare
II. Studiul lanţurilor ritmice cu durate variabile
a) Cazul duratelor diferite, dj  dj+1
Notaţii :
• LjN - lungimea lanţului j până la sectorul N;
• LjN-1- idem pe N -1 sectoare.
•  j - decalajul, măsurat la primul sector, între lanţul j
şi j+1

 j = LNj − LNj+−11 = Ndj - (N−1)dj+1

I. Sincronizarea lanţurilor
• dacă dj < dj+1 sincronizarea se face la primul sector;
• dacă dj > dj+1 sincronizarea se face la ultimul sector;
• dacă dj = dj+1 sincronizarea are loc în fiecare sector;
II. Calculul parametrilor lanţurilor
• durata de execuţie a unui lanţ, Lj :
Lj=Ndj
• calculul decalărilor lanţurilor,  j :
– dacă dj > dj+1 :
•  j =Ndj − (N−1)dj+1=N(dj−dj+1)+dj+1
– dacă dj  dj+1 :
•  j = dj
• durata de execuţie a unui sector, ti :
n −1
ti =   − (i − 1)  d + i  d =
j 1 n
j =1
( )
n −1
=   +i d −d +d , i = 1, N
j n 1 1
j =1
• durata totală de execuţie a lucrării, T :
n −1
T =  j + N  dn
j =1

b). Cazul duratelor multiple (modulate) , dj=Kaj
unde K - pasul lanţului
aj- coeficient de multiplicare, ajN*
• În reprezentarea acestor lanţuri se ivesc două situaţii,
şi anume :
I. aj=1, când programarea se face prin metoda
succesivă. Adică formaţia respectivă trece dintr-un
sector în altul în mod succesiv după un interval de
timp t=K.
II. aj1, când programarea se face printr-o metodă
mixtă cu decalaj. Decalajul, din motive de asigurarea
unei sincronizări perfecte, se calculează cu formula :

dj  dj 
j = ,  pj = = aj
pj  K 
Notaţii :
N - numărul total de sectoare,
n - numărul total de procese de lucru,
P - numărul total de formaţii de lucru,
Lj - durata unui lanţ (proces), j,
ti - durata de execuţie a unui sector i,
dj - durata de execuţie a lanţului (procesului) j pe sector,
K - pasul lanţului,
j - decalajul cu care intră în lucru cele pj echipe ale
procesului j (una faţă de cealaltă), fiecare în alt sector de lucru,
pj - numărul de echipe pe procesul j,
xj - întreruperi tehnologice sau organizatorice după
procesul j.
Exemplu:
Problema are datele din tabelul de mai jos:
N = 7 ; n = 10 ; K = 3
Lj dj aj pj j
n
P =  pj
1 3 1 1 -
2 6 2 2 1
j =1
3 9 3 3 1
4 3 1 1 -
5 3 1 1 -
• Problema poate fi reprezentată 6 9 3 3 1
în două moduri : 7 6 2 2 1
8 3 1 1 -
a) sectoare în ordonată, 9 3 1 1 -
10 9 3 3 1
b) procese de lucru în ordonată.

Lj dj aj pj j
1 2 3 : echipa 1, 2, 3 pentru Lj 1 3 1 1 -
2 6 2 2 1
3 9 3 3 1
4 3 1 1 -
5 3 1 1 -
Grafic tip A (sectoare în ordonată) 6
7
9
6
3
2
3
2
1
1
8 3 1 1 -
9 3 1 1 -
10 9 3 3 1
1 1 1
1 2 2
1 3
2 1
1 2
2 3
1 1 1

Grafic tip B (procese în ordonată)
1 1
2 2
Lj dj aj pj j
1 1 1 1 3 1 1 -
2 2 2 6 2 2 1
3 3 3 9 3 3 1
4 3 1 1 -
5 3 1 1 -
6 9 3 3 1
7 6 2 2 1
8 3 1 1 -
9 3 1 1 -
10 9 3 3 1
1 2 3 : echipa
1, 2, 3
pentru Lj
• Pentru calculul parametrilor lanţurilor simplificăm
problema astfel : Pr. dj aj pj j
K=3 1 3 1 1 -
2 6 2 2 1
3 9 3 3 1
4 3 1 1 -
( )
n
Lj = N  K + d j − K +  x j
j =1
dj
pj =  d j = K  pj
K
d j =  K  pj = K   pj = K  P
n n n
ti =  d j +  x j = K  P +  x j
j =1 j =1 j =1

( )
n n n
T = t1 + ( N − 1)  K = ( N − 1)  K +  d j +  x j = ( N − 1)  K +  d j + x j
j =1 j =1 j =1
n n
T = ( N − 1)  K + P  K +  x j = ( N + P − 1)  K +  x j
j =1 j =1
n
Tc = Td = ( P − 1)  K +  x j
j =1
n
Ts = T − 2  Tc = ( N − P + 1)  K −  x j
j =1

Reducerea duratei de execuţie - T
• Scopul: încadrarea în durata normată, TTn
• În cazul lanţurilor ritmice cu durată constantă
reducerea duratei de execuţie se poate face :
– acţionând de la început asupra parametrilor dij, N, n;
• În cazul lanţurilor ritmice cu durate multiple există
mai multe posibilităţi de reducere a lui T:
– dacă raportul duratelor proceselor (unul faţă de altul) este
de 1:2 sau 1:3 rezultă că se poate organiza lucrul în mai
multe schimburi.
– dacă duratele (câtorva sau tuturor) lanţurilor au un divizor
comun atunci se poate aplica modularea lanţurilor. Această
operaţie constă din :

• divizarea lanţurilor prin folosirea mai multor echipe cu
acelaşi efectiv care să execute lanţul, tot în intervalul
dij dar în sectoare diferite, atacând sectoarele cu un
decalaj în timp : K = d (modulul de ritmicitate), unde
0
ij
p j
K0 poate fi c.m.m.d.c. al duratelor proceselor,
• anularea întreruperilor xi dintre procesele alăturate.
• Dacă se va alege numărul de echipe pj astfel ca să
satisfacem condiţia : d i1 d i 2 d ij d in
= = = = = = K0
p1 p2 pj pn
Se vor anula toate întreruperile xi dintre toate
procesele.

2.4.8. Studiul lanţurilor neritmice
• Aceste lanţuri se întâlnesc atunci când sectoarele de
lucru sunt inegale. Există două posibilităţi de a rezolva
problema, şi anume :
– grafic, când se desenează pe câte o grilă, separat, fiecare
lanţ şi apoi prin suprapunere se caută poziţia de
sincronizare a lanţurilor; pentru lucrări mai mari nu este
practică;
– analitic, prin calcul se vor determina sincronizările între
lanţuri. Această metodă va fi expusă în continuare;
• Pentru aceasta se vor adopta următoarele notaţii :

Notaţii :
• N - numărul total de sectoare,

• n - numărul total de procese de lucru,
• L(i,j) - durata lanţului j până la sectorul i
• dij - durata de execuţie a procesului j în sectorul i,
• (j+1,j,i) - decalajul dintre lanţurile j şi j+1, la sectorul i.
• (j+1,i) - reprezintă valoarea maximă din fiecare
coloană (j+1,j,i)

Exemplu:
• Fie lucrarea formată din N=7 sectoare şi n=5 procese
de muncă, având duratele (diferite între ele) date în
tabelul de mai jos:
Sect. dij L(i,j) (j+1,j,i)
i di1 di2 di3 di4 di5 L(i,1) L(i,2) L(i,3) L(i,4) L(i,5) (2,1,i) (3,2,i) (4,3,i) (5,4,i)
1 2 2 2 2 4 2 2 2 2 4 2 2 2 2
2 1 3 4 1 1 3 5 6 3 5 1 3 4 -1
3 2 2 2 1 2 5 7 8 4 7 0 1 5 -1
4 2 1 1 2 1 7 8 9 6 8 0 0 5 -1
5 1 3 1 3 2 8 11 10 9 10 0 2 4 1
6 1 2 3 2 2 9 13 13 11 12 -2 3 4 1
7 3 1 1 1 3 12 14 14 12 15 -1 1 3 0
• Datele iniţiale ale problemei sunt cele din coloana dij,

celelalte coloane sunt coloane de calcul.

• Astfel în coloana L(i,j) se calculează lungimea unui lanţ
oarecare j până la un sector oarecare i, iar ultima
valoare care va rezulta în fiecare coloană va arăta
lungimea (durata) fiecărui lanţ.
• În coloana (j+1,j,i) se calculează decalajul dintre
lanţurile j şi j+1, la sectorul i. Modul de calcul este de
fapt o scădere în colţ între coloanele L(i,j) alăturate
(după cum indică săgeţile), considerând că L(0,j)=0.
• Pe fiecare coloană (j+1,j,i) se alege valoarea maximă
(cele evidenţiate), aceasta reprezentând decalajul
dintre cele două lanţuri, j şi j+1, măsurat la primul
sector de lucru, iar sectorul (sectoarele) unde s-a (s-au)
găsit aceasta (acestea) reprezintă locul unde are loc
sincronizarea dintre lanţurile respective.
• Cu aceste date se poate observa că durata totală, T, se
poate obţine din însumarea acestor decalaje şi a
lungimii ultimului lanţ.
• Ciclograma pentru problema de mai sus este
reprezentată mai jos :

• Relaţiile pentru calculul parametrilor sunt
următoarele :
i = 1, N , j = 1, n
i
L(i , j ) =  d l , j ,
l =1
i i −1
 ( j + 1, j , i ) = L(i , j ) − L(i − 1, j + 1) =  d k ,i −  d k ,i +1
k =1 k =0
( j + 1, i ) = max  ( j + 1, j , i )
j =1,n
N −1 N −1 N
T=  ( j + 1, i ) + L( N , n) =  ( j + 1, i ) +  d
i =1 i =1 i =1
i ,n
prin convenţie : d 0,i +1 = 0

2.5. Lucrările tampon – element compensator
în sistemul întreprinderii de construcţii
2.5.1. Entropia sistemelor de producţie
• Entropia este gradul de nedeterminare a unei
repartiţii de probabilităţi, respectiv gradul de
nedeterminare a unui experiment. După Claude
Shannon […] entropia unui experiment i , H(i) –
poate fi calculată.
• În mod natural, fiecare sistem tinde să-şi mărească
entropia, prin aceasta afectând atât propria sa
structură, cât şi legăturile cu celelalte sisteme
componente ale macrosistemului din care fac parte.
• Dacă se consideră un sistem modelat ca în figura de
mai jos, se pot defini cel puţin patru entropii diferite :
entropia intrărilor în sistem – HX;
entropia proprie a structurii de transformare – HG;
entropia sistemului de reglare – HR şi
entropia rezultatelor sistemului – HY.
X  HX Y  HY
G(s)  HG
Z
R(s)  HR
• Întrucât se impune ca Y  HY → Z, devine evident că

este necesar ca Y  Z, căci întotdeauna HY  1.
• Această concepţie realistă justifică necesitatea
fronturilor de lucru tampon (în rezervă), ele
funcţionând ca elemente de compensare în sistem.
• Principalele cauze care conduc la naşterea celor patru
forme de entropie amintite mai sus sunt :
a) Cauze privind intrările în sistem :
– nelivrarea unor materiale la timp sau livrarea unor
materiale de calitate necorespunzătoare,
– căderi ale sistemului de alimentare cu energie,
– lipsă, temporară sau prelungită (perioade de criză), de
fonduri băneşti pentru plata furnizorilor,
– fronturi de încărcare-descărcare prea mici pentru
descărcarea unor resurse.

b) Cauze privind structura de transformare :
– cauze referitoare la forţa de muncă : îmbolnăviri, absenţe
nemotivate, concedii fără plată, concedii neplanificate cu
incapacitate temporară de muncă, activitate lipsită de
interes din partea unor executanţi, etc.
– cauze referitoare la mijloacele de muncă : defectări, lipsă de
piese de schimb, lipsă de surse de energie (carburanţi,
lubrefianţi, etc.), lipsă de forţă de muncă calificată pentru
conducere-coordonare, lipsă de mijloace de transport
pentru aducere pe şantier, etc.
– cauze referitoare la dotări (construcţii şi instalaţii) :
degradări premature, insuficienţă (temporară sau
prelungită), subdimensionare a unor elemente, etc.

c) Cauze privind sistemul de reglare :
– structură organizatorică necorespunzătoare, defecţiuni
(filtrare, distorsiune, blocare) ale sistemului de transmitere
şi prelucrare a informaţiilor, organe de decizie insuficient de
competente, lipsă de pregătire corespunzătoare a
producţiei, etc.,
– sistem de relaţii şi cadru legal de funcţionare neadaptat
specificului, sistem exagerat de restricţii interne sau
externe, proastă organizare a circulaţiei bunurilor de orice
fel, lipsă de documentaţii tehnico-economice şi de
informaţii tehnico-ştiinţifice, insuficientă competenţă
profesională, etc.

d) Cauze externe :
– timp nefavorabil, catastrofe naturale (cutremure de
pământ, inundaţii), fenomene meteorologice neobişnuite
(zăpezi şi temperaturi scăzute prea timpurii sau prea târzii),
etc.

2.5.2. Necesitatea folosirii continue a resurselor
nestocabile
• Pentru a respecta principiile fundamentale ale
planificării este necesar ca fiecare resursă nestocabilă
să folosească din plin fiecare interval de timp, astfel
încât toată capacitatea să fie folosită de-a lungul
întregului an calendaristic.
• Dar, datorită fenomenelor perturbatoare descrise mai
sus, formaţiile de lucru nu pot să activeze continuu, şi
nici măcar în fronturile de lucru curente, apărând
necorelări – uneori flagrante – între ceea ce s-a
programat a se executa şi ceea ce s-a executat.

• Este nevoie, deci, de o compensare permanentă,
realizabilă fie prin deplasarea rapidă a unor resurse
existente, de unde sunt disponibile, acolo unde sunt
necesare, fie prin asigurarea de fronturi de lucru
tampon (în rezervă).
• Principalele metode de asigurarea fronturilor de lucru
tampon sunt :
– industrializarea, cu toate căile ei,
– introducerea metodelor de lucru în flux continuu (vezi şi
metoda în lanţ),
– eşalonarea judicioasă a activităţilor pe anotimpuri, în aşa fel
încât acestea să fie compatibile,
– ajustarea permanentă a resurselor printr-un proces de
reglare foarte bine condus.
2.5.3. Principiile de organizare a fronturilor de lucru
tampon (în rezervă)
• Sunt necesare următoarele precizări :
– Natura fronturilor de lucru tampon trebuie să fie corelată cu
tehnologia de execuţie, sortimentele de lucrări ce se
execută în diferite etape şi anotimpurile (perioadele) de
execuţie,
– Mărimea acestora trebuie să fie în concordanţă cu mărimea
şantierului (volumul total de lucrări ce trebuie efectuat),
durata totală de execuţie, dinamica punerii în funcţiune a
obiectivelor, probabilităţile de apariţie a evenimentelor
nefavorabile şi capacitatea de producţie a formaţiilor de
lucru.

– Amplasarea acestora trebuie să ţină cont de sensibilitatea
faţă de intemperii a proceselor de muncă, existenţa unor
activităţi independente şi existenţa unor resurse stocabile
adecvate.
2.5.4. Calculul mărimii fronturilor de lucru tampon
• Fie un complex de m obiecte a căror valoare de deviz
este V(i), (i=1,…,m).
• Valoarea totală a lucrărilor de executat, Vt, va fi :
m
Vt = V (i) , iar ponderea relativă a obiectelor în totalul

i =1
investiţiei B(i) este :

m
V(i)
B(i) =
Vt
, ( i=1,…,m)  B(i) =1
i =1

• Durata totală de execuţie a lucrărilor este împărţită în
T intervale de timp (t=1,…,T).
• Pentru fiecare obiect şi pentru fiecare interval de
timp, în conformitate cu graficele de planificare, se
poate calcula gradul mediu de realizare tehnică, K(i,t):
VM(i,t)
K(i,t) = , ( i=1,…,m t=1,…,T)
VMT(i)
• în care VM(i,t) este volumul total de muncă planificat

pe obiectul i până la intervalul t inclusiv :
t
VM(i,t) =  R(i, k ) , (i=1,…,m; k=1,…,t)
k =1
• iar VMT(i) este volumul total de muncă al obiectului i :
T
VMT(i) =  R(i, t ) , (i=1,…,m).
t =1
• Se calculează apoi nivelul mediu general al realizării
lucrărilor pe şantier în intervalul t , G(t) :
m
G(t) =  B(i)  K (i, t ) , (i=1,…,m).
i =1
• Rec(k) ponderea lucrărilor recepţionate în intervalul

(k) şi A(t) ponderea lucrărilor recepţionate până în
intervalul t inclusiv :
 V (i) ,
1
Rec(k) = x ( i=1,…,k ; k<t)
Vt iR pt ( k )
• în care Rpt(k) descrie mulţimea obiectelor care se

recepţionează în intervalul k, iar
t
A(t) =  Rec (k ) , (t=1,…,T).
k =1

• Proporţia relativă de lucrări rămase nerecepţionate în
intervalul t este, NR(t) :
NR(t) = G(t) – A(t) , (t=1,…,T).
• Fie acum (t) probabilitatea apariţiei fenomenelor
perturbatoare în intervalul t, ((t) < 1 ;t). Această
probabilitate se determină de programator prin
observaţii asupra perioadelor anterioare în care s-au
executat lucrări asemănătoare.
• Proporţia lucrărilor tampon în intervalul t , Plt(t), va fi:
Plt(t) = (t)  NR(t) , (t=1,…,T),
• iar valoarea lucrărilor tampon pe acelaşi interval Vlt(t),
va fi : Vlt(t) = Plt(t)  Vt , (t=1,…,T).

• Urmează ca aceste lucrări tampon să fie împărţite pe
formaţii de lucru. Dacă R(j,t) este numărul de
muncitori (utilaje) din formaţia j la timpul t şi Pm(j)
productivitatea muncii (medie pe interval) pentru un
muncitor din formaţia j,
• Capacitatea medie de producţie j , Cp(j,t) este :
Cp(j,t) = R(j,t)  Pm(j) , (j=1,…,n; t=1,…,T),
• iar ponderea formaţiei în ansamblul capacităţilor
Pf(j,t) devine :
Cp(j,t)
Pf(j,t) = n , ( j=1,…,n ; t=1,…,T)
C
j =1
p ( j, t )

• Valoarea lucrărilor tampon, alese în condiţiile
discutate la Programarea resurselor (din paragraful
Programarea, alocarea şi nivelarea resurselor), ce
revin formaţiei j la timpul t , X(j,t), va fi :
X(j,t) = Vlt(t)  Pf(j,t), ( j=1,…,n ; t=1,…,T).

Cap. 3 Aprovizionarea tehnico-materială
(ATM)
3.1. Subsistemul ATM în întreprindere
• Este un element de intrare pentru că asigură toate
resursele materiale, fiind în acelaşi timp şi un sistem
compensator deoarece creează şi asigură rezervele
de materiale constituindu-se totodată şi ca parte a
activităţii comerciale care leagă întreprinderea de
furnizorii şi beneficiarii ei.

3.2. Resursele materiale, element al intrărilor în
sistem
X G(s) Y
Z
Y=G(s)  X dar Y —> Z adică  Z=G(s)  X ,
• de obicei, X nu se poate scoate ca X=Z/G(s), întrucât

G(s) este o matrice. Motiv pentru care se introduce
matricea consumurilor normate N(s), pe baza căreia
se poate calcula vectorul intrărilor X astfel: X=N(s)  Z.

• N(s) se poate completa pe baza indicatoarelor de
norme de deviz. Pe lângă acestea mai există şi
consumuri normate statistice.
• N(s) este foarte important deoarece constituie singura
cale prin care se pot determina resursele materiale,
umane şi mijloacele de muncă necesare pe şantier.
3.3. Atribuţiile sistemului ATM
• Principalele atribuţii ale ATM sunt :
– întocmirea planului de aprovizionare (a necesarelor de
materiale);
– redactarea, încheierea şi urmărirea realizării contractelor de
aprovizionare;

– recepţia calitativă şi cantitativă a produselor la furnizor;
– organizarea şi optimizarea transporturilor de la diverşii
furnizori la depozitele de pe şantiere;
– recepţia calitativă şi cantitativă a produselor sosite pe
şantiere;
– păstrarea, depozitarea, administrarea şi gestionarea
corespunzătoare a bunurilor în depozite;
– constituirea rezervelor de materiale pentru compensare, şi
administrarea acestora;
– validarea şi plata documentelor (facturi, ... ) pentru
decontarea bunurilor.

3.4. Organizarea aprovizionării
• Planul de aprovizionare se întocmeşte cu cca. 13 luni

înaintea începerii anului pentru care s-a întocmit
planul.
• Planul de aprovizionare se întocmeşte pe baza
documentaţiilor tehnico-economice sau a normelor
statistice de consum. Pe baza acestor documentaţii se
face aprovizionarea fie direct de la furnizori, fie de la
diverşi en-gross-işti, transportul făcându-se fie direct
pe şantiere, fie în depozitele întreprinderii.

3.5. Stocuri şi rezerve de materiale
• Stocul este o cantitate de resurse existentă într-un
depozit şi încă neconsumat;
• Rezerva este un stoc creat intenţionat pentru a
asigura continuitatea producţiei în condiţii reale de
aprovizionare şi consum.
• Intrarea în stoc este orice cantitate de resursă care
măreşte valoarea stocului (prin acumulare sau
adăugare);
• Ieşirea din stoc fiind orice cantitate de resursă care
diminuează valoarea stocului, respectiv micşorează
cantitatea.

• Rezervele pot fi :
– de regularizare - atunci când se urmăreşte asigurarea
continuităţii producţiei în condiţii curente de aprovizionare
şi consum;
– de prevedere - când se urmăreşte ca pe lângă situaţia
curentă, continuitatea producţiei să fie asigurată şi în
cazurile când apar factori perturbatori;
– de dimensionare - valoarea maxima a rezervei care va
exista vreo data în depozit;
– de alarmă- valoarea minimă care necesită o reaprovizionare
imediată.

3.6. Costurile în gestiunea stocurilor
• Realizarea stocurilor de materiale, în general, şi a
rezervelor de materiale, în special, este o acţiune care
generează cheltuieli împărţite în :
1. Cheltuieli directe, care sunt :
– cheltuieli de comandă (formulare comandă, contractare,
relaţii, etc.);
– cheltuieli de achiziţie (delegaţii, recepţii, telefoane, etc.);
– cheltuieli de aprovizionare (costurile propriuzise ale
materialelor, transportul, ambalarea, manipulaţiile, etc.);
– cheltuieli de depozitare (amortismentele depozitelor, plata
gestionarilor, a manipulanţilor, etc.);
– cheltuieli de stagnare a producţiei (intemperii, lipsuri
materiale, etc.)
2. Cheltuieli indirecte (penalizări pentru producţia
livrată cu întârziere, penalizări sau daune pentru
cantităţi nelivrate).
• Din totalul acestor cheltuieli unele pot fi reduse de

către constructor (în special cele de depozitare) pe
când celelalte, nu.
• Problema optimizării costurilor se referă doar la
acelea care pot fi optimizate de către constructor.

3.7. Metode pentru calculul rezervelor de
materiale
Teoria stocurilor cunoaşte :
1. Metode deterministe - în care se presupune că atât
aprovizionarea (livrările) cât şi consumurile se
produc în cantităţile prevăzute şi la termenele
prevăzute.
2. Metode probabiliste - în care se presupune că atât
livrările cât şi consumurile sunt afectate de factori
perturbatori.

• Fiecare din aceste două categorii se subîmpart în :
a) Metode tehnice care urmăresc strict continuitatea
producţiei indiferent de costuri;
b) Metode economice - urmăresc reducerea la
maximum a cheltuielilor indiferent că acestea privesc
aprovizionarea sau consumul.
3.7.2. Metode deterministe
a) Metoda CLASICA. Este o metodă care ţine cont de
mărimile medii ale consumurilor pe intervale şi de
mărimile normate ale intervalelor dintre două
reaprovizionări succesive. În această metodă ca şi în
celelalte, de altfel, mărimea intervalului este la
alegerea proiectantului.
• Calculul rezervelor de materiale se face separat
pentru fiecare material i=1,...,m.
Fie:
• C(i) - cantitatea de material i prevăzut în extrasul de
materiale al documentaţiei;
• Rul(i) - numărul de intervale dintre două
reaprovizionări succesive (rulajul normat);
• nc(i) - durata de consum a materialului i, măsurat în
număr de intervale de timp determinate între
momentul în care se observă pentru prima dată
consum de material i pe şantier şi ultimul moment,
indiferent dacă între timp există anumite întreruperi;

• p(i) [%] - pierderile de materiale prin manipulaţii,
transport, depozitare.
• Rr(i) - rezerva de regularizare pentru materialul i.
C(i)  Rul(i) 100 + p(i)
Rr(i)= 
nc(i) 100
• Rp(i) - rezerva de prevedere pentru materialul i.

Rp(i) = (i)  Rr(i) ,
valoarea lui (i) poate fi determinată :
(i)= r(i) x (i),
• r(i) - factorul de siguranţă privind livrările făcute de
furnizor:

1
ρ(i ) = , 1,25  ρ(i)  2,25
Pr (i )
• Pr(i) - probabilitatea ca furnizorii să livreze materialele
în sorto-tipo-dimensiunile, de calitatea, cantitatea şi
la termenele prevăzute în contracte.
• (i) - coeficientul de neuniformitate al execuţiei de pe
şantier.
1
η(i) = = kp , 1,1  η(i)  2,5
C ftl
• Z - variabila normală întâmplătoare, a cărei valoare se
alege de către proiectant (din tabelul de probabilităţi
de la metoda Gantt).
• Rd(i) - rezerva de dimensionare pentru materialul i.
C (i )
Rd (i ) = R p (i ) +
nc (i )
b) Metoda TABELARA. Este o metodă deterministă care
se bazează pe ipoteza că atât livrările cât şi
consumurile pe diferitele intervale se produc
conform contractelor, respectiv graficelor de
eşalonare şi că:
– reaprovizionările se fac întotdeauna la începutul
intervalului;
– consumurile de materiale sunt uniforme pe interval.
• Metoda tabelară se bazează pe o matrice de calcul de

forma următoare :

Inter -
Livrări Consumuri Abateri
Aprovizionarea Stoc la …. Interval
regularizată sfârşit început Observaţii
valul simplu cumulat simplu cumulat (3)-(5)
(3)+|min(6)| (7)-(5) (8)+(4)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 100 100 200 200 -100 600 +400 600
2 - 100 200 400 -300 600 +200 400
3 400 500 - 400 +100 1000 +600 600
4 500 1000 400 800 +200 1500 +700 1100 Rd
5 100 1100 400 1200 -100 1600 +400 800
6 - 1100 400 1600 -500 1600 0 400 Rr
unde :
• Rr(i) = -min(6) sau Rr(i) = |min(6)|
• Rd(i) = max(9)
• Rp(i) = (i) x Rr(i)
• (i) - se calculează ca şi la metoda clasică.
• Rr în această metodă, ca şi în toate celelalte metode,
trebuie asigurată de la începutul execuţiei, respectiv
din primul interval.
3.7.3. Metode probabiliste
a) Metota POISSON. Este o metodă probabilistă care se
bazează pe proprietăţile de bază ale distribuţiei
Poisson, la care m = l (media aritmetică, m, este
egală cu valoarea cea mai frecvent observată, l),
dispersia (varianţa) este : VAR= l, iar abaterea medie
pătratică: s = l , aceste proprietăţi se corelează cu
proprietăţile date de teoria probabilităţilor pentru
intersecţiile a două mulţimi probabiliste : P(A  B) =
P(A) x P(B) întrucât se poate scrie : P(L) = s(L).
Rrp (i ) = N (i )  L(i )  C (i ) , unde :
Nti Lt Ct
N(i) = , L(i) = , C (i ) =
Nil Nti Nti
• unde :
– Rrp(i) – Rezerva de regularizare probabilistă
– Rpp(i) – Rezerva de prevedere probabilistă
– Rrf(i) – Rezerva de regularizare finală
– N(i) – Număr mediu de intervale dintre două reaprovizionări
succesive;
– L(i) – Cantitatea medie aprovizionată pe un interval;
– C(i) – Cantitatea medie consumată pe un interval.
– Nti – Numărul total de intervale
– Nil – Număr intervale de livrare

– Lt – Livrarea totală
– Ct – Consumul total
R (i ) = α(i)  R (i )
p
p r
p
Rd (i ) = R pp (i )
Cu datele din exemplul anterior (metoda tabelară),
obţinem :
N(i) = 6/4; L(i) = 1100/6; C(i) = 1600/6.
• Aceste formule sunt valabile dacă consumurile şi
livrările constituie două fenomene disjuncte. În
realitate ele sunt însă conjugate, pentru că nu se pot
consuma materiale dacă nu au fost în prealabil
aprovizionate.
• De aceea pentru a se asigura disjuncţia, rezerva de
regularizare finală se va calcula cu relaţia (*) de mai
jos.
• K(i) fiind un factor de corecţie.
Rrf (i) = Rrp (i) + K (i ) (*)

K (i ) = L(i ) − C (i)

3.8. Problema repartizării optime a produselor de
la mai mulţi furnizori la mai mulţi consumatori
(Problema "transporturilor")
• De multe ori se pune problema optimizării repartizării
produselor (materiale de construcţie, prefabricate,
etc.) de la mai mulţi furnizori ai aceluiaşi produs, k, la
mai mulţi consumatori.
• Este suficient ca problema să fie optimizată în raport
cu distanţele de transport, întrucât acestea
influenţează în mod direct creşterea costurilor
(materialelor).

• Procedeul matematic prin care se rezolvă o astfel de
problemă este cunoscut sub numele de PROBLEMA
"TRANSPORTURILOR".
• Fie următoarea schemă pentru un produs oarecare k :
D1 D2 Di Dm
F1 F2 …… Fi …… Fm
e21 e22 eij emn

e11 e12
C1 C2 …… Cj …… Cn
N1 N2 Nj Nn

Notăm prin :
• Di - disponibilul din materialul k la furnizorul Fi;
• Nj - necesarul din materialul k la consumatorul Cj
• eij – costul de transport, al materialului k, de la
furnizorul Fi la consumatorul Cj
• xij – cantitatea de material k transportată de la
furnizorul Fi la consumatorul Cj

• Algoritmii de calcul cer:
1. Di să fie perfect definite;
2. Nj să fie şi ele bine cunoscute;
3. "costurile de transport", eij, să fie şi ele bine
cunoscute
m

4. 
. D (i ) = DT 
i =1 
n  ; DT = N T
 N ( j ) = NT 
j =1 

• Forma generală a unei probleme de transport este :
m n
min( Z =  eij  xij )
i =1 j =1

• şi este supusă la sistemul de restricţii :
m


i =1
xij  N ( j ) 

n  ; xij  0
 xij  D (i ) 
j=1 

• Dacă în realitate DT < NT se introduce un furnizor fictiv
Ff cu o cantitate disponibilă fictivă Df = NT - DT, iar
valorile eij=  (") i, j.
• Dacă DT > NT se introduce un consumator fictiv al

cărui necesar fictiv este Nf = DT - NT, iar eij= 0 (") i, j.

• Principala metodă pentru obţinerea unei soluţii de
bază este metoda VOGEL (metoda diferenţelor) -
aceasta se bazează pe o matrice de calcul şi pe
următoarele reguli :
1. Un consumator trebuie să fie satisfăcut pe cât posibil
de un singur furnizor.
2. Rândul sau coloana se aleg în funcţie de cea mai
mare diferenţă existentă pe rânduri sau coloane. În
cazul în care există mai mult de un rând sau o
coloană cu diferenţă maximă, se alege rândul sau
coloana cu elementul cel mai mic (eij).

– (Prin diferenţă se înţelege rezultatul scăderii dintre valoarea
cea mai mică de pe rândul sau coloana respectivă şi
valoarea imediat următoare ca mărime. Dacă două valori
minime sunt egale între ele, diferenţa este nulă.)
3. Se alege căsuţa din rând sau coloană în funcţie de
cea mai mică valoare a elementelor, eij, din rândul
sau coloana respectivă. Dacă există două valori
minime egale, se alege aceea căreia - în coloana sau
rândul respectiv - îi corespunde diferenţa reciprocă
maximă. Dacă şi valorile diferenţelor reciproce
respective sunt egale, se alege elementul cu flux
maxim, adică elementul (căsuţa) care asigură cel mai
mare transfer de la un furnizor la un consumator.
Dacă şi acestea sunt egale, repartiţia se poate face
prin oricare din cele două (sau mai multe) căsuţe.
– Diferenţă reciprocă – dacă diferenţa maximă se află pe linie,
atunci în coloana corespunzătoare căsuţei alese se citeşte
diferenţa reciprocă, şi invers.
4. În căsuţă se înscrie cantitatea cea mai mică dintre
N(j) şi D(i).
5. În restul căsuţele din coloana j sau rândul i (după
caz) se înscriu valori xij = 0, iar coloana sau rândul
respectiv se consideră eliminat(ă) din matrice.
6. În căsuţa corespunzătoare celui mai mare dintre N(j)
sau D(i) se scade valoarea "veche" cu cantitatea
alocată.
• Operaţiile continuă până când toate căsuţele sunt
ocupate cu valori xij  0.
Exemplu:
• Să presupunem că avem trei balastiere care au
următoarele disponibile :
B1  D1 = 10.000 m3
B2  D2 = 20.000 m3
B3  D3 = 40.000 m3
şi trei şantiere care au următoarele necesare :
S1  N1 = 15.000 m3
S2  N2 = 25.000 m3
S3  N3 = 25.000 m3,

• Rezultă un disponibil total DT = 70.000 m3 şi
• un necesar total NT= 65.000 m3,
• deci DT > NT, ca atare se va introduce un consumator
fictiv cu necesarul fictiv :
Nf = DT - NT= 5.000 m3 ,
pentru care toate costurile de transport eij vor fi zero.
• Rezolvarea este dată în tabelul de mai jos :

• Pasul 1 – completarea matricei cu datele problemei:
Consu-
matorul
Furnizorul
S1 S2 S3 Sf Diferenţe Disponibil
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1
10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
40.000
Diferenţe
Necesar 15.000 25.000 25.000 5.000 70.000

• Pasul 2 – calculul diferenţelor:
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1
0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 40.000
Diferenţe 3 2 1 0
Necesar 15.000 25.000 25.000 5.000 70.000

• Pasul 3 – analiza diferenţelor şi alegerea celei mari diferenţe rezultate
• Pe linia sau coloana pe care s-a găsit cea mai mare diferenţă se alege celula cu cel
mai mic eij , în cazul nostru e11:
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1
0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 40.000
Diferenţe 3 2 1 0
Necesar 15.000 25.000 25.000 5.000 70.000

• Pasul 4 – alocarea unei cantităţi celulei în care s-a găsit cel mai mic eij :
• Se va aloca celulei (11) cea mai mică valoare dintre disponibilul D1 şi Necesarul N1,
adică 10.000 :
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 40.000
Diferenţe 3 2 1 0
5.000
Necesar 70.000
15.000 25.000 25.000 5.000
• Prin această alocare, disponibilul balastierei B1 devine
0, iar necesarul la şantierul S1 devine 5.000.
• Întrucât D1=0 şantierele S2, S3 şi Sf nu vor mai putea
primi balast de la balastierea B1, drept urmare vom
avea : x11=10.000, x12=0, x13=0 şi x1f=0.
• Pentru că D1 devine 0 linia B1 iese din „joc”, iar
problema se va relua de la pasul 2 dar fără linia B1.

• Pasul 2 a – calculul noilor diferenţe:
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 ,1 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
5.000
Necesar 70.000
15.000 25.000 25.000 5.000

• Pasul 3 a – analiza diferenţelor şi alegerea celei mari
diferenţe rezultate:
– Pe linia sau coloana pe care s-a găsit cea mai mare diferenţă
se alege celula cu cel mai mic eij :
– Se observă că valoarea eij cea mai mare este 1 şi se găseşte
la toate noile diferenţe calculate:
– analizăm linia B2 de unde rezultă că cel mai mic eij este 2 în
celula (23);
– pe linia B3 cel mai mic eij este 3 în celula (33), deci mai mare
decât cel anterior, drept urmare reţinem în continuare pe
cel mai mic, adică celula (23);
– analiza se va face în continuare pe coloane: pe coloana S1
valoarea eij cea mai mică, dintre cele rămase, este cea din
celula (31) care este mai mare decât valoarea din celula
(23), care va rămâne în continuare valoare de referinţă.
– Pe coloana S2 valoare eij cea mai mică este 3 care, de
asemenea, este mai mare decât valoarea din celula (23),
– iar pe coloana S3 găsim eij=2, adică tot celula (23).
– Deci următoarea celulă în care se va face distribuţia este
(23).

• Pasul 3 a – analiza diferenţelor şi alegerea celei mari
diferenţe rezultate:
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2
1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 ,1 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
5.000
Necesar 70.000
15.000 25.000 25.000 5.000
• Pasul 4 a – alocarea unei cantităţi celulei în care s-a găsit cel mai mic eij :
• Se va aloca celulei (23) cea mai mică valoare dintre disponibilul D2 şi Necesarul N3,
adică 20.000 :
Consu-
matorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0
B3
1 ,1 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
5.000 5.000
Necesar 70.000
15.000 25.000 25.000 5.000
• Prin această alocare disponibilul balastierei B2 devine
0, iar necesarul la şantierul S3 devine 5.000.
• Întrucât D2=0 şantierele S1, S2, S3 şi Sf nu vor mai putea
primi balast de la balastiera B2, drept urmare vom
avea : x21=0, x22=0, x23=20.000 şi x2f=0.
• Pentru că D2 devine 0, şi linia B2 iese din „joc”, iar
problema ar trebui să se reia de la pasul 2 dar fără
liniile B1 şi B2.
• Însă observăm că mai rămânem doar cu o singură
linie, B3;

• în această situaţia distribuţia pe linia sau coloana rămasă în
„joc” se va face în ordinea crescătoare a valorii eij.
Consumatorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0 0
5.000
B3 10.000
1 ,1 35.000
5.000 25.000 5.000 5.000 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
0 0
Necesar 5.000 0 0 70.000
5.000
15.000 25.000 25.000 5.000
• Situaţia finală fiind cea de mai jos :
Consumatorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0 0
5.000
B3 10.000
1 ,1 35.000
5.000 25.000 5.000 5.000 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
0 0
Necesar 5.000 0 0 70.000
5.000
15.000 25.000 25.000 5.000

• Valoarea funcţiei obiectiv este :
Z0 = 110.000 + 220.000 + 45.000 + 425.000 +
35.000 = 185.000 - unităţi.
• Această metodă conduce la rezultate optime dacă

matricele sunt mici, respectiv mxn < 35;
• dacă mxn > 35, există posibilităţi de optimizare, în
acest scop poate fi aplicată metoda contururilor
poligonale.

3.8. Problema repartizării optime a produselor
de la mai mulţi furnizori la mai mulţi
consumatori (Problema "transporturilor")
- Continuare -
Metoda contururilor poligonale
• Un contur este un poligon ale cărui laturi unesc
centrele unor căsuţe (trebuind să fie întotdeauna
unele după celelalte) urmărindu-se condiţia ca unul
dintre colţurile poligonului să se găsească într-o
căsuţă cu cantitatea egală cu zero, toate celelalte
trebuind să se găsească în căsuţe cu cantităţi diferite
de zero.
Conf. dr.ec. ing. Păun ALAN 2

• Dintre toate contururile posibile sunt interesante doar
acelea care au la colţuri o singură căsuţa cu xij =0,
toate celelalte căsuţe având xij >0.
• Metoda constă în aplicarea următoarelor reguli :
1. Se alege unul dintre contururi,
2. Se marchează colţurile contururilor cu semne "+" sau
"-" , alternativ, începând cu semnul "+" în colţul din
căsuţa cu xij =0,
3. Se caută cea mai mică valoare xij dintre căsuţele cu
semnul "-". Se notează valoarea respectivă cu xij,
4. Se scade xij din toate căsuţele ce au semn "-", şi se
adună în căsuţele cu semn "+";

5. Se obţine astfel o nouă matrice şi se calculează
funcţia obiectiv Z1 corespunzător matricei noi.
• Dacă Z1 < Z0 se consideră noua matrice ca bază, se
formează noi contururi şi problema se reia de la
început.
• Dacă Z1 > Z0 se consideră matricea iniţială ca bună şi
se trece la un nou contur. Operaţiile se repetă până la
epuizarea tuturor contururilor optimizabile.

Consumatorul
Furnizorul
e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0

B1 0
─
10.000
+
0
10.000 0 0 0 0 10.000
e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0 0
+ 5.000
B3 15.000 15.000
─
10.000
1 ,1 35.000
5.000 25.000 5.000 5.000 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
0 0
Necesar 5.000 0 0 70.000
5.000
15.000 25.000 25.000 5.000
• Valoarea funcţiei obiectiv este : Z1=110.000 + 220.000 + 415.000 + 415.000 +
35.000 = 185.000,- unităţi.

• După cum se observă Z0=Z1, ceea ce înseamnă că
poate fi păstrată oricare dintre cele două soluţii.
• Dacă pentru toate contururile se găseşte Z1 > Z0,
înseamnă că soluţia iniţială de bază obţinută este
optimă.
• În cazul unei matrice foarte mari, calculul soluţiei
optime devine excesiv de laborios. De aceea este
necesar să se găsească, printr-un procedeu oarecare,
contururile susceptibile de a conduce la optimizare.
• În acest sens se poate folosi metoda distributivă
modificată.

Metoda distributivă modificată
• Această metodă constă în următoarele etape:
a) Fiecărui furnizor i se ataşează câte o necunoscută ui
(u1, u2, … ui) şi fiecărui consumator i se ataşează, de
asemenea, câte o necunoscută vj (v1, v2, … vj);
b) Pentru fiecare căsuţă cu cantitate distribuită xij = 0 se
scriu sisteme de ecuaţii :
ui + vj = eij
c) Dacă numărul de necunoscute este mai mare decât
numărul de ecuaţii, se aleg în mod convenabil atâtea
necunoscute egale cu zero cât este necesar pentru a
simplifica calculele.

d) Se rezolvă sistemul şi vor rezulta valori pentru u1,
u2,…ui,…,um şi pentru v1, v2,…vj,…,vn
e) Se calculează apoi, pentru fiecare căsuţă cu cantitate
distribuită xij = 0, valori dij cu ajutorul relaţiei:
ui + vj - eij = dij
f) Se alege căsuţa (cu xij = 0) pentru care valoarea dij
este minimă (în sens algebric) şi cu acestea se vor
construi contururi poligonale.

Consumatorul
v1 v2 v3 vf
Diferenţe Disponibil
Furnizorul
S1 S2 S3 Sf
u1 e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0
B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
u2 e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
u3 e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0 0
5.000
B3 10.000
1 ,1 35.000
5.000 25.000 5.000 5.000 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
0 0
Necesar 5.000 0 0 70.000
5.000
• . 15.000 25.000 25.000 5.000

• u1 + v2 = 1 Rezultă un sistem cu:
• u1 + v3 = 3 5 necunoscute : u1, u2, v1, v2, v3
• u2 + v1 = 5 şi 4 ecuaţii,
• u2 + v2 = 3 adică un sistem o dată nedeterminat
Alegem în mod convenabil o necunoscută şi o egalăm

cu zero şi rezolvăm sistemul.
• u1 = 0  v2 = 1 şi v3 = 3
• v2 = 1  u2 = 2
• u2 = 1  v1 = 3

• u1 + v2 – e12 = 0 + 2 – 1 = 1
• u1 + v3 – e13 = 0 + 3 – 3 = 0
• u2 + v1 – e21 = 2 + 1 – 5 = –2
• u2 + v2 – e22 = 2 + 1 – 3 = 0
• Rezultă că celula (21) este susceptibilă de a fi

optimizabilă. Ca atare se va forma conturul 21–23–
33–31

Consumatorul
v1 v2 v3 vf
Diferenţe Disponibil
Furnizorul
S1 S2 S3 Sf
u1 e11=1 e12=1 e13=3 e1f=0
─ +
B1 0
10.000 0 0 0 0 10.000
u2 e21=5 e22=3 e23=2 e2f=0
B2 0
0 0 20.000 0 1 ,1 20.000
u3 e31=4 e32=4 e33=3 e3f=0 0
+ ─ 5.000
B3 10.000
1 ,1 35.000
5.000 25.000 5.000 5.000 40.000
Diferenţe 3 ,1 2 ,1 1 ,1 0 ,0
0 0
Necesar 5.000 0 0 70.000
5.000
• . 15.000 25.000 25.000 5.000

3.9. Depozitarea resurselor
• Prin depozit se înţelege o suprafaţă de teren
amenajată corespunzător, dotată cu toate
construcţiile şi instalaţiile necesare şi care are drept
scop păstrarea unor bunuri în condiţii
corespunzătoare din punct de vedere tehnic şi
economic. Depozitele au următoarele funcţii :
1. Primirea stocurilor (rezervelor) de materiale;
2. Conservarea stocurilor (rezervelor);
3. Livrarea materialelor către beneficiari;

4. Asigurarea de rezerve pentru situaţii speciale (stocuri
intangibile) (cutremur, inundaţii, etc.);
5. Microproducţie industrială;
6. Debitarea unor materiale (tăierea la o anumită
dimensiune).
• Depozitele se clasifică după mai multe criterii cum ar

fi :
• după tip:
– de primire,
– de tranzit,
– de livrare.
• după natura produselor depozitate :
– pentru materiale explozibile,
– pentru materiale inerte.
• după poziţia faţă de nivelul solului :
– supraterane,
– la nivelul solului,
– subterane.
3.9.2. Dimensionarea depozitelor

• Fiecare depozit este alcătuit dintr-o serie de suprafeţe
care se compun astfel :

• Calculul suprafeţelor de depozitare:
Se face pentru
Suprafaţa fiecare produs în Pe tipuri de Suprafaţa pentru
ocupată de parte amenajări circulaţia şi
Suprafaţa de
produse Sopd(i) manevrarea
bază Sb(i) mijloacelor de
Suprafaţa

Suprafaţa pentru
manipularea principală transport Smdt
Suprafaţa pentru
produselor circulaţia Sp(i) Suprafaţa
Smp(i) produselor Scp(i) ocupată cu
rezerve şi Suprafaţa
stocuri Srs Suprafaţa totală a
utilă Su depozitului
Suprafaţa pentru funcţii auxiliare Sfax ST
Suprafaţa totala auxiliară
Suprafaţa pentru alte scopuri Sas Sta
Suprafaţa de
siguranţă Ssig

• Suprafaţa ocupată de produse se calculează ca raport
dintre cantitatea totală a rezervei de depozitare şi
cantitatea maximă ce poate fi depozitată pe 1 m2 în
conformitate cu normativele.
• Suprafaţa pentru manipularea produselor se
calculează ca procent din suprafaţa ocupată de
produs.
• Suprafaţa pentru circulaţia produselor se determină
ca o cotă parte din suprafaţa de bază.
• Suprafaţa pentru funcţii auxiliare se obţine ca produs
dintre NTESA din depozit şi suprafaţa normată pentru o
persoană (cca. 5 m2).

• Suprafaţa pentru alte scopuri cuprinde suprafeţele
pentru vestiare, fumoare, grupuri sanitare, etc. şi se
calculează ca produs dintre numărul de muncitori din
depozit şi suprafeţele acordate pentru fiecare scop.
• Suprafaţa de siguranţă ca şi suprafaţa pentru
circulaţia şi manevrarea mijloacelor de transport se
calculează cu ajutorul unor cote procentuale din
suprafaţa utilă.

Calculul suprafeţelor de depozitare:
1. Sopd(i)=Rd(i)Ns(i) Ns(i) – norma de suprafaţă,
2. Smp(i)=(i)(i)Sopd(i), (i) = coeficientul
utilizării suprafeţei, (i)[0,50,6],
(i) = coeficientul încărcării suprafeţei utile,
(i)[0,20,3],
3. Sb(i)= Sopd(i)+Smp(i)
4. Scp(i)=(i)Sb(i) (i) = coeficientul ponderii
circulaţiei (invers proporţional cu mărimea
depozitului), (i)[0,10,3]
5. Sp(i)= Sb(i)+Scp(i) – se defalcă pe tipuri de amenajări

n
6. Srs=  S p (i) , n – numărul total de materiale

i =1
7. Sfax=SntNTESA ,
Snt = suprafaţa normată pentru o persoană
încadrată în personalul TESA;
Snt=(4…6)m2/persoană
NTESA = numărul de personal TESA din depozit =
(25…30)%Ndep
Ndep = numărul de oameni ce lucrează ca
manipulanţi
5
în depozit;
8. Sas=Ndep  (k ) ,
k =1
Ndep = (5…15)% din maximul forţei de muncă din
graficul de eşalonare.
• vestiare (1)=0,65 m2/om
• spălătoare (2)=0,30 m2/om
• adăposturi (3)=0,50 m2/om
• Fumoare (4)=0,10 m2/om
• WC-uri (5)=0,05 m2/om
9. Sta= Sfax+Sas
10. Su= Srs+Sta
11. Smdt=Su  - coeficientul circulaţiei la nivelul
întregului depozit (invers proporţional cu
mărimea depozitului, [0,20,5]
12. Ssig=(Su+Smdt)  - coeficientul de siguranţă,
[0,050,10]
13. ST=Su+Smdt+Ssig
• Calculele se vor realiza tabelar (vezi tabelul de mai
jos), pentru calculul suprafeţei ocupate cu rezerve şi
stocuri, Srs :
Sp(i), pe tipuri
Denumire nc(i) Rulaj(i) p(i) Rp(i
Nr crt
material
UM Cant(i)
[zile] [zile] [%]
(i) (i) Rr(i)
)
Sd(i) Ns(i) Sopd(i) (i) (i) Smp(i) Sb(i) (i) Scp(i) siloz dep dep Srs
închis deschis
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
• Sfax , Sas  Sta , …

3.9.3. Principii pentru organizarea gospodăriei
depozitelor
1. Se vor asigura toate suprafeţele şi funcţionalităţile
necesare;
2. Se va asigura un grad cât mai ridicat de folosire a
suprafeţei ocupate;
3. Materialele vor fi amplasate în raport de gradul de
inflamabilitate sau pericolul de explozie;
4. Se va asigura un moment de transport interior
minim;
5. Se vor asigura toate dotările necesare (magazii,
şoproane, drumuri, alei, şanţuri de scurgerea apei,
podeţe, împrejmuiri, instalaţii electrice interioare şi
exterioare de forţă şi lumină, instalaţii de alimentare
cu apă, dispozitive de pază contra incendiilor sau de
protecţia muncii);
6. Se va urmării mecanizarea complexă a operaţiilor din
depozite;

7. Se va asigura conservarea produselor în aşa fel încât
să fie asigurate pierderi minime prin manipulare,
conservare şi transport;
8. Se vor asigura măsuri de protecţia muncii;
9. Se va asigura posibilitatea lucrului pe timp de noapte
şi pe timp friguros;
10. Mişcările de materiale să se facă cu formalităţi
birocratice minime.

3.9.4. Alegerea amplasamentelor depozitelor
3.9.4.1. Condiţii generale
• Orice amplasament pentru un depozit ca şi pentru
lucrări de organizare pe şantier de altfel, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. Să fie amplasat într-o zonă ferită de inundaţii, avalanşe,
alunecări de teren, ravenări sau scurgeri torenţiale.
2. Să nu fie pe un teren agricol sau aparţinând fondului
forestier.
3. Terenul să aibă o uşoară pantă pentru scurgerea apelor de
suprafaţă.
4. Terenul să aibă o capacitate portantă cât mai ridicată.

3.9.4.2. Ipoteze fundamentale
1. Se ia în considerare distanţa de la staţia de destinaţie

până la depozit.
2. Se urmăreşte optimizarea poziţiei depozitelor în
raport cu obiectul de construit.
3. Se ţine cont atât de cheltuieli de transport de la
depozit la obiect, cât şi de cele de amenajare a
depozitelor.

3.9.4.3. Cazurile de alegere a amplasamentelor
a) Se construieşte un singur obiect
Ob.
1
d1 dm
d2
A1 A2 ….. Am
• a.1. Avem la dispoziţie "m" amplasamente de

capacitate nelimitată;
Soluţie : Se alege amplasamentul cel mai apropiat.
• a.2. Avem la dispoziţie "m" amplasamente de
capacitate limitată.

• Dacă capacitatea amplasamentelor este mai mare
decât cea necesară ne întoarcem la punctul a.1. Dacă
nu, amplasamentele se aleg în ordinea crescătoare a
distanţei faţă de obiect, iar materialele se aşează pe
amplasamentele alese în ordine descrescătoare a
rezervelor lor calculate.
b) Avem de construit mai multe obiecte
Ob Ob Ob
1 2 ….. n
d11 d12 d1m
dnm
A1 A2 ….. Am

• b.1. Avem la dispoziţie "m" amplasamente de
capacitate nelimitată.
Soluţie : Se alege acel amplasament pentru care
momentul de transport (cantitatea x distanţa) faţă de
obiectul în construcţie este minim
• b.2. Avem "m" amplasamente de capacitate limitată,
dacă capacitatea fiecărui amplasament este mai mare
decât necesarul ne întoarcem la punctul b.1. Dacă nu,
amplasamentele se aleg în ordinea descrescătoare a
momentelor de transport faţă de obiectul de
construit, iar materialele se distribuie pe
amplasamente în ordinea descrescătoare a rezervelor
de depozitat.
• b.3. Avem la dispoziţie o infinitate de amplasamente
de capacitate nelimitată (putem folosi pentru
depozitare întreaga suprafaţă acoperită de zona
şantierului).
• Se stabileşte un sistem de axe de coordonate XOY care
să cuprindă întregul teritoriu al şantierului.
• Pe poziţia centrului de greutate al fiecărui obiect, se
consideră că acţionează o forţă perpendiculară pe
planul reprezentării, proporţională cu cantitatea de
material necesară pentru obiectul respectiv.
Amplasarea este o problemă de găsirea rezultantei.

m
Y F  X
i =1
i i
Y3 F3 XR = m
YR F
i =1
i
Y1 F1 R
m
 F Y
Y2 F2
i i
i =1
X1 X2 XR X3 X
YR = m
F i =1
i
• Dacă poziţia rezultantei cade pe amplasamentul unui

obiect se vor studia următoarele posibilităţi :
1. Obiectul respectiv să fie construit primul şi să fie folosit ca
depozit (temporar);
2. Obiectul respectiv să fie construit ultimul cu materialele
existente pe loc (rămase);
3. Centrul de greutate al depozitului să fie deplasat către
obiectul cu cel mai mare consum de materiale.
• Cheltuielile de transport ale materialelor se reduc prin
amplasarea optimă cu 1 ... 7 % .
3.10. Problema tranzitării resurselor

• Prin front de încărcare-descărcare se înţelege
lungimea de linie de CF sau de dană portuară de-a
lungul căreia se poate efectua încărcarea/descărcarea
în/din vagoane, respectiv şlepuri a materialelor
necesare pentru execuţia lucrărilor de construcţii, cu
o anumită capacitate (debit) având în acelaşi timp şi
unele posibilităţi de depozitare momentană.

• Fronturile de încărcare-descărcare trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii :
1. Să asigure debitul de încărcare-descărcare impus de

lucrări;
2. Să asigure circulaţia mijloacelor auto sau de altă natură
care fac deplasarea materialelor din staţia/portul de
destinaţie la şantier.
3. Să existe posibilitatea de depozitare pe termen limitat,
precum şi posibilitatea de cazare a personalului care
efectuează încărcarea, respectiv descărcarea.

3.10.2. Calculul lungimii fronturilor de incarcare-
descarcare
a) Aprovizionarea cu marşrute
• Marşrut - “Mers continuu al unui tren de marfă cu
parcurs lung, care nu lasă şi nu ia vagoane din vreo
staţie de pe itinerar” (DEX’98).
• Marşruta este un tren special amenajat din vagoane
de acelaşi fel care deserveşte, de-a lungul unui
interval de timp, un singur beneficiar şi care are un
program orar propriu de deplasare valabil pe
intervalul de timp respectiv.

• Lungimea frontului de încărcare-descărcare este :
L1fîd = Nmt * Lmt + Lloc + 2 * Lsig
unde :
L1fîd - Lungimea frontului de încărcare-descărcare
Nmt - Necesarul de mijloace de transport
Lmt - Lungimea mijlocului de transport
Lloc - Lungimea unei locomotive (cca. 20 m)
Lsig - Lungimea de siguranţă.

b) Aprovizionarea materialelor mărunte.
• Lungimea frontului de încărcare-descărcare este:
L2
=
 C ( j ) Rul
 med ( j)
 + 2  Lsig
fîd
Cunit Dd
unde :
C (j) - Cantitatea de material j
Cunit - Cantitatea unitara pe vagon
Rulmed(j) - Rulajul mediu al materialului j
Dd - Durata disponibilă pentru executarea lucrării
 - Coeficient de neuniformitate 1,1    1,3

c) Aprovizionarea cu alte materiale
• Lungimea frontului de încărcare-descărcare este :
L3fîd = Lunit + 2 * Lsig
unde :
Lunit - Lungimea minimă pe un vagon
• Lungimea frontului de încărcare-descărcare finală se

alege după relaţia:
LT = max{ L1fîd , L2fîd , L3fîd }.

Cap. 4 Subsistemul mecano-energetic
4.1. Subsistemul mecano-energetic în

întreprindere
• Are rol de asigurare cu mijloace de muncă (indiferent
că sunt proprietatea întreprinderii sau sunt
închiriate), precum şi rol de compensator între
diferitele subsisteme ale întreprinderii.
• El operează cu trei categorii de mijloace de munca :

1. Maşini de construcţie (care participa nemijlocit la
efectuarea proceselor tehnologice de pe şantiere :
excavatoare, buldozere, screpere, betoniere...).
2. Mijloace de transport (care servesc la efectuarea
transformărilor de loc: macarale, autocamioane,
trenuri);
3. SDV-uri (Scule, dispozitive, verificatoare) - care sunt
mijloace de munca în general acţionate manual, cum
ar fi : mistrie, cancioc, lopată, maşina de găurit,
metru, fir cu plumb, etc.).

• Atribuţiile subsistemului mecano-energetic sunt :
1. Normarea mijloacelor de muncă,
2. Planificarea mijloacelor proprii şi închiriate,
3. Închirierea mijloacelor de la terţi,
4. Aprovizionarea pe şantier a mijloacelor de muncă,
5. Gospodărirea utilajelor,
6. Întreţinerea şi repararea mijloacelor proprii
7. Gospodărirea generala a mijloacelor de producţie,
8. Activităţi de metrologie (metrologie = verificarea
dispozitivelor de măsură şi control),
9. Asigurarea cu energie electrica.

4.2. Planul de asigurare cu mijloace de muncă
• Se întocmeşte pe baza graficelor de eşalonarea
execuţiei sau pe baza programelor generale de lucru,
întocmindu-se separat pentru :
– maşini de construcţie,
– mijloace de transport,
– SDV-uri.
• În general planurile la primele doua categorii se
întocmesc în baza indicatorilor de dezvoltare estimaţi,
iar planul pentru SDV-uri se întocmeşte în baza
structurii forţei de muncă, ţinându-se cont şi de
existentul în depozite.

4.3. Mecanizarea producţiei
4.3.1. Introducere
• Mecanizarea lucrărilor de construcţii se asigură pe trei
căi principale:
1. Calea strategică - pe care se realizează marea
mecanizare a lucrărilor de construcţii, constând din
mecanizarea simplă a tuturor operaţiilor sau
proceselor de muncă cu un volum de muncă foarte
mare, cu condiţii grele de muncă, cu front de lucru
redus sau grad mare de repetabilitate.

2. Calea tactică - constituită din mecanizarea mijlocie
care se bazează pe mecanizarea complexă a
proceselor de construcţii (terasamente, betoane,
prelucrarea de agregate,...)
3. Calea operativă - realizată prin mica mecanizare şi se
referă la utilizarea SDV-urilor pentru anumite
operaţii sau procese ce se execută numai în
întreprinderea respectivă.
4.3.2. Principiile mecanizarii
1. Trebuie asigurată corelaţia dintre natura lucrărilor de
executat, dimensiunea fronturilor de lucru, sorto-
tipo-dimensiunile şi caracteristicile utilajelor.

2. Utilajele vor lucra pe cât posibil în grup, adică vor
realiza procese prin mecanizare complexă, fiind
plătite (grupul) pentru cantitatea totală realizată pe
ansamblul grupului.
3. Utilajele sau grupurile de utilaje vor fi planificate să
lucreze exclusiv în lanţ.
4. Se vor elimina "locurile înguste" (acele sorto-tipo-
dimensiuni din grup care au capacitate mai mică
decât restul grupului).

• Exemplu :
Excavator : 1500 m3/schimb
Autobasculanta : 1400 m3/schimb
Buldozer : 1800 m3/schimb
Compactor TPO : 1200 m3/schimb

• Se observă ca "locul îngust" este creat de TPO, care
are cea mai mica productivitate.
• În afara acestor principii specifice se va mai urmări ca
pentru toate resursele nestocabile să avem o folosire
intensivă şi extensivă.

4.4. Alocarea mijloacelor de producţie
• De foarte multe ori pe şantiere se pune problema de a
repartiza m mijloace de producţie la n şantiere.
Dezvoltarea algoritmului se va face pe baza unui
exemplu:
• Să presupunem că avem de alocat 3 excavatoare la 4
şantiere. Algoritmul este următorul :
1. Se întocmeşte matricea producţiei pe care o

realizează fiecare excavator la fiecare șantier.

Şantier 1 2 3 4
1 3 5 2 7
EXCAVATOR
2 1 3 4 6
3 3 2 3 4 Excavator fictiv pentru echilibrarea
problemei
F 0 0 0 0
• Se întocmeşte matricea de minimizare scăzând din cel

mai mare element al matricei anterioare, valorile
existente pe rânduri şi coloane, rezultând :
4 2 5 0
6 4 3 1
4 5 4 3
7 7 7 7

• Se foloseşte, în continuare, algoritmul Ackoff-Sasieni:
a) se scade din fiecare coloana valoarea elementului cel
mai mic : (pe coloana 1 elementul minim este 4, pe
coloana 2 este 2, pe coloana 3 este 3, pe coloana 4
este 0)
4 2 5 0 0 0 2 0
6 4 3 1  2 2 0 1
4 5 4 3 0 3 1 3
7 7 7 7 3 5 4 7
b) dacă se obţine câte un singur 0 (zero) pe fiecare rând

şi fiecare coloană ne oprim, iar poziţia zerourilor va
indica soluţia optimă. Dacă nu, mergem mai departe.
c) din fiecare rând se scade valoarea cea mai mica,
rezultă matricea de mai jos:
0 0 2 0 0 0 2 0
2 2 0 1  2 2 0 1
0 3 1 3 0 3 1 3
3 5 4 7 0 2 1 4
d) verificăm dacă avem câte un singur zero pe fiecare

rând şi fiecare coloană.
• Dacă nu, mergem mai departe şi tăiem zerourile de pe
rânduri şi coloane cu linie în aşa fel încât:
1. cu o linie să se taie cât mai multe zerouri,

2. numărul total de linii să nu depăşească numărul de
rânduri,
3. să existe elemente netăiate,
4. intersecţiile de linii să cadă pe cât posibil pe zerouri.
e) dintre elementele netăiate se alege cel mai mic.
Valoarea lui se scade din toate elementele netăiate,
şi se adăugă la intersecţiile de linii :
0 0 2 0 1 0 3 0
2 2 0 1  2 1 0 0
0 3 1 3 0 2 1 2
0 2 1 4 0 1 1 3
f) ne întoarcem la punctul d).

2 0 3 1 2 0 3 0 2 0 4 1
3 1 0 1 3 1 0 0 2 0 0 0
0 1 0 2 0 1 0 1 0 1 1 1
0 0 0 3 1 1 1 3 0 0 1 3
• În clipa în care la o iteraţie suntem obligaţi la mai

multe tăieturi decât rânduri şi coloane, rezultă că
soluţia nu este unică, fiind posibil să intrăm într-un
ciclu. În situaţia în care se intră într-un ciclu, se
întocmeşte matricea statistică, în care se arată fiecare
element de câte ori a devenit egal cu zero din
momentul în care au început tăieturile. Ca soluţie se
alege cea care are cea mai mare frecvenţă pe fiecare
rând şi coloana.
• Pentru exemplul nostru va rezulta, în final, o matrice
statistică de forma următoare :
Şantier 1 2 3 4
▪ excavatorul 1
1 2 7 0 5
EXCAVATOR
▪ excavatorul 2
2 0 1 7 6 ▪ excavatorul 4
3 8 1 5 1 ▪ excavatorul fictiv
F 6 5 3 0
• Deci soluţia va fi :
Excavatorul 1 va fi alocat şantierului 2

4.5. Organizarea grupurilor de maşini de construcţii
• Grup de maşini de construcţii - un număr de utilaje
(vezi formaţii de muncă) care execută un proces de
muncă complex. Alcătuirea grupurilor se face cu
respectarea principiilor de la 4.3.2, studiind separat
utilajele conducătoare şi separat utilajele auxiliare.
• Utilajul conducător este o maşina de construcţii care :
1. este cel mai important pentru executarea procesului
de muncă respectiv,
2. are productivitatea cea mai mare (respectiv NT cea
mai mică).

• Necesarul de utilaje conducătoare se obţine astfel :
1. se determina cantitatea totală de executat, Q;
2. se stabileşte durata disponibilă de execuţie, în
schimburi, Dd;
3. se alege utilajul conducător în conformitate cu
primul principiu de la 4.3.2;
4. pentru utilajul conducător se determină
productivitatea orară, Pouc;
5. se determină durata unui schimb, în ore, S;

• Cu aceste date numărul de utilaje conducătoare, Nuc,
se determina cu relaţia :
Q
N uc = h
Dd  Pouc  S
• h - coeficientul de neuniformitate a lucrului. Se poate

determina cu relaţia :
1
h= (1)
CUP  CUT
unde :
CUP - coeficientul de utilizarea parcului de utilaje;
CUT - coeficientul de utilizarea timpului de lucru.

• După calcularea lui h cu relaţia (1) se va verifica dacă
valoarea rezultată aparţine intervalului [1,1…1,3].
Dacă nu, se vor modifica valorile CUP şi CUT până
obţinem încadrarea în intervalul specificat.
• Nuc - se rotunjeşte după regula A,B.
• Calculul numărului de utilaje auxiliare se face în
raport de productivitatea totală orară a numărului de
utilaje conducătoare, PTouc.
PTouc = Nuc * Pouc
• Dacă notăm cu Puax(j) productivitatea orară a utilajului
auxiliar j, atunci numărul de utilaje auxiliare j, Nax(j),
se poate determina cu relația :

PTouc
N ax ( j ) =
Puax ( j )
4.6. Organizarea transporturilor
4.6.1. Introducere
• Prin fluxuri de transport înţelegem trasee în spaţiu
caracterizate prin :
1. Natura, volumul total, durata disponibilă şi debitul
de transport pentru produsele ce trebuie deplasate;
2. Natura, lungimea, elementele geometrice şi starea
căii de transport;
3. Natura, dimensiunile caracteristice, capacitatea şi
viteza de deplasare a mijloacelor de transport.
• Fluxurile de transport se împart în :
1. Fluxuri exterioare - care se desfăşoară între furnizorii
de materiale şi şantier şi care se rezolvă în mod
optim cu ajutorul metodelor de transport.
2. Fluxuri interioare - care se desfăşoară între
depozitele de şantier şi obiect, şi care, în general, nu
mai necesită optimizare.
4.6.2. Elemente de organizare a fluxurilor exterioare
• Fluxurile de transport se pot realiza prin mai multe
mijloace :
– terestre : rutiere, pe sine;
• transporturi pe orizontală;
• transporturi pe verticală;
– aeriene : avioane, helicoptere;
– pe cabluri : funiculare;
– prin conducte.
• Transporturile pe orizontală se desfăşoară de-a lungul
cailor de transport comune, iar transporturile pe
verticală se asigură prin diferite mijloace cum ar fi :
– prin liftare (lifturi, elevatoare, ascensoare ..);
– prin antrenare (benzi rulante, elevatoare cu cupe);
– prin atârnare (macarale de orice fel).
• La organizarea transporturilor pe orizontală se ţine
cont de :

1. alegerea mijlocului optim de transport, care depinde
de natura produselor de transportat, distanţa de la
care se face transportul, cantitatea totală ce trebuie
transportată şi debitul zilnic de transport;
2. criteriile de disponibilitate care limitează
posibilităţile de optimizare;
3. criteriile economice care cer minimizarea costurilor
unitare de transport.
• Calculul necesarului de mijloace de transport se face
în felul următor :
– se stabileşte durata ciclului de transport, dc :

dc = tinc + tdus + tdesc + tinap
unde :
– tinc , tdesc - sunt timpii de încărcare şi descărcare şi sunt
stabiliţi prin norme în raport de capacitatea mijlocului de
transport (Cmt);
D
t dus = tînap =
v
– D - distanta de transport,
– v - viteza medie de transport:
• v = 10 km/h - în şantier,
• v = 17 km/h - în oraşe,
• v = 34 km/h - în afară

– se calculează numărul de transporturi NT:
Q
NT =
Cmt
unde :
Q - Cantitatea totala de transportat;
Cmt - Capacitatea mijlocului de transport.
• Numărul de mijloace de transport, Nmt, se poate
calcula cu relaţia :
Q
N mt = h
Dd  NT
• unde :
– Dd - durata disponibilă pentru efectuarea transportului
– h - are aceeaşi semnificaţie şi se calculează la fel ca şi la
maşinile de construcţii.

4.6.3. Organizarea transporturilor pe verticală
• Se iau în considerare următorii parametrii :
1. Greutatea maximă ce trebuie ridicată;
2. Înălţimea maximă de ridicare;
3. Raza maximă de acţiune a mijlocului de ridicare;
4. Gabaritul liber pentru ridicare şi deplasare;
5. Lungimea căii de deplasare a mijlocului de ridicare;
• Numărul de mijloace de ridicare se determină în
raport de aceşti parametrii şi de durata ciclului de
ridicare, compusă din :
1. timp de manevră pentru acces la punctul de ridicare;
2. timp de agăţare în cârlig;
3. timp de ridicare provizorie;
4. timp de ridicare;
5. timp de manevră pentru acces la punctul de coborâre;
6. timp de coborâre;
7. timp de aşezare provizorie;
8. timp de aşezare definitivă;
9. timp de dezlegare a încărcăturii din cârlig;
10. timp de revenire pentru un nou ciclu.

4.7. Întreţinerea, exploatarea şi repararea
maşinilor de construcţie şi a mijloacelor de
transport
• Prin întreţinerea mijloacelor de transport se înţelege
ansamblul de operaţii de: gresare, spălare, curăţire,
reglare, etc., care asigură menţinerea capacităţii de
producţie a mijloacelor respective la un anumit nivel.
• Prin reparaţii se înţelege ansamblul de intervenţii,
înlocuiri de piese, recondiţionări, reglaje, etc. prin
care se readuce capacitatea de producţie a unui
mijloc avariat la un nivel normal de exploatare.

• Prin exploatarea mijloacelor de producţie se înţelege
un ansamblu de manevrări, deplasări, etc. care
asigură efectuarea nemijlocită a produsului pentru
care a fost creat.
• Operaţiile de întreţinere şi reparare privesc în mod
diferit unităţile deţinătoare de utilaje şi mijloace de
transport pentru că acestea pot fi:
1. proprietatea întreprinderii de construcţii în care caz
întreţinerea se face în ateliere proprii, dar reparaţiile în
special cele mijlocii şi capitale se fac la alte firme (de
specialitate).

2. proprietatea mijloacelor aparţine unor întreprinderi
specializate care închiriază aceste mijloace întreprinderilor
de construcţii. Întreprinderile specializate asigură ele
însăşi atât întreţinerea cât şi reparaţia.
• În ambele cazuri, reparaţia se execută în mod
planificat, dar şi ori de câte ori se constată avarii care
impun intervenţii.
• Costurile de producţie sunt comparabile în ambele
variante.

4.8. Entropia organizatorică şi gospodărirea
mijloacelor de producţie
• Utilajele şi maşinile de construcţii nu sunt în totalitate
folosite la capacitatea lor, din unul sau mai multe
dintre următoarele motive :
1. proastă planificare, stabilire neobiectivă a necesităţilor;
2. lipsă de piese de schimb, carburanţi, pneuri;
3. lipsă de mecanici;
4. slabă calificare a mecanicilor;
5. intemperii peste nivelurile normale;
• Asigurarea cu utilaje în astfel de condiţii impune:
1. o gospodărire judicioasă a pieselor de schimb pe bază de
studii statistice asupra căderilor anterioare;
2. prin ridicarea nivelului calificării mecanicilor existenţi;
3. prin stabilirea obiectivă a numărului de utilaje necesare;
4. prin alegerea amplasărilor optime;
5. prin întreţinerea curentă şi în cazuri excepţionale, prin
întreţinerea "canibalică" (se preia provizoriu de la un
utilaj, care stă, anumite piese pentru altul);
6. prin înfiinţarea unor ateliere de şantier care să
confecţioneze piese de schimb.
• Dacă şi în aceste condiţii mijloacele mecanice sunt
insuficiente ele pot fi înlocuite cu forţă de muncă
calculată ca raport de productivitate.

4.9. Asigurarea cu energie electrică
• Pe şantiere sunt două forme de energie electrică:
1. joasă tensiune (j.t.), până la 6000 V
2. înaltă tensiune (î.t.), mai mare de 6000 V
• Reţelele de j.t. şi de î.t. se racordează la postul de
transformare care asigură :
1. curentul monofazic la 220 V pentru iluminat;
2. curentul trifazic la 380 V pentru alimentarea motoarelor
electrice.
• Puterea instalată se calculează ca produs dintre
puterea însumată a tuturor consumatorilor şi un
coeficient de simultaneitate (în general mai mic decât
1).
• Asigurarea energiei se face în ordine descrescătoare
de prioritate, astfel :
1. de la surse de j.t. locale;
2. de la surse de j.t. la distante de până la 3 km;
3. racorduri la surse de î.t. locale;
4. racorduri la surse de î.t. de până la 1 km;
5. producţia de energie electrică cu grupuri electrogene
proprii.

4.10. Indicatorii de plan ai mecanizării
Mijloace
Indicator Utilaje de Semnificaţie
transport
CS da da Coeficient de schimburi - câte schimburi pe zi
Coeficient de utilizare a parcului - arată în medie câte
CUP da da
mijloace lucrează în fiecare zi
Coeficient de utilizarea timpului - arată cât din timpul total
CUT da da
de lucru este folosit pentru producţie
Parcursul mediu zilnic - distanţa medie parcursă zilnic de
PMZ - da
către mijlocul de transport
Coeficient de utilizare a parcursului - cât din distanta totală
CUPs - da
parcursă s-a făcut cu încărcătură
Coeficient de utilizare a tonajului - cât din capacitatea de
CUTj - da încărcare a mijlocului de transport s-a folosit în medie la
fiecare flux
Coeficient de utilizare a capacităţii - raport dintre producţia
CUC da da
efectiv realizată şi producţia teoretică
Planul tehnic - cantitatea minimă de producţie ce trebuie
PT da da
realizată într-un an

Cap. 5 Subsistemul cercetare-dezvoltare
(C-D)
5.1. Subsistemul cercetare-dezvoltare în
întreprindere
5.1.1. Introducere
• Subsistemul C-D are rolul de a asigura atât întreaga
informaţie ştiinţifică cât şi toate documentaţiile
tehnico-economice necesare realizării capacităţilor
de producţie ale întreprinderii, inclusiv realizarea
efectivă a acestor capacităţi. El constituie un sistem
cibernetic complex ce poate fi modelat astfel :

Mediul Informaţie ştiinţifică Documentaţie tehnico-economică
exterior al Obiective CP pentru construcţii şi instalaţii
întreprinderii specifice Documentaţii de organizare
Informaţii
proiect faza I şi II Producţie
Conducere
Programare Urmărire
Obiective
PTT Obiective, OCPM Documentaţii cu IC Capacităţi de
norme caracter de producţie
Personal
organizare
ATM Acte, documente, instrucţiuni
cu caracter de organizare
M-E  Obiective specifice
 Informaţii
– CP - Cercetare-proiectare,
– PTT - Pregătire Tehnică şi Tehnologică,
– OCPM - Organizarea conducerii producţiei şi a muncii
– IC - Investiţii-construcţii.
• Pregătirea tehnică şi tehnologică (PTT) constituie
subsistemul de reglare al întregului subsistem de C-D,
el având un rol hotărâtor în întreaga desfăşurare
ulterioară a proceselor de producţie.
5.1.2. Subfuncţiuni şi atribuţii
• Funcţiunea de C-D este compusă din mai multe
subfuncţiuni. Aceste subfuncţiuni sunt :
1. Pregătirea Tehnică şi Tehnologică - şi are drept
atribuţii :
a) pregătirea tehnică şi informaţională,
b) pregătirea tehnologică generală.

2. Cercetare-proiectare, care are următoarele atribuţii :
a) dezvoltare,
b) cercetare,
c) proiectare.
3. Investiţii-construcţii, - are drept atribuţii :
a) pregătirea investiţiilor,
b) execuţia propriu-zisă a investiţiilor,
c) punerea în funcţiune şi exploatarea raţională.
4. Organizarea conducerii producţiei şi a muncii, cu
următoarele atribuţii :
a) organizarea conducerii,
b) organizarea producţiei,
c) organizarea muncii.
5.2. Pregătirea Tehnică şi Tehnologică (PTT)
5.2.1. Pregătirea tehnică şi informaţională (PTI)
• PTI are rol de a asigura întregul bagaj de cunoştinţe
tehnico-ştiinţifice necesare desfăşurării corecte a
proceselor de producţie. Principalele acţiuni
caracteristice sunt :
a) asigurarea documentaţiilor tehnico-economice,
b) formularea obiecţiunilor la documentaţii şi definirea lor,
c) obţinerea documentaţiilor normative (standarde,
normative, instrucţiuni, dispoziţii, etc.),
d) documentaţii cu privire la constituirea bazelor de date
pentru proiectare şi execuţie,

e) constituirea şi întreţinerea bazei de date a întreprinderii,
f) gestionarea întregii documentaţii tehnico-informaţionale.
5.2.2. Pregătirea tehnologică generală (PTG)

• PTG are rol de a asigura cadrul general al tehnologiilor
de execuţie, întrebuinţabile în interiorul întreprinderii
pe oricare dintre şantierele sale. Alcătuire :
a) studiul tehnologiilor existente pe plan naţional şi mondial,
b) alegerea tehnologiilor corespunzătoare activităţii
întreprinderii,
c) obţinerea tehnologiilor respective şi studierea aplicării lor
în condiţiile concrete din întreprindere,

d) corelarea tehnologiilor alese cu resursele existente în
întreprindere şi invers,
e) aplicarea experimentală a noilor tehnologii şi
perfecţionarea lor,
f) "rodajul tehnologic" al noilor tehnologii şi a dispozitivelor
legate de acestea,
g) elaborarea instrucţiunilor de folosire a noilor tehnologii şi
generalizarea folosirii lor.

5.3. Cercetarea-proiectarea
5.3.1. Dezvoltarea
• Este un complex de acţiuni prin care se urmăreşte
creşterea capacităţii de producţie în condiţii concrete
de asigurare cu resurse interne şi externe precum şi
de evoluţie (mai mult sau mai puţin stocastică) a
obiectivelor sistemului, urmărind optimizarea folosirii
acestuia.
• Dezvoltarea este bazată într-o mare proporţie pe
activităţi de marketing aplicat atât la resurse cât şi la
produse.

• Prin dezvoltare se urmăreşte perfecţionarea
capacităţii de producţie în condiţii concrete de
entropie a obiectivelor şi a resurselor şi de fiabilitate
şi mentenabilitate ale sistemului considerat.
5.3.2. Cercetarea
• Este ansamblul de activităţi umane ce au drept scop
obţinerea de noi cunoştinţe într-un anumit domeniu
dat. Ea poate fi:
a) fundamentală - când se urmăreşte obţinerea unor legi sau
legităţi de bază a sistemelor din natură şi societate;
b) aplicativă - când se urmăreşte folosirea unor legi de bază
în rezolvarea unor probleme concrete ale societăţii;

c) de dezvoltare - când se urmăreşte determinarea căilor,
formelor şi metodelor concrete, practice şi eficiente de
realizarea practică a obiectivelor propuse.
• Activitatea de cercetare în întreprinderile de
construcţii poate fi organizată sub următoarele forme:
1. laboratoare de şantier şi de întreprindere pentru
efectuarea studiilor privind condiţiile optime de execuţie a
lucrărilor,
2. prin cercetare individuală în cadrul pregătirii
postuniversitare, prin doctorat sau alte forme,
3. cercetare contractuală, efectuată prin/cu unităţi
specializate.

5.3.3. Proiectarea
• Este o activitate complexă care are drept scop
obţinerea de documentaţii tehnico-economice
necesare pentru execuţia lucrărilor de investiţii şi
construcţii.
• Proiectarea constituie o continuare a cercetării,
pentru că ea trebuie să urmărească adeseori soluţii
noi, eficiente şi în plus trebuie să rezolve probleme
concrete legate de specificul diferitelor
amplasamente. Ea poate fi organizată sub diferite
forme, începând de la persoane individuale şi până la
instituţii specializate.

5.4. Investiţiile şi construcţiile (IC)
• Orice întreprindere de construcţii este nu numai un
executant de lucrări, ci şi un beneficiar de noi
capacităţi de producţie.
• Aceste capacităţi pot fi constituite din:
1. Oameni,
2. Construcţii,
3. Instalaţii,
4. Echipamente,
5. Sistem informaţional şi/sau informatic,

6. Instalaţii pentru transmiterea informaţiilor (radio, fax, PC,
laptop, ...),
7. Utilaje şi maşini de construcţii,
8. SDV-uri (Scule, Dispozitive, Verificatoare), etc.
• Lucrările de investiţii-construcţii (IC) se execută dintr-
o categorie de fonduri care poate fi constituită astfel:

5.4.2. Formele de structurare a capacităţii de producţie
• Se cunosc în prezent două forme de bază, şi anume :
1. baze de producţie (organizări centralizate) - care
deservesc o anumită zonă în general cu o rază de
până la 20 km, în care pot fi cuprinşi unul sau mai
mulţi beneficiari.
2. organizări la obiect - care deservesc în general câte
un singur obiect (mai mare sau izolat), cel mult
complexe de obiecte (mai mici).

Baze de producţie
• Avantaje :
– investiţie specifică mică,
– calitate a producţiei ridicată,
– grad mare de ocupare a terenului,
– condiţii optime de muncă pentru oameni,
– posibilităţi de asigurare elastică a cererilor diferiţilor
beneficiari,
– moment interior de transport mic,
– consumuri energetice mici.

Dezavantaje :
– cost iniţial de investiţie foarte mare,
– degradare definitivă a terenului,
– momente mari de transport exterior,
– dificultăţi în asigurarea operativă a necesităţilor anumitor
beneficiari.
Organizările la obiect
• Avantaje :
– cheltuieli totale pe investiţie, în general, mici,
– rapiditate la punerea în funcţiune,
– moment de transport mic,
– degradare a terenului neglijabilă,
– mare operativitate în satisfacerea nevoilor locale.
• Dezavantaje :
– investiţie specifică mare,
– consum energetic foarte ridicat,
– condiţii grele de lucru pentru oameni,
– capacitate mică.
5.5. Organizarea producţiei
5.5.1. Introducere
• Organizarea producţiei se bazează pe dualitatea dintre
planificare (procese) şi organizare (structura
sistemului). Orice organizare reflectă şi trebuie să
corespundă la o anumită concepţie de planificare, şi
invers. Din aceasta rezultă următoarele reguli
organizatorice:
1. La nivelul obiectelor:
a) activitatea începe cu pregătirea tehnică şi tehnologică
(PTT),
b) se asigură corelarea dintre planificare, organizare şi
resurse,
c) se urmăreşte nivelarea cât mai bună a resurselor,
d) se asigură pregătirea materială (rezerve şi stocuri de
materiale),
e) se realizează organizarea la obiect.
2. Pentru complexele de obiecte:
a) se începe cu "organizarea organizării",
b) se folosesc toate resursele oferite de beneficiar (reţele
electrice, apă, gaze, magazii....),

c) se folosesc construcţiile definitive, în mod provizoriu, ca
părţi ale organizării,
d) se execută cu prioritate lucrările subterane, urmate apoi
imediat de căile de comunicaţie,
e) obiectele se eşalonează în aşa fel încât prin suprapunerea
necesarelor de resurse să se obţină o nivelare cât mai
bună a necesarului pe total şi o scurtare a duratei totale
de execuţie,
f) se eşalonează raţional lucrările pe anotimpuri,
g) se asigură fronturi de lucru tampon.

5.5.2. Construcţiile şi instalaţiile organizării de şantier
A. Construcţiile organizării
• Atât bazele de producţie cât şi organizările la obiect
sunt constituite din anumite subsisteme indivizibile
numite sectoare de producţie, acestea sunt sisteme
de producţie cu caracter industrial, semiindustrial sau
neindustrial, având intrările şi ieşirile bine definite şi o
funcţionare independentă faţă de alte sisteme.
• Construcţiile organizării se împart în:
1. Construcţii tehnologice - care participă nemijlocit la
executarea producţiei de construcţii, cum ar fi:

– atelierele de confecţionat fier beton,
– atelierele de dulgherie,
– staţiile de preparat beton.
2. Construcţii logistice - servesc la asigurarea resurselor
materiale necesare desfăşurării procesului de
producţie (depozite cu toate dotările aferente).
3. Construcţii social-culturale şi de locuit - care asigură
toate condiţiile de nivel de trai material şi spiritual al
oamenilor (barăci, rulote, cantine, spălătorii, cluburi,
etc.).
4. Construcţii administrative - care deservesc procesele
de conducere şi reglare a activităţii (birouri,
laboratoare, săli de conferinţe, etc.).
B. Instalaţiile organizării
1. pentru alimentare cu energie electrică,
2. pentru alimentare cu apă (potabilă, tehnologică şi pentru
stingerea incendiilor),
3. pentru alimentare cu gaze (aer comprimat, acetilenă),
4. pentru transmiterea informaţiilor (telefoane, fax, radio,
internet, etc.),
5. pentru prelucrarea datelor.

B.1. Alegerea reţelelor optime
• În proiectarea organizării de şantier trebuie realizate
reţele de alimentare cu apă, gaze şi energie electrică.
Se impune ca lungimea totală a reţelelor să fie
minimă, asigurându-se toţi consumatorii. În acest
scop se foloseşte algoritmul KRUSKALL, care are
următorii paşi:
1. Se desenează toate legăturile posibile între sursă şi
consumatori, precum şi toate legăturile posibile
dintre consumatori, obţinându-se un graf pe arcele
căruia se vor scrie lungimile (sau costurile)
legăturilor respective;
2. Se scrie matricea asociată grafului;
3. Mai există noduri de conectat? Dacă nu, STOP. Dacă
da, se alege valoarea cea mai mică şi se introduce în
mulţimea legăturilor, ştergându-se valoarea din
matrice;
4. Se formează circuit? Dacă nu, mergi înapoi la punctul
3. Dacă da, elimină legătura şi mergi înapoi la
punctul 3.
• Să presupunem că avem o sursa S şi o serie de
consumatori:

• Se construieşte matricea asociată grafului, care este o
matrice triunghiulară superioară :
• Rezultatul este : { 3-5, 2-3, 1-2, 3-4, 6-7, S-1, S-6 }

5.5.3. Dimensionarea construcţiilor şi instalaţiilor
organizării
• Se întocmeşte ca şi pentru construcţiile şi instalaţiile
obişnuite, cu respectarea standardelor şi normativelor
în vigoare. Suprafeţele şi dimensiunile principale se
determină în raport de:
– populaţia totală a şantierului,
– distribuţia în teritoriu,
– procesele tehnologice ce se efectuează,
– natura echipamentelor şi tehnologiilor folosite.
• Se vor folosi cu prioritate construcţii şi instalaţii tip.

5.5.4. Organizarea sectoarelor de producţie
• Un sector de producţie poate fi modelat, ca schemă
cibernetică, în felul următor:

• Principiile de organizare a sectoarelor de producţie:
1. Domeniul de producţie să fie foarte bine definit (Z);
2. Furnizorii cu toate elementele lor de intrare (Y) trebuie să
fie bine cunoscute;
3. Să fie asigurate rezerve de resurse cu depozite
corespunzătoare;
4. Secţiile de producţie să fie just dimensionate cu folosirea
integrală a spaţiilor şi capacităţilor;
5. Să se asigure un climat interior de muncă (fizic şi psihic)
corespunzător;
6. Să fie asigurate posibilităţile de întreţinere şi reparaţie a
mijloacelor de producţie;
7. Să fie asigurate toate măsurile de protecţia muncii;

8. Să fie asigurate posibilităţi pentru un riguros control de
calitate;
9. Să fie asigurate secţii de remaniere a produselor, just şi
corect dimensionate;
10. Secţiile de remaniere vor fi separate faţă de secţiile de
producţie pentru a nu stânjeni fluxul normal de producţie;
11. Să existe un depozit de deşeuri şi rebuturi, eventual
refolosibile în procesul de producţie;
12. Să fie asigurate depozite de produse;
13. Circulaţia produselor să se efectueze în interior fără
încrucişări sau stânjeniri.

Calculul capacităţii de producţie
• Orice sector de producţie trebuie să aibă capacitatea
de a satisface cererea cel puţin în condiţiile prevăzute
în graficele de eşalonare. În acest scop trebuie
asigurate trei condiţii:
1. Să existe un anumit prag de încredere sau
probabilitatea că orice cerere poate fi satisfăcută;
2. Să existe o corelaţie între capacităţile şi resursele
care pot să fie asigurate;
3. Să existe o corelaţie între resurse şi programul de
producţie care trebuie realizat:

IR(t)
Rmax
Rmed NA
Rmax
Rmin Rmed
Rmin
1 2 3 4  T
Dp
• IR(t) - intensitatea resursei la timpul t. T
• suprafaţa totală a profilului resurselor: STOT =  IR(t )

t =t0
T
 suprafaţa din
SUPR =  IR(t ) − N A , pentru IR(t )  N A 
t =t 0  histogramă ce
SUPR = 0 , pentru IR(t )  N A   depăşeşte NA.

STOT − SUPR - gradul de acoperire: 0,84 < Ga < 0,93
Ga =
STOT
• Ga - probabilitatea de a se asigura orice cerere de

resursă.
• Rezultate asemănătoare se pot obţine folosind şi
repartiţiile de frecvenţe ale cererilor studiate cu
ajutorul statisticii şi probabilităţilor.
Nm < NA < NM
• Determinarea valorii NA se face prin câteva încercări
succesive (eventual prin înjumătăţirea intervalului).

5.5.5. Amplasarea sectoarelor de producţie
• Este o problemă de transport prin care se urmăreşte
minimizarea transporturilor de la furnizori la bazele
de producţie şi de la bazele de producţie la
consumatori. Schematizarea este următoarea:

5.6. Organizarea muncii
5.6.1. Introducere
• Organizarea muncii se bazează pe patru categorii de
factori:
1. Factori economici:
– calificarea cadrelor;
– folosirea capacităţii cadrelor;
– corelarea forţelor de producţie, etc.
2. Factori tehnici:
– metode de muncă;
– tehnologii de execuţie;
– condiţii de organizare şi ergonomice, etc.

3. Factori psihofiziologici:
– climatul de muncă fizic şi psihic;
– măsuri de tehnica securităţii muncii (TSM);
4. Factorii sociali:
– metode de normare şi retribuire;
– importanţa socială a muncii;
– relaţii interumane, etc.
• Organizarea muncii este o acţiune de o mare
complexitate datorită faptului că se lucrează cu
factorul uman cel mai greu de controlat dintre toate
resursele pe care le avem la dispoziție.

• Organizarea muncii operează cu două tipuri de
sisteme:
1. Sisteme cu un singur executant (sisteme
ireductibile);
2. Sisteme cu mai mulţi executanţi (sisteme complexe)
formate din combinaţii cibernetice de sisteme în
serie şi paralel.
5.6.2. Sisteme cu un singur executant
• Sunt formate dintr-un singur om, un singur mijloc de
muncă şi un obiect al muncii care sunt reunite
simultan într-un anumit interval de timp.

• În aceste sisteme ireductibile maşina sau unealta
(mijlocul de muncă) constituie sistemul condus, iar
omul constituie sistemul conducător.
• Valorile DX şi DT se obţin atunci când valoarea R(s)

este împărţită între cele două resurse, sau alocată
celor două resurse. Se observă că rezultate maxime Y
se obţin când acţiunea lui R(s) este îndreptată exclusiv
spre intrările X sau spre sistem, T(s).

• Prin urmare activitatea omului (conducătorului)
trebuie îndreptată cu exclusivitate fie către asigurarea
cu resurse (deservirea locului de muncă) fie către
sistemul condus (maşină,...).
• Sistemele cu un executant sunt studiate cu mai multe
metode, dintre care cele mai cunoscute sunt :
– metoda consumului de oxigen;
– metoda punctelor de fuziune;
– metoda eliminării de potasiu prin urină;
– metoda corelaţiei dintre ritm şi mișcări.

• Ultima metodă a condus la studiul ştiinţific al oboselii
(oboseala = pierderea temporară a capacităţii de
muncă, recuperabilă printr-o perioadă de refacere sau
de odihnă). Oboseala este de patru feluri :
– statică - provocată de starea de repaos prelungit în poziţie
ortostatică a corpului omenesc;
– dinamică - provocată de folosirea intensivă a musculaturii;
– intelectuală - provocată de folosirea intensivă a activităţii
cerebrale;
– nervoasă - cauzată de stări prelungite de stres.

• Oboseala este determinată în mod hotărâtor şi de
factorii de mediu:
Valori recomandate pentru munca preponderent :
Factorul Unităţi de măsură
fizică intelectuală
Temperatura 0C 13 - 18 18 - 24
Umiditatea % 80 - 40 60 - 40
Viteza aerului m/s 0,7 - 1,5 0,2 - 0,7
Intensitatea luminii lux 300 - 600 600 - 800
Sunete decibeli max. 40 - 85 max. 30 - 65
Presiune
mm Hg 750 - 770 750 - 770
barometrică
dif. de
Radiaţii temperatură max. 15 max. 3
faţă/spate 0C
• Pentru a se mări randamentul muncii în sisteme cu un

singur executant se recomandă folosirea intensivă şi
extensivă a următoarelor reguli:

1. Reguli privind economia de mişcări :
– să se folosească mişcările balistice (lovire)
– să se aplice forţa vie (masă x mişcare)
– acolo unde este posibil să se introducă mecanisme inerţiale
(pe bază de volant).
2. Reguli privind amenajarea locului de munca :
a. obiectele şi mijloacele de muncă să fie :
– cât mai aproape de executant,
– distanţa dintre executant şi ele să fie invers proporţională
cu frecvenţa de folosire,
b. să se folosească gravitaţia,
c. să se lucreze aşezat sau în picioare.

3. Reguli privind concepţia sculelor:
a. să fie robuste şi uşoare,
b. să fie multifuncţionale,
c. să permită cât mai multe operaţii simultane,
d. să permită lucrul cu ambele mâini (să fie adaptate la
membrul cu care sunt mânuite),
e. să se permită lucrul cu mâinile şi picioarele simultan (la
unelte complexe).
5.6.3. Sisteme cu mai mulţi executanţi
• Principalele metode de studiu a acestor sisteme, în
care munca nu poate fi evaluată separat pe fiecare
muncitor sunt:

– fotografierea zilei de muncă, metodă de măsurare şi analiză
critică a duratelor tuturor operaţiilor unui proces de muncă
şi a întreruperilor de activitate în timpul efectuării acestuia,
– cronometrarea, metodă de măsurare şi analiză critică
separată a duratei fiecărei operaţii dintr-un proces de
muncă şi recompunerea acestuia pe baza timpului de
muncă socialmente necesar,
– filmarea zilei de muncă, metodă de studiu al muncii, ce se
bazează pe analiza - fotogramă cu fotogramă - a unui film
pe care s-a înregistrat desfăşurarea unui proces de muncă în
toată complexitatea lui.
• Aceste metode, precum şi altele folosite în studiul
muncii au pus în evidenţă faptul că pe măsură ce
efectivul unei formaţii de lucru creşte, randamentul
individual scade după o relaţie de forma :
Pm(n) = Pm(1) x e-k(n-1), ce are graficul de mai jos:
în care :
Pm(n) - este productivitatea individuală a muncii la
formaţia cu n executanţi,
Pm(1) - este productivitatea sistemului cu un singur
executant,
n - numărul de executanţi,
k - un factor de stânjenire.
• Factorul de stânjenire se obţine ca raport dintre
volumul de muncă executat în comun şi volumul de
muncă efectuat de membrii unei formaţii de lucru.
• Prin volum de muncă executat în comun se înţelege
acela care este efectuat în mod simultan, asupra
aceluiaşi obiect al muncii, de către mai mulţi oameni,
folosind mijloace de muncă diferite.
• Producţia reală a formaţiei de lucru poate fi descrisă
cu relaţia:
P(n)=nPm(n)=nPm(1)e-k(n-1),
iar graficul ar putea fi cel alăturat:

• În practica construcţiilor valorile coeficientului k
variază între 0,05 şi 0,50, iar mărimile optime ale
formaţiilor variază între 3 şi 21.
• Mărimea optimă poate fi determinată din relaţia :
dP(n) 1+ 1+ 4 k
= 0  nopt =
dn 2 k
• 0,05  k  0,5; Recomandăm k  0,15

• Principalele cauze care generează scăderea de
productivitate la formaţiile cu n > 1 sunt :
– jenări reciproce efective în procesul de muncă,
– necesitatea de explicaţii suplimentare,
– lipsa de răspundere a unor oameni a căror muncă nu poate
fi măsurată separat,
– plimbări fără rost.
• Prin grup formal se înţelege un colectiv de oameni,
reunit printr-un act sau ordin al unei autorităţi,
poziţiile şi legăturile reciproce fiind stabilite fără
acordul celor care alcătuiesc grupul.

• Prin grup neformal se înţelege un colectiv de oameni
alcătuit în mod spontan, în baza unor afinităţi
reciproce, în scopul realizării unor anumite acţiuni şi
în care poziţiile şi legăturile reciproce sunt stabilite
prin acord unanim.
• Pentru reducerea pierderilor de productivitate se
recomandă folosirea următoarelor metode :
– diviziunea muncii, ori de câte ori se poate respecta relaţia :
T1  To/n, în care :
• T1 - este durata de execuţie a operaţiei după diviziune;
• T0 - este durata de execuţie a operaţiei înainte de
diviziune ;
• n - este numărul de executanţi,

– policalificare, pentru a permite executarea a cât mai multe
operaţii pe acelaşi loc de muncă, fără deplasări,
– lucrul în lanţ, pentru asigurarea continuităţii muncii fiecărui
membru al formaţiei,
– fluxuri de circulaţie fără intersectări, pentru a evita jenările
reciproce,
– organizarea optimă a fiecărui loc de muncă, în baza
regulilor prezentate la §4.6.2,
– deservirea optimă a fiecărui loc de muncă,
– instruire periodică asupra sarcinilor de muncă ce trebuie
îndeplinite de fiecare în parte,
– urmărire strictă a felului în care munceşte fiecare om.

5.7. Normarea muncii în construcţii
5.7.1. Întroducere
• Normarea muncii reprezintă activitatea prin care se
stabileşte sub formă de norme, cantitatea şi calitatea
de muncă necesare executării unor lucrări în ritm
normal şi cu intensitate normală, în anumite condiţii
tehnico – organizatorice precizate.
• Prin normă de muncă se înţelege sarcina de muncă ce
se stabileşte unui executant (individual sau colectiv),
care are calificarea corespunzătoare, pentru
executarea unei lucrări, în anumite condiţii tehnico –
organizatorice date.

• Normarea muncii trebuie să acţioneze asupra
organizării locului de muncă, aceasta având o
influenţă importantă asupra desfăşurării lucrărilor şi
consumului de timp de muncă.
• Studiile de normare tehnică trebuie să stabilească
pentru fiecare operaţie:
– dimensiunile cele mai potrivite ale locului de muncă;
– modul de amplasare a materialelor;
– aşezarea muncitorilor în poziţii comode care să asigure
libertate de acţiune.

• Diversitatea factorilor care influenţează consumul de
timp de muncă în desfăşurarea proceselor de
producţie în construcţii, necesită ca activitatea de
normare tehnică să fie îndreptată spre o analiză
detaliată a fenomenelor.
• Aceasta implică şi cunoaşterea structurii consumului
de timp de muncă al executantului precum şi al
timpului de folosire a utilajului.
• Pentru determinarea normelor de timp trebuie
observat şi studiat consumul de timp de muncă.

5.7.2. Metode de observare a timpului de muncă
• Şeful punctului de lucru trebuie să urmărească
muncitorii pe şantier şi producţia pe care aceştia o
realizează.
• În funcţie de aceasta şeful punctului de lucru sau
compartimentul specializat al firmei urmează să
stabilească răsplata muncii (salariul angajatului).
• Pentru aceasta, în primul rând trebuie cunoscute
metodele de observare a timpului de muncă. Cele mai
importante metode sunt următoarele:

1. Metoda fotografierii zilei de muncă:
• Constă în înregistrarea tuturor activităţilor şi opririlor
care au loc în decursul unei zile de muncă precum şi
producţia realizată.
2. Metoda cronometrării procesului tehnologic:
• Urmăreşte analiza detaliată a acestuia în vederea
obţinerii unui timp mediu pentru fiecare operaţie.
3. Metoda fotocronometrării:
• Este o formă combinată de urmărire a proceselor
continue cum ar fi: tencuielile, zidăria, etc.

4. Metoda observării instantanee:
• Constă în înregistrarea de moment a activităţii, în
diferite momente ale zilei pentru stabilirea ponderii
de timp pentru fiecare operaţie.
5. Metoda filmării şi oscilografierii:
• Metode moderne de măsurare a consumului de timp
de muncă care folosesc aparatele de filmat sau
oscilografele cu celulă fotoelectrică.
• Folosirea oricărei metode trebuie făcută cu atenţie,
deoarece muncitorii pot avea impresia că scopul este
de a mări norma de producţie şi automat micşorarea
veniturilor.

• Pentru muncitorii direct productivi plătiţi în regie,
faptul că se ştiu urmăriţi poate constitui un stimulent
deoarece în cazul unor pauze nejustificate li se pot
tăia din ore.
5.7.3. Structura timpului de muncă
• Prin timp de muncă se înţelege durata stabilită dintr-o
zi sau dintr-o săptămână, în care este obligatorie
efectuarea muncii la locul de muncă, în cadrul
contractului individual de muncă.
• Durata normală a zilei de muncă este în medie de 8
ore într-o zi sau 40 de ore într-o săptămână.

• Timpul de lucru poate fi prelungit în anumite ramuri
cu condiţii specifice cum ar fi construcţiile, agricultura
şi altele.
• Nici în acest caz durata medie lunară, trimestrială sau
anuală nu poate depăşi durata normală a zilei de
muncă. Orele prestate suplimentar vor fi compensate
cu timp liber corespunzător, dar în situaţiile în care
acest lucru nu este posibil, se va acorda un spor
salarial astfel:
– 50 % din salariul de bază în cazul depăşirii cu două ore a
programului normal;
– 100 % din salariul de bază pentru următoarele ore;

– 100 % din salariul de bază pentru orele lucrate în zilele de
repaus săptămânal sau în zilele declarate nelucrătoare;
– munca prestată peste orele de program normal de către
persoanele cu funcţii de conducere nu se plătesc
suplimentar.
• Cum activitatea de construcţii este un sector cu o
activitate deosebită de celelalte ramuri, programul de
lucru este în general de 10 ore pe zi (în perioada caldă
a anului), fără a fi acordate aceste sporuri salariale.
• În mod normal acest surplus de muncă ar trebui
compensat în perioada rece a anului, perioadă în care,
de obicei, muncitorii sunt trimişi în concediu fără
plată sau şomaj tehnic.

• Structura
timpilor de
muncă:

• În structura normei de
timp a oricărei
activităţi intră doar
timpii care sunt utili
procesului de
producţie.

• Ceilalţi timpi care sunt neproductivi formează timpul
nenormat. În pontajele zilnice se vor trece timpii
normaţi la care se poate adaugă eventual timpul de
întreruperi independente de executant (mai exact
întreruperile datorate unei slabe organizări a
punctului de lucru de către inginerul constructor).
5.7.4. Normarea muncii în construcţii
• Normarea tehnică a muncii constă în analiza detaliată
a operaţiilor de producţie având drept scop
proiectarea unui proces de producţie raţional care să
constituie o bază tehnică şi temeinică pentru
stabilirea volumului de muncă necesar normei
tehnice.
• Astfel, prin normarea tehnică de muncă se stabileşte
o relaţie raţională între lucrarea de executat şi
volumul de muncă necesar.
5.7.5. Metode de normare
A. Metode empirice sau sumare
1. metoda aprecierii
2. metoda statistică
3. metoda comparativă
B. Metode analitice sau tehnice
1. metoda de cercetare analitică
2. metoda de calcul analitică
3. metoda de comparaţie analitică

Există:
• norme de timp care precizează timpul necesar pentru
realizarea unei unităţi de produs
• norme de producţie care determină cantitatea de
produs ce poate fi realizată în unitatea de timp
După gradul de complexitate:
– norme elementare – pentru operaţii simple de lucru, ca de
exemplu săpăturile;
– norme simple – folosite pentru procesele elementare, cum
ar fi prepararea mortarului
– norme compuse – pentru procese alcătuite din mai multe
procese simple, un exemplu fiind realizarea zidăriei;

– norme complexe – folosite pentru procese complexe de
lucru, cum ar fi realizarea planşeului;
– norme globale – utilizate pentru părţi de obiect; aceste
norme se pot folosi doar în cazul obiectelor asemănătoare.
După sfera de aplicare:
• norme locale – pentru condiţii specifice unei singure
unităţi;
• norme unificate – valabile pe întreg teritoriul ţării.
După stadiul de aplicare:
• norme provizorii – utilizate pentru procese, materiale
sau tehnologii noi; se aplică la nivel local, cu
valabilitate de cel mult 3 luni;

• norme de însuşire – folosite pentru procese mai greu
de asimilat şi care se corectează în permanenţă până
la determinarea corectă a normei de timp; se aplică
pe o perioadă de 6, maxim 12 luni;
• norme definitive.
• În norma de timp de muncă se include timpul
productiv şi timpul corespunzător întreruperilor
reglementate. Suma acestor două categorii de timp
reprezintă timpul normat (Tn).
• Ca atare, nu se includ în normă, timpul consumat
pentru întreruperile nereglementate precum şi timpul
de muncă neproductiv consumat pentru remedieri,
aceştia reprezentând timpul nenormat.
• Pe şantier există multe situaţii în care şeful punctului
de lucru trebuie să stabilească termenele de execuţie
pentru lucrări pentru care nu există norme de timp. În
acest caz trebuie să se reducă la metode empirice de
normare. Pentru aceasta, în funcţie de mărimea
lucrării ce trebuie executată se apelează la una din
metodele de observare a timpului de muncă şi se
stabileşte o normă pentru întreaga lucrare.
• De asemenea, în cazul muncitorilor plătiţi în regie,
este foarte importantă existenţa şi cunoaşterea
normelor pentru a avea un control asupra cantităţilor
de lucrări ce trebuie şi pot fi executate.

• Toate normele stabilite pe şantier de către şefii de
punct de lucru se vor trece în situaţiile de lucrări ca
norme asimilate a normelor existente. Bineînţeles,
normele de timp, cele de utilaj se vor trece cele
determinate pe şantier, iar consumurile de material se
vor trece cele reale.
• Pentru stabilirea cât mai exactă a unei norme trebuie
cunoscută foarte bine structura timpului de muncă cu
toate componentele lui.

5.7.6. Determinarea structurii unei echipe
• Determinarea structurii unei echipe, în funcţie de
condiţiile impuse se poate face în felul următor:
1. Se cunoaşte numărul de muncitori şi procesul de

muncă ce trebuie realizat şi se cere determinarea
structurii pe grade de calificare.
2. Procesul de muncă este turnarea betonului în
fundaţii, iar echipa este formată din 12 muncitori.

• Din I.N.D. conform articolului CA01B1 structura
normată pe meserii şi calificări este:
– Betonist 3.2 –
– Betonist 2.2 0,38
– Betonist 1.2 0,50
– Dulgher 2.1 0,08
– Muncitor deservire 2.1 2,09
N.T. – Totală: 3,05 om*ore / mc

• Ponderea fiecărei meserii şi calificări din total este:
– Betonist 3.2 –
– Betonist 2.2 12,46 %
– Betonist 1.2 16,39 %
– Dulgher 2.1 2,63 %
– Muncitor deservire 2.1 68,52 %
Total 100,00 %

• Componenţa echipei este următoarea:
– Betonist 3.2 0 x 12 = 0 muncitori
– Betonist 2.2 0,125 x 12 = 1,50 muncitori
– Betonist 1.2 0,164 x 12 = 1,97 muncitori
– Dulgher 2.1 0,026 x 12 = 0,31 muncitori
– Muncitor deservire 2.1 0,685 x 12 = 8,22 muncitori
• Pentru rotunjire procedăm în felul următor:
• La acest proces de muncă nu este nevoie de o muncă
de înaltă calificare deci este suficient un singur
betonist 2.2 şi vom aduce un dulgher 2.1 pentru
remedierea eventualelor cofraje care s-ar putea rupe.

• Deci în final componenţa echipei este următoarea:
– Betonist 3.2 0 muncitori

– Dulgher 2.1 1 muncitori
– Muncitor deservire 2.1 8 muncitori
Total 12 muncitori

Cap. 6 Subsistemul Producţie
6.1. Subsistemul producţie în întreprindere

6.1.1. Introducere
• Subsistemul Producţie este cel mai important pentru
că este efectorul. Asigura transformarea efectivă a
resurselor în produse.
• Subsistemul producţie este cel care realizează
transformarea - care trebuie sa aibă loc în condiţii
eficiente. Deci atribuţiile producţiei vor urmări în
mod permanent asigurarea acestei eficienţe.

FINACIAR
Mecano-energetic
Planificare/Programare
ATM
PRODUCŢIE DESFACERE
PERSONAL
Cercetare-
dezvoltare
CONDUCERE

6.1.2. Atribuţii
a) Programarea Lansarea Urmărirea operativă a
producţiei (PLU)
b) Asigurarea şi evidenţa capacităţii de producere
c) Producţia propriu-zisă
d) Gospodărirea resurselor
e) Controlul tehnic de calitate

FUNCŢIUNEA „PRODUCŢIE”
ATRIBUŢII SARCINI
•Pregătirea tehnico-materială
Programare,
•Programarea operativă a producţiei
Lansare,
•Lansarea producţiei
Urmărire
•Urmărirea operativă a producţiei
•Realizarea construcţiilor şi instalaţiilor organizării
•Întreţinerea capacităţilor proprii
Asigurarea şi •Reparaţiile capacităţilor proprii
evidenţa •Verificarea superioară a fondurilor fixe imobilizate
capacităţilor în capacităţile de producţie
de producţie •Evidenţa capacităţilor de producţie şi a modului
de folosire a acestora
•Recuperarea la maxim a capacităţilor demontabile

FUNCŢIUNEA „PRODUCŢIE” - continuare
ATRIBUŢII SARCINI
•Realizarea propriu-zisă a planurilor de producţie
•Realizarea indicatorilor de eficienţă
•Realizarea fondului de salarizare şi încadrarea în acesta
Producţie
•Realizarea nivelului planificat al rentabilităţii
•Gestionarea resurselor materiale
•Gestionarea stocurilor de produse
Folosirea cu maximum de eficienţă a :
− materialelor, prefabricatelor, semifabricatelor, etc.
− mijloacelor de muncă şi transport
Gospodărire
− forţei de muncă, inclusiv asigurare niveluri maxime de
a resurselor capacitate de muncă prin măsurile specifice de protecţia
muncii
− resurselor de conducere directă a proceselor de producţie
Control •Control preventiv (preliminar)
•Control tehnologic (operativ)
tehnic de
•Control intermediar (pe faze)
calitate •Control final (recepţia)
6.2. Programarea operativă, lansarea şi
urmărirea producţiei de construcţii-montaj
6.2.1. Pregătirea tehnico-materială
• Prin pregătirea producţiei se înţelege un complex de
acţiuni efectuate înaintea desfăşurării procesului de
producere în cadrul căruia trebuie să asigurăm
condiţii optime pentru desfăşurarea acestuia şi pentru
folosirea resurselor.
• Pregătirea producţiei are două faze:
– pregătirea tehnică :
• de birou
• de teren
– pregătirea materială.
• pregătirea tehnică - prin ea se asigură cadrul general
informaţional şi de execuţie a producţiei; se face în
paralel şi apoi în continuarea pregătirii tehnice şi
tehnologice de la cercetare şi dezvoltare;
• pregătirea materială reprezintă concretizarea fizică a
pregătirii producţiei din punctul de vedere al
resurselor interne şi externe; se face organizarea
teritoriului, resurse pentru asigurarea organizării de
şantier, racorduri de energie, apă...
• pregătirea tehnică de birou - trebuie consultate şi
însuşite o serie de documente (contracte de
executare, deschiderea finanţării, DDE )

• pregătirea tehnică de teren presupune preluarea
amplasamentului de la beneficiar, preluarea reperelor
de cotă şi de aliniament de la proiectant, informaţii
despre staţii de destinaţie, surse şi distanţe de
transport.
6.2.2. Programarea operativă a producţiei
• Orice sistem de producţie are entropia sa proprie, în
consecinţă, toate programările făcute în cadrul
subsistemului planificare prin diverse metode
(M.Gantt, M.Lanţ, M.D.C.) sunt cu caracter strategic şi
reprezintă doar nişte prognoze de desfăşurare viitoare
a producţiei.

• La MDC, de exemplu, rezultă patru tipuri de programe
care duc la diferite traiectorii de realizare a sarcinilor
de producţie planificate:
Valoarea Program
producţiei minorant
Program
majorant
t t+1 t+2 TC
• Aceste traiectorii diferă de la lucrare la lucrare şi de la

program la program.

• Prin programare operativă se urmăreşte încadrarea
între profilurile limită (minorant şi majorant) prin
reglări succesive, constând din programe de scurtă
durată, numite programe operative (PO).
• Aceste programe operative pot fi trimestriale, lunare,
zilnice. În toate cazurile ele se întocmesc sub două
forme:
– Planuri operative de tip A - concepute în intervalul "t"
pentru intervalul "t+1". Conţinutul programelor operative
se referă la lucrări ce se vor executa în intervalul "t+1" în
baza resurselor existente sau care se vor asigura cu o
probabilitate de 84 ÷ 93%,

– Planuri operative de tip B - se concep tot în intervalul "t",
însă pentru intervalul "t+2". Aici se stabilesc, în intervalul
"t+1", ce resurse trebuie asigurate pentru a ajunge la planul
iniţial.
• Cele mai importante planuri operative sunt cele
zilnice, ele se întocmesc de către şeful de lot sau de
maistru pentru fiecare formaţie de lucru şi în mai
multe variante.
6.2.3. Lansarea producţiei
• Prin lansarea producţiei se înţelege acţiunea prin care
se stabilesc concret, până în cele mai mici detalii,
toate sarcinile de executat, pe fiecare formaţie de
lucru în parte.

• Lansarea generală - se face la începutul lunii prin
deschiderea foilor de acord sau de regie.
• Lansarea zilnică - este acţiunea prin care se detaliază
şi se stabilesc în mod concret până la cele mai mici
detalii toate sarcinile de execuţie pe fiecare formaţie
în parte prin planurile operative zilnice (uneori pentru
persoane individuale).
6.2.4. Urmărirea producţiei
• Efectuarea proceselor de producţie nu se poate
realiza fără o reglare a sistemului şi în special printr-o
reglare internă. Ori, reglarea internă este un proces
de conducere care are nevoie neapărat de informaţii
asupra traiectoriilor propuse şi realizărilor obţinute.
• Aceste informaţii se obţin prin urmărirea operativă a
producţiei.
X YZ
G(s)
Z
G
x
R(s)
• Aşa cum s-a arătat în prima parte (Managementul şi

organizarea întreprinderilor de construcţii), se ştie că
avem două feluri de reglaje:
– reglaj intern (ce are loc în interiorul sistemului de
producţie)
– reglaj extern (ce are loc în interiorul macrosistemului care
include sistemul considerat în funcţiunea sa de „producţie”.

• Reglajul intern este un proces de conducere, de luare
a unor decizii pe baza unor informaţii culese din
desfăşurarea procesului de producţie. Această
culegere de informaţii se face prin urmărirea
operativă a producţiei.
6.3. Gospodărirea resurselor (G.S.)

6.3.1. G.S. în general
• Oameni, utilaje, materiale.
• Clădiri, instalaţii, echipament, documentaţii,
informaţie ştiinţifică etc.

6.3.2. Gospodărirea resurselor umane
• Un aspect principal este cel al protecţiei muncii.
• Protecţia muncii = totalitatea măsurilor tehnice,
sanitare, juridice, administrative luate pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale.
• Accident de muncă = vătămarea violentă a corpului
omenesc produsă în timpul procesului de producţie
sau a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu care
provoacă o incapacitate temporară de muncă de cel
puţin o zi, invaliditate, sau deces.

• Boală profesională = o afecţiune produsă ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesiuni şi cauzată de
factorii nocivi caracteristici locului de muncă.
• Plecând de la aceste definiţii există protecţia tehnică a
muncii prin care trebuie luate măsuri tehnice şi
organizatorice care să înlăture vătămările şi pericolele
posibile de la locul de muncă.
• Protecţia sanitară (medicina muncii) reprezintă
măsura care să înlăture efectul vătămător al diferiţilor
pacienţi.

• Protecţia juridică a muncii - prin instructajul de
protecţia muncii (instructaj general 8 ore făcut de
şeful de lot sau de şantier, cu aspecte generale şi
instructaj la locul de muncă - 8 ore făcut de maistru
sau şef punct lucru insistându-se asupra aspectelor
specifice ale locului de muncă).
• Documentul juridic care dovedeşte că instructajul s-a
făcut şi că s-a însuşit este fişa de protecţia muncii.
Instructajul se împrospătează periodic de la 1-4 ori pe
lună sau ori de câte ori se consideră că este necesar
pentru faze deosebite ale procesului de producţie.

6.4.Controlul calităţii producţiei
6.4.1. Introducere
• Este verificarea permanentă, periodică sau inopinată
făcută într-un domeniu oarecare cu scopul de a
cunoaşte realitatea şi de a preîntâmpina şi/sau
înlătura eventualele lipsuri şi a îmbunătăţi activitatea.
Orice control tehnic trebuie să conţină următoarele
elemente :
– un scop
– un mijloc şi o unitate de măsură
– un criteriu de comparaţie
– un mecanism de corectare

• Controlul tehnic şi de calitate (CTC) al producţiei este
controlul în scopul verificării calităţii producţiei cu
mijloace şi unităţi de măsură prevăzute de normative
urmând să se delimiteze producţia de bună calitate,
cea care necesită remedieri şi cea rebutată.
• Poate fi de mai multe feluri :
– Economic
– Social
– Politic
– Tehnic
– Psihologic
• CTC - după parametrii fizici, de producţie, de calitate.

6.4.2. Tipurile de CTC
1. Controlul preventiv - se face înainte de realizarea
lucrării şi urmăreşte existenţa condiţiilor necesare
pentru o bună desfăşurare a producţiei.
2. Controlul tehnologic operativ - este un control
parţial dar direct asupra unor eşantioane prelevate
din producţie.
3. Controlul intermediar pe faze - la terminarea
anumitor părţi dintr-o lucrare
4. Controlul final (recepţia) - asupra unor bunuri de
către o comisie de recepţie special constituită.

6.4.3. Formele de control
• control direct - efectuat nemijlocit asupra bunurilor
• control indirect - efectuat asupra unor eşantioane
• autocontrolul - control făcut direct de persoana care
efectuează lucrarea respectivă.
6.4.4. Formele de organizare a controlului calităţii
– se face de persoane individuale
– laboratoare specializate
– birouri sau servicii CTC

CAP. 6. MANAGEMENTUL
RISCULUI ASOCIAT
PROIECTELOR DE CONSTRUCȚII
o DE CE ESTE NECESAR
MANAGEMENTUL RISCURILOR ?
1. Procesul de management al riscului
2. Identificarea riscului
3. Analiza riscului
4. Reacția la risc
DE CE ESTE NECESAR
MANAGEMENTUL
RISCURILOR ?
a) Managementul riscurilor impune modificarea
stilului de management
b) Managementul riscurilor facilitează realizarea
eficienta și eficace a obiectivelor organizației
c) Managementul riscurilor asigură condițiile de
bază pentru un control intern sănătos
DE CE ESTE NECESAR MANAGEMENTUL RISCURILOR ?
Orice manager trebuie să-și pună

problema de a gestiona amenințările,
deoarece, în caz contrar, neatingându-și
obiectivele, s-ar descalifica, sau de a
fructifica oportunitățile în beneficiul
organizației, dovedindu-și eficiența. Dacă
incertitudinea este o realitate cotidiană,
atunci și reacția la incertitudine trebuie să
devină o preocupare permanentă.
a). Managementul riscurilor impune

modificarea stilului de management
Managerii unei organizații
• nu trebuie să se limiteze la a trata, de fiecare dată, consecințele
unor evenimente care s-au produs. Tratarea consecințelor nu
ameliorează cauzele și, prin urmare, riscurile materializate deja
se vor produce și în viitor, de regulă, cu o frecvență mai mare și
cu un impact crescut asupra obiectivelor.
• trebuie să adopte un stil de management reactiv, ceea ce
înseamnă că este necesar să conceapă și să implementeze
măsuri susceptibile de a atenua manifestarea riscurilor. Reacția
orientată spre viitor permite organizației să stăpânească, în limite
acceptabile, riscurile trecute, ceea ce este același lucru cu
creșterea șanselor de a-și atinge obiectivele.
b). Managementul riscurilor facilitează

realizarea eficienta și eficace a
obiectivelor organizației
• Cunoașterea amenințărilor permite o ierarhizare a acestora
în funcție de eventualitatea materializării lor, de amploarea
impactului asupra obiectivelor și de costurile pe care le
presupun măsurile menite de a reduce șansele de apariție
sau de a limita efectele nedorite.
• Revizuirea periodică a riscurilor, așa cum este prevăzut în
standarde, conduce la realocări ale resurselor, în
concordanță cu modificarea ierarhiilor și, implicit, a
priorităților.
c). Managementul riscurilor asigură

condițiile de bază pentru un control
intern sănătos
• Planul de acțiune (activitățile ce trebuie desfășurate
pentru realizarea obiectivelor) trebuie secondat de
planul ce cuprinde măsurile ce atenuează
manifestarea riscurilor și de planul de tratare a
situațiilor dificile (riscuri materializate).
• Leadership-ul reprezintă un atribut al managerului care
intrigă, uimește, dar și nedumerește în același timp.
• Liderii sunt oameni care fac lucrurile care trebuie;
managerii sunt oameni care fac lucrurile cum trebuie.
Ambele roluri sunt esențiale, dar profund diferite.
1. PROCESUL DE MANAGEMENT AL
RISCULUI
 Risc = nesiguranţa asociată oricărui rezultat.

Nesiguranţa se poate referi la probabilitatea de
apariţie a unui eveniment sau la influenţa, la
efectul unui eveniment în cazul în care acesta se
produce. Riscul apare atunci când:
 un eveniment se produce sigur, dar rezultatul
acestuia e nesigur;
 efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia
evenimentului este nesigură;
 atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte.
RISCULUI
 Riscul din activitatea de construcţii include

aceste elemente, referindu-se la probabilitatea de
a nu se respecta contractul in termeni de
performanta (nerealizarea standardelor de
calitate prevăzute prin Caietul de sarcini),
program (nerespectarea duratei de execuţie) si
cost (depăşirea bugetului).
 Numim element de risc în cadrul unui proiect,
orice element care are o probabilitate măsurabilă
de a devia de la plan. Aceasta presupune desigur
existenţa unui plan.
RISCULUI
 Un element al proiectului, notat (a), poate fi

considerat element de risc dacă sunt îndeplinite
simultan următoarele două condiții :
 0 < P(a) < 1 (1)
 L(a)  0 (2)
 E(a) – semnificativ din punct de vedere al proiectului (3)
unde:
 P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă
 E(a) = efectul evenimentului (a) asupra proiectului
 L(a) = evaluarea monetară a lui E(a)

RISCULUI
FAZE ACŢIUNI
1. Identificarea riscurilor
IDENTIFICAREA RISCULUI 2. Identificarea riscurilor semnificative
3. Eliminarea riscurilor neconcordante
1. Evaluarea detaliată a riscurilor

ANALIZA RISCULUI semnificative
2. Estimarea ferma a rezultatului
3. Estimarea ferma a probabilităţii
4. Determinarea valorii aşteptate
1. Reducerea riscurilor
REACŢIA LA RISC 2. Eliminarea riscurilor
3. Repartizarea riscurilor
2. IDENTIFICAREA RISCULUI
 În faza de identificare a riscului se evaluează
pericolele potenţiale, efectele şi probabilităţile de
apariţie ale acestora pentru a decide care dintre
riscuri trebuie prevenite. Practic, în această fază se
identifică toate elementele care satisfac condiţiile (1)
şi (2). Totodată, se elimină riscurile neconcordante,
adică acele elemente de risc cu probabilităţi reduse de
apariţie sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta
înseamnă că pot fi neglijate acele elemente pentru
care P(a) sau L(a) tind către zero.
 Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod
regulat pe toată durata proiectului. Aceasta trebuie
să ia în considerare atât riscurile interne cât şi pe cele
externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa
care realizează proiectul le poate controla sau
influenţa, în timp ce riscurile externe nu se află sub
controlul acesteia.
2. IDENTIFICAREA RISCULUI
 Riscul poate fi identificat folosind diferite metode:
 întocmirea unor liste de control care cuprind surse potenţiale
de risc, cum ar fi: contextul proiectului, rezultatele proiectului,
membrii echipei de proiect, modificări ale proiectului solicitate
de beneficiar, erorile şi omisiunile de proiectare, estimările
costului şi termenului de execuţie etc.;
 analiza documentelor unor proiecte similare celui în curs de
realizare;
 utilizarea experienţei personalului din teren (şefi de şantiere,
de echipe şi muncitori) prin invitarea acestora la o ședință
formală de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe
teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din
birouri nu le sesizează. O comunicare eficientă teren - birouri
este una dintre cele mai bune surse de identificare şi
diminuare a riscurilor;
 identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie,
schimbări în economie, tehnologie, relaţii cu sindicatele) prin
desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile
asociaţiilor constructorilor, la conferinţe şi care să parcurgă
publicaţiile de specialitate.
3. ANALIZA RISCULUI
 Faza de analiză a riscului ia în considerare
riscurile identificate în prima fază şi realizează o
cuantificare aprofundată a acestora. Pentru
analiza riscului se foloseşte un instrumentar
matematic divers, mergând de la analiza
probabilistică la analiza Monte Carlo. Alegerea
instrumentarului matematic trebuie să fie
adaptată necesităţilor analizei şi să ţină seama
de acurateţea datelor disponibile.
 Metoda valorii aşteptate (VA);
 Metoda deviaţiei normale standard
 Simularea Monte Carlo
 Arborii decizionali
3. ANALIZA RISCULUI
Cea mai simplă metodă de cuantificare a
riscurilor este aceea a valorii aşteptate (VA),
care se calculează ca produs între probabilităţile
de apariţie ale anumitor evenimente şi efectele
acestora:
VA(a) = P(a) x E(a) (3)
unde:
 VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a)
 P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a)
 E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a)
3. ANALIZA RISCULUI
 Determinarea riscului are un impact major în
calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de
ofertare - licitare. Astfel, dacă spre exemplu, în timpul
pregătirii documentaţiei pentru participarea la o
licitaţie pentru adjudecarea unei lucrări s-a identificat
riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul
săpării fundaţiei, antreprenorul se poate asigura
împotriva acestui risc calculând valoarea aşteptată a
producerii acestui fenomen şi o poate include în
calculele pentru elaborarea devizului ofertă. Concret,
dacă costul suplimentar antrenat de efectuarea de
săpături în rocă dură pentru o anumită lucrare este de
100.000 lei, iar probabilitatea ca să se întâlnească rocă
dură a fost estimată la 30%, valoarea aşteptată a
acestui risc va fi:
 VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 lei

3. ANALIZA RISCULUI
 Metoda deviației normale standard
 se referă la determinarea nivelului de risc asociat unei
anumite durate de execuție a proiectului, propusă de
beneficiar sau estimată de antreprenor.
 Pentru exemplificarea acestei metode considerăm
următoarea situație corespunzătoare unui proiect care
necesită realizarea a 10 activități majore:
unde:
de=(3×a+2×b)/5,
a = durata optimistă
b = durata pesimistă
de = durata cea mai probabilă
V = [( b - a) / 5]2
D=(V)½
3. ANALIZA RISCULUI
Durate (=0,8; kp=3,15)
Abaterea medie
pătratică
Varianța
deterministă optimistă pesimistă cea mai probabilă
Nr. Activi Activit.
crt. tatea preced. de
rot.
d a=×d b=kp×a de=(3*a+2*b)/5 s=(b-a)/5 Var=s2
1 A - 2 1,6 5,04 2,98 3 0,688 0,473
2 B - 3 2,4 7,56 4,46 5 1,032 1,065
3 C A 7 5,6 17,64 10,42 10 2,408 5,798
4 D A 5 4,0 12,60 7,44 7 1,720 2,958
5 E B 6 4,8 15,12 8,93 9 2,064 4,260
6 F D, E 5 4,0 12,60 7,44 7 1,720 2,958
7 G C, F 4 3,2 10,08 5,95 6 1,376 1,893
8 H D, E 3 2,4 7,56 4,46 5 1,032 1,065
9 I H 4 3,2 10,08 5,95 6 1,376 1,893
10 J G, I 3 2,4 7,56 4,46 5 1,032 1,065

3. ANALIZA RISCULUI
C
0 0 3 7
0 11,241 0,473 8,874 10; 5,798
A 14 14 21 21 27 27 32 32
1 2 D 10,176 1,065 11,241 0

5,325 5,916 8,283 2,958
3; 0,473
B 7; 2,958 F G J
4 5 7 8
5; 1,065
7; 2,958 6; 1,893 5; 1,065
E H I
3 6
9; 4,260 5; 1,065 6; 1,893
5 5
19 21
1,065 10,176
6,390 2,958
3. ANALIZA RISCULUI
Termene
Activitatea
evenimente Dura Vari R. totală R. liberă R. interm R. sigură
Nr.
ta anța, Rtij Rlij Riij Rsij Observații
crt. deij
Cod i-j ti0 ti1 tj0 tj1 Var tj1-ti0-deij tj0-ti0-deij tj1-ti1-deij tj0-ti1-deij
A 1-2 0 0 3 7 3 0,473 4 0 4 0
1 Necritică
B 1-3 0 0 5 5 5 1,065 0 0 0 0
2 Critică
C 2-5 3 7 21 21 10 5,798 8 8 4 4
3 Necritică
D 2-4 3 7 14 14 7 2,958 4 4 0 0
4 Necritică
E 3-4 5 5 14 14 9 4,260 0 0 0 0
5 Critică
F 4-5 14 14 21 21 7 2,958 0 0 0 0
6 Critică
G 5-7 21 21 27 27 6 1,893 0 0 0 0
7 Critică
H 4-6 14 14 19 21 5 1,065 2 0 2 0
8 Necritică
I 6-7 19 21 27 27 6 1,893 2 2 0 0
9 Necritică
J 7-8 27 27 32 32 5 1,065 0 0 0 0
10 Critică
3. ANALIZA RISCULUI
 Metoda deviaţiei normale standard
 Dacă presupunem că activităţile sunt independente, atunci variaţia
duratei unui set de activităţi este egală cu suma variaţiilor duratelor
activităţilor cuprinse în acel set, în cazul nostru cu suma variaţiilor
duratelor activităţilor critice.
 În exemplul nostru, drumul critic include activitățile B, E, F, G și J
(lungimea drumului critic este Lcr = 5 + 9 + 7 + 6 +5 = 32 zile). Variația
pentru drumul critic este: Varcr = 1,065 + 4,260 + 2,958 + 1,893 + 1,065 = 11,241 zile
 Dacă presupunem că termenul de execuție propus este de Dd=35 zile,
probabilitatea ca acesta să fie respectat se poate calcula cu ajutorul
formulei: Z=(Dd-Dpcr)/(V)½=(35-32)/3,353=0,895
unde:
Z = deviația normală standard,
Dd = termenul de execuție propus
Dpcr = durata planificată critică
V = variația drumului critic
Dpcr = 32 zile, Dd = 35 zile și V = 11,241 zile
Z = (35-32)/3,353=0,895
3. ANALIZA RISCULUI
 Cu ajutorul tabelului de mai jos identificăm pe coloana Z = 0,8 și
pe linia Z = 0,09 și la intersecția acestora găsim probabilitatea
realizării proiectului în 35 de zile: 0,8146. Există deci o
probabilitate de 81,46% ca proiectul să fie realizat la timp.
Z 0,00 0,01 0,02 0,03 0,04 0,05 0,06 0,07 0,08 0,09
0,0 0,5000 0,5040 0,5080 0,5120 0,5160 0,5199 0,5239 0,5279 0,5319 0,5359
0,1 0,5398 0,5438 0,5478 0,5517 0,5557 0,5596 0,5636 0,5675 0,5714 0,5753
0,2 0,5793 0,5832 0,5871 0,5910 0,5948 0,5987 0,6026 0,6064 0,6103 0,6141
0,3 0,6179 0,6217 0,6255 0,6293 0,6331 0,6368 0,6406 0,6443 0,6480 0,6517
0,4 0,6554 0,5691 0,6628 0,6664 0,6700 0,6736 0,6772 0,6808 0,6844 0,6879
0,5 0,6915 0,6950 0,6985 0,7019 0,7054 0,7088 0,7123 0,7157 0,7190 0,7224
0,6 0,7257 0,7291 0,7324 0,7357 0,7389 0,7422 0,7454 0,7486 0,7517 0,7549
0,7 0,7580 0,7611 0,7642 0,7673 0,7704 0,7734 0,7764 0,7794 0,7823 0,7352
0,8 0,7881 0,7910 0,7939 0,7967 0,7995 0,8023 0,8051 0,8078 0,8106 0,8133
0,9 0,8159 0,8186 0,8212 0,8238 0,8264 0,8289 0,8315 0,8340 0,8365 0,8389
1,0 0,8413 0,8438 0,8461 0,8485 0,8508 0,8531 0,8554 0,8577 0,8599 0,8521
1,1 0,8643 0,8665 0,8686 0,8708 0,8729 0,8749 0,8770 0,8790 0,8810 0,8880
1,2 0,8849 0,8869 0,8888 0,8907 0,8925 0,8944 0,8962 0,8980 0,8997 0,9015
1,3 0,9032 0,9049 0,9066 0,9082 0,9099 0,9115 0,9131 0,9147 0,9162 0,9177
1,4 0,9192 0,9207 0,9222 0,9236 0,9251 0,9265 0,9279 0,9292 0,9306 0,9319
1,5 0,9332 0,9345 0,9357 0,9370 0,9382 0,9394 0,9406 0,9418 0,9429 0,9441
1,6 0,9452 0,9463 0,9474 0,9484 0,9495 0,9505 0,9515 0,9525 0,9535 0,9545
3. ANALIZA RISCULUI
 Dacă punem problema în sens invers, şi dorim să determinăm ce termen de
execuție a proiectului are o probabilitate de 95% de a fi respectat, vom căuta
în tabelul probabilităților cumulate valoarea 0,95. Valoarea lui Z asociată
acestei probabilități este 1,645. Pentru exemplul nostru putem scrie:
Dd = Dpcr + Z×scr = 32 + 3,353 x 1,645 = 32 + 5,516 = 37,52 zile
 Prin urmare există o probabilitate de 95% ca proiectul să fie realizat în 37,52
zile.
 Remarcăm că dacă termenul de execuție propus este egal cu durata critică
(Dd = Dpcr) atunci Z = 0 şi probabilitatea de respectare a termenului propus
este în acest caz de 50%.
 Dacă analizăm probabilitatea ca un drum necritic, de exemplu cel care
include activitățile A, D, H, I și J, să întârzie realizarea proiectului vom avea:
Dpnecr = 3+7+5+6+5 = 26 zile,
Varnecr = 0,473+2,958+1,065+1,893+1,065=7,451 și
𝐷𝑑− 𝐷𝑝
Z= = (35 - 26) / 2,730 = 3,297
𝑉𝑎𝑟
 Acest rezultat arată că există o probabilitate de 99,95% ca acest drum
necritic să permită realizarea la timp a proiectului.
3. ANALIZA RISCULUI
 Dacă Dd = Dpcr = 32 zile, atunci probabilitatea ca drumul
necritic A-D-H-I-J să determine o întârziere a realizării
proiectului va fi :
Z = (32 - 26) / 2,730 = 2,198
 Rezultatul arată că există o probabilitate de 98,60% ca
proiectul să fie realizat la timp sau o probabilitate de 1,4%
(100% - 98,60%) ca acesta să întârzie.
 Presupunând că drumurile B-E-F-G-J (critic) și A-D-H-I-J
(necritic) sunt independente, probabilitatea ca ambele
drumuri să fie parcurse la timp este egală cu produsul
probabilităților individuale :
0,5 x 0,986 = 0,493 sau 49,3%.
 Este deci util să luăm în considerare în analiza riscului asociat
termenului de execuție şi drumurile necritice care au activități
cu variații mari și / sau durate apropiate de cea critică (rezerve
mici de timp).
3. ANALIZA RISCULUI
 Simularea Monte Carlo
 simulează realizarea proiectului de un număr mare
de ori furnizând o distribuţie statistică a rezultatelor
calculate (Figura 6.1 ) :
Curba - S arată
Probabilitate probabilităţile cumulate
cumulată ale realizării proiectului
până la o anumită dată.
100
90
80
De exemplu, există o
70 probabilitate de 50% ca
60 proiectul să fie terminat
50 în 145 zile. Datele de
40
terminare a proiectului
din partea stângă
30
20
10
prezintă riscuri mai
0 mari decât cele din
partea dreaptă a
110 120 130 140 150 160 170 180 190 200
Fig. 6.1. Zile de la începerea proiectului graficului.

3. ANALIZA RISCULUI
 Arborii decizionali - sunt instrumente care descriu
interacţiunile cheie dintre decizii şi evenimentele
aleatoare, aşa cum sunt percepute de către decidenţi.
Ramurile arborelui reprezintă fie decizii
(reprezentate ca pătrate), fie rezultate aleatoare sau
incerte (reprezentate sub forma unor cercuri). Figura
6.2.
 Valoarea aşteptată (VA) a unui efect = Efect x
Probabilitatea de apariţie a efectului
 Valoarea aşteptată a unei decizii = suma valorilor
aşteptate ale tuturor efectelor rezultând din acea decizie
 Programul “agresiv” are valoarea aşteptată de 36 milioane
lei şi va fi preferat programului “conservator” care are o
valoare aşteptată de 9 milioane lei.
3. ANALIZA RISCULUI
Probabilitate x Efect = VA
rezultate aleatoare
sau incerte
x + 900 mil = +180 mil
P = 0,20
Program
agresiv
(VA = 36 mil)
P = 0,80
x - 180 mil = -144 mil
x - 180 mil = -54 mil

P = 0,30
Program
conservator
(VA = 9 mil)
P = 0,70
Decizii x + 90 mil = +63 mil
4. REACŢIA LA RISC
 Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta
riscul din proiect. Antreprenorul poate:
 să nu liciteze pentru proiect;
 să stabilească un preţ foarte mare, care să acopere
riscurile;
 să condiţioneze oferta;
 să nu liciteze asupra porţiunii din proiect cu riscuri
mari etc.
 Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul
tind să scoată organizaţia din afacerile cu
construcţii. O organizaţie cu aversiune prea mare
faţă de risc nu va supravieţui mult timp în
industria construcţiilor şi ar trebui să-şi
investească capitalul în altă parte.
4. REACŢIA LA RISC
 Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de
instrumente cum sunt:
 programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie sau de
starea vremii, programarea ştiinţifică a lucrărilor de construcţii cu
ajutorul graficelor reţea poate diminua riscurile în limite rezonabile. De
exemplu, un antreprenor care a identificat riscul ca un îngheţ timpuriu
să ducă la creşterea costului preparării betonului, poate reprograma
turnarea acestuia la o dată anterioare celei iniţial prevăzute. De
asemenea, se poate prevedea executarea proceselor umede în perioada
de timp favorabil, urmând ca în perioada rece să se execute lucrări la
interior.
 instruirea. Multe riscuri în construcţii sunt legate de securitatea
muncii. Aceasta influenţează productivitatea şi calitatea lucrărilor.
Prin programe de instruire şi conştientizare în domeniul securităţii
muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor şi efectul
acestora.
 reproiectarea. Riscurile în construcţii pot fi de multe ori diminuate
printr-o reproiectare judicioasă care să încorporeze şi planul
construcţiei. Programarea echipelor de muncă, fluxurile de materiale,
folosirea echipamentelor şi a forţei de muncă pot fi adesea optimizate
printr-o reproiectare eficace.
4. REACŢIA LA RISC
 Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant
de management al riscului. Aceasta se referă la părţile care vor accepta
o parte sau întreaga responsabilitate pentru consecinţele riscului.
 Repartizarea riscului trebuie să se facă ţinându-se seama de comportamentul
faţă de risc al diferitelor organizaţii implicate în proiect. În acest sens regula
generala de alocare a riscului este să se aloce riscul părţii care poate să îl
suporte şi să îl controleze cel mai bine.
 Părţile implicate în realizarea unui proiect de construcţii şi care pot lua parte
la alocarea riscurilor constituie un grup eterogen care cuprinde :
 întreprinzătorul
 investitorii
 proiectantul
 companiile de asigurări
 antreprenorul
 furnizorii de materiale şi echipamente de construcţii
 beneficiarii
 autorităţile publice
 Fiecare proiect are setul său unic de riscuri. În alocarea riscurilor, se
poate aborda proiectul în trei faze: pre-construcţie, construcţie si
post-construcţie. În fiecare fază exista multiple surse de risc.
4. REACŢIA LA RISC
 Repartizarea riscurilor
 Strategia de contractare este mecanismul esenţial în repartizarea
riscului în construcţii. Riscurile pe care şi le asumă constructorul sunt în
mod obişnuit formalizate printr-un contract cu investitorul
(întreprinzătorul) care include:
 preţul-oferta, prin care antreprenorul include o compensaţie pentru riscurile
identificate si evaluate;
 clauze contractuale, prin care se stipulează acordarea unor prime ce pot fi câştigate
prin reducerea duratei de execuţie sau a unor penalizări ce pot fi impuse pentru
întârzieri.
 De asemenea el împarte riscul prin contractele pe care le încheie cu
subantreprenorii.
 În majoritatea cazurilor, el poate transfera riscurile legate de materiale şi
echipamente furnizorilor acestora, prin garanţiile pe care aceştia le oferă.
 Unele riscuri pot fi îndepărtate prin încheierea unor contracte de
asigurare pentru omisiunile şi greşelile din proiectare sau pentru riscurile
asociate cu garanţiile de bună execuţie: asigurarea de întârziere şi asigurarea
de eficacitate. Compania de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în
schimbul unui preţ (prima de asigurare). Dacă riscul se produce în condiţiile
specificate prin contractul de asigurare, asiguratorul va rambursa partea
asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare,
asiguratorul păstrează prima de asigurare.
CAP. 7. SUBSISTEMELE „DE
IEŞIRE” ALE ÎNTREPRINDERII
7.1. Subsistemul „DESFACERE”
7.2. Subsistemul „FINANCIAR”
7.3. Subsistemul „CONTABILITATE”
7.4. Subsistemul „URMĂRIRE OPERATIVĂ”
7.1. SUBSISTEMUL „DESFACERE”
 7.1.1. Introducere
 Prin desfacerea producţiei se înţelege complexul de
acţiuni prin care se asigură principalele relaţii ale
întreprinderii cu beneficiarii acesteia, în scopul
realizării unei „interfeţe” cât mai permeabile,
urmărind pe de o parte existenţa unei documentaţii
tehnico-economice cât mai complete, iar pe de ală
parte transferul către beneficiar a producţiei
realizate, la timp, rapid, de bună calitate şi cu
recuperarea cât mai rapidă a fondurilor consumate.
 Desfacerea producţiei constituie una dintre pârghiile
importante ale asigurării unei producţii cât mai
ridicate.
7.1.2. ATRIBUŢIILE SISTEMULUI
„DESFACERE” ATRIBUŢII
Ofertarea
FUNCŢIUNEA
Alcătuirea bazelor de preţuri

„DESFACERE”
SARCINI
Colaborare strânsă cu serviciul financiar-contabilitate

lucrărilor
Colaborare cu serviciul tehnic
Realizarea ofertei
Contractarea Asigurarea documentaţiei tehnico-economice
Observaţii la documentaţii şi concilieri
producţiei
Elaborarea contractelor
Rezolvarea divergenţelor la contracte
Urmărirea deschiderii finanţării
Desfacerea Analize de preţuri şi tarife
Note de comandă suplimentare
producţie
Note de renunţare
Recepţia internă a producţie – prerecepţia
Procese verbale de recepţie pe articole de deviz
Situaţii de plată
Urmărirea plăţilor (decontărilor) pentru producţia realizată şi rezolvarea
problemelor aferente
Urmărirea Măsurători asupra obiectivelor realizate şi urmărirea comportării în timp
Mostre şi analize de laborator
producţiei
Expertize
Verificarea fiabilităţii producţiei
Servicii post- Instrucţiuni de exploatare
Instrucţiuni de rodaj mecanic
vânzare
Instrucţiuni de rodaj tehnologic
Instrucţiuni de întreţinere şi reparaţii
Reparaţii în perioada de garanţie
Marketing Prospectarea furnizorilor de obiecte ale muncii
Prospectarea fondului forţei de muncă
Prospectarea furnizorilor de mijloace de muncă
Prospectarea beneficiarilor şi a structurii viitoare a producţiei
Întocmirea de cataloage comerciale
Expoziţii cu realizări şi produse proprii
Juridic Urmărirea respectării legislaţiei în domeniul lucrărilor de investiţii şi/sau
construcţii-montaj
Urmărirea respectării legislaţiei în general
Urmărirea respectării obligaţiilor contractuale
Rezolvarea divergenţelor cu furnizorii şi beneficiarii, prin concilieri şi/sau
arbitraje
7.2. SUBSISTEMUL FINANCIAR
FUNCŢIUNEA „FINACIAR” Acest subsistem are
ATRIBUŢII SARCINI un dublu rol :
Planificarea Constituirea, manipularea şi păstrarea în siguranţă
şi execuţia a fondurilor băneşti
• sistem de intrare în
financiară Gospodărirea eficientă a fondurilor băneşti întreprindere a
Calculul, evidenţa şi urmărirea modului de realizare
a indicatorilor financiari şi de eficienţă
fondurilor băneşti şi –
Ordonanţări Deschiderea finanţărilor la lucrările contractate în acelaşi timp –
şi decontări Deschiderea finanţărilor la investiţii proprii • sistem de ieşire din
Efectuarea plăţilor către furnizorii de resurse
Încasarea drepturilor de la beneficiari întreprindere a
Vărsăminte la bugetul de stat sau în alte fonduri fondurilor cuvenite
Credite Obţinerea de credite pentru :
− producţia neterminată furnizorilor şi/sau
− producţia nedecontată macrosistemului.
− stocurile supranormative
− stocurile cu mişcare lentă
− lucrările de mică mecanizare
Control Întocmirea evidenţei bunurilor patrimoniale şi a
financiar fondurilor circulante
intern Balanţe între cantităţile din evidenţele scrise cele de
pe teren (reale)
Analize economico-financiare
Controlul modului de folosire a fondurilor de
producţie (fixe + circulante)
7.3. SUBSISTEMUL CONTABILITATE
FUNCŢIUNEA „CONTABILITATE”
Element detector în
ATRIBUŢII SARCINI activitatea întreprinderii,
subsistemul
Contabilitate Evidenţa păstrării şi mişcării patrimoniului întreprin-
„Contabilitate” are un rol
generală derii
determinant în
Evidenţa cheltuielilor de producţie
asigurarea legăturilor de
Postcalculul cheltuielilor de producţie
reglare internă, folosind
Bilanţul contabil al întreprinderii
atât informaţii culese din
Preţuri şi tarife
producţie prin
Control şi Controlul existenţei şi stării bunurilor întreprinderii
intermediul
urmărire a Imputarea/recuperarea pagubelor produse
documentelor primare
bunurilor Casarea fondurilor de producţie uzate cât şi informaţii asupra
Reaşezarea preţurilor desfacerii producţiei
Normative de Calculul normativelor pentru fonduri circulante prin intermediul
fonduri Depistarea şi lichidarea stocurilor supranormative documentelor de
circulante şi/sau cu mişcare lentă decontare.
7.4. SUBSISTEMUL URMĂRIRE
OPERATIVĂ
 7.4.1. Introducere
 Element comparator în sistemul întreprinderii, organismul
de „Urmărire operativă” se suprapune aparent cu
programarea operativă a producţiei, însă subsistemul
„Urmărire operativă” asigură reglajul extern al
întreprinderii, care dublează reglajul intern al şantierelor.
 Pe de o parte, şantierele – prin programarea operativă –
caută să se apropie cât mai mult de traiectoria planificată a
realizării planului de producţie, iar, pe de altă parte,
întreprinderea – prin urmărirea operativă – însuşindu-şi
rolul de coordonator general al activităţii şantierelor, impune
acestora noi traiectorii de urmat pe diferite orizonturi de
plan, în vederea realizării tuturor sarcinilor de executat, în
conformitate schimbările în timp ale obiectivelor propuse –
Z, existând şi o entropie a acestora – HZ.
7.4.2. ATRIBUŢIILE SUBSISTEMULUI
„URMĂRIREA OPERATIVĂ”
F U N C Ţ I U N E A „ U R M Ă R I R E O P E R AT I V Ă ”
ATRIBUŢII SARCINI
Controlul Sortarea şi clasificarea obiectivelor pe subsisteme

îndeplinirii Organizarea culegerii informaţiilor asupra realizărilor
obiectivelor Culegerea periodică şi prelucrarea informaţiilor
Întocmirea şi ţinerea la zi a tabloului de bord a întreprinderii
Evidenţa Sortarea şi clasificarea resurselor necesare pe subsisteme
folosirii Organizarea culegerii informaţiilor asupra resurselor
resurselor Culegerea periodică şi prelucrarea informaţiilor asupra
resurselor
Introducerea informaţiilor privitoare la resurse în tabloul de
bord al întreprinderii
7.4.3. TABLOUL DE BORD AL ÎNTREPRINDERII
 O întreprindere, ca orice sistem de producţie de
altfel, trebuie să fie condusă. Dar conducerea
oricărui sistem implică existenţa a două categorii
de informaţii :
 informaţii privind funcţionarea organismelor din
sistem şi interacţiunile dintre acestea,
 informaţii privind traiectoria realizărilor în
comparaţie cu traiectoria obiectivelor propuse.
 Prima categorie de informaţii are rolul de a
descrie starea sistemului la diferite momente de
timp, iar cea de a doua categorie este necesară
pentru a cunoaşte parametrii de reglare a
sistemului.
 Aceste informaţii care – de exemplu – la un automobil sunt
comasate pe o suprafaţă mică, pentru a putea aprecia dintr-o
privire starea cvadridimensională a sistemului (cea de-a 4-a
dimensiune fiind timpul) – trebuie astfel pregătite, grupate şi
afişate încât :
 să existe toate informaţiile strict necesare conducerii sistemului,
 să nu se dea informaţii redondante,
 cantitatea de informaţii pe fiecare canal să nu depăşească nivelul minim,
strict necesar perceperii fenomenului în ansamblul său, dar să nu fie nici
prea redusă, pentru a evita pierderea semnificaţiei,
 reprezentarea informaţiilor să se facă diferenţiat, după natura şi
surselor lor,
 cantitatea totală de informaţii, de pe toate canalele, să nu depăşească
capacitatea de recepţie a conducătorului,
 să existe metode de alarmare asupra fenomenelor grave ce pot apare în
funcţionarea sistemului şi care necesită atenţie imediată. Care se
suprapun
 Informaţiile, organizate şi structurate ca mai sus,
se prezintă în tabloul de bord al întreprinderii
care este alcătuit dintr-un ansamblu de tabele
(fig. 7.1) sau grafice (fig. 7.2).
Nr. Denumirea Planif. LUNA
UM
crt. lucrării Realiz. Mai Iunie Iulie Aug Sep
P 10.000 15.000 20.000 15.000
Terasamente m3
R 8.000 16.000 21.000
P 2.000 3.000 2.500 2.500
Betoane m3
R 2.200 2.800 2.400
P 3.000 2.000 - -
Conducte m3
R 1.500 2.300 1.200
Terasamente, mii m3 la data de ________
0
10
20
30
40
50
60
01.IV
01.V
01.VI
01.VII
01.VIII
01.IX
01.X
01.XI
01.XII
7.4.4. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A
ÎNTREPRINDERII
 Prin capacitate de producţie se înţelege producţia

maximă ce poate fi realizată pe unitatea de timp
de către un sistem de producţie, în condiţii
optime de organizare, prin folosirea deplină şi în
cele mai bune condiţii a tuturor resurselor
existente.
 Calculul capacităţii de producţie se poate face
teoretic, pornind de la sistemul ireductibil de
producţie şi agregând mereu sistemele în
macrosisteme, până la atingerea nivelului de
sinteză dorit.
ÎNTREPRINDERII
 Acest lucru nu este încă posibil în construcţii

deoarece capacitatea de producţie în acest
domeniu este influenţată de 6 grupe de factori :
 factori tehnici : natura producţiei de executat, structurile de
rezistenţă şi modul lor de alcătuire, materiale folosite, etc.
 factori tehnologici : tehnici, metode şi tehnologii prevăzute în proiecte,
nivel de dezvoltare a tehnologiilor şi/sau mijloacelor de producţie, etc.
 factori organizatorici : structurarea sistemelor de producţie,
capacităţile existente, corelarea capacităţilor, corelarea dintre
lucrările de efectuat şi dotarea existentă, nivelul de calificare al
oamenilor, etc.
 factori microclimatici : iluminat, temperatură, etc.
 factori psihosociologici : alcătuirea formaţiilor de lucru, modul de
conducere a oamenilor, atmosfera şi ambianţa la locul de muncă, etc.
 factori externi : sistemele de normare şi retribuirea muncii, legislaţia
specifică a ramurii, etc.
ÎNTREPRINDERII
 Ca urmare a numărului mare de factori (minimum 57) al
complexităţii acestora şi a faptului că mulţi factori sunt
independenţi, cu grade de conjugativitate greu de stabilit,
în construcţii se folosesc următoarele categorii economice
legate de noţiunea de capacitate de producţie :
 producţia optimă, măsurată fizic sau valoric, pe ansamblul
unui sistem de producţie şi pentru care se obţin cei mai buni
indicatori tehnico-economici în activitate,
 producţia realizată, fizică sau valorică, ce poate fi obţinută
într-un sistem de producţie în condiţiile concrete de dotare,
organizare şi conducere,
 producţia planificată, a cărei realizare este obligatorie,
sistemul trebuind să-şi adapteze capacităţile şi structurile la
nivelurile cerute,
 producţia realizată, efectiv obţinută pe intervalul de timp
considerat.
ÎNTREPRINDERII
 O atenţie particulară trebuie dată raportului dintre

producţia realizată, Pr, şi capacitatea de producţie,
Cp, care depinde în măsură covârşitoare de niveluri de
organizare a conducerii, Coc, producţiei, Cop şi a
muncii, Com.
 Fiecare dintre aceste niveluri se calculează în baza
unui sistem de indicatori (minimum 17), putându-se
calcula un coeficient general de organizare, Cgo :
Com + Cop
Cgo = Coc  (7.1)
2
în care se ţine cont de interdependenţa dintre organizarea conducerii
şi ceilalţi factori.
7.4.5. CĂILE CREŞTERII CAPACITĂŢII DE
PRODUCŢIE
 Pornind de la sistemul fundamental cu 7 elemente

X1 Asigurare Y
Şanti
resurse
ere
x
E
X2 Rezerve
de Contabilitate
resurse Condu-
cere
Dispec
er
Z
Planificare
7.4.5. CĂILE CREŞTERII CAPACITĂŢII DE
PRODUCŢIE
 asigurarea cu documentaţii de execuţie de bună calitate şi la
timp,
 asigurarea resurselor materiale în cantităţi suficiente, de bună
calitate şi la timp,
 existenţa unor rezerve de resurse pentru compensare, din toate
sortimentele, în cantităţi suficiente şi mişcate la timp,
 eliminarea locurilor înguste din toate subsistemele
întreprinderii,
 industrializarea intensivă şi extensivă,
 programe de producţie corect întocmite, pregătire tehnico-
tehnologică şi materială de bună calitate,
 agregare corespunzătoare a sistemului de ansamblu,
 un sistem informaţional elastic, cu mare fiabilitate şi capacitate
de prelucrare a informaţiilor,
 sisteme şi metode de conducere de mare eficienţă.

Organizarea Lucrarilor de C-Tii-Ppt

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizarea Lucrarilor de C-Tii-Ppt

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Departamentul de Management

Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi

Ingineria Organizării lucrărilor

Conf. dr. ing. P. ALAN

• X={x1, x2, x3, x4, x5} - mulţimea de elemente

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

th0 th1 ti0 ti1 Aij j

Conf. dr. ing. P. ALAN

th0 th1 ti0 ti1 Aij j

Conf. dr. ing. P. ALAN

th 0 th 1 ti0 ti1 Aij j

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

• Dacă activitatea este situată în poziţia 2 , care

– termenul normal de terminare, Tntij = t i1 + d ij , i = 1, n − 1 , j = 2, n

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

– termenul maxim de terminare, TMij t = t 1j , i = 1, n − 1 , j = 2, n

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Rlij = Titij − Tmîij − d ij  i = 1, n − 1

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

d) Programe şi domenii de programare

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

• coeficientul densităţii, Cd, care este raportul dintre

Conf. dr. ing. P. ALAN

• coeficientul complexităţii, Cc, care este raportul între

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

Conf. dr. ing. P. ALAN

• Cunoscând dispersia termenului final, VarTF, şi rezerva