Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu

Facultatea de Management Militar

Specializarea: Managementul capabilităților organizaționale

DISCIPLINA: Managementul capabilitatilor

institutiilor de securitate

TEMA:Intervenții ale marilor puteri în conflictele din

Orientul Mijlociu

Autor:
Slt. George TEODORESCU
 Intervenții ale marilor puteri în conflictele din Orientul Mijlociu

Anul 2020 a debutat, în Orientul Mijlociu, sub semnul agravării, la un

nivel fără precedent, a conflictului dintre Statele Unite şi Iran. Pe fondul
tensiunilor acumulate în ultima perioadă, Washingtonul şi Teheranul nu
au mai putut evita coliziunea directă în plan militar. SUA l-au anihilat pe
cel mai important lider militar, considerat principalul responsabil de
atacarea unor obiective americane în zonă. Ca răspuns, Teheranul a lansat
rachete spre două baze militare ale SUA din Irak, declarând că urmăreşte
forţarea retragerii Washingtonului din Orientul Mijlociu.

Scopul vizat de Iran se înscrie într-o logică strategică asemănătoare

celei asumate de Rusia şi China. Atât Moscova, cât şi Beijingul sunt
preocupate de a diminua şi chiar elimina influenţa americană din Africa,
dar mai ales din Europa şi Asia. O eventuală retragere a SUA de pe masa
continentală afroeurasiatică le-ar eroda însuşi fundamentul pe care şi-au
construit supremaţia mondială. În continuare, vom stabili care sunt
resorturile strategice ale prezenţei militare americane în Afro-Eurasia,
particularizate în cazul Orientului Mijlociu.

Istoria unui trecut îndepărtat

Strict geografic, continentul american este izolat în mijlocul oceanului

planetar, ocupând o poziţie secundară în raport cu Afro-Eurasia care
domină strategic mapamondul prin dimensiunea sa, precum şi prin
resursele umane şi naturale enorme. SUA s-au situat, încă din momentul
fondării lor, la periferia scenei unde istoria şi-a interpretat rolul principal.
Această realitate le-a avantajat iniţial, permiţându-le să evite tensiunile
din Europa şi să se consolideze intern. Intuind că vor deveni o putere,
Franţa a profitat de războiul civil american şi a intervenit în Mexic (1861-
1867), urmărind, fără succes, să opună un imperiu latin şi catolic acestei
republici anglo-saxone şi protestante. SUA şi-au continuat astfel
ascensiunea, etalându-şi forţa şi aspiraţiile de putere. S-au impus în faţa
Spaniei (1898), extinzându-şi influenţa în Caraibe şi Pacific pe care le-au
conectat prin crearea Canalului Panama (1903-1914).

Pe fondul decăderii puterilor europene din cauza Războaielor

Mondiale, istoria a obligat SUA să renunţe la izolaţionism şi să îşi asume
rolul de lider al democraţiei în conflictul cu regimul sovietic (1945-1991).
Pentru a reuşi, după ultima conflagraţie, au preschimbat Oceanul Atlantic
într-o placă turnantă legând nordul Americii de vestul Europei pe care a
fost întemeiată NATO. SUA au intervenit astfel în Afro-Eurasia, creându-
şi o reţea de baze militare pentru a stopa expansiunea Uniunii Sovietice.
 Politica de îndiguire a Moscovei s-a concentrat, într-o măsură
importantă, pe blocarea accesului acesteia la Oceanul Indian, prin
Orientul Mijlociu.

Moştenirea din trecutul apropiat

Iranul, în epoca sa monarhică, Turcia şi Israelul constituiau cei mai

importanţi aliaţi ai SUA în Orientul Mijlociu. Cu ajutorul lor, era
contracarată influenţa URSS exercitată prin intermediul unor regimuri
pro-sovietice (Egipt, Siria, Irak, Yemenul de Sud). Devenit însă republică
islamică, Teheranul şiit s-a poziţionat ostil faţă de Washington din motive
politice şi religioase (1979). Situaţia SUA a fost complicată de Moscova,
care, pentru a profita de eşecul american, a intervenit în Afganistan
(1979) ca să îşi deschidă un culoar spre Oceanul Indian. Statelor Unite nu
le-a mai rămas, astfel, decât să mizeze pe alianţa cu monarhiile sunnite
din Peninsula Arabică. Însă oportunitatea Uniunii Sovietice de a-şi
extinde influenţa în zonă, apropriindu-se de Iran, a fost compromisă chiar
de Irakul pro-sovietic. Intenţionând să i se substituie ca putere regională,
Bagdadul a declanşat un război de uzură cu Iranul (1980-1988) şi a
destabilizat grav zona.

Evenimentele au continuat să evolueze în favoarea SUA ca urmare a

retragerii Moscovei din Afganistan (1988), dar mai ales odată cu
dezmembrarea URSS (1991). Inevitabil, unele regimuri pro-sovietice din
Orientul Mijlociu şi-au diluat relevanţa, în timp ce altele au dispărut,
astfel că Washingtonul a exploatat imediat situaţia pentru a-şi consolida
influenţa în regiune. A acţionat contra Bagdadului care, invadând
Kuweitul (1990), ameninţa existenţa monarhiilor aliate din Golful Persic,
iar ulterior, pe fondul profilării riscului terorist la nivel internaţional, a
intervenit militar în Afganistan (2001) şi Irak (2003).

Influenţa militară din prezent

Intervenţiile în Afganistan şi Irak au avut ca efect consolidarea

poziţiei strategice americane în Orientul Mijlociu. SUA şi-au multiplicat
instalaţiile militare în arealul respectiv, deţinând facilităţi în diverse ţări
(Turcia, Israel, Siria, Arabia Saudită, Oman, Bahrain, Kuweit, Emiratele
Arabe Unite, Qatar, Irak). Aceste capacităţi sunt expresia celei mai
consistente prezenţe militare a unei puteri într-o zonă din străinătate. În
realitate, instalaţiile militare din Orientul Mijlociu constituie nucleul unei
reţele complexe create de SUA în bazinul vestic al Oceanului Indian,
fiind interconectate cu facilităţi similare din regiunile aflate în
proximitate. În consecinţă, pentru a stabili potenţialul american în zonă,
trebuie luate în calcul şi instalaţiile SUA din Africa de Est (Djibouti),
 Asia de Sud (Pakistan, Afganistan), Oceanul Indian (insula Diego
Garcia). Iar, pentru o imagine completă a importanţei nucleului militar
din Orientul Mijlociu în strategia americană, se impune evidenţierea şi
conexarea lui cu facilităţile din Europa (Bulgaria, România, Italia).

Datorită valorii sale strategice, bazinul vestic al Oceanului Indian a

devenit sediul a numeroase capacităţi militare operate de diverse puteri pe
teritoriul străin. De exemplu, în această vastă regiune, sunt active militar
şi China, India, Japonia, Australia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Turcia,
Israel, Iran, Emiratele Arabe Unite. Prin urmare, în bazinul vestic al
Oceanului Indian sunt concentrate cele mai multe instalaţii militare de pe
mapamond, fapt ce creşte riscul unui conflict major în zonă.

Interesele strategice actuale

Interesele Statelor Unite faţă de Orientul Mijlociu sunt legate de

faptul că acest spaţiu reprezintă o placă turnantă din punct de vedere
geostrategic. Regiunea asigură coeziunea terestră a celor trei continente
care formează Afro-Eurasia, precum şi conexiunea a două dintre oceanele
lumii: Atlantic şi Indian (prin Canalul Suez). Orientul Mijlociu constituie,
aşadar, principala intersecţie geografică a lumii pe care orice putere
trebuie să o ia în calcul în elaborarea propriei strategii. Iar, pentru SUA –
o putere situată la periferie faţă de Afro-Eurasia – implicarea în regiune
reprezintă o necesitate. Orientul Mijlociu deschide spaţii cu valoare
strategică majoră, aşa cum este cazul istmului Suez care face legătura cu
nordul Africii sau a istmurilor ponto-baltic şi ponto-caspic ce permit
accesul spre nordul şi estul Europei ori a culoarelor naturale ce asigură
contactul cu subcontinentul indian şi Asia Centrală.

Orientul Mijlociu interesează SUA şi pentru că deţine rezerve imense

de hidrocarburi care asigură securitatea energetică globală. Este locul de
unde China se aprovizionează masiv cu petrol şi unde se dictează preţul
lui, în condiţiile în care acest combustibil reprezintă o sursă majoră de
venit pentru Rusia. Zona preocupă Washingtonul şi pentru că formează
aria pivot a unor actori non-statali ostili, activi la nivel regional şi
mondial. Este cazul grupărilor de criminalitate organizată (implicate în
acte de piraterie, trafic de persoane, droguri şi arme), dar mai ales al
reţelelor teroriste care ameninţă sistemul de valori occidentale.

Impactul factorului cultural

În raport cu Orientul Mijlociu, SUA trebuie să ia în calcul nu doar

influenţa factorilor geostrategici şi geoeconomici, ci şi a celor
geoculturali. Fiind o intersecţie geografică, spaţiul a dirijat, încă din
vremuri îndepărtate, fluxuri migratorii şi rute comerciale esenţiale,
devenind nucleul în jurul căruia s-a coagulat civilizaţia umană. Este locul
unde şi-a făcut apariţia omul istoric odată cu fondarea societăţilor
sedentare şi agricole, iar, ulterior, a sistemelor socio-politice şi religioase.
Influenţa lui, în plan spiritual, din perspectivă iudeo-creştină şi islamică,
este atât de puternică încât acesta formează centrul umanităţii. Orientul
Mijlociu şi-a conservat, până în prezent, identitatea religioasă care
reprezintă, de altfel, principala sursă de putere. Inevitabil, religia a
generat frecvent conflicte socio-politice, iar tensiunile acumulate au
provocat falii geopolitice în regiune.

Pentru a-şi realiza interesele strategice, SUA au trebuit să se adapteze

specificului geopolitic din Orientul Mijlociu, modelat de factorul religios.
În mod special, se evidenţiază două realităţi religioase care influenţează
situaţia geopolitică actuală şi care au un impact major atât la nivel
regional, cât şi mondial. Pe de o parte, se derulează conflictul inter-
religios dintre evrei şi musulmani, în care Washingtonul susţine Israelul.
Pe de altă parte, se desfăşoară conflictul inter-confesional dintre sunniți şi
şiiţi, în care SUA mizează pe alianţa cu monarhiile din Peninsula Arabică
şi pe cooperarea cu Turcia, în pofida poziţiei oscilante a Ankarei din
ultimul timp.

Nu a durat mult până când președintele Joe Biden a făcut curat pe

agenda politică a lui Donald Trump în Orientul Mijlociu. Aceasta nu ar
trebui să fie o surpriză, având în vedere mesajul de campanie al lui Biden,
precum și ordinele executive și acțiunile pe care le-a întreprins rapid, de
la inaugurare, pentru a anula moștenirea lui Trump, atât în politica
internă, cât și în cea externă. Administrația Biden a impus o înghețare
temporară a vânzărilor de arme din SUA către Arabia Saudită și a început
să revizuiască recentele achiziții din Emiratele Arabe Unite, achiziții de
avioane de luptă F-35 și drone armate, achiziții care au fost semnate în
ultima zi a administrației Trump.Unii democrați speră că președintele
Biden va anula cu totul tranzacțiile.Unul dintre cele mai mari obiective
ale lui Biden este acela de a se asigura că armele americane nu mai sunt
utilizate la continuarea războiului Arabiei Saudite împotriva luptătorilor
houthi din Yemen, unde Riadul a folosit bombe americane în atacurile
aeriene care au ucis civili fără discriminare – și au implicat Washingtonul
în crimele de război prin exporturile de armament și muniții.

Administrația Biden a schimbat politica față de Arabia Saudită și, după

o discuție telefonică între președintele Biden și regele Salman bin
Abdulaziz Al-Saud, președintele american s-a decis să publice un raport
al serviciilor de informații care concluzionează că prințul moștenitor
saudit Mohammed bin Salman a aprobat, în 2018, asasinarea jurnalistului
Jamal Khashoggi.Președintele Biden a anunțat, la finalul discuției, că va
avea, de acum înainte, o relație oficială cu regele saudit, și nu cu fiul său,
Mohammed bin Salman.

Orientul Mijlociu este locul în care idealurile de politică externă ale

SUA în epoca post-Război Rece, precum promovarea democrației,
construirea națiunii, contrainsurgența, intervenția umanitară și soluția
celor două state (Israel și Palestina) au dispărut, începând cu 2016.

După 11 septembrie, în al doilea discurs inaugural din 2005,

președintele George W. Bush a spus că „supraviețuirea libertății” de
acasă depinde de înflorirea libertății în Orientul Mijlociu, unde
„resentimentul și tirania” au dat naștere la nivel mondial terorism. Astăzi,
argumentul pare fantezist. Terorismul nu a dispărut, dar nu mai este
amenințarea de acum cinci ani, dar nici Statele Unite nu trebuie să
depindă de autocrații regionali pentru a asigura aprovizionarea cu petrol
sau pentru a atenua furia publică asupra Israelului în măsura în care a
făcut-o până destul de recent.

Orientul Mijlociu contează mult mai puțin pentru Statele Unite decât

de obicei, pentru a cita un articol foarte discutat, din 2019, scris de
Tamara Cofman Wittes, fost oficial al Departamentului de Stat sub
președintele Barack Obama, și Mara Karlin, fost oficial al Pentagonului
sub Obama.

Implicarea masivă a SUA în Orientul Mijlociu, în ultimele două

decenii, a fost dureroasă pentru Statele Unite și pentru regiune. Dar
este „diavolul” pe care îl cunoaștem, astfel încât factorii de decizie
politici americani s-au obișnuit cu costurile asociate acestuia. Cu toate
acestea, retragerea este „diavolul” pe care nu-l cunoaștem și, astfel,
toată lumea rezistă instinctiv acestei poziții. De asemenea, va fi dureros
pentru Orientul Mijlociu, dar în comparație cu menținerea cursului, va fi
mai puțin pentru Statele Unite. Este timpul ca Statele Unite să înceapă
munca dificilă de a ieși din purgatoriu, scriau în „Foreign Affairs” cele
două.

În cele din urmă, Statele Unite au încă un interes să-și vadă principalii
parteneri din Orient – oricât de imperfecți ar fi – stabili și siguri.
Investițiile făcute în cooperare în materie de securitate și ajutor economic
trebuie să fie echilibrate fără să afecteze balanța militară. Washingtonul
trebuie, de asemenea, să se asigure că problemele din Orientul Mijlociu
nu se revarsă în regiunile învecinate (o lecție din războiul bosniac din anii
1990 pe care factorii de decizie politică de la Washington parcă au uitat-o
când s-au confruntat cu războiul sirian). Prevenirea răspândirii
conflictelor nu înseamnă lansarea unor intervenții militare complete. Dar,
uneori, va fi necesar ca Statele Unite să se angajeze într-o diplomație
coercitivă, menită să aducă războaiele civile la un sfârșit rapid.

Președintele Biden este, prin temperament, aproape la fel de imun la

diferite viziuni militariste ca fostul președinte George H.W. Bush. Cu
privire la marea întrebare care ar defini în cele din urmă politica externă a
lui Obama – utilizarea forței în Orientul Mijlociu – vicepreședintele de
atunci Biden a jucat un rol de avertizare și, uneori, s-a opus.

În dezbaterile acerbe din vara lui 2009 despre politica față de

Afganistan, vicepreședintele Biden s-a ridicat împotriva strategiei
ambițioase de contrainsurgență în fața generalilor de atunci. Nu credea că
va funcționa și credea că o abordare antiteroristă limitată va satisface
interesele de securitate națională ale Americii. Președintele Biden s-a
opus și intervenției din 2011 în Libia.

El a fost sceptic cu privire la unele dintre marile idei de transformare

din regiune … inclusiv la capacitatea noastră de a conduce rezultatele
Revoluții arabe, a spus Daniel Benaim, care a fost consilier al lui Biden
în Orientul Mijlociu și analist de politică externă în timpul celui de-al
doilea mandat de vicepreședinte.

În urma acordului nuclear cu Iranul, un fost asistent a spus că a existat

un idealism cu privire la faptul că Iranul ar putea fi împins la o postură
mai puțin belicoasă față de Occident, dar Biden a fost sceptic. Pe scurt,
președintele Biden a ocupat aripa realistă a Administrației Obama în
problemele din Orientul Mijlociu. Președintele Biden va consolida
relațiile SUA cu state moderate precum Iordania, care au fost
aproape călcate în picioare în graba lui Trump de a îmbrățișa statele
bogate din Golf, mai presus de toate Arabia Saudită și Emiratele Arabe
Unite.

Printre prioritățile de top, Statele Unite vor căuta să ajute Irakul să-
și afirme suveranitatea în fața dușmanilor, acasă și în străinătate, prin
prevenirea renașterii ISIS și prin sprijinul privind stabilitatea Irakului, a
declarat ambasadorului adjunct SUA la ONU, Richard Mills, colegilor
diplomați.

Aceasta înseamnă combaterea milițiilor legate de Iran și a grupărilor

teroriste precum Statul Islamic, precum și direcționarea banilor către
dezvoltarea economică, îmbunătățiri umanitare și eliminarea corupției.

Statele Unite vor rămâne un partener constant și de încredere pentru

Irak și pentru poporul irakian, a conchis el, astăzi și în viitor.

Președintele Biden a militat în campania electorală pentru o

promisiune de a pune capăt războaielor pentru totdeauna din
Afganistan și Orientul Mijlociu, care ne-au costat sânge. Cu doar câteva
săptămâni în funcție, nu este încă clar care va fi politica președintelui
Biden în Irak.

Orientul Mijlociu a fost degradat pe agenda politică internațională ca

importanță de actuala administrație de la Casa Albă. Până unde? Nu știm.
Dar scurtele observații ale lui Mills sugerează că nu ar trebui să ne
așteptăm la o schimbare dramatică a rolului SUA în Irak – cu siguranță,
nimic asemănător retragerii complete pe care votantul american ar putea
să o anticipeze la auzul declarației de a pune capăt războaielor pentru
totdeauna. Înlăturarea revigorării ISIS, stabilizarea Irakului, salvgardarea
alegerilor, cheltuirea a miliarde suplimentare pentru furnizarea unui
adăpost critic, asistență medicală esențială, asistență alimentară de
urgență și servicii de apă, salubritate și igienă și încetarea corupției –
aceste obiective vor menține Statele Unite în Irak.

Fiecare articol de pe listă, exclus ISIS, a fost un obiectiv al SUA,

imediat după războiul din 2003. Pentru a fi corect cu președintele Biden,
acea excepție – operațiile antiteroriste împotriva ISIS – a fost întotdeauna
excepția promisiunii sale pentru a termina toate războaiele din zonă.

Planul în discuție are trei puncte esențiale, de care trebuie ținut cont.

În primul rând, nu va exista o eradicare completă a ISIS (și/sau a

oricărui grup extremist care urmează) prin mijloace militare. Să te
angajezi să păstrezi o prezență militară în Irak până când nu mai există
teroriști este ca și cum, pentru viitorul previzibil, să te angajezi să păstrezi
o prezență militară în Irak pentru totdeauna. Războiul SUA din Irak a
devenit demult un proiect de contra-terorism și contrainsurgență pe scară
largă. Conform oricărei definiții rezonabile, încheierea războiului
înseamnă încheierea proiectului, care, ca instrument de recrutare a
teroriștilor, este o mașină cu mișcare perpetuă.

În al doilea rând, gestionarea resturilor ISIS nu necesită păstrarea la

nesfârșit a militarilor americani pe teren în acest proiect. Statele Unite nu
sunt singurul adversar al terorismului care ar putea răspunde în acest
scenariu. Nicio putere regională (inclusiv Iranul vecin) nu este
prietenoasă cu ISIS și există un interes puternic în controlul răspândirii
sale de dragul propriei securități.

În cele din urmă, menținerea trupelor americane în Irak invită, în

mod constant, re-escaladarea, punând forțele americane în pericol inutil
de la o mare varietate de grupuri, ISIS și miliții anti-SUA, legate de Iran.
Prelungirea războiului din Irak crește șansele de război cu Iranul și este
contraproductivă pentru obiectivele lui Biden în ceea ce privește relațiile
SUA-Iran.

Administrația Biden a organizat un atac aerian la granița Irak-Siria,

iar potrivit unui comunicat oficialii cred că au ucis un număr de luptători
finanțați de iranieni, semnalându-și intenția de a folosi o acțiune militară
țintită pentru a împiedica violența împotriva trupelor americane, legată de
Teheran. Atacul asupra unui punct de trecere a frontierei din estul Siriei, 
este prima operație letală, ordonată de administrația Biden, împotriva
rețelei de împuterniciți militari ai Iranului, fiind autorizată ca răspuns la
atacurile recente împotriva personalului american și a coaliției din
Irak și la amenințările în curs, a declarat purtătorul de cuvânt al
Pentagonului, John Kirby.

Facilitățile lovite au fost utilizate de milițiile irakiene, legate de Iran,

inclusiv Kataib Hezbollah și KataibSayyid al-Shuhada, a spus el. Forțele
iraniene și milițiile afiliate din provincia Deirez-Zor, din estul Siriei,
încearcă să-și sporească influența și să-și redea prestigiul după ce au
suferit o lovitură răsunătoare la nivel militar, religios și cultural în urma
atacurilor aeriene israeliene care au vizat în 13 ianuarie 2021 zeci de site-
uri în provincia de lângă granița siriană cu Irakul.

Forțele iraniene lucrează pentru a recruta sirieni din Deirez-Zor și din

alte provincii, pentru a se alătura rândurilor lor și pentru a forma noi
miliții, ca parte a planului lor de a se agăța de influența și interesele lor
strategice din regiune. De asemenea, aceste miliții transmit un mesaj de
confruntare atât Israelului, cât și Statelor Unite.

Brigada afgană Fatemiyoun este una dintre cele mai proeminente

miliții afiliate forțelor iraniene din provincia Deirez-Zor și este răspândită
pe scară largă în mediul rural al provinciei, precum și în alte provincii
siriene. Brigada și majoritatea luptătorilor ei șiiți afgani, loiali regimului
iranian, s-au alăturat regimul lui Bashar al-Assad în lupta împotriva
Armatei Siriene Libere la aproape un an de la începerea revoluției siriene
în 2011. Brigada Fatemiyoun a devenit, ulterior, una dintre cele mai mari
miliții cu sprijin iranian din Siria, deoarece și-a sporit prezența și a
organizat mai multe tabere de antrenament. Ahmed al-Ramadan,
directorul Euphrates Post, un site de opoziție sirian care acoperă știrile
despre provincia Deirez-Zor și estul Siriei, a declarat:
Brigada Fatemiyoun este una dintre cele mai mari miliții iraniene
desfășurate în Deirez-Zor provincie și este folosită pentru a extinde
influența Iranului în regiune, regiune care este bogată în resurse
minerale.

El a mai spus: În urmă cu doi ani, forțele iraniene au început să

manifeste un mare interes față de provincia Deirez-Zor, așa că au
susținut răspândirea milițiilor lor pe o scară mai mare în regiune.
Printre milițiile care și-au sporit prezența s-a numărat
Brigada Fatemiyoun, care a început să recruteze membri prin contracte,
pentru a-și consolida baza populară din provincia Deirez-Zor și a
pătrunde în comunitatea locală. În urma atacurilor aeriene israeliene
repetate, conducerea Brigăzii Fatemiyoun s-a apropiat de oameni și de
personalități influente din zonă, pentru a lucra la recrutarea tinerilor
sirieni în rândurile sale, profitând de refuzul acestora de a se alătura
armatei regimului de la Damasc, precum și de nevoia lor de bani și de
locuri de muncă. Brigada acceptă voluntari cu vârste cuprinse între 16 și
48 de ani. Orașul Abu Kamal, din Deirez-Zor, este considerat un punct
strategic pentru Iran, întrucât leagă Irakul de Siria și Iranul de vestul
Libanului.

Iranul pare să respingă eforturile inițiale ale președintelui Biden de a

relua diplomația și, deocamdată, Statele Unite rămân în afara Acordului
nuclear din care a fost scoasă de Trump.

Atacul aerian asupra milițiilor pro-iraniene pare să facă parte dintr-un

mesaj al SUA către Teheran, potrivit căruia nu își poate îmbunătăți
atuurile folosite la masa negocierilor, atacând interesele SUA. Dar decizia
președintelui Biden de a folosi forța ar putea, de asemenea, să-i întoarcă
planul de a muta focalizarea securității naționale a SUA departe de
Orientul Mijlociu într-un pivot planificat de mult timp în Asia.

În ianuarie 2020, armata americană a lansat o lovitură care a ucis la

Bagdad o personalitate militară iraniană importantă în realizarea strategiei
iraniene în Orientul Mijlociu, generalul Qasem Soleimani. Ca răspuns,
Iranul a lansat un atac major cu rachete asupra unei baze care adăpostea
trupele SUA în Irak.

Mick Mulroy, care a fost un oficial de top al Pentagonului în Orientul

Mijlociu, în timpul administrației Trump și este acum analist la ABC
News, a declarat că lovitura a fost probabil calculată și scalată pentru a
evita o escaladare și a trimite un mesaj că utilizarea de miliții ca
împuterniciții nu va permite Iranului să evite responsabilitatea.

Președintele Biden a discutat despre recentele atacuri cu prim-

ministrul irakian Mustafa al-Kadhimi și a fost de acord că cei
responsabili trebuie loviți cu forță, a spus Casa Albă într-un comunicat.
În timp ce Pentagonul caută noi soluții în zonă, oficialii efectuează o
revizuire a posturii SUA în Irak, unde rămâne o forță de aproximativ
2.500 de militari pentru a sprijini operațiile contrainsurgență și în Siria,
unde trupele americane însumează mai puțin de 1.000 de militari.

În același timp, Administrația Biden caută noi oportunități în Africa

de Nord, aprobând o mișcare strategică extrem de importantă. Doi înalți
comandanți ai armatei Statelor Unite au ajuns în Tunisia pentru a se
întâlni cu oficialii locali înaintea unui exercițiu militar multinațional,
planificat în Africa de Nord.

Generalul Christopher Cavoli, comandantul forțelor armatei

americane din Europa și Africa, și generalul Andrew Rohling, șeful
Grupului operativ Europa de Sud, se vor întâlni cu înalți oficiali la Tunis.
Vizita lor va fi prima delegație oficială a SUA în Africa de Nord de când
președintele Joe Biden a preluat mandatul. Vizita vine într-un moment în
care pandemia Covid-19 a redus călătoriile oficiale către prioritățile
politicii externe. În timp ce se află acolo, comandanții se vor întâlni cu
șeful forțelor terestre ale armatei tunisiene, generalul Mohamed El Ghoul.
 Suntem foarte încântați. Tunisia este un partener extrem de important
al Statelor Unite, a declarat Cavoli jurnaliștilor într-o discuție telefonică,
adăugând: Vom cunoaște operațiunile [și] programele sale de investiții și
de modernizare.

Vizita în Tunisia va fi o premieră pentru generalul Cavoli, care, la

sfârșitul anului trecut, a fost numit șeful forțelor armatei SUA atât în
Europa, cât și în Africa, în timp ce Pentagonul a decis să combine
controlul asupra trupelor sale de pe cele două continente, pe fondul unei
schimbări către concurența strategică cu Rusia și China. Relațiile cu
Tunisia și vecinii săi au căpătat o importanță reînnoită pentru oficialii de
la Washington, de când Kremlinul a introdus hardware militar sofisticat
în războiul civil din Libia, anul trecut, inclusiv avioane de luptă, sisteme
de apărare aeriene mobile și sisteme radar. Această mișcare a suscitat
îngrijorarea din partea Comandamentului SUA pentru Africa, potrivit
căruia Kremlinul ar putea stabili o bază permanentă în Libia, limitând
potențial accesul facil al NATO la flancul său sudic.

Sprijinul constant al Rusiei pentru președintele sirian Bashar al-Assad

în războiul civil brutal al țării sale a asigurat deja Moscovei o poziție
permanentă la Marea Mediterană, au declarat oficialii americani.

Revoluția democratică a Tunisiei, din 2011, și insurgența islamistă

ulterioară au oferit Washingtonului ocazia de a revigora cooperarea
militară în vestul Africii de Nord.

Pentagonul a trimis, anul trecut, o unitate specializată de instruire

militară în Africa de Nord. Elementele acelei unități, cunoscută sub
numele de brigadă de asistență a forțelor de securitate, vor coordona,
pentru prima dată, exercițiul multinațional Leul african, din acest an.
Exercițiul vizează reunirea a aproximativ 10.000 de soldați din
aproximativ 20 de țări pentru exerciții comune în Senegal, Maroc și
Tunisia, dar poate fi redus, din cauza pandemiei, a remarcat Rohling.
Exercițiul de anul trecut a fost anulat tot din cauza pandemiei. Cei doi
generali au vizitat, de asemenea, comandamentul operațiilor speciale din
Tunisia și instituțiile militare, pe care Washington le-a susținut de la
revoluția din 2011. SUA au oferit sute de milioane de dolari pentru
instruire militară și vânzări de echipamente forțelor armate din Tunisia în
ultimii ani. Cele două țări au împărtășit informații despre luptătorii
jihadiști tunisieni care călătoresc în străinătate pentru a se alătura ISIS.
 Se așteaptă ca președintele Biden să adopte o abordare diferită în
cazul Israelului față de predecesorul său. Deși intenționează să se bazeze
și să construiască o politică pe Acordurile Abraham, Biden va retrage o
serie de politici din epoca Trump, despre care criticii au spus că au
subminat schimbările unei soluții cu două state la conflictul israeliano-
palestinian. Administrația Biden intenționează să reia relațiile cu
Ramallah și să restabilească ajutorul acordat palestinienilor, însă
Ambasada SUA – pe care Trump a mutat-o de la Tel Aviv – va rămâne la
Ierusalim. Secretarul de presă de la Casa Albă, Jen Psaki, a declarat
reporterilor că apelul telefonic cu Netanyahu va fi primul al lui Biden cu
un lider în regiune. Și așa a fost!

Israelul este, desigur, un aliat, a adăugat ea. Israelul este o țară în

care avem o relație strategică importantă de securitate. Alți oficiali ai
administrației au vorbit deja cu omologii lor israelieni.

Președintele Biden, care, în timpul campaniei, s-a angajat să

reevalueze relația SUA cu Arabia Saudită, a vorbit, ulterior, și cu regele
Salman bin Abdul-Aziz Al Saud (în vârstă de 85 de ani). Conducătorul de
facto al Arabiei Saudite este prințul moștenitor Mohammed bin Salman,
fiul regelui. Probabil din motive de imagine, președintele Biden a trimis
un semnal prin faptul că au întârziat dialogul cu Netanyahu. Mesajul este
că zilele Obama s-au întors. Netanyahu a denunțat acordul cu Iranul încă
din timpul Administrației Obama, în 2015, apoi a intrat cu Donald Trump
în jocul de a se împăca cu monarhiile din Golf.

Astăzi, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Israelul susțin că

acordul nuclear cu Iranul, din 2015, ar fi trebuit să cuprindă și
preocupările regionale. Dar, în momentul negocierii acordului, Arabia
Saudită și Emiratele Arabe Unite au insistat ca administrația președintelui
american Barack Obama să se abțină de la a aduce conflicte regionale în
discuții cu Iranul în absența lor. Și Israel s-a opus extinderii agendei de
negociere dincolo de dosarul nuclear, de teamă că acest lucru ar duce
Washingtonul la compromisuri pe frontul nuclear în schimbul unor
concesii regionale. Acum, acești trei oponenți ai acordului nuclear susțin
că principalul defect al acordului este accentul său exclusiv nuclear.

Bibliografie:
1. http://presamil.ro/strategia-lui-biden-orientul-mijlociu/
2. https://intelligence.sri.ro/prezenta-militara-americana-orientul-mijlociu-repere-istorico-
strategice/
3. https://www.hotnews.ro/stiri-international-23577722-efectele-mizele-asasinarii-catre-sua-
generalului-iranian-qassem-suleimani.htm
4. https://dilemaveche.ro/sectiune/la-portile-orientului/america-se-intoarce-in-irak-593012.html