1.

Civilizaţia Uriaşilor
A fost odată ca niciodată…

Ca orice legendă surprinzătoare şi această povestire are partea ei de adevăr, bine ascuns,
ocultat… Acei care se vor recunoaşte ca ascunzînd informaţii asemănătoare cu rîndurile de
mai jos sunt rugaţi cu insistenţă să le popularizeze! Oricînd neamul românesc poate avea

parte de un nou Petre Ispirescu sau Ion Creangă!

Poartă diferite denumiri, funcţie de arie geografică şi limbă – căpcăuni (de la denumirea
veche cap-cani), uriaşi, tatinii (titanii, după Homer), gugani (locuitori ai Culmii Gugu –
în Retezat), giganţi, ciclopi (locuitori mitici ai Pontului Euxin, apreciaţi pentru realizări
arhitectonice megalitice, după Homer), aloizi (după numele gigantului Otus din
legendele greceşti) – este vorba de aceeaşi rasă humanoidă, dar de dimensiuni gigantice,
preistorici locuitori ai Pămîntului. Mitul acesta a fost transmis atît prin tradiţia orală,
cît şi prin lucrările unor Homer, Herodot, Aristotel, Densuşianu, Victor Kernbach, R.
Vulcănescu, etc. – ajungînd povestit şi repovestit pînă în zilele noastre.

Cel mai important fapt este că s-au găsit şi sunt găsite în continuare, de către arheologi,
dovezi palpabile ale existenţei acestor fiinţe mitice, o dovadă că legendele şi miturile pot
suplini cu uşurinţă paragrafe nescrise ale istoriei mileniilor trecute.

Un cortegiu de uriaşi trece prin codrii ducînd cu ei lumina soarelui. Undeva trebuie să
oprească, trebuie să ridice o înaltă cetate. Locul este ales între Tisa şi Mara, între Iza şi
Vişeu. Cingălău, stăpînul cetăţii, trăieşte bucuria deplină a puterii; în zorii zilei se naşte
unica lui fiică, fiica soarelui, Rozalina. Apele izvoarelor clipocesc în linişte. Ţara uriaşilor
pare veşnică, pînă cînd, de sus, din ceruri, i se pecetluieşte destinul. Cingălău va rămîne
singur. Rozalina se va mărita cu un pui de om şi de aici seminţia maramureşenilor va
dăinui cît veacurile.

E povestea lui Cingălău, bătrînul înalt cît Pietrosul, dar cu suflet de copil, care îşi plînge
drama dispariţiei stirpei sale şi a lumii în care şi-a petrecut nenumăratele veacuri din lunga
viaţă. Cîndva un nărăvaş adolescent ce dobora cu buzduganul stelele de pe cer pentru a le
înşira la gîtul femeii iubite, Cingălău a fost sortit să devină ultimul dintre uriaşi,
binecuvîntat de Dumnezeu cu un urmaş – frumoasa Roza Rozalina (var. Ruja Rujalina):

2.Civilizaţia Uriaşilor
……………………………………….

Si din tot neamul viteaz,

Cu cap mic, la minte treaz,
La trup ca munţii cei ‘nalţi,
Sezînd pe vîrf de Carpaţi,
Toţi piereau, fraţi după fraţi,
Nefiind de vremi iertaţi.
Şi din tot neamul cel stins
Ce n-a fost nicicînd învins,
Numa’ unul uriaş
Mai rămase ca urmaş.
Un moşneag ce dăinuia,
Mai bătrîn decît vremea,
“Cingălău” se poreclea.
Mîndră fetiţă avea,
Ca bradul de mititea,
Rozalina se numea.
Cingălău tot stăpînea,
Pînă unde se vedea.
Toată Mara şi Iza,
Tot Vişeul şi Tisa.

Ştiindu-şi ursita, aceea de a întemeia un nou neam care să stăpînească văile şi codrii
Maramureşului, cei doi aşteaptă ca pe jar sosirea piticilor conduşi de căpetenia daco-romană
Turda Robonban (Eu sunt Turda Robonban/Din neam de dac şi roman/Din Roma venii mai
an/Chiar cu bădiţa Traian…). Cînd într-o zi uriaşa Rozalina se întoarce de pe malul Izei cu
poala rochiei plină de făpturi minuscule culese de prin iarbă nu-şi putea imagina cît de
aproape se afla de soroc. Doar bătrînul Cingălău a înţeles într-o clipă că i-a sosit vremea.
Toată suflarea, cu mic cu mare, s-a pregătit de nefireasca nuntă dintre degeţelul Robonban şi
mîndra Ruja-Rujalina, cea atît de înaltă, că putea ţine pe umeri cerul. O Cîntare a Cîntărilor
Maramureşeană.

Cetatea Cingălăului este o creaţie scrisă în stihuri populare de profesorul Ion Biltiu-Dancus
(1892-1952), pierdută după moartea autorului şi regăsită în urmă cu 2 decenii de cunoscutul
folclorist maramureşean Pamfil Biltiu. Legenda versificată a uriaşilor care au locuit înaintea
noastră Ţara Maramureşului e captivantă, te fură de la primul pînă la ultimul rînd.

CETATEA ARGEDAVA
Platoul Nucetului măsoară 160 m lungime de la Nord la Sud, 120 m lăţime de la Est la Vest şi
are o înălţime de 20 m. Fortificaţiile sunt amplasate în partea de Sud-Sud-Est şi Vest-Sud-
Vest de Nucet. Promontoriul Nucetului are 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neîntrerupt
pînă în zilele noastre. Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o
rază de cel puţin 17 Km, de la Grădinari – Ogrezeni şi pînă la Adunaţii Copăceni, puternice
fortificaţii construite pe structurile străvechi ale unor aşezări, ale căror datare depăşeşte
10.000 de ani, socotiţi de la anul de graţie în care scriem aceste rînduri, adică 2002 conform
calendarului creştin.

Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi Rovinele “din cîmpii“ la care face
referire Mihai Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului, folosite mii şi mii de ani ca linie de
apărare a Ţării Zeilor, în spatele Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării.
Aici identificăm, şi noi, desfăşurarea bătăliei de la R-vine a lui Basarab Mircea zis “Cel
Bătrîn”, tot în aceste locuri şi Mihai Voevod Pătraşcu fiul Teodorei – Basarab, zis “Cel
Viteaz” – Reunificatorul, şi-a concentrat forţele armate împortiva invadatorilor străini la
Ogrezeni, unde şi-a format “ogreziile”, adică batalioanele, iar la Gorneni, în apropiere, a fost
dat semnalul de luptă.

3.Civilizaţia Uriaşilor

“ [...] Popeşti-Nucet este cercul de foc al arheologiei

noastre. Vizionările din teren ne-au demonstrat stadiul avansat de ruină în care se află cetatea,
răscolită de săpături haotice, total neprotejată împotriva intemperiilor, lăsată la voia
întîmplării şi a hazardului. Observaţii atente în teren au scos la iveală “borne”(!) de ciment
recente, adică însemne ale “arheologilor”, care se pregătesc ca în vara asta să-şi continue
“opera ştiinţifică”. Mai mult, cunoaştem de la localnici, care amabili ne-au destăinuit
interesante lucruri (spre ştiinţa cititorilor, îi îndemnăm a merge în teren şi a se convinge
personal), următoarele:

- Nucetul şi toate Rovinele de pe aliniamentul Grădinari-Ogrezeni-Adunaţii Copăceni au fost

ridicate de “uriaşi care au cărat pămîntul cu poala”;

- Nucetul este numai creştetul Argedavei, cetatea de scaun a lui Burebista, decapitat în satul
Buda, din apropiere, în anul 44 i.e.n., 5464 ani socotiţi de noi, luînd ca referinţă inscripţia de
la Biserica Curtea de Argeş, de pe mormîntul lui Neagoe Basarab, unde marele domnitor ne
arată că a săvîrşit această mănăstire în anul 7025, informaţie care actualizată, dovedeşte că
astăzi suntem în anul 7510;

- înainte de al 2-lea război mondial au fost aduşi în Nucet mai mulţi deţinuţi păziţi de militari,
care au fost puşi să sape în cetate;

- săpăturile arheologice au reînceput în anul 1946, dar cu mai mare intensitate din 1950 pînă
în 1954, cu o largă asistenţă internaţională. La aceste săpături au fost folosiţi localnici sub
pază, ca muncitori cu ziua la săpat, plătiţi cu… 8 lei pe zi. Copiii săraci erau folosiţi la
strîngerea şi curăţarea diverselor obiecte dezgropate, precum şi a unor oseminte de oameni …
uriaşi, apreciaţi de localnici ca avînd o înălţime de peste 5 m. Astfel, au fost deshumate din
Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii, scheletele a peste … 80 de uriaşi.

Această din urmă informaţie am găsit-o şi la Măriuţa, altă cetate geto-dacă, in urma discuţiilor
purtate cu un localnic ce a săpat acolo. Localitatea Măriuţa este în judeţul Călăraşi, fiind
deshumate acolo trei schelete de uriaşi, dintre care unul fără cap. Săpăturile au fost
coordonate în acest punct arheologic de profesorul Simon Mihai, dispărut [dintre cei vii] în
1990, în condiţii neclare;

- “Arheologii” din Argedava”, cu mîinile la spate, vorbind cînd în româneşte, cînd în

nemţeşte”, au pus copiii săraci, în special fetiţele, să spele “ciotoaiele şi căpăţănile ale mari”,
după care micuţii erau puşi să le bocească. Întrebaţi de localnici, ”arheologii” le-au spus că
acei uriaşi sunt…Jidovii (!?). Aşa ne-au relatat octogenarul orb Manolache Manole, Ghencea
Ioana şi Ghencea Marin din satul Popeşti, participanţi la săpăturile arheologice.

“Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de

arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai
tînăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un
kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adîncime de patru
metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte mare, cam de vreo două sau trei ori cît al unui
om. Le-am spus arheolo gilor. Seful era atunci Dinu V. Rosetti. Ne-a trimis imediat aca să pe
noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu
ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri
lungime. Cînd găseam oasele, arheologii ne trimiteau a casă, să nu vedem noi ce e acolo. Dar
noi vedeam, că nu eram orbi. Si uite aşa am dezgropat uriaşi cu mîna mea în 1950″, a spus
Ioniţă Florea.

Din partea de nord-est a cetăţii a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit
avînd desenat pe ea… soarele (in ce muzeu a fost oare expusă?), iar din partea de est a cetăţii
au fost ridicate cca. 6 vetre de cult şi stîlpii unui calendar geto-dac (unde sunt aceste
obiecte?). Desenul unei vetre de cult este prezentat sumar de Mioara Turcu în Cetăţi geto-
dacice în Cîmpia Munteniei.
O cantitate însemnată de monezi de toate tipurile a fost descoperită cu ocazia săpăturilor,
ponderea deţinînd-o cele de argint.

Ulcelele pline de argintărie găsite de localnici erau recompensate cu “un ban pentru ţuică”.
Aşa după cum dovedesc urna de incinerare şi ceşcuţa găsită în interior, cultul înmormîntării
practicat la un moment dat în cetate era cel al incinerării, dar osemintele găsite demonstrează
că, cu mult timp înainte de practicarea incinerării, înhumarea era ritualul acestor oameni …
uriaşi.

4.Civilizaţia Uriaşilor
De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice care comunică între ele
printr-un tunel subteran, îndelung căutat. Din cercetările noastre a rezultat că în partea de est a
cetăţii, unde în anul 2000 a săpat în mare grabă arheologul Nona Palincas, s-a descoperit un
tunel care porneşte din Nucet către pintenul pe care este aşezată biserica şi cimitirul, tunel
aflat la cca. 17 m adîncime. Tunelul cu pricina a fost declarat …fîntînă şi acoperit urgent cu
pămînt luat din alt loc.

În faţa Nucetului, către rîul Argeş, două balastiere scot la iveală trunchiuri de copaci
carbonizate, de dimensiuni impresionante, semn al existenţei, în trecut, a unei mari zone verzi
feerice. Edenul?

Toate Rovinele adăpostesc palate subterane legate între ele, ce întrec în măreţie orice cetate
sau complex de cetăţi găsite pînă acum în Dacia. Recentele excavări duc la completa
distrugere a Nucetului. Acest deznodămînt “planificat din neştiinţă” trebuie evitat cu orice
preţ.” (Alexandru Stănciulescu Barda)

În Tangîru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de pămînt, tot o

fostă cetate dacică, atestată arheologic.

“Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrîni. De aici pînă
dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile – n.r.) făcute de uriaşi”, ne-a spus
Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangîru, judeţul Giurgiu.

Ca o culme a ironiei şi secretomaniei, una din puţinele dovezi palpabile ale existenţei uriaşilor
se mai află în curtea unei femei de peste 80 de ani numită Utza din satul Corbii de Piatră-
judeţul Argeş, sub forma unui schelete parţial (talpa, piciorul-partea din spate, coapsa şi
capul) de 2.5 m.

Civilizaţia Uriaşilor
CICLOPII DIN M-ŢII BUZĂULUI
Se zice că trăia cîndva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare
năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le
transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate.

Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită
în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase,
paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pîndă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe
căpcăun. Şi ei aşa au făcut.

Din vîrful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gîndit cum să-i distrugă pe
răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, cînd potopul era în
toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stîncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească
peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au
închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi,
călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun
făcînd tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să
slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească
cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stîncă a căzut în afara satului, pe malul
Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi. Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai
este denumită de către localnici)

MEGALIŢII DE LA CETĂŢUIA

“Încă din 1912, istoricul Virgil Drăghiceanu remarcă importanţa preistorică a sitului Cetăţuia,
prin prezenţa megaliţilor de tip “pierres branlantes” (pietre vrac), sau cu formă de leu, a
urmelor săpate în stînci, ce făceau legătura cu “Tronul lui Vodă”, care este un promontoriu la
sud-est de biserica rupestră. Pe peretele unei mici peşteri, alăturate intrării acestei biserici,
apar striuri incizate din Epoca Bronzului.

Că la Cetăţuia a fost un sanctuar predacic o arată şi alte semne sacre, săpate în piatră, cum ar
fi tridentul, zvastica şi două perechi de tălpi pe o potecă de piatră, toate regăsindu-se şi în
iconografia preistorică descoperită în vestul şi în nordul Europei.

Stîncile de la poalele cetăţii par a fi fost azvîrlite de uriaşii care mişună prin legendele locale.
Se spune că aici s-au descoperit şi schelete de uriaşi, dar, ca şi în alte zone ale României,
nimeni nu ştie unde au fost duse.” (Alexandru Stănciulescu Barda)

5.ALTE DOVEZI

Pe malul lacului Cernica, în Căldăraru au fost descoperiţi uriaşi, ridicîndu-se ulterior acolo un
monument. Denumirea acestor uriaşi este de “novaci”, fiind descoperite femururi, maxilare.

În judeţul Teleorman există o localitate, Ciolăneşti, care îşi trage numele de la faptul că în
zonă au fost descoperite cu sute de ani în urmă nişte oase uriaşe de oameni (ciolane).

În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de
săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de
sub mănăstirea Negru Vodă. Acestea au dus la descoperirea unor oseminte umane şi de
animale în peşteri din România. Mandibula omului numit Ion, veche de 40.000 de ani, cu
siguranţă nu este întreagă, la fel cum e şi craniul lui Vasile (un pic mai tînăr). Nu s-au
continuat cercetările.

Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.

MUNŢII BUZĂULUI – BOZIORU

În M-ţii Buzăului, d-l Vasile Rudan a participat la exhumarea unor schelete cu înălţimi
cuprinse între 2,4 – 2.5 m. “Faptul că în urmă cu 200 – 300.000 ani şi până relativ recent,
acum 30.000 ani, planeta întreagă a fost locuită, cel puţin în insule izolate, de persoane mai
înalte decît noi, este de necontestat, deoarece scheletele sunt de tip humanoid şi nu de tip
tarsieri (maimuţe).” (Pavel Corut)

Scăieni este o aşezare străveche situată în M-ţii Buzăului, atestată ca obşte moşnănească pe la
1600. Sătenii spun că, în vremurile de demult, pe cînd zmeii se băteau prin fundăturile
pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat,
pierdut în negura timpului, este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m. La
Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două
schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat.

Cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că “poveştile” oamenilor din comuna
Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu
schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întîmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cînd s-a
hotărît ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpînd pe o colină, sătenii au descoperit
schelete uriaşe, măsurînd în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care
au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Pînă la “culmea” unde fuseseră
plantaţi pomii, coborîm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. Odată ajunşi, nea Ilie ne
arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: “Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam
gropi, să plantăm puieţii, cînd dau de o căpăţînă de om, mare cît un dovleac de prăsilă.. Nici
că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la
picioare, cît aracii de vie.

Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos

doar cîteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pămînt, săpînd rîndurile în aşa fel încît să le
ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de
olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze
livada. Am strîns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au
ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a
mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei.
Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima
recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cît nişte pepenaşi. Ne-am
gîndit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Dragoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un
schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, sa ia de acasă o lopată, un harleţ. Cînd să
plece, se întunecă din senin şi începe un vînt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o
imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru.
Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămînem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul
principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vîntul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost
asta? „Nimic“, ne linisteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.

Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întîi pe familii, apoi în obşti,
care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea
superioară a rîului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le
zicea mossynoeci şi-i localiza lîngă ţinutul colchilor (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului
vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi
aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de
copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpa“ turnului sau fundatia era formată din primii
patru copaci doboraţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau
pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără
să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai
uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul
erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest
Negru Vodă avea şi el o înălţime impresionantă, judecînd după „scaunele“ sale săpate în
stînci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii (sau muntenii cum li se spune astăzi) erau
păstrătorii multor „tainiţe“.
Fiind o zona des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte
eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri
subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi
pîlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pămînt asupra năvălitorilor şi să dispară apoi
ca înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă
era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrîni culese de Ilie
Mandricel, profesor de română în comuna Bozioru. „Două subterane construite sub nişte
stînci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba.
Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre
care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte
greu de străbătut. Aici se află Stîlpii Tainiţei, „stîlpi colosali de piatră care se ridică în formă
de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se
poate ajunge pînă la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stîlpi în
inima pădurii, cine a sculptat pe stînci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii
spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea
moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii
ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea
Scaienilor.

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii,
cărora le mai spunea şi tartari sau tatani. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de
„tătani“, străbuni, neavînd nici o legăură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole
mai tîrziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pămînt, care
indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe
culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş,
Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii,
împreună cu cioburi de vase purtînd simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut
uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi
întreceau pe toţi în înalţime, forţă şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă
decît toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintîi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese
pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au
confencţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintîi
construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.

6.Civilizaţia Uriaşilor
JIDOVII PREISTORICI

Au rămas legendele uriaşilor porecliţi “Jidovi”, nu se ştie de ce, peste tot în zona de sud a
Munteniei. La sud de Popeşti există o vale care se întinde de la Olt pînă la Giurgiu. Legenda
spune că un uriaş, pe nume Novac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un balaur care le
făcea rău oamenilor. Simţindu-se învins, balaurul a fugit şi a lăsat o dîră pe pămînt. Aceasta
este “Brazda lui Novac”.

Potrivit lui Alexandru Stanciulescu Barda – „jidovii“,

de care vorbeşte tradiţia populară, ar fi o amintire a cazarilor, ramură a tătarilor. Aceştia,
situaţi în nordul Mării Negre, cunoscuseră mozaismul prin secolul al VIII-lea, iar în secolul al
XIII-lea, în vremea marii invazii tătare, ar fi venit prin părţile Subcarpaţilor Meridionali şi,
din loc în loc, şi au făcut întăriri vremelnice, de unde făceau incursiuni şi jafuri în rîndul
populaţiei din jur. De la aceştia ar proveni şi toponimele destul de des întîlnite în Muntenia,
Oltenia şi chiar în Banat: Jidovini, Jidova, Jidava. Jidovişte şi Jidoştiţa. Documentele în
discuţie ne întăresc convingerea că ipoteza încetăţenită încă de la începutul secolului nostru
este discutabilă. Mai mult, pun într-o nouă lumină problema respectivă. În dicţionarele limbii
române, una din variantele explicative ale termenului de „jidov” este acela de „om uriaş,
robust, zdravăn, bine legat“. Echivalenţa menţionată de noi, mai sus, răspunde tocmai acestei
explicaţii. Şi intervievaţii din secolul al XIX-lea înţelegeau prin „jidov“ un om uriaş, plin de
curaj.
 Orice neam antic şi păgîn e identificat de fantasia populară cu
uriaşi ai trecutului (Lazar Saineanu-asistent al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu).

Potrivit arheologului Traian Popa, în urmă cu cel puţin 7000 de ani în bazinul Vechii Europe
s-a stabilit o civilizaţie de oameni foarte înalţi comparativ cu media populaţiei băştinaşe,
lucrători ai pămîntului (li se atribuie folosirea plugului de fier), dar “în stare să mute munţii
din loc” sau “să arunce cu stînci” cînd se mîniau. Cercetătoarea Marija Gimbutas denumeşte
această civilizaţie “populaţia kurganelor”, o populatie indo-europeană nord pontică în
expansiune. Aceştia aveau o ideologie de castă ce atrăgea stratificarea accentuată a societăţii,
o societate războinică şi violentă, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin şi puterea armelor.

Alfel spus, civilizaţia autohtonă veche europeană, o societate egalitară matrifocală (cu rol
predominant al femeii în societate), orientate spre spiritual paşnic s-a amestecat cu cea indo-
europeana de tip virifocal (cu rolul predominant al bărbatului în societate), precursori ai
populaţiilor europene aşa cum s-au cristalizat pînă în zilele noastre.

Se trage concluzia că asocierea “jidovi-uriaşi” a intrat în cunoaşterea populară cu referire şi la

orice om vremelnic venetic (cei străini de locul unde se stabilesc), invadatori, populaţii
migratoare etc.

Asocierea pare cel puţin stranie, dacă parcurgem “mitul jidovului rătăcitor” – veşnicul călător
silit de cei de-un leat cu el să plece din vatra de origine, să parcurgă un drum iniţiatic şi să se
întoarcă mereu la origini fără putinţa de a rămîne printre ai săi!

Toate acestea sunt descoperiri arheologice uimitoare legate de trecutul oamenilor preistorici,
de legende şi mituri, transmise pînă în zilele noastre pe papirusuri scrijelite de un scrib
purtînd în el misiunea sacră de a transmite peste veacuri frînturi de civilizatie.

Bibliografie

Ion Biltiu Dancus, culegere de texte populare

Lazar Saineanu, “Basmele romane”

Alexandru Stanciulescu Barda, interviu

- cotidianul “Ziarul”

- cotidianul “Libertatea”

- revista formula “AS”

- emisiunea “Uriasii au tunel secret in Bucegi”, Acces Direct – Antena 1