Article 7 of the "Statement of Fundamental Truths" in the constitution and

PNEUMA: The Journal of the Society for Pentecostal Studies

7:2 (Fall, 1985), 87 - 99.

BOTEZUL CU DUHUL SFANT:

PROBLEMA EXPERIENȚEI DISTINCTE ȘI ULTERIOARE

Gordon D. Fee*

Articolul 7 din „Declarația Adevărurilor Fundamentale” din constituția și statutul

consiliului general al Adunărilor lui Dumnezeu afirmă:

Toți credincioșii au dreptul și ar trebui să aștepte cu ardoare și să caute cu seriozitate

promisiunea Tatălui, botezul în Duhul Sfânt și foc, conform poruncii Domnului nostru
Iisus Hristos. Aceasta a fost experiența normală a tuturor celor dîn biserica creștină
primară. Odată cu aceasta vine consolidarea puterii pentru viață și slujire, acordarea
darurilor și folosirea lor în lucrarea de slujire (Luca 24:49; Fapte 1: 4,8; I Corinteni 12:
1-31). Această experiență este distinctă și ulterioară experienței nașterii din nou (Fapte
8: 12-17; 10: 44-46; 11: 14-16; 15: 7-9).

Trebuie menționat ca ideea teologică exprimat în această afirmație nu este unică

penticostalismului. Mai degrabă, reflectă o viziune clasică a multor grupuri pietiste, datând de la
metodismul timpuriu și regasinduse apoi în diferite mișcări de sfințire și trezire spirituală, și
anume că există pentru toți credincioșii un „botez cu Duhul Sfânt”, care este separat și ulterior
experienței inițiale a convertiri. Chiar două dintre cele mai cunoscute apărări ale acestei poziții
au fost scrise de nimeni altul decât primul președinte al Moody Bible Institute, R.A. Torrey și
unul dintre fondatorii Seminarului Teologic GordonConwell, A.J. Gordon 1. Contribuția unic
penticostală la această construcție teologică a fost insistarea asupra darului limbilor ca semn
probatoriu că un astfel de botez a avut loc cu adevărat și insistarea asupra dimensiunii
împuternicirii pentru slujire2.

Din moment ce penticostalii au experimentat acest „botezul” după convertire, ei susțin că atât
experienței lor de botez, cât și a momentului în care acesta a avut loc (separat și ulterior) sunt de
natura biblică. Și întrucât acestui moment i se atribuie o importanță egală cu experiența însăși,
cei care s-au opus poziției penticostale au dat o lovitură grea penticostalismului atunci când au
argumentat exegetic împotriva momentului său (așa cum penticostalii o spun) 3.

Scopul acestei lucrări este de a aborda încă o dată problema separabilității și a posterioritații și
(1) de a sugera că, de fapt, există foarte puțin suport biblic pentru poziția tradițional penticostală
în această privință, și (2) de a argumenta că aceasta are o consecință reală nesemnificativă
asupra doctrinei botezului în Duhul Sfânt, fie cu privire la validitatea experienței în sine, fie la
enunțarea ei.
 I. Penticostalul și Botezul în Duh

Pentru a înțelege doctrina „posterioritații” (experientei ulterioare), trebuie mai întâi să să

înțelegem penticostalul înșași - și cum această poziție doctrinară a ajuns să ii fie atât de prețuită.

Penticostalii au fost adesea acuzați că și-au exegetat propria experiență și apoi căutau Biblia
pentru a o susține. În parte, acest lucru poate fi adevărat; dar este important să știm de ce au
făcut acest lucru. Pe de o parte, experiența lor în sine a fost atât de împuternicitoare, atât de
profund schimbătoare de viață, atât în ceea ce privește ascultarea personală față de Dumnezeu,
cât și disponibilitatea și împuternicirea pentru mărturie, încât ei știu instinctiv că trebuie să fie
de la Dumnezeu - și, prin urmare, trebuie să fie biblică .

Însă întrucât, pe de altă parte, pentru ei acea experiență a fost ulterioară convertirii lor, s-au
îndreptat către Noul Testament pentru baza atât a experienței în sine, cât și a timpului ei.
Motivele lor pentru acest lucru sunt clare. Toți primii penticostali au dus cu ei la experiența lor
viziunea tradițională protestantă a Scripturii, ca fiind inspirată de „Duhul și făcută eficientă de
Duhul prin predicarea unsă cu Duhul. Astfel, penticostalii au simțit o mare urgență de a-și
verifica experiența prin interpretarea Scripturii. Pentru ei Biblia era încă centrală; și întrucât
propria lor experiență a Duhului era atât de vitală, ei știau că Dumnezeul Bibliei și Dumnezeul
experienței lor trebuie să fie un singur Dumnezeu. Prin urmare, ei se așteptau automat să
găsească dovezi pentru experiența lor în Scriptură. Prin urmare, înțelegerea lor a Scripturii
părea atât rezonabilă, cât și perfect clară.

Cu toate acestea, în cursul articulării biblice a acestei experiențe, ei au simțit o urgență deosebită
să preseze pentru toate aspectele experienței - nu numai experiența în sine, ci și mai ales
necesitatea acesteia ca lucrare de har ulterioară mântuirii. Dar, făcând acest lucru, și-au expus
flancurile unor slăbiciuni exegetice și hermeneutice; și au sfârșit prin a încerca să-i convingă pe
ceilalți de Strângerea experienței lor din motive diferite de propria experiență a Spiritului.

Experiența penticostală a ieșit istoric dintr-o profundă nemulțumire față de „lucrurile așa cum
sunt” în lumina „lucrurilor așa cum erau” în biserica Noului Testament, plus o profundă foamete
spirituală pentru acestea din urmă. Aceștia aparțineau acelei tradiții de evlavie care striga: „O,
Doamne, umple-mă de tine și de puterea ta, altfel mor”. Din acea foame și plâns, au
experimentat o întâlnire puternică cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Apoi s-au întors (mai ales în a
doua generație) și au încercat să-i aducă pe alții, dintre care mulți nu împărtășeau aceeași
nemulțumire sau foamete spirituală profundă, la aceeași experiență prin calea mai cerebrală a
unui apologetic biblic; au devenit astfel, într-un anumit sens, un fel de contradicție vie.