CAPITOLUL I

INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LA ECONOMIC ŞI SOCIAL

1.1. Conceptul de investiţii

Investiţia poate fi definită ca o cheltuială efectuată de către persoane fizice

sau juridice cu scopul de a obţine bunuri sau servicii.
Prin investiţie se înţelege factorul economic concretizat în resurse
materiale, financiare şi de forţă de muncă, în vederea înlocuirii mijloacelor de
producţie uzate, perfecţionării mijloacelor de producţie deja existente sau creării
unor noi mijloace de producţie, cu scopul obţinerii unor efecte economice
eşalonate în timp şi care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor iniţiale.
Tot investiţie este şi utilizarea de venituri pentru cumpărarea de titluri de
valoare (acţiuni, obligaţiuni) de pe piaţa de capital cu scopul de a obţine un
câştig în viitor.
În economia comunistă, investiţia reprezenta numai ceea ce se aloca
pentru crearea şi dezvoltarea bazei materiale de producţie şi a celei pentru
sectorul social-cultural.
Trecerea la economia de piaţă a impus o schimbare a opticii privind
noţiunea de investiţie, determinată de concurenţă, de circulaţia capitalului pe
piaţă, de câştigul aşteptat. În această situaţie investiţia este privită de la sursa de
acoperire a cheltuielilor determinate de operaţiunea de investiţie. Astfel,
investiţiile sunt înţelese ca reprezentând acea parte de profit destinată formării
capitalului.
Investiţiile comportă două etape distincte.
Prima etapă este aceea a procesului de investire, care constă în realizarea
obiectivelor investiţionale pe baza unor resurse, etapă în care investiţiile nu
produc, ele fiind însuşi rezultatul unui proces de producţie.
A doua etapă se caracterizează prin participarea investiţiilor, materializate
la procesul de producţie şi obţinerea de rezultate financiare.

1.2. Rolul economic şi social al investiţiilor

Investiţiile ocupă un loc central atât în sfera producţiei de bunuri şi

servicii cât şi în sfera consumului, fiind factorul care influenţează simultan
cererea şi oferta.
Realizarea de investiţii în sfera producţiei de bunuri şi servicii, are ca
efect creşterea şi diversificarea ofertei şi implicit creşterea veniturilor agenţilor
economici. Concomitent va fi influenţat şi gradul de ocupare a forţei de muncă.
Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă precum şi creşterea câştigurilor
lor salariale va duce la sporirea cererii de bunuri de consum şi de servicii. Pe de

1
altă parte va avea loc o creştere a economiilor populaţiei şi de asemenea va
creşte volumul disponibilităţilor financiare ale agenţilor economici dând
posibilitatea acestora să realizeze noi investiţii.
Deci putem afirma că în plan economic investiţiile joacă un rol dublu:
- agenţii economici care realizează lucrări de investiţii îşi sporesc
oferta de bunuri sau servicii prin realizarea de noi obiective investiţionale,prin
extinderea capacităţii lor productive sau prin retehnologizare, realizând în
acelaşi timp şi venituri suplimentare;
- orice investiţie va genera cereri suplimentare în sectoarele conexe
din amonte (sectoare furnizoare de materii prime, materiale sau servicii etc.) sau
din aval (sectoare distribuitoare sau consumatoare a bunurilor sau serviciilor
oferite).
Implicit va avea loc o creştere a veniturilor la toţi agenţii economici
implicaţi.
În plan social, investiţiile joacă un rol important în ocuparea forţei de
muncă prin crearea de noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Punerea în practică a unor proiecte sau programe de investiţii, antrenează
modificări pe piaţa forţei de muncă, creând o cerere suplimentară de forţă de
muncă în sectoarele care pregătesc şi realizează acţiuni investiţionale (cercetare-
proiectare, construcţii, producţia de maşini şi instalaţii), dar mai ales la
beneficiarii de investiţii care utilizează noile capacităţi de producţie.
Investiţiile joacă un rol important în etapa actuală şi la rezolvarea marilor
probleme ale lumii contemporane şi anume la protecţia mediului înconjurător, la
refacerea echilibrului ecologic, acolo unde de cele mai multe ori din ignoranţă
acesta a fost rupt.
Investiţiile mai pot fi privite şi ca un liant între generaţii prin crearea de
noi locuri de muncă pentru generaţia tânără dar şi prin moştenirea de capital fix
pe care aceasta le primeşte de la generaţiile anterioare.
Sintetizând investiţiile trebuie să releve faptul că;
- reprezintă o plasare de bani într-o acţiune, într-un proiect, operaţiune
pentru a crea un spor de producţie şi servicii respectiv de venit, atât la nivelul
individului cât şi la nivelul agentului economic;
- scopul urmărit nu este numai de a obţine o creştere a cantităţii de
bunuri sau servicii ci şi a unui câştig (profit);
- există un decalaj de timp între momentul investirii şi momentul
obţinerii rezultatelor;
- sunt o cheltuială certă, efectuată cu scopul obţinerii în viitor a unor
rezultate adesea incerte din acest punct de vedere investiţiile comportă un
anumit risc.

2
 1.3. Clasificarea investiţiilor

Investiţiile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.

a) După destinaţia obiectivelor de investiţii avem: investiţii productive şi
investiţii neproductive.
Investiţiile productive sunt cele care participă în mod nemijlocit la
obţinerea producţiei, serviciilor (plantaţiile pomiviticole, lucernierele, păşunile
cultivate,adăposturile pentru creşterea animalelor, capacităţile de prelucrare a
produselor de origine vegetală şi animală, tractoarele, maşinile agricole,
instalaţii, utilaje, echipamente, pensiunea agroturistică, hotelul,restaurantul).
Investiţiile neproductive sunt cele care nu participă la obţinerea
producţiei,serviciilor, dar ele contribuie la buna desfăşurare a procesului de
producţie, cum ar fi: clădirile în care se găsesc birourile, cantina, garajele,
spaţiile de depozitare a producţiei, debaralele,spaţiile pentru petrecerea timpului
liber, fosa septică.
b) După modul de executare a lucrărilor de investiţii avem: investiţii
executate în antrepriză, investiţii executate în regie şi investiţii executate în
sistem mixt.
Investiţiile executate în antrepriză au lucrările efectuate de către unităţi
specializate în construcţii;
Investiţiile executate în regie au lucrările de construcţii efectuate de către
investitor cu forţe proprii;
Investiţiile executate în sistem mixt au o parte din lucrări efectuate de
către unităţi specializate şi o parte de către investitori cu forţe proprii.
c) După rolul pe care îl joacă în cadrul proiectului avem: investiţii directe,
investiţii colaterale şi investiţii conexe.
Investiţiile directe se referă la cheltuielile efectuate pentru construirea
unor clădiri noi şi pentru achiziţionarea utilajelor, instalaţiilor, echipamentelor
necesare noului obiectiv.
Investiţiile colaterale sunt acele cheltuieli de resurse pentru asigurarea de
utilităţi necesare noului obiectiv investiţional (apă, energie electrică, gaze, căi de
acces, canalizare).
Investiţiile conexe sunt cheltuielile de investiţii în obiective pentru
asigurarea materiilor prime, energiei, combustibililor, diverselor prestări de
servicii, precum şi cele aferente unor lucrări pregătitoare pentru noul obiectiv
(consolidări de terenuri, lucrări de îndiguiri pentru apărarea împotriva
inundaţiilor).
d) După caracterul lucrărilor, investiţiile se împart în: investiţii pentru
construirea de obiective noi, investiţii pentru reconstruirea (refacerea) unor
obiective, investiţii pentru dezvoltarea, amenajarea şi înnoirea unor obiective
deja existente.
Investiţiile pentru construcţia de obiective noi sunt cheltuielile care se
fac pentru obiective investiţionale care nu au existat anterior.

3
 Investiţiile pentru reconstrucţie se efectuează la obiectivele investiţionale
existente şi care au suferit în urma unor calamităţi(incendii, inundaţii,
cutremure).
Lucrările de reconstrucţie implică fie modificarea construcţiei,a
arhitecturii construcţiei, fie modificări ale procesului tehnologic, fie numai
readucerea ei la starea iniţială din punct de vedere constructiv şi arhitectural.
Investiţiile pentru dezvoltare constă în cheltuieli efectuate pentru mărirea
capacităţii de producţie, de depozitare, capacităţilor de cazare. Mărirea
capacităţii se poate realiza pe orizontală sau pe verticală (construirea unei noi
secţii de producţie, mansardarea pensiunii agroturistice).
Investiţiile de amenajare şi transformare se fac la obiective existente, în
scopul creării de condiţii mai bune desfăşurării activităţii (reîmpărţirea spaţiilor,
consolidarea unor părţi sau elemente de construcţie, transformarea unor spaţii
pentru a li se da altă destinaţie, introducerea de noi elemente necesare procesului
tehnologic, amenajări interioare şi exterioare).
Investiţiile de înnoire sau reutilare ( investiţiile privind retehnologizarea)
constă în introducerea de utilaje, instalaţii, echipamente noi mai performante
care înlocuiesc pe cele uzate fizic şi moral.
e) După stadiul de realizare a lucrărilor, investiţiile pot fi: neterminate,
restante şi încheiate.
Investiţiile neterminate înglobează valoarea lucrărilor realizate la
obiectivele în curs de execuţie.
Investiţiile restante se referă la obiectivele ale căror termene de execuţie
au fost depăşite.
Investiţiile încheiate sunt cele la care lucrările s-au realizat la termenele
stabilite prin proiect.
f) După structura tehnologică a cheltuielilor sunt: investiţii în mijloace
fixe, cheltuieli pentru studii şi cercetări geologice, alte cheltuieli de investiţii.
Investiţiile în mijloace fixe cuprind lucrările de construcţii-montaj
(clădiri; construcţii speciale; montarea unor utilaje, instalaţii, echipamente).
Investiţiile privind studiile şi cercetările geologice sunt cheltuielile
efectuate în vederea stabilirii rezistenţei terenurilor mai ales în cazul unor
construcţii de dimensiuni mari.
Alte cheltuieli de investiţii se referă la cheltuielile privind proiectarea,
formarea personalului de exploatare, înfiinţarea plantaţiilor pomiviticole până la
intrarea lor pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor de reproducţie şi de
muncă până acestea încep să dea producţie etc, înfiinţarea de păşuni şi
lucerniere.
g) După sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din
surse proprii şi din surse atrase.
Sursele proprii se constituie din capitalul propriu agentului economic, o
parte din profit, fondul de amortizare, emisiuni de titluri de valoare( acţiuni,
obligaţiuni), încasările obţinute din vânzarea unor utilaje.

4
 Sursele atrase sunt reprezentate de creditele bancare interne şi externe,
alocaţii de la buget, sponsorizări, fonduri europene.
h) După modul de constituire, investiţiile se împart în investiţii nete şi
investiţii brute.
Investiţiile nete se realizează cu ajutorul sumelor de bani ce provin din
produsul net şi au ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii prime
şi materiale.
Investiţiile brute contribuie la creşterea absolută a capitalului fix şi se
obţin din investiţiile nete la care se adaugă fondul de amortizare care are ca
principal scop înlocuirea capitalului fix uzat fizic şi moral.
i) După modul cum investiţiile influenţează economia, dezvoltarea,
rentabilitatea şi eficienţa activităţii agenţilor economici acestea se clasifică în:
investiţii cu efecte directe, investiţii cu efecte indirecte.
Investiţiile cu efecte directe sunt cele pentru construirea de noi capacităţi
de producţie, extinderea capacităţilor de producţie, pentru introducerea
progresului tehnic.
În categoria investiţiilor cu efecte indirecte intră: investiţiile în obiective
destinate protecţiei mediului(fosă septică, staţii pentru epurarea apelor uzate,
platforme pentru colectarea şi depozitarea dejecţiilor), investiţii pentru realizarea
de obiective cu caracter social-cultural şi investiţii strategice, cu efecte utile în
perspectivă.

5
 CAPITOLUL II

SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR

Activitatea de investiţii necesită resurse financiare a căror formare este

diferită de la un agent economic la altul.
În cadrul economiei de piaţă, fiecare agent economic are autonomie în
formarea şi gestionarea resurselor de investiţii, îşi constituie fondul propriu
pentru investiţii, dar poate apela la împrumuturi bancare şi la alte surse de
finanţare.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
• fondurile proprii ale agenţilor economici;
• credite bancare pe termen lung sau pe termen mediu;
• alocaţii de la bugetul de stat;
• emiterea de titluri de valoare;
• sponsorizări;
• împrumuturi bancare externe;
• fonduri europene;
• investiţiile directe de capital străin.

2.1. Sursele proprii ale agentului economic destinate investiţiilor

Fondurile proprii pentru investiţii ale agenţilor economici exprimă

capacitatea acestora de a produce resurse de investiţii din activitatea proprie
(activitatea de exploatare sau din alte tipuri de activităţi).
Agentul economic se poate autofinanţa atunci când desfăşoară o activitate
profitabilă. Profitul obţinut poate servi pentru remunerarea capitalurilor angajate
dar şi ca sursă de investiţii. Profitul net rezultat după scăderea impozitului pe
profit din profitul brut este repartizat atât pentru dezvoltare cât şi pentru alte
destinaţii cum ar fi: plata dividendelor pentru acţionari, premii pentru salariaţi.
Fondul de dezvoltare constituit de către agenţii economici poate fi
alimentat din: profitul net repartizat pentru investiţii, amortizarea destinată
acestui scop, sumele încasate din vânzarea activelor fixe care nu şi-au încheiat
durata normată de funcţionare dar care au fost scoase din circuit sau a celor care
şi-au încheiat durata normată de funcţionare dar care mai sunt încă în stare de
funcţionare şi sume încasate din vânzarea materialelor rezultate în urma
dezmembrării activelor scoase din funcţiune. Amortismentul acumulat serveşte
agentului economic pentru finanţarea înnoirii activelor fixe ajunse la limita
duratei lor normate de funcţionare, precum şi pentru satisfacerea nevoilor de
dezvoltare-modernizare. În principiu sumele provenite din amortismente sunt
destinate investiţiilor dar există şi posibilitatea ca o parte din aceasta să fie
folosită pentru rambursarea unor credite sau pentru finanţarea activităţii de
exploatare.

6
 Există trei metode de calcul al amortizării:
• amortizare liniară;
• amortizare progresivă;
• amortizare regresivă(accelerată).
Amortizarea liniară se calculează sub forma cotelor de amortizare
determinate prin raportarea valorii investiţiei la durata normată de funcţionare.
Amortizarea progresivă se determină prin multiplicarea cotelor medii de
amortizare liniară cu anumiţi coeficienţi prevăzuţi de lege şi anume: 1,5 pentru
mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare cuprinsă între 2 – 5 ani: 2,0
pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare între 5 – 10 ani: 2,5
pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare mai mare de 10 ani.
Amortizarea regresivă(accelerată) constă în calcularea la data intrării
mijloacelor fixe în patrimoniu a unei amortizări anuale de până la 50% din
valoarea de intrare a acestora, iar în exerciţiile următoare calcularea amortizării
anuale se face după regimul liniar, prin raportarea valorii rămase la numărul de
ani de utilizare rămaşi. Reglementările legale dau posibilitatea unor firme să
aplice amortizarea accelerată. Astfel este grăbită recuperarea valorilor investite
în mijloace fixe, firma formându-şi într-un timp mai scurt disponibilităţi băneşti
necesare consolidării sale economice.
Sumele încasate din vânzarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune
alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile.
Pot fi situaţii când unele elemente ale capitalului fix(clădiri, utilaje)
existente în proprietatea firmei participă la un nou proiect de investiţii al său de
dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea reziduală al respectivelor
elemente ale capitalului fix reprezintă o economie de capital bănesc, legată de
noul proiect. Aceste mijloace fixe, constituie un element al efortului
investiţional, valoarea lor reziduală fiind inclusă în totalul cheltuielilor de
investiţie pentru noul proiect.
Activele fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei,
dar încă în stare de funcţionare, pot fi vândute, închiriate sau date în locaţie de
gestiune. În această situaţie are loc fenomenul de dezinvestire al firmei.

2.2. Împrumuturile bancare pe termen lung şi pe termen mediu

În structura resurselor de finanţare a unui proiect de investiţii, o anumită

proporţie pot să o deţină şi împrumuturile bancare pe termen lung sau mediu.
Agenţii economici apelează la împrumuturi bancare atunci când resursele
proprii sunt insuficiente.
Datorită incertitudinii pe care o prezintă investiţia, agenţii economici
manifestă prudenţă în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le
folosească într-o proporţie cât mai mică.

7
 Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerinţe
specifice pieţei financiare în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar
al agentului economic şi al solvabilităţii sale în caz de conjunctură nefavorabilă.
Aşadar, agentul economic va trebui să ţină seama de structura fondurilor
de finanţare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar. O pondere
ridicată a împrumutului bancar în totalul resurselor de finanţare slăbeşte
potenţialul de a face faţă variaţiilor conjuncturale, când se pune problema de a
avea lichidităţi pentru achitarea datoriilor.
Dacă întreprinderea este de dimensiuni mari şi are o putere economică
mare, desigur că îşi poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung şi
mediu, pentru că va putea să facă faţă eventualelor dificultăţi cu multă uşurinţă.
În economia românească, utilizarea împrumuturilor bancare pentru
investiţii întâmpină mari dificultăţi datorită dobânzilor extrem de ridicate.
Motivul principal al dobânzilor extrem de ridicate îl constituie inflaţia.
Împrumuturile bancare pentru investiţii în funcţie de garanţiile care stau la
baza lor, îmbracă mai multe forme:
✓ Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale.
Aceste garanţii se referă la capitalul sau patrimoniul agentului economic, în
special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate
pentru recuperarea datoriei;
✓ Credite ipotecare. Pentru a se obţine un astfel de credit este necesar să
se ipotecheze o valoare, în general clădiri, terenuri şi active circulante cu mare
transferabilitate (convertire rapidă în bani).
Această categorie de credite este specifică micilor întreprinzători şi se
referă la locuinţe, la micile investiţii din agricultură, la micile investiţii ale
antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, la investiţiile asociaţilor familiale,
ale S.R.L.-urilor.
✓ Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material,
singura garanţie este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.
În ţările dezvoltate, creditul de cash-flow, este categoria de credit cea mai
răspândită.
Comparativ cu celelalte tipuri de credite, creditul de tip cash-flow implică
cele mai mari riscuri. Astfel, dacă din volumul creditelor cu garanţie materială
doar 5% ajung la pierdere, la cele de tip cash-flow pierderea este 20% şi uneori
chiar mai mare.
Băncile care acordă astfel de credite pentru a se asigura îşi constituie
provizioane de risc sau se asigură la societăţi de asigurare.

2.3. Emiterea şi vinderea de titluri de valoare

Emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă constituie o altă cale importantă

de finanţare a investiţiilor.

8
 Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate a unei
persoane asupra unei părţi din patrimoniul deţinut de o societate pe acţiuni.
În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara
noastră au folosit metoda MEBO, care a constat în emiterea şi plasarea de
acţiuni către conducerea şi salariaţii proprii.
Întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul
gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie (prin schimbul de certificate
de proprietate pe acţiuni) au putut vinde acţiuni prin licitaţii, contra numerar,
acţiune care a contribuit la recapitalizarea lor.
Finanţarea societăţilor economice prin emiterea de acţiuni, prezintă
avantajul că investitorul (deţinătorul de acţiuni) primeşte dividende numai atunci
când societatea obţine profit. Un alt avantaj este că, capitalul investit nu trebuie
returnat decât în momentul în care societatea economică este lichidată (în
măsura în care are posibilităţi).
Creşterea de capital presupune fie majorarea valorii nominale a acţiunilor
vechi, fie emiterea de acţiuni noi. Emiterea de acţiuni noi poate fi făcută la
valoarea nominală a vechilor acţiuni sau la o valoare majorată, determinată de
valoarea bursieră a acţiunilor vechi.
Valoarea nominală a unei acţiuni este dată de sporul de capital social
preconizat şi de numărul de acţiuni în care este împărţit capitalul depus pentru
înfiinţarea societăţii comerciale pe acţiuni.
Posesorul de acţiuni îşi poate vinde aceste titluri de valoare, dacă unitatea
este cotată la bursă. Din această vânzare, deţinătorul poate să obţină profit, dar
există şi posibilitatea ca vânzarea să se facă în pierdere. Avantajul acestui
plasament este însă că se poate schimba oricând acţiunea pe bani lichizi.
În afară de emiterea şi vânzarea de acţiuni, societăţile comerciale pot
folosi împrumuturile obligatare pentru crearea de mijloace în vederea finanţării
unei investiţii. Cei care cumpără obligaţiuni primesc dobândă a cărei valoare o
cunosc pentru că este anunţată în momentul emiterii obligaţiunii.
Spre deosebire de acţiuni, care dau dreptul celor care le deţin de a
participa la conducerea societăţii, obligaţiunile nu generează acest drept. În
schimb, în calitate de creditori ai societăţii comerciale, deţinătorii de obligaţiuni
primesc din partea acesteia promisiunea că li se va plăti valoarea obligaţiunii
plus dobânda.
În unele situaţii, deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite datoriile
înaintea dividendelor acţionarilor, de aceea obligaţiunile sunt considerate mai
avantajoase decât acţiunile.
Un rol important pentru constituirea unor surse de investiţii îl au şi
fondurile mutuale care mobilizează economiile băneşti ale populaţiei pe calea
emiterii şi vânzării de acţiuni. Deţinătorii de acţiuni la astfel de fonduri mutuale
primesc anual dividende. Aceste acţiuni pot fi vândute fie fondului mutual care
le va răscumpăra fie prin intermediul bursei de valori.

9
 Există unele fonduri mutuale şi de investiţii care funcţionează pe
principiul participării deponenţilor la investiţiile efectuate de fondul respectiv.
Deponenţii primesc în schimb o cotă parte din viitorul profit, proporţional cu
cota de participare. Cei care doresc să-şi convertească acţiunile în bani lichizi o
pot face la bursa de valori la cotaţii oficiale.

2.4. Alocaţiile de la bugetul de stat

Bugetul de stat alocă fonduri pentru proiecte de investiţii de anvergură, în

ramuri vitale ale economiei naţionale, a căror existenţă este necesară în
dezvoltarea economico-socială a ţării. În general, aceste fonduri sunt folosite
pentru acele domenii ce trebuie ţinute sub controlul statului (îmbunătăţiri
funciare, protecţia mediului, minerit, energetic,social – cultural, sănătate,
infrastructura rutieră ).
Lista obiectivelor finanţate de la bugetul de stat este restrânsă, cuprinzând
obiective cum sunt: centrale nucleare – electrice, lucrări din domeniul
mineritului, petrolului, energiei electrice, lucrări de anvergură de interes naţional
în domeniul agriculturii, lucrări privind dezvoltarea bazei materiale din
domeniul social – cultural, dezvoltarea şi întreţinerea infrastructurii rutiere.
De asemenea statul poate interveni cu fonduri pentru a facilita obţinerea
de credite de către agenţii economici. Este vorba de credite cu dobânzi
stimulative (reduse), diferenţa până la rata dobânzii de pe piaţă este suportată de
către stat.
Astfel guvernul sprijină agenţii economici din agricultură sau din industrie
care se dovedesc a fi viabili în noua structură a economiei.

2.5. Sursele externe pentru investiţii

Resursele financiare interne ale ţării sunt insuficiente în raport cu

necesităţile determinate de cerinţa restructurării economiei.
În acest context recurgerea la capitaluri externe constituie o sursă
complementară şi absolut necesară.
Capitalul străin poate fi atras fie sub forma creditelor, fie sub forma
investiţiilor directe de capital.
Creditele externe sunt de mai multe categorii:
► credite guvernamentale sau credite cu garanţie guvernamentală în
spatele cărora este statul chiar dacă vehiculul prin care se acordă sunt băncile;
► credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;
► credite acordate de instituţii internaţionale, de genul Fondul Monetar
Internaţional (FMI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

10
 Creditele guvernamentale se bazează pe convenţia încheiată între
guvernul ţării care acordă creditul şi guvernul ţării care primeşte creditul,
stabilindu-se totodată, şi plafoane de garanţii ale împrumutului.
În cadrul plafoanelor stabilite, se pot primi credite pentru a achiziţiona
maşini, utilaje, echipamente dar numai din ţara creditoare.
Guvernul României este autorizat să contracteze credite financiare externe
şi să le garanteze, împreună cu Banca Naţională Română.
Creditele pe termen lung sunt acordate de către instituţiile şi organismele
internaţionale de specialitate condiţionat. Fondul Monetar Internaţional nu cere
garanţii materiale, ci garanţii generale, de politică economică, adică să se aplice
anumite măsuri în perioada de timp pentru care s-a luat împrumutul, măsuri care
permit înaintarea pe linia reformei economice, astfel încât să se redreseze
balanţa de plăţi a ţării şi să se poată înapoia împrumutul.
Banca Mondială şi Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare la fel ca
şi Fondul Monetar Internaţional acordă credite condiţionat, împrumuturi „pe
proiect” pentru a finanţa proiecte de investiţii.
Toate celelalte bănci acordă credite pretinzând o garanţie materială, să
angajezi aurul, să legi finanţarea de un flux comercial şi să garantezi cu produsul
respectiv. Acestea acordă creditul pe baza unor studii de fezabilitate şi în
condiţiile unor puternice garanţii de solvabilitate.
Investiţiile directe de capital străin reprezintă o cale importantă pentru
redresarea economiei.
Atragerea de capital străin, este necesară în deosebi în procesul de
retehnologizare, sunt atrase tehnici şi tehnologii moderne, se aplică un
management adecvat.
Pentru atragerea investitorilor străini şi pentru obţinerea de credite o ţară
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
► să aibă un grad mare de solvabilitate;
► să aibă o rată a inflaţiei care să poată fi prognozată;
► să aibă asigurată prin lege, posibilitatea recuperării sumelor
împrumutate în caz de faliment;
► proiectele ce urmează a fi finanţate trebuie să asigure rentabilitatea
ridicată, care să permită obţinerea unui câştig substanţial.
Prin reglementările adoptate de guvernul României s-au creat condiţii
pentru atragerea capitalului străin, stabilindu-se garanţii importante investitorilor
din străinătate, dar şi controlul necesar al guvernului în acest domeniu.
Din profiturile în lei care se cuvin părţii străine, o cotă, stabilită prin lege,
poate fi transferată în străinătate în valută convertibilă prin schimb valutar, dacă
plata acestei cote nu se face din contul în valută al societăţii comerciale. De
asemenea guvernul ţării noastre se obligă faţă de investitorii străini în ceea ce
priveşte repatrierea capitalului investit în cazul lichidării vânzării investiţiei.

11
 Deşi intervenţia guvernului se va reduce în domeniul importului de
capital, totuşi rolul său de supraveghere se va menţine pentru preîntâmpinarea
unor pericole ce s-ar putea ivi.

12
 CAPITOLUL VI

INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR.

TEHNICA ACTUALIZĂRII

Factorul timp reprezintă un element esenţial în domeniul investiţiilor

deoarece procesul de realizare a capitalului fix şi apoi procesul de obţinere a
producţiei dar şi de recuperare a cheltuielilor este dinamic, se desfăşoară pe o
perioadă mare de timp. Ca urmare efectele utile ale investiţiilor sunt puternic
influenţate de factorul timp.
Legătura dintre investiţii şi timp se urmăreşte pe mai multe segmente ale
procesului investiţional şi anume: în programarea investiţiilor pentru
optimizarea funcţiei cost-durată; efectul economic al imobilizărilor de fonduri
băneşti şi mijloace materiale necesare efectuării investiţiilor, perioada de
atingere a parametrilor proiectaţi; efectul uzurii morale; durata de funcţionare a
viitorului obiectiv investiţional. Timpul este un factor de legătură între investiţii
şi progresul determinat de efectele investiţiei, timpul acţionând ca un
multiplicator al efectelor investiţionale.

6.1. Imobilizarea fondurilor investiţionale până la momentul punerii

în funcţiune a obiectivului investiţional

Până la momentul punerii în funcţiune a obiectivului investiţional se

disting două perioade: perioada de timp necesară proiectării şi elaborării
documentaţiei tehnico-economice şi perioada de execuţie a lucrărilor
investiţionale pe şantier.
Perioada de proiectare, este perioada dintre momentul luării deciziei de
investiţie şi momentul încheierii lucrărilor de elaborare a documentaţiilor de
investiţii.
În această perioadă imobilizările de fonduri băneşti sunt mici.
Perioada de proiectare, uneori cuprinde şi un timp de cercetare pentru
găsirea unor tehnologii adecvate, timp care duce la mărirea termenului de punere
în funcţiune a obiectivului investiţional.
Perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier este aceea în care
se consumă cea mai mare parte a fondurilor de investiţii. Ea începe cu
deschiderea şantierului şi se încheie cu începerea probelor tehnologice şi cu
punerea în funcţiune a obiectivului investiţional.
În perioada de execuţie, eficienţa economică a investiţiilor este influenţată
de fondul de investiţii alocat de durata execuţiei, de modul cum a fost eşalonat
fondul de investiţii, de capacităţile de producţie care au fost puse parţial în
funcţiune.
În perioada de execuţie, în general fondul de investiţii poate fi eşalonat în
mod crescător, uniform sau descrescător (fig. 6.1)

76
 Deoarece o sumă cheltuită pentru investiţii rămâne imobilizată până la
momentul începerii funcţionării obiectivului şi chiar peste acest moment până la
recuperarea efectivă, varianta mai convenabilă este varianta I, variantă la care
imobilizările sunt mai mici.

Investiţii Investiţii Investiţii

1 2 3 1 2 3 1 2 3
Timp Timp Timp

Varianta I Varianta II Varianta III

Fig. 6.1. Eşalonarea fondurilor de investiţii

Pentru evaluarea eficienţei economice pe această perioadă prin prisma

mărimii imobilizărilor şi a pierderilor datorate acestor imobilizări se folosesc o
serie de indicatori.
Aceşti indicatori sunt:
- Mărimea imobilizărilor totale
Un fond de investiţii alocat într-un an rămâne alocat până la sfârşitul
perioadei de execuţie a obiectivului investiţional. Suma de bani cheltuită în anul
unu va rămâne imobilizată şi în anul doi, şi în anul trei de execuţie, până la darea
în funcţiune a obiectivului investiţional, aşa cum rezultă din matricea
imobilizărilor fondurilor de investiţii.

Anul de imobilizare 1 2 3 …n h … d-1 d

Investiţia
I1 I1 I1 I1 I1 I1 I1
I2 I2 I2 I2 I2 I2
I3 I3 I3 I3 I3
In In In In In
Ih Ih Ih Ih
.
.
Id-1 Ih-1 Ih-1
Id 1 < J < d Id

Fig. 6.2. Reprezentarea matriceală a fondurilor de investiţii

77
 Mărimea imobilizărilor totale de investiţii se obţine însumând toate
elementele matricei.

d
M i =  I h (d − h + K ) ,
h =1

în care:
Mi = mărimea imobilizărilor totale;
d = durata de execuţie a obiectivului;
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h;
K = factorul de corecţie care poate lua valorile 0 sau 1 în funcţie de
momentul la care se consideră că s-a cheltuit fondul de investiţii, la sfârşitul
anului sau la începutul anului.
Pe durata de execuţie a obiectivului investiţional orice investitor doreşte
darea parţială în folosinţă a unor capacităţi de producţie care să ducă atât la
diminuarea fondurilor imobilizate cât şi la obţinerea unor producţii
suplimentare. În această situaţie, mărimea imobilizărilor totale se va stabili
astfel:

j −1 1
M 'i =  I h (d − h + K ) + I 'h (d − h + K ) ,
n =1 n= j

în care:
M’i = mărimea imobilizărilor totale în situaţia în care se dau în folosinţă
capacităţi de producţie în perioada de execuţie a obiectivului investiţional;
j = anul punerii în funcţiune a capacităţii de producţie parţiale;
I’h = valoarea investiţiei corectată cu profitul obţinut în anul h, anul în
care s-a dat parţial în funcţiune capacităţi de producţie (I’h = Ih – Ph).
Imobilizarea specifică este un indicator care arată imobilizarea ce revine
la unitatea de capacitate de producţie şi se determină astfel:

 I (d − h + K )
h
mi = n =1
,
q

în care:
mi = imobilizarea specifică;
q = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice.

78
 Acest indicator se poate stabili şi în funcţie de capacitatea de producţie
exprimată valoric şi arată imobilizarea ce revine la un leu valoare a producţiei.
d

 I (d − h − K )
h
mi = n =1
,
Q

în care:
Q = capacitatea de producţie exprimată valoric.
Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor sunt utilizaţi pentru
adoptarea celei mai avantajoase decizii investiţionale. Pentru adoptarea celei mai
avantajoase decizii investiţionale trebuie să existe cel puţin două variante de
investiţii. Variantele de investiţii care se compară nu au întotdeauna aceeaşi
capacitate de producţie. În această situaţie, o variantă care prevede o capacitate
mare de producţie va necesita fonduri mai mari de investiţii comparativ cu
celelalte variante, ceea ce va conduce la o valoare mai mare a imobilizării totale
de fonduri. În acest caz decizia de investiţii poate fi eronată dacă se bazează
numai pe minimizarea indicatorului menţionat. Pentru a evita erorile se
utilizează indicatorul mai sus menţionat, imobilizarea specifică.
În cazul în care se dau parţial în folosinţă capacităţi de producţie,
imobilizarea specifică se calculează astfel:

j−1 d
 Ih (d − h + K ) +  I'h (d − h + K )
h =1 h= j
m' i = ,
q

în care:
m’i = imobilizarea specifică în situaţia în care se dau parţial în folosinţă
capacităţi de producţie.
Poate fi calculat şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată
valoric.
Efectul economic al imobilizărilor este un indicator care ne arată efectul
nerealizat ca urmare a scoaterii din circuit a resurselor investiţionale şi se
stabileşte cu ajutorul relaţiei:

d
Ei = en  I h (d − h + K ) ,
n =1

în care:
Ei = efectul economic a imobilizărilor;

79
 en = coeficientul de eficienţă economică mediu pe domeniul e de activitate
respectiv;
i = varianta de investiţie.
Efectul economic specific al imobilizărilor
La o variantă de investiţie la care efortul investiţional este mai mare şi
efectul economic al imobilizărilor ar trebui să fie şi el mai mare. De asemenea
capacitatea de producţie ce va fi pusă în funcţiune va fi superioară. În cazul
capacităţilor de producţie care variază de la o variantă de investiţie la alta pentru
a asigura compatibilitatea este necesar să se calculeze indicatorul efectul
economic specific al imobilizărilor. Acest indicator se calculează cu ajutorul
relaţiei:

E
es i = i ,
qi

în care:
esi = efectul economic specific al imobilizărilor;
Ei = efectul economic al imobilizărilor;
q = capacitatea de producţie anuală exprimată fizic.
Indicatorul astfel calculat exprimă efectul economic nerealizat ce revine la
o unitate de producţie exprimată fizic.
Indicatorul, efectul economic specific al imobilizărilor se poate calcula şi
în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric sau fondul de investiţii.
În prima situaţie indicatorul arată efectul economic nerealizat, ca urmare a
scoaterii din circuit a resurselor investiţionale, ce revin la un leu valoare a
producţiei, şi în a doua situaţie, efectul economic nerealizat la un leu investit.
Indicatorii prezentaţi deşi prezintă o serie de avantaje, nu reflectă totuşi
întreaga pierdere provocată în timp, deoarece ei nu surprind efectele propagate,
fiind indicatori statici.
O metodă care surprinde şi efectele propagate este tehnica actualizării.

6.2. Calculul principalilor indicatori dinamici de eficienţă economică

cu ajutorul tehnicii actualizării

În calculele de eficienţă economică a investiţiilor se compară efectele ce

se scontează a fi obţinute cu eforturile care trebuie făcute pentru realizarea
obiectivului investiţional. Până acum nu s-a ţinut cont de faptul că efortul
investiţional este făcut într-o perioadă de timp, iar efectul (profitul) se obţine
într-o perioadă ulterioară de timp. Mai mult decât atât, fondul de investiţii este
cheltuit într-o perioadă relativ scurtă de timp 1 – 3 ani, iar efectul (profitul) se
obţine pe parcursul unei perioade îndelungate, de 15 – 20 de ani în cazul
utilajelor şi de 60 – 80 de ani în cazul clădirilor.

80
 Calculele de eficienţă efectuate până acum au avut un caracter static,
adică s-a făcut abstracţie de influenţa timpului asupra efectelor, ori timpul are
influenţă asupra investiţiilor şi asupra rezultatelor lor. Dacă până acum am
efectuat o analiză statică, de aici încolo vom efectua o analiză dinamică.
În analiza dinamică, se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur
moment, care de regulă, este cel actual. Acest procedeu poartă numele de
tehnica actualizării.
Să presupunem că la un moment dat (m0) există un disponibil de capital
(x) care va fi investit productiv într-un anumit domeniu. După trecerea unei
perioade de un an ca urmare a utilizării lui în procesul de producţie, va aduce un
profit a. Suma disponibilă va fi y0 = x + x . a = x(1 + a). Această sumă dacă va fi
reinvestită la momentul m1, după o perioadă productivă de regulă un an,
capitalul disponibil este y1 = y0 + ay0 = x(1+a) + a[x(1+a)] = x(1+a)2.
Considerând că întreaga sumă (y1) este reinvestită productiv (m2), după o
altă perioadă de un an, disponibilul de capital va fi:
y2 = y1 + ay1 = x(1+a)2 + a[x(1+a)2] = x(1+a)3.
Dacă acţiunea se continuă, se constată că după n ani disponibilul de
capital va fi yn = x(1+a)n.
În consecinţă, o investiţie a unui capital x făcută astăzi va echivala peste n
ani cu suma de x(1+a)n, dacă dorim să ţinem cont de influenţa factorului timp.
Expresia (1+a)n se numeşte factor de fructificare.
Factorul de fructificare se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume
investite în trecut sau la ducerea din prezent a sumelor investite spre viitor,
mărind aceste sume, deoarece întotdeauna factorul de fructificare este mai mare
ca 1. Suma yn este echivalentul viitor (peste n ani) al unei sume actuale (x)
avansate în scop productiv la momentul iniţial m0.
Astfel, un capital iniţial (x = 40 mil lei) investit productiv cu o rată a
profitului a = 12% anual va fi peste 10 ani egal cu:
Y = x(1+a)n = 40(1+0,15)10 = 161,8 mil lei
Procesul de fructificare poate fi reprezentat grafic astfel:
x(1+a)n
x(1+a)3
x(1+a)2
x(1+a)

timp
x0

m0 m1 m2 m3 mn

81
 Influenţa factorului timp poate fi privită şi invers, adică dacă un capital x
este investit în prezent, peste n ani va deveni x(1+a)n. Atunci care va fi valoarea
actuală (prezentă) a unui capital care se va obţine în anul n. Valoarea prezentă a
1 1
capitalului va fi: x = y unde este factorul de actualizare sau de
(1 + a )n (1 + a )n
discontare şi este folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei x.
Dacă se consideră că într-o acţiune de investiţii, prin proiect se prevede că
în decursul funcţionării obiectivului investiţional, pe o perioadă de 4 ani,
urmează să se obţină un profit de 80 mil lei, întreprinzătorul poate să afle care
este valoarea actuală, la momentul declanşării procesului investiţional, a
profitului, prin calculul bazat pe discontare.

= 80  1,15− 4 = 80  0,572 = 45,76 mil lei

1
x = 80 
(1 + 0,15)
4

1
Factorul de actualizare se foloseşte la aducerea în prezent a unor
(1 + a )n
sume ce se vor realiza în viitor micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna
factorul de actualizare este mai mic decât 1.
În ceea ce priveşte simbolul a, acesta reprezintă eficienţa anuală a sumei
unitare cheltuite şi în literatura de specialitate este denumit coeficientul de
actualizare. Semnificaţia economică a coeficientului de actualizare este
următoarea: reprezintă profitul ce poate fi obţinut ca urmare a sumei x investite
productiv la începutul acelui an.
Mărimea coeficientului de actualizare nu trebuie pusă pe seama
modificării preţurilor care poate surveni în perioada de timp pentru care el se
aplică. Mărimea lui decurge din proprietatea fundamentală a oricărui proces
economic în urma căruia rezultatele obţinute să compenseze eforturile depuse şi
să se obţină profit. Specialiştii estimează că în condiţii normale mărimea acestui
coeficient pe ansamblul economiei naţionale este de 0,15 sau 15% cu diferenţieri
pe ramuri şi subramuri ale economiei.
În situaţia în care se apreciază că în perioada următoare va interveni o
inflaţie pe piaţa internă sau internaţională, o creştere a dobânzilor la credite sau
când investiţiile se vor efectua în condiţii de risc accentuat, coeficientul de
actualizare trebuie corectat.
La stabilirea mărimii coeficientului de actualizare trebuie să se respecte
următoarele condiţii:
a > ri + rd +rr,
în care:
a = coeficientul de actualizare;
ri = rata inflaţiei;

82
 rd = rata dobânzilor;
rr = rata riscului investiţional.
Cu ajutorul calculelor de actualizare se mai poate stabili şi capitalul
disponibil după un număr de ani dacă în fiecare an se alocă aceeaşi sumă la o
anumită cotă a factorului a.

yn = x h
(1 + a )n − 1 , unde: (1 + a )n − 1 este factorul de fructificare -
a a
sumă a factorilor anuali de fructificare [(1+a)h, h = 1, n )].

Exemplu: Care este capitalul disponibil peste 8 ani dacă în fiecare an se

alocă cât 5 milioane lei cu o rată a = 15%.

y8 = 5
(1 + 0,15)8 − 1
= 5  13,727 = 66,35 milioane lei
0,15

Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 pe an

(1 + a )n − 1 ,
a
permite calcularea valorii la care va creşte până la sfârşitul unui an stabilit, o
sumă constantă depozitată în fiecare an o rată de dobândă stabilită.
De asemenea se poate stabili care este cota fixă anuală (xh) ce trebuie
alocată la o rată de actualizarea ca peste n ani să se obţină suma yn.

a a
x h = yn unde: = factorul fondului de reducere
(1 + a )n − 1 (1 + a )n − 1
(inversul factorului de fructificare).

Exemplu: Ce sumă trebuie investită anual în acţiuni cu o dobândă de 5%

pentru ca peste 12 ani să avem un disponibil de 2 mil $?

0,05
xh = = 2  0,03293 = 65,86 mii $/an
(1 + 0,05)12 − 1
Factorul fondului de reducere se foloseşte în principal pentru a determina
cât trebuie economisit anual, în condiţiile folosirii cu o anumită eficienţă pentru
a recupera suma investită.
Folosind tehnica de actualizare se poate şti care este valoarea prezentă a
unui flux de venituri obţinute constant anual pe o perioadă viitoare de n ani.

83
Acesta se poate stabili cu ajutorul factorului de discontare cumulat
(1 + a )n − 1 ,
a (1 + a )n
care este suma factorilor de discontare anuali pentru perioada respectivă.

x = xh
(1 + a )n − 1 ,
a (1 + a )n

în care:
x = echivalentul prezent al sumelor xh obţinute anual pe o perioadă de n
ani cu o rată anuală a.
Exemplu: Un întreprinzător care investeşte într-un obiectiv economic
câştigă anual un venit net de 250 mil lei timp de 10 ani cât este durata de
funcţionare a obiectivului investiţional. Care este valoarea actuală a acestui flux
de venituri în momentul investiţiei la o rată de actualizare a = 13%?

x = 250 mil lei 

(1 + 0,13)10 − 1
= 250  5,426 = 1356,5 mil lei
0,13(1 + 0,13)10

Această sumă exprimă valoarea în momentul investiţiei a celor 2500 mil

lei obţinuţi pe o perioadă de 10 ani la o rată de actualizare de 13%.
Pentru a stabili în cazul unui împrumut luat de la bancă pe o perioadă de n
ani cu o rată a dobânzii a, ce plăţi constante anuale trebuie făcute se foloseşte
factorul de recuperare a capitalului care este inversul factorului de discontare
acumulat.

a (1 + a )n
xh = y
(1 + a )n − 1
Suma a calculată va include atât dobânda cât şi achitarea împrumutului.
Exemplu: Un agent economic doreşte să-şi dezvolte activitatea. Pentru
aceasta are nevoie de 2 miliarde de lei. Această sumă o împrumută de la Banca
Română de Dezvoltare cu o dobândă de 27% şi îşi propune să o restituie în timp
de 10 ani. Care este suma anuală ce trebuie plătită, aici fiind inclusă atât
dobânda compusă cât şi plata împrumutului.

0,27(1 + 0,27)10
x h = 2 mld  = 2 mld  0,2972 = 594,4 mil lei/an = 49,5 mil lei/luna
(1 + 0,27 ) 10
−1

84
 Exemplu: O familie tânără face un împrumut la bancă pentru cumpărarea
unui apartament de două camere. Împrumutul este de 10000 $ cu o dobândă de
9% pe timp de 20 de ani. Suma anuală care va trebui plătită va fi următoarea:

0,09(1 + 0,09)20
x h = 10000  = 10000  0,1095 = 1095 $/an = 91,25 $/luna
(1 + 0,09)20 − 1
Dacă stabilim dobânda, aceasta se ridică la 11900 $ ceea ce reprezintă
119% din împrumutul efectuat. De aici se desprinde necesitatea unei analize
aprofundate atunci când se apelează la credite. În această situaţie salariul lunar
al celor doi tineri trebuie să fie de peste 200 de $.

6.3. Momente de referinţă ale actualizării

Actualizare se poate realiza la orice moment, anterior sau posterior

perioadei de realizare a investiţiilor.
Data la care se face actualizarea se numeşte moment de referinţă.
Principalele momente de referinţă din viaţa economică a unui obiectiv
investiţional sunt: m0 – momentul adoptării deciziei de investiţii; m1 – momentul
începerii lucrărilor de investiţii; m2 – momentul punerii în funcţiune a noului
obiectiv investiţional; m3 – momentul începerii restituirii creditelor; m4 –
momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix.
Aceste momente de referinţă şi perioadele care le delimitează sunt
reprezentate grafic în fig. 6.3.

P d
m3 m4
m0 m1 m2 f T timpul
D

Fig. 6.3. Reprezentarea grafică a momentelor de referinţă şi a perioadelor

pe care le delimitează

Cele patru perioade de pe grafic semnifică: p – perioada de abordare a

proiectului de investiţii (realizarea documentaţiilor tehnico-economice pentru
viitorul obiectiv investiţional); d – durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe
şantier; f – perioada de răgaz (sau de scutire) scursă între momentul punerii în
funcţiune a obiectivului investiţional şi începerea restituirii creditelor primite; T
– perioada de recuperare a investiţiei; D – durata de funcţionare eficientă a
obiectivului de investiţii.

85
 Pentru actualizarea unui anumit indicator de eficienţă economică a
investiţiilor, la orice moment de referinţă, este necesar să se parcurgă
următoarele etape de calcul:
✓ se stabileşte indicatorul care se doreşte să fie actualizat şi se calculează
valoarea sa în formă statică pentru a putea în final să se facă o comparaţie cu
valoarea sa în formă dinamică;
✓ se stabileşte momentul de referinţă la care se face actualizarea şi se
reprezintă pe o axă (axa timpului) numai trei din cele cinci momente importante
din viaţa economică a obiectivului investiţional şi anume m1, m2, şi m4. Dacă
momentul de referinţă ales se află printre cele trei enumerate anterior, nu se mai
înscrie pe axa timpului nici un alt moment de referinţă. Dacă momentul de
referinţă este m0 sau m3, se înscrie şi acest moment pe axa timpului. Se notează
momentul de referinţă ales cu 0;
✓ se înscrie indicatorul ales (profit sau volumul investiţiei) pe axa
reprezentată;
✓ se trasează triunghiurile actualizării, unul pentru investiţii, altul pentru
profit (pentru momentul restituirii creditelor primite se trasează două
triunghiuri). Cu ajutorul acestor triunghiuri se stabileşte formula de calcul ce se
va aplica, dacă se utilizează factorul de fructificare sau factorul de actualizare;
✓ se aplică formulele corespunzătoare pentru determinarea indicatorului
în formă dinamică, urmărind ca puterea binomului (1+a) să fie dată de numărul
de ani cuprins între momentul la care se face actualizarea şi momentul la care se
află suma ce urmează să fie actualizată;
✓ se compară suma actualizată cu suma stabilită iniţial în formă statică şi
se trag concluziile ce se impun.
Astfel se vor stabili principalii indicatori de eficienţă economică a
investiţiilor în formă dinamică.

6.3.1. Actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii (m 0)

Se trasează axa timpului pe care se înscriu cele trei momente de referinţă

m1, m2 şi m4. Momentul de referinţă ales, momentul luării deciziei de investiţii
(m0), întrucât nu figurează printre cele trei se înscrie şi el pe axa timpului. După
aceea se trasează triunghiurile actualizării (fig. 6.4) şi se delimitează prin
haşurare, intervalele pe care se găsesc indicatorii ce urmează a fi actualizaţi.
Se vor actualiza: investiţiile, profitul, randamentul economic al
investiţiilor şi termenul de recuperare a investiţiilor.

86
 P

I
Timpul

m0=0 m1 m2 Tam0 m4

p d D

Fig. 6.4. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul luării deciziei de

investiţie (m0)

Aşa cum sunt orientate vârfurile triunghiului spre momentul m0, ne

semnifică micşorarea sumelor respective, prin actualizarea la momentul luării
deciziei de investiţii.
Actualizarea investiţiilor totale. Investiţiile se eşalonează pe o perioadă
care în raport cu momentul de referinţă ales m0 este viitoare. Deci investiţiile se
1
vor micşora folosind factorul de actualizare
(1 + a )h
p+d
1

m
I ta 0 = Ih ,
n =1 (1 + a )
h

în care:
m
I ta 0 = investiţia actualizată la momentul luării deciziei de investiţii (m0)
Deoarece în perioada de elaborare a documentaţiei tehnico-economice de
investiţii nu se consumă resurse investiţionale,relaţia devine:

p+d p p+d
1 1 1
  
m
I ta 0 = Ih − Ih = Ih
h =1 (1 + a ) h =1 (1 + a ) h = p +1 (1 + a )
h h h

Investiţiile actualizate la momentul luării deciziei de investiţii exprimă

valoarea investiţiilor la momentul luării deciziei. Este bine ca această valoare să

87
fie cât mai apropiată de valoare statică a investiţiei, ceea ce presupune reducerea
duratelor de proiectare şi execuţie şi o imobilizare raţională a fondurilor băneşti.
Actualizarea profitului. Perioada de realizare a profitului reprezintă o
perioadă viitoare faţă de momentul de referinţă, momentul luării deciziei, fapt ce
1
presupune actualizarea profitului folosind factorul de actualizare .
(1 + a )h
p+d+D
1

m
Pta 0 =  Ph ,
h
h =1 1 + a

în care:
m
Pta 0 = profitul total actualizat la momentul luării deciziei de investiţii
(m0).
În perioada de elaborare a documentaţiei tehnico-economice (p) şi în
perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii (d) nu se obţine profit şi de aceea
acest fapt trebuie să se reflecte în formula profitului actualizat.

p+d +D p+d p+d +D

1 1 1
  
m
Pta 0 = Ph − Ph = P
h h
h =1 (1 + a ) h
h =1 (1 + a )
h
h = p + d +1 (1 + a )

Profitul total actualizat la momentul luării deciziei investiţiei, exprimă cu

cât echivalează în acest moment profitul realizat pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului investiţional. Profitul este bine să fie cât mai mare,
aceasta putându-se realiza prin obţinerea anual a unui profit static cât mai mare
prin reducerea perioadei dintre momentul luării deciziei de investiţii şi
momentul în care începe să se obţină profit, prin obţinerea unor sume mai mari
de profit în prima perioadă de funcţionare a obiectivului investiţional, prin
prelungirea duratei de funcţionare în care se obţine profit. În cazul în care
profitul anual se consideră că este constant, profitul total actualizat la momentul
luării deciziei de investiţii se stabileşte utilizând suma factorilor de actualizare

(factorul de discontare cumulat),

(1 + a )D − 1 .
a (1 + a )D

p+d + D
1 (1 + a )D − 1
1

m
Pta 0 = P = Ph 
h h p+d
h = p + d +1 (1 + a ) (1 + a ) a (1 + a )D

Profitul total astfel actualizat prezintă avantajul că reduce calculele şi

asigură comparaţia dintre profitul actualizat la diferite momente de referinţă.

88
 Actualizarea randamentului economic. Pentru actualizarea
randamentului, economic se porneşte de la conţinutul economic al acestuia.
Randamentul economic al investiţiilor exprimă static profitul net obţinut la 1 leu
investit.

P P −I P
R = n = t t = t −1 ,
It It It

în care:
R = randamentul economic;
Pn = profitul net;
Pt = profitul total;
It = volumul investiţiilor totale.
Sub formă dinamică, randamentul economic se poate calcula astfel:

P P
R a = na = ta − 1 ,
I ta I ta

în care:
Ra = randamentul economic actualizat;
Pna = profitul net actualizat;
Pta = profitul total actualizat;
Ita = investiţia totală actualizată.
Doi indicatori actualizaţi pot fi comparaţi între ei (Pta şi Ita) numai dacă
actualizarea a fost făcută la acelaşi moment de referinţă. Pentru stabilirea
formulei de calcul a randamentului economic actualizat la momentul luării
deciziei de investiţii se porneşte de la relaţia:

m
m 0 Pt a 0
Ra = − 1,
m0
It a

în care:
R am 0 = randamentul economic actualizat la momentul luării deciziei de
investiţii (m0);
Pt am 0 = profitul total actualizat la momentul luării deciziei de investiţii;
It am 0 = investiţia actualizată la momentul luării deciziei de investiţii.
Pentru calculul randamentului actualizat, relaţia este următoarea:

89
 p+d + D
1
 Ph
h = p + d +1 (1 + a )
h
R am 0 = −1
p+d
1
 I
h h
h = p +1 (1 + a )

Când profitul anual se consideră constant pe perioada de exploatare a

obiectivului economic, randamentul economic actualizat se stabileşte cu ajutorul
formulei:

1

(1 + a )D − 1
 Ph
p+d
R am 0 =
(1 + a ) a (1 + a )D
p+d
1
  Ih
h = p +1 (1 + a )
h

Actualizarea termenului de recuperare a investiţiilor. Determinarea

termenului de recuperare a investiţiilor dinamic necesită la fel să se pornească de
la conţinutul său economic. Termenul de recuperare a investiţiilor exprimă static
perioada de timp în care volumul investiţiilor este recuperat din profitul anual.
Termenul de recuperare a investiţiilor, static se stabileşte astfel:

I
T= t ,
Ph

în care:
T = termenul de recuperare a investiţiilor;
It = volumul investiţiei;
Ph = profitul anual.
Această relaţie se mai poate scrie şi astfel:

p + d + Ta
I t = T  Ph sau I t =  Ph , folosită atunci când profitul nu creşte egal în
h = p + d +1
timp. Pentru calculul termenului actualizat de recuperare a investiţiilor vom
pune condiţia ca investiţiile totale actualizate să fie egale cu profitul actualizat
însumat pe durata de recuperare a investiţiilor.
Pentru momentul luării deciziei de investiţii (m0) avem:

90
 p + d + Tam 0
1
It am 0 =   Ph
h = p + d +1 (1 + a )
h

În formula de mai sus toţi termenii sunt cunoscuţi în afara termenului

actualizat de recuperare a investiţiilor ( Tam 0 ) care se obţine prin încercări
succesive.
În cazul în care profitul anual se consideră a fi constant, formula de mai
sus devine:

Tam 0
Ph 1
It am 0 = 
(1 + a )p + d h =1 (1 + a )
h

Utilizăm factorul de discontare cumulat şi relaţia devine:

m0

It am 0 =
Ph

(1 + a )Ta − 1
sau
(1 + a )p + d a (1 + a )Tam 0

m0
p+d −1
1 1 (1 + a )Ta
 Ih = 
h = p +1 (1 + a )
h
(1 + a )p + d a (1 + a )Tam 0 Ph

Pentru stabilirea termenului actualizat de recuperare a investiţiilor există

m0
două posibilităţi. Pentru prima posibilitate se urmăreşte aflarea lui (1+ a )Ta ,
astfel:

m0 m0
It am 0  (1 + a )p + d  a 1(1 + a )Ta = Ph (1 + a )Ta − Ph , unde:

m0 Ph
(1 + a )Ta = , şi apoi:
Ph − a  It am 0 (1 + a )p + d

log Ph − log[ Ph − a  It am 0 (1 + a ) p + d ]
Tam 0 =
log(1 + a )

6.3.2. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m 1)

91
 Actualizarea eforturilor investiţionale şi a efectelor economice la
momentul începerii lucrărilor de investiţii (m1), presupune înscrierea pe axa
timpului a celor trei momente m1, m2 şi m4. momentul de referinţă ales,
momentul începerii lucrărilor de investiţii se găseşte printre cele trei momente
înscrise pe axa timpului. Se trasează triunghiurile actualizării (fig. 6.5) şi se
haşurează intervalele pe care se găsesc indicatorii care vor fi actualizaţi.

I
timpul

m1=0 m2 m4
d D

Fig. 6.5. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii

lucrărilor de actualizare (m1)

Perioada de timp în care este analizat procesul economic (perioada d+D)

este o perioadă viitoare faţă de momentul la care se face actualizarea (m1) şi de
1
aceea se va folosi factorul de actualizare , aşa cum indică de fapt şi
(1 + a ) n
vârfurile celor două triunghiuri din grafic.
Volumul investiţiilor actualizat se stabileşte cu ajutorul următoarei
formule:

d 1
It am1 =  I ,
h h
h =1 (1 + a )

în care:
It am1 = volumul investiţiei totale actualizat la momentul începerii
lucrărilor de investiţii (m1);

1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h

92
 Ih = investiţia anuală.
Volumul investiţiei astfel calculat exprimă valoarea efortului investiţional
total făcut pe durata de execuţie a lucrărilor, adus la momentul m1 (momentul
începerii lucrărilor de investiţii).
Profitul total actualizat
Profitul se obţine în perioada de funcţionare a obiectivului investiţional
(D), perioadă care se află la un moment viitor faţă de momentul ales pentru
actualizare (m1). De aceea pentru actualizarea profitului total se va folosi
1
factorul de actualizare .
(1 + a )n
d+D 1
În acest caz vom avea: Pt am1 =  P ,
h h
h =1 (1 + a )
în care:
Pt am1 = profitul total actualizat la momentul m1;

1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h
Ph = profitul anual.
Dacă în perioada de execuţie a obiectivului investiţional nu se dau în
folosinţă capacităţi de producţie, nu obţinem profit, iar relaţia prezentată anterior
devine:

d+D 1 d 1 d+D 1
Pt am1 =  Ph −  Ph =  Ph
h =1 (1 + a ) h =1 (1 + a ) h = d +1 (1 + a )
h h h

Profitul astfel calculat arată ce valoare are profitul obţinut pe întreaga

perioadă de funcţionare a obiectivului investiţional (D) la momentul începerii
execuţiei lucrărilor de investiţii (m1).
În cazul în care pe perioada de funcţionare a obiectivului investiţional se
consideră că profitul este constant, profitul total actualizat la momentul începerii
execuţiei lucrărilor de investiţii se poate stabili utilizând suma factorilor anuali
de actualizare (factorul de discontare cumulat).

d+D 1 1 D 1 (1 + a )D − 1
1
 
m
Pt a 1 = Ph = Ph = Ph 
h = d +1 (1 + a ) (1 + a )d h =1(1 + a )h (1 + a )d a (1 + a )D
h

Randamentul economic al investiţiilor actualizat

93
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat se poate stabili cu
ajutorul relaţiei:

m
m1 Pt a 1
Ra = −1,
m1
It a

în care:
R am1 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul m1;
Pt am1 = profitul total actualizat la momentul m1;
It am1 = investiţia totală actualizată la momentul m1.
Această relaţie se poate scrie în funcţie de relaţiile de calcul ale profitului
total actualizat şi investiţiilor totale actualizate la momentul începerii execuţiei
lucrărilor de investiţii (m1):

d+D 1
 h h
P
m1 h = d +1 (1 + a )
Ra = −1
d 1
 h h
I
h =1 (1 + a )

În cazul în care pe perioada de funcţionare a obiectivului investiţional se

consideră că profitul anual este constant, relaţia de calcul a randamentului
economic actualizat este următoarea:

Ph
1

(1 + a )D − 1
m1
Ra =
(1 + a )d a (1 + a )D
−1
d 1
 I
h h
h =1 (1 + a )
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat
Pentru actualizarea termenului de recuperare a investiţiilor la momentul
începerii execuţiei lucrărilor de investiţii (m1) se porneşte de la relaţia:

d + Tam1 Tam1
1 1 1
It am1 =  Ph sau Ph 
h = d +1 (1 + a ) (1 + a )d h =1 (1 + a )
h h

Aplicând formula pe baza sumei factorilor anuali de actualizare rezultă:

94
 m1

It am1 = Ph
1

(1 + a )Ta − 1
sau
(1 + a )d a (1 + a )Tam1

m1
d 1 (1 + a )Ta − 1
1
 I = Ph
h h

h =1 (1 + a ) (1 + a )d m1
a (1 + a )Ta

Din prima relaţie de mai sus se poate scoate, pentru cazul general de
calcul a termenului actualizat de recuperare a investiţiilor.

m1 m1
a (1 + a )d It am1 (1 + a )Ta = Ph (1 + a )Ta − Ph

de unde se obţine:

Ph
Tam1 =
(1 + a ) Ph − It am1 (1+ a )d a

şi apoi, prin logaritmare se poate determina termenul de recuperare a

investiţiilor actualizat.
log Ph − log[ Ph − It am1 (1 + a )d  a ]
Tam1 =
log(1 + a )

Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat întotdeauna este mai

mare decât cel static ceea ce arată că factorul timp influenţează în sensul
diminuării eficienţei economice.
Cheltuieli recalculate actualizate. Indicatorul cheltuieli recalculate în
formă statică se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

D
K = It +  Ch ,
h =1

în care:
K = cheltuieli statice recalculate;
It = volumul investiţiei totale;
Ch = cheltuieli anuale;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
Cheltuielile recalculate în formă dinamică se calculează prin însumarea
investiţiilor totale actualizate cu masa cheltuielilor totale de producţie, de
asemenea actualizate.

95
 Ka = It a + Ct a

în care:
Ka = cheltuieli recalculate actualizate;
I t a = investiţiile totale actualizate;
C t a = cheltuieli totale de producţie actualizate.
Indicatorul poate fi calculat la oricare din principalele momente de
referinţă ale procesului investiţional.
În practica şi în literatura de specialitate acest indicator se foloseşte în
special la momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii.
În continuare vor fi prezentate relaţiile de calcul pentru acest moment:

K am1 = It am1 + Ct am1

Pentru investiţiile totale actualizate la momentul m1 relaţia este

următoarea:

a 1
It am1  I
h h
h =1 (1 + a )

Actualizarea cheltuielilor totale de producţie se realizează în acelaşi mod

ca şi la profit deoarece şi ele se produc în aceleaşi momente.

d+D 1
Ct am1 =  Ch ,
h =1 (1 + a )
h

în care:
Ct am1 = cheltuieli totale de producţie actualizate;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h

Ch = cheltuieli anuale de producţie.

În perioada de execuţie a lucrărilor investiţionale nu se fac cheltuieli de
producţie şi nu se obţine nici profit astfel relaţia devine:

d+D 1 d 1 d+D 1
Ct am1 =  Ch −  Ch =  Ch
h =1 (1 + a ) h =1 (1 + a ) h = d +1 (1 + a )
h h h

96
 În cazul în care se consideră că pe perioada de funcţionare a obiectivului
economic, cheltuielile anuale sunt constante relaţia este următoarea:

d+D 1 1 d+D 1 (1 + a )D − 1
1
Ct am1 =  C = Ch
h h d 
=  Ch
h = d +1 (1 + a ) (1 + a ) h = d +1 (1 + a )h
(1 + a )d
a (1 + a )D

Efortul total, cu investiţia şi cu producţia, variază în funcţie de mărimea

capacităţii de producţie. La o capacitate de producţie mai mare este normal ca şi
efortul total să fie mai mare.
Pentru a asigura comparabilitatea variantelor de investiţii se utilizează un
indicator derivat, cheltuielile specifice recalculate actualizate.
Cheltuieli specifice recalculate actualizate
Formula de calcul a cheltuielilor specifice recalculate în formă statică
este:

K K
k= sau k= atunci când se ia în calcul
D qh  D
 qh
h =1
capacitatea de producţie exprimată fizic.
Când se ia în calcul capacitatea de producţie exprimată valoric relaţia este
următoarea:

K K
k= sau k=
D Qh  D
 Qh
h =1

Cheltuielile specifice recalculate actualizate la momentul m1 se va stabili

astfel:

I +C I +C
m1 t am1 t am1 m1 t am1 t am1
ka = sau ka = ,
D qh  D
 qh
d +1

în care:
k am1 = cheltuieli specifice recalculate actualizate;
qh = capacitatea de producţie anuală;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.

97
 d 1 d+D 1
 Ih +  Ch
m1 h =1 (1 + a ) h = d +1 (1 + a )
h h
Ka =
d+D
 qh
h = d +1

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul total actualizat cu investiţia şi

cu producţia, ce revine la o unitate de capacitate de producţie exprimată fizic.
Atunci când se consideră cheltuielile de producţie constante pe perioada
de funcţionare a obiectivului economic relaţia de calcul devine:

d 1 (
11 + a )D − 1
 I + Ch
h h

k m1 = h =1
(1 + a ) (1 + a )d
a (1 + a )D
a d+D
 qh
h = d +1

Acest indicator poate fi calculat şi în funcţie de capacitatea de producţie

exprimată valoric (valoarea producţiei – Qh).
Valoarea producţiei poate fi actualizată în aceleaşi condiţii ca şi profitul şi
cheltuielile de producţie.

d 1 d+D 1
 Ih +  Ch
m1 h =1 (1 + a ) h = d +1 (1 + a )
h h
ka =
d+D
 Qh
h = d +1

Atunci când se consideră că valoarea producţiei şi cheltuielile de

producţie sunt constante pe perioada de funcţionare a obiectivului economic
relaţia de calcul a cheltuielilor specifice recalculate actualizate este următoarea:

d 1 1 (1 + a )D − 1
 I +
h h
 Ch
k am1 = h =1
(1 + a ) (1 + a )d
a (1 + a )D

1

(1 + a )D − 1
Qh
(1 + a )d a (1 + a )D
Indicatorul astfel calculat exprimă efortul total actualizat făcut pentru
obţinerea unui leu valoarea producţiei totale actualizat.

98
 6.3.3. Actualizarea la momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv
economic (m2)

Pentru actualizarea eforturilor investiţionale şi a efectelor economice la

momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv economic este necesar să se
înscrie pe axa timpului momentele de referinţă (m1, m2, m4) şi să se întocmească
graficul cu cele două triunghiuri (fig. 6.6).

I
timpul

m1 2=0 m4
d D

Fig. 6.6. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul punerii în

funcţiune a noului obiectiv economic (m2)

Având în vedere poziţia celor două triunghiuri faţă de momentul de

referinţă (m2), investiţiile vor fi multiplicate cu ajutorul factorului de fructificare
(1+a)n deoarece ele au loc înainte de punerea în funcţiune a obiectivului, iar
1
profitul va fi micşorat folosind factorul de actualizare deoarece el se
(1 + a )n
obţine după ce este pus în funcţiune obiectivul.
Investiţiile totale actualizate. Fondul de investiţii este cheltuit înainte de
momentul de referinţă ales, momentul punerii în funcţiune a obiectivului
economic (m2), fapt pentru care sumele se vor mări prin actualizare folosind
factorul de fructificare.

d =1
It am 2 =  (1 + a )h I h
h =0

în care:
It am 2 = investiţia totală actualizată la momentul m2;
(1+a)h = factorul de fructificare;

99
 Ih = investiţia anuală.
Investiţia totală actualizată exprimă valoarea producţiei ce s-ar fi obţinut
în condiţiile în care fondul de investiţii nu era imobilizat în cadrul procesului
investiţional ci era folosit într-o activitate economică la care nivelul eficienţei
economice este egal cu a.
Profitul total actualizat. Profitul se obţine după ce obiectivul investiţional
este pus în funcţiune, deci perioada în care se obţine profitul este o perioadă
viitoare în raport cu momentul de referinţă ales m2. În acest caz pentru
1
actualizarea profitului se utilizează factorul de actualizare iar relaţia va fi:
(1 + a )n
D 1
Pt am 2 =  P ,
h h
h =1 (1 + a )

în care:
Pt am 2 = profitul total actualizat la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului investiţional;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h
Ph = profitul anual;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
În situaţia în care pe perioada de funcţionare a obiectivului economic se
consideră că profitul anual este constant se foloseşte pentru actualizare suma
factorilor de actualizare (factorul de discontare) şi relaţia prezentată mai sus
devine:

D 1 (1 + a )D − 1
Pt am 2 = Ph  = Ph
h =1 (1 + a ) a (1 + a )D
h

Profitul astfel calculat ne arată cuantumul la momentul punerii în

funcţiune a obiectivului economic a profitului obţinut pe durata de funcţionare a
viitorului obiectiv.
Randamentul economic al investiţiilor actualizat se stabileşte pornind de
la formula de bază a acestuia.

P
R = t −1
It

100
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat se determină cu ajutorul
formulei:

D 1

P
h h
m2
Ra =
ta
P m2
− 1 = h =1
(1 + a ) − 1,
I m2 d −1
ta  (1 + a )h Ih
h =0

în care:
R am 2 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul de
referinţă m2;
P m 2 = profitul total actualizat la momentul de referinţă m2;
ta
I = investiţia totală actualizată la momentul de referinţă m2;
t am 2
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ph = profitul anual;
Ih = investiţia anuală.
Atunci când se consideră profitul anual constant pe perioada de
funcţionare a obiectivului economic, randamentul economic al investiţiilor
actualizat se stabileşte astfel:

(1 + a )D − 1 P
h
a (1 + a )D
R am 2 = −1
d −1
 (1 + a )h I h
h =0

Randamentul economic al investiţiilor actualizat ne arată câţi lei profit net

actualizat s-au obţinut la 1 leu investiţii actualizate.
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat. Pentru actualizarea
termenului de recuperare a investiţiilor la momentul de referinţă m2 se porneşte
de la egalizarea investiţiilor actualizate la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului economic cu profitul actualizat pe termenul actualizat de
recuperare.

Tam 2
1
I
t am 2
=  Ph ,
h =1 (1 + a )
h

101
 în care:
I m 2 = investiţia totală actualizată la momentul m2;
ta
Tam 2 = termenul de recuperare a investiţiilor actualizat la momentul m2;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h

Ph = profitul anual.
Dacă se consideră că profitul anual este constant, atunci relaţia devine:

m2
m2
It a = Ph
(1 + a )Ta − 1
,
Tam 2
a (1 + a )

de unde rezultă:

m2 m2
It am 2  a (1 + a )Ta = Ph (1 + a )Ta − Ph , respectiv

m2 Ph
(1 + a )Ta = de unde:
Ph + a  I
t am 2

(
m
m 2 log Ph − log Ph − a  It a 2
Ta =
)
log(1 + a )
Pierderea de profit. Comparând profitul ce s-ar fi putu realiza cu fondul
total de resurse consumate, se poate stabili pierderea de profit.

d −1
Pp = It am 2 − I t =  (1 + a )h I h − I t ,
h =0

în care:
Pp = pierderea de profit;
It am 2 = investiţia totală actualizată la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului economic;
It = investiţia totală în formă statică;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ih = investiţia anuală.

102
 În activitatea investiţională se pune problema ca această pierdere de profit
să fie cât mai mică. Pentru aceasta sunt necesare unele măsuri cum ar fi:
dimensionarea corectă a fondurilor investiţionale, eşalonarea corectă a
fondurilor investiţionale pe durata de execuţie a lucrărilor de investiţii.
Acest indicator deşi cuantifică efectul net este insuficient pentru
aprecierea mai multor variante de investiţii, în cazul în care ele se diferenţiază
prin sumele alocate realizării obiectivului investiţional deoarece este normal ca
la o investiţie mare de fonduri băneşti şi pierderile de profit să fie mai mari. În
acest caz este necesar calculul şi a altor indicatori derivaţi cum ar fi pierderea
specifică.
Pierderea specifică. Acest indicator se poate calcula pentru mai multe
situaţii şi anume:
➢ pierderea de profit ce revine la un leu investit cu ajutorul formulei:

d −1 d −1
Pp
 (1 + a )h I h − I t  (1 + a )h I h
Psp = = h =0 sau h =0 −1,
It It It

➢ pierderea de profit ce revine la o unitate de capacitate de producţie

exprimată fizic cu ajutorul formulei:

d −1

Pp
 (1 + a )h I h − I t
P'sp = = h =0 ,
qt qh

➢ pierderea de profit ce revine la un leu valoarea a producţiei (P” sp) cu

ajutorul formulei:

d −1

Pp
 (1 + a )h I h − I t
P"sp = = h =0
Qh Qh

Acest indicator permite comparabilitatea între variantele de investiţii

deoarece el exprimă pierderea de profit ce revine la unitatea de capacitate
producţie exprimată fizic, sau la un leu valoare a producţiei.

6.3.4. Actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor (m 3)

În vederea actualizării, la momentul începerii restituirii creditelor primite

se trasează axa timpului, pe care se înscriu cele trei momente de referinţă m1,

103
m2, m4. Cum momentul începerii restituirii creditelor nu se găseşte printre cele
trei momente de referinţă se înscrie şi el pe axa timpului. Se trasează
triunghiurile actualizării (fig. 6.7) şi se delimitează intervalele pe care se găsesc
indicatorii ce urmează să fie actualizaţi.

P2

P1
I

timpul

m1 m2 f m3=0 m4
d D

Fig. 6.5. – Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii

restituirii creditelor primite (m3)

Investiţiile totale actualizate. Perioada în care este cheltuit fondul

investiţional este o perioadă trecută în raport cu momentul de referinţă luat în
calcul, momentul restituirii creditelor primite (m3), de aceea se va folosi pentru
actualizarea factorului de fructificare (1+a)n.

f + d −1
It am 3 =  (1 + a )h I h ,
h =0

în care:
It am 3 = investiţiile totale actualizate la momentul restituirii creditelor
primite;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ih = investiţiile anuale.
În perioada cuprinsă între momentul începerii funcţionării noului obiectiv
economic şi momentul începerii restituirii creditelor primite nu se mai fac
investiţii, iar relaţia de actualizare a investiţiilor totale devine:

f + d −1 f −1 f + d −1
It am 3 =  (1 + a ) h
I h −  (1 + a ) I h = h
 (1 + a )h Ih
h =0 h =0 d =0

104
 Profitul total actualizat. Actualizarea profitului total la momentul
începerii restituirii creditelor promite prezintă următoarea particularitate:
actualizarea profitului (P1) din perioada f se va face folosind factorul de
fructificare (1+a)n, iar actualizarea profitului (Pq) din perioada D-f se va face
folosind factorul de actualizare.

f −1 D −f 1
Pt am 3 =  (1 + a ) h
Ph +  Ph ,
h =1 (1 + a )
h
h =0

în care:
Pt am 3 = profitul total actualizat la momentul începerii restituirii creditelor
primite;
(1+a)h = factorul de fructificare;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h

Ph = profitul anual.
Dacă profitul anual se consideră că este constant pe perioada de
funcţionare a obiectivului economic atunci relaţia de actualizare a profitului total
este următoarea:

f −1 D−f 1  (1 + a )f − 1 (1 + a )D − f − 1
Pt am 3 = Ph  (1 + a ) h
+ Ph  =
h 
+
D −f  h
P ,
h =0 h =1 (1 + a )  a a (1 + a ) 

în care:
Pt am 3 = profitul total actualizat la momentul începerii restituirii creditelor
primite când profitul anual este constant;
(1+a)h = factorul de fructificare;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h
Ph = profitul anual;
(1 + a )f −1
= factorul de fructificare total (sumă a factorilor de fructificare
a
anuali);
(1 + a )D − f
= factorul de discontare.
D−f
a (1 + a )

105
 Randamentul economic al investiţiilor actualizat
Pentru cazul general formula de calcul a randamentului economic a
investiţiilor actualizat este următoarea:

f −1 D−f 1
 (1 + a ) Ph +  h
P
h h
Ra =
m3 m3
m 3 P1a + P2a
= h =0 h =1 (1 + a ) − 1,
I m3 f + d −1
ta  (1 + a )h Ih
h =f

Pentru cazul în care profitul anual se consideră constant pe întreaga

perioadă de funcţionare a obiectivului economic, formula de calcul a
randamentului economic a investiţiilor actualizat devine:

 (1 + a )f − 1 (1 + a )D − f − 1
 +
D −f  h
P
 a a (1 + a ) 
R am 3 =  −1,
f + d −1
 (1 + a )h I h
h =f

în care:
R am 3 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul
începerii restituirii creditelor primite;
1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h
Ph = profitul anual;
(1 + a )f −1
= factorul de fructificare total (sumă a factorilor de fructificare
a
anuali);
(1 + a )D −f − 1 = factorul de discontare.
a (1 + a )D − f
Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat. La momentul de
referinţă m3, momentul începerii restituirii creditelor primite, pentru actualizarea
termenului de recuperare a investiţiilor apar două situaţii: o primă situaţie în care
termenul de recuperare a investiţiilor actualizat este mai mic decât perioada
cuprinsă între momentul începerii funcţionării noului obiectiv economic şi
( )
momentul începerii restituirii creditelor primite Tam 3  f şi o a doua situaţie în
care termenul de recuperare a investiţiilor actualizat este mai mare decât

106
perioada cuprinsă între momentul începerii funcţionării noului obiectiv şi
momentul începerii restituirii creditelor primite Tam 3  f . ( )
Pentru prima situaţie în care în care Tam3  f formulele de calcul ale
termenului de recuperare a investiţiilor actualizat sunt:

T m3
f (1 + a ) a − 1
It a = Ph (1 + a )
m3
,
Tam 3
a (1 + a )

de unde rezultă:

m3 m3
It am3  a (1 + a )Ta = Ph (1 + a )f (1 + a )Ta − Ph (1 + a )f
sau:

Tam 3 Ph (1 + a )f
(1 + a ) =
Ph (1 + a )f − a  It am 3

de unde:

Tam 3 =

log Ph (1 + a )f − log Ph (1 + a )f − a  It am 3
,

log(1 + a )

unde:
Tam 3 = termenul de recuperare a investiţiilor actualizat la momentul
începerii restituirii creditelor primite.
Pentru situaţia a doua în care Tam3  f , formulele de calcul sunt:

 Tam 3 − f 
m3 
It a =
(1 + a )f
− 1
+
(1 + a ) − 1
Ph ,
 Tam 3 
a (1 + a )
a
 −f 

Efectuând calculele în paranteza mare, rezultă:

m3 m3
−f
(1 + a )f −1
+
(1 + a )Ta −1
=
(1 + a )f −1
+
(1 + a )Ta − (1 + a )f
=
Tam 3 − f Tam 3
a (1 + a ) a (1 + a )
a a

107
 m3 m3
(1 + a )f + Ta − (1 + a )f f (1 + a ) a − 1
T
= = (1 + a )
Tam 3 m3
a (1 + a ) a (1 + a )Ta

şi deci:

m3
f (1 + a ) a − 1
T
It am 3 = (1 + a ) Ph , relaţie pe care am obţinut-o şi în prima
Tam 3
a (1 + a )
(
situaţia când Tam 3  f . )
6.3.5. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix
(m4)

Momentul de referinţă m4, momentul scoaterii din funcţiune a capitalului

fix marchează încheierea perioadei de funcţionare a obiectivului investiţional.
Eforturile investiţionale cât şi efectele economice au avut loc într-o perioadă
anterioară acestui moment de referinţă şi ca atare pentru actualizarea lor se va
folosi factorul de fructificare (1+a)n, ţinând seama şi de poziţia celor două
triunghiuri de actualizare (fig. 6.8).
Investiţiile totale actualizate. Actualizarea investiţiilor totale la momentul
scoaterii din funcţiune a capitalului fix se poate realiza cu ajutorul relaţiei:

D −1
It am 4 =  (1 + a )h I h ,
h =0

în care:
It am 4 = investiţiile totale actualizate la momentul scoaterii din funcţiune a
capitalului fix;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ih = investiţiile anuale.

108
 P2

timpul

m1 m2 f m3 m4=0
d D

Fig. 6.8. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul scoaterii din

funcţiune a capitalului fix

În perioada de funcţionare a obiectivului economic nu se fac eforturi

investiţionale şi ca atare relaţia devine:

d + D −1 D −1 d + D −1
It am 4 =  (1 + a )h Ih −  (1 + a )h Ih =  (1 + a )h Ih
h =0 h =0 h =0

Indicatorul astfel calculat ne arată care ar fi valoarea producţiei ce s-ar

putea obţine la momentul m4, dacă investiţiile ar fi folosite în procesul de
producţie cu o eficienţă economică egală cu a.
Profitul total actualizat. Relaţia de actualizare a profitului total la
momentul scoaterii din funcţionare a capitalului fix este următoarea:

D −1
Pt am 4 =  (1 + a )h Ph ,
h =0

în care:
Pt am 4 = profitul total actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a
capitalului fix;
(1+a)h = factorul de fructificare;
Ph = profitul anual.

109
 Atunci când se consideră profitul anual constant pe perioada de
funcţionare a obiectivului investiţional, relaţia de actualizare a profitului total
este următoarea:

D −1 (1 + a )D − 1 (1 + a )D − 1
Pt am 4 = Ph  (1 + a ) = Ph (1 + a ) 
h D
= Ph
h =0 a (1 + a )D a

Randamentul economic al investiţiilor actualizat. Pentru actualizarea

randamentului economic al investiţiilor la momentul scoaterii din funcţiune a
capitalului fix se porneşte de la profitul şi investiţiile actualizate la acest
moment.

D −1
P m4  (1 + a )h Ph
− 1 = h =0
ta
R am 4 = − 1 , pentru cazul general.
I d + D −1
t am 4  (1 + a ) h
Ih
h =0

Pentru cazul în care se consideră profitul anual constant relaţia este

următoarea:

(1 + a )D − 1 P
h
R am 4 = a − 1,
d + D −1
 (1 + a ) h
Ih
h =D

în care:
R am 4 = randamentul economic al investiţiilor totale actualizate la
momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix (m4);
Pt am 4 = profitul total actualizat la momentul m4;
I t am 4 = investiţiile totale actualizate la momentul m4;
Ph = profitul anual;
Ih = investiţiile anuale;
(1+a)h = factorul de fructificare;
(1 + a )D − 1
= factorul de fructificare total (suma factorilor anuali de
a
fructificare).

110
 Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat. Punând semnul egal
între investiţiile totale actualizate la momentul scoaterii din funcţiune a
capitalului fix şi profitul total actualizat, însumat pe perioade rezultă următoarea
relaţie:

Tam 4 m4
D (1 + a ) a − 1
D −1 1 T
I t am 4 =  (1 + a ) Ph = Ph (1 + a ) 
h D
= Ph (1 + a )
m4
h = D − Ta h =1 (1 + a )h m4
a (1 + a )Ta

de aici rezultă:

m4 m4
I t am 4  a (1 + a )Ta = Ph (1 + a )D  Ph (1 + a )Ta − Ph (1 + a )D ,

de unde:

m4 Ph (1 + a )D
(1 + a )Ta = ,
Ph (1 + a )D
− I t am 4  a

iar de aici rezultă că:

Ta =
D D

m 4 log Ph (1 + a ) − log Ph (1 + a ) − a  I t a
m4

log(1 + a )

6.4. Invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă economică a

investiţiilor, actualizând datele la momente diferite

Utilizând tehnica actualizării putem să cunoaştem echivalentul fiecărei

sume de efecte economice viitoare la momentele de actualizare pe care le-am
ales. Apare însă fireasca întrebare, dacă prin schimbarea momentului la care se
face actualizarea nu este afectat nivelul eficienţei economice a proiectului când
ceilalţi parametri de calcul rămân neschimbaţi.
În acest caz, mărimea parametrilor economici de volum (investiţiile,
costurile, profitul etc.) actualizaţi se modifică de la un moment de referinţă la
altul, însă nu se va modifica nivelul indicatorilor de eficienţă economică, ca
urmare a compensaţiei ce are loc între creşterile şi diminuările datelor
actualizate în cadrul raportului dintre profit şi cheltuieli sau al cumulării
cheltuielilor de investiţii şi de exploatare.
Acest lucru va fi demonstrat utilizând indicatorii: randamentul economic
al investiţiilor şi termenul de recuperare a investiţiilor. Actualizarea se poate

111
face la oricare moment de referinţă dorit de decident, dar aplicaţia va fi făcută la
momentele principale ale procesului investiţional:
• m1 = momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii, m1 = 0;
• m2 = momentul punerii în funcţiune a obiectivului economic m2=m1+d;
• m4 = momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix
m4=m2+D=m1+d+D.
S-au notat momentele exact ca şi în calculele anterioare.
Se vor mai folosi următoarele notaţii:
Ih = investiţia din anul h, pe durata de execuţie a lucrărilor de investiţii
(h=1…d).
Ph = profitul anual din anul h, pe durata de funcţionare eficientă a
obiectivului investiţional (D).
h=1…D
Se mai notează cu b = (1+a) factorul de actualizare, unde a reprezintă rata
de actualizare, care rămâne neschimbată.

6.4.1. Corelaţiile dintre volumul investiţiilor actualizat la cele trei

momente

➢ investiţia actualizată la momentul începerii execuţiei lucrărilor

investiţionale (m1):

d d d
 I h (1 + a )− h =  Ih  b−h
1
It am1 =  Ih =
h =1 (1 + a )
h
h =1 h =1

➢ investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a obiectivului

investiţional (m2):

d
I am 2 = b d  Ih  b−h ,
h =1

d
dar  Ih b − h = Iam1
h =1

deci: Iam 2 = b d  Iam1 = (1 + a )d  Iam1

➢ investiţia actualizată la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului

investiţional (m4).

112
 d d
d + D−h
Iam 4  (1 + a ) Ih =  Ih  bd + D  b − h
h =1 h =1

Deoarece bd+D este constantă în raport cu suma, înseamnă că:

d
I am 4 = b d + D   Ih  b−h
h =1

Această relaţie se mai poate scrie:

Iam 4 = b d + D  Iam1
sau:
Iam 4 = b D Iam 2

Ţinând cont de faptul că b>1, unde b=(1+a); a>0, rezultă că:

Iam1  Iam 2  Iam 4

În raport cu investiţia statică (I) corelaţia este: I am1  I unde:

d
I=  Ih (deoarece factorul de pondere b − h  1 ).
h =1

De aici rezultă că valorile investiţiilor actualizate sunt diferite de la un

moment la altul, precum şi faţă de valoarea statică a investiţiei.
Corelaţiile stabilite sunt următoarele:

d 1
I am1 =  I ;
h h
h =1 (1 + a )

d 1
Iam 2 = (1 + a )d    I h = (1 + a )d  Iam1
h =1 (1 + a )
h

d
I am 4 = (1 + a )d + D   I h = (1 + a )d + D  I am1
1

h =1 (1 + a )
h

113
 = (1 + a )D  Iam 2

6.4.2. Corelaţiile dintre profitul actualizat la cele trei momente

➢ Profitul actualizat la momentul începerii execuţiei lucrărilor de

investiţii (m1).

D D D
1 −d −h −d
Pam1 =  d+h
 Ph =  Ph  b b =b  Ph  b − h
h =1 (1 + a ) h =1 h =1

➢ Profitul actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului

investiţional (m2).

D 1 D
Pam 2 =   Ph =  Ph  b − h
h =1 (1 + a )
h
h =1

Având în vedere formula de actualizare a profitului la momentul punerii în

funcţiune a obiectivului investiţional, formula pentru profitul actualizat la
momentul începerii execuţiei lucrărilor de investiţii se mai poate scrie şi astfel:

Pam1 = b − d  Pam 2

➢ Profitul actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului

investiţional (m4).

D D D
D−h −h
Pam 4 =  (1 + a ) Ph =  Ph  b D
b =b D
 Ph  b − h
h =1 h =1 h =1

D
dar  Ph  b − h = Pam 2
h =1

deci: Pam 4 = b D  Pam 2

Ştiind că: Pam 2 = bd Pam1
atunci: Pam 4 = bd + D  Pam1
Ţinând cont de faptul că –d < d < D pentru (1+a) > 1; a > 1, corelaţiile
sunt:
Pam1  Pam 2  Pam 4

114
 Având în vedere şi profitul static (P = Ph . D):
Pam1  Pam 2  P  Pam 4
Corelaţiile stabilite sunt:

1 D 1
Pam1 =   Ph ;
(1 + a )d h =1 (1 + a )h
D 1
Pam 2 =   Ph ;
h =1 (1 + a )
h

D 1
Pam 3 = (1 + a )D   Ph ;
h =1 (1 + a )
h

6.4.3. Invariaţia indicatorilor de eficienţă economică în raport cu

momentul actualizării

Vom exemplifica invariaţia indicatorilor de eficienţă economică în raport

cu momentul actualizării pornind de la indicatorul, randamentul economic al
investiţiilor.

D
 Ph
Pt
R = − 1 = h =1 − 1
I I

➢ Randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul începerii

execuţiei lucrărilor de investiţii (m1).

D
m1 b  Ph  b − h
−d
P h =1
R am1 = a − 1 = −1
m1 d
 Ih  b−h
Ia
h =1

➢ Randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul punerii

în funcţiune a obiectivului economic (m2);

115
 D
m2  Ph  b − h
P
R am 2 = a − 1 = h =1 − 1,
Iam 2 d
bd  Ih  b − h
h =1

d
Deoarece:  I h  b − h = Iam1 ,
h =1

atunci:

D
 Ph  b − h
R am 2 = h =1 −1,
bd  Iam1

D
b −d  Ph  b − h
R am 2 = h =1 − 1, ,
Iam1

D
deoarece: b − d  Ph  b − h = Pam1 ,
h =1

atunci:

P m1
R am 2 = a − 1 = R am1 ,
I am1

deci: R am 2 = R am1
➢ Randamentul economic a investiţiilor actualizat la momentul scoaterii
din funcţiune a obiectivului investiţional (m4)

D
m4  Ph  b − h
bD
P h =1
R am 4 = a − 1 = − 1,
m4 d
bd + D  Ih  b − h
Ia
h =1

116
 deoarece:

D d
−h
 Ph  b = Pam 2 , iar b d
 I h  b − h = Iam 2
h =1 h =1

D m
m 4 b  Pa 2 Pam 2
Ra = −1 = − 1 = R am 2
D m2
b  I a Iam 2

De asemenea:

D D
−h
b D
 Ph  b  Ph  b − h
Ra
m4
= h =1 − 1 = h =1 −1 =
d d
b d  b D
 Ih  b−h bd  Ih  b−h
h =1 h =1

D
bd  Ph  b − h
h =1 Pam1
= −1 = = R am1
d
Iam1
 Ih  b−h
h =1

Deci: R am1 = R am 2 = R am 4
Similar se procedează şi la demonstrarea invariaţiei nivelului şi a celorlalţi
indicatori de eficienţă economică a investiţiilor.

117
 6.5. Aplicaţie practică privind folosirea calculelor de actualizare în
fundamentarea deciziilor de investiţii

Specific procesului investiţional este faptul că eforturile şi efectele se

înregistrează în perioade diferite de timp. Fondurile de investiţii se cheltuiesc în
perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii, iar efectele se înregistrează pe
perioada de funcţionare a obiectivului economic. De aici rezultă necesitatea
actualizării datelor pentru a putea compara la acelaşi moment sume înregistrate
pe perioade diferite.
Folosirea calculelor de actualizare necesită următoarele date:

Indicatori ce caracterizează proiectul de investiţii

Tabel 6.1.
Nr. Indicator UM Varianta
crt. II I
Valoarea investiţiei d.c. mil lei 300 350
1 Anul I 150 150
Anul II 150 200
2 Capacitatea de producţie tone 2000 2700
3 Cheltuieli anuale de producţie mil lei 310 340
4 Venituri anuale mil lei 480 520
5 Durata de execuţie a lucrărilor ani 2 2
6 Durata de funcţionare ani 10 10
Mărimea imobilizărilor depinde de volumul cheltuielilor de investiţii, de
durată de execuţie a lucrărilor de investiţii şi de modul cum sunt eşalonate în
timp cheltuielile de investiţii.

d
Mi =  Ih (d − h + K ) ,
h =1

în care:

118
 Mi = mărimea imobilizărilor totale;
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h;
d = durata de execuţie a lucrărilor investiţionale în vederea realizării
obiectivului economic;
K = factorul de corecţie care ia valoarea 0 dacă investiţia se realizează la
sfârşitul anului, 1 dacă investiţia se realizează la începutul anului şi 0,5 atunci
când investiţia se realizează la mijlocul anului.
MI = 150(2-1+0,5)+200(2-2+0,5)=150 . 1,5+200 . 0,5=325 mil lei
MII = 150(2-1+0,5)+150(2-2+0,5)=150 . 1,5+150 . 0,5=300 mil lei
Imobilizările sunt mai mari în varianta I ca urmare a efortului suplimentar
de investiţii.
Imobilizarea specifică, ne arată imobilizarea ce revine la unitatea de
capacitate de producţie şi se determină astfel:

d
 Ih (d − h + K )
m = h =1 ,
q

în care:
m = imobilizarea specifică;

d
 I h (d − h + K ) = mărimea imobilizărilor;
h =1

q = capacitatea de producţie exprimată fizic.

325 mil lei

mI = = 120,4 mii lei/tona
2700 tone

300 mil lei

m II = = 150 mii lei/tona
2000 tone

Imobilizarea ce revine la unitatea de capacitate de producţie este mai mare

la varianta II.
Efectul economic al imobilizărilor, exprimă efectul nerealizat ca urmare
a scoaterii din circuit a resurselor investiţionale.

d
E = en   I h (d − h + K ) = e n  M ,
h =1

119
 în care:
E = efectul economic al imobilizărilor;
en = coeficientul de eficienţă economică mediu;
M = mărimea imobilizărilor.
EI = 0,15 . 325 = 48,75 mil lei
EII = 0,15 . 300 = 45 mil lei
Efectul nerealizat este mai mare în varianta I, ca urmare a imobilizării
unui volum mai mare de investiţii.
Efectul specific al imobilizărilor exprimă efortul economic al
imobilizărilor ce revine la 1 leu investit.

E
es = ,
I

în care:
es = efectul economic specific al imobilizărilor;
E = efectul economic al imobilizărilor;
I = volumul investiţiei.

48,75 mil lei

es I = = 0,139 lei/1 leu investit
350 mil lei

45 mil lei
es II = = 0,15 lei/1 leu investit
300 mil lei

În urma calculului celor 4 indicatori, apreciem că varianta optimă este

varianta I, reliefată de indicatorul efectul economic specific al imobilizărilor.
Cele două elemente (eforturile şi efectele) ale procesului investiţional se
realizează pe perioade diferite de timp. Pentru a se putea asigura
comparabilitatea la un moment dat se foloseşte tehnica actualizării. Actualizarea
este o metodă care ia în calcul modificările în timp ale sumelor de investiţii
cheltuite şi a celor obţinute ca profit.

6.5.1. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii (m 1)

➢ Investiţia totală actualizată

d 1
I t am1 =  Ih ,
h =1 (1 + a ) h

120
 în care:
I t am1 = investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor de
investiţii;
Ih = investiţia anuală;

1
= factorul de actualizare;
(1 + a )h

d = durata de execuţie a lucrărilor de investiţii.

Rata de actualizare a = 15%

m 1 1
I t a 1 = 150  + 200  = 281,664 mil lei
I (1 + 0,15)1 (1 + 0,15)2

m 1 1
I t a 1 = 150  + 150  = 243,856 mil lei
II (1 + 0,15) 1
(1 + 0,15) 2

➢ Profitul actualizat

d+D 1
Pam1 =  Ph ,
h =1 (1 + a )h

1 (1 + a )D − 1
Dacă Ph = constant, atunci Pam1 = Ph  , în care:
(1 + a )d a (1 + a )D

Pt am1 = profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiţii;

Ph = profitul anual.
În cazul de faţă profitul anual se consideră a fi constant pe perioada de
funcţionare a obiectivului economic.
Ph I = Vh I − C h I = 520 − 340 = 180 mil lei

Ph II = Vh II − Ch II = 480 − 310 = 170 mil lei

m
Pt aI1 = 180 
1

(1 + 0,15)10 − 1
= 683,084 mil lei
(1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10

121
 m
Pt aII1 = 170 
1

(1 + 0,15)10 − 1
= 645,135 mil lei
(1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10
➢ Randamentul economic al investiţiilor actualizat exprimă profitul net
actualizat ce revine la 1 leu investiţie actualizată.

m1
m1 Pt a
Ra = − 1,
I t am1

în care:
R am1 = randamentul economic al investiţiilor actualizat la momentul
începerii lucrărilor de investiţii;
Pt am1 = profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiţii;
I t am1 = investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor de
investiţii;

m 683,084 mil lei

Ra 1 = − 1 = 1,43 lei profit net/1 leu investit
I 281,664 mil lei

m 645,135 mil lei

Ra 1 = − 1 = 1,65 lei profit net/1 leu investit
II 243,856 mil lei

Conform acestui indicator, varianta optimă este varianta II, cu un profit

net de 1,65 lei pentru un leu investit.
➢ Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat
Pentru actualizarea acestui indicator se porneşte de la relaţia:

m1
m1
I t am1 = PaTa  I t am1 = Ph 
1

(1 + a )Ta −1
,
(1 + a )d a (1 + a ) Tam1

unde:
Tam1 = termenul de recuperare a investiţiei actualizat la momentul
începerii lucrărilor de investiţii.

m
Ta 1 =

log Ph I − log Ph I − I t a 1  (1 + a )d  a
I
m
=

I log(1 + a )

122
 =

log180 − log 180 − 281,664  (1 + 0,15)2  0,15 
= 2,6436
log(1 + 0,15)

m
Ta 1 =

log Ph II − log Ph II − I t a 1  (1 + a )d  a
II
m
=
II log(1 + a )

=

log170 − log 170 − 243,856  (1 + 0,15)2  0,15 
= 2,3875
log(1 + 0,15)

Se observă că termenul de recuperare a investiţiei actualizat este mai mic

în varianta II-a, ceea ce ne conduce la concluzia că această variantă este mai
eficientă. În acelaşi timp, pe intervalul de la 2,39 ani până la 2,64 ani (0,25) se
obţine un profit suplimentar al variantei II faţă de varianta I.
Dacă se compară termenul de recuperare a investiţiei static cu cel dinamic
(pentru ambele variante) se constată că cel dinamic este mai mare decât cel
static. De aici se desprinde concluzia că este necesar să se efectueze calculele de
actualizare deoarece avem o imagine mai reală asupra eficienţei economice a
proiectelor de investiţii.
➢ Cheltuielile recalculate actualizate

K am1 = I t am1 + Ch am1

D 1
C h am1 =  Ch 
h =1 (1 + a )h
Atunci când se consideră cheltuielile anuale constante pe perioada de
funcţionare a obiectivului economic.

C h am1 = C h 
1

(1 + a )D − 1
,
(1 + a )d a (1 + a )D
în care:
K am1 = cheltuielile recalculate la momentul începerii lucrărilor de
investiţie (m1);
Ch = cheltuieli anuale de producţie;

123
 C h am1 = cheltuieli de producţie actualizate la momentul începerii lucrărilor
de investiţii.
În exemplul de faţă, cheltuielile anuale se consideră constante pe întreaga
perioadă de funcţionare a obiectivului economic.

K am1 = I t am1 + C h 
1

(1 + a )D − 1
(1 + a )d a (1 + a )D

m
K a 1 = 281,664 + 340 
1

(1 + 0,15)10 − 1
= 281,664 + 1290,269 = 1571,93 mil lei
I (1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10

m 1 (1 + 0,15)10 − 1
K a 1 = 243,856 + 310   = 243,856 + 1176,422 = 1420,278 mil lei
II (1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10
Indicatorul cheltuieli recalculate actualizate cuantifică efortul total
actualizat. Din acest punct de vedere varianta optimă este varianta a II-a unde
efortul total actualizat este mai mic. Acest indicator însă nu este relevant
deoarece este posibil ca în varianta I-a, deşi cheltuielile recalculate actualizate
sunt mai mari, să se obţină o cantitate mai mare de producţie, de calitate
superioară. De aceea se impune calculul unui indicator derivat, cheltuieli
specifice recalculate actualizate.
➢ Cheltuieli specifice recalculate actualizate

m
K m1 m1 K a 1
k am1 = a sau ka = ,
qD m1
Qa

unde:
q = capacitatea de producţie exprimată fizic;
Q = capacitatea de producţie exprimată valoric (venituri).

m 1571,933 mil lei

ka 1 = = 58220 lei/tona
I 2700 t 10 ani

m 1420,278 mil lei

ka 1 = = 71014 lei/tona
II 2000 t 10 ani
Varianta optimă este varianta I, variantă la care efortul total actualizat pe
tona de capacitate este mai mic. Pentru a reda şi mai bine eficienţa acestui
indicator este necesar să se ia în considerare şi structura producţiei.

124
 m
m1 K a 1
ka =
Q am1

Q am1 = Q h 
1

(1 + a )D − 1
; unde Qh este venitul anual care se
(1 + a )d a (1 + a )D
consideră constant pe perioada de funcţionare a obiectivului

m
Q a 1 = 520 
1 (1 + 0,15)10 − 1
 = 520  3,795 = 1973,4 mil lei
I (1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10

m
Qa 1 = 480 
1

(1 + 0,15)10 − 1
= 480  3,795 = 1821,6 mil lei
II (1 + 0,15)2 0,15(1 + 0,15)10

m 1571,933 mil lei

ka 1 = = 0,80 lei efort actualizat/1 leu valoare a produc' iei actualizata
I 1973,4 mil lei

m 1420,278 mil lei

ka 1 = = 0,78 lei efort actualizat/1 leu valoare a produc' iei actualizata
II 1821,6 mil lei

Din punct de vedere al acestui indicator, varianta optimă este varianta a II-a.

6.5.2. Actualizarea la momentul punerii în funcţiune a obiectivului

economic (m2)

➢ Investiţia actualizată

d −1
I t am 2 =  I h (1 + a )h ,
h =0

în care:
I t am 2 = investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului economic;
Ih = investiţia anuală;
(1+a)h = factorul de fructificare.

125
 = I1  (1 + 0,15)1 + I 2  (1 + 0,15)0 = 150 1,151 + 200 1,150 = 372,5 mil lei
m2
It a
I

= I1  (1 + 0,15)1 + I 2  (1 + 0,15)0 = 150 1,151 + 150 1,150 = 322,5 mil lei

m2
It a
II

➢ Profitul actualizat

D
Pt am 2 =  Ph (1 + a )h ,
h =0

m2
dacă Ph = constant  Pt a = Ph
(1 + a )D − 1
,
D
a (1 + a )

în care:
Pt am 2 = profitul actualizat la momentul punerii în funcţiune a obiectivului
economic.

m2
Pt a = 180
(1 + 0,15)10 − 1
= 180  5,019 = 903,42 mil lei
I 0,15(1 + 0,15)
10

Pt a
m2
= 180
(1 + 0,15)10 − 1 = 170  5,019 = 853,23 mil lei
II 0,15(1 + 0,15)10

➢ Randamentul economic actualizat

m2
m 2 Pt a
Ra = −1,
m2
Ita

în care:
R am 2 = randamentul economic actualizat la momentul punerii în funcţiune
a obiectivului economic.

m2 903,42 mil lei

Ra = − 1 = 1,43 lei profit net actualizat /1 leu investitie actualizata
I 372,5 mil lei

126
 m2 853,23 mil lei
Ra = − 1 = 1,65 lei profit net actualizat /1 leu investitie actualizata
II 322,5 mil lei

După cum se observă, randamentul economic actualizat nu se modifică în

funcţie de momentul actualizării.

m m m m
Ra 1 = Ra 2 şi Ra 1 = Ra 2
I I II II

➢ Termenul de recuperare a investiţiilor se actualizează pornind de la

relaţia:

m2

I t am 2 = Pt a Tam 2
 I t am 2 = Ph
(1 + a )Ta −1
m2
a (1 + a )Ta

( m2
m 2 log Ph − log Ph − a  I t a
Ta =
)
log(1 + a )

m2 log180 − log(180 − 0,15  373,5)

Ta = = 2,6436
I log(1 + 0,15)

m2 log170 − log(170 − 0,15  322,5)

Ta = = 2,3875
II log(1 + 0,15)

Termenul de recuperare a investiţiilor actualizat ca şi în cazul

randamentului economic actualizat nu diferă în funcţie de momentul actualizării.
➢ Pierderea de profit, cuantifică profitul nerealizat ca urmare a scoaterii
din circuitul economic a resurselor investiţionale.

Pp = I t am 2 − I t ,

în care:
Pp = pierderea de profit
I t am 2 = investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiune a
obiectivului economic;
It = volumul investiţiei;
PpI = 372,5 – 350 = 22,5 mil lei
PpII = 322,5 – 300 = 22,5 mil lei

127
 Deoarece nu se poate trage nici o concluzie în urma calculului acestui
indicator, este necesar să se calculeze un alt indicator şi anume: pierderea
specifică de profit.
➢ Pierderea specifică de profit exprimă profitul nerealizat ca urmare a
scoaterii din circuitul economic a resurselor investiţionale ce revine la un leu
investit.

Pp
Psp = ,
It

în care:
Psp = pierderea specifică de profit;

22,5 mil lei

Psp I = = 0,064 lei pierdere de profit/1 leu investit
350 mil lei

22,5 mil lei

Psp II = = 0,075 lei pierdere de profit/1 leu investit
300 mil lei

Varianta optimă este varianta I, unde pierderea de profit este mai mică.

6.5.3. Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului

economic (m4)

• Investiţia actualizată

d + D −1
I t am 4 =  I h (1 + a )h ,
h =d

în care:
I t am 4 = investiţia actualizată la momentul scoaterii din funcţiune a
obiectivului economic.

= I1  (1 + 0,15)2+10−1 + I2  (1 + 0,15)2+10−1 = 150 1,1511 + 200 1,1510 =

m4
It a
I

= 1506,97 mil lei

m4
Ita = I1 1,1511 + I 2 1,1510 = 150 1,1511 + 150 1,1510 = 1304,69 mil lei
II

128
 • Profitul actualizat

D −1
Pam 4 =  Ph (1 + a )h ,
h =D

în care:
Pam 4 = profitul actualizat la momentul scoaterii din funcţiune a
obiectivului economic.

m4 (1 + a )D − 1
Dacă Ph = constant  Pa = Ph
a

Pa
m4
= 180
(1 + 0,15)10 − 1 = 3654,67 mil lei
I 0,15

m4
Pa = 170
(1 + 0,15)10 − 1
= 3451,63 mil lei
II 0,15

• Randamentul economic actualizat

m4 Pam 4
Ra = − 1,
I t am 4

în care:
R am 4 = randamentul economic actualizat la momentul scoaterii din
funcţiune a obiectivului economic.

m4 3654,67 mil lei

Ra = − 1 = 1,43 lei profit net actualizat / 1 leu investitia actualizata
I 1506,97 mil lei

m4 3451,63 mil lei

Ra = − 1 = 1,65 lei profit net actualizat / 1 leu investitia actualizata
II 1304,69 mil lei

• Termenul de recuperare a investiţiei actualizat. Se porneşte de la

relaţia:

129
 D (1 + a ) − 1
D
Tam 4
m4
I t a = Pa  I t a = Ph (1 + a )
m4

a (1 + a )
D

Ta =
D

m 4 log Ph (1 + a ) − log Ph (1 + a ) − a  I t a
D m4

log(1 + a )

Ta =
10

m 4 log180(1 + 0,15) − log 180(1 + 0,15) − 0,15 1506,97
10

= 2,6436
I log(1 + 0,15)

Ta =
10

m 4 log170(1 + 0,15) − log 170(1 + 0,15) − 0,15  1304,69
10

= 2,3875
II log(1 + 0,15)

Analizând indicatorii de eficienţă economică s-a constatat că varianta

optimă este varianta a II-a care are un randament economic actualizat superior şi
un termen de recuperare actualizat mai bun comparativ cu varianta I. Varianta I
însă prezintă un efort investiţional total actualizat mai mic, iar pierderea
specifică de profit este la fel mai mică decât în cazul variantei II.

6.6. Aplicaţie privind invariaţia nivelului indicatorilor de eficienţă

economică actualizaţi

Pentru realizarea unui obiectiv investiţional se alocă 600000 mii lei şi se

prevede obţinerea unui profit anual de 280000 mii lei.
Durata de funcţionare eficientă a obiectivului investiţional este de 8 ani,
iar rata de actualizare a = 15%. Investiţia este eşalonată astfel: în anul I, 100000
mii lei, în anul II – 200000 mii lei şi în anul III, 300000 mii lei.

Valorile actualizate ale indicatorilor la cele trei momente

Tabel 6.2.
Indicatorul UM Valoarea Valoarea actualizată
nominală m1 m2 m4
Valoarea investiţiei mii lei 600000 435000 662000 2027000
Profitul total mii lei 2240000 825980 1257200 3843280
Randamentul economic mii lei 2,733 0,8974 0,8983 0,8972

Profitul total = Ph . D = 280000 . 8 = 2240000 mii lei

130
 d 1
I t am1 =  Ih = 100000  0,87 + 200000  0,75 + 300000  0,66 = 435000 mii lei
h =1 (1 + a )h
d −1
I t am 2 =  I h (1 + a )h = 100000 1,152 + 200000 1,151 + 300000 1,150 = 662000 mii lei
h =0

d
I t am 4 =  I h (1 + a )D + d − h = 100000 1,1510 + 200000 1,159 + 300000 1,158 = 2027000
h =1

I t am 4 = (1 + a )D + d  I t am1 = 1,1511  435000 = 2027000 mii lei

I t am 4 = (1 + a )D  I t am 2 = 1,158  662000 = 2027000 mii lei

435000 < 600000 < 662000 < 2027000

D 1 1(1 + a )D − 1
I t am1 =  Ph = Ph   = 280000  0,657  4,49 = 825980 mii lei
h =1 (1 + a )h
(1 + a )h
a (1 + a )D

I t am 2 = Ph
(1 + a )D − 1 = 280000  4,49 = 1257200 mii lei
a (1 + a )D

m4
I t a = Ph
(1 + a )D − 1
= 280000  13,726 = 3843280 mii lei
a

Pt am 4 = (1 + a )D  Pt am 2 = 1,158 1257200 = 3845775 mii lei

Termenul de recuperare a investiţiei actualizat

- la momentul m1.

1
I t am1 = Pt am1  T =  Pt am 2 T
(1 + a )d
m1

I t am1 =
1
Ph =
(1 + a )Ta1
(1 + a )d
a (1 + a )Ta
m1

131
 m1
1 1,15Ta −1
435000 =  280000
(1,15)3 0,15  1,15Ta
m1

m1
1,15Ta −1
435000 = 183960  sau
Tam 4
0,15 1,15

m1
1,15Ta −1
2,36 = m4
0,15  1,15Ta

Din tabel deducem că Tam1  4 ani

- la momentul m2.

m2

I t am 2 m1
= Pt a (T) = Ph
(1 + a )Ta − 1
sau
m2
a (1 + a )Ta

m2
1,15Ta −1
2,36 = m2
0,15 1,15Ta

Tam 2  4 ani

- la momentul m4.

m4

I t am 4 = Pt am 4 (T ) = (1 + a )D Pt am 2 (T ) = (1 + a )D  Ph
(1 + a )Ta −1
m4
a (1 + a )Ta

m4
8 1,15Ta −1
2027000 = 1,15  280000 sau
Tam 4
0,15  1,15

m4
1,15Ta −1
2,38 = m4
0,15  1,15Ta

132
Tam 4  4 ani

133
 CAPITOLUL V

DECIZIA DE INVESTIŢII, ACTIVITĂŢI, ETAPE ŞI

DOCUMENTAŢIILE NECESARE

Decizia reprezintă un act social, deliberat al unei persoane, sau al unui

grup de persoane prin care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni,
direcţiile şi modalităţile de realizare a acesteia, determinate în funcţie de o
anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi evaluare a
mijloacelor şi consecinţelor desfăşurării acţiunii.
Esenţa deciziei constă în efectuarea unei alegeri între mai multe
alternative, posibilităţi de urmat pentru a ajunge la rezultatul aşteptat, operaţia
de alegere fiind uneori o operaţie dificilă.

5.1. Decizia de investiţii

Decizia de investiţii reprezintă rezultatul actului de alegere a unei

modalităţi de acţiune în domeniul investiţiilor, privind tipul strategiilor, al
politicilor, programelor şi proiectelor.
Decizia de investiţii precede întotdeauna realizarea obiectivului
investiţional şi constă în selectarea unei variante convenabile, raţionale,
competitive de obţinere a unor rezultate (bunuri, servicii) aşteptate pe seama
consumării unui anumit volum de resurse. Alegerea este făcută de către
specialişti cu pregătire superioară care au dreptul sau împuterniciri în acest sens
şi care vor purta toată responsabilitatea pentru decizia luată şi pentru
consecinţele acesteia.
Decizia de investiţii prin caracterul şi conţinutul său este o decizie
profesională, pregătită de specialişti din domeniul tehnic, tehnologic,
construcţiilor, arhitecturii, economic, financiar, managementului, marketingului,
ecologiei.
Deciziile de investiţii prezintă caracteristici prin care se diferenţiază de
celelalte tipuri de decizii.
Caracteristicile deciziilor de investiţii sunt:
• necesită angajarea unor fonduri mari de investiţii;
• fondurile de investiţii vor fi imobilizate treptat pe durata de execuţie cât
şi ulterior în perioada de funcţionare până la recuperarea integrală a acestora;
• recuperarea investiţiei se realizează din profitul generat de rezultatul
investiţiei, a capitalului avansat iniţial;
• angajează viitorul agentului economic pe o perioadă îndelungată de
timp;

65
 • declanşează două categorii de operaţii, operaţii de finanţare, de
consumare a fondurilor afectate proiectului şi operaţii propriu-zise de investiţii,
concretizate în realizarea fizică a operaţiunilor stabilite în proiect.
La pregătirea şi adoptarea deciziei de investiţii este necesar să se ţină
seama de concurenţă, de oportunitatea afacerii respective, de fiscalitate, să se
opereze cu fluxuri financiare nete, după impozitare.

5.2. Tipologia deciziilor strategice de investiţii

Pentru a fi studiate deciziile de investiţii au fost grupate în funcţie de

caracterul şi impactul lor, grupare care prezintă importanţă nu numai sub aspect
tehnico-metodologic ci şi sub aspect practic aplicativ. Importanţa practică rezidă
în faptul că în general pregătirea şi adoptarea deciziei necesită metode şi tehnici
specifice.
După caracterul şi importanţa lor, deciziilor de investiţii se grupează în:
✓ decizii tactice;
✓ decizii strategice, majore cu impact puternic pe termen lung şi medii.
Deciziile tactice, necesită o perioadă mai scurtă de timp pentru realizare şi
un volum de resurse mai reduse. Deciziile strategice necesită un volum mai
mare de resurse şi o perioadă mai mare de timp pentru realizare.
Deciziile tactice de investiţii cuprind proiectele şi operaţiile privind
înlocuirea unor utilaje, instalaţii, echipamente uzate, învechite, cu altele noi,
modernizări de utilaje şi echipamente de producţie, achiziţionare de utilaje,
instalaţii, echipamente noi pentru menţinerea capacităţii de producţie dorite. Tot
aici intră şi investiţiile pentru asigurarea protecţiei sociale.
Deciziile strategice de investiţii se referă la proiectele de investiţii care au
ca scop extinderea capacităţilor de producţie, proiectele de participare cu capital
la alte firme, proiectele de pătrundere în noi sectoare de activitate, proiectele
privind cucerirea de noi pieţe, proiectele de fuziune cu alte firme din ţară sau
străinătate prin cumpărare sau absorbţie, proiecte de investiţii menite să asigure
diversificarea activităţii firmelor, proiectele de investiţii privind conversia,
reprofilarea activităţii unor firme în vederea adaptării la cerinţele şi exigenţele
pieţii.

5.3. Pregătirea deciziei de investiţii – principalele faze, activităţi şi

documente specifice.

Rolul investiţiilor în economia agenţilor economici, impactul lor

economic, financiar, social şi ecologic, caracterul limitat al resurselor de
investiţii, riscul pe care îl comportă, imprimă deciziei de investiţii o
responsabilitate deosebit de mare, ceea ce implică a amplă pregătire a acesteia.
Pregătirea deciziei de investiţii se realizează în prima etapă prin
elaborarea unui proiect de investiţii.

66
 În principiu ciclul de viaţă a unui proiect de investiţii cuprinde trei etape
principale succesive. Fiecare etapă la rândul ei are faze şi secvenţe
corespunzătoare:
✓ etapa de concepţie;
✓ etapa de execuţie;
✓ etapa de funcţionare (exploatare) a obiectivului creat.

g d D
Etapa de concepţie Etapa de execuţie b Etapa de funcţionare Axa
(PREINVESTIŢII) (INVESTIŢII) (EXPLOATARE) timpului
A m n p s v B

Fig. 5.1. Ciclul de viaţă al unui proiect de investiţii

Etapa de concepţie (preinvestiţie) este afectată în întregime elaborării şi

adoptării deciziei de investiţii (g).
În această etapă se desfăşoară o activitate preponderent intelectuală de
cercetare ştiinţifică, de concepţie, analiză şi reflecţie, concretizată în variante de
proiect de investiţii şi în final de adoptare a variantei cea mai eficientă de proiect
de investiţii.
Etapa de execuţie (investiţii) este perioada în care pe baza proiectului de
investiţii se execută lucrările în vederea realizării fizice a bunului în care se
materializează investiţiile.
În această etapă se desfăşoară activităţile de construcţie, de achiziţie a
utilajelor, instalaţiilor, echipamentelor, se execută lucrările de construcţii, de
montaj. Această etapă este caracterizată de consumul fondurilor constituite
pentru investiţia respectivă şi de formarea noului capital fix ce se dă în
exploatare.
În timp, momentul n marchează începerea lucrărilor de execuţie a
proiectului de investiţie şi simultan de cheltuire a fondurilor afectate, iar
momentul p corespunde încheierii procesului de execuţie şi terminării
activităţilor aferente obţinerii produsului proiectului de investiţii. Totodată el
marchează şi momentul punerii în funcţiune a bunului respectiv.
Intervalul de timp n - p se numeşte durată de execuţie, se notează cu d şi
reprezintă un parametru de bază al oricărui proiect de investiţii.
Perioada de timp p - s este cunoscută sub denumirea de durată de atingere
a parametrilor normali proiectaţi de exploatare a noilor capacităţi de producţie
construite. Momentul s consemnează în timp atingerea parametrilor proiectaţi.
Intervalul de timp p - v este denumit perioadă de exploatare (D), de
funcţionare a bunului rezultat în urma investiţiei. În această etapă se obţin
bunuri sau servicii ca urmare a desfăşurării unui proces de producţie.

67
 În fiecare din cele trei mari etape de viaţă a procesului investiţional se
desfăşoară activităţi specifice pentru a asigura o eficientă cât mai mare a
investiţiilor.
Etapa de concepţie trebuie să se desfăşoare într-o perioadă de timp cât
mai scurtă pentru a se ajunge cât mai repede la soluţia aşteptată de investitor
pentru a se evita uzura morală a soluţiilor de proiect.
Etapa de execuţie (investiţii) de asemenea trebuie să ocupe o perioadă de
timp cât mai scăzută în primul rând pentru aceleaşi consideraţii prezentate la
etapa anterioară dar şi pentru a nu pierde piaţa pe care ar putea să o ocupe
concurenţa. Prin depăşirea duratei de execuţie şi întârzierea punerii în funcţiune
se măreşte perioada de imobilizare a fondurilor investite şi se amplifică efectele
nefavorabile pentru investitor.
Etapa de exploatare (funcţionare) se doreşte de către investitor să fie cât
mai lungă. Este perioada de timp în care pe baza profitului se recuperează
volumul de capital investit.
Momentul de timp v se produce de regulă din motive economice,
determinat fiind de piaţă.
În perioada de concepţie, de pregătire a deciziei de investiţii, prin
activităţi de studii, de cercetări, de proiecţii, evaluări, analiză se urmăreşte să se
dea răspuns la o serie de întrebări referitoare la proiectul de investiţii.
Printre acestea se regăsesc următoarele întrebări:
➢ de ce este necesară investiţia privită prin prisma politicii agentului
economic?
➢ când este necesar să se realizeze investiţia?
➢ ce bunuri şi servicii se vor oferi pieţei prin realizarea investiţiei?
➢ pentru cine, cui îi vor fi oferite bunurile şi serviciile obţinute de pe
urma investiţiei?
➢ pe ce piaţă se va realiza desfacerea produselor obţinute de pe urma
investiţiei şi la ce preţ?
➢ când va începe exploatarea capacităţilor de producţie, livrarea
produselor şi respectiv a serviciilor?
➢ ce resurse materiale, financiare şi umane sunt necesare pentru
realizarea obiectivului investiţional şi pentru funcţionarea acestuia, cum se vor
asigura şi cu ce costuri?
➢ cum se va acţiona, ce soluţii tehnologice, de dotare tehnică şi
echipament se vor adopta pentru realizarea proiectului de investiţii?
➢ care sunt rezultatele economice şi financiare care se vor obţine de pe
urma deciziei de investiţii pentru investitor, cum vor influenţa acestea economia
firmei pe termen lung sau scurt?
➢ este corespunzător proiectul de investiţii din punct de vedere al riscului
asociat şi al costului finanţării?
Pregătirea unei decizii de investiţii sau conceperea unui proiect de
investiţii propune următoarele secvenţe/faze, activităţi şi documentaţii:

68
 • căutarea de noi oportunităţi profitabile de investiţii;
• elaborarea de studii de fezabilitate;
• elaborarea de studii tehnico-economice detaliate de fezabilitate;
• întocmirea de studii funcţionale, de suport;
• alegerea unui proiect/decizia de investiţii, cu soluţii definitive.
În primele patru faze se desfăşoară operaţii de fixare de obiective, de
documentare, culegere şi prelucrare de informaţii, de generare de soluţii,
evaluare şi analiză comparativă, de triere şi selecţie preliminară. Pregătirea
deciziei de investiţii reprezintă o suită de operaţiuni privind elaborarea de
variante de proiect de investiţii, de alegere între mai multe variante de acţionare
în vederea optării pentru varianta de proiect care va maximiza patrimoniul
agentului economic, care va determina avantaje maxime pentru capitalul avansat
în vederea realizării investiţiei. Căutarea de noi oportunităţi pentru investiţii
profitabile presupune: identificarea de noi posibilităţi şi propuneri de investiţii,
analiza mediului agentului economic, formularea ideii de proiect de investiţii,
fixarea de obiective pentru noul proiect.
Analiza mediului agentului economic presupune studii de cercetare în
plan economic, financiar, conjunctural geografic, juridic şi social. Din punct de
vedere economic se au în vedere concurenţa, firmele prestatoare de servicii,
inclusiv băncile, piaţa de desfacere, piaţa forţei de muncă, piaţa care asigură
input-urile. Din punct de vedere conjunctural se au în vedere: situaţia economiei
naţionale, stabilitatea politică, situaţia bursieră, comerţul extern, situaţia
economică şi politică pe plan internaţional.
Din punct de vedere juridic se au în vedere exigenţa şi facilităţile pe care
le oferă legislaţia în vigoare pe plan naţional şi local.
Documentaţia corespunzătoare acestei prime faze poartă numele de studiu
de oportunitate.
Dacă prin studiu de oportunitate se poate stabili viabilitatea propunerilor
de proiect prin prisma politicilor de investiţii şi strategiilor de dezvoltare ale
agentului economic, este stârnit de interesul investitorului şi atunci propunerile
respective de proiect vor fi cercetate mai amplu şi mai profund în secvenţele
următoare.
O primă analiză aprofundată şi o testare a noilor oportunităţi de investiţii
se poate realiza prin intermediul studiului de prefezabilitate. Studiul de
prefezabilitate, argumentează necesitatea şi oportunitatea noilor proiecte de
investiţii, detaliază ideea de proiect de investiţii.
Urmează studiul de fezabilitate care constă într-o documentaţie tehnico-
economică pe baza căruia se conturează caracteristicile şi parametrii noului
obiectiv, diverse variante de soluţii tehnice, tehnologice, constructive,
arhitectonice, economice şi financiare de realizare a noilor capacităţi de
producţie.
De asemenea prin studiul de fezabilitate se argumentează dacă este sau nu
justificată elaborarea studiului detaliat de fezabilitate.

69
 În concordanţă cu reglementările în vigoare, studiul de prefezabilitate este
compus din părţi scrise şi părţi desenate.
Părţile scrise ale studiului de prefezabilitate se referă la:
1. Date generale şi elemente de identificare (denumirea obiectivului,
numele celui care realizează studiul, ordonatorul principal de credite, numele
investitorului, amplasamentul, tema cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii
investiţiei).
2. Evaluări ale costurilor generate de proiectul de investiţii:
• costul total estimat pe ansamblul proiectului;
• costul elaborării studiului de prefezabilitate;
• costul elaborării studiului de fezabilitate;
• cheltuielile pentru obţinerea avizelor necesare elaborării studiului de
prefezabilitate şi fezabilitate;
• cheltuielile pentru pregătirea documentelor privind organizarea
licitaţiei, prezentarea ofertelor şi adjudecarea proiectării.
3. Caracteristicile tehnice ale proiectului de investiţii:
• suprafaţa de teren ce va fi ocupată de obiectivul investiţional şi
situaţia juridică a terenului;
• caracteristicile geofizice ale terenului de amplasament;
• caracteristicile principale ale clădirilor şi construcţiilor (număr de
nivele, aria construită, aria desfăşurată, lungimi şi diametre ale
reţelelor);
• principalele utilaje de dotare;
• utilităţi – soluţii şi mod de asigurare.
4. Finanţarea proiectului, cu indicarea ponderii diferitelor surse.
Părţile desenate ale studiului de prefezabilitate cuprind:
• planul de amplasare în zonă (1:2500 - 1:5000);
• planul general (1:5000 – 1:10000).
Studiile funcţionale, de suport sunt studii de specialitate şi se referă la
studiile de piaţă. Previziunile privind penetrarea pe noi pieţe, studiile referitoare
la materiile prime şi la aprovizionarea cu resurse, studiile de amplasament,
studiile de optimizare a capacităţii de producţie, studii de fundamentare a
alegerii echipamentelor de dotare tehnică.
Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică complexă de
fundamentare şi elaborare a unui proiect de investiţii. Un studiu de fezabilitate
trebuie să se concretizeze într-un proiect privind o capacitate de producţie dată,
pe un amplasament deja ales, folosind o anumită tehnologie sau tehnologii
corelate cu anumite materiale indigene sau de import, cu costuri de investiţie şi
producţie determinate şi cu venituri care să asigure o rentabilitate a investiţiei.
Un studiu de fezabilitate trebuie să se raporteze la factorii de producţie
disponibili, la condiţiile pieţei locale şi la condiţiile de producţie; aceasta
implică o analiză ce trebuie concretizată în costuri şi venituri.
Un studiu de fezabilitate poate fi:

70
 • orientat spre piaţa de desfacere (porneşte de la cererea potenţială sau
existentă);
• bazat pe intrările de materiale (materii prime, energie, combustibili).
Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind
toate rezultatele de bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor
variante.
Necesitatea elaborării unui studiu de fezabilitate apare în următoarele
cazuri:
• extinderea unei întreprinderi;
• înfiinţarea de noi unităţi în cadrul aceleiaşi linii de producţie;
• extinderea pieţei unui/unor produse.
Studiile de fezabilitate sunt analizate, în general, de o organizaţie direct
interesată de investiţia respectivă. Această organizaţie poate să fie o
întreprindere sau o bancă de dezvoltare.
Un studiu de fezabilitate conţine calcule şi analize tehnico-economice,
economice, financiare, memorii de justificare, măsuri şi acţiuni ce trebuie
întreprinse pentru a asigura succesul proiectului de investiţii. În cadrul studiului
de fezabilitate se abordează şi se dau soluţii la problemele de marketing şi de
analizare tehnică a proiectului, se estimează şi se precizează costurile de
investiţii şi de exploatare, se previzionează fluxurile financiare ale costurilor,
veniturilor, profitului. În partea finală a studiului de fezabilitate se realizează o
analiză amplă a eficienţei şi se formează concluziile definitive privind
viabilitatea proiectului.
Soluţiile oferite de studiul de fezabilitate se bazează pe analize
comparative ale mai multor variante, argumentându-se întotdeauna alegerea
uneia sau alteia dintre soluţii.
În ţara noastră, conţinutul – cadru al studiului de fezabilitate este
reglementat prin Norme metodologice.
Studiul de fezabilitate tratează aceleaşi probleme şi are aceeaşi structură
ca şi studiul de prefezabilitate cu deosebirea că informaţiile sunt mai detaliate,
mai cuprinzătoare, iar soluţiile oferite sunt definitive.
În prima parte, sub titlul „Date generale”, se realizează o descriere a
agentului economic. În acest capitol pe lângă elementele de descriere a agentului
economic se vor găsi şi elemente de descriere funcţională şi tehnologică a
capacităţilor care fac obiectul proiectului de investiţii.
În partea a doua a studiului de fezabilitate intitulată „Date tehnice ale
investiţiei”, se mai găsesc în plus faţă de studiul de prefezabilitate, informaţii
privind:
✓ structura constructivă, cu descrierea a soluţiilor tehnice avute în vedere
şi recomandări referitoare la tehnologia de realizare şi condiţiile de exploatare
pentru fiecare obiect de construcţii în parte;
✓ instalaţii aferente construcţiilor, de apă,canalizare, luminat, etc., cu
descrierea soluţiilor adoptate.

71
 A treia parte, denumită „Date privind forţa de muncă ocupată după
realizarea investiţiei”, oferă informaţii privind personalul total ocupat, din care
personal de execuţie şi numărul de locuri de muncă nou create.
Partea a patra este rezervată „Devizului general”.
În partea a cincia sunt prezentaţi indicatorii tehnico-economici ai
proiectului: costul total al investiţiei, din care costul lucrărilor de construcţii-
montaj; eşalonarea cheltuielilor de investiţii pe perioada de execuţie; durata de
realizare a lucrărilor de execuţie aferente proiectului; capacităţi de producţie;
analiza economică şi analiza financiară; condiţii financiare de realizare a
proiectului – rata impozitului, perioada de scutire de impozit, rata dobânzilor la
creditele bancare, variaţia în timp a preţurilor, lista principalelor maşini şi utilaje
necesare procesului tehnologic, cu indicarea caracteristicilor tehnice; lista
produselor care se va obţine, capacitatea teoretică anuală pe produse, durata
proiectată de funcţionare a capacităţilor pentru fiecare produs, preţul de vânzare,
materiile prime, materialele, construcţii şi energia consumată pentru fiecare
produs, preţurile de procurare a acestora, manopera cu detalierea pe structura de
personal; cheltuielile generale ale agentului economic.
Partea a şasea se referă la finanţarea investiţiei, iar partea a şaptea
cuprinde avizele şi acordurile emise de către organele prevăzute de legislaţia în
vigoare.
Avizele şi acordurile emise de către organele prevăzute de legislaţia în
vigoare sunt:
✓ avizul ordonatorului principal de credite;
✓ certificatul de urbanism, cu încadrarea amplasamentului în planul
urbanistic, regimul juridic;
✓ avizele privind asigurarea utilităţilor (energie electrică, termică, gaz
metan, apă, canalizare, telecomunicaţii);
✓ avizul pentru consumul de combustibil;
✓ avizele pentru protecţia mediului şi a apei;
✓ alte avize de specialitate, prevăzute prin lege.
Părţile desenate ale studiului de fezabilitate sunt formate din:
✓ planul de amplasare în zonă (1:2500 – 1:5000);
✓ planul general (1:5000 – 1:500);
✓ planul şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte de
construcţii.
Studiile de fezabilitate trebuie aprobate de organismele în drept şi odată
cu aprobarea lor se încheie etapa de pregătire a deciziei de investiţii. În vederea
realizării deciziei adoptate, în continuare se realizează o serie de activităţi şi
secvenţe:
• elaborarea proiectului tehnic şi a caietelor de sarcini;
• elaborarea detaliilor de esenţă;
• elaborarea documentelor de licitaţie;
• asigurarea surselor de finanţare;

72
 • obţinerea autorizaţiei de construcţie;
• lansarea licitaţiei;
• desfăşurarea licitaţiei;
• adjudecarea execuţiei lucrărilor proiectate în favoarea contractantului
câştigător;
• încheierea contractului de execuţie;
• deschiderea finanţării execuţiei lucrărilor.

Proiectul tehnic şi caietele de sarcini

Proiectul tehnic reprezintă un ansamblu de piese scrise şi desenate care se
referă la viitoarele capacităţi de producţie.
Ca părţi scrise, proiectul tehnic cuprinde:
• descrierea generală a lucrărilor care fac obiectul său (amplasament,
topografie, climă, geografie, seismicitate, prezentarea proiectului pe volume,
capitole, organizarea de şantier, căile de acces, sursele de alimentare, graficul de
lucru, etc.);
• caietele de sarcini, generale şi speciale, elaborate pentru fiecare
lucrare;
• listele cu cantităţile de lucrări, cu toate elementele necesare,
dimensionări valorice şi determinări duratei de execuţie;
• graficul general de realizare a obiectivului de investiţii.
Ca părţi desenate, proiectul tehnic cuprinde:
• planuri generale (de amplasare a reperelor de nivelment ţi planimetrie,
topografice, de amplasare a obiectivelor de construcţii, de sistematizare pe
verticală a terenului, pentru construcţiile subterane;
• planşele principale ale obiectivelor de investiţii;
• arhitectură (planşe principale cu cote, dimensiuni, distanţe, funcţiuni,
arii etc., cu precizarea finisajelor şi calităţii acestora;
• structura (planşe cu alcătuirea şi execuţia structurii de rezistenţă pentru
fiecare obiect de construcţii, diferenţiat pe infrastructură şi suprastructură, cu
cote, secţiuni caracteristice, soluţii constructive recomandate, tehnologii de
execuţie şi montaj, de transport, manipulare, depozitare, montaj);
• instalaţiile (planşe pentru execuţie pe fiecare obiect, planuri de
amplasare a utilajelor, schemele principale ale instalaţiilor etc.);
• dotări şi instalaţii tehnologice (desene de asamblare, scheme
tehnologice ale fluxului tehnologic, scheme ale instalaţiilor şi reţelelor de
combustibili, apă, iluminat, al instalaţiilor tehnologice, planuri şi scheme
tehnologice de montaj, listele cu utilaje şi echipamente din componenţa
planurilor tehnologice, precizând parametrii, performanţele, caracteristicile etc.);
• dotări de mobilier, inventar gospodăresc, paza contra incendiilor,
protecţia muncii (planuri de amplasamente, cote, secţiuni, dimensiuni, liste cu
dotări, cu indicarea caracteristicilor).

73
 Caietele de sarcini, sunt parte componentă a proiectului tehnic şi
reprezintă documente prin care solicitantul respectiv, proiectantul exprimă
exigenţele şi performanţele lucrărilor ce se execută, descrierea soluţiilor tehnice
şi tehnologice de realizare, caracteristicile materialelor folosite, testarea acestora
şi a lucrărilor, ordinea de execuţie şi montaj, aspectul final.
Proiectul tehnic şi caietele de sarcini reprezintă documentaţia scrisă şi
desenată pe baza căruia se eliberează autorizaţia de construcţie.
Totodată ele fac parte din documentaţia necesară licitaţiei şi servesc ca
bază pentru întocmirea ofertei de execuţie.
De asemenea ele se anexează la contractul pe baza căruia se realizează
executarea lucrărilor proiectului de investiţii.
Devizul general este instrumentul pe baza căruia se dimensionează costul
de investiţii generat de realizarea proiectului de investiţii.
În cadrul devizului general, costurile de investiţii sunt determinate şi
structurate în mod unitar în trei părţi:
• Partea I-a care cuprinde cheltuielile pentru obţinerea şi amenajarea
terenului, realizarea infrastructurii obiectivului de proiectare şi asistenţă tehnică
pentru realizarea investiţiei de bază, organizarea şantierului şi pregătirea dării în
exploatare.
• Partea a II-a se referă la valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe
existente, încorporate prin proiectul de investiţii în structura obiectivului ce se
construieşte (clădiri, utilaje, echipamente etc., care nu se finanţează, dar a căror
valoare se ia în consideraţie pentru calculul amortizării şi pentru stabilirea
indicatorilor de eficienţă şi rentabilitate financiară în cadrul studiului de
fezabilitate).
• Partea a III-a exprimă valoarea fondului de rulment necesar pentru
primul ciclu de fabricaţie (cheltuieli pentru asigurarea materiilor prime şi a
materialelor, cu energia, salariile pentru personalul direct productiv, piese de
schimb).
În partea I-a a devizului general, costurile sunt sistematizate în şase
capitole.
Capitolul I – Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului.
În această categorie de cheltuieli intră:
• cheltuielile cu obţinerea terenului: cumpărare, concesionarea terenului
pe durata realizării lucrărilor prevăzute în proiect, cheltuieli privind
exproprierea, despăgubiri, cheltuieli pentru schimbarea naturii terenului;
• cheltuieli de amenajarea terenului: demolări, demontări, evacuări,
devieri de reţele din amplasament, nivelări, defrişări, îndiguiri;
• cheltuieli pentru amenajări de proiecţie a studiului inclusiv pentru
refacerea cadrului natural, în concordanţă cu legislaţia în vigoare.
Capitolul II – Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului
proiectat.
În această categorie de cheltuieli intră:

74
 • cheltuieli legate de utilizarea terenului;
• cheltuielile privind lucrările care se execută în afara incintei
obiectivului pentru reţele exterioare de racord apă, canalizare, gaze, energie
electrică, termică, drumuri căi ferate.
Capitolul III - Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică.
În această categorie de cheltuieli intră:
• cheltuieli cu studiile de teren (geo, topo, hidro);
• cheltuieli pentru avize, acorduri, autorizaţii (certificate de urbanism,
autorizaţia de construire, de foraje şi excavări, avize şi acorduri pentru lucrări de
racorduri şi branşament la reţelele publice);
• cheltuieli de proiectare;
• cheltuieli de organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor;
• cheltuieli cu consultanţa şi asistenţa tehnică.
Capitolul IV – cheltuieli pentru investiţia de bază.
În aceasta categorie intră:
• cheltuieli necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi
instalaţii;
• cheltuieli pentru montajul utilajelor tehnologice;
• cheltuieli pentru procurarea utilajelor şi a echipamentelor tehnologice,
a utilajelor şi echipamentelor de transport.
Capitolul V – Alte cheltuieli.
În această categorie de cheltuieli intră cheltuielile necesare contractului
pentru crearea condiţiilor de desfăşurare a activităţii de construcţii montaj,
diverse taxe, comisioane, cheltuieli diverse şi neprevăzute.
Capitolul VI – Cheltuieli pentru darea în exploatare.
Această categorie de cheltuieli cuprinde:
• cheltuieli pentru pregătirea personalului de exploatare;
• cheltuieli privind probele tehnologice, încercările, rodajele;
• cheltuieli privind expertizele de recepţie.
Legislaţia prevede şi anexe pentru întocmirea tuturor documentaţiilor
precizate, inclusiv condiţiile de calificare ale contractanţilor, criteriile de selecţie
a capabilităţii contractanţilor şi criteriile de selecţie a ofertelor, modelele de
contracte şi condiţiile de contractare.

75
 CAPITOLUL III

FORME DE MOBILIZARE A RESURSELOR FINANCIARE NECESARE

AGENTULUI ECONOMIC PENTRU INVESTIŢII

Există mai multe forme de mobilizare a resurselor financiare: leasing-ul, emiterea

de titluri de valore, investiţiile financiare etc.

3.1. Leasing – ul

Leasing-ul reprezintă o formă de a efectua investiţii fără însă a apela în mod

explicit la credite bancare.
Operaţiunea de leasing constă în următoarele: o unitate specializată (societate
financiară), achiziţionează de la furnizori bunuri pe care le închiriază unor beneficiari
(care nu dispun de resurse băneşti necesare cumpărării lor direct de la furnizor).
Închirierea se face pe o perioadă dată pe baza unui contract de leasing în care sunt
stipulate condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer
ale bunului în proprietatea beneficiarului atunci când acesta o cere.
La fârşitul operaţiunii, beneficiarul poate dobândi bunul în proprietate plătind
chiria şi un preţ rezidual care constituie ultima tranşă de plată.
În agricultură beneficiarul poate plăti ratele de leasing în bani sau în natură sau în
bani şi natură.
Durata contractului de leasing este în general de 75 – 80% din durata de viaţă
economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte.
Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului.
Contractul de leasing este în general irevocabil.

Schematic operaţiunea de leasing este prezentată în figura 3.1.

Furnizor Vinde Societate de Închiriază Beneficiar

bunul leasing bunul

Fig. 3.1. – Schema derulării operaţiunii de leasing

Pentru beneficiar, leasing-ul este o formă de creditare dar nu sub formă bănească ci
sub formă de echipamente, utilaje, instalaţii. El obţine sumele necesare achiziţiei bunului
din exploatarea acestuia şi le rambursează eşalonat sub forma ratelor de leasing, iar în
final plăteşte preţul rezidual şi poate deveni proprietarul bunului dacă îşi doreşte acest
lucru.
Leasing-ul se deosebeşte de contractul de închiriere prin următoarele:
• modul de calcul al ratelor de plată;
• modul de obţinere al dreptului de proprietate
Ratele de leasing se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi a unor
elemente cum sunt: dobânda, T.V.A.-ul, profitul.

12
 Chiria în cazul unui contract de închiriere este stabilită în funcţie de condiţiile
existente pe piaţa liberă. Chiria reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă a bunului
închiriat.
Obţinerea dreptului de proprietate în cazul operaţiunii de leasing are loc la sfârşitul
perioadei de locaţie în baza ultimei rate de lizing plătite şi a unui preţ rezidual.
În cazul contractului de închiriere, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea
chiriaşului la sfârşitul operaţiunii de închiriere decât în baza unui contract de vânzare-
cumpărare.
Există o diversitate de forme de leasing care se diferenţiază între ele prin: durata
închirierii, părţile participante, numărul şi ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului.
În funcţie de durata închirierii distingem:
• leasing pe termen lung;
• leasing pe termen mediu;
• leasing pe termen scurt.
Leasing-ul pe termen lung se practică frecvent în ţările dezvoltate pe piaţa
bunurilor imobiliare pentru clădiri (apartamente) complet utilate, durata fiind de cca. 20-
30 de ani. Durata leasing-ului corespunde cu durata normată de funcţionare a bunului,
urmând ca după trecerea perioadei de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru
cumpărarea la valoarea reziduală a acestuia.
Leasing-ul pe termen mediu presupune închirierea bunului la mai mulţi beneficiari
pe o perioadă de 2-3 ani pentru fiecare în vederea amortizării acestuia.
Leasing-ul pe termen scurt constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva
ore, zile sau luni la mai mulţi beneficiari pentru a putea fi amortizat bunul.
În funcţie de părţile participante la contractul de leasing distingem: leasing direct şi
leasing indirect.
Leasing direct în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul);
Leasing indirect în care finanţatorul este o unitate specializată(societate financiară)
în operaţiuni de leasing.
În funcţie de ponderea ratelor de leasing în preţul de vânzare al bunului avem:
leasing funcţional şi leasing financiar.
Leasing-ul funcţional presupune recuperarea doar a unei părţi din valoarea
bunului închiriat în perioada de locaţie. Durata de locaţie este mai redusă decât durata
normată de funcţionare a bunului.
Leasing-ul financiar, constă în recuperarea integrală a valorii bunului în perioada
de locaţie şi abţinerea unui profit. La sfârşitul perioadei, beneficiarul poate opta pentru
cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.
În cazul acestei forme de leasing specificul constă în faptul că societatea de
leasing, de regulă nu alege, nu produce şi nici nu livrează, doar achiziţionează bunul sau
dreptul de proprietate şi folosinţă de la furnizor. Bunul este livrat beneficiarului de către
furnizor.
După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se stabilesc ratele de leasing
distingem: leasing brut şi leasing net.
Leasing-ul brut, la care ratele includ şi cheltuielile de întreţinere, reparare şi
asigurare a bunului. Acest tip de leasing se întâlneşte frecvent la echipamentele complexe
sau atunci când se doreşte cucerirea pieţei.
Leasing-ul net, calculează ratele numai pornind de la preţul net de vânzare al
bunului, chiar incluzând preţul folosinţei.

13
 Mai sunt şi alte forme de leasing cum sunt: lease-back-ul, leasing-ul experimental,
time-sering-ul, master-leasing etc.
Se întâlnesc diferite scheme de derulare şi finanţare a operaţiunilor de leasing.
Schema clasică este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare pe care le
antrenează în achiziţionarea de bunuri care mai departe fac obiectul operaţiunii de leasing.
(fig. 3.2.)

Societatea de leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.2. Schema derulării operaţiunii de leasing

când finanţatorul dispune de resurse proprii

În acest caz în structura ratelor de leasing apare dobânda pe care finanţatorul ar

plăti-o unei bănci dacă ar contracta un credit. Alături de dobândă se mai găseşte şi profitul
vizat de finanţator din operaţiune.
O altă schemă de derulare şi finanţare a operaţiunii de leasing este aceea în care
finanţatorul nu dispune de resurse şi contractează un credit de la o bancă (fig. 3.3.).

14
 Creditează

Banca Societatea de
leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul

Furfurnizor Beneficiar

Fig. 3.3. Schema derulării operaţiunii de leasing

când finanţatorul nu dispune de resurse şi apelează la credite

În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului prin

intermediul ratelor de leasing. Este cea mai răspândită formă de leasing deoarece volumul
operaţiunilor depăşeşte potenţialul financiar al societăţii de leasing.
În practică apare şi situaţia în care furnizorul (societatea de leasing) este şi
producătorul bunului care este închiriat (fig. 3.4.).

Societate de leasing Închiriază bunul

Beneficiar
(Producător şi furnizor)

Fig. 3.4. Schema derulării operaţiunii de leasing când finanţatorul este şi

producătorul bunului pe care îl închiriază beneficiarului

Lucrurile se simplifică în acest caz întrucât nu sunt necesare fonduri pentru

achiziţia bunului de către societatea de leasing care este aceeaşi cu cea a producătorului şi
furnizorului.
Există situaţii în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera
contravaloarea acesteia pe măsura încasării ratelor de leasing de la beneficiar (fig. 3.5).

15
 Societatea de leasing
Finanţator:

Creditează Închiriază
bunul
Plăteşte eşalonat
bunul valoarea
bunului

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.5. Schema de derulare a operaţiunii de leasing când furnizează bunul pe

credit.

În practică poate să apară şi situaţia în care beneficiarul să nu aibă bonitatea

solicitată de societatea de leasing pentru închirierea bunului. Beneficiarul poate apela la o
altă societate comercială cu care să se asocieze în participarea pentru a se derula
contractul şi care să devină deţinătorul contractului de leasing (fig. 3.6).

Societate de leasing
Furnizor:
Plăteşte
valoarea
bunului Închiriază
bunul

Furnizează bunul Subînchiriază

bunul
Furnizor Beneficiar Asociat
sau îl exploatează în
comun

Fig. 3.6. Schema derulării operaţiunii de leasing cu societate garantă

Societatea garantă va deveni titularul contractului de leasing, iar bunul închiriat va

putea fi subînchiriat beneficiarului sau îl vor exploata în comun.
Derularea unei operaţiuni de leasing presupune parcurgerea unor etape.
De regulă operaţiunea de leasing este declanşată de către beneficiar, care în dorinţa
de a se dota cu un anumit echipament (bun) prospectează piaţa bunului, va solicita oferte
de la producători şi va selecta oferta cea mai avantajoasă privind raportul, performanţe –
preţ de vânzare.
După alegerea variantei optime de dotare, este posibil ca beneficiarul să contacteze
direct pe furnizor pentru a-i explica intenţia de a achiziţiona bunul în sistem leasing şi de

16
a-i cere să prelungească valabilitatea ofertei cu scopul de a găsi o societate de leasing care
să finanţeze operaţiunea.
În etapa a doua, beneficiarul abordează diferite societăţi de leasing în vederea
cunoaşterii condiţiilor de finanţare ale acestora. El va alege societatea de leasing care va
avea condiţiile cele mai avantajoase. Va emite o cerere de închiriere de echipamente către
societatea de leasing aleasă în care va specifica intenţia de a intra în posesia bunului dorit,
destinaţia bunului, caracteristicile lui, date despre furnizor, preţul de livrare al bunului,
data estimată a livrării.
Cererea va fi însoţită şi de un dosar cu informaţii despre activitatea desfăşurată de
beneficiar şi un plan de afaceri.
Documentele necesare a fi incluse în dosarul de finanţare a achiziţiei unui bun în
sistem leasing sunt:
➢ o scurtă prezentare a evoluţiei activităţii desfăşurată de beneficiarul, care
doreşte să achiziţioneze echipamente în sistem leasing;
➢ copii după actele legale de constituire a unităţii;
➢ bilanţul contabil (vizat de instituţia de resort);
➢ situaţia patrimoniului;
➢ balanţa de verificare a ultimei luni;
➢ situaţia creditelor şi a angajamentelor de plată;
➢ fluxul de numerar previzionat pe durata de locaţie dacă nu este previzionat în
planul de afaceri;
➢ studiul de fezabilitate sau planul de afaceri pentru proiectul de finanţare.
Societatea de leasing va analiza documentele din dosar şi va stabili dacă
beneficiarul va dispune de resurse pe perioada de derulare a operaţiunii de leasing şi dacă
proiectul de finanţare este fezabil.
Odată acceptată de principiu cererea de închiriere, societatea de leasing pregăteşte
contractarea bunului şi închirierea acestuia.
În acest sens, emite beneficiarului un proiect de contract (nu cel definitiv) care va
cuprinde promisiunea unilaterală de vânzare a bunului la sfârşitul perioadei de locaţie.
Societatea de leasing mandatează pe beneficiar să negocieze cu furnizorul clauzele
contractului de vânzare-cumpărare a bunului (caracteristicile bunului, data livrării, modul
în care se face instalarea, garantarea şi întreţinerea acestuia dacă apar diferenţe faţă de
clauzele din oferta proformă). În urma negocierii, furnizorul emite oferta fermă, societatea
de leasing lansează către furnizor o comandă fermă, care va fi suportul contractului dintre
cele două părţi.
Furnizorul confirmă primirea comenzii şi solicită eventual un acont.
Urmează etapa în care se trece la elaborarea contractului de vânzare-cumpărare şi a
celui de leasing. Furnizorul va emite factura şi contractul de service care vor fi trimise
finanţatorului, care va efectua plata conform clauzelor prevăzute în contract. De asemenea
furnizorul va livra bunul beneficiarului. Beneficiarul şi eventual finanţatorul vor efectua
recepţia, confirmând în procesul verbal de recepţie respectarea condiţiilor de calitate ale
bunului şi cele de livrare prevăzute în contract.
În paralel se încheie contractul de leasing dintre societatea de leasing şi beneficiar,
iar acesta din urmă plăteşte prima ratăde leasing.
Pentru a se evita pierderile datorate de distrugerea, degradarea sau furtul bunului,
precum şi cele datorate de incapacitatea de plată a beneficiarului, se face o asigurare
generală a tranzacţiilor printr-un contract cu o societate de asigurări (sau doar a bunului).

17
 Leasing-ul pe lângă avantaje, prezintă şi riscuri atât pentru beneficiar cât şi pentru
furnizor sau societatea de leasing:
➢ leasing-ul se justifică atunci când este exploatat pe toată durata locaţiei şi dacă
profitul obţinut este superior cheltuielilor de închiriere şi de exploatare;
➢ există şi posibilitatea ca un bun să fie închiriat numai temporar şi să nu se mai
găsească solicitanţi, deşi bunul nu a fost amortizat integral;
➢ poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul
imposibilităţii de respectare a contractului de către chiriaş sau locator;
➢ ratele fixe ale chiriei pot deveni dezavantajoase în timp mai ales pentru
societatea de leasing în cazul unei economii instabile dominată de inflaţie;
➢ de regulă leasing-ul este mai costisitor decât creditul bancar motiv pentru care
se apelează la o astfel de operaţiune numai dacă nu se dispune de alte surse de finanţare;
➢ derularea operaţiunii de leasing implică un număr mare de consilieri şi analişti
financiari, mărindu-se astfel costul tranzacţiei;
➢ avantajul reducerii impozitului pe venit la beneficiar datorat ratelor de leasing
este temporar, pierzându-se la nivelul impozitului pe venitul global.
Cu toate aceste dezavantaje, leasing-ul rămâne o formă modernă de finanţare şi
circulaţie a bunurilor.
Decizia de a opta pentru leasing în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se
fundamentează pe fluxurile nete de trezorerie actualizate calculate ca şi sursele proprii sau
împrumutate după relaţia:

n FTMi VR
FNTA =  +
i =1 (1 + r )
i
(1 + r )m
în care: FNTA = fluxurile nete de trezorerie actualizate
FTM = fluxurile de trezorerie marginale
VR = valoarea reziduală
m = durata contractului de leasing
n = durata de viaţă a bunului în ani
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat în formula fluxurilor
nete de trezorerie actualizate nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (1). De asemenea,
fluxurile de trezorerie marginale vor fi determinate în funcţie de chiria plătită şi nu de
amortizarea bunului închiriat (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata
impozitului). Valoarea reziduală este plătită în anul m înaintea încheierii duratei de viaţă
(n) a bunului pe care se obţin fluxuri de trezorerie suplimentare. Această valoare
actualizată se va compara cu cea a împrumutului pentru a se analiza care dintre aceste
surse de finanţare este mai avantajoasă.

3.2. Emisiunea de valori mobiliare(titluri de valoare) – sursa de capitalizare a

societăţilor comerciale

Emisiunea de valori mobiliare reprezintă o importantă sursă de capitalizare a

societăţilor comerciale. Poziţia societăţii faţă de valorile mobiliare poate să fie ori de
emitent, ori de investitor. În calitate de emitent, societatea comercială se ocupă de
problema realizării emisiunii, organizării plasamentului şi a furnizării de informaţii pentru
investitori.

18
 În calitate de investitor va cumpăra valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) de pe
piaţa primară sau va participa la tranzacţiile de pe piaţa secundară. Achiziţionările de
valori mobiliare reprezintă investiţii de portofoliu atunci când se urmăreşte obţinerea de
câştiguri pe termen lung sau titluri de plasament atunci când se urmăreşte speculaţii de
preţ.
Emisiunea de valori mobiliare poate fi realizată prin ofertă publică sau sub forma
plasamentelor private.
Oferta publică cuprinde atât emisiunea de titluri, adică oferta publică primară – cât
şi vânzarea – cumpărarea de titluri deja emise, adică oferta publică secundară.
Oferta publică în conformitate cu cadrul legislativ poate fi realizată fie de emitent,
fie de un intermediar (o societate de valori mobiliare).
În cazul implicării unei societăţi de valori mobiliare, oferta va fi efectuată printr-un
plasament garantat sau prin metoda „celei mai bune execuţii posibile” caz în care
societatea de valori mobiliare acţionează ca agent al emitentului.
Oferta publică este necesar să fie autorizată de Comisia Naţională de Valori
Mobiliare. Pentru autorizare este necesar să se elaboreze un prospect de ofertă, care
trebuie să fie însoţit de o cerere de autorizare. Prospectul de ofertă va trebui să cuprindă
principalele elemente ale titlurilor emise şi informaţii privitoare la emitent.
Consiliul Naţional de Valori Mobiliare în termen de 30 de zile va aproba sau va
respinge cererea de autorizare. În cazul în care cererea de autorizare este respinsă, oferta
publică va deveni ofertă privată.
Dacă cererea de autorizare este aprobată, prospectul devine ofertă publică de valori
mobiliare, Comisia Naţională de Valori Mobiliare prin decizia de autorizare stabileşte
forma finală a ofertei în care va fi promovată.
Consiliul Naţional de Valori Mobiliare poate revoca sau suspenda derularea ofertei
publice atunci când constată că piaţa nu permite efectuarea de tranzacţii normale, afectând
fie interesele ofertanţilor fie interesele investitorilor.
Emiterea de titluri de valori mobiliare se poate realiza şi prin plasament privat.
Plasamentul privat constă în oferta titlurilor de valori mobiliare emise de către emitent
unui număr restrâns de persoane, cel mult 100, sau achiziţionarea în cont propriu şi nu în
scop de comerţ aceste titluri. Numărul maxim de investitori trebuie să fie de 35.
Şi această cale de emitere trebuie să fie autorizată de Consiliul Naţional de Valori
Mobiliare. Autorizarea se face pe baza documentului de ofertă şi a cererii de autorizare.
Plasamentul privat în raport cu oferta publică prezintă unele avantaje:
• necesită costuri de emisiuni mai mici;
• se pretează la emisiunile de valori mici;
• se ajustează mai bine la necesităţile de finanţare ale societăţii comerciale;

3.2.1. Emiterea de acţiuni

Acţiunea reprezintă titlul de valoare care dă dreptul celui care o obţine să

contribuie cu o parte indivizibilă, de valoare egală la capitalul social al societăţii
comerciale.
Acțiunile pot fi emise de către societățile comerciale pe acțiuni
O Societate pe Acțiuni definește o societate comercială ce are capitalul social împărțit în
acțiuni și ale cărei obligațiuni sunt garantate cu patrimoniul societății respective.

Societățile pe acțiuni pot fi de două feluri:

19
• Societate pe Acțiuni de tip închis – în care acționarii au dreptul de a-și vinde
propriile acțiuni numai în cadrul societății respective, către alți acționari ai companiei
• Societate pe Acțiuni de tip deschis – în care acționarii au dreptul nelimitat
de a-și înstrăina propriile acțiuni, ele putând fi vândute public.
Acțiunea este un titlu negociabil, ce conferă deţinătorului o serie de drepturi:

drepturi patrimoniale:

• dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, corespunzător
sumei subscrise;
• dreptul de a participa la împărţirea profitului;
• dreptul de a primi o parte corespunzătoare din activul social rămas după lichidarea
societăţii.

drepturi personale nepatrimoniale:

• dreptul de a primi un înscris care conţine dreptul de proprietar al deţinătorului;

• dreptul de a dispune liber de acţiuni;
• dreptul de a participa la elaborarea deciziilor;
• dreptul de control şi informare;
• dreptul de preemţiune sau de menţinere a calităţii de proprietar în funcţie de
mărimea capitalului investit.

Deţinătorul de acţiuni nu poate gestiona separat partea care îi revine din capitalul
social al societăţii, dar are dreptul la vot, poate participa la conducerea societăţii şi are
dreptul la dividende în limitele valorii nominale a acestora.
Emisiunea de acţiuni poate fi realizată de către o societate comercială, pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Aceasta de regulă se realizează la paritate, adică la un preţ egal cu valoarea
nominală. Valoarea nominală a unei acţiuni se stabileşte în funcţie de mărimea capitalului
care urmează să se achiziţioneze şi de numărul de acţiuni care se preconizează a fi emise.
O acţiune, cuprinde trei părţi: titlul, talonul şi foaia de cupoane.
Titlul arată emitentul, valoarea acţiunii şi numele acţionarului în cazul celor
nominative.
Talonul dă dreptul acţionarului la o nouă foaie de cupoane pentru încasarea
dividendelor. Talonul şi cuponul se găsesc în permanenţă la purtător indiferent de tipul
acţiunii.
Principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate, sunt înscrise pe faţa acţiunii sub
forma clauzelor şi menţiunilor. Astfel se precizează: numele emitentului, tipul acţiunii,
adresa emitentului, numărul autorizaţiei de funcţionare, valoarea nominală, seria şi
numărul înscrisului, data emisiunii, semnătura şi ştampila emitentului.

Pe langă aceste date se mai înscriu:

• clauza de revocare sau răscumpărare ce permite emitentului să-şi retragă de pe

piaţă titlurile prin răscumpărarea lor de la deţinători;

20
 • clauza de protejare a investitorului ce stabileşte perioada de timp în care
emitentul nu are voie să-şi exercite dreptul de revocare, perioadă în care investitorul se
poate bucura de drepturile prevăzute în contract.

Majorarea capitalului social se poate realiza pe mai multe căi şi anume:

• prin emisiunea şi plasarea de noi acţiuni;
• prin încorporarea în capitalul social a unei părţi sau a întregii rezerve constituite
din profitul realizat.
În prima situaţie este necesară existenţa unui capital subscris şi a unor acţiuni
emise.
Noile acţiuni vor avea preţul cel puţin egal cu valoarea nominală.
Acţionarii au dreptul de preemţiune într-o perioadă de timp fixată pentru a efectua
subscrieri. Doar acţiunile rămase pot fi ofertate spre subscripţie publică sau privată.
Dreptul la subscriere se materializează sub forma unui bon de subscriere sau sub
forma unui cupon, iar durata de exercitare a acestui drept este limitată (minimum 30 de
zile).
Înainte de a realiza emisiunea, se recomandă elaborarea unui studiu despre
societatea emitentă, care va trebui să fie accesibil potenţialilor investitori. Acesta va oferi
informaţii privind evoluţia economico-financiară a societăţii, profitul previzionat,
costurile, ş.a. şi va sta la baza prospectului de ofertă.
După luarea deciziei, dacă emisiunea de acţiuni se va desfăşura printr-un plasament
privat sau o ofertă publică, emitentul va trebui să decidă dacă va realiza acest lucru cu
resurse proprii sau va angaja un specialist.
De toate aspectele tehnice legate de piaţa primară a acţiunilor se ocupă investment
banker-ul (curtierul) care este un specialist sau o firmă în domeniul financiar ce furnizează
ca servicii în principal consultanţă, intermediere în plasament şi vânzarea acţiunilor emise
sau a obligaţiunilor. Consultanţa acordată de către aceşti specialişti se referă la tipul
valorii mobiliare oferite (dacă este oportun să se emită acţiuni sau obligaţiuni), la
stabilirea momentului efectuării ofertei în funcţie de condiţiile de pe piaţă, la aspectele
legate de emisiune şi la preţul de vânzare al valorilor mobiliare.
Procesul de emisiune de acţiuni se materializează în prospectul de emisiune.
Prospectul de emisiune este un document care trebuie să conţină informaţii despre emitent
şi acţiunile oferite, precum şi cu privire la termenii emisiunii respective.
Dacă un investitor subscrie un număr mare de acţiuni, sau acţiunile au forma
înscrierii în cont, numărul de titluri obţinut va fi materializat printr-un certificat de acţiuni
eliberat de către emitent.
Certificatul de acţiuni este un document care certifică prin semnătură autorizată, că
acţionarul deţine numărul de acţiuni subscrise la valoarea lor nominală.

Clasificarea acţiunilor

După drepturile pe care le generează acţiunile pot fi:

• acţiuni ordinare care reflectă mărimea capitalului social, ele reprezentand dovada
participării la societate. Atunci cand persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi ea
dobandeşte drepturi şi obligaţii ca asociat;
• acţiuni preferenţiale atestă de asemenea participarea la societate, dar au
caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel acţionarii au dreptul la

21
 dividende fixe, care se plătesc înaintea celor ordinare. Acţionarii nu dispun de
dreptul la vot, în afară de cazul în care a fost dispus altfel prin contractul
preferenţial, caz în care acţiunile preferenţiale dau dreptul de vot.

Acţiunile preferenţiale pot fi:

• Acţiuni cumulative - dacă societatea nu poate plăti dividendele într-un an, atunci
ele se cumulează şi vor fi plătite în momentul în care societatea va avea profituri
suficiente;
• Acţiuni necumulative - acţionarii vor primi un dividend fix în fiecare an, iar în
eventualitatea că societatea nu plăteşte dividendele respective, nu există o
acumulare a restanţelor;
• Acţiuni participative - acţionarii primesc un dividend fix, corespunzător
acţiunilor lor preferenţiale în fiecare an şi mai pot primi o parte suplimentară din
profit, după ce acţionarilor ordinari li sau plătit dividendele.

După modul de transmitere acţiunile se împart în:

• acţiuni nominative , au înscris numele deţinătorilor şi pot fi transmise unei alte

persoane, numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă;
• acţiuni la purtător , nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o
formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.

In funcţie de treapta atinsă în îndeplinirea rolului lor de autofinanţare, acţiunile cunosc

următoarele stadii:

• acţiuni autorizate ce reprezintă numărul maxim de acţiuni ce poate fi emis,

numărul fiind stabilit prin statut;
• acţiuni neemise reprezintă acea parte din numărul total de acţiuni autorizate care
încă nu au fost emise în vederea comercializării şi care, constituie potenţialul de
autofinanţare al societăţii;
• acţiuni emise reprezintă cuantumul acţiunilor autorizate care au fost emise şi
comercializate sau se află în procesul distribuţiei;
• acţiuni de trezorerie sunt acţiunile proprii pe care societatea şi le răscumpără de
pe piaţă pentru a le revinde atunci cand preţul acestora creşte;
• acţiuni puse în vanzare sunt acţiuni emise şi aflate în procesul distribuţiei pentru
care societatea nu plăteşte încă dividende şi a căror contravaloare urmează a fi
încasată;
• acţiuni aflate pe piaţă - sunt acţiuni emise şi vandute care se află în posesia
acţionarilor şi pentru care societatea plăteşte dividende.

După forma de prezentare, acţiunile pot fi:

• materializate printr-un înscris;

• dematerializate caz în care sunt înregistrate în cont.

22
 3.2.2. Emiterea de obligaţiuni(creditul obligatar)

Obligaţiunea este un înscris care certifică deţinătorului său calitatea de creditor. Ea

reprezintă un titlu de creanţă negociabil. Sunt titluri reprezentative ale unei creanţe
asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială.
Dau deţinătorului dreptul de încasare a unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă
de către emitent, investitorul recuperându-şi capitalul avansat în schimbul
obligaţiunilor.

Pentru emitent obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de

împrumut. În calitate de emitenţi statul şi colectivităţile locale sau agenţii economici
procură în acest mod resurse financiare, renunţând astfel la creditul tradiţional.
Investitorii în astfel de titluri pot fi persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate care
deţin capitaluri băneşti.

Creditul obligatar este un împrumut pe termen lung, destinaţia principală a acestuia

fiind majorarea capitalului fix.
Emisiunea de obligaţiuni creează surse de reinvestire care sunt superioare
fondurilor proprii de investiţii prin emisiunea de acţiuni având în vedere incidenţa fiscală
şi o serie de avantaje pe care le prezintă comparativ cu creditul bancar.
Creditul obligatar a cunoscut o dezvoltare explozivă după cel de-al doilea război
mondial în toate ţările industrializate, atât datorită creşterii deficitelor publice, cât şi
datorită avantajelor pe care le prezintă pentru părţile implicate.
Pentru emitent, această sursă de capital nu modifică raportul de forţe între acţiuni
şi nu diminuează dividendul unitar. Emisiunea de obligaţiuni afectează doar rata
dividendului deoarece dobânda trebuie plătită înainte de a se determina profitul de
repartizat.
Pentru investitor riscurile asumate sunt mai mici decât în cazul unui deţinător de
acţiuni deoarece în cazul lichidării societăţii, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
Deţinerea de obligaţiuni aduce un venit fix din dobânzi spre deosebire de acţiune a
cărei deţinere nu garantează încasarea unui venit fix(dividende). De asemenea riscul de
nerambursare a creditului dispare în cazul unei garanţii de stat.
Emisiunea de obligaţiuni necesită precizarea următoarele clauze:
• valoarea totală a împrumutului;
• durata împrumutului;
• modul de rambursare a împrumutului;
• numărul de obligaţiuni emise şi valoarea lor nominală;
• mărimea dobânzii sub formă de rată şi sub formă absolută;
• preţul de emisiune;
• preţul de rambursare.
Preţul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie. Dacă emisiunea se
face la paritate, preţul de emisiune va fi egal cu valoarea nominală, dacă se face la
subparitate, preţul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală, sau la supraparitate,
preţul de emisiune este mai mare decât valoarea nominală.
Preţul de rambursare reprezintă preţul pe care îl plăteşte emitentul, creditorului la
scadenţă.

23
 Rambursarea la un preţ mai mare decât valoarea nominală aduce un profit
creditorului care se numeşte „primă de rambursare”.
De regulă emitenţii de obligaţiuni tind către triplă egalitate, adică preţul de
rambursare este egal cu preţul de emisiune şi cu valoarea nominală.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe acţiuni ,
o instituţie guvernamentală sau municipală, a cărui rambursare este în mod obişnuit
garantată prin bunuri sau ipoteci.
Pentru emitent obligaţiunile reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub
formă de dobânzi în timp ce pentru subsciitor ele reprezintă drepturi de creanţă.
Obligaţiunile se pot împărţi pentru început în două grupe mari: obligaţiuni
ordinare, cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă şi obligaţiuni convertibile.
Obligaţiunile ordinare clasice, garantate cu ipoteci sau alte valori patrimoniale,
rambursabile la scadenţe prestabilite, purtătoare de dobânzi plătibile de două ori pe an s-au
dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru varietatea opţiunilor investitorilor.
Astfel au fost create obligaţiuni care posedă şi alte caracteristici în stare a le face să
pătrundă în cele mai diverse segmente ale capitalurilor.

Obligațiunile sunt purtătoare de dobânzi, prin al căror plasament mobilizează

importante active monetare disponibile necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente.
Acestea asigură un nivel al dobânzii competitiv, diferenţiat în funcţie de durata
împrumutului, fapt ce îl atrage pe deţinătorul de disponibilităţi.

Principalele caracteristici ale obligaţiunilor sunt:

• este un instrument al investiţiei de capital;

• exprimă creanţa deţinătorului asupra ansamblului activelor emitentului;
• exprimă angajamentul unui debitor faţă de creditorul care pune la dispoziţie
primului, fondurile sale.

Societăţile comerciale pot emite următoarele tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni

garantate,obligaţiuni negarantate,obligaţiuni înmatriculate, obligaţiuni înseriate,
obligaţiuni cu fond de amortizare, obligaţiuni cu venit variabil, obligaţiuni participative,
obligaţiuni asimilabile, obligaţiuni cu cupon zero, obligaţiuni perpetue, obligaţiuni
speciale cu cupon de reinvestire, obligaţiuni cu bon de subscriere, obligaţiuni deschise.
Diversitatea tipurilor de obligaţiuni a fost generată de necesitatea acoperirii celor
două riscuri pe care le încorporează: riscul preţului de piaţă( cursul bursier) şi riscul ratei
dobânzii.
Obligaţiunile garantate (ipotecare) sunt obligaţiuni garantate cu activele societăţii
emitente cum ar fi: clădirile, instalaţiile, utilajele. Obligaţiunile ipotecare pot fi deschise,
deschise cu acces limitat şi închise;
Obligaţiuni negarantate, se caracterizează prin faptul că societatea comercială
emitentă nu le garantează cu nici un fel de bun sau ipotecă. Investitorii la acest tip de
obligaţiuni se bazează pe solvabilitatea generală şi bonitatea societăţii şi nicidecum pe
posibilitatea recuperării capitalului pe seama lichidării bunurilor gajate de către emitent.
Astfel de obligaţiuni pot fi emise numai de marile societăţi pe acţiuni şi
organismele administraţiei publice, care nu ridică nici o problemă cu privire la
solvabilitate.

24
 Obligațiunile nominative ce au înscris numele deținătorului și se prezintă sub
forma unui certificat niminativ, dând posibilitatea la operațiuni de transfer în registrul
emitentului, în cazul unei schimbări a dreptului de creanță;
Obligațiuni la purtător ce sunt confecționate și imprimate după norme stricte,
având cupoane detașabile;
Obligațiunile de tezaur, sunt titluri emise de stat, de administrația publică de stat
Obligaţiuni înmatriculate, spre deosebire deobligaţiunile care se găsesc la purtător,
sunt înregistrate în evidenţa fiduciarului pe numele deţinătorului.În cazul în care aceste
obligaţiuni ajung la un alt investitor,circulaţia lor presupune reînregistrarea lor pe numele
noului deţinător., având
Obligaţiuni înseriate, se caracterizează prin faptul că valoarea lor se rambursează
eşalonat, la scadenţe prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu. Amortizarea
împrumutului începe după un anumit timp de la emiterea obligaţiunilor. Ordinea de
rambursare a valorii obligaţiunilor se cunoaşte încă de la început.
Obligaţiuni cu fond de amortizare. În vederea suportării efortului financiar
ocazionat de scadenţele împrumutului, societatea emitentă de obligaţiuni îşi creează
treptat un fond de amortizare, vărsând periodic fiduciarului sume ce vor fi înscrise pe
numele societăţii. Creându-se acest fond de amortizare, obligatarii capătă certitudinea că
la scadenţă obligaţiunile lor vor fi rambursate. Sumele vărsate în acest fond nu mai pot fi
utilizate sau retrase de societate. Fiduciarul gestionează fondul creat, plasându-l pe termen
scurt sau alte termene în vederea valorificării lichidităţilor. Totalul sumelor obţinute din
vărsămintele societăţii şi din remuneraţiile obţinute din plasamente servesc pentru
rambursarea împrumutului obligatar la scadenţă. Dacă sumele nu acoperă rambursarea
obligaţiunilor scadente, societatea trebuie să completeze diferenţa de sumă.
Obligaţiuni cu venit variabil se mai numesc şi obligaţiuni indexate. Acest tip de
obligaţiuni permit subscriitorilor să se apere contra efectelor creşterii preţurilor prin
menţinerea puterii de cumpărare a obligaţiunilor, întrucât se prevede că valoarea lor şi
uneori dobânda şi prima de rambursare vor varia în funcţie de un indice monetar sau
nemonetar şi în limitele unui plafon. Corespunzător, emitentul îşi asumă riscul unei
creşteri de preţuri, compensaţia fiind suportată de către societate, adică de acţionari.
Obligaţiunile participative reprezintă o variantă a obligaţiunilor indexate, o
îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice. Astfel de titluri comportă o dobândă fixă, care
se majorează cu o dobândă suplimentară în funcţie de rezultatele financiare ale societăţii şi
o primă de rambursare minimă. Pentru emitent avantajul constă în faptul că remuneraţia
acordată nu creşte decât în măsura în care rezultatele financiare îi permit.
Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic. Obligaţiunile cu cupon zero prezintă
particularitatea de a nu oferi nici un fel de remuneraţie periodică(cupon). Dobânda unor
asemenea obligaţiuni se acordă o singură dată, la scadenţă, ca diferenţă între preţul de
rambursare şi preţul de emisiune, ceea ce corespunde capitalizării dobânzii pe întreaga
perioadă de viaţă a împrumutului obligatar.
Principiul este valabil şi pentru obligaţiunile cu cupon unic, dobânzile sunt vărsate
de emitent numai la scadenţa finală a împrumutului.
Obligaţiuni asimilabile, sunt emise de stat sau organisme guvernamentale şi se
caracterizează prin faptul că în termenul legal al împrumutului se pot emite alte
obligaţiuni, cu aceleaşi caracteristici ca şi cele precedente.
Noile obligaţiuni sunt asimilate cu primele, numai că termenul de scadenţă este
prelungit.

25
 Obligaţiuni perpetue sau cu durată nedeterminată, sunt emise de întreprinderi din
sectorul public sau de către bănci. Ele reprezintă plasamente sigure şi bine remunerate,
astfel că investitorii nu sunt interesaţi în rambursarea obligaţiunilor.
Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire permit deţinătorilor să reinvestească
cupoanele anuale în obligaţiuni cu aceleşi caracteristici ca şi cele de origine. Posibilitatea
reinvestirii este privită ca o favoare sau o răsplată pentru vechii obligatari, care văd în
societatea respectivă un foarte bun plasament.
Obligaţiuni cu bon de subscriere(Warants). Aceste obligaţiuni sunt cu dobândă
fixă şi sunt însoţite de un bon care dă dreptul de a subscrie ulterior, la un termen şi preţ
determinate, obligaţiuni de aceeaşi natură cu cele de origine. Dobânda este inferioară ratei
dobânzii de pe piaţa financiară, tocmai ca urmare a dreptului de a subscrie şi alte
obligaţiuni.
Bonurile pot avea o circulaţie liberă şi separată de obligaţiunile cărora le-au fost
ataşate iniţial, ele fiind cotate separat la bursă. Aceste obligaţiuni oferă avantajul pentru
deţinători de a putea subscrie în viitor la un împrumut cu condiţii bune, în cazul scăderii
ratei dobânzii pe piaţa financiară. Pentru emitent,avantajul constă în posibilitatea de a mai
beneficia de eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Obligaţiuni deschise, numite şi obligaţiuni cu ieşire opţională, permit părţilor să
iasă din contract înaintea scadenţei, la anumite termene prestabilite.
Dacă iniţiativa rambursării o are subscriitorul, el va suporta o anumită penalitate în
sensul micşorării ultimului cupon; dacă iniţiativa aparţine emitentului, el va acorda
subscriitorului o primă de rambursare. Obligaţiunile deschise prezintă avantaje pentru
ambele părţi: emitentul poate ieşi din contract dacă se constată o scădere a ratei dobânzii
pe piaţa financiară, iar subscriitorul în cazul creşterii ratei dobânzii pe piaţa financiară,
pentru a-şi plasa capitalul în alte operaţiuni.
Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel
puţin doi ani de experienţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele în drept şi să ofere
garanţii creditorilor.
Decizia de a emite obligaţiuni revine consiliului de administraţie al societăţii sau
adunării generale a acţionarilor cu majoritate de cel puţin două treimi din acţionari.
Cumpărător de obligaţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică.
În unele state există restricţii în ceea ce priveşte calitatea creditorului şi valoarea
totală a obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor, mai ales în cazul obligaţiunilor
emise de stat.
Emisiunea de obligaţiuni impune nişte condiţii care sunt prevăzute într-un
prospect. Aceste condiţii prevăd ca emisiunea să fie făcută într-o sumă standard, să existe
o bancă sau un consorţiu bancar pentru plasarea emisiunii pe piaţa primară, să existe o
piaţă secundară pentru tranzacţionarea obligaţiunilor şi un serviciu în ţara emitentă care să
se ocupe de rambursare.
În efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni intervin: fiduciarul, curtierul,
(investment banker-ul), banca emitentului şi Comisia Naţională de Valori Mobiliare.
Fiduciarul apără interesele viitorilor subscriitori şi trebuie să fie autorizat de către
societatea comercială emitentă de obligaţiuni. Aceasta pe o parte supraveghează societatea
emitentă în numele creditorilor, iar pe de altă parte scuteşte societatea comercială să
trateze cu fiecare creditor în parte.
Curtierul acordă consultanţă, intermediază plasamentul şi asigură vânzarea
obligaţiunilor emise. Curtierii pot achiziţiona de la început în nume propriu toate
obligaţiunile emise, pe care apoi le pot vinde diverşilor investitori, permiţând astfel

26
societăţii emitente să încaseze întreaga sumă. În această situaţie, plasamentul este de tip
angajament ferm.
Dacă obligaţiunile emise nu sunt vândute şi după un anumit timp sunt cumpărate
de curtier, plasamentul va fi de tip angajament stand-by. Sunt situaţii în care curtierii nu
îşi asumă responsabilitatea nevânzării obligaţiunilor, ceea ce reprezintă un plasament de
tipul celei mai bune execuţii (best – efforts).
Curtierii se mai ocupă şi de tranzacţionarea obligaţiunilor pe parcursul duratei
împrumutului obligatar.
Banca sau consorţiul bancar, prin intermediul ghişeelor bancare, efectuează toate
operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar. De asemenea banca este cea
care garantează împrumutul obligatar pe baza unor garanţii imobiliare ale societăţii
emitente.
Comisia Naţională de Valori Mobiliare reprezintă organismul juridic care
supraveghează operaţiunile de valori mobiliare.
Garanţia împrumutului se asigură în mod diferit în funcţie de emitent. Pentru
titlurile datoriei publice garantarea se poate face global (prin capacitatea emitentului de a
încasa venituri publice) şi separat (pe baza veniturilor provenite dintr-o anumită sursă)
doar pentru rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni.
Pentru emisiunile de obligaţiuni municipale sunt situaţii în care se acordă garanţii de stat.
Pentru titlurile private de credit, rambursarea este asigurată prin garanţii simple,
care dă dreptul de creanţă deţinătorului de obligaţiuni asupra activului emitentului. În
cazul în care societatea dă faliment, dreptul de creanţă se exercită înaintea drepturilor de
proprietate ale acţionarilor, dar după onorarea creanţelor altor creditori care deţin titluri de
credit ipotecar sau gajuri şi prin garanţii suplimentare, oferite de regulă de o bancă.

3.3. Investiţiile financiare

Investiţiile financiare sunt investiţii de portofoliu şi reprezintă plasamente

financiare cu scopul obţinerii de profit.
O investiţie financiară se poate realiza apelând la una din următoarele modalităţi:
• cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni;
• acordarea de credite;
• plasamente bancare;
• operaţiuni valutare.
Pe piaţa financiară, investiţiile financiare se realizează prin intermediul activelor
financiare. Acestea pot fi:
• active bancare, care rezultă în urma operaţiunilor bancare;
• active de capital, care rezultă din plasamente pe termen mediu şi lung;
• active monetare, care rezultă din plasamente pe termen scurt.
Piaţa financiară este constituită din ansamblul mecanismelor, tehnicilor şi
instituţiilor create cu scopul de a permite persoanelor fizice şi juridice să-şi plaseze sau să
achiziţioneze active financiare în scopul obţinerii de profit. În vederea obţinerii de profit,
activele financiare parcurg un circuit închis în două etape:
• o primă etapă de la posesorii de active la intermediari care le gestionează şi le
plasează spre fructificare, utilizatorilor;
• a doua etapă, de la utilizatorii de active financiare, la intermediari care le
restituie posesorilor inclusiv profitul sau pierderea.

27
 În calitate de posesori de active financiare pot fi persoane fizice sau persoane
juridice. În calitate de intermediari, pe piaţa financiară apar următoarele instituţii: băncile,
bursele de valori, societăţile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurare,
fondurile de pensii etc.
În calitate de utilizatori de active financiare pe piaţa financiară apar băncile,
persoanele fizice, persoanele juridice.
Investiţiile sunt împărţite pe clase de active financiare. Există patru tipuri de active
financiare în economie: banii, obligaţiunile, acţiunile şi activele reale.
Banii reprezintă un mijloc de plată sau un mijloc de schimb.
Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de
plată specificate şi o scadenţă statuată.
Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipalităţi, firme, etc.
Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplată a datoriei.
Acţiunile sau investiţiile de tip proprietate reprezintă drepturile asupra profiturilor
unei societăţi (firme). Deţinătorii de acţiuni primesc dividende fie sub forma unui cupon,
fie ca o valoare determinată.
Activele financiare mai includ de asemenea creditele bancare, obligaţiuni de tip
leasing. Activele financiare sunt necesare întrucât cu ajutorul lor se pot achiziţiona şi
construi activele reale.
Activele financiare sau hârtiile de valoare sunt valoroase deoarece ele reprezintă
drepturi asupra activelor reale ale societăţii sau firmei.
Activele reale pot fi divizate în active tangibile şi active intangibile.
Activele tangibile sunt reprezentate de: firme, fabrici, echipamente, terenuri,
bunuri de folosinţă îndelungată (mobilă, automobile) etc.
În componenţa activelor intangibile intră: brevete, mărcile, expertizele tehnice.

28
 CAPITOLUL IV

EFICIENŢA ECONOMICĂ –
ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI DE INVESTIŢII

Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă o necesitate obiectivă mai

ales în cadrul economiei de piaţă, unde predomină concurenţa.
În sistemul concurenţei, al pieţei libere, acţiunile întreprinzătorilor sunt
competitive în măsura în care ele sunt eficiente, adică asigură obţinerea unor
efecte cât mai mari, în raport cu eforturile depuse.

4.1. Conceptul de eficienţă economică a producţiei şi investiţiilor

Eficienţa economică exprimă rezultatele ce se obţin în urma desfăşurării

unei activităţi prin prisma resurselor consumate.
Eficienţa economică se calculează ca raport între mărimea efectelor şi
mărimea eforturilor sau ca raport între mărimea eforturilor şi a efectelor.
Cele două comparaţii pot fi exprimate astfel:

Efect Efort
Eficienta economica = sau
Efort Efect

În primul caz se stabileşte efectul care se obţine la o unitate de efort şi

care trebuie să fie maxim, iar în al doilea caz se stabileşte efortul necesar pentru
obţinerea unei unităţi de efect, care trebuie să fie minim.
Eficienţa economică mai poate fi exprimată şi ca diferenţa dintre efectele
obţinute şi eforturile depuse. În acest caz eficienţa economică este exprimată
prin intermediul indicatorului profit la nivelul întregii activităţi desfăşurate.
Eficienţa economică are un caracter complex, fapt car impune o analiză a
eforturilor depuse şi a efectelor obţinute din punct de vedere al volumului cât şi
al structurii şi importanţei lor.
După activitatea la care se referă, eforturile se pot clasifica în eforturi
pentru investiţii şi eforturi pentru producţie,pentru servicii (inclusiv eforturile
pentru aprovizionarea cu resurse cât şi pentru desfacerea producţiei obţinute,a
serviciilor).
În categoria eforturilor pentru investiţii intră: volumul investiţiilor pentru
realizarea proiectului de investiţii, volumul lucrărilor de construcţii-montaj, iar
în categoria eforturilor pentru producţie şi pentru servicii se includ cheltuielile
de aprovizionare cu resursele necesare desfăşurării procesului de producţie,
cheltuielile de producţie privind desfăşurarea procesului de producţie,
cheltuielile privind desfacerea producţiei obţinute respectiv a serviciilor.

25
 Efectele economice au o natură complexă variată neputând fi cuantificate
exhaustiv. Ele trebuie să fie la un nivel care să satisfacă nevoia socială
(individuală şi de producţie) în raport cu posibilităţile oferite de consumul de
resurse.

4.2. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor.

Realizarea unui obiectiv investiţional necesită existenţa mai multor

variante de proiect de investiţii. Fiecare variantă de proiect se caracterizează
printr-o multitudine de informaţii referitoare la eforturi, efecte, raportul dintre
acestea, durată de realizare a obiectivului, durata de producere a efectelor etc.
Pentru a alege varianta optimă de proiect de investiţii se foloseşte un sistem de
indicatori de eficienţă economică care scot în evidenţă eficacitatea investiţiei sub
aspect cantitativ şi pe cât posibil calitativ.
Indicatorii utilizaţi pentru aprecierea variantelor de proiect de investiţii se
poate clasifica după mai multe criterii:
✓ după sfera de cuprindere avem:
a) indicatori care cuantifică eforturile necesare realizării obiectivului
investiţional şi pentru funcţionarea acestuia cum sunt: volumul investiţiei totale,
structura investiţiei totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale , structura
costurilor, volumul de forţă de muncă necesar şi structura acestuia;
b) indicatori care cuantifică efectele cum sunt: capacitatea de
producţie, capacitatea de cazare exprimată fizic şi valoric prin intermediul
veniturilor, structura producţiei,structura serviciilor, cifra de afaceri;
c) indicatori referitori la perioada de realizare a obiectivului
investiţional şi de funcţionare a acestuia. Din această categorie fac parte
următorii indicatori: durata de execuţie a lucrărilor pentru viitorul obiectiv
investiţional, durata de execuţie până la punerea în funcţiune parţială a unor
capacităţi de producţie,respectiv de cazare, durata de timp până la atingerea
parametrilor proiectaţi, durata de funcţionare fizică şi eficientă a capacităţilor de
producţie şide cazare;
d) indicatori ai eficienţei economice. Dintre aceşti indicatori
menţionăm: investiţia specifică, termenul de recuperare a investiţiei, coeficientul
de eficienţă economică, cheltuieli recalculate, cheltuieli specifice recalculate ţi
randamentul economic al investiţiilor
✓ în funcţie de nivelul la care se face evaluarea proiectelor de investiţii şi
analiza economică avem:
a) indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de ramură
sau la nivelul economiei naţionale (macroeconomic);
b) indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de agent
economic (microeconomic).

26
 4.2.1. Indicatori de evaluare a eficienţei economice a proiectelor de
investiţii la nivel de agent economic(microeconomic)

Indicatorii de evaluare a proiectelor de investiţii la nivel de agent

economic la rândul lor pot clasifica în funcţie de sfera de cuprindere, în
indicatori cu caracter general, indicatori de bază, indicatori suplimentari şi
indicatori specifici.
Indicatorii cu caracter general sunt cei care se utilizează şi în activitatea
de producţie, de obţinere a serviciilor şi contribuie la formarea unei imagini de
ansamblu asupra eforturilor şi efectelor ce vor caracteriza activitatea viitorului
obiectiv investiţional, precum şi a eficienţei economice a acestuia. În această
categorie intră următorii indicatori:
Capacitatea de producţie, exprimă cantitatea maximă de producţie sau de
servicii de o anumită structură şi calitatea ce poate fi obţinută într-o perioadă
dată (de regulă un an), în condiţiile folosirii depline a capitalului fix productiv şi
în condiţii tehnico-organizatorice optime. Capacitatea de producţie se exprimă în
unităţi fizice ca de exemplu: tone, kg, metri liniari, metri pătraţi, metri cubi,
bucăţi, locuri de cazare, locuri la masă etc.
Atunci când producţia obţinută este heterogenă, capacitatea de producţie
se exprimă valoric, în lei. În cazul obiectivelor investiţionale din domeniul
social-cultural capacitatea de folosinţă se exprimă sub forma numărului de paturi
de spital, numărul de locuri într-un teatru sau într-un cinematograf, numărul de
locuri pe stadion.
Capacitatea de producţie este un indicator de volum care cuantifică
principalul efect economic al investiţiei.
Cheltuielile de producţie cuantifică eforturile ce urmează a fi făcute de
agentul economic (eforturi de natură materială, umană, financiară) pentru
obţinerea producţiei,serviciilor ce urmează a se obţine la nivelul viitorului
obiectiv investiţional.
Este un indicator sintetic care se poate calcula pentru întreaga activitate
sau pentru o unitate de activitate (costul de producţie).Pe baza acestui indicator
se mai pot calcula o serie de indicatori de apreciere a eficienţei economice a
capitalului consumat cum sunt: cheltuieli la 100 de lei valoare a producţiei,
serviciilor, ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli de producţie.
Valoarea producţiei (venituri), este un indicator care cuantifică efectul
obţinut în urma desfăşurării activităţii de producţie pe o perioadă de timp, de
regulă un an. Pornind de la valoarea producţiei se mai pot calcula şi alţi
indicatori de eficienţă economică cum sunt: producţia la 100 de lei capital fix,
productivitatea muncii (venituri pe salariat).
Cifra de afaceri este un indicator foarte important care exprimă valoarea
producţie sau aservicilor valorificate la preţul de pe piaţă.

27
 Profitul este indicatorul care exprimă efectul net al unei activităţi sau
serviciu şi se determină pe total activităţi sau pentru fiecare produs sau serviciu
în parte. Cu ajutorul profitului agenţii economici asigură recuperarea capitalului
cheltuit şi îşi constituie fondul de dezvoltare (investiţii). Cu ajutorul profitului se
poate calcula unul din cei mai importanţi indicatori de eficienţă economică şi
anume rata profitului (rata rentabilităţii capitalului consumat), rata rentabilităţii
comerciale, rata rentabilităţii economice.
Productivitatea muncii. În activitatea investiţională ca şi în activitatea de
producţie, forţa de muncă reprezintă un principal factor de producţie. Rezultatele
economice depind foarte mult de modul cum este utilizată forţa de muncă şi de
nivelul de pregătire profesională a acestuia.
Pentru a aprecia eficienţa cu care se consumă în cadrul unei activităţi
munca este necesar calculul indicatorului productivitatea muncii.
Productivitatea muncii exprimă producţia care poate fi realizată de un
lucrător în unitatea de timp sau timpul necesar pentru realizarea unei unităţi de
producţie. Acest indicator mai poate fi exprimat şi sub forma veniturilor
realizate pe salariat, cifra de afacer pe salariat.
Productivitatea medie a muncii se determină fie prin raportarea producţiei
la munca cheltuită pentru obţinerea acesteia, fie prin raportarea cheltuielilor de
muncă la producţia obţinută.
Fiecare agent economic va trebui să aleagă ca variantă de proiect de
investiţii, varianta pentru care acest indicator este favorabil, dar se va preocupa
şi de îmbunătăţirea indicatorului în procesul de producţie, de utilizarea
viitoarelor capitaluri fixe.
Consumurile specifice de materii prime, materiale, energie, combustibil.
Acestea au o importanţă deosebită în aprecierea eficienţei economice a
variantelor de proiecte de investiţii deoarece ele influenţează în mod direct
costurile şi deci rentabilitatea viitorului obiectiv investiţional.
Consumurile de materii prime şi materiale trebuiesc analizate din punct de
vedere cantitativ, calitativ şi al structurii lor.
Numărul de salariaţi de care va avea nevoie viitorul obiectiv investiţional
pe perioada de funcţionare se stabileşte cu ajutorul indicatorului de efort numit
numărul mediu scriptic de salariaţi. Acest indicator interesează pentru orice
proiect de investiţii atât pe total cât şi structura după profesie (muncitori,
ingineri, tehnicieni).
În cadrul indicatorilor generali pot fi incluşi şi alţi indicatori, potrivit
naturii obiectivului analizat, a ramurii din care fac parte.

Indicatorii de bază
Investiţia totală cuantifică mărimea fondurilor necesar pentru realizarea
unui obiectiv investiţional. Reprezintă unul dintre principalii indicatori de volum
folosit în adoptarea deciziei de investiţii.

28
 Investiţiile însumează totalitatea resurselor ce se consumă pentru ridicarea
obiectivului până la punerea lui în funcţiune.
În investiţia totală se includ: investiţia directă, colaterală şi conexă,
necesarul de mijloace circulante necesare la prima dotare precum şi o serie de
cheltuieli pentru pregătirea salariaţilor viitorului obiectiv economic. De
asemenea mai intră şi pierderile de profit ca urmare a scoaterii din circuit a unor
resurse financiare.
Acest efort investiţional se calculează cu ajutorul relaţiei:

It = Id + Icol +Icon + M + Cs + Pi

în care:
It = investiţia totală;
Id = investiţia directă;
Icol = investiţia colaterală;
Icon = investiţia conexă;
M = necesarul de mijloace circulante la prima dotare;
CS = cheltuieli privind pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor;
Pi = pierderile de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a
unor resurse financiare.
Investiţiile se materializează în capitaluri fixe care pot fi active sau pasive.
Capitalul fix activ participă nemijlocit la procesul de producţie; instalaţii, utilaje,
echipamente, animale, plantaţii,mobilier), iar cele pasive asigură buna
funcţionare a celor active cum sunt clădirile.
Atunci când se urmăreşte modernizarea obiectivului economic la
investiţia totală se mai adaugă şi pierderile de profit ca urmare a scoaterii din
funcţiune a unor capacităţi în vederea modernizării.

It = Id + Icol +Icon + M + Cs + Pi + Pc

în care:
Pc = pierderile de profit ca urmare a scoaterii din funcţiune a unor
capacităţi de producţie pentru modernizare.
Durata procesului investiţional cuprinde trei părţi: perioada de
proiectare, perioada de execuţie şi perioada de funcţionare a obiectivului
investiţional.
Perioada de proiectare este perioada de timp în care se elaborează
documentaţiile necesare pentru viitorul obiectiv investiţional, se obţin avizele şi
aprobările, se constituie sursele de finanţare, se contactează constructorul şi se
deschide finanţarea.
Perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii. În această perioadă,
fondurile investiţionale se materializează în capitaluri fixe. Ca urmare a faptului
că în această perioadă sunt scoase din circuitul economic productiv o serie de

29
resurse (umane, materiale, financiare), perioada respectivă trebuie să fie cât mai
scurtă, pentru a reduce imobilizările de fonduri.
Perioada de funcţionare a capitalului fix, este perioada în care se obţin
efectele economice (producţie,servicii, cifră de afaceri, profit). Acum se verifică
în ce măsură deciziile luate în cadrul procesului investiţional au fost cele mai
bune.
În general această perioadă la rândul ei poate fi împărţită în trei perioade:
perioada până la atingerea parametrilor proiectaţi, perioada normală de
funcţionare şi perioada de declin. Prima şi ultima trebuie să fie cât mai scurte
deoarece profiturile obţinute se situează sub cele normale stabilite prin
proiectare. În perioada a doua capitalul fix funcţionează la parametrii tehnico-
economici proiectaţi, iar efectele nete sunt maxime şi deci beneficiarul se va
preocupa de prelungirea cât mai mult a acestei durate prin asigurarea unei
funcţionări normale a capitalurilor fixe cât şi prin luarea unor decizii de
modernizare a utilajelor, instalaţiilor, echipamentelor, de reutilare sau chiar de
restructurare a producţiei.
Investiţia specifică asigură comparabilitatea între efortul investiţional
făcut pentru realizarea unui obiectiv economic şi rezultatele obţinute exprimate
prin capacitatea de producţie, capacitatea de producere de servicii.
Capacitatea de producţie poate fi exprimată atât fizic cât şi valoric.

I
s= t
qh

în care:
s = investiţia specifică;
It = investiţia totală;
qh = capacitatea de producţie exprimată fizic (tone, bucăţi, kg, m2, m3,
metri liniari, locuri de cazare, locuri la masă).
În acest caz investiţia specifică arată care este efortul investiţional în lei,
ce se face pentru realizarea unei unităţi de capacitate fizică – tonă, kwh, bucată,
metru pătrat,loc de cazare, loc la masă, etc.
Investiţia specifică se mai poate calcula şi prin raportarea investiţiei totale
la capacitatea de producţie, capacitatea de cazare exprimată valoric (lei).

I
s= t
Qh

în care:
s = investiţia specifică;
It = investiţia totală;
Qh = capacitatea exprimată valorică (lei).

30
 Trebuie menţionat că Qh semnifică şi valoarea producţiei, valoarea
serviciilor sau venitul anual.
Indicatorul investiţie specifică astfel calculat exprimă efortul investiţional
făcut pentru obţinerea unui leu valoare a producţiei sau a seviciilor.
Relaţiile de calcul se stabilesc diferenţiat pentru obiective noi şi pentru
cele supuse procesului de dezvoltare, modernizare, retehnologizare, precum şi
pentru comparaţii între variantele de proiecte de investiţii astfel:

• Pentru obiective noi:

It
si = i
qi

în care:
si = investiţia specifică;
I t i = investiţia aferentă variantei i;
qi = capacitatea de producţie exprimată fizic pentru varianta i;
i = varianta de investiţii.
• Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea obiectivelor
existente,investiţia specifică se calculează astfel:

Im
sm =
qm − q0

în care:
sm = investiţia specifică în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării
Im = investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare
qm = capacitatea de producţie,capacitatea de cazare exprimată fizic după
modernizare
q0 = capacitatea de producţie, capacitatea de cazare exprimată fizic înainte
de modernizare
De asemenea se pot calcula în acest caz, investiţia specifică şi în funcţie
de sporul realizat la valoarea producţiei( serviciilor).

Im
s 'm =
Q m − Q0

în care:

31
 Qm = reprezintă valoarea producţiei (serviciilor) obţinută după
modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
Q0 = valoarea producţiei(serviciilor) realizată înainte de modernizare,
dezvoltare, retehnologizare.
În acest caz indicatorul arată cheltuielile investiţionale ce se fac pentru a
creşte valoarea producţiei cu un leu.
• Pentru compararea variantelor de proiect de investiţii. În cazul în care
se compară între ele mai multe variante de proiect de investiţii există două
posibilităţi de a realiza acest lucru. Prima posibilitate constă în aceea că se
calculează investiţia specifică pentru fiecare variantă în parte şi se compară între
ele mărimile obţinute şi apoi se alege drept variantă optimă, varianta cu
investiţia specifică cea mai mică. A doua posibilitate se referă la faptul că una
dintre variante prevede un volum suplimentar de investiţii, care se
materializează într-o capacitate de producţie mai mare. În acest caz interesează
volumul suplimentar de investiţii solicitat şi efectele obţinute din acesta. În acest
caz investiţia specifică se calculează astfel:

It − It
sc = i n
qi − q n

în care:
Sc = investiţia specifică pentru comparaţii şi exprimă necesarul
suplimentar de investiţii în varianta i faţă de varianta n pentru a obţine o unitate
suplimentară de capacitate fizică de producţie;
I t i = valoarea investiţiei în varianta i;
I t n = valoarea investiţiei în varianta n;
qi, qn = capacitatea fizică de producţie în varianta i şi respectiv în varianta
n.
Se poate calcula şi în funcţie de sporul producţiei valorice:

It − It
s'c = i n
Qi − Q n

în care:
Qi, Qn = valoarea producţiei(seviciilor) în cazul variantei i şi respectiv în
cazul variantei n.
În acest caz investiţia specifică exprimă necesarul suplimentar de investiţii
în varianta i faţă de varianta n pentru a creşte valoarea producţiei(serviciilor) cu
un leu în varianta i faţă de varianta n.
Termenul de recuperare a investiţiei, exprimă perioada de timp în care
investiţia se recuperează din profitul anual alocat pentru investiţii.

32
 În funcţie de destinaţia investiţiei (construirea de obiective noi,
modernizări, dezvoltări, retehnologizări de unităţi deja existente sau asigurarea
comparabilităţii cu alte variante de investiţii), pentru calculul acestui indicator se
folosesc mai multe relaţii.
• Pentru obiective noi:

I
T= t ,
Ph

în care:
T = termenul de recuperare a investiţiei;
It = investiţia efectuată pentru obiectivul economic;
Ph = profitul anual.
• Pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizarea obiectivelor
existente, termenul de recuperare a investiţiei se calculează astfel:

Im
T= ,
Ph − Ph
m o

în care: T = termenul de recuperare a investiţiei;

Im = valoarea investiţiei alocată pentru modernizare, retehnologizare;
Ph m = profitul anual obţinut în urma investiţiei făcute;
Ph 0 = profitul anual obţinut înainte de modernizarea, dezvoltarea,
retehnologizarea obiectivului economic.
Indicatorul în acest caz exprimă perioada de timp în care recuperează
investiţia din profitul suplimentar obţinut, ca urmare a modernizării, dezvoltării,
retehnologizării obiectivului economic.
În cazul în care prin investiţia efectuată se urmăreşte cu prioritate
reducerea cheltuielilor de producţie care va influenţa mai departe profitul
agentului economic, termenul de recuperare a investiţiei se poate determina
astfel:

Im
T= ,
Ch 0 − Ch m

în care:
T = termenul de recuperare a investiţiei;
Im = valoarea investiţiei alocată pentru modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;

33
 C h 0 = cheltuielile anuale ce se făceau înainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
C h m = cheltuielile anuale necesare a se efectua după modernizare,
dezvoltare, retehnologizare.
Termenul de recuperare astfel calculat exprimă perioada de timp în care se
recuperează investiţia făcută pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare pe
seama economiilor realizate la costul de producţie.
În cazul investiţiilor pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare,
valoarea investiţiei trebuie corectată cu o serie de elemente cum ar fi: valoarea
neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi lichidat, sumele încasate din
valorificarea unor utilaje sau părţi componente ale acestora, precum şi pierderile
de profit datorată întreruperii activităţii pe perioada de realizare a modernizării,
dezvoltării, retehnologizării.
Influenţa elementelor enunţate mai sus asupra termenului de recuperare a
investiţiei ar putea fi surprinsă prin următoarea relaţie de calcul:

I m + A n − Vv + Pp
T=
Ph m − Ph 0

în care:
T = termenul de recuperare a capitalului investit pentru modernizare,
dezvoltare, retehnologizare;
Im = capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
An = amortizarea nerecuperată a capitalului fix ce urmează a fi lichidat;
Vv = veniturile obţinute din vânzarea unor utilaje sau a unor părţi
componente a utilajelor dezmembrate;
Pp = pierderile de profit pe timpul realizării investiţiei;
Ph m = profitul anual obţinut în urma investiţiei făcute;
Ph 0 = profitul anual care se obţinea înainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare
În calculele de eficienţă economică a investiţiilor, profitul anual se
consideră constant pe toată perioada de funcţionare a obiectivului economic. În
realitate acesta diferă de la un an la altul în funcţie de producţia realizată, care şi
ea la rândul ei depinde de o serie de aspecte, cum ar fi darea parţială în funcţiune
a unor capacităţi de producţie, atingerea sau nu a parametrilor proiectaţi în
timpul stabilit. În cazul în care pe perioada de execuţie se dau parţial în folosinţă
capacităţi de producţie şi se obţine profit, acesta determină reducerea efortului
investiţional. De asemenea, dacă în prima perioadă de funcţionare a capitalului
fix, până la atingerea parametrilor proiectaţi, nu se realizează profitul stabilit,
atunci profitul nerealizat trebuie adăugat la efortul investiţional.

34
 În acest caz termenul de recuperare a investiţiei se poate calcula pe baza
relaţiei:

I − Ps + Pn
T= ,
Ph

în care:
T = termenul de recuperare a investiţiei;
I = capitalul investit;
Ps = profitul realizat suplimentar prin punerea în funcţiune a unor
capacităţi de producţie în cadrul duratei de realizare a obiectivului economic;
Pn = profitul nerealizat în perioada până la atingerea parametrilor
proiectaţi;
Ph = profitul anual.
În cazul comparării a două variante de proiect de investiţii se constată că o
variantă faţă de alta presupune un efort de capital investit mai mare, dar şi
efectul obţinut este substanţial mai mare. În această situaţie ceea ce ne
interesează este în ce perioadă de timp diferenţa de capital investit se va
recupera din sporul de profit obţinut. În această situaţie, termenul de recuperare
a capitalului investit se calculează astfel:

Ii − I n
T= ,
Ph i − Ph n

în care:
T = termenul de recuperare a investiţiei suplimentare;
Ii – In = diferenţa de capital investit în varianta i faţă de varianta n de
investiţii;
Ph i − Ph n = sporul de profit obţinut în varianta i faţă de varianta n de
investiţii.
Termenul de recuperare a capitalului investit astfel calculat exprimă în
câţi ani se va recupera diferenţa de capital prevăzută în varianta i faţă de varianta
n prin sporul de profit calculat ca diferenţă între profitul variantei i de investiţii
faţă de profitul variantei n.
Acest indicator astfel calculat poate fi folosit numai împreună cu celelalte
forme de calcul, care au un grad mai mare de cuprindere deoarece se referă la
întreg efortul investiţional şi la toate veniturile anual, pe când ultima relaţie de
calcul asigură comparabilitatea numai între efortul investiţional suplimentar şi
efectul economic corespunzător acestui efort. La adoptarea deciziei de investiţii
se alege varianta la care termenul de recuperare este cel mai scurt. Atunci când
pe perioada procesului investiţional se dau în folosinţă capacităţi de producţie
care duc la obţinerea de profit, termenul de recuperare se calculează astfel:

35
 I − Pp
T= ,
Ph

în care:
T = termenul de recuperare a capitalului investit;
Pp = profitul obţinut în perioada de realizare a obiectivului economic;
Ph = profitul anual din perioada de funcţionare a obiectivului economic.
Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor
Acest indicator exprimă profitul anual obţinut la un leu investit.
• În situaţia realizării de investiţii pentru construcţia de obiective
economice noi, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se calculează
astfel:
P
e= h ,
It

în care:
e = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph = profitul anual obţinut ca urmare a realizării obiectivului investiţional;
It = volumul capitalului investit pentru realizarea obiectivului.
Conform relaţiilor prezentate, rezultă că între termenul de recuperare şi
coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor există o relaţie inversă,
1
respectiv e = . Cei doi indicatori fiind complementari, în calculele de eficienţă
T
economică a investiţiilor se foloseşte numai unul din ei.
• Pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea unor obiective
deja existente coeficientul de eficienţă economică se calculează astfel:

P −P
e = hm h0 ,
Im

în care:
e = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph m = profitul anual obţinut în urma modernizării, dezvoltării,
retehnologizării;
Ph 0 = profitul anual obţinut înainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
Im = capitalul investit în vederea modernizării, dezvoltării,
retehnologizării.

36
 Atunci când prin investiţiile făcute pentru modernizare, dezvoltare,
retehnologizare se urmăreşte reducerea cheltuielilor de producţie, indicatorul,
coeficientul de eficienţă economică se poate calcula astfel:

C − Ch m
e = h0 ,
Im

în care:
e = coeficientul de eficienţă economică;
C h 0 = cheltuielile de producţie înainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
C h m = Cheltuielile de producţie rezultate după modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
Im = capitalul investit în vederea modernizării, dezvoltării,
retehnologizării
• Pentru compararea mai multor variante de proiecte de investiţii.
Având în vedere aceeaşi situaţie prezentată în cazul termenului de
recuperare a investiţiei, atunci când avem mai multe variante de proiect de
investiţii, calculul indicatorului coeficientului de eficienţă economică se prezintă
astfel:

P − Ph m
e = hi ,
Ii − I n

în care:
Phi – Phn = sporul de profit obţinut în varianta i faţă de varianta n;
Ii – In = diferenţa de capital investit în varianta i faţă de varianta n.
Ca şi în cazul termenului de recuperare, dacă în perioada de execuţie se
dau în folosinţă capacităţi de producţie şi se obţine profit coeficientul de
eficienţă economică se stabileşte astfel:

Ph
e= ,
I − Pp

în care:
e = coeficientul de eficienţă economică;
Ph = profitul anual obţinut în perioada de funcţionare a obiectivului
economic;
Pp = profitul parţial obţinut în perioada de execuţie.
Cheltuieli echivalente sau recalculate

37
 Evaluând eficienţa economică a investiţiilor pentru diverse variante
posibile de proiect de investiţii, frecvent întâlnim situaţii în care o variantă de
proiect presupune în faza investiţională un volum de capital mai mare
comparativ cu alte variante, însă, după punerea în funcţiune, cheltuielile de
exploatare se află de fapt în relaţie inversă.
În această situaţie, problema prezentată mai sus poate fi prezentată astfel:

Ii  I n dar C h i  C h n

Se pune întrebarea dacă să se opteze pentru varianta de proiect care

necesită un efort investiţional mai mic sau pentru o altă variantă de proiect
investiţional cu un cost de exploatare anual mai mic.
Ieşirea din impas în luarea unei astfel de decizii o oferă indicatorul
cheltuieli echivalente sau recalculate, care exprimă efortul total, pentru investiţie
şi cheltuielile anuale de producţie.
D
K = I t +  Ch ,
i =1

în care:
K = cheltuieli recalculate;
It = volumul capitalului investit;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic;
Ch = cheltuielile anuale de producţie;
D
 C h = cheltuielile totale de producţie, pe întreaga perioadă de
i =1
funcţionare.
Dacă cheltuielile anuale sunt constante pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului economic, cheltuielile recalculate se stabilesc astfel:

K = I t + Ch  D ,

în care:
K = cheltuielile recalculate;
It = volumul capitalului investit;
Ch = cheltuielile anuale de producţie care sunt constante;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
Varianta de proiect de investiţii cea mai eficientă pornind de la acest
indicator este aceea la care cheltuielile recalculate sunt cele mai mici.
Indicatorul, cheltuieli recalculate asigură comparabilitatea numai dacă la
toate variantele de proiect de investiţii, capacităţile de producţie sunt egale. În

38
situaţia în care capacităţile de producţie diferă pe variante se calculează
indicatorul cheltuieli specifice recalculate.
Cheltuieli specifice recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi
cheltuielile anuale de producţie) făcut pentru a obţine o unitate de capacitate de
producţie fizică (q) sau valorică(Q).
Cheltuielile specifice recalculate se stabilesc astfel:

K
k= ,
D
 qh
i =1

în care:
k = cheltuieli specifice recalculate;
K = cheltuieli recalculate;
qh = capacitatea anuală de producţie;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
În situaţia în care capacitatea anuală de producţie este constantă pe toată
perioada de funcţionare a obiectivului economic, indicatorul cheltuieli specifice
recalculate se stabileşte astfel:

K
k=
qh  D

Pentru a surprinde însă şi influenţa structurii producţiei, trebuie calculat

acest indicator şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.
În funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric, cheltuielile
specifice recalculate se stabilesc astfel:

K
k= D
,
 Qh
i =1

în care:
k = cheltuieli specifice recalculate;
K = cheltuieli recalculate;
Qh = capacitatea anuală de producţie exprimată valoric;
D = durata de funcţionare a obiectivului economic.
Atunci când capacitatea anuală de producţie este constantă pe perioada de
funcţionare a obiectivului, cheltuielile specifice recalculate se stabilesc astfel:

39
 K
k=
Qh  D

Randamentul economic al investiţiilor

Acest indicator are un grad mai mare de cuprindere faţă de ceilalţi
indicatori, asigurând comparabilitatea între profitul net obţinut după recuperarea
volumului capitalului investit din profitul anual şi efortul investiţional şi se
calculează cu ajutorul relaţiei:

P
R= n,
It

în care:
R = randamentul economic;
Pn = profitul net;
It = capitalul investit.
Randamentul economic exprimă profitul final (după recuperarea
investiţiei) obţinut la un leu investit.
Profitul net reprezintă profitul ce se obţine, după ce efortul investiţional a
fost compensat de profitul anual.

Pn = Pt – I,

unde:
Pn = profitul net;
Pt = profitul total obţinut pe toată perioada de funcţionare a obiectivului
economic;
I = capitalul investit.
În consecinţă, randamentul economic al investiţiilor se mai poate calcula
şi astfel:

P
R = t −1
I

Atunci când acest indicator este utilizat pentru alegerea de variante optime
de proiect investiţional, se alege varianta la care randamentul economic este cel
mai mare.
Pentru creşterea randamentului economic în condiţiile unui anumit capital
dimensionat pentru realizarea unei investiţii este necesar să se crească profitul
net.
Căile de creştere a profitului final sunt:
• reducerea timpului de recuperare a investiţiei;

40
 • reducerea cheltuielilor de producţie;
• prelungirea duratei de funcţionare a obiectivului investiţional;
• creşterea valorii producţiei obţinute prin creşterea calităţii acesteia,
îmbunătăţirea structurii sortimentale, aspecte care vor duce la creşterea preţului
de vânzare.
Indicatorii suplimentari completează sistemul de informaţii, în scopul
evaluării cât mai corecte a eficienţei economice a investiţiilor şi se referă la
aprecierea activităţii desfăşurate în domenii adiacente.
Indicatorii specifici surprind particularităţile pe care le prezintă unele
ramuri sau domenii de activitate în evaluarea eficienţei economice a investiţiilor.
În evaluarea eficienţei economice a investiţiilor din diferite ramuri ale
economiei naţionale se menţin principiile generale de calcul ale indicatorilor de
eficienţă economică, iar indicatorii specifici vin să completeze ceilalţi indicatori
de eficienţă economică – indicatori cu caracter general, de bază, suplimentari.
Indicatori specifici în activitatea de comerţ
Impactul puternic între investiţii şi activitatea de comerţ, impune găsirea
unor indicatori adecvaţi capabili să surprindă cele mai semnificative laturi ale
eficienţei economice care în final să conducă la o decizie eficientă de investiţii.
În funcţie de gradul de cuprindere şi sfera de aplicabilitate, aceşti
indicatori se pot împărţi în indicatori ce au caracter general şi indicatori de bază.
• Indicatori cu caracter general.
Aceşti indicatori caracterizează activitatea de ansamblu a unităţilor
economice şi în special activitatea de import-export a acestora.
Producţia anuală destinată exportului, reflectă cantitatea de producţie
destinată exportului într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Indicatorul, producţia anuală destinată exportului se poate calcula atât în
unităţile fizice (qe) cât şi în unităţile valorice (Qe).
Atunci când producţia destinată exportului este omogenă, acest indicator
se calculează în unităţi fizice astfel:

n
qe =  q ei ,
i =1

în care:
qe = producţia fizică destinată exportului;
q ei = producţia fizică exportată din sortimentul i;
i .. 1,2 .. n = reprezintă numărul de sortimente de producţie.
Când producţia destinată exportului este heterogenă, indicatorul se
calculează sub formă valorică (în lei sau în valută) astfel:

41
 n n
Qe =  q ei  pi şi Q'e =  q ei  p'i ,
i =1 i =1

în care:
Qe, Q’e = valoarea producţiei destinată exportului exprimată în lei şi
respectiv în valută;
q ei = producţia fizică exportată din sortimentul i;
pi, p’i = preţul unitar exprimat în lei sau în valută pentru sortimentul i.
Importul anual pentru producţie
Acest indicator măsoară efortul privind importul de materii prime,
materiale, semifabricate, piese, subansamble, echipamente tehnice, importuri
care practic, condiţionează desfăşurarea procesului de producţie corespunzător
documentaţiei tehnico-economice.
Acest indicator se poate calcula astfel:
n n
M =  mi pi şi M' =  mi p'i ,
i =1 i =1

în care:
M, M’ = valoarea importului de materii prime, materiale, semifabricate,
piese, subansamble, echipamente tehnice în lei şi respectiv valută;
mi = cantitatea de materii prime, materiale, semifabricate, piese,
echipamente tehnice din sortimentul i;
pi, p’i = preţul unitar de achiziţie a sortimentului în lei şi respectiv în
valută.
Importul specific pentru producţie, este un indicator care exprimă
importul ce revine pe unitatea de capacitate de producţie, calculat în lei sau în
valută.

M M'
m= şi m' = ,
q q

în care:
m, m’ = importul specific pentru producţie exprimat în lei şi respectiv în
valută;
M, M’ = valoarea importului pentru producţie în lei şi respectiv în valută;
q = capacitate de producţie.
Aportul valutar anual exprimă încasările valutare pe care le face unitatea
economică sau agentul economic pe baza producţiei exportate în timp de un an.
Aportul valutar reprezintă soldul dintre încasările şi cheltuielile în valută
ale unui întreprinzător.
Aportul valutar anual se calculează astfel:

42
 A'v = Q'e −(M'c + N'c )

în care:
A’v = aportul valutar;
Q’e = valoarea producţiei exortate, exprimată în valută;
M’c = valoarea importurilor exprimată în valută, folosite în
procesul de obţinere a producţiei destinată exportului;
N’c = valoarea materiilor prime, materialelor, pieselor, subansamblelor,
încorporate în producţia exportată, dar care s-ar fi putut exporta ca
atare.
Aportul valutar arată cu cât creşte fondul valutar în urma efectuării unui
anumit export.
Aportul valutar specific, arată câte unităţi valutare se încasează în urma
exportului unei unităţi de producţie fizică (tonă, buc, m3).
A'
a 'v = v ,
qe

în care:
a’v = aportul valutar specific;
A’v = aportul valutar;
qe = cantitatea de producţie exportată exprimată în unităţi fizice.
Aportul net valutar, exprimă valoarea nou creată şi realizată prin
activitatea de comerţ exterior şi reprezintă partea din preţul extern ce se
realizează la exportul unui produs peste valoarea în valută a materiilor prime şi
materialelor din ţară şi din import, a combustibililor şi amortizării lor.
Acest indicator se calculează astfel:

A'nv = Q'e −C'h me

în care:
A’nv = aportul net valutar;
Q’e = valoarea producţiei destinată exportului, exprimată în valută;
C'h me = cheltuielile materiale exprimate în valută.
Evaluarea în valută a cheltuielilor materiale se face pe baza calculaţiilor
efectuate pentru fiecare produs exportat.
Profitul în valută reprezintă profitul obţinut în urma exportului unei
anumite cantităţi dintr-un produs.

(
P'v = Q'e − C'h me − C'h ne )

43
 în care:
P’v = profitul în valută;
Q’e = valoarea producţiei destinată exportului, exprimată în valută;
C'h me , C'h ne = cheltuieli materiale şi nemateriale, calculate în valută la
preţurile existente pe piaţa mondială.
Profitul în valută se poate calcula pentru întreaga activitate de import-
export, dar şi pentru fiecare produs în parte care face obiectul activităţii de
import-export.
Cursul de revenire brut arată raportul în care se află valoarea producţiei la
intern faţă de piaţa internaţională, respectiv arată câţi lei producţie se exportă
pentru a obţine o unitate valutară.

Acest indice se calculează astfel:

Qe
CRB = ,
Q'e

în care:
CRB = cursul de revenire brut;
Qe = valoarea producţiei exportate în lei;
Q’e = valoarea producţiei exportate în valută.
În cazul în care cursul de revenire brut se situează sub cursul oficial al
valutei în care se face calculul indicatorului, situaţia poate fi considerată ca fiind
bun. Dacă, cursul de revenire brut se situează peste cursul oficial al valutei, se
poate aprecia că exportul a avut o eficienţă scăzută.
Indicatorul, într-un fel arată în ce raport se află productivitatea muncii
interne faţă de productivitatea muncii pe plan internaţional.
În cazul importurilor, cursul de revenire brut va reflecta o situaţie mai
convenabilă atunci când nivelul său va fi mai ridicat.
Cursul de revenire brut corectat
În practica exportului se apelează la acest indicator atunci când cursul de
revenire brut de export depăşeşte sensibil cursul de revenire stabilit sau cursul de
revenire aprobat pentru grupa de produse respectivă.
Cursul de revenire brut se calculează astfel:

C
CRBC = ec ,
Q'e

44
 în care:
CRBC = cursul de revenire brut corect;
Cec = costul complet de export, în lei din care sunt scăzute o serie de taxe,
impozite şi alte prelevări la bugetul de stat;
Q’e = valoarea producţiei exportate în valută.
Calculul acestui indicator este foarte dificil, deoarece taxele, impozitele,
alte prelevări la bugetul statului, ce se scad din costul complet de export, trebuie
determinate pentru toate întreprinderile situate în amonte şi care furnizează
agentului economic în cauză, materiile prime, materialele necesare. Ca urmare
calculul cursului de revenire brut corectat se face numai în analizele speciale,
elaborate de întreprinderile de comerţ exterior, organele de specialitate, precum
şi de Ministerul Finanţelor.
Cursul de revenire net
Cursul de revenire brut este puternic influenţat de mărimea preţului intern
al proceselor ce fac obiectul exportului. Pentru o mai bună apreciere a eficienţei
economice a exportului se foloseşte indicatorul cursul de revenire net.
Cursul de revenire net exprimă nivelul cheltuielilor corectate cu cele ale
materiilor prime, ce se fac pentru obţinerea unei unităţi de aport valutar,
respectiv efortul propriu al unui efect economic.
Acest indicator se calculează astfel:

C − (M e + N e ) C − (M e + N e )
CRN = e sau CRN = e ,
Q'e −(M'e + N'e ) A'v

în care:
CRN = cursul de revenire net;
Ce = costul producţie ce face obiectul exportului;
Me, M’e = valoarea materiilor prime, materialelor, pieselor,
subansamblelor importate pentru realizarea producţiei exportate;
Ne, N’e = valoarea semifabricatelor sau accesoriilor ce se găsesc în
producţia exportată;
A’v = aportul valutar
Indicatorii de bază în activitatea de comerţ
Indicatorii de bază vizează perioada de execuţie, urmărindu-se legătura
care se stabileşte între efortul depus în domeniul investiţiilor şi efectul obţinut în
cadrul relaţiilor comerciale.
Indicatorii de bază în activitatea de comerţ sunt:
Producţia exportată ce revine la 1000 lei capital investit
Acest indicator se calculează în funcţie de producţia anuală care urmează
să fie exportată, exprimată în lei sau în valută astfel:

Q'e Q'e
V= 1000 sau V' = 1000 ,
I I

45
 în care:
V, V’ = producţia exportată ce revine la 1000 lei capital investit;
Qe, Q’e = volumul producţiei anuale exportate exprimată în lei sau valută;
I = volumul investiţiei.
Indicatorul calculat arată care este valoarea producţiei exportate în lei sau
valută la 1000 de lei investiţii.
Importul pentru investiţii
Uneori realizarea de obiective investiţionale necesită utilaje, echipamente
sau chiar materiale de construcţii din import. Importul trebuie evidenţiat în
documentaţiile de proiecte de investiţii pentru ca beneficiarul să aibă o imagine
generală a întregului efort investiţional cantitativ şi structural.
Calculul importurilor pentru investiţii se poate face astfel:

n
I't i =  U i p'i ,
i =1

în care:
I't i = importul pentru investiţii;
Ui = volumul de utilaje, echipamente, materiale de construcţii importate
din sortimentul i;
p’i = preţul în valută de achiziţie a sortimentului i;
Importul specific pentru investiţii
Pentru aprecierea variantelor de proiect de investiţii necesare unor
obiective investiţionale cu capacităţi diferite de producţie se recurge la
indicatorul importul specific pentru investiţii care se calculează astfel:

I' t i I' t i
I'i = sau I'i = ,
q qD

în care:
I’i = importul specific pentru investiţii;
I't i = importul pentru investiţii;
q = capacitatea de producţie exprimată fizic;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
În prima relaţie indicatorul exprimă ce importuri în valută revin pe unitate
de capacitate de producţie exprimată fizic (m2, buc., m3, tone, kg), iar în cea de-a
doua relaţie, exprimă ce importuri în valută revin pe unitate de capacitate de
producţie pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului investiţional.
Ponderea importului pentru investiţii în totalul investiţiilor este un
indicator de structură care se calculează astfel:

46
 Iti
= 100 ,
It

în care:
α = ponderea importului pentru investiţii în totalul investiţiilor;
I t i = importul pentru investiţii exprimat în lei;
It = valoarea totală a capitalului investit.
Acest indicator se exprimă procentual şi arată cât la sută din volumul total
de investiţii provine din import.
Importul global
Unele obiective investiţionale pot ocaziona importuri atât în faza de
execuţie cât şi în perioada de obţinere a producţiei. De aceea este necesar să se
determine importul global. Importul global se poate stabili cu ajutorul relaţiei:

I'g = I't i + M'D

în care:
I’g = importul global;
I't i = importul pentru investiţie;
M’ = volumul importurilor pentru producţia anuală;
D = durata de funcţionare a obiectivului.
Indicatorul se calculează în valută, iar calculul său este cu atât mai necesar
cu cât asigurarea comparabilităţii între diversele variante de proiect de investiţii
trebuie să scoată în evidenţă anumite aspecte, cum ar fi acceptarea unor
importuri mai mari în perioada de execuţie dar importuri mai mici pentru
producţie în perioada de după intrarea în funcţiune a obiectivului investiţional,
comparativ cu alte variante unde situaţia se poate prezenta invers.
Importul global specific
Acest indicator exprimă importul global ce revine pe unitatea de
capacitate de producţie şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

I'g
i'g = ,
qD

în care:
i’g = importul global specific;
I’g = importul global;
q = capacitatea de producţie;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional.
Aportul valutar anual al capitalului investit, arată măsura în care
obiectivul investiţional contribuie la realizarea aportului valutar.

47
 Se calculează cu ajutorul relaţiei:

A' v
a ' vi = ,
It

în care:
a’vi = aportul valutar al capitalului investit;
A’v = aportul valutar anual;
I t = volumul capitalului investit.
Având în vedere faptul că obiectivul investiţional va asigura aport valutar
în fiecare an al duratei de funcţionare este necesar ca la calculul acestui indicator
să se ţină seama şi de durata de funcţionare a acestuia.

A' v  D
a ' vi = ,
It

în care:
D = durata de funcţionare a viitorului obiectiv investiţional.
Astfel calculat acest indicator exprimă aportul valutar de pe întreaga
perioadă de funcţionare a obiectivului ce revine la un leu capital investit.
Aportul valutar global al capitalului investit
Este indicatorul cel mai semnificativ pentru stabilirea corelaţiei dintre
efortul investiţional şi efectele obţinute în urma activităţii de comerţ exterior şi
se calculează cu ajutorul relaţiei:

A ' v  D − I' t i
A ' vgi = ,
It

în care:
A’vgi = aportul valutar global al investiţiei;
A’v = aportul valutar anual;
D = durata de funcţionare a obiectivului investiţional;
I't i = importul pentru investiţii;
It = volumul capitalului investit.
Acest indicator exprimă care este aportul valutar net pe care îl realizează
un agent economic pentru fiecare bun investit.
Termenul de recuperare a efortului valutar
Exportul producţiei obţinute la nivelul unui obiectiv investiţional proiectat
şi realizat, vizează în primul rând recuperarea capitalului cheltuit în valută
pentru importul de utilaje, echipamente, subansamble necesare în perioada de
execuţie. Interesează în ce perioadă de timp se poate recupera acest capital.

48
 I' t i
T 'v = ,
A 'v

în care:
T’v = timpul de recuperare a efortului valutar;
I't i = valoarea importurilor de utilaje, echipamente, subansamble necesare
obiectivului investiţional;
A’v = aportul valutar anual.
Indicatorul, termenul de recuperare a capitalului investit se exprimă în ani
şi ne arată perioada de timp în care efortul valutar poate fi recuperat.
Pentru reducerea importului de bunuri se construiesc obiective economice
care uneori antrenează un efort valutar pentru investiţii (utilaje, echipamente,
piese, subansamble) şi chiar pentru producţie calculul termenului de recuperare
a efortului valutar în acest scop se va realiza astfel:

I' t i + D  M '
T ' 'v = ,
E 'v

în care:
T”v = termenul de recuperare a efortului valutar;
I't i = efortul valutar pentru investiţii;
D . M’ = efortul total pentru producţie, pe întreaga perioadă de
funcţionare;
E’v = economiile valutare anuale obţinute ca urmare a renunţării la
importul produselor finite deoarece producerea lor are loc la nivelul obiectivului
economic realizat.

Indicatori din agricultură

Investiţiile din agricultură au un caracter cu totul deosebit, fapt explicabil
ţinându-se seama de modul în care se desfăşoară procesul de producţie din
această importantă ramură a economiei naţionale.
Pentru realizarea de obiective investiţionale necesare agriculturii este
necesar să se scoată din circuitul agricol noi suprafeţe de teren.
Suprafaţa agricolă a ţării este limitată (circa 63% din suprafaţa totală a
ţării), iar pentru creşterea acestei suprafeţe (prin introducerea în circuitul agricol
a noi suprafeţe de teren nefertil) trebuie să se facă eforturi deosebite. În aceste
condiţii, pe drept cuvânt, pământul este un bun natural, socotit un preţios bun
naţional, care trebuie protejat şi valorificat cu cea mai mare grijă.
Surprinde însă, modul în care uneori este privită problema scoaterii din
circuitul agricol de întinse suprafeţe de teren. Amplasarea unor noi obiective de

49
investiţii pe terenuri fertile, dispersia mare a clădirilor şi aranjarea lor
neraţională şi alte asemenea cauze fac ca agricultura să fie lipsită de însemnate
suprafeţe de pământ. Tot din această categorie de acţiuni fac parte aşezarea
neraţională a drumurilor locale, a liniilor electrice de înaltă tensiune şi chiar
aşezarea neraţională a locuinţelor.
Pentru a orienta organele de decizie din domeniul investiţional spre acele
terenuri mai puţin fertile sau improprii pentru agricultură se calculează
indicatorul pierderea de venit net agricol.

Pierderea de venit net agricol. Acest indicator însumează veniturile

nerealizate ca urmare a scoaterii din circuitul agricol a unor suprafeţe de teren.
El se poate calcula în cazul a două ipoteze şi anume: a) în situaţii în care venitul
net agricol se menţine la nivel constant pe toate perioada în care suprafaţa de
teren este scoasă din circuitul agricol şi b) pentru situaţii în care se consideră că
producţia agricolă şi implicit venitul net agricol vor creşte de la un an la altul.
Pentru prima situaţie relaţia de calcul este următoarea:

Y = Vn . S(D + d),

în care:
Y = pierderea de venit net agricol;
Vn = venitul net obţinut anual;
S = suprafaţa de teren agricol ce va fi scoasă din circuit;
D = durata scoaterii terenului din circuitul agricol pe intervalul
funcţionării obiectivului investiţional;
d = durata de realizare a obiectivului economic investiţional.
În situaţia în care se consideră că producţia la un hectar şi respectiv
venitul net obţinut la un hectar creşte de la un an la altul , cu un anumit ritm
mediu anual, pierderea de venit net agricol se stabileşte astfel:

(1 + r )D + d − 1
Y = Vn (1 + r ) ,
r

în care:
Y = pierderea de venit net global;
Vn = venitul net din primul an al scoaterii terenului din circuitul agricol;
D+d = durata de timp în care suprafaţa de teren este scoasă din circuitul
agricol (durata de execuţie + durata de funcţionare);
r = ritmul mediu anual de creştere a venitului net pentru suprafaţa de teren
respectiv.
În fiecare an din cele două cazuri prezentate, indicatorul însumează
pierderea de venit net pentru întreaga perioadă de timp cât suprafaţa de teren

50
este scoasă din circuitul agricol. Se va alege varianta de amplasament pentru
care pierderea de venit net este minimă.
Dacă realizarea obiectivului investiţional necesită scoaterea din circuitul
agricol, pentru perioada de execuţie (d), a unei suprafeţe de teren mai mari din
circuitul agricol, suprafaţa necesară unor lucrări de amenajare a şantierului,
atunci calculele se fac diferenţiat pentru suprafaţa de teren scoasă din circuit pe
întregul interval (D+d) şi apoi pentru suprafaţa suplimentară afectată numai
duratei de execuţie a obiectivului investiţional (d).
Din cele prezentate rezultă importanţa deosebită a acestui indicator.

Invastiţia specifică pentru investiţiile din agricultură reprezintă

cheltuielile efectuate pentru realizarea unei capacităţi de producere, prelucrare
sau depozitare a producţiei agricole. Acest indicator se determină ca raport între
cheltuielile investiţionale necesare realizării obiectivului investiţional şi
capacitatea de producere, prelucrare sau depozitare a producţiei agricole.

Ita
sa= ; în care:
q𝑎

sa = investiţia specifică pentu imvestiţiile din agricultură;

Ita = cheltuielile investiţionale pentru realizarea obiectivului investiţional;
qa = capacitatea de producere, prelucrare sau depozitare a producţiei
agricole.

În funcţie de sectorul agricol la nivelul căruia se calculează investiţia

specifică se poate stabili la:
• hectar în producţia vegetală, horticolă, viticolă;
• pe loc la populare în adăposturi pentru domeniul creşterii
animalelor;
• pe m2 de depozit în cazul depozitării producţiei agricole obţinute;
• pe tonă de produs obţinut prin prelucrarea producţiei agricole.

Termenul de recuperare a investiţiaei din agricultură, este un indicator cu

ajutorul căruia se stabileşte perioada de timp în care se recuperează valoarea
investiţiei pe baza profitului anual obţinut din activitatea agricolă.

Ita
Ta = --------- în care;
Pha

Ta = termenul de recuperare a investiţiei din agricultură;

Ita = investiţia pentru realizarea obiectivului investiţional;

51
 Pha = profitul anual realizat din activitatea agricolă.

Un alt indicator care se poate folosi pentru a determina eficienţa

economică a investiţiilor din agricultură este coeficientul de eficienţă economică
comparabilă a investiţiei.
Coeficientul de eficienţă economică comparabilă a investiţiei se poate
determina fie prin raportarea economiei de cheltuieli la investiţia suplimentară,
fie prin raportarea surplusului de producţie sau de profit obţinut la investiţia
suplimentară.

Ch0 – Ch1
ea = ------------ în care;
Ita1 − Ita0

Ch0 = cheltuielile anuale înainte de realizare a investiţiei;

Ch1 = cheltuieli anuale după realizarea investiţiei;
It0 = investiţia totală în varianta veche;
It1 = investiţia totală în varianta nouă.

Qh1 – Qh0
ea = ------------ în care;
Ita1 − Ita0

Qh0 = producţia anuală înainte de realizare a investiţiei;

Qh1 = producţia anuală după realizarea investiţiei;
It0 = investiţia totală în varianta veche;
It1 = investiţia totală în varianta nouă.

Ph1 – Ph0
ea = ------------ în care;
Ita1 − Ita0

Qh0 = profitul anual înainte de realizare a investiţiei;

Qh1 = profitul anual după realizarea investiţiei;
It0 = investiţia totală în varianta veche;
It1 = investiţia totală în varianta nouă.

52
 Un indicator foarte important pentru a evidenţia eficienţa economică a
investiţiilor la nivelul tuturor ramurilor economiei naţionale deci şi la nivelul
agriculturii este randamentul economic al investiţiei.
Randamentul economic al investiţie din agricultură se stabileşte pe baza
următoarei relaţii:

Pn
Ra = ----- - 1; în care:
Ita

Ra = randamentul economic al investiţiilor din agricultură;

Pn = profitul net obţinut la nivelul obiectivului investiţional;
Ita = investiţia totală realizată în agricultură.

Pentru a evidenţia eficienţa economică a investiţiilor din agricultură ar fi

necesar să se stabilească de asemenea şi care este ponderea populaţiei ocupată în
agricultură în total populaţie ocupată şi care este de asemenea contribuţia
agriculturii la formarea PIB-ului.
Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie ocupată
exprimă cât reprezintă procentual populaţia ocupată în agricultură din total
poulaţie ocupată şi se stabileşte astfel:

Pa
Ppa =----- × 100; în care:
Po

Ppa = ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie

ocupată;
Pa = populaţie ocupată în agricultură;
Po = total populaţie ocupată.
În ceeace priveşte contribuţia agricult
urii la formarea PIB-ului naţional poate fi exprimată ca ponderea PIB-ului
din agricultură în PIB-ul naţional.

PIBa
PPIBa = --------- × 100; în care:
PIBN

PPIBa = ponderea PIB-ului din agricultură în totalul PIB-ului;

PIBa = valoarea PIB-ului din agricultură;

53
 PIBN = valoarea PIB-ului naţional.
O investiţie foarte importantă în domeniul agriculturii o reprezintă
cumpărarea de terenuri agricole.
Preţul de vânzare a terenurilor ar trebui să debindă în foarte mare măsură
de următorii factori:
• fertilitatea solului;
• dimensiunea parcelei;
• amplasarea parcelei faţă de căile de acces şi faţă centrele de
valorificare a producţiei.
• cererea faţă de produsele agricole sau produsele agro – alimentare;
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice a stabilit următoarea formulă de calcul a
valorii pământului,valoare de la care ar trebui să se pornească la stabilirea
preţului de vânzare:

Vp = ( Pn/ha × K × k × c ) × D; în care:

Vp = valoarea pământului;
Pn/ha = profitul net la hectar calculat în funcţie de nivelul capitalului
funciar şi de structura culturilor pe zone geografice;
K = coeficientul de corecţie care exprimă profitul net suplimentar
care se poate obţine prin creşterea fertilităţii solului;
k = coficientul de corecţie a profitului net în funcţie de evoluţia
indicelui general al preţurilor la produsele agricole în
momentul încheierii tranzacţiei sau a evaluării pământului,
până la data funcţionării bursei de valori sau a liberalizării
ratei dobânzii bancare;
c = coeficientul de corecţie care exprimă profitul suplimentar la
care se poate obţine în funcţie de amplasamentul faţă de
centrele populate, căile de acces;
D = durata de timp în care se vaobţine profitul net, pornindu-se de
la durata de folosinţă a pământului prognozată pe durata
vieţii active a unei generaţii de ţărani care lucrează pământul.
Agricultura a fost şi va rămâne cea mai importantă ramură a economiei
naţionale, de aceea este necesar să se acorde o importanţă deosebită investiţiilor
în acest domeniu.

54
 4.2.2. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel
macroeconomic

Pentru exprimarea eficienţei economice a investiţiilor la nivel

macroeconomic se procedează ca şi la nivel microeconomic, adică se raportează
efectele la eforturile depuse.
Efectele pot fi redate prin intermediul indicatorilor de sinteză cum sunt:
produsul global brut, produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional
brut, produsul naţional net.
În calculul eficienţei economice a investiţiilor, eforturile sunt exprimate
cu ajutorul indicatorului volumul investiţiilor.
După sfera de cuprindere, investiţiile se pot împărţi în investiţii nete şi
investiţii brute.
Investiţiile nete sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente
de producţie, pentru formarea capitalului, respectiv creşterea capitalului fix şi a
volumului stocurilor. Investiţiile nete reprezintă parte din produsul naţional.
Utilizarea capitalului fix în procesul de producţie duce la uzura acestuia,
fapt pentru care el trebuie înlocuit. Pentru aceasta se constituie fondul de
amortizare.
Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca sursă de
finanţare a investiţiilor se obţin investiţiile brute.
Uneori atunci când este cazul la investiţiile brute se mai adaugă şi
capitalurile străine atrase pentru realizarea unor investiţii, constituindu-se
investiţia totală.
La nivel macroeconomic investiţia totală se calculează astfel:

It = In + A + Cs = Ib + Cs,

în care:
It = investiţia totală;
In = investiţia netă;
A = fondul de amortizare constituit şi utilizat pentru investiţii;
C = capitalul străin atras pentru realizarea de investiţii;
Ib = investiţia brută.
Pentru a avea o imagine generală a eficienţei economice a investiţiilor la
nivel macroeconomic, se prezintă sistemul de indicatori.
Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor
Investiţiile totale cuprind investiţiile productive şi investiţiile din domeniul
social cultural.
Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor se stabileşte astfel:

55
 Ip
PI p =  100 ,
It

în care:
PIp = ponderea investiţiilor productive;
Ip = volumul investiţiilor productive;
It = volumul investiţiilor totale.
Investiţiile productive se materializează în obiective în domeniul
industriei, agriculturii, construcţiilor, transporturilor. Cu ajutorul acestui
indicator se poate calcula şi ponderea investiţiilor alocate ramurilor social-
culturale.
Ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor
Efectuarea de investiţii duce la creşterea volumului capitalului fix.
Capitalul fix se împarte în capital fix activ şi capital fix pasiv.
Capitalul fix activ este capitalul care participă în mod nemijlocit la
desfăşurarea procesului de producţie, cum este cazul utilajelor, instalaţiilor,
echipamentelor şi a unor construcţii speciale.
Capitalul fix pasiv este capitalul care contribuie la buna desfăşurare a
procesului de producţie cum este cazul clădirilor, a spaţiilor de depozitare.
Acest aspect poate fi scos în evidenţă cu ajutorul indicatorului ponderea
lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor care se calculează cu ajutorul
relaţiei:

LCM LC
PLCM = 100 sau P' Lc =  100 ,
It It

în care:
PLCM = ponderea lucrărilor de construcţii–montaj în totalul investiţiilor;
LCM = volumul lucrărilor de construcţii-montaj;
It = volumul investiţiilor totale;
P’LC = ponderea lucrărilor de construcţie în totalul investiţiilor;
LC = volumul lucrărilor de construcţii.
Primul indicator se referă la întregul volum de lucrări de construcţii şi de
montaj, iar al doilea numai la lucrările propriu-zise de construcţii.

Rata investiţiilor nete

Investiţiile au un rol deosebit de important, deoarece prin intermediul lor

se poate influenţa dezvoltarea economică şi asigura în mod indirect protecţia
socială a populaţiei.
Rata investiţiilor nete se calculează astfel:

56
 In
RIn = x 100,
PNN
în care:
RIn = rata investiţiilor nete;
In = volumul investiţiilor nete;
PNN = produsul naţional net (venitul naţional).
Prin acest indicator se exprimă maniera în care sunt direcţionate eforturile
societăţii spre realizarea investiţiilor sau spre alte scopuri (consumul populaţiei).
Balanţa investiţiilor
Indicatorul, balanţa investiţiilor exprimă egalitatea ce trebuie să existe
între investiţiile neterminate la începutul unei perioade, investiţiile realizate în
acea perioadă şi punerile în funcţiune de capital fix, investiţiile neterminate la
sfârşitul perioadei, cheltuielile care nu asigură creşterea capitalului fix.
Balanţa investiţiilor se stabileşte astfel:

N1 + I t = C h i + N 2

în care:
N1 = investiţiile neterminate la începutul perioadei analizate;
It = volumul investiţiei totale realizată în perioada analizată;
PF = punerile în funcţiune de capital fix;
Ch i = cheltuielile investiţionale care nu asigură creşterea capitalului fix;
N2 = investiţiile neterminate la sfârşitul perioadei analizate.
Pe baza acestei relaţii se poate calcula stocul investiţiilor neterminate la
sfârşitul perioadei şi anume:

N 2 = N1 + I t − PF − Ch i

Mărimea stocului investiţiilor neterminate la sfârşitul perioadei care

constituie de fapt stocul de la începutul perioadei următoare, depinde, în
principal, de volumul de investiţii realizat, volumul capitalului fix pus în
funcţiune şi caracterul lucrărilor.
Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor
Prin intermediul acestui indicator se exprimă sporul de efect anual ce se
obţine la un leu investit.
Se poate calcula coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor şi
coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor.
Coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor se poate determina
cu ajutorul relaţiei:

57
 PNN h
E= ,
I t h −1

în care:
E = coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor;
ΔPNNh = sporul de produs naţional net al anului h;
I t h −1 = volumul investiţiei totale din anul anterior.
Acest indicator exprimă sporul de produs naţional net ce revine la un leu
investit.
Coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor se poate
determina cu ajutorul relaţiei:
PNB h
E' = ,
I t h −1

în care:
E’ = coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor;
ΔPNBh = sporul anual a produsului naţional brut;
I t h −1 = volumul investiţiei totale din anul anterior.
Indicatorul, coeficientul eficienţei economice globale a investiţiilor,
exprimă produsul global brut ce revine la un leu investit.
Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor se poate calcula şi în
funcţie de produsul intern brut, produsul naţional brut sau produsul intern net
exprimând de fiecare dată, sporul indicatorului luat în calcul ce revine la un leu
investit. Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor poate fi calculat şi la
nivelul ramurilor cu ajutorul relaţiei:

PNh r PGh r
Er = sau E 'r = ,
Ith r − 1 Ith r − 1

în care:
Er, E’r = coeficientul eficienţei economice a investiţiilor la nivel de
ramură;
ΔPNhr = sporul anual de produs net la nivel de ramură;
ΔPGhr = sporul anual de produs global la nivel de ramură;
Ithr -1 = volumul investiţiei totale din anul anterior de la nivel de ramură.
În acest caz el va exprima creşterea de produs net sau global ce revine la
un leu investit.
Indicatorul coeficientului de eficienţă economică a investiţiilor calculat la
nivelul economiei naţionale sau la nivel de ramură prin raportarea sporului de
efect, net sau total, dintr-un an la investiţia din anul anterior are o serie de limite
şi anume: creşterea indicatorilor de efect (produs naţional net, produs global

58
total etc.) dintr-un an nu se datorează numai investiţiilor realizate în anul
anterior ci şi altor cauze cum ar fi: îmbunătăţirea organizării activităţii de
producţie şi a muncii, creşterea nivelului de calificare profesională.
De asemenea efectele punerii în funcţiune a capitalului fix nu se obţin
toate imediat în anul următor, în special când acestea au fost puse în funcţiune
spre sfârşitul anului, investiţiile realizate într-un an nu se transformă în capital
fix în anul următor etc.
Nivelul eficienţei economice mai poate fi influenţat şi de modificarea
preţurilor respectiv de creşterea lor. În aceste condiţii, indicatorul astfel calculat
nu este suficient de fidel pentru aprecierea eficienţei economice a investiţiilor.
De aceea, o importanţă deosebită o reprezintă stabilirea intervalului de timp
dintre momentul avansării mijloacelor pentru investiţie şi cel al obţinerii
efectelor economice.
În cadrul procesului investiţional este necesar să se ţină cont de acest
aspect deoarece perioada de întârziere mai mare sau mai mică, influenţează în
măsură însemnată nivelul eficienţei economice a investiţiilor.
Procesul de transformare a volumului investiţional în capital fix este
influenţat de o serie de factori cum ar fi: mărimea fondurilor alocate procesului
investiţional, gradul de mecanizare şi automatizare a lucrărilor de construcţie-
montaj, nivelul de calificare a personalului care execută lucrările, modul cum se
realizează aprovizionarea cu materiale de construcţii necesare, cu utilaje,
instalaţiile, echipamentele de producţie.
Intervalul de timp necesar transformării capitalului investit în capital fix
are un evantai destul de larg, variind de la câteva luni, în construcţiile de
locuinţe, la câţiva ani, în ramurile cu o complexitate ridicată a proceselor de
producţie. Mărimea acestei perioade depinde şi de gradul de dezvoltare a
economiei naţionale. Pentru o economie dezvoltată, perioada de transformare a
capitalului investit în capital fix este mai mică deoarece aici activitatea de
investiţii, în mare parte constă în reînnoirea tehnologiilor, înlocuirea de utilaje
învechite, reutilarea unor linii tehnologice.
Întârzieri mari apar atunci când se construiesc noi capacităţi de producţie,
când se realizează obiective investiţionale care necesită lucrări vaste de
infrastructură şi de construcţii. Toate aceste aspecte pot fi surprinse dacă
indicatorul, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se calculează
astfel:

PNN h PGB h
E= sau E' = ,
It It

l
 Ih
în care: I t = n =1 ,
l

59
 unde: I t = media anuală a investiţiilor pe durata lagului investiţional;
l = lagul investiţional (perioada de timp în care capitalul investit
este transformat în capital fix)
Indicatorul astfel calculat, eventual corectat şi cu celelalte influenţe,
exprimă mai fidel eficienţa economică a investiţiilor la nivelul macroeconomic.
Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix
În funcţie de indicatorul de efect, coeficientul de eficienţă economică a
capitalului fix se determină astfel:

PNN PGB
E cfix =  1000 sau E'cfix = 1000 ,
CF CF

în care:
Ecfix, E’cfix = coeficientul de eficienţă economică a capitalului;
PNN = produsul naţional net;
PGB = produsul global brut;
CF = volumul capitalului fix.
Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix se mai poate calcula şi
în funcţie de produsul intern brut; produsul intern net sau produsul naţional brut
şi exprimă efectul obţinut reprezentat de indicatorii amintiţi mai sus la 1000 lei
capital fix. Acest indicator se poate calcula şi la nivelul ramurilor economice în
funcţie de produsul global sau produsul net.
Investiţia specifică
Este un indicator mai rar utilizat deoarece el este inversul indicatorului
coeficientul eficienţei economice a investiţiilor şi exprimă efortul investiţional,
exprimat în lei, pentru a asigura creşterea indicatorilor de efect la nivelul
macroeconomic (produsul global brut, produsul naţional net) cu o unitate.
Se calculează astfel:

It It
s= sau s' =
PNN h PGB h

în care:
s, s’ = investiţia specifică;
I t = volumul investiţiei totale, calculat ca medie anuală pe durata lagului
investiţional;
ΔPNNh = sporul anual de produs naţional net;
ΔPGBh = sporul anual de produs global brut.
Indicatorul se mai poate calcula şi în funcţie de produsul intern brut sau
produsul intern net, dar şi la nivelul ramurilor economice.
Se utilizează numai atunci când analizele economice ce urmează a fi
efectuate impun acest lucru.

60
 Gradul de înzestrare tehnică a muncii
Cu ajutorul acestui indicator se apreciază gradul în care progresul tehnico-
economic este implementat la nivelul unităţilor economice şi se calculează
astfel:

CF
GÎT= ,
N

în care:
GÎT = gradul de înregistrare tehnică a muncii;
CF = volumul capitalului fix;
N = numărul de salariaţi.
Indicatorul, gradul de înzestrare tehnică a muncii, astfel calculat exprimă
ce volum de capital fix (în lei) este folosit de un salariat. Cu cât el este mai mare
cu atât el asigură un grad mai mare de mecanizare, automatizare şi informatizare
a procesului de producţie. Nivelul indicatorului diferă de la o ramură la alta în
funcţie de caracteristicile procesului de producţie, de măsura în care a pătruns
progresul tehnic şi tehnologic în sfera de activitate respectivă.
Perioada de înnoire a capitalului fix
Capitalul fix utilizat în procesul de producţie, în timp este supus uzurii
fizice ceea ce impune înlocuirea acestuia.
De asemenea promovarea tot mai accentuată a progresului tehnic şi ca
urmare a acţiunii exercitate de influenţa uzurii morale asupra duratei de
funcţionare eficientă a capitalului fix, determină necesitatea stabilirii perioadei
de înnoire a capitalului fix de către conducerea unităţii economice. În acest fel
conducerea va putea să ia măsuri pentru constituirea fondurilor de investiţii
necesare înlocuirii utilajelor uzate fizic şi moral.
Formula de calcul a acestui indicator este următoarea:

CF1
PÎcfix = ,
H

în care:
PÎcfix = perioada de înnoire a capitalului fix;
CF1 = volumul capitalului fix existent la începutul anului;
H = mărimea medie anuală a casărilor de capital fix.
Perioada de înlocuire a capitalului fix, calculată pe baza relaţiei de mai
sus, se măsoară în ani.
Ponderea capitalului fix nou în total capital fix
Modernizarea şi restructurarea economiei naţionale impune o bună
cunoaştere a structurii capitalului fix pentru a se constata măsura în care acesta
asigură o dezvoltare economică corespunzătoare la momentul respectiv şi în

61
perspectivă. Indicatorul care poate asigura cunoaşterea structurii capitalului fix
este ponderea capitalului fix nou.
El se calculează cu ajutorul formulei:

CFn
PCFnou =  100 ,
CF2

în care:
PCFnou = ponderea capitalului fix nou în total capital fix;
CFn = volumul capitalului fix pus în funcţiune în ultimii doi ani;
CF2 = volumul capitalului fix existent la sfârşitul anului curent.
Indicatorul astfel calculat arată ponderea deţinută de capitalul fix nou în
totalul capitalului fix existent în funcţiune.
O problemă importantă care se ridică în legătură cu stabilirea capitalului
fix nou o reprezintă perioada de timp pentru care se calculează. Durata acestei
perioade diferă de la o ramură la alta, dar se consideră că un interval de 5-8 ani
răspunde cel mai bine ritmului actual de promovare a progresului tehnic.
Creşterea productivităţii muncii ca urmare a punerii în funcţiune a
capitalului fix nou.
Pentru a stabili influenţa punerii în funcţiune a capitalului fix nou asupra
productivităţii muncii, ca urmare a unor parametri tehnico-economici superiori,
se pleacă de la relaţia:

Q Q
W = W1 − W0 = 1 − 0
N1 N 0

în care:
ΔW = creşterea productivităţii muncii;
W1 = productivitatea muncii realizată ca urmare a punerii în funcţiune a
capitalului fix nou;
W0 = productivitatea muncii realizată înainte de punerea în funcţiune a
capitalului fix nou;
Q1 = producţia realizată după intrarea în funcţiune a capitalului fix nou;
Q0 = producţia realizată înainte de punerea în funcţiune a capitalului fix
nou;
N1, N0 = numărul de salariaţi.
Neglijând producţia ce s-ar fi realizat pe capitalul fix scos din funcţiune.

Q1 = Q’1 + Q”1,

în care:
Q’1 = producţia realizată cu ajutorul capitalului fix vechi;

62
 Q”1= producţia realizată cu ajutorul capitalului fix nou pus în funcţiune în
anul curent.
În acest caz productivitatea muncii obţinută după punerea în funcţiune a
capitalului fix nou şi sporul ei faţă de cea obţinută anterior se poate scrie astfel:

Q Q' +Q"1
W1 = 1 = 1 ;
N1 N1

Q'1 Q"1 Q0
W = W1 − W0 = + +
N1 N1 N 0

Influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune, stabilită ca pondere a

acestuia în totalul sporului de productivitate a muncii, se poate scrie astfel:

Q"1
N1 Q"1
=  100 =  100
W1 − W0 (W1 − W0 )N1
în care:
ρ = influenţa capitalului fix nou pus în funcţiune asupra creşterii
productivităţii muncii;
Prin intermediul acestui indicator se asigură legătura dintre principalii
factori ai productivităţii muncii – volumul capitalului fix şi numărul de salariaţi,
priviţi atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, al eficienţei lor.
Indicatorii analizaţi în prezentul capitol au rolul de a crea o imagine veridică
asupra eficienţei economice a investiţiilor.

63
 4.3. Aplicaţii privind evaluarea eficienţei economice a investiţiilor cu
ajutorul indicatorilor statici

1. O societate comercială prelucrătoare de lapte are la dispoziţie două

variante de proiect de investiţii privind linia tehnologică de îmbuteliere a
laptelui. Să se fundamenteze varianta optimă cu ajutorul indicatorilor statici de
eficienţă economică cunoscând că cele două variante propuse se caracterizează
prin indicatorii prezentaţi în tabelul următor:

Indicatorii ce caracterizează variantele de proiect

Tabel 4.1.
Nr. Indicatorul UM Varianta
crt. I II
1 Investiţia totală (It) mld. lei 650 700
2 Capacitatea de producţie (qh) mil. buc. 320 350
3 Cheltuieli anuale de producţie (Ch) mld. lei 630 680
4 Venituri anuale (Vh) mld. lei 700 780
5 Durata de funcţionare (D) ani 10 12

Investiţii specifice (s)

Se calculează fie în funcţie de capacitatea de producţie exprimată fizic (q),
fie în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric (venituri – Q).
Investiţia specifică în funcţie de capacitatea fizică

Iti
si = ,
qhi

în care:
si = investiţia specifică;
I t i = volumul investiţiei;
q h i = capacitatea de producţie anuală exprimată fizic.

It I 650 mld lei

sI = = = 1970 lei/buc
qh I 330 mil buc

I t II 700 mld lei

s II = = = 2000 lei/buc
q h II 350 mil buc

64
 Investiţia specifică în funcţie de capacitatea valorică:

Iti
s'i = ,
Qhi

în care:
s'i = investiţia specifică;
I t i = volumul investiţiei;
Q h i = capacitatea anuală valorică (venituri anuale).

It I 650 mld lei

s 'I = = = 0,93 lei investitie /1 leu valoare a productiei
Qh I 700 mld lei

I t II 700 mld lei

s'II = = = 0,90 lei investitie /1 leu valoare a productiei
Q h II 780 mld lei

Se observă că efortul investiţional este mai mare în varianta a II-a decât în

varianta I-a. Efortul investiţional mai mare în varianta a II-a s-a datorat
achiziţionării unor utilaje mai performante, care s-a materializat într-o investiţie
de numai 0,90 lei/1 leu valoare a producţiei. Deci, în funcţie de indicatorul
investiţia specifică, varianta a II-a este mai eficientă decât varianta I-a.
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp în care
volumul investiţiei este recuperat din profitul anual.

Iti
Ti = ,
Ph i

în care:
Ti = termenul de recuperare a investiţiei;
I t i = volumul investiţiei;
Ph i = profitul anual.

Ph i = Vh i − C h i

în care: Vh i = venituri anuale;

Ch i = cheltuieli anuale;

65
 Ph I = 700-630=70 mld lei
Ph II = 780-680=100 mld lei

It I 650 mld lei

TI = = = 9,28 ani
Ph I 70 mld lei

I t II 700 mld lei

TII = = = 7 ani
Ph II 100 mld lei

În funcţie de indicatorul, termenul de recuperare a investiţiei varianta a II-

a este mai eficientă decât varianta I-a deoarece volumul investiţiei este recuperat
într-un timp mai scurt.
Coeficientul de eficienţă exprimă profitul anual care se obţine la 1 leu
investit.

Ph i
ei = ,
Iti

în care:
ei = coeficientul de eficienţă economică.

Ph I 70 mld lei
eI = = = 0,11 lei profit/1 leu investit
It I 650 mld lei

Ph II 100 mld lei

e II = = = 0,14 lei profit/1 leu investit
I t II 700 mld lei

Coeficientul de eficienţă economică mai poate fi calculat ca fiind inversul

termenului de recuperare a investiţiei.

1 1
eI = = = 0,11 lei profit/1 leu investit
TI 9,28

1 1
eII = = = 0,14 lei profit/1 leu investit
TII 7

66
 Varianta a II-a este mai eficientă decât varianta I-a deoarece asigură un
profit anual mai mare la 1 leu investit.
Randamentul economic reprezintă profitul net (profitul obţinut după
recuperarea investiţiei) obţinut la 1 leu investit.

Pn i Pb i − I t i Pb i
Ri = = = − 1,
Iti Iti Iti

în care:
Ri = randamentul economic;
Pn i = profitul net;
Pbi = profitul brut.
Ph I  D I 70 mld lei  10 ani 700 mld lei
RI = −1 = −1 = − 1 = 0,08 lei profit net/1 leu investit
It I 650 mld lei 650 mld lei

Ph II  D II 100 mld lei  12 ani 1200 mld lei

R II = −1= −1= − 1 = 0,71 lei profit net/1 leu investit
I t II 700 mld lei 700 mld lei

În funcţie de randamentul economic, varianta a II-a este mai eficientă deoarece

asigură un profit net/1 leu investit mai mare.
Cheltuieli recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi cu cheltuielile
anuale de producţie)

D
Ki = Iti +  Ch i ,
h =1

în care:
Ki = cheltuieli recalculate;
Ch i = cheltuieli anuale de producţie.

D
K I = It I +  Ch I = I t I + C h I  D = 650 + 630 10 = 6950 mld lei
h =1

D
K II = I t II +  Ch II = I t II + C h II  D = 700 + 680 12 = 8860 mld lei
h =1

67
 Varianta I este mai eficientă, necesitând un efort investiţional total mai
mic.
Acest indicator este un indicator de volum care ia în considerare numai
eforturile. De aceea este necesar să se calculeze şi alţi indicatori.
Cheltuielile specifice recalculate exprimă efortul total făcut pentru
realizarea unei capacităţi de producţie fizică sau pentru obţinerea unei capacităţi
de producţie valorică.

Ki Ki
ki = ; dacă q h i = constantă  k i = ,
D qhi  D
 qhi
h =1

în care: k = cheltuieli specifice recalculate

Ki Ki
ki = ; dacă Q h i = constantă  k i =
D Qhi  D
 hi
Q
h =1

KI 6950 mld lei

kI = = = 2172 lei/buc
q h I  D 320 mil buc  10 ani

K II 8860 mld lei

k II = = = 2109 lei/buc
q h II  D 350 mil buc  12 ani

Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie

exprimată fizic sunt mai mari în varianta I.
Pentru a surprinde şi influenţa structurii de producţie, acest indicator
trebuie calculat şi în funcţie de capacitatea de producţie exprimată valoric.

KI 6950 mld lei

kI = = = 0,99 lei investiti/ 1 leu valoare a productiei
Q h I  D 700 mld lei  10 ani

K II 8860 mld lei

k II = = = 0,95 lei investiti/ 1 leu valoare a productiei
Q h II  D 780 mld lei  12 ani

Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea de producţie

esprimată valoric sunt mai mici în varianta a II-a, deci aceasta este mai eficientă.

68
 Indicatori de eficienţă economică
Tabel 4.2.
Nr. Indicatori UM Variante
crt. I II
1 Investiţia specifică (s lei/buc 1970 2000
2 Investiţia specifică (s’) - 0,93 0,90
3 Termenul de recuperare (T) ani 9,28 7
4 Coeficientul de eficienţă economică (e) - 0,11 0,14
5 Cheltuieli recalculate (K) mld lei 6950 8860
6 Cheltuieli specifice recalculate (k) lei/buc 2172 2109
7 Cheltuieli specifice recalculate (k’) - 0,99 0,95
8 Randamentul economic - 0,08 0,71

Analizând toate datele din tabelul de mai sus, varianta optimă este
varianta a II-a.

2. O societate producătoare de zahăr are la dispoziţie trei variante de

investiţii privind tehnologia de obţinere a zahărului din sfeclă de zahăr. Să se
fundamenteze varianta optimă cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă
economică, cunoscând că cele trei variante propuse se caracterizează prin
următorii indicatori:

Indicatori ce caracterizează variantele de proiect

Tabel 4.3.
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Investiţia totală (It) mld lei 5800 5600 5900
2 Capacitatea de producţie (qh) mii tone 410 380 430
3 Cheltuieli anuale de producţie (Ch) mld lei 4200 3900 4700
4 Venituri anuale (Vh) mld lei 5700 5000 6300
5 Durata de funcţionare (D) ani 10 10 10

Pe durata de realizare a obiectivului investiţional, investiţiile vor fi

eşalonate astfel:

Eşalonarea investiţiilor
Tabel 4.5.
Anul Variante
I II III
1 25% 20% 15%
2 25% 20% 35%

69
 3 50% 60% 50%

După cel de-al doilea an de execuţie a lucrărilor de investiţii se dau parţial

în folosinţă capacităţi de producţie caracterizate prin următorii indicatori:

Indicatori ce caracterizează capacităţile parţiale de producţie

Tabel 4.5.
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Cheltuieli anuale de producţie mld lei 2000 1800 2300
2 Venituri anuale mld lei 2500 2300 2900
3 Capacitatea de producţie mii tone 200 190 210

Pentru calculul indicatorilor de eficienţă economică statici sunt necesare

următoarele tabele ajutătoare:

Varianta 1
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia totală (It) mld lei 1450 1450 2900 - - - - - - - - - -
2 Capacitatea de prod. mil 200 410 410 410 410 410 410 410 410 410 410
(qh) tone
3 Venituri anuale (Vh) mld lei 2500 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5700 5780
4 Cheltuieli anuale de mld lei 2000 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200 4200
prod. (Ch)
5 Profit anual (Ph) mld lei 500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500 1500

Varianta 2
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia totală (It) mld lei 1120 1120 3360 - - - - - - - - - -
2 Capacitatea de prod. mil 190 380 380 380 380 380 380 380 380 380 380
(qh) tone
3 Venituri anuale (Vh) mld lei 2300 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000 5000
4 Cheltuieli anuale de mld lei 1800 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900 3900
prod. (Ch)
5 Profit anual (Ph) mld lei 500 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100 1100

Varianta 3
Nr. Indicator UM d1 d2 d3 D1 D2 D3 D4 D5 D6 D7 D8 D9 D10
crt.
1 Investiţia totală (It) mld lei 885 2065 2950 - - - - - - - - - -
2 Capacitatea de prod. mil 210 430 430 430 430 430 430 430 430 430 430
(qh) tone
3 Venituri anuale (Vh) mld lei 2900 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300 6300
4 Cheltuieli anuale (Ch) mld lei 2300 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700 4700
5 Profit anual (Ph) mld lei 600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600 1600

70
 În tabele s-a notat cu d1, d2, d3, anii în care are loc execuţia lucrărilor de
investiţii, iar cu D1, … D10, anii în care fabrica de zahăr funcţionează şi se obţine
producţie.
Investiţia specifică
Calculul investiţiei specifice în funcţie de capacitatea de producţie
exprimată fizic (q).

It I 5800 mld lei

sI = = = 14146 mii lei/t
qh 410 mii tone
I

I t II 5600 mld lei

s II = = = 14737 mii lei/t
qh 380 mii tone
II

I t III 5900 mld lei

s III = = = 13721 mii lei/t
q h III 430 mii tone
Calculul investiţiei specifice în funcţie de capacitatea de producţie
exprimată valoric (veniturile anuale – Qh).

It I 5800 mld lei

s 'I = = = 1,02 lei investitie /1 leu productie
Qh I 5700 mld lei

I t II 5600 mld lei

s'II = = = 1,12 lei investitie /1 leu productie
Q h II 5000 mld lei

I t III 5900 mld lei

s'III = = = 0,94 lei investitie /1 leu productie
Q h III 6300 mld lei

Termenul de recuperare a investiţiei

I t − Pp
T= ,
Ph

în care:
Pp = profitul parţial (din perioada de execuţie a lucrărilor de investiţii).

71
 I t I − Pp I 5800 − 500
TI = = = 3,53 ani
Ph I 1500

I t II − Pp II 5600 − 500
TII = = = 4,64 ani
Ph II 1100

I t III − Pp III 5900 − 600

TIII = = = 3,31 ani
Ph III 1600

Coeficientul de eficienţă economică

Ph 1
e= =
I t − Pp T

1500
eI = = 0,28 lei profit/1 leu investit
5800 − 500
1 1
eI = = = 0,28 lei profit/1 leu investit
TI 3,53

1100
e II = = 0,22 lei profit/1 leu investit
5600 − 500

1 1
eII = = = 0,28 lei profit/1 leu investit
TII 4,64

1600
e III = = 0,30 lei profit/1 leu investit
5900 − 600

1 1
eIII = = = 0,30 lei profit/1 leu investit
TIII 3,31

Cheltuieli recalculate

D
K = It +  Ch
h =1

K = I t + Ch 3 + D  Ch ,

72
 în care:
Ch 3 = cheltuieli anuale din anul trei de execuţie a lucrărilor când s-a dat
parţial în folosinţă capacităţi de producţie.

K I = I t I + Ch 3 + D I  C h I = 5800 + 2000 + 4200 10 = 49800 mld lei

I

K II = I t II + C h 3 + D II  C h II = 5600 + 1800 + 3900  10 = 46400 mld lei

II

K III = I t III + Ch 3 + DIII  Ch III = 5900 + 2300 + 4700 10 = 55200 mld lei
III

Cheltuieli specifice recalculate

Calculul cheltuielilor specifice recalculate în funcţie de capacitatea de
producţie exprimată fizic (q).

K
k= ,
q3 + D  q h

în care: q3 = capacitatea de producţie din anul trei de execuţie când a intrat

parţial în funcţiune capacitatea de producţie.

KI 49800 mld lei 49800

kI = = = = 11581 mii lei/tona
q 3I + D I  q h I 200 tone + 10  410 tone 4300

K II 46400 mld lei 46400

k II = = = = 11629 mii lei/tona
q 3II + D II  q h II 190 tone + 10  380 tone 3990

K III 55200 mld lei 55200

k III = = = = 12239 mii lei/tona
q 3III + D III  q h III 210 + 10  430 4510

Calculul cheltuielilor specifice recalculate în funcţie de capacitatea de

producţie exprimată valoric (Qh).

K
k' = ,
Q3 + D  Qh

în care:
Q3 = capacitatea valorică din anul trei de execuţie, când a intrat parţial în

73
 funcţiune capacitate de producţie.

KI 49800 mld lei 49800

kI = = = =
Q3I + D I  Q h I 2500 mld lei + 10  5700 mld lei 59500
= 0,84 lei investiti/1 leu productie

K II 46400 mld lei 46400

k II = = = =
Q3II + D II  Q h II 2300 mld lei + 10  5000 mld lei 52300
= 0,89 lei investiti/1 leu productie

K III 55200 mld lei 55200

k III = = = =
Q3III + D III  Q h III 2900 mld lei + 10  6300 mld lei 65900
= 0,83 lei investiti/1 leu productie

Randamentul economic

P  D − I t Ph  D + Pp
R= h = −1
It It

Ph I  D I + Pp I 500 + 1500 10

RI = −1 = − 1 = 1,67 lei profit net/1 leu investit
It I 5800

Ph II  D II + Pp II 500 + 1100  10
R II = −1 = − 1 = 1,05 lei profit net/1 leu investit
I t II 5600

Ph III  D III + Pp III 600 + 1600  10

R III = −1 = − 1 = 1,81 lei profit net/1 leu investit
I t III 5900

Indicatori de eficienţă economică

Tabel 4.6.
Nr. Indicator UM Variante
crt. I II III
1 Investiţia specifică (s) mii lei/t 14146 14737 13721*
2 Investiţia specifică (s’) - 1,02 1,12 0,94*
3 Termenul de recuperare (T) ani 3,53 4,64 3,31*
4 Coeficientul de eficienţă economică (e) - 0,28 0,22 0,30*
5 Cheltuieli recalculate (K) mld lei 49800 46400* 55200

74
 6 Cheltuieli specifice recalculate (k) mii lei/t 11581* 11629 12239
7 Cheltuieli specifice recalculate (k’) - 0,84 0,89 0,83*
8 Randamentul economic - 1,67 1,05 1,81*

Interpretare economică:
Pentru a şti care din cele trei variante este optimă, vor fi analizaţi
indicatorii de eficienţă economică din tabelul de mai sus.
În cazul indicatorului, investiţia specifică în funcţie de capacităţile de
producţie exprimată fizic, varianta cu valoarea cea mai mare este varianta a II-a.
Acest indicator trebuie să înregistreze o valoare minimă şi ca urmare varianta
optimă este varianta a III-a.
Structura producţiei fiind diferită în cazul celor trei variante de investiţii
(QhI ≠QhII≠QhIII) a fost calculată şi investiţia specifică în funcţie de capacitatea
de producţie exprimată valoric. Conform acestui indicator varianta optimă este
varianta a III-a, unde efortul investiţional este minim.
Efortul investiţional poate fi recuperat în termenul cel mai scurt în cazul
variantei a III-a (3,31 ani), profitul anual/1 leu investit cel mai mare se obţine tot
în cazul variantei a III-a.
În funcţie de indicatorul, cheltuieli recalculate care măsoară efortul
investiţional atât în perioada de execuţie a lucrărilor cât şi în perioada de
funcţionare a obiectivului economic, varianta optimă este varianta a II-a, unde
efortul total este minim. Acest indicator, fiind un indicator de volum nu poate
indica varianta optimă şi ca atare s-a calculat, indicatorul cheltuieli specifice
recalculate.
Cheltuielile specifice recalculate în funcţie de capacitatea exprimată fizic
au fost minime în cazul variantei I, unde efortul total investiţional/tona de
produs a fost minim.
S-a mai calculat, cheltuielile specifice recalculate şi în funcţie de
capacitatea de producţie exprimată valoric, structura producţiei fiind diferită în
cazul celor trei variante de investiţii.
Efortul investiţional total la 1 leu capacitate de producţie a fost minim în
cazul variantei a III-a.
Randamentul economic care măsoară profitul final (după recuperarea
investiţiei) obţinut la un leu investit a fost cel mai mare în cazul variantei a III-a.
În concluzie varianta optimă conform datelor de mai sus este varianta a
III-a.

75