Capitolul 1.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INVESTIŢIILE. REGLEMENTĂRI

NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND INVESTIŢIILE

1.1. Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

Într-un sistem economic, activitatea de investiţii joacă un dublu rol:

1. în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investiţionale, care

implementează diverse proiecte de investiţii, îşi sporesc oferta de bunuri
şi/sau servicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând
venituri suplimentare,

2. în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri

suplimentare în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime,
materiale, utilităţi etc) sau aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor
şi serviciilor oferite). Implicit va avea loc o creştere în lanţ a veniturilor la
toţi agenţii economici antrenaţi.
În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea
forţei de munca, în îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o

finalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc
distinct îl ocupă acordarea de stimulente:
1. financiare,
2. fiscale
3. de alta natură investitorilor.

1. Cele mai răspândite sunt stimulentele fiscale care includ:

➢ reduceri de impozite,
➢ scutiri de impozite,
➢ taxe de import sau export reduse.

2. Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ

➢ acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital,
➢ training,
➢ dezvoltarea amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii,
➢ credite cu dobândă redusă şi altele.

3. Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include

o varietate de forme:
➢ vânzarea la preţuri preferenţiale a terenului,
➢ construirea unei clădiri,

1
 ➢ crearea unor căi de acces,
➢ asigurarea şcolarizării şi acordarea de asistenta în recrutarea
personalului,
➢ identificarea unor şcoli internaţionale pentru copiii directorilor
➢ sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale, pentru
investitori.
În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în luarea de
decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi:
1. gradul de dezvoltare al bazei industriale,
2. stabilitatea politică,
3. climatul macroeconomic,
4. mărimea pieţei locale
5. costul forţei de muncă.
Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de stimulente este
importantă în două momente:
1. la formularea ideii de proiect când se întocmeşte o listă scurtă de posibile
variante pentru investiţie şi
2. la faza deciziei când se face practic o opţiune între mai multe variante.

1.2. Conceptul de investiţie

În sens larg, prin investiţie se înţelege o cheltuială prezentă făcută pentru a obţine un prof
profit în viitor.
Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză; inversion –
spaniolă; investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu: alocare,
plasare, dotare) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute acum în speranţa unor
recompense viitoare.
Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica
financiară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor. De
el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de plasament nu
influenţează necesarul de investiţii.

Trăsăturile specifice ale investiţiilor:

1. durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin
etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursul căreia parametrii economici ai
proiectului au o evoluţie proprie descrisă în tabloul de flux de numerar,
2. eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic declanşator)
acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse, în schimbul unei serii de
efecte/încasări viitoare care,în sumă totală absolută să fie superioare cheltuielilor
iniţiale,
3. riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă cheltuielile au un
grad de certitudine rezonabil efectele sunt numai speranţe.
Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pe domeniul de
aplicaţie, pe conţinutul său.

2
 Din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani
prezentă şi certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile:
• achiziţionarea unei maşini pentru creşterea productivităţii muncii,
• construcţia unei uzine pentru creşterea producţiei.
Din punct de vedere contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei
trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare
de venituri şi cheltuieli de exploatare.
Din punctul de vedere al politicii generale a întreprinderii putem distinge două
categorii de investiţii, fiecare din ele fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare:
1. investiţii interne
2. investiţii externe
Investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de
active materiale şi nemateriale pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului
productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor întreprinderii. Motivaţia
realizării acestor investiţii de creştere internă rezidă într-o strategie de
specializare a producţiei şi de consolidare a poziţiei pe piaţa de desfacere a
bunurilor şi serviciilor sale.
Investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creşterea
participării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale
altor societăţi comerciale. Strategia este de diversificare a activităţii.
Investiţiile externe, numite şi investiţii financiare, reliefează şi mai bine
conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii ce caracterizează activitatea
investiţională a întreprinderii în ansamblul ei.
Din punct de vedere juridic, prin investiţii se înţelege: “activele investite de către
investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în
conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest cadru
investiţia cuprinde:
➢ bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre, ipoteci,
gajuri etc;
➢ acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi;
➢ drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceeaşi valoare economică;
➢ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete, know-how,
goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau de serviciu, alte
drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi;
➢ concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale.
În concluzie, investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri, în
achizitia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi
rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile
asumate.
Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente de activ,
intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi de dezinvestiţie - operaţii de renunţare la
anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta spre alte destinaţii.
Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt reinvestite atunci suntem
în situaţia unei distrugeri creative. Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei
activităţi/produs nerentabil. Cauzele pot fi diferite:
➢ comerciale (risc de client ridicat),
3
 ➢ financiare (îndatorare excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de
maturitate în sector (produsul este uzat moral),
➢ concurenţă puternică,
➢ restrângere voluntară sau accidentală de activitate etc.
Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imaginea de piaţă a firmei. Dezinvestiţia apare
ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi necesar de măsuri drastice
de redresare. Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în
practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii. Sumele
recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte proiecte mai
rentabile, plata datoriilor, cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

1.3. Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor într-o într eprindere este de o mare diversitate.

Cea mai des întâlnită este investiţia tehnică privind achiziţia,
construcţia şi montajul unor maşini, utilaje, mijloace de transport.
Alături de aceasta se realizează investiţii umane în formarea
personalului,
investiţii sociale (cum ar fi construcţia în întreprindere a unei
cantine),
investiţii financiare în cumpărarea de titluri de participaţie la alte
societăţi comerciale,
investiţii comerciale pentru publicitate şi reclamă.

LA NIVELUL DECIZIONAL AL UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE SE

OPEREAZĂ CU URMĂTOARELE CRITERII:

1. În raport cu obiectivul strategic deservit:

1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate:
➢ finanţării;
➢ creşterii volumului producţiei,
➢ lansării de noi produse pe piaţă, sau
➢ diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de activitate.
Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau
diversificarea activităţii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe
deoarece pe lângă elementele materiale presupun şi acumularea de
cunoştinţe noi, cucerirea de noi segmente de piaţă.

1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special reducerii costurilor şi/sau

diminuării riscurilor. Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor
măsuri de modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii
randamentelor (economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii
de personal). Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi
consolidare a surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.

4
2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în:
2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau comerciale care
constituie activul fizic al firmei sub următoarele forme:
a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments) şi elemente
de activ circulant şi care se concretizează în bunuri şi echipamente.
b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) :clădiri, terenuri, etc.
Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv.
2.2 Investiţii financiare care pot fi structurate astfel:
a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de economii
b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities) tranzacţionate pe
piaţa secundară (contracte de tip “options”, contracte de tip “futures” încheiate
pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare de valoare).
c) Investiţi în titluri străine de valoare.
d) Investiţii pe piaţa valutară.
e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale.
2.3 Investiţii imateriale (brevete, sau cheltuieli de publicitate, cu studii).
Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:
a. Investiţii în cercetare – dezvoltare
b. Investiţii de formare a personalului
c. Investiţii în proiecte de marketing
d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie

LA NIVELUL DECIZIONAL AL PROIECTULUI SAU AL UNITĂŢII

OPERATIVE DE PRODUCŢIE:

1. După obiectivul urmărit prin realizarea proiectului;

a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:
􀀹 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie,
􀀹 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităţilor de
producţie existente,
􀀹 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşterii performanţelor, tehnice,
îmbunătăţirii randamentelor la echipamentele de producţie existente,
􀀹 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii firmei.
b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite angajamente
luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, sau cu
scopul de a se respecta anumite reglementări.
c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetării-dezvoltării, sau pentru
ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv şi
trebuie să cunoaştem că această structurare a investiţiilor este de mare utilitate în
procesul de fundamentare a deciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele
strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se
manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a investiţiilor direct
productive.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:

a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de ameliorare;
5
b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile de
expansiune sau de diversificare.

3. După sursele de finanţare:

a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,
b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine),
c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.

4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:

investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de obiectivul
care se edifică. Sunt consumurile de resurse investiţionale care se materializează
în obiectele de bază ale proiectului; secţii de producţie, spaţii de depozitare,
ateliere,etc care concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se
implementează,
investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi funcţional
de investiţia directă.
investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în
care se implementează proiectul.

Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea:

􀀹 Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie,
transporturi, comerţ, agricultură, turism etc;
􀀹 Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări
urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine
publică, sport etc.

După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:

• Cu finanţare de la bugetul local sau bugetele locale.
• Finanţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la
organizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau juridice
rezidente în teritoriu.
• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa financiară
externă (cu sau fără garanţie guvernamentală).

1.4. Reglementări naţionale şi europene privind investiţiile

Reglementări naţionale:

1. OU 85/2008
2. Legea nr. 78 / 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 85/2008 privind
stimularea investiţiilor
3. HOTĂRÂRE nr. 274 din 15 mai 2013 (*actualizată*) privind acordarea
ajutoarelor de minimis pentru investiţiile realizate de întreprinderile mici
şi mijlocii
4. Ordonanța de urgență nr. 100/2018 pentru reglementarea unor măsuri

6
 privind cadrul general aplicabil fondurilor suverane de dezvoltare și
investiții
5. Proiect Hotărâre privind organizarea și funcționarea Fondului Suveran de
Dezvoltare și Investiții - S.A. - publicat în data de 08 martie 2019
Reglementări europene:
1. Regulamentul Consiliului Europei 659/1999
2. Regulamentul Comisiei Europene 1628/2006 al Comisiei din 24
octombrie 2006 care se refera la ajutoare pentru investiţiile regionale
3. Regulamentul Comisiei Europene 1998/2006
4. Regulamentul Comisiei Europene 364/2004
5. Decizia Comisiei Europene nr. 3470/2007 privind adoptarea Programului
operaţional regional 2007-2013 (POR)
6. DIRECTIVA 2003/125/CE A COMISIEI din 22 decembrie 2003 privind
modalităţile de aplicare a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului în ceea ce priveşte prezentarea echitabilă a
recomandărilor de investiţii şi menționarea conflictelor de interese

În ceea ce priveşte cadrul juridic al UE, investiţiile efectuate de fondurile

suverane în UE se supun aceloraşi reguli şi controale aplicabile oricărei alte
forme de investiţii, externe sau interne, respectându-se principiile liberei
circulaţii a capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre
şi ţările terţe, prevăzute la articolul 56 din Tratatul CE.
Libera circulaţie a capitalurilor nu este absolută. Ca principiu fundamental al
Tratatului CE, aceasta poate fi reglementată, în două privinţe, la nivel
comunitar, în temeiul articolului 57 alineatul (2): în primul rând, Comunitatea
poate adopta, cu majoritate calificată, măsuri privind libera circulaţie a
capitalurilor din ţări terţe, atunci când acestea implică investiţii directe. În al
doilea rând, nu este exclus ca la nivel comunitar să se poată introduce – prin
decizie unanimă – măsuri care restricţionează investiţiile directe.
Regulamentul privind concentrările economice permite statelor membre să
adopte măsurile necesare în vederea protejării intereselor lor legitime, altele
decât cele concurenţiale. Măsurile respective trebuie să fie necesare,
nediscriminatorii şi proporţionale, precum şi compatibile cu alte dispoziţii ale
legislaţiei comunitare.
În ceea ce priveşte legislaţia naţională, statele membre dispun de instrumente
interne care ar putea fi utilizate pentru a controla şi a impune anumite condiţii
investiţiilor fondurilor suverane sau oricăror alţi investitori; statele membre
pot, de asemenea, să adopte măsuri noi, în măsură să răspundă unor eventuale
necesităţi specifice, atât timp cât aceste măsuri sunt compatibile cu tratatul,
proporţionale şi nediscriminatorii şi nu contravin obligaţiilor internaţionale.
Curtea Europeană de Justiţie a formulat recomandări privind modalitatea în care
statele membre pot adopta aceste măsuri naţionale în deplină compatibilitate cu
dispoziţiile tratatului, subliniind că motivele strict economice nu pot justifica
niciodată obstacole interzise prin tratat. De asemenea, Curtea a formulat criterii
pentru evaluarea proporţionalităţii sistemelor de autorizare: acestea trebuie să
aibă drept obiectiv protejarea interesului general legitim şi să prevadă termene
7
stricte pentru exercitarea dreptului de veto; activele sau deciziile vizate privind
gestionarea trebuie să fie menţionate în mod explicit, iar criteriile stabile şi
obiective ale sistemului să facă obiectul unui control jurisdicţional eficace.
În ultimul rând, există posibilitatea de supraveghere şi control, în mod
permanent, a comportamentului fondurilor suverane în calitate de investitori,
prin intermediul cadrului de reglementare, care oferă un instrument eficace
pentru protejarea intereselor publice, indiferent cine deţine activele. Acesta este,
în special, cazul industriilor de reţea.