Capitolul 1.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INVESTIŢIILE. REGLEMENTĂRI

NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND INVESTIŢIILE

1.1. Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

Într-un sistem economic, activitatea de investiţii joacă un dublu rol:

1. în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investiţionale, care

implementează diverse proiecte de investiţii, îşi sporesc oferta de bunuri
şi/sau servicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând
venituri suplimentare,

2. în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri

suplimentare în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime,
materiale, utilităţi etc) sau aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor
şi serviciilor oferite). Implicit va avea loc o creştere în lanţ a veniturilor la
toţi agenţii economici antrenaţi.
În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea
forţei de munca, în îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o

finalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc
distinct îl ocupă acordarea de stimulente:
1. financiare,
2. fiscale
3. de alta natură investitorilor.

1. Cele mai răspândite sunt stimulentele fiscale care includ:

➢ reduceri de impozite,
➢ scutiri de impozite,
➢ taxe de import sau export reduse.

2. Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ

➢ acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital,
➢ training,
➢ dezvoltarea amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii,
➢ credite cu dobândă redusă şi altele.

3. Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include

o varietate de forme:
➢ vânzarea la preţuri preferenţiale a terenului,
➢ construirea unei clădiri,

1
 ➢ crearea unor căi de acces,
➢ asigurarea şcolarizării şi acordarea de asistenta în recrutarea
personalului,
➢ identificarea unor şcoli internaţionale pentru copiii directorilor
➢ sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale, pentru
investitori.
În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în luarea de
decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi:
1. gradul de dezvoltare al bazei industriale,
2. stabilitatea politică,
3. climatul macroeconomic,
4. mărimea pieţei locale
5. costul forţei de muncă.
Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de stimulente este
importantă în două momente:
1. la formularea ideii de proiect când se întocmeşte o listă scurtă de posibile
variante pentru investiţie şi
2. la faza deciziei când se face practic o opţiune între mai multe variante.

1.2. Conceptul de investiţie

În sens larg, prin investiţie se înţelege o cheltuială prezentă făcută pentru a obţine un prof
profit în viitor.
Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză; inversion –
spaniolă; investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu: alocare,
plasare, dotare) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute acum în speranţa unor
recompense viitoare.
Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica
financiară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor. De
el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de plasament nu
influenţează necesarul de investiţii.

Trăsăturile specifice ale investiţiilor:

1. durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin
etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursul căreia parametrii economici ai
proiectului au o evoluţie proprie descrisă în tabloul de flux de numerar,
2. eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic declanşator)
acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse, în schimbul unei serii de
efecte/încasări viitoare care,în sumă totală absolută să fie superioare cheltuielilor
iniţiale,
3. riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă cheltuielile au un
grad de certitudine rezonabil efectele sunt numai speranţe.
Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pe domeniul de
aplicaţie, pe conţinutul său.

2
 Din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani
prezentă şi certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile:
• achiziţionarea unei maşini pentru creşterea productivităţii muncii,
• construcţia unei uzine pentru creşterea producţiei.
Din punct de vedere contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei
trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare
de venituri şi cheltuieli de exploatare.
Din punctul de vedere al politicii generale a întreprinderii putem distinge două
categorii de investiţii, fiecare din ele fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare:
1. investiţii interne
2. investiţii externe
Investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de
active materiale şi nemateriale pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului
productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor întreprinderii. Motivaţia
realizării acestor investiţii de creştere internă rezidă într-o strategie de
specializare a producţiei şi de consolidare a poziţiei pe piaţa de desfacere a
bunurilor şi serviciilor sale.
Investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creşterea
participării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale
altor societăţi comerciale. Strategia este de diversificare a activităţii.
Investiţiile externe, numite şi investiţii financiare, reliefează şi mai bine
conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii ce caracterizează activitatea
investiţională a întreprinderii în ansamblul ei.
Din punct de vedere juridic, prin investiţii se înţelege: “activele investite de către
investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în
conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest cadru
investiţia cuprinde:
➢ bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre, ipoteci,
gajuri etc;
➢ acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi;
➢ drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceeaşi valoare economică;
➢ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete, know-how,
goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau de serviciu, alte
drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi;
➢ concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale.
În concluzie, investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri, în
achizitia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi
rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile
asumate.
Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente de activ,
intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi de dezinvestiţie - operaţii de renunţare la
anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta spre alte destinaţii.
Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt reinvestite atunci suntem
în situaţia unei distrugeri creative. Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei
activităţi/produs nerentabil. Cauzele pot fi diferite:
➢ comerciale (risc de client ridicat),
3
 ➢ financiare (îndatorare excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de
maturitate în sector (produsul este uzat moral),
➢ concurenţă puternică,
➢ restrângere voluntară sau accidentală de activitate etc.
Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imaginea de piaţă a firmei. Dezinvestiţia apare
ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi necesar de măsuri drastice
de redresare. Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în
practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii. Sumele
recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte proiecte mai
rentabile, plata datoriilor, cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

1.3. Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor într-o într eprindere este de o mare diversitate.

Cea mai des întâlnită este investiţia tehnică privind achiziţia,
construcţia şi montajul unor maşini, utilaje, mijloace de transport.
Alături de aceasta se realizează investiţii umane în formarea
personalului,
investiţii sociale (cum ar fi construcţia în întreprindere a unei
cantine),
investiţii financiare în cumpărarea de titluri de participaţie la alte
societăţi comerciale,
investiţii comerciale pentru publicitate şi reclamă.

LA NIVELUL DECIZIONAL AL UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE SE

OPEREAZĂ CU URMĂTOARELE CRITERII:

1. În raport cu obiectivul strategic deservit:

1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate:
➢ finanţării;
➢ creşterii volumului producţiei,
➢ lansării de noi produse pe piaţă, sau
➢ diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de activitate.
Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau
diversificarea activităţii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe
deoarece pe lângă elementele materiale presupun şi acumularea de
cunoştinţe noi, cucerirea de noi segmente de piaţă.

1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special reducerii costurilor şi/sau

diminuării riscurilor. Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor
măsuri de modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii
randamentelor (economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii
de personal). Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi
consolidare a surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.

4
2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în:
2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau comerciale care
constituie activul fizic al firmei sub următoarele forme:
a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments) şi elemente
de activ circulant şi care se concretizează în bunuri şi echipamente.
b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) :clădiri, terenuri, etc.
Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv.
2.2 Investiţii financiare care pot fi structurate astfel:
a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de economii
b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities) tranzacţionate pe
piaţa secundară (contracte de tip “options”, contracte de tip “futures” încheiate
pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare de valoare).
c) Investiţi în titluri străine de valoare.
d) Investiţii pe piaţa valutară.
e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale.
2.3 Investiţii imateriale (brevete, sau cheltuieli de publicitate, cu studii).
Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:
a. Investiţii în cercetare – dezvoltare
b. Investiţii de formare a personalului
c. Investiţii în proiecte de marketing
d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie

LA NIVELUL DECIZIONAL AL PROIECTULUI SAU AL UNITĂŢII

OPERATIVE DE PRODUCŢIE:

1. După obiectivul urmărit prin realizarea proiectului;

a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:
􀀹 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie,
􀀹 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităţilor de
producţie existente,
􀀹 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşterii performanţelor, tehnice,
îmbunătăţirii randamentelor la echipamentele de producţie existente,
􀀹 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii firmei.
b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite angajamente
luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, sau cu
scopul de a se respecta anumite reglementări.
c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetării-dezvoltării, sau pentru
ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv şi
trebuie să cunoaştem că această structurare a investiţiilor este de mare utilitate în
procesul de fundamentare a deciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele
strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se
manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a investiţiilor direct
productive.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:

a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de ameliorare;
5
b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile de
expansiune sau de diversificare.

3. După sursele de finanţare:

a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,
b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine),
c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.

4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:

investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de obiectivul
care se edifică. Sunt consumurile de resurse investiţionale care se materializează
în obiectele de bază ale proiectului; secţii de producţie, spaţii de depozitare,
ateliere,etc care concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se
implementează,
investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi funcţional
de investiţia directă.
investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în
care se implementează proiectul.

Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea:

􀀹 Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie,
transporturi, comerţ, agricultură, turism etc;
􀀹 Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări
urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine
publică, sport etc.

După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:

• Cu finanţare de la bugetul local sau bugetele locale.
• Finanţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la
organizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau juridice
rezidente în teritoriu.
• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa financiară
externă (cu sau fără garanţie guvernamentală).

1.4. Reglementări naţionale şi europene privind investiţiile

Reglementări naţionale:

1. OU 85/2008
2. Legea nr. 78 / 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 85/2008 privind
stimularea investiţiilor
3. HOTĂRÂRE nr. 274 din 15 mai 2013 (*actualizată*) privind acordarea
ajutoarelor de minimis pentru investiţiile realizate de întreprinderile mici
şi mijlocii
4. Ordonanța de urgență nr. 100/2018 pentru reglementarea unor măsuri

6
 privind cadrul general aplicabil fondurilor suverane de dezvoltare și
investiții
5. Proiect Hotărâre privind organizarea și funcționarea Fondului Suveran de
Dezvoltare și Investiții - S.A. - publicat în data de 08 martie 2019
Reglementări europene:
1. Regulamentul Consiliului Europei 659/1999
2. Regulamentul Comisiei Europene 1628/2006 al Comisiei din 24
octombrie 2006 care se refera la ajutoare pentru investiţiile regionale
3. Regulamentul Comisiei Europene 1998/2006
4. Regulamentul Comisiei Europene 364/2004
5. Decizia Comisiei Europene nr. 3470/2007 privind adoptarea Programului
operaţional regional 2007-2013 (POR)
6. DIRECTIVA 2003/125/CE A COMISIEI din 22 decembrie 2003 privind
modalităţile de aplicare a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului în ceea ce priveşte prezentarea echitabilă a
recomandărilor de investiţii şi menționarea conflictelor de interese

În ceea ce priveşte cadrul juridic al UE, investiţiile efectuate de fondurile

suverane în UE se supun aceloraşi reguli şi controale aplicabile oricărei alte
forme de investiţii, externe sau interne, respectându-se principiile liberei
circulaţii a capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre
şi ţările terţe, prevăzute la articolul 56 din Tratatul CE.
Libera circulaţie a capitalurilor nu este absolută. Ca principiu fundamental al
Tratatului CE, aceasta poate fi reglementată, în două privinţe, la nivel
comunitar, în temeiul articolului 57 alineatul (2): în primul rând, Comunitatea
poate adopta, cu majoritate calificată, măsuri privind libera circulaţie a
capitalurilor din ţări terţe, atunci când acestea implică investiţii directe. În al
doilea rând, nu este exclus ca la nivel comunitar să se poată introduce – prin
decizie unanimă – măsuri care restricţionează investiţiile directe.
Regulamentul privind concentrările economice permite statelor membre să
adopte măsurile necesare în vederea protejării intereselor lor legitime, altele
decât cele concurenţiale. Măsurile respective trebuie să fie necesare,
nediscriminatorii şi proporţionale, precum şi compatibile cu alte dispoziţii ale
legislaţiei comunitare.
În ceea ce priveşte legislaţia naţională, statele membre dispun de instrumente
interne care ar putea fi utilizate pentru a controla şi a impune anumite condiţii
investiţiilor fondurilor suverane sau oricăror alţi investitori; statele membre
pot, de asemenea, să adopte măsuri noi, în măsură să răspundă unor eventuale
necesităţi specifice, atât timp cât aceste măsuri sunt compatibile cu tratatul,
proporţionale şi nediscriminatorii şi nu contravin obligaţiilor internaţionale.
Curtea Europeană de Justiţie a formulat recomandări privind modalitatea în care
statele membre pot adopta aceste măsuri naţionale în deplină compatibilitate cu
dispoziţiile tratatului, subliniind că motivele strict economice nu pot justifica
niciodată obstacole interzise prin tratat. De asemenea, Curtea a formulat criterii
pentru evaluarea proporţionalităţii sistemelor de autorizare: acestea trebuie să
aibă drept obiectiv protejarea interesului general legitim şi să prevadă termene
7
stricte pentru exercitarea dreptului de veto; activele sau deciziile vizate privind
gestionarea trebuie să fie menţionate în mod explicit, iar criteriile stabile şi
obiective ale sistemului să facă obiectul unui control jurisdicţional eficace.
În ultimul rând, există posibilitatea de supraveghere şi control, în mod
permanent, a comportamentului fondurilor suverane în calitate de investitori,
prin intermediul cadrului de reglementare, care oferă un instrument eficace
pentru protejarea intereselor publice, indiferent cine deţine activele. Acesta este,
în special, cazul industriilor de reţea.

8
 Capitolul 2.

POLITICI ŞI STRATEGII INVESTIŢIONALE

2.1. Politici şi strategii investiţionale la nivelul firmei

Strategia investiţională stabileşte, pe baza unor studii, analize, simulări:

➢ obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional,
➢ acţiunile ce urmează să se desfăşoare pentru atingerea obiectivelor,
➢ modalităţile de atingere a acestora,
➢ sursele de finanţare şi
➢ metodele de alocare a resurselor.
Strategia investiţională, ca o strategie parţială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor şi
politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere şi celelalte strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare,
informatizare), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul
financiar al materializării programelor firmei.
Strategia investiţională a firmei are un puternic caracter novator, deoarece prin investiţii
se asigură promovarea progresului tehnic şi a rezultatelor cercetării ştiinţifice, perfecţionarea
capitalului fix, a tehnologiilor, a metodelor de organizare a producţiei.
În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce ea produce şi
cererea pieţei, strategia investiţională poate fi:
1. de redresare
2. de consolidare
3. de dezvoltare.
1. În cazul unei firme la care cererea de produse finite a scăzut foarte mult, strategia
investiţională ce trebuie urmată este una de redresare, care presupune restructurarea
producţiei, schimbarea utilajelor şi tehnologiei.
2. Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde:
• se constată mici modificări în structura pieţei,
• au apărut şi alţi furnizori de produse finite,
• se constată o creştere a concurenţei şi există riscul pierderii vechilor pieţe de desfacere
a produselor finite.
3. Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunţată de produse finite
sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de noi produse finite cu parametrii, calităţi sau
efecte sociale superioare celor existente deja pe piaţă.
La baza oricărei activităţi investiţionale trebuie să stea principiul eficienţei economice, al
obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută.
Pentru fundamentarea strategiei investiţionale a firmei trebuie:

1
 ➢ să se analizeze rolul şi locul firmei în cadrul ramurii respective,
➢ să se facă un studiu al comportamentului celorlalţi producători, al furnizorilor de
materii prime.
Strategia investiţională, de regulă pentru marile firme depinde de opţiunile politice. De aceea,
este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acţiuni
concrete pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă
aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal.
Fiecare proiect trebuie analizat:
✓ atât prin prisma investitorului, la nivel microeconomic,
✓ cât şi prin prisma economiei naţionale, la nivel macroeconomic.
La nivelul firmei, scopul principal îl constituie obţinerea unui profit cât mai mare la fiecare leu
cheltuit, iar la nivel macroeconomic, alături de criteriile economice, apar şi cele sociale, strategice,
ecologice.
Investiţia este o cheltuială certă pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine. Ca
urmare a acestui fapt, evaluarea eficienţei economice trebuie să fie însoţită de un studiu al
sensibilităţii proiectului la unele modificări nefavorabile care pot apărea în desfăşurarea proceselor
investiţionale şi de producţie, cum ar fi: prelungirea duratei de execuţie a obiectivului, creşterea
costurilor materiilor prime, scăderea cererii la produsele finite, reducerea preţului de vânzare a mărfii.
Orice strategie investiţională presupune mai multe variante, caracterizate printr-o multitudine
de aspecte tehnice, economice, sociale. Tocmai de aceea, pentru stabilirea variantei optime de
strategie, aceasta trebuie apreciată printr-un sistem de indicatori de eficienţă economică, incluzând
mai multe criterii de optimizare. În cadrul politicii de extindere a activităţii firmei, strategia
investiţională deţine un loc primordial, deoarece prin ea se direcţionează viitorul firmei, se orientează
efortul acesteia pentru atingerea unor obiective care să-i permită valorificarea cu eficienţă maximă a
resurselor consumate.
În funcţie de riscul pe care îl implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile sunt:
1. de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, întrucât nu presupune
modificări ale tehnologiei de fabricaţie
2. de modernizare a echipamentului existent în funcţiune şi care implică un risc redus ca urmare
a unor corecţii neesenţiale în tehnologia de fabricaţie
3. de dezvoltare (de extindere) a unor secţii, uzine, fabrici noi, investiţii care presupun un risc
mai mare, antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de
capital şi de desfacere.
4. strategice, privind crearea unei filiale în străinătate, asimilarea unui produs nou şi/sau a unei
tehnologii noi, fuzionarea cu altă societate comercială, robotizarea întregului proces de
fabricaţie. Aceste investiţii presupun un risc considerabil, ca urmare a extinderii activităţii în

2
 zone geografice noi şi/sau în medii tehnologice, comerciale complet restructurate.

Dintr-o perspectivă monetară a intrărilor şi a ieşirilor de trezorerie (cash-flow-uri) din

exploatarea lor se pot distinge patru tipuri de investiţii:
1. proiecte de investiţii în construcţii, agricultură sau de investiţii financiare, care se
caracterizează printr-o singură cheltuială iniţială (intrare) şi o singură încasare (ieşire) la
încheierea duratei investiţiei
2. proiecte de investiţii în echipamente industriale, care solicită o singură cheltuire a
capitalurilor iniţiale şi ocazionează încasări eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei
3. proiecte de ansambluri industriale complexe care reclamă o cheltuire eşalonată a
capitalurilor iniţiale şi degajă o singură încasare la sfârşitul duratei investiţiei
4. investiţii industriale care se caracterizează prin intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe
durata de viaţă a investiţiei.

2.2. Politici şi strategii investiţionale la nivelul României

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL INVESTIŢIONAL ÎN ROMÂNIA

sunt:
- Planul Naţional de Dezvoltare (PND)
- întocmirea Planului de amenajare a teritoriului la nivel judeţean;
- zestrea naturală;
- infrastructura de utilităţi;
- reţeaua bancară;
- calitatea forţei de muncă;
- infrastructura de transport rutieră sau aeronautică
Politica investiţională la nivel macroeconomic constituie o parte componentă a politicii
economice promovate de stat. Politica investiţională de stat reprezintă un ansamblu de
acţiuni socio-economice, juridice şi organizatorice, orientate spre utilizarea raţională a
resurselor acestuia prin investire în sferele prioritare în scopul dezvoltării durabile a
economiei; spre stimularea atragerii investiţiilor corporative, private şi străine la
realizarea celor mai de perspectivă proiecte investiţionale.
Încă în anii ’60 ai secolului XX a fost demonstrat faptul că politica investiţională
reprezintă prin sine elementul de bază al politicii economice a unui stat.

După caracterul orientării sale, politica investiţională a ţării poate fi agresivă şi

conservativă.

3
Politica investiţională agresivă este politica orientată spre atingerea unei profitabilităţi
maxime în condiţii de risc accentuat, adică, realizându-se, preponderent, plasamente în
obiective riscante. De regulă, la acestea se referă ramurile şi domeniile inovaţionale.

Politica investiţională conservativă este politica orientată spre minimizarea riscurilor

investiţionale în condiţiile obţinerii unor venituri moderate. O astfel de politică vizează,
în special, favorizarea plasamentelor în ramurile şi domeniile economice tradiţionale.

În funcţie de politica investiţională la nivel macroeconomic promovată (agresivă sau

conservativă, orientată preponderent spre mobilizarea investiţiilor interne sau a celor
externe, etc.), statul (Guvernul) va favoriza unele tipuri de investiţii, prin asigurarea
unui climat investiţional respectiv.

Politica investiţională promovată de stat poate fi analizată prin intermediul politicilor

sectoriale, politicilor regionale etc.

2.3. Politici şi strategii investiţionale la nivel internaţional

Un loc important în configurarea ofertei de locaţii pe piaţa internaţională a investitorilor, îl deţin

politicile de promovare. Printre politicile de atragere a investiţiilor străine directe, cele mai
importante sunt:
1. reducerea obstacolelor în calea investiţiilor străine directe prin reducerea restricţiilor la
intrarea pe piaţă
2. îmbunătăţirea standardelor de tratament aplicabil investitorilor străini, prin garantarea
tratamentului nediscriminatoriu vizavi de investitorii autohtoni sau alţi investitori străini
3. protejarea investitorilor străini prin acordarea de compensaţii în caz de naţionalizări sau
exproprieri
4. promovarea fluxurilor de investiţii străine directe prin măsuri care vizează ameliorarea
imaginii ţării, oferirea de informaţii asupra oportunităţilor de investiţii.

La nivel internaţional, politicile de promovare a investiţiilor străine directe au evoluat în ultimii

15 ani, parcurgând 3 etape:
I. prima generaţie de politici reprezintă politicile prietenoase faţă de investitorii
străini, orientate spre piaţă, ce vizează liberalizarea regimului investiţiilor străine
directe prin utilizarea unei largi game de instrumente cum sunt:
- reducerea barierelor la intrarea investiţiilor străine directe

4
 - aplicarea unui tratament standard investitorilor străini
- acordarea de garanţii
- respectarea dreptului de proprietate
II. a doua generaţie de politici este o politică proactivă în materie de atragere a
investiţiilor străine directe în care guvernele caută în mod activ să atragă investitori
străini prin intermediul campaniilor de marketing, purtate în cea mai mare parte de
agenţiile special create pentru promovarea investiţiilor străine
III. a treia generaţie de politici de promovare – ţinteşte sectoare şi întreprinderi
specifice, cele mai în măsură să permită atingerea obiectivelor specifice de politică
economică, cum ar fi promovarea exporturilor sau importurilor anumitor tehnologii
şi a know-how-ului. Adică, se caută a se armoniza interesele investitorilor cu
priorităţile de dezvoltare ale ţării gazdă.

Instrumente asociate politicilor de promovare a investiţiilor străine directe:

A. Garanţii acordate investitorilor străini

1. garantarea liberei circulaţii a capitalurilor (LCC)
LCC – vizează aplicarea unui tratament nediscriminatoriu investitorului străin,
conceperea unui cod al investiţiilor străine simplu şi transparent,
nerestricţionarea investiţiilor în sectoare de securitate naţională sau în cel
imobiliar, garantarea dreptului de proprietate, acces la schimbul de monedă şi la
plăţile internaţionale sau absenţa constrângerilor la transferul capitalurilor.
2. garantarea accesului pe piaţa UE cu proiecte investiţionale
În general, investitorilor străini le este garantat intrarea pe piaţa UE prin
constituirea unor entităţi ce pot lua diverse forme, în conformitate cu
reglementările în vigoare din fiecare ţară gazdă. În România, la îndemâna
investitorilor străini se află următoarele forme juridice de constituirea
societăţilor: societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în
comandită pe acţiuni, societăţi în comandită simplă, societăţi în nume colectiv.
3. garantarea tratamentului neutru
Legislaţia din România şi din majoritatea ţărilor UE, prevede aplicarea
tratamentului naţional investitorilor străini. Acest lucru se traduce printr-un
tratament egal şi nediscriminatoriu pentru investitorii români şi străini, rezidenţi
şi nerezidenţi. Deci, investitorii străini beneficiază de aceleaşi drepturi cu
investitorii rezidenţi, de aceleaşi facilităţi fiscale sau privind plata taxelor
vamale.

5
4. garantarea unui mediu concurenţial normal
Cadrul legislativ privind politica concurenţială în Uniunea Europeană protejează,
menţine şi stimulează concurenţa şi un mediu concurenţial normal. Un astfel de
cadru promovează interesele consumatorilor şi creează condiţiile evaluării
agenţilor economici pe bază de principii uniforme. Prevederile sale trebuie
respectate de toate companiile străine care investesc sau achiziţionează alte
companii. Investitorilor străini le este garantată desfăşurarea unei activităţi
economice într-un mediu construit pe baza principiilor concurenţiale.
5. garantarea dreptului de proprietate
Clădirile pot fi achiziţionate fără restricţii în România, de către persoanele
juridice străine. Achiziţionarea de terenuri realizată de investitorii din afara
Uniunii Europene, se face conform acordurilor internaţionale pe bază de
reciprocitate, astfel încât acestora să nu li se aplice un tratament mai favorabil
decât investitorii din Uniunea Europeană. Dreptul achiziţiei terenului în România
este garantat atunci când persoana juridică străină deţine cel puţin 1 sediu
secundar pe teritoriul României sau când investiţia străină se concretizează într-o
societate cu personalitate juridică română. În cazul când achiziţionarea terenului
nu este posibilă, rămâne dreptul de a-l folosi (leasing, concesionare).
Concesionarea este posibilă pe o perioadă de maxim 49 de ani şi se realizează
prin licitaţie publică sau negocieri directe. Garanţii suplimentare sunt acordate în
România împotriva naţionalizării şi exproprierii.
6. garantarea liberei circulaţii a mărfurilor
Procesul de garantare a liberei circulaţii a mărfurilor în România a început din
1990. România s-a aliniat directivelor Uniunii Europene şi tratatelor
internaţionale.
7. garantarea repatrierii profiturilor şi a capitalurilor
Conform unei practici generalizate de ţările Uniunii Europene, investitorii
nerezidenţi au dreptul de a transfera în străinătate, fără restricţii, dar numai după
plata impozitelor datorate, următoarele venituri:
- dividendele
- veniturile din vânzarea acţiunilor / părţilor sociale
- sumele obţinute din lichidarea unei societăţi comerciale
- despăgubiri în urma exproprierilor.
8. alte garanţii
- dreptul de a obţine la cerere asistenţă tehnică de specialitate
- dreptul de a alege instanţa competentă sau de arbitraj pentru soluţionarea

6
 litigiilor
- garanţii legale împotriva modificărilor adverse ale legii.

7
 Capitolul 3.

DECIZIA DE INVESTIŢII

3.1. Investiţia în mediu cert (în condiţii de certitudine)

Analiza proiectelor de investiţii constă în a stabili o relaţie între o sumă investită şi

avantajele viitoare ce decurg din aceasta.
Ea se bazează pe calculul valorii investiţiei şi pe cel al fluxurilor monetare succesive
create.

Calculul unei valori viitoare (capitalizarea) constă în a stabili valoarea pe care o va

avea peste n ani investiţia de astăzi, pentru o rată a dobânzii sau rată de rentabilitate i.

Calculul valorii actuale (actualizarea) presupune determinarea valorii prezente a unei

sume de primit peste n ani.

Capitalizarea şi actualizarea ţin cont de valoarea banilor în timp, dar se deosebesc prin
mişcarea dată fluxurilor monetare.

1. Valoarea viitoare (capitalizată) a unei sume unice pe un număr întreg de ani

- este vorba de determinarea valorii finale a unei sume de bani plasate cu o rată a dobânzii dată,
pe un anumit număr de perioade.

VVn = VA • (1 + i)n
VA = valoarea actuală a sumei investite
VVn = valoare viitoare (capitalizată) a sumei la sfârşitul celor n perioade
i = rata dobânzii
n = număr de perioade pe care se întinde durata plasamentului (număr de ani)

1
2. Valoarea actualizată a unei sume unice pe un număr întreg de ani. Calculul actualizării
unei sume viitoare constă în a stabili valoarea prezentă.

VVn
VA =
(1 + i)n

3. Capitalizarea pe fracţiune de an a unei sume unice. În practică, calculele se fac pe semestru,

trimestru, lunar sau chiar în fiecare zi.
mn
 i 
Vv = VA 1 + 
 m

Vv = VA (1 + j)m×n

VV = valoarea viitoare capitalizată a sumei la sfârşitul perioadei

VA = valoarea actuală a sumei investite
m = numărul de capitalizări pe an
n = număr de ani
i = rata dobânzii nominale anuale
j = rata dobânzii unei capitalizări pe o fracţiune de an (i/m)

4. Actualizarea pe fracţiuni de an a unei sume unice

− mn
 i 
VA = VV 1 + 
 m

Elementele financiare fundamentale ale unui proiect de investiţii sunt:

1. cheltuielile de investiţii
2. cash-flow-urile disponibile
3. valoarea reziduală
4. rata de actualizare
5. durata de viaţă a proiectului de investiţii

1. Cheltuielile de investiţii (valoarea investiţiilor) – reprezintă suma costurilor legate de darea

în funcţiune a proiectului. Acestea pot cuprinde costurile legate efectiv cu achiziţia de active,
cheltuielile complementare aferente punerii în funcţiune a proiectului, cheltuielile de
exploatare.

2. Cash flow-urile disponibile (CFd)

CFd = Pn + Amo +Dob –CrEc

Pn = profitul net previzionat a fi generat de proiectul de investiţii respectiv

Amo = cheltuieli cu amortizarea implicată de proiectul de investiţii respectiv
Dob = cheltuielile cu dobânzile implicate de finanţarea proiectului de investiţii respectiv

2
Cr Ec = creşterea economică, respectiv investiţiile adiţionale în active circulante nete.
Cash flow-ul reprezintă o diferenţă între încasările şi plăţile generate de proiectul de investiţii
analizat.

3. Valoarea reziduală – reprezintă fluxul net generat de operaţiunea de dezinvestire (scoaterea

din exploatare a investiţiei în anul n). Astfel ea este determinată de valoarea de piaţă a care se
poate vinde investiţia.

4. Rata de actualizare – reprezintă rata de rentabilitate cerută de investitori.

Analiza investiţiilor

Obiectul unei analize a investiţiilor trebuie să prezinte:

1. natura investiţiei cu ajutorul definiţiilor şi clasificărilor
2. procesul de pregătire a proiectelor
3. controlul proiectelor de investiţii

1. Natura investiţiei
Investiţia este un bun durabil al întreprinderii care nu este consumat în ciclul de
exploatare. O investiţie este o imobilizare de capitaluri pentru o perioadă lungă de timp în
vederea unor avantaje sau câştiguri ulterioare nesigure. În majoritatea cazurilor investiţia este
ireversibilă.
Clasificarea investiţiilor în funcţie de legăturile reciproce:
a) investiţii care se exclud reciproc (sunt investiţii a căror acceptare implică automat
respingerea celeilalte).
b) investiţiile concurente (sunt investiţii care coexistă într-o întreprindere). O investiţie este
concurenta unei alte investiţii dacă îi reduce acesteia din rentabilitate.
c) investiţiile independente (două investiţii sunt independente dacă adaptarea uneia nu are
nici un efect asupra celeilalte).
d) investiţiile complementare (o investiţie este complementară alteia dacă permite creşterea
rentabilităţi acesteia. Investiţia complementară poate fi realizată în acelaşi timp cu cea
pe care o completează sau ulterior).

Clasificarea investiţiilor în funcţie de obiective:

a) investiţia de inovare pură
b) investiţia de înlocuire identică
c) investiţiile realizate pentru a dezvolta noi produse (risc mare)
d) investiţii care vizează dezvoltarea de noi pieţe (risc mai scăzut)
e) investiţii care vizează îmbunătăţirea calităţii
f) investiţii care vizează reducerea costurilor
g) investiţii care vizează înlocuirea echipamentelor

2. Procesul de pregătire a proiectelor

Odată precizate obiectivele de realizat şi mijloacele necesare, trebuie făcute anticipări de
venituri şi de costuri. Estimarea vânzărilor necesită competenţe economice şi studii de piaţă.
Estimarea costurilor se bazează pe informaţii ale serviciilor de producţie, aprovizionare, resurse
umane.

3
 3. Controlul proiectelor de investiţii
- este vorba despre comparaţia rezultatelor în termeni de vânzări, a costurilor de exploatare, a
sumelor investite cu previziunile iniţiale. Trebuie aflate cauzele pentru diferenţele importante
pentru a se evita repetiţia aceloraşi erori.

3.2. Investiţia în mediu incert (în condiţii de incertitudine)

Există cinci metode de analiză a proiectelor în mediu incert:

1) analiza de sensibilitate
2) arborele de decizie
3) tehnica scenariilor
4) metoda Monte Carlo
5) utilizarea opţiunilor

1) Analiza de sensibilitate constă în parcurgerea etapelor:

a) Previziunea factorilor determinanţi ai performanţelor proiectului într-un scenariu
(situaţie considerată de bază) – considerându-se ca fiind cea mai probabilă situaţie.
b) Identificarea factorilor care s-ar putea modifica, stabilindu-se intervalul de variaţie.
c) Construirea a două scenarii posibile pentru fiecare dintre factori – scenariul
favorabil (optimist) şi nefavorabil (pesimist).
d) Analiza impactului fiecărui factor prin recalcularea indicatorilor de performanţă
aferenţi proiectului în condiţiile în care respectivul factor se află în scenariul
favorabil/nefavorabil, toţi ceilalţi factori menţinându-se la nivelul din scenariul normal.
e) Construirea unui tabel pentru fiecare dintre indicatorii de performanţă folosiţi drept
criteriu de apreciere a investiţiei în care se vor trece valorile obţinute prin modificarea
fiecărui factor.
f) Se poate apela, pentru a evidenţia impactul factorilor de influenţă, la calculul unor
coeficienţi de elasticitate a indicatorilor de performanţă în funcţie de factorii analizaţi.

2) Arborele de decizie – constituie o metodă de management care ţine cont atât de

impactul factorilor de risc asupra proiectului de investiţii, cât şi de reacţiile la aceştia ce
pot fi avute în vedere de managerii firmei.
Procesul decizional fundamentat pe utilizarea arborelui de decizie pentru
evaluarea şi selecţia proiectelor de investiţii, se efectuează pe parcursul următoarelor
etape:
a) estimarea probabilităţilor de apariţie asociate fiecărui eveniment şi a fluxurilor
corespunzătoare
b) utilizarea informaţiilor disponibile pentru luarea fiecărei decizii, pentru
determinarea rezultatelor posibile, a investiţiei iniţiale şi a fluxurilor anuale
c) calculul valorii actualizate nete pentru fiecare decizie în parte;
d) determinarea valorii minime a costurilor şi a valorii maximale a cash-flow-urilor;
e) alegerea paşilor din viitor către prezent, pentru a se fundamenta decizia la
momentul actual;
f) determinarea căii care duce la cel mai bun rezultat şi luarea celei mai bune decizii
pentru obţinerea acestuia.

3) tehnica scenariilor – în activitatea tehnică nu se mai consideră cazul unei modalităţi

unice de evoluţie viitoare a fenomenelor, ci mai multe scenarii. În general în practică se
utilizează 3 scenarii:
a) pesimist;

4
 b) neutru, echilibrat;
c) optimist.
Printre variabilele ce pot influenţa valorile valorii actualizate nete sunt:
- concurenţa;
- evoluţia generală a preţurilor;
- evoluţia costurilor legate de procurare materiilor prime;
- cererea.
3.3. Indicatori de bază ai investiţiilor

1) Valoarea investiţiei totale reprezintă mărimea fondurilor necesare pentru realizarea

unui obiectiv de investiţii.

it = i + N + C
unde:
it= investiţia totală
i = investiţia calculată conform devizului general
N = necesarul de mijloace circulante
C = cheltuieli cu pregătirea salariaţilor, cu supravegherea lucrărilor

2) Durata de execuţie a investiţiei = reprezintă perioada dintre momentul deschiderii

şantierului şi momentul punerii în funcţiune a obiectivului.

3) Durata de funcţionare eficientă a capitalului fix

4) Investiţia specifică

i
iS =
Q
unde:
iS = investiţia specifică
i = volumul investiţiei
Q = capacitatea de producţie

5) Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp în care se

recuperează integral suma investită într-un obiectiv din profitul realizat prin funcţionare.
i
T=
Pa
unde: T = termenul de recuperare a investiţiei
i = volumul investiţiei
Pa = profitul anual realizat

6) Coeficientul de eficienţă a investiţiei = exprimă valoarea profitului ce se obţine la

fiecare leu investit.
Pa
Ce =
i
unde: Ce = coeficientul de eficienţă a investiţiilor

5
Pa = profitul anual
i = volumul investiţiei

7) Randamentul economic al investiţiilor

Pn
R=
i

unde: R = randamentul economic al investiţiilor

Pn = profitul net
i = volumul investiţiei

sau
D • Pm
R= -1
i
unde: R = randamentul economic al investiţiilor
i = volumul investiţiei
Pm = profit mediu anual
D = durata de viaţă a obiectivului de investiţii

6
 Capitolul 4. SCHEMA DE DESFĂŞURARE A UNUI OBIECTIV DE
INVESTIŢII

4.1. Documentaţia tehnico-economică pentru construcţii

Investiţiile se realizează în diferite ramuri economice. Schema de desfăşurare

a unui obiectiv de investiţii cuprinde următoarele etape:
1. apariţia necesităţii unei investiţii
2. fundamentarea necesităţii unei investiţii
3. adoptarea deciziei de a investi
4. elaborarea documentaţiilor tehnico-economice
5. aprobarea documentaţiilor tehnico-economice. Deschiderea finanţării
lucrărilor de investiţii
6. realizarea lucrărilor de investiţii
7. recepţia lucrărilor de către beneficiar. Punerea în funcţiune a investiţiei
8. atingerea parametrilor proiectaţi
9. funcţionarea noului obiectiv în regim normal
10.scoaterea din funcţiune a obiectivului

Realizarea unei investiţii implică trei participanţi: beneficiarul, proiectantul şi

executantul.

Beneficiarul
Beneficiarul unei investiţii este de fapt proprietarul viitorului obiectiv.
Beneficiarul este acela care cunoaşte necesitatea unei investiţii şi mobilizează
fonduri pentru realizarea acesteia. El dispune de aceste fonduri şi răspunde de
gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influenţează eficienţa investiţiilor.
1
 Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiţii, el determină
priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi eşalonarea lor judicioasă în
timp. Beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiţii, el stabileşte
structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce
beneficiarul a comandat. Acţiunile întreprinse de proiectant şi executant trebuie
aprobate de beneficiar. În general, beneficiarul unei investiţii este întreprinderea sau
instituţia care va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat.

Proiectantul
Proiectarea reprezintă întreaga activitate de concepere a viitorului obiectiv de
investiţii. Are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a investiţiilor. Orice
investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico-economice elaborate de
proiectant, constituită dintr-un ansamblu de documente pe baza cărora se execută
utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care compun investiţiile. În cadrul
activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor, construcţiilor speciale
şi utilajelor, instalaţiilor tehnico-sanitare, obiectelor cu caracter social. Există 2
activităţi distincte de proiectare: proiectarea tehnologică şi proiectarea construcţiilor.
Realizarea unei construcţii presupune parcurgerea mai multor etape şi întocmirea
unor documente. Principalele etape sunt:
1. elemente de sistematizare a teritoriului
2. proiectarea, avizarea şi aprobarea construcţiilor
3. execuţia lucrărilor de construcţii
4. recepţia şi darea în folosinţă a construcţiilor

1. elemente de sistematizare a teritoriului

Pentru asigurarea unei dezvoltări economico-sociale optime a tuturor localităţilor
este necesară stabilirea unor criterii de zonare macro şi microeconomice adecvate.
2
Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a teritoriului cu
mijloace necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice şi fiecărei localităţi.
Structura complexă şi specifică a fiecărei localităţi determină, la rândul său, zonarea
microeconomică, ceea ce presupune delimitarea zonei industriale de locuinţe şi alte
construcţii sociale şi culturale, zone de circulaţie, spaţii verzi.

2. proiectarea, avizarea şi aprobarea construcţiilor

Proiectarea unei construcţii reprezintă elaborarea de piese scrise şi desenate
care să reflecte caracteristicile funcţionale şi structurale ale acesteia pe baza
cerinţelor beneficiarilor. Proiectarea este un proces complex prin care specialiştii
determină soluţii optime funcţionale, constructive şi economice ce definesc
construcţia, rezultând în esenţă un proiect de execuţie şi un deviz, pe baza cărora se
edifică obiectivul respectiv. Ansamblul de piese scrise şi desenate pe baza cărora se
execută obiectivul de investiţii poartă denumirea de documentaţie tehnico-
economică. Aceasta se realizează în următoarele faze:
• studiu de oportunitate
• studiu de prefezabilitate
• studiu de fezabilitate
• proiect tehnic
• detalii de execuţie
Pentru realizarea investiţiei mai sunt necesare suplimentar si următoarele
documentaţii: graficul de eşalonare a investiţiei; graficele de livrare a utilajelor şi
instalaţiilor; graficul de asigurare cu forţă de muncă; programul de urmărire în timp
a obiectivului; proiecte de organizare a şantierului.

3. execuţia lucrărilor de construcţii

3
 Executarea construcţiei reprezintă materializarea practică a proiectului tehnic
şi a detaliilor de execuţie aprobate. Pentru a începe lucrările de execuţie,
constructorul ar trebui să aibă la dispoziţie proiectul de execuţie, proiectul de
organizare a şantierului, autorizaţia de construcţie.

4. recepţia şi darea în folosinţă a construcţiilor

Recepţia construcţiei este actul final care atestă executarea lucrării, în
concordanţă cu proiectul de execuţie şi respectarea calităţii lucrărilor. Recepţia se
efectuează de comisii de specialişti numite de beneficiarul lucrării, conform
normelor tehnice de realizare a investiţiei.

Studiile de oportunitate
Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca
scop evaluarea generală a cererii de anumite bunuri concomitent cu punerea în
evidenţă a unor caracteristici, avantaje. Prin aceste studii se urmăresc atragerea
potenţialilor investitori, acţionari, antreprenori. Studiile de oportunitate pot fi:
regionale, sectoriale, speciale. Studiile de oportunitate regionale identifică
posibilităţile de a investi într-o anumită regiune, zonă administrativă, cu un anumit
potenţial economic, dar cu excedent de forţă de muncă, cu piaţă de desfacere
asigurată, potenţial al cumpărătorilor, posibilităţi de aprovizionare cu materii prime,
în funcţie de tradiţiile din zonă şi de gradul de atractivitate al zonei. Studiile de
oportunitate sectoriale vizează posibilităţile de a investi într-un sector de activitate:
turism, industria alimentară etc. Studiile de oportunitate speciale se referă la
resursele umane, materiale şi financiare (din punct de vedere calitativ şi cantitativ).
Prin ele se prezintă potenţialilor investitori informaţii de bază cu privire la resursele
respective, evoluţia cererii consumatorilor, puterea de cumpărare a lor.

4
Studiul de prefezabilitate
Studiul de prefezabilitate reprezintă documentaţia tehnico-economică prin
care se fundamentează necesitatea şi oportunitatea investiţiei pe bază de date tehnice
şi economice.
Cu ajutorul acestui studiu se asigură selecţia preliminară şi definirea
proiectului.
Principalele obiective ale unui studiu de prefezabilitate constau în
determinarea:
➢ capacităţii pieţei şi a societăţii comerciale;
➢ factorilor de producţie;
➢ amplasamentului viitorului obiectiv de investiţii;
➢ aspectelor tehnice ale proiectului;
➢ termenelor generale de fabricaţie;
➢ forţei de muncă;
➢ indicatorilor de analiză financiară (costul investiţiei; finanţarea
proiectului; costurile de producţie şi rentabilitatea).

Schema unui studiu de prefezabilitate în cazul în care beneficiarul este un agent

economic (investiţie privată):
1. cuprinsul şi istoricul proiectului (iniţiatorul, istoricul, costul studiilor)
2. capacitatea pieţei şi a uzinei (piaţa, cererea, prognoza vânzărilor,
comercializarea, producţia)
3. materiile prime şi materialele ca sursa de aprovizionare
4. fundamentarea amplasamentului în funcţie de: factori economici, naturali,
strategici
5. dosarul tehnic al proiectului
6. evaluarea necesarului de forţă de muncă graficul de execuţie
5
 7. analiza economică şi financiară. Analiza economică se referă la: cursul de
schimb valutar, estimarea numărului de locuri de muncă, protecţia mediului,
rata internă de rentabilitate. Analiza financiară se referă la: perioada de
rambursare a creditului, mărimea dobânzilor, raportul venituri-costuri
actualizate, venitul net actualizat, cash-flow.

Conţinutul-cadru al studiului de prefezabilitate aferent investiţiilor publice:

A. Piese scrise

➢ Date generale:
1. denumirea obiectivului de investiţii;
2. amplasamentul (judeţul, localitatea, strada, numărul);
3. titularul investiţiei;
4. beneficiarul investiţiei;
5. elaboratorul studiului.
➢ Necesitatea şi oportunitatea investiţiei:
➢ Scenariile tehnico-economice prin care obiectivele proiectului de investiţii
pot fi atinse:
1. scenarii propuse (minimum două);
2. scenariul recomandat de către elaborator;
3. avantajele scenariului recomandat.
➢ Date privind amplasamentul şi terenul pe care urmează să se amplaseze
obiectivul de investiţie
➢ Informaţii despre terenul din amplasament:
1. situaţia juridică privind proprietatea asupra terenului care
urmează a fi ocupat - definitiv şi/sau temporar - de obiectivul de
investiţii;
6
 2. suprafaţa estimată a terenului;
3. caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament
determinate în baza studiului geotehnic realizat special pentru
obiectivul de investiţii privind:
a) zona seismică de calcul şi perioada de colţ;
b) datele preliminare asupra naturii terenului de fundare şi
presiunea convenţională;
c) nivelul maxim al apelor freatice;
4. studiile topografice preliminare;
5. datele climatice ale zonei în care este situat
amplasamentul.

➢ Costul estimativ al investiţiei:

1. Cheltuieli pentru elaborarea documentaţiei tehnicoeconomice:
a) cheltuieli pentru elaborarea documentaţiilor de proiectare (studiu de
prefezabilitate, studiu de fezabilitate, expertiză tehnică, proiect tehnic şi detalii de
execuţie), după caz;
b) cheltuieli pentru activitatea de consultanţă şi asistenţă tehnică;
c) cheltuieli pentru obţinerea avizelor şi acordurilor de principiu necesare
elaborării studiului de prefezabilitate;
d) cheltuieli pentru pregătirea documentelor privind aplicarea procedurii pentru
atribuirea contractului de lucrări şi a contractului de servicii de proiectare, urbanism,
inginerie, alte servicii tehnice, conform prevederilor legale (instrucţiuni pentru
ofertanţi, publicitate, onorarii şi cheltuieli de deplasare etc.).
2. Valoarea totală estimată a investiţiei
Avize şi acorduri de principiu, după caz

7
B. Piese desenate

Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care
se stabilesc principalii indicatori tehnico-economici aferenţi obiectivului de
investiţii pe baza necesităţii şi oportunităţii realizării acestuia şi care cuprinde
soluţiile funcţionale, tehnologice, constructive şi economice ce urmează a fi supuse
aprobării. Prin studiul de fezabilitate se analizează elementele esenţiale ale
investiţiei şi ale procesului de producţie, se evaluează eficienţa economică a
proiectului de investiţii. Structura este identică cu cea a studiului de prefezabilitate,
dar mai detaliată.

Schema unui studiu de fezabilitate în cazul în care beneficiarul este un agent

economic (investiţie privată):
1. datele de identificare a societăţii comerciale
2. analiza diagnostic a stării actuale a societăţii comerciale
3. prognoza produselor, tehnologiilor, a factorilor de producţie
4. variante de dezvoltare şi de restructurare
5. calcului eficienţei economice a variantelor studiate
6. analiza incertitudinii şi a riscului variantei alese
7. formularea deciziei de investiţie.

Conţinutul-cadru al studiului de fezabilitate aferent investiţiilor publice:

A. Piese scrise

Date generale:
1. denumirea obiectivului de investiţii;
8
 2. amplasamentul (judeţul, localitatea, strada, numărul);
3. titularul investiţiei;
4. beneficiarul investiţiei;
5. elaboratorul studiului.

Informaţii generale privind proiectul

1. situaţia actuală şi informaţii despre entitatea responsabilă cu implementarea
proiectului;
2. descrierea investiţiei:
3. date tehnice ale investiţiei
4. durata de realizare şi etapele principale; graficul de realizare a investiţiei.
Costurile estimative ale investiţiei
1. valoarea totala cu detalierea pe structura devizului general;
2. eşalonarea costurilor coroborate cu graficul de realizare a investiţiei.
Analiza cost-beneficiu:
1. identificarea investiţiei şi definirea obiectivelor, inclusiv specificarea
perioadei de referinţă;
2. analiza opţiunilor;
3. analiza financiară, inclusiv calcularea indicatorilor de performanţă
financiară: fluxul cumulat, valoarea actuală netă, rata internă de rentabilitate
şi raportul cost-beneficiu;
4. analiza economică, inclusiv calcularea indicatorilor de performanţă
economică: valoarea actuală netă, rata internă de rentabilitate şi raportul cost-
beneficiu;
5. analiza de senzitivitate;
6. analiza de risc.

9
 Sursele de finanţare a investiţiei. Sursele de finanţare a investiţiilor se
constituie în conformitate cu legislaţia în vigoare şi constau din fonduri
proprii, credite bancare, fonduri de la bugetul de stat/bugetul local, credite
externe garantate sau contractate de stat, fonduri externe nerambursabile şi
alte surse legal constituite.

Estimări privind forţa de muncă ocupată prin realizarea investiţiei

1. număr de locuri de muncă create în faza de execuţie;
2. număr de locuri de muncă create în faza de operare.
Principalii indicatori tehnico-economici ai investiţiei
1. valoarea totală (INV), inclusiv TVA (mii lei)
(în preţuri - luna, anul, 1 euro = ..... lei),
din care:
- construcţii-montaj (C+M);
2. eşalonarea investiţiei (INV/C+M):
- anul I;
- anul II
............;
3. durata de realizare (luni);
4. capacităţi (în unităţi fizice şi valorice);
5. alţi indicatori specifici domeniului de activitate în care este realizată
investiţia, după caz.

Avize şi acorduri de principiu

B. Piese desenate.

10
Succesiunea elaborării documentaţiei tehnico-economice aferentă investiţiilor
publice:

Proiectare ➔Studiu de ➔Studiu de ➔Studiu de ➔Caiete de

oportunitate prefezabilitate fezabilitate sarcini


Realizare ➔Proiectul ➔Detalii de ➔Devizele
tehnic execuţie lucrărilor

11
4.2. Documentaţia tehnico-economică pentru investiţii financiare
Investiţiile financiare sunt plasamente de capital realizate în scopul obţinerii
de câştiguri viitoare.
Investiţiile financiare se concretizează în active financiare.
Ele se clasifică în:
✓ active monetare (cambia, biletul la ordin care au o lichiditate ridicată
deoarece pot fi oricând preschimbate în bani prin scontare);
✓ active bancare care au la bază relaţiile comerciale dintre bănci şi agenţii
economici (excedentul de trezorerie se poate depune la bănci sub forma
depozitelor bancare);
✓ active de capital (acţiuni, obligaţiuni) care corespund plasamentelor pe
termen mediu şi lung. Aceste active de capital au avantajul că oferă
investitorilor anumite drepturi.
Documentaţia investiţiilor financiare este foarte simplă şi cuprinde:
• decizia investitorului de achiziţionare a acţiunilor sau a obligaţiunilor
urmată de
• documentele de plată care atestă achiziţionarea şi,
• titlurile de valoare achiziţionate.

12
 Capitolul 5.

EVALUAREA INVESTIŢIILOR

5.1. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii urmăreşte în general două

obiective, în primul rând se urmăreşte asigurarea unei comparaţii între proiectele
concurente, între care trebuie să se stabilească ordinea de prioritate. În al doilea rând
se urmăreşte formularea unei aprecieri asupra valorii intrinseci a proiectului.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează, fie prin metode
care pun accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode fondate pe
actualizare. I. Vasile1 recomandă următoarele metode de evaluare a proiectelor de
investiţii:

1. Metode fondate pe rentabilitatea medie

a) Rata medie de rentabilitate în exploatare
Metodele fondate pe rentabilitatea medie caută să măsoare mărimea
unei rate de tipul:
Re zultat mediu anual
rm =
Cheltuieli medii anuale de exploatare

Aplicarea lor dă naştere la formulări variate după indicatorul ales pentru

măsurarea rezultatelor anuale (beneficiul contabil, excedentul brut din exploatare) şi
mărimea reţinută pentru capitalurile angajate.
Deşi aceste metode prezintă avantajul de a fi simple, ele au o limită esenţială,
aceea că se referă le rezultate medii, neglijând instabilitatea eventuală a acestor
rezultate şi termenul la care ele sunt obţinute (de exemplu un anumit beneficiu este
apreciat în acelaşi mod, fie că este obţinut în primul an de exploatare, fie după cinci
ani).

b) Termenul de recuperare a cheltuielilor

Termenul de recuperare Tr este termenul necesar pentru ca investitorul
să-şi reconstituie fondurile avansate iniţial. Este vorba de cash-flow-uri, care ca
surplusuri monetare permit o astfel de recuperare. Putem stabili că:

1
Ilie Vasile, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2006, p. 251-254.
 Costul initial al investitiei
Tr =
Cash - flow anual mediu

După o variantă a acestei metode, putem calcula termenul de recuperare

comparând la sfârşitul fiecărui an cash-flow-ul cumulat, obţinut de la darea în
exploatare a investiţiei, cu costul iniţial al investiţiei.
Interesul pentru o astfel de metodă constă în faptul că ia în calcul timpul,
durata de exploatare.
Însă metodele de evaluare a proiectelor de investiţii bazate pe actualizare iau
în calcul timpul într-un mod mult mai satisfăcător.

2. Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor

a) Utilitatea noţiunii de actualizare

Actualizarea constă în „datarea” fiecărui flux monetar pentru a ţine cont de
momentul în care el apare efectiv.
În termeni economici, valoarea actuală a unui flux viitor va fi cu atât, mai
mică, cu cât fluxul monetar va fi la o dată mai îndepărtată şi cu cât costul capitalurilor
este mai ridicat.
Detalii despre actualizare le găsiţi în capitolul 3.

b) Valoarea actuală netă (VAN)

Valoarea actuală netă a-unui proiect de investiţii corespunde diferenţei
dintre suma cash-flow-urilor previzibile actualizate şi costul iniţial al investiţiei.
Semnificaţia sa economică poate fi evidenţiată astfel:
a) Dacă valoarea actuală netă este pozitivă înseamnă că se reconstituie
fondurile iniţiale şi se obţine un surplus. Proiectul exercită deci o influenţă favorabilă
asupra întreprinderii şi trebuie acceptat.
b) Dacă valoarea actuală netă este negativă, înseamnă că nu se vor reconstitui
fondurile iniţiale, ţinând cont de timpul necesar pentru obţinerea lor. Proiectul este
defavorabil pentru întreprindere.
Fie un proiect de investiţie necesitând fonduri iniţiale F0 şi care determină un
ansamblu de cash-flow-uri previzionale F1 F2, E3, ... , Fn în timpul duratei sale de
viaţă de n ani. Dacă rata de actualizare aplicată de întreprindere este r, VAN poate
fi formulată astfel:
VAN(r) = - Costul iniţial + Suma cash-flow-urilor previzibile actualizate

F1 F2 Fn
VAN (r ) = -F0 + + 2 + ... +
1 + r (1 + r ) (1 + r )n
 n
Fj
sau VAN (r ) = -F0 + ∑ (1 + r) j
j=1

Aplicarea metodei VAN se loveşte de două dificultăţi.

a) O primă dificultate vizează previziunea cash-flow-urilor viitoare pe care le
va genera investiţia. Sunt necesare studii tehnice, economice şi comerciale prealabile
evaluării financiare a investiţiei.
b)O a doua dificultate priveşte alegerea ratei de actualizare. Această metodă
este extrem de sensibilă la variaţiile ratei de actualizare. Stabilirea mărimii acestei
rate este esenţială.
Reprezentarea grafică care urmează permite să se ilustreze clar importanţa
alegerii ratei de actualizare. Fie două proiecte pentru care dorim să comparăm
valorile acestei rate. Valoarea actuala netă descreşte când rata de actualizare creşte.

Din reprezentarea de mai sus, clasarea celor două proiecte variază în funcţie
de rata de actualizare.
Dacă vom calcula VAN cu rata ra, proiectul I determină o VAN superioară:
VAN (I) > VAN (II)
Dacă vom calcula VAN cu rata rh, proiectul II va fi preferabil:

VAN (II) > VAN (I)

Astfel, în funcţie de rata de actualizare reţinută pentru stabilirea VAN

ajungem la rezultate contradictorii. Această sensibilitate a metodei la rata de
actualizare introduce un risc major prin alegerea acestei rate. Din fericire selectarea
acestei rate nu este o alegere discreţionară a întreprinderii, ci are în vedere costul
resurselor pentru finanţarea investiţiilor, furnizându-se astfel un fundament obiectiv
aplicării metodei.

c) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate corespunde ratei de actualizare care face valoarea
actuală netă egală cu zero.

F1 F2 Fn
F0 = + 2 + ... +
1 + r (1 + r ) (1 + r )n

Astfel, pe graficul prezentat mai înainte, punctele r1 şi r2 reprezintă rata internă

de rentabilitate pentru proiectele I şi respectiv II.
Această rată corespunde costului maxim pe care întreprinderea ar putea să-l
suporte pentru finanţarea investiţiei. RIR trebuie să fie interpretată prin compararea
cu costul mediu ponderat (CMP) al resurselor întreprinderii.
Dacă r > CMP, investiţia este avantajoasă şi permite compensarea costului
resurselor de finanţare.
Florea Staicu ş.a. recomandă drept criterii de evaluare a proiectelor de investiţii
următoarele2:
1. angajamentul de capital;
2. raportul venituri totale actualizate/costuri totale actualizate;
3. venitul net actualizat;
4. rata internă de rentabilitate;
5. indicele de profitabilitate;
6. cursul de revenire net actualizat;

1. Angajamentul de capital reprezintă costurile totale iniţiale de investiţii pentru

construirea şi punerea în funcţiune a unui proiect de investiţii la care se adaugă
cheltuielile ulterioare necesare exploatării obiectivului de investiţii, exclusiv
amortismentul. Indicatorul prezintă interes pentru investitori din următoarele
motive:
- scoate în evidenţă dimensiunea totală a fondurilor de investiţii necesare;
- permite o nouă imagine asupra rentabilităţii unui proiect prin compararea cu
valoarea totală actuală a fluxului de venituri (cash flow). Evident condiţia de
acceptare a unui proiect este ca angajamentul de capital să fie mai mic decât „cash
flow”-ul;

2
Staicu, F. s.a. - Eficienţa economică a investiţiilor, Lito ASE, Bucureşti, 1994, p. 175-230.
 - prin luarea în considerare a investiţiei iniţiale şi a cheltuielilor de exploatare
ulterioare reiese o imagine globală asupra întregului efort investiţional ceea ce
permite alegerea unui proiect eficient în ipoteza costurilor iniţiale diferite legate de
utilizarea unor tehnici şi tehnologii de performanţă faţă de cele clasice care pot atrage
ulterior cheltuieli de exploatare mici.
Punctele „slabe” ale indicatorului ar fi:
- singur, nu oferă o măsură asupra profitabilităţii proiectului;
- nu ia în considerare fluxurile de lichidităţi în totalitate;
- nu poate constitui un criteriu obiectiv de decizie decât în situaţii ideale,
când proiectele sunt caracterizate prin restul performanţelor ca fiind similare.

2. Raportul venituri totale actualizate/costuri totale actualizate (RVK) exprimă

sintetic eficienţa economică a unui obiectiv de investiţii, avantajul pe care îl obţine
un întreprinzător în urma realizării unui obiectiv de investiţii.
Veniturile şi costurile pot fi comparate prin raportare sau sub formă de
diferenţă absolută, adică:
Vt
RVK =
Kt

AVK = Vt - K t

unde:
A VK reprezintă abaterea absolută venituri, costuri;
Vt, Kt, - venituri, respectiv costuri totale actualizate;
Evident că atât veniturile cât şi costurile trebuie văzute dinamic, sub influenţa
factorului timp, deci vor fi actualizate, actualizare ce se realizează pentru momentul
de începere a realizării proiectului de investiţii astfel:
d +De
Vt = ∑V (1 + a )
h
-h

h =1

d + De
Kt = ∑(I h + Ce h )-h
h =1

în care: Vh reprezintă veniturile din anul h;

Ih - investiţia din anul h;
Ceh - cheltuielile de exploatare din anul h;
d - durata realizării obiectivului de investiţii;
De - durata de funcţionare eficientă;
a - rata de actualizare.
 Raportul venituri-costuri este foarte sensibil la mărimea ratelor de actualizare,
de aceea este important a utiliza o rată de actualizare corespunzătoare.
Indicatorul acesta are drept avantaje faptul că este facil, uşor de perceput,
oferă o măsură globală asupra eficienţei proiectului, având însă dezavantajul că nu
ia în considerare restricţii de finanţare a proiectelor, nu stimulează investiţiile
performante tehnico-economic care presupun costuri mari, nu ia în considerare
întregul flux de fonduri (exemplu, la cheltuieli se referă numai la cele de exploatare).

3. Venitul net actualizat cumulat (VNA) este un indicator fundamental pentru

evaluarea economică şi financiară a proiectelor de investiţii şi redă în valoare
absolută avantajul economic înregistrat de întreprinzător pentru capitalul investit în
proiectul respectiv. Prezintă însă dificultăţi în interpretarea semnificaţiei lui în
ipoteza unor proiecte alternative.

4. Rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) se defineşte ca fiind aceea rată

de actualizare pentru care valoarea actuală totală a veniturilor obţinute în urma
realizării unei investiţii să fie egală cu suma costurilor totale de investiţii şi de
exploatare actualizate.
Prezintă în general aceleaşi avantaje în utilizare ca şi venitul net actualizat,
însă uneori poate conduce la decizii care intră în conflict cu cele ale VNA şi nu ţine
seama de amploarea efortului investiţional.

5. Indicele de profitabilitate (IP) a investiţiilor exprimă nivelul raportului dintre

venitul net actualizat total (VNA) şi fondurile de investiţii totale necesare realizării
proiectului de investiţii (It).
VNA
IP = • 100
It

Evident, cu cât indicele de profitabilitate este mai mare cu atât varianta de

proiect pe care o caracterizează este mai bună.
Indicele de profitabilitate este deosebit de util în ordonarea proiectelor de
investiţii în condiţii de raţionalizare a capitalului, deciziile fundamentate pe baza lui
intrând de asemenea în conflict uneori cu cele oferite de venitul net actualizat.
După cum se poate observa din prezentarea criteriilor avute în vedere nici un
criteriu nu prezintă numai avantaje sau doar limite, de aici decurgând dificultatea
selecţiei proiectelor de investiţii. Unii autori propun luarea în considerare a unui
singur criteriu în vederea selecţiei proiectelor de investiţii, alţii propun adoptarea
tuturor criteriilor.
 În opinia autoarei G. Vintilă3, principalii indicatori de eficienţă a
investiţiilor utilizaţi în procesul decizional sunt:
1) Termenul mediu de recuperare (TR);
2) Valoarea actuală netă (VAN);
3) Indicele de profitabilitate (IP);
4) Rata internă de rentabilitate (RIR).

1. Termenul mediu de recuperare (TR) exprimă intervalul de

timp (numărul de ani) necesar recuperării capitalului investit prin intrările
nete de trezorerie medii anuale actualizate (CFact/an).
Costul initial al investitiei
TR =
CF mediu anual actualizat (CFact/an )

n −t

 CF (1 + K )
t
CFact / an = t =1

Termenul de recuperare exprimă deci numărul de ani după care suma CF

actualizată devine egală cu suma investiţiei (de preferat acoperitoare). Acest criteriu
evaluează riscurile de nerecuperare a capitalului investit, penalizând investiţiile care
recuperează capitalul într-o perioadă mai mare de timp întrucât riscul de
nerecuperare creşte proporţional cu perioada. În alegerea proiectului de investiţii se
urmăreşte ca TR să fie mai mic decât durata de viaţă a investiţiei (de preferat mai
mic decât durata de viaţă a produselor realizate cu respectiva investiţie, adică
durata sa comercială).
Cu cât TR este mai scurt, cu atât mai mic este riscul, şi mai mult solvabilitatea
proiectului de investiţii va fi asigurată.
Acest criteriu prezintă însă inconvenientul că elimină de la selecţie proiectele de
investiţii cu o rentabilitate bună, dar pe termen lung, neglijând în totalitate fluxurile
de trezorerie ale perioadelor următoare şi care pot fi semnificative pentru viaţa
întreprinderii.
Motivul utilizării acestui indicator constă în faptul că întreprinderea are
preferinţe pentru lichidităţi imediate, ceea ce micşorează riscurile pe care le
generează scoaterea prematură din uz a activelor fixe.

3
Vintilă Georgeta, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 2005, p.
357-362.
 2) Valoarea actuală netă (VAN) exprimă surplusul de capital rezultat la
încheierea duratei de viaţă a investiţiei (inclusiv valoarea reziduală).
n −t

VAN =  CFt (1 + K )
t =1

în care: K = rata de actualizare;

t = durata de viaţă a investiţiei;
CFt = intrări nete de trezorerie ale perioadei t.
Pentru a justifica investiţia realizată, VAN trebuie să fie pozitivă şi superioară
dobânzii compuse, încasabile de pe piaţa de capital (dacă plasamentul s-ar fi făcut
într-o altă investiţie). Cu cât VAN este mai mare, cu atât proiectul este mai rentabil.
Dacă VAN este negativă, CF nu permite reconstituirea fondurilor alocate iniţial şi
proiectul trebuie respins. În cazul investiţiilor creditate, VAN trebuie să fie
superioară dobânzii plătite (dobândă care se înregistrează, de regulă, în cheltuielile
de exploatare şi nu în cele de investiţii). Pentru a determina VAN la momentul zero
se utilizează relaţia:

VAN 0 =  CFt (1 + K ) − I 0
n −t

t =1

în care:
I0 = investiţia netă actualizată la momentul zero.
La acest moment se realizează doar cheltuielile iniţiale (Io), investiţia începând
să genereze CF după punerea în funcţiune (considerând perioada de realizare a
proiectului maximum un an).
Acest criteriu presupune că fluxurile de trezorerie anuale (CFt) sunt reinvestite
constant pe piaţa financiară la nivelul ratei de actualizare (K), ipoteză puţin realistă.
Dacă rata de actualizare (K) variază de la o perioadă la alta, relaţia VAN0 devine:
CF1 CF2 CF3
VAN 0 = − I 0 + + + + ...
(1 + K1 ) (1 + K1 )(1 + K 2 ) (1 + K1 )(1 + K 2 )(1 + K3 )

Se observă că o rată de actualizare ridicată determină o VAN mai mică. Alegerea

ratei de actualizare este în consecinţă primordială pentru fiabilitatea acestui studiu.

3) Indicele de profitabilitate (IP) exprimă valoarea actuală netă scontată pentru

o cheltuială iniţială de investiţie egală cu unu. Indicele de profitabilitate se determină
ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de trezorerie (CF) şi cheltuiala pentru
investiţie, conform relaţiei:
n

 CF (1 + K )
−t
t
IP = t =1

CF0
pentru n ani, iar pentru un an K = IP − 1. Proiectul va fi rentabil dacă IP va fi
supraunitar.
I 0 + VAN 0
 CFt (1 + K )
n −t VAN 0
Cum = VAN 0 + I 0 rezultă că IP0 = = 1+
t =1 I0 I0
Această relaţie demonstrează că IP este un indice de rentabilitate relativă,
deoarece VAN0 măsoară surplusul actualizat primit pentru un leu capital investit.
Criteriul IP prezintă importanţă pentru selectarea investiţiilor în funcţie de
criteriile de fructificare a capitalului investit.

4) Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă rata de actualizare a fluxurilor

viitoare de trezorerie pentru care VAN = 0.
n

 CF (1 + RIR )
−t
t − I0 = 0
t =1

 CFt (1 + RIR )−t

n
= I0
t =1

Altfel spus, RIR este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată a
costurilor (ieşirile de trezorerie) este egală cu valoarea actualizată a veniturilor
(intrărilor de trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt zero.
Rata internă de rentabilitate trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata
medie a dobânzii de piaţă, sau cu costul mediu ponderat al capitalului, pentru a
justifica investiţia făcută. Numai astfel rata de randament a investiţiei permite
compensarea costului finanţării. Cu cât RIR este mai mare, cu atât investiţia este mai
rentabilă.
Calculul RIR conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate decât
prin tatonări repetate ale unor rate de rentabilitate care apropie tot mai mult cei doi
termeni ai egalităţii şi prin interpolare. În vederea interpolării se calculează mai întâi
VAN la o rată de actualizare destul de ridicată, pentru a obţine o valoare a sa
negativă, şi apoi la o rată mai scăzută, pentru a găsi o valoare pozitivă, între ele
aflându-se valoarea zero (intersecţia curbei VAN cu dreapta absciselor). Apoi RIR
se determină cu ajutorul relaţiei:

RIR = Rmin + (Rmax − Rmin )

VAN R min
VAN R min − VAN R max
în care:
 Rmin, Rmax = rata minimă sau maximă de actualizare utilizate pentru calculul
VAN.
Deoarece criteriul RIR consideră reinvestirea constantă în întreprindere a
fluxurilor nete de trezorerie în fiecare an la o rată de rentabilitate egală cu RIR
(ipoteză puţin realistă), specialiştii financiari au propus un indicator modificat
(RIRM) care depăşeşte acest inconvenient. Acest criteriu (RIRM) porneşte de la
posibilitatea reinvestirii fluxurilor nete de trezorerie la o rată medie de
rentabilitate a întreprinderii, fie la o rată observată pe piaţă sau sintetizând diferitele
oportunităţi de investiţii oferite.

 n n −t 
  CFt (1 + re ) 
RIRM =  t =1  − 1;
 CF0 
 
în care:
n 1;
re = rata medie de reinvestire anuală a CF;
RIRM = rata internă de rentabilitate modificată.
În
ipoteza reinvestirii constante a fluxurilor nete de trezorerie, r = RIR, se determină
astfel:
CF1 CF2 CFn
I0 = + + ... +
1 + r (1 + r )2
(1 + r )n

Unde CFn = I n + En
iar In (En) = intrări (ieşiri) nete de trezorerie în fiecare an de viaţă economică a
investiţiei.
Înmulţind fiecare membru al ecuaţiei cu (1 + r)n obţinem:

I 0 (1 + r ) = CF1 (1 + r )n−1 + CF2 (1 + r )

n−2
+ ... + CFn
n

Pentru a determina RIR, trebuie rezolvată ecuaţia de grad n (n fiind numărul

fluxurilor nete de trezorerie):
 CFt (1 + r )
n −t
− I0 = 0
t =1

în care
CFt şi I0 sunt cunoscute.
 În cazul proiectelor simple, existând o ieşire iniţială de capitaluri (fluxuri
negative) urmată de o serie de intrări nete de trezorerie (fluxuri pozitive), va exista
o singură RIR reală.
În cazul proiectelor complexe, fluxurile negative alternează cu intrările nete de
trezorerie pe toată perioada de viaţă a investiţiei, în acest caz existenţa celor două
semne algebrice pentru CF va determina mai multe RIR reale.
În concluzie, avantajele şi limitele acestor metode fac ca decizia de investiţie să
fie complexă. Ea nu poate fi în exclusivitate fondată pe aceste criterii, cel mai adesea
fiind influenţată de alte variabile importante cum ar fi: experienţa întreprinderii,
constrângerile şi oportunităţile legii etc. Criteriile financiare sunt uneori inoperante,
căci anumite decizii nu pot fi evaluate integral cu date pertinente. De asemenea,
investiţia interesând mai multe persoane, mai multe servicii, optica financiară va fi
diferită şi un singur criteriu nu ar fi satisfăcător. De aceea, în selecţia proiectului de
investiţii este preferabil a se opta pentru o decizie multicriterială.
În cazul investiţiilor finanţate prin împrumuturi, se va alege, ca rată de
actualizare, rată de dobândă a împrumuturilor pe termen lung şi mediu pentru
întreprinderile situate în aceeaşi clasă de risc. Dar va trebui avută în vedere
influenţa fiscală a împrumutului, întrucât cheltuielile financiare fiind deductibile
(în limite legale) vor angaja economii de impozit. De aceea se recomandă utilizarea
ratei nete de dobândă (după impozit).

5.2. Evaluarea acţiunilor şi a obligaţiunilor

Titlurile financiare sunt deci „titluri de valoare care dau dreptul deţinătorului
lor - investitorii - de a obţine în condiţiile specificate în titlu o parte din
veniturile viitoare ale emitentului4”.
Principalele categorii de titluri financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe
piaţa capitalului sunt acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunile sunt „titluri financiare emise de o companie sau o societate
comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu”5. Ele
reprezintă o cotă parte din capitalul social al unei societăţi pe acţiuni şi conferă
deţinătorului drepturi sociale şi patrimoniale. Acţiunile obişnuite conferă
deţinătorului următoarele drepturi:
- dreptul asupra unei părţi din profitul firmei care se distribuie anual în urma
hotărârii generale a acţionarilor (dividend);
- dreptul de preemţiune sau dreptul preferenţial de subscriere la toate

4
I.Popa – Bursa, Editura Adevărul S.A., Bucureşti, 1995, p. 32.
5
I.Popa – Op. Cit, p. 32.
 creşterile de capital;
- dreptul la vot în adunările generale ale acţionarilor;
- dreptul de a fi informat în legătură cu activitatea şi
gestiunea societăţii;
- dreptul de a participa la lichidarea societăţii în caz de
vânzare sau de dizolvare.
Evident că exercitarea acestor drepturi este proporţională cu numărul
acţiunilor deţinute.
Acţiunile sunt titluri de valoare cu caracter asociativ, partea ce-i revine unei
acţiuni din capitalul social fiind egală cu a celorlalte şi indivizibilă. Acţionarul nu
poate cere deci să-i fie transferate spre gestionare partea ce-i revine din societate ca
urmare a acţiunilor deţinute. El poate vinde acţiunile recuperându-şi capitalul
investit.
Achiziţionarea de acţiuni de către investitori se face după analiza unor
elemente tehnice ce permit atribuirea unei anumite valori acţiunilor respective.
Distingem următoarele categorii de valori ale acţiunilor6:
- valoarea nominală (VN) obţinută prin raportarea capitalului social (CS) la
numărul de acţiuni (N):
CS
VN = N

- valoarea de emisiune (VE) care poate fi diferită de valoarea nominală cu

prima de emisiune (PE) care apare în cazul unor noi emisiuni de acţiuni:
VE=VN + PE
Din punct de vedere economic prima de emisiune se referă la valoarea
nominală pentru a asigura condiţia de egalitate la obţinerea viitoarelor dividende atât
pentru acţionarii sau asociaţii noi cât şi pentru cei mai vechi.
- valoarea contabilă (intrinsecă) a unei acţiuni (Vi) se stabileşte
raportând capitalul propriu la numărul acţiunilor:
Capital propriu
Vi =
Numar actiuni

- valoarea de piaţă (cursul acţiunii) exprimă preţul acesteia la bursă. Acesta

reflectă valoarea reală a firmei la un moment dat şi constituie o posibilitate de a
recupera investiţia prin vânzarea acţiunilor în orice moment la preţul pieţei.
Acţiunile pot fi grupate în funcţie de anumite criterii.
1. După posibilitatea de transmitere distingem acţiuni la purtător şi acţiuni
nominative

6
C. Burja, “Eficienţa economică a investiţiilor”, Seriaa Didactica, Alba Iulia, 2005, pag. 119-127
 În cazul acţiunilor la purtător deţinătorul acestora este considerat acţionar
legitim beneficiind de toate drepturile cuvenite acţionarilor, înstrăinarea acestor
acţiuni se poate face la bursa de valori.
Acţiunile nominative au înscrise pe ele numele acţionarului. Proprietarii lor
sunt înscrişi într-un registru de acţiuni, iar înstrăinarea lor presupune în mod necesar
notificarea în acest registru. Acţiunile nominative pot fi liber – transferabile sau cu
posibilitate limitată de transfer care urmăresc asigurarea unui control strict din partea
societăţii asupra titlurilor sale.
2. După drepturile pe care le conferă deţinătorului, acţiunile sunt: obişnuite
şi privilegiate.
Acţiunile obişnuite conferă acţionarilor drepturile amintite anterior.
Acţiunile privilegiate asigură anumite avantaje deţinătorilor. Ele pot fi:
- acţiuni privilegiate cu dividend limitat;
- acţiuni privilegiate cu dividend fix şi suplimentar;
- acţiuni cu dividende prioritare fără drept de vot;
- acţiuni cu drept de vot privilegiat;
- acţiuni pentru personalul întreprinderii.

3. Din punct de vedere al naturii aportului adus de acţionari se disting:

- acţiuni de numerar la care vărsarea capitalului subscris se face în numerar;
- acţiuni de aport la care mărirea, capitalului se face sub formă de aport în
natură (terenuri, construcţii, brevete etc.)
Principala formă de remunerare a investiţiei în acţiuni o constituie
dividendele care se distribuie acţionarilor. Mărimea acestora trebuie să fie stabilită
astfel încât să menţină interesul constant al acţionarilor pentru deţinerea acţiunilor
respective. Dacă valoarea dividendelor este scăzută arunci interesul acţionarilor
pentru deţinerea acţiunilor respective va scădea, ei vor vinde masiv acţiunile
generând o supraofertă ce va conduce la scăderea cursului.
Evaluarea acţiunilor se face pornind de la rezultatele financiare înregistrate
de firmă în ultimi ani şi perspectivele de viitor ale acesteia. Pentru realizarea
evaluării se calculează o serie de indicatori cum ar fi:
1. dividendul pe acţiune (Da) calculat prin raportarea sumei distribuite ca dividende
(D) la numărul acţiunilor (Na):

D
DPA =
Na

2. randamentul unei acţiuni ( η ) care ţine seama şi de eventuala creştere a cursului

acţiunilor:
 D + Ci - C 0
η= • 100
C0

unde:
D este dividendul pe acţiune distribuit;
C1 - cursul acţiunii la momentul t1;
C 0 - cursul acţiunii la momentul to.

3. rata de distribuire a dividendelor (d) care arată procentul din profitul exerciţiului
ce se distribuie acţionărilor:

Dividende nete
d=
Profit net

4. profitul pe acţiune (PA) arată îmbogăţirea teoretică a acţionarului pe parcursul

unui an:

Profit curent
PA =
Numar actiuni

5. coeficientul de capitalizare bursieră (PER) se exprimă ca raport între cursul

acţiunilor (V) şi profitul pe acţiune (PA) şi arată câţi ani sunt necesari pentru a putea
acoperi valoarea întreprinderii din profit:
V
PER =
PA
unde:
V - reprezintă valoarea de piaţă a acţiunii (cursul ei);
PA - profitul pe acţiune.
Dacă K este randamentul aşteptat de acţionari atunci:

PA 1
K= =
V PER
cursul unei acţiuni va fi:
PA
V=
K
În situaţia în care se anticipează o rată de creştere a dividendelor atunci
valoarea unei acţiuni va fi:
PA
V=
K -g
unde g este rata de creştere a dividendelor.
 Pe piaţa de capital un alt titlu financiar, la care recurg societăţile sau
colectivităţile publice pentru completarea resurselor de finanţare, sunt obligaţiunile.

Obligaţiunile reprezintă titluri financiare (hârtii de valoare) emise pentru

contractare de împrumuturi pe termen mijlociu si lung. Sunt considerate titluri cu
venit fix deoarece ele fiind un titlu de credit aduc un venit fix sub formă de dobândă.
Elementele definitorii ale unei obligaţiuni sunt:
a) valoarea nominală a unei obligaţiuni care arată valoarea
împrumutului contractat de emitent pe baza unei obligaţiuni.
Aceasta reprezintă baza pentru calcularea dobânzii;
b) rata dobânzii este procentul înscris pe obligaţiune şi în funcţie de
care emitentul se obligă să asigure un venit anual deţinătorului
obligaţiunii ca procent din valoarea nominală;
c) durata de viaţă a unei obligaţiuni sau durata împrumutului
este perioada cuprinsă între data emisiunii şi data prevăzută pentru
rambursarea capitalului împrumutat;
d) scadenţa obligaţiunii este data până la care capitalul împrumutat
trebuie rambursat în întregime, iar obligaţiunile să fie răscumpărate
şi retrase din circulaţie.
În vederea armonizării intereselor investitorilor cu cele ale emitentului de
obligaţiuni în practică sunt disponibile mai multe categorii de obligaţiuni şi
anume7:
a) obligaţiuni clasice pentru care în momentul emisiunii se stabileşte rata
dobânzii şi termenul la care sau până la care debitorul urmează să-şi
restituie datoria; .
b) obligaţiuni cu dobândă variabilă caracterizate prin aceea că rata
dobânzii se accentuează în funcţie de un sistem de referinţă cum ar fi
ratele medii ale dobânzilor pe pieţele interimare. Acest tip de
obligaţiuni diminuează riscurile pentru investitori (dacă dobânzile
cresc) sau pentru emitent (dacă dobânzile scad);
c) obligaţiuni convertibile în acţiuni permit la cererea deţinătorului şi în
cazul unei perioade determinate de timp schimbarea lor pe un anumit
număr de acţiuni ale societăţii emitente. Rata dobânzii la acest tip de
obligaţiuni este mai mică deoarece investitorul este privilegiat având
dreptul să opteze pentru preschimbarea obligaţiunilor în acţiuni;
d) obligaţiuni indexate se caracterizează prin posibilitatea indexării
dobânzii anuale şi a sumei de rambursat la scadenţă în funcţie de
7
D. Adumitrăcesei, ş.a. - Economie politică, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 178.
 evoluţia ratei de inflaţie în felul acesta protejându-se interesele
investitorilor;
e) obligaţiuni cu cupon zero sunt obligaţiuni pentru care emitentul nu
plăteşte dobândă dar preţul lor de emisiune este sub valoarea nominală,
câştigul investitorului fiind asigurat de această diferenţă;
f) obligaţiuni ipotecare care garantează împrumutul cu activele firmei;
g) obligaţiuni asigurate garantate cu titluri deţinute asupra terţilor;
h) obligaţiuni „precare” emise de societăţi care nu au stabilitatea
asigurată având un grad important de risc şi de aceea asigură
creditorilor o dobândă mai ridicată etc.
Rambursarea împrumutului obligatoriu poate fi efectuată în trei forme:
- rambursarea la finalul perioadei care presupune restituirea
împrumutului în ultima zi a duratei de viaţă, anual plătindu-se doar dobânda
aferentă;
- rambursarea prin anuităţi constante care constă în restituirea în fiecare an a
unei sume constante, rata de rambursat determinându-se prin raportarea valorii
nominale a împrumutului la durata de viaţă, iar dobânda anuală se calculează prin
aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat;
- rambursarea sub forma cuponului unic presupune ca dobânda să fie
capitalizată şi rambursată la finele perioadei odată cu suma împrumutată.
Valoarea reală a obligaţiunilor care determină preţul de emisiune al acestora
şi cursul lor pe piaţă (Pe) este influenţată de modalitatea de rambursare a
împrumutului şi se calculează astfel:
t
Pe = Vr = ∑ (1A+ i)
t
t
i =1

unde Vr - este valoarea de rambursat;

At - anuitatea anuală (dobânda + rata de rambursat);
t - durata de viaţă;
i - rata dobânzii la termen.
Rata dobânzii la termen influenţează invers proporţional cursul obligaţiunilor,
o rată ridicată a dobânzilor practicate pe piaţa bancară determinând scăderea cursului
obligaţiunilor şi invers. Cursul obligaţiunilor în cazul în care rambursarea se face
sub forma cuponului unic se determină astfel:
D
C=
d
în care:
D este cuponul de dobândă (mărimea dobânzii};
d - rata dobânzii pe piaţa interbancară.
 Capitolul 6.

FINANŢAREA INVESTIŢIILOR

6.1. Finanţarea investiţiilor private

Politicile care sprijină în mod direct finanţarea inovaţiei nu vor fi, cu toate acestea,
suficiente pentru a atinge masa critică şi a răspunde provocărilor unei economii globale.
Parteneriatele public-privat şi facilităţile publice pot contribui la eliminarea deficienţei de capital
propriu, însă o soluţie pe termen lung o poate constitui numai creşterea investiţiilor din partea
investitorilor privaţi. În acest scop, Comisia Europeană şi statele membre trebuie să acţioneze
pentru a îmbunătăţi condiţiile-cadru pentru fondurile de capital de risc, din care fac parte
operaţiunile transfrontaliere.
Decizia de investiţii urmăreşte maximizarea de valoare actuală netă care determină
creşterea valorii întreprinderii, iar decizia de finanţare urmăreşte structura financiară optimă a
întreprinderii, deci cea care să conducă la minimizarea costului capitalului.
Finanţarea investiţiilor urmează luării deciziei de investiţie şi are ca efect înglobarea
resurselor financiare în bugetul investiţiei.
Raportul dintre finanţarea din surse proprii sau din surse atrase este determinat de o serie
de factori:
➢ accesibilitatea resurselor pe pieţele financiare interne şi externe,
➢ gradul de îndatorare al companiei,
➢ gradul de dezvoltare al pieţelor monetare şi de capital,
➢ gradul de cunoaştere a tehnicilor de finanţare,
➢ nivelul de impozitare etc.

Autofinanţarea Credite
Surse
Surse externe
proprii Obligaţiuni de
de finanţare
Amortizarea
finanţare
mijloacelor fixe
Acţiuni

Fig. 6.1. Surse de finanţare ale unui agent economic

Modalităţile de finanţare a investiţiilor sunt:
A. Finanţarea internă
B. Finanţarea externă

A. Finanţarea internă
a) Autofinanţarea
Autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului contabil
încheiat. Autofinanţarea are la bază capacitatea de autofinanţare disponibilă după plata
dividendelor:

A=CAF-Dp

Unde:
A = Autofinanţarea
CAF = Capacitatea de autofinanţare
Dp = Dividende plătite
CAF este generată de mărimea amortizărilor şi provizioanelor calculate şi neutilizate încă precum
şi de mărimea profitului net nerepartizat încă.
b) vânzarea de active fizice şi financiare
Vânzarea de active fizice şi financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate
anterior în activele întreprinderii, în scopul oferirii unei surse interne de finanţare a investiţiilor
viitoare.

B. Finanţarea externă
a) Emisiunea de acţiuni
Emisiunea de acţiuni poate aduce fondurile de care întreprinderea are nevoie pentru a-şi
finanţa proiectele în faza constitutivă sau cu ocazia creşterilor succesive de capital. Asociaţii pot
contribui cu bunuri sau creanţe. Este vorba de aporturi în natură. Aporturile în numerar pot face
obiectul apelurilor fracţionate.
 Este vorba de o resursă sigură, fără scadenţă de rambursare şi a cărei remunerare
(dividende) este asociată rezultatelor întreprinderii. Fără îndoială, pentru a atrage fidelitatea
asociaţilor, o remunerare este necesară, însă trebuie să definim cu precauţie suma şi momentul.
Pentru a-şi procura fonduri fără să-şi dilueze puterea decizională, întreprinderile pot emite
acţiuni cu dividende prioritare fără drept de vot.
Drepturile ataşate acţiunilor de numerar pot fi fracţionate în drepturi pecuniare reprezentate
prin certificatele de investiţii şi în alte drepturi reprezentate prin certificate de drept de vot.
Preţul de emisiune al acţiunilor trebuie să fie cel puţin egal cu valoarea nominală. El este
adesea superior, pentru a lua în considerare drepturile câştigate asupra rezervelor, plusurile de
valoare latente, perspectivele.
b) Încorporarea rezervelor
Capitalul poate fi majorat prin încorporarea rezervelor. Această emisiune de acţiuni
gratuite permite diluarea valorii bursiere a acţiunilor şi comunicarea performanţelor societăţii în
faţa publicului larg.
Adesea, încorporările de rezerve însoţesc emisiunea acţiunilor de numerar.
Odată încorporate, rezervele nu pot fi distribuite, bancherul putând fi sensibil la această
garanţie.
c) Intervenţiile statului
Prin acordarea de subvenţii pentru investiţii, statul favorizează politicile de investiţii şi
permite consolidarea fondurilor proprii, în acelaşi timp, trebuie să remarcăm că aceste subvenţii
conduc la un avantaj mai mic prin reintegrarea în rezultatul fiscal. Prin anumite facilităţi fiscale,
statul favorizează investiţiile.
d) Împrumuturile bancare
Împrumuturile acordate de către instituţiile bancare se diferenţiază după durată, modalitate
de rambursare, rată a dobânzii, garanţii, condiţii de rambursare.
Mediul concurenţial din domeniul bancar permite obţinerea de împrumuturi cu rate mai
scăzute, în unele cazuri, dobânzile anuale, trimestriale, sau lunare sunt constante, în alte cazuri
rambursarea sumei totale este stabilă.
Unele organisme propun împrumuturi cu rate bonificate. Organizaţia Credit pentru
Echipamente ale întreprinderilor Mici şi Mijlocii (C.E.I.M.M.) propune împrumuturi care să
antreneze 70% scutiri de taxe.
 Organizaţia naţională de credit propune împrumuturi pe termen lung intervenţii în materie
de fonduri proprii, operaţiuni de leasing.
Societăţile pentru Dezvoltare Regională (S.D.R.) concurează în teritoriu prin finanţarea
I.M.M. locale. Împrumuturile participative sunt contractate de către întreprinderi de la stat bănci,
societăţi de asigurări sau alte societăţi comerciale.
Acestea reprezintă o datorie rambursabilă la o dată prevăzută, în aceste condiţii, ele nu
constituie fonduri proprii şi sunt diferite faţă de titlurile participative. Dobânzile antrenează o parte
fixă şi una variabilă.
Partea variabilă se calculează în funcţie de profit sau în funcţie de alt punct de reper.
e) Împrumuturile obligatare
Acestea permit întreprinderii să recurgă la mai mulţi creditori. Obligatarul are dreptul la
rambursare şi la o dobândă.
Pentru întreprindere el este creanţier. Valoarea nominală serveşte drept bază de calcul
pentru calculul dobânzii numite cupon. Preţul de emisiune reprezintă preţul de cumpărare a titlului.
Dacă acest preţ corespunde cu cel nominal, spunem că emisiunea este făcută la paritate. Preţul de
rambursare este superior preţului de emisiune. Diferenţa se numeşte primă de rambursare.
Obligaţiunile fac obiectul unei cotări în bursă. Unele obligaţiuni sunt ordinare, altele pot fi
convertite în acţiuni; proprietarul lor are atunci posibilitatea de a-şi transforma creanţa în acţiuni
şi de a profita deci de o majorare a cursului acţiunii. Caracterul speculativ al operaţiei este evident,
iar societatea care emite acest tip de obligaţiuni propune rate mai mici decât pentru obligaţiunile
clasice.
Anumite obligaţiuni sunt însoţite de bonuri de subscriere. Este vorba precis de Obligaţiuni
cu Bonuri de Subscriere pentru Acţiuni (O.B.S.A.) Aceste bonuri oferă posibilitatea de a subscrie
acţiuni ulterior, dar la un preţ (preţul exerciţiului) fixat în momentul emisiunii împrumutului
obligatar. Operaţia poate fi, într-o oarecare măsură, speculativă.
Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă. Ratele variabile sunt adesea definite prin referire
la o rată observată pe piaţa financiară sau pe cea monetară.
Există obligaţiuni cu cupon unic, dobânda fiind vărsată o singură dată, în momentul
rambursării, sau obligaţiuni cu cupon zero, prima de rambursare fiind în acest caz ridicată.
Rambursarea obligaţiunilor se face o singură dată, la termenul fixat.
 Societatea emiţătoare este liberă să-şi cumpere propriile obligaţiuni. Această operaţie este
interesantă atunci când cursul titlurilor este inferior preţului de rambursare sau când societatea se
poate refinanţa cu o rată inferioară celei a obligaţiunilor răscumpărate.
f) Leasing-ul
Este vorba despre un contract de închiriere cu opţiune de cumpărare.
LEASING = formă de închiriere de maşini şi utilaje moderne, de mijloace de transport etc. de
către întreprinderi, de la producători sau societăţi specializate, pe o perioadă determinată.
LEASING = Operaţiune economică şi juridică prin care o parte, numită locator/finanţator,
transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea sa unei alte părţi, numită
utilizator, la solicitarea acesteia şi pentru o anumită perioadă de timp, contra unei sume periodice,
numită rată de leasing. La sfârşitul perioadei prevăzute în contractul de leasing,
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale. Pot constitui obiect al
unei operaţiuni/contract de leasing bunurile imobile şi bunurile mobile de folosinţă îndelungată
aflate în circuitul civil.

Elementele contractului de leasing sunt:

➢ Părţile: locatorul/finanţatorul; utilizatorul.
➢ Descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing;
➢ Valoarea totală a contractului de leasing;
➢ Valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
➢ Perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
➢ Clauza privind obligaţia asigurării bunului.

Părţile într-un contract de leasing sunt:

Utilizatorul (locatarul) – clientul solicitărilor sau beneficiarul lucrului;
Finanţatorul operaţiunii – creditorul sau cumpărătorul bunului (de regulă, este o societate
comercială specializată);
Furnizorul (vânzătorul) – constructorul, producătorul sau fabricantul lucrului.
Statistic, obiect al leasingului îl formează în special echipamentul de calcul, aparatele şi
instrumentele de măsură, mijloacele de transport, maşinile unelte, maşinile agricole. Utilizatorul
poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin
astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Contractul de leasing financiar cuprinde, pe lângă elementele standard ale contractului de
leasing, următoarele elemente suplimentare: valoarea iniţială a bunului; clauza privind dreptul de
opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care poate fi exercitat
acest drept.
Valoarea contractului de leasing este dată de suma tuturor redevenţelor, iar în cazul
achiziţiei bunului, se adaugă şi valoarea reziduală a acestuia.

Fazele operaţiunii de leasing:

1. Achiziţionarea bunului de către societatea finanţatoare;
2. Restituirea treptată de către beneficiar a creditului primit (prin plata redevenţelor), folosind
resursele financiare obţinute din exploatarea bunului (a investiţiei). Redevenţa contractului de
leasing cuprinde: ratele de amortizare ale bunului, chiria pe capitalul neamortizat, taxele,
asigurările, precum şi o marjă de profit a societăţii finanţatoare;
3. Dreptul beneficiarului ca la expirarea contractului să-si exprime opţiunea privind bunul care
face obiectul contractului de leasing.
4. La încetarea perioadei de închiriere, utilizatorul are următoarele posibilităţi:
➢ Să restituie bunul finanţatorului, contractul luând astfel sfârşit;
➢ să reînnoiască locaţiunea pentru o nouă perioadă şi cu chirie redusă. Leasing-ul nu poate fi
însă asimilat vânzării pe credit, deoarece până la expirarea duratei locaţiunii si manifestării
opţiunii de cumpărare, utilizatorul este un simplu locatar, iar translaţia proprietăţii nu
operează cu efect retroactiv;
➢ să cumpere bunul la un preţ rezidual (diferenţa dintre preţul plătit de investitor şi sumele
restituite, periodic, de către beneficiar). Deoarece preţul de cumpărare este inferior valorii
reale a bunului, această variantă este cea mai avantajoasă pentru utilizator.

Tipuri de leasing
Cele mai întâlnite forme ale leasingului sunt:
1. Leasing-ul direct;
2. Leasing-ul financiar;
 3. Vânzare şi leaseback.

1. Leasing-ul direct
Cel care dă bunul cu chirie este producătorul, care deţine dreptul de proprietate asupra
bunului respectiv, utilizatorul deţinând numai dreptul de folosire al bunului. Deseori, cel care dă
cu chirie este obligat prin contractul de leasing să asigure şi service-ul de întreţinere; într-un
asemenea caz se vorbeşte de service lease. Un element foarte important este clauza anulării.
Utilizatorul bunului poate să decidă să nu mai plătească chiria, înainte de expirarea termenului de
închiriere, atunci când bunul respectiv s-a uzat moral inacceptabil de mult sau nu mai este necesară
prelungirea contractului din cauza declinului activităţii chiriaşului. Plăţile prevăzute prin contract
nu acoperă în întregime costul bunului, iar durata contractului este mult mai mică decât durata
normală de utilizare a bunului, cel care dă cu chirie aşteptându-se fie să vândă bunul la încheierea
contractului de leasing, fie să închirieze bunul şi altor chiriaşi.

2. Leasing-ul financiar
În această formă de leasing există trei părţi: finanţatorul, utilizatorul şi, respectiv, furnizorul
bunului. Utilizatorul selectează bunul şi negociază preţul şi termenul de livrare cu furnizorul, apoi
negociază condiţiile de încheiere a contractului de leasing cu finanţatorul. Finanţatorul (de regulă
o firmă de leasing) achiziţionează bunul vizat şi îl oferă utilizatorului prin contract de leasing.
O formă particulară este leasing-ul pârghie. Finanţatorul furnizează celui care dă cu chirie
o mare parte din fonduri necesare pentru achiziţionarea bunului respectiv. Cel care dă cu chirie
trebuie să ramburseze împrumutul contractat pentru achiziţia bunului. Redevenţa contractului de
leasing variază funcţie de condiţiile financiare în care a fost obţinut împrumutul.

3. Vanzare si leaseback
Proprietarul bunului (teren, clădire, echipament) vinde bunul respectiv şi încheie simultan
o înţelegere cu cumpărătorul pentru a închiria bunul respectiv în anumite condiţii. Cumpărătorul
bunului poate fi o bancă, o firmă de asigurări, o societate de leasing, un investitor particular.
Vânzătorul primeşte imediat preţul de cumpărare al bunului şi utilizează bunul, plătind redevenţe
noului proprietar (cumpărătorul).
 Alegerea modalităţilor de finanţare
Dacă întreprinderea dispune de mai multe oportunităţi de finanţare, alegerea efectuată va
fi în funcţie de costul fiecăreia dintre aceste oportunităţi şi de riscurile pe care le implică.
Criteriile studiate vor fi rata de actualizare, valoarea actuală netă a fondurilor proprii, rata
internă de rentabilitate a fondurilor proprii şi fluxurile monetare anuale echivalente.
a) Rata de actualizare
Pentru orice modalitate de finanţare putem calcula rata de actualizare. După acest criteriu,
întreprinderea optează pentru finanţarea cu cea mai mică rată de actualizare. În cea mai mare parte
a cazurilor, raţionamentul integrează consecinţele în materie de impozit pe societate.
b) Valoarea actuală netă a fondurilor proprii
Valoarea actuală netă a fondurilor proprii rezultă din diferenţa între fluxurile monetare
nete actualizate şi încorporările în fondurile proprii (de asemenea actualizate) dacă acestea au
loc. Vorbim, de asemenea, despre valoarea actuală netă a proiectului după finanţare.
Fluxurile monetare nete sunt fluxuri strict asociate proiectului, încorporările în fonduri sunt
încorporările strict motivate de proiect.
Fluxurile monetare nete se calculează plecând de la fluxurile monetare de exploatare.
Încorporarea în fondurile proprii asociată proiectului se calculează ca diferenţă între costul
investiţiei şi acoperirea asigurată de alte investiţii (suma împrumutată, suma acoperită de un
contract de închiriere).
Valoarea actuală netă a unui proiect după finanţare corespunde deci ideii de îmbogăţire a
acţionarilor.
În cazul particular al unei întreprinderi ce îşi finanţează integral proiectul prin fondurile
proprii, fluxurile monetare nete sunt egale cu fluxurile monetare de exploatare, încorporarea în
fondurile proprii fiind egală cu investiţia.
Din acest punct de vedere, valoarea actuală netă a fondurilor proprii diferă de valoarea
actuală netă a investiţiei prin alegerea ratei de actualizare.
c) Rata internă de rentabilitate a fondurilor proprii
 O mai putem numi şi rata de randament intern a proiectului după finanţare. Este vorba
despre rata de randament pentru care constatăm egalitatea dintre suma investită şi fluxurile
monetare nete. Se are aşadar în vedere o rentabilitate financiară în profitul acţionarilor.
Atunci când o întreprindere îşi finanţează investiţia integral prin fondurile proprii, obţinem
egalitate între rata internă de randament a investiţiei şi rata internă de randament a fondurilor
proprii. Cu alte cuvinte:
Fluxuri monetare de exploatare/Investiţie = Fluxuri monetare nete/Fonduri proprii
sau:
Rentabilitatea economică = Rentabilitatea financiară

6.2. FACTORING

FACTORING = Mod de finanţare pe termen scurt (în general, a exporturilor de mărfuri de larg
consum), conform căreia o instituţie financiară (bancă, grupuri intermediare etc.) se obligă, pe
baza unui contract, să preia, în schimbul unui comision (cotă procentuală din valoarea tranzacţiei),
toate creanţele exportatorului, inclusiv riscul neîncasării la termen a creanţelor.

Contractul de factoring sau facturaj este un contract comercial de creditare la care participă
o societate specializată (societate bancară sau o instituţie financiară specializată) în încasarea de
facturi, denumită factor, şi o societate comercială furnizoare de produse sau servicii, denumită
aderent. Aderentul urmăreşte să-şi încaseze preţul facturilor înainte de termenul de scadenţă, iar
factorul urmăreşte să obţină un beneficiu, de regulă un anumit procent din facturile pe care le
decontează în avans. În activitatea de factoring ia parte şi beneficiarul (clientul) care va fi notificat
că trebuie să plătească factura la scadenţă factorului. Companiile de factoring se mai ocupă şi de
administrarea şi managementul facturilor clienţilor, precum şi de asigurări împotriva riscurilor de
neplată a debitorilor.
Factor - o instituţie specializată, care, în schimbul unui preţ, plăteşte în avans sau la scadenţă
aderentului contravaloarea creanţelor cesionate considerate eligibile, în limita plafonului acordat
şi, subrogându-se în drepturile acestuia, urmează să încaseze creanţele al căror proprietar a devenit,
de la Debitorii Cedaţi.
Aderent - clientul factorului, cel care transferă acestuia drepturile pe care le are asupra creanţelor
rezultate din relaţiile sale comerciale cu Debitorul Cedat.
Factoring Domestic - vânzarea către un terţ (Factor) de creanţe deţinute de o companie rezidentă
asupra unei alte companii rezidente, cu scopul de a obţine finanţare sau alte servicii incluse în
pachetul de factoring.
Factoring International - vânzarea de creanţe de către un exportator către un terţ (Factor de
Export), cu scopul de a obţine finanţare sau alte servicii incluse în pachetul de factoring.
Factor de Export - compania sau banca rezidentă sau non-rezidentă care achiziţionează creanţe
de la exportator.
Factor de Import - compania sau banca rezidentă sau non-rezidentă, care acceptă preluarea
riscului de neplată al unui Debitor (Importator).
Factoring cu Regres - în cazul acestui tip de factoring, riscul de neplată al Debitorului Cedat este
suportat de Aderent; în cazul în care Debitorul se află în incapacitatea de a achita suma datorată,
Factorul are drept de regres asupra Aderentului la o dată stabilită prin Contractul de Factoring.
Factoring fără Regres - în cazul acestui tip de factoring, riscul de neplată al Debitorului Cedat se
transferă către Factor, în caz de neplată, acesta nemaiavând drept de regres asupra Aderentului. În
general, Factorul îşi ia măsuri reasiguratorii împotriva riscului de neplată a debitorului, putând
opta pentru încheierea unei poliţe de asigurare a riscului de neplată sau pentru garanţia oferită de
Factorul de Import în conformitate cu regulile internaţionale GRIF.
Factoring domestic (intern)

Factoring internaţional
Factoringul naţional şi factoringul internaţional
FACTORING INTERN FACTORING INTERNAŢIONAL
Participanţii la operaţiunile de factoring La operaţiunile de factoring internaţional
naţional sunt: factorul, furnizorul, şi participă patru părţi: furnizorul-exportator şi
cumpărătorul, toţi trei fiind domiciliaţi în factorul de export aflaţi în ţara
aceeaşi ţară. exportatorului, precum şi cumpărătorul-
importator şi factorul de import din ţara
importatorului.
Deoarece finanţarea se realizează în moneda Factorul de export, expus riscului fluctuaţiilor
naţională, factorul nu este supus riscului valutare, se poate proteja împotriva acestui risc
valutar. prin operaţiuni de hedging.
Factorul urmăreşte atât furnizorul, cât şi Factorul de export urmăreşte strict
cumpărătorul, gestionând în acelaşi timp exportatorul, factorul de import urmărindu-
creanţele furnizorului şi obligaţiile de plată l strict pe importator. Ambii factori cunosc
ale cumpărătorului. El cunoaşte ambii piaţa locală şi legislaţia ţării în care activează,
parteneri, precum şi piaţa internă. colaborând pe baza unui cod de reguli privind
factoringul.
Toţi participanţii la aceste operaţiuni sunt În derularea operaţiunii şi în soluţionarea
supuşi aceleiaşi legislaţii (celei naţionale). eventualelor conflicte ce pot apărea pe parcurs,
se ţine cont de legislaţia ambelor ţări
implicate în operaţiune.
Factorul este responsabil cu colectarea Dintre cei doi factori implicaţi în operaţiune,
fondurilor de la cumpărător. doar factorul de import este responsabil de
încasările de la importator şi urmărirea
acestuia.
 Calitatea serviciilor oferite vânzătorului În cazul factoringului internaţional, calitatea
depinde doar de bonitatea şi serviciilor este influenţată nu doar de
profesionalismul factorului. profesionalismul factorului de export, ci şi de
profesionalismul şi mai ales bonitatea
factorului de import care evaluează riscul de
credit aferent operaţiunii, iar la scadenţă
colectează încasările.

Forme de factoring:
▪ Factoring tradiţional (old line factoring) - factorul plăteşte facturile în momentul în care
intră în posesia lor
▪ Factoring la scandenţă (maturity factoring) - factorul plăteşte facturile la momentul
scadenţei lor
▪ Factoring fără notificare - factorul se comportă ca un mandatar şi nu suportă riscul neplăţii
facturii

Contractul de factoring
Prin încheierea unui contract de factoring nu se are în vedere o operaţiune izolată ci se
urmăreşte de regulă exclusivitatea pe un anumit segment de clienţi, regiune, sau ţară. Avantajul
aderentului este unul major pentru că acesta nu trebuie să încaseze facturile de la o multitudine de
clienţi, ci le încasează direct de la societatea de factoring. Factorul acceptă facturile pe riscul său,
iar în cazul în care debitorul nu plăteşte acesta nu poate cere plata de la aderent (cu excepţia cazului
în care aderentul nu furnizează către beneficiar serviciile sau mărfurile care fac obiectul facturii).
Pentru a-şi asuma riscul neplăţii unei facturi, factorul trebuie să o accepte mai întâi, altfel spus
acesta va lucra doar cu clienţii pe care-i agreează şi care prezintă garanţii. Dacă nu acceptă factura,
factorul o poate încasa în virtutea unui contract de mandat, fără să-şi asume riscul neplăţii.
Aderentul are obligaţia de a-i notifica pe clienţi că a cedat creanţa sa factorului, şi acestuia din
urmă trebuie să-i plătească.
6.3. Planul de finanţare

În previziunea financiară a investiţiilor se utilizează, în ţările cu economie de piaţă, un plan

de investiţii şi de finanţare multianual. Planul de finanţare este documentul previzional, întocmit
pe o perioadă de mai multe exerciţii succesive (3-5 ani) şi reflectă diferitele fluxuri anuale generate
de nevoile şi resursele întreprinderii. Planul de finanţare este un document care inventariază, pe o
perioadă mai îndelungată, resursele financiare şi modul de utilizare al acestora, este un rezultat al
politicii financiare, reflectând în principal alegerea unei structuri optime de finanţare ce asigură
costurile minime de colectare a capitalurilor şi o anumită independenţa financiară a întreprinderii.
Planul de finanţare are două dimensiuni1:
1. Necesar de finanţat
➢ Investiţii strategice
➢ Investiţii de exploatare
➢ Rambursarea datoriilor financiare
➢ Dividende
2. Resurse de capitaluri
1. Nerambursabile
a) Capacitatea de autofinanţare (după plata dividendelor)
b)Vânzări sau cesiuni de active
c) Creşteri de capital
d) Subvenţii pentru investiţii
2. Rambursabile
▪ Credite bancare
▪ Credite obligatare
Elaborare planului de finanţare presupune două etape:
1. determinarea nevoilor de finanţare în scopul evaluării cuantumului finanţării externe
2. determinarea şi integrarea surselor de finanţare în scopul realizării echilibrului financiar.

1
Vintilă Georgeta, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 2005, p.
413-414.
6.4. Finanţarea investiţiilor publice

În procesul investiţional macro sau microeconomic, de nivel naţional, regional sau local
problemele legate de finanţarea propriu-zisă după derularea etapelor premergătoare – idei de
afaceri, locaţii, oportunităţi publice - impun în mod nemijlocit elaborarea unui concept de finanţare
care să asigure resursele financiare corespunzătoare derulării investiţiei.

6.4.1. Elementele proiectului de investiţii

Conceptul de finanţare al proiectului de investiţie publică trebuie să aibă în vedere

următoarele elemente:
I. Evaluarea condiţiilor economice de baza
II. Identificare modelelor de finanţare adecvate
III. Alegerea/decizia privind modelul de finanţare
IV. Analiza rentabilităţii / plan de afaceri
V. Factori externi
În ceea ce priveşte evaluarea condiţiilor economice de bază, aspectele relevante sunt
următoarele:
- Situaţia economica a unor obiective de investiţii regionale sau locale asemănătoare;
- Structura de proprietate a obiectivului de investiţii şi efectele acesteia asupra
posibilităţii de finanţare a investiţiilor
- Rezultate obţinute în analiza unor surse potenţiale de finanţare
- Analiza riscurilor de finanţare
Dacă primele aspecte rezultă în urma analizei, o atenţie deosebită trebuie acordată
aspectelor legate de analiza riscurilor de finanţare. Riscurile de finanţare a investiţiilor publice se
referă la: condiţionarea unor credite în condiţii avantajoase numai cu garantarea Guvernului
României; garanţii de creditare insuficiente respectiv realizabile doar cu susţinere de la nivel
naţional; probleme de lichiditate ale bugetelor publice locale; riscuri de modificare a dobânzilor la
intervale scurte de timp care influenţează costurile creditului; riscuri valutare şi legate de cursul
de schimb.
Pentru a se reduce aceste riscuri se poate avea în vedere următoarele măsuri: rezerva de
risc/lichiditate din fonduri proprii ale autorităţilor locale; adoptarea unor modele de finanţare cu
implicarea directa a Guvernului României dar şi al unor instituţii financiare europene; limitarea
riscurilor în cadrul contractului de creditare.

Eficiența economică a investițiilor

Conceptul general de eficientă este legat de dezvoltarea societății omenești, însemnând

modalitatea prin care s-a urmărit să se obțină mai mult din resurse mai puține a întreprinderii,
trecerea de la o rânduire la alta s-a făcut datorită creșterii eficienței mijloacelor de muncă.
Noțiunea de eficiență se întâlnește la mai multe popoare, în toate epocile și diferite domenii
de activitate. Există eficiență în domeniul economic, culturii, învățământului, financiar, politic,
ecologic, etc. Înțelegându-se în toate cazurile măsura din care resursele consumate obțin efecte
favorabile.
În domeniul economic, eficiența economică înseamnă o relație între efectele obținute din
activitate și eforturile depuse în activitate.

Eficiența economică se exprimă în 2 formule:

- sub formă de raport

𝐸 ℇ
𝑒 = 𝜀; 𝑒′ = 𝐸

E-efecte economice;
ε -eforturi economice.

Primul raport (efect/efort) de eficiență economică arată mărimea efectelor economice

obținute pe unitatea de efort economic. Eficiența crește când mărimea raportului este mai mare.
 Al doilea raport (efort/efect) de eficiență arată mărimea eforturilor depuse pentru obținerea
unității de efect economic. Eficiența economică crește atunci când mărimea raportului scade.

Pentru evaluarea eficienței economice a activităților trebuie identificate eforturile și

efectele diferite.

Eforturile economice înseamnă consumurile de diverse resurse necesare activității.

1. După natura lor eforturile pot fi:
− Materii prime;
− Materiale;
− Energie;
− Forță de muncă;
− Consumuri de mijloace fixe (tehnici);
− Consumuri de resurse financiare;
− Consumuri de resurse naturale;
− Consum de timp, etc.
2. După implicarea în activitate eforturile pot fi:
− Resurse avansate , adică elemente de producție care se află în gestiunea firmei
pentru a fi folosite (capital fix și investiții) ;
− Resurse ocupate, care înseamnă mijloace fixe folosite pentru obținerea de efecte
economice pe o perioadă mai mare de timp;
− Resurse consumate, adică elementele de producție care ajută la obținerea de efecte
curente pe o perioadă mai mică de un an.

Efectele economice înseamnă rezultatele obținute din activitatea de bursă.

1. După natura lor pot fi:
− Producția fabricată;
− Venituri;
− CA;
− Valoarea adăugată;
 − Profit;
− Calitatea producției;
− Productivitatea muncii.
2. După modul de percepție:
− Efecte economice directe , care sunt înregistrate de producător;
− Efecte economice indirecte, care sunt percepute în afara unității economice, la
nivel de societate, mediu, zonă, etc.

Firmele trebuie să tindă să își propună să funcționeze cu eficiență maximă, adică să obțină maximul
de efecte din consumul de resurse.

Eficiența economică se exprimă în practică printr-un sistem concret de indicatori, care sunt
numeroși . Sistemul de indicatori de eficiență se pot sintetiza în 4 categorii conform tabelului
numit matricea indicatorilor de eficiență.

Numărător EFORTURI EFECTE

Numitor
EFORTURI I II
EFECTE III IV

În cadranele matricei se regăsesc indicatori de eficiență economică calculați sub forma unui
raport dintre categoriile de eforturi și efecte.
În cadranul I se află indicatorii de forma:

𝑒𝑓𝑜𝑟𝑡𝑢𝑟𝑖
𝑒=
𝑒𝑓𝑜𝑟𝑡𝑢𝑟𝑖

ex: înregistrarea tehnică a muncii

 𝑀𝐹
𝑒=
𝑁

MF-mijloace fixe  resurse care se consumă

N-număr de muncitori (eforturi)

Costul unui loc de muncă

𝐶𝐻
𝑒=
𝑁
În cadranul II se găsesc indicatori de tip :

𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑒
𝑒=
𝑒𝑓𝑜𝑟𝑡𝑢𝑟𝑖

𝑃
ex: profitul la un leu investiție : 𝐼
𝑉
venituri la 1 leu cheltuieli :
𝐶𝐻

În cadranul III se găsesc indicatori de tip:

𝑒𝑓𝑜𝑟𝑡𝑢𝑟𝑖
𝑒=
𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑒

𝐼
ex: investiția specifică :
𝑄
𝑇
consumul timpului de muncă :𝑄
𝐶𝐻
cheltuieli la 1 leu producție marfă: 𝑄

În cadranul IV se găsesc indicatori de forma:

 𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑒
𝑒=
𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑒

𝑃
ex: rata profitului la 1 leu CA :𝐶𝐴
𝑉𝐴
rata VA la 1 leu CA: 𝐶𝐴
𝑃
profit la 1 leu producție :𝑄

Pentru interpretarea indicatorilor de eficiență se are în vedere semnificația lor economică stabilită
conform teoriei sistemelor în care ieșirile unui sistem trebuie să fie mai mari decât intrările în
sistem.
Linia sistemului economic este eficient atunci când ieșirile sunt mai mari decât intrările.

Sistem Eficient

Intrări (I) E>I Ieșiri (E)

Eficiența economică a investițiilor:

înseamnă relația dintre mărimea și structura efectelor obținute și eforturilor depuse pentru
realizarea obiectivelor de investiții în procesul operațional. Ea este o categorie specifică
domeniului de investiții în care eforturile și efectele se măsoară atât pentru crearea și achiziționarea
mijlocului fix, cât și pentru funcționarea acestuia pe parcursul vieții economice.

Eforturile investiționale sunt diverse și din ele fac parte:

− Investiția directă , adică cheltuieli făcute pentru realizarea obiectivului principal al
investiției;
− Investiția colaterală , care înseamnă cheltuieli pentru realizarea de utilități necesare
bunei funcționări a investiției de bază cum ar fi: centrala termică, stația de epurare
a apei, racorduri canalizate, electricitate, etc;
 − Investiția conexă, care înseamnă cheltuieli pentru consolidarea terenului, îndiguirii,
crearea de drumuri de acces, drumuri interioare, etc;
− Necesarul de active circulante pentru prima dotare în vederea punerii în funcțiune
a obiectivului;
− Valoarea rămasă a mijloacelor fixe neamortizate integral care sunt casate în
momentul modernizării prin investiții;
− Pierderile de venit datorat investițiilor de modernizare sau reutilizare care afectează
producția curentă;
− Valoarea terenurilor achiziționate pentru investiție ;
− Cheltuieli cu pregătirea forței de muncă și cheltuieli cu organizarea șantierului.

Mărimea totală a eforturilor investiționale:

i=id+ice+icx+Nac+MFa+Pv+T+Ach+Rm

Id=Investiția directă
Ice=Investiția colaterală
Icx=Investiția conexă
Nac=Necesarul de active circulante
Mfa=Valoarea rămasă a mijloacelor fixe neamortizate integral care sunt casate în
momentul modernizării prin investiții;
Pv=Pierderile de venit datorat investițiilor de modernizare sau reutilizare
T=Valoarea terenurilor achiziționate pentru investiție ;
Ach=Cheltuieli cu pregătirea forței de muncă și cheltuieli cu organizarea șantierului
Rm-recuperări de materiale

Efectele investiționale înseamnă aspecte favorabile d.p.d.v economic sau de alt gen,
realizate prin investiție. Ele pot fi:
− Efecte directe înregistrate la investitor sub forma de producție, VA, profit,
etc.
 − Efecte indirecte din investiție :manifestare la consumatorii produselor care
se obțin prin investiție sau la nivel de zonă.

Indicatorii de eficiență economică a investițiilor

Analiza și evaluarea persoanelor investiționale se face cu un sistem complex de indicatori

de eficiență. Aceștia prezintă corelații între diferite categorii de efecte și eforturi investiționale
pentru a evidenția câștigul adus de proiectul de investiții.
Indicatorii de eficiență se structurează astfel:
1. După natura lor:
− Tehnici;
− Sociali (nivel de trai);
− Valorici (producția marfă, profit);
− Fizice (bunuri și servicii);
− Ecologici (mediul).
2. După gradul de recuperare:
− Generali de eficiență care sunt comuni proceselor investiționale și activităților de producție
și ei sunt :indicatorii de lichiditate/solvabilitate, gestiune a activității, rentabilitate, aceștia
se calculează înainte și după efectuarea investiției pentru a se constata aportul investiții la
îmbunătățirea indicatorilor respectivi.
− Indicatori de bază ai eficienței investiților care sunt specifici proceselor investiționale
indiferent de domeniul de implementare :investiția specifică, termenul de recuperare al
investiției, randamentul economic.
− Indicatorii suplimentari de eficiență care prezintă aspecte tehnice sau de tehnologie legate
de investiții: consumurile specifice, bilanțul termic, bilanțul energetic, puterea instalată.
− Indicatorii specifici ramurilor de activitate, sunt caracteristici fiecărei ramură (număr de
paturi din spital, suprafața pe cap de animal, capacitatea zăcămintelor).
3. După luarea în considerare a timpului sunt:
− Indicatori atemporali de eficiență care prezintă în mod static eficiența;
− Indicatori actualizați sunt comuni tuturor domeniilor de activitate investițională și ei se
determină în sistem atemporal. Aceștea sunt:
− Investiția totală;
− Durata de execuție a investiției;
− Durata de exploatare a capitalului fix;
− Investiția specifică;
− Termenul de recuperare a investiției;
− Coeficientul de eficiență economică;
− Cheltuieli echivalente sau recalculate;
− Cheltuieli echivalente specifice;
− Randamentul economic al investiției.

1. Investiția totală este valoarea tuturor cheltuielilor făcute pentru realizarea obiectivului de
investiții. Ar trebui să includă pe lângă investiția directă și elemente privind cheltuieli
conexe, terenuri, cheltuieli colaterale, materiale necesare la prima dotare, pierderile de
venit în cazul investițiilor de modernizare.
Deoarece o mare parte de cheltuieli sunt incerte sau greu de cuantificat se consideră că
investiția totală are valoarea dată de deviz și cuprinde:

i=id+icl+Nac+CHse
id- investiția directă
icl- investigația colaterală pentru unități
Nac- necesarul de active circulante la prima dotare
Chse- cheltuieli cu pregătirea salariaților și lucrări de organizare

Investiția este un indicator de efort economic și deci dacă sunt mai multe variante
de realizare se va alege varianta cu o valoare mai mică.

2. Durata de execuție (d) a obiectivului de investiții arată perioada de timp de când se

demarează lucrările de execuție și până în momentul punerii în execuție a obiectivului.
Pentru evaluarea corectă a duratei de execuție se întocmește un grafic al lucrărilor de
 execuție. Pe baza graficului se poate constata volumul de lucrări pe etape, gradul
realizărilor, coerența planificării, duratele pe ansamblu, durata de execuție trebuie să fie
cât mai mică.

3. Durata de exploatare a investiției (D) care este perioada normală de funcționare a

obiectivului creat.
În această perioadă sunt 3 etape:
− Funcționarea mijlocului fix sub parametri normali;
− Funcționarea la nivelul parametrilor;
− Perioada de declin.
Efectele economice/profitul este mai mic în prima și a treia etapă, este nevoie de analiză să
arate că etapa de funcționare la parametri proiectați are mai mare pondere.
Durata de exploatare/funcționare a mijlocului fix trebuie să fie cât mai mare dar depinde
de mijlocul fix pentru a se obține un câștig mai mare.

4. Investiția specifică arată valoarea investiției făcute pentru realizarea capacitații de

producție . se măsoară cați lei se investește pentru crearea unui unități fizice pe unitatea
capacitații de producție.

𝐼
𝑆=𝑄 unde , I − efortul investitional; 𝑄−capacitatea de producție creată .

Indicatorul este de tip efort/efect și deci eficiența economică crește atunci când investiția
specifică scade. În cazul investițiilor de modernizare sau dezvoltare investiția specifică se
calculează în funcție de sporul de producție care se obține în urma investiției.

𝐼
𝑠 = ∆𝑄 ; ∆𝑄 = 𝑄1 − 𝑄0

Q1 – producția înainte de efectuarea investiției;

Q0- producția după efectuarea investiției.
5. Termenul de recuperare al investiție arată numărul de ani în care investiția se recuperează
din profit. El are legătură cu potențialul de câștig al proiectului. Un câștig mai mare adus
de proiect asigură o recuperare mai rapidă a investiției.

𝑖
𝑇 = 𝑃 unde,

i-investiția , P- profit mediu anual

Indicatorul este efect/efect, deci eficiența crește atunci când termenul de recuperare este
mai mic. În cazul investiților de modernizare:
𝑖
𝑇 = ∆𝑃; ∆𝑃 = 𝑃1 − 𝑃0

P0-profit înainte de investiție

P1-profit după investiție

6. Coeficientul de eficiență economică arată profitul obținut pentru fiecare leu din investiție.
𝑃 ∆𝑃 1
𝑒= ;𝑒= ;𝑒=𝑇
𝑖 𝑖

Indicatorul este efect/efort și eficiența obiectivului crește atunci când coeficientul de

investiție este mai mare.

7. Cheltuieli echivalente sau recalculate arată totalitatea cheltuielilor făcute cu realizarea

obiectivului de investiții și cu exploatarea dea lungul perioadei de funcționare. S-s impus
deoarece unele investiții se fac cu cheltuieli inițiale mari și cheltuieli de exploatare
ulterioare mici, iar altele cu cheltuieli inițiale mici si cheltuieli de exploatare mari.

𝑘 =𝑖+𝐶+𝐷
unde ,

i-investiția de realizat
 C-cheltuieli medii anuale de funcționare a mijlocului fix creat
D- durata de funcționare

8. Cheltuieli echivalente specifice înseamnă cheltuieli echivalente aferente pentru realizarea

unei unități de capacitate de producție.
𝐾
ℎ=
𝑄+𝐷
K-cheltuieli echivalente
Q-capacitatea de producție
D-durata de funcționare
Eficiența crește atunci când cheltuielile echivalente eficiente sunt mai mici.
În caz de modernizare:
𝑘
ℎ=
∆𝑄 ∗ 𝐷

9. Randamentul economic al investiției arată profitul net obținut din obiectivul de investiții
pe toată durata funcționarii sale după recuperarea investiției inițiale.

𝑃𝑛
𝑅𝑒 =
𝑖
Pn-profitul net
i-Investiția
𝑃𝑛 = 𝑃𝑡 − 𝑖
Pt- profitul total
𝑃𝑡 − 𝑖 𝑃𝑡 𝑃∗𝐷
𝑅𝑒 = = −1= −1
𝑖 𝑖 𝑖
În caz de modernizare :
∆𝑃 ∗ 𝐷
𝑅𝑒 = −1
𝑖
Exemplificare:
Pentru realizarea unor investiții ,indicatorii economico-financiari sunt:
− Cheltuieli cu investiția : 960.000
− Cheltuieli anuale de producție :2.060.000
 − Producția anuală: 2.180.000
− Profit mediu anual: 120.000

𝑖 960.000
𝑇= = = 8 𝑎𝑛𝑖
𝑃 120.000

1 1
𝐸= = = 0,125 𝑙𝑒𝑖 𝑠𝑎𝑢 1,25%
𝑇 8

𝑘 = 𝑗 + 𝐶 ∗ 𝐷 = 960.000 + 2.060.000 ∗ 20 = 42.160.000 𝑙𝑒𝑖

𝑘 42.160.000
ℎ= = = 0,966 𝑙𝑒𝑖 𝑠𝑎𝑢 96,9%
𝑄∗𝐷 2.180.000

𝐷∗𝑃 20 ∗ 120.000
𝑅𝑒 = −1= − 1 = 1,5 𝑙𝑒𝑖
𝑖 960.000

Se recuperează în 8 ani, are un coeficient de eficiență de 12,5% , aduce un câștig net de 1,5 lei și
un consum de 0,44 lei pentru un leu de producție.