Tema .

Politica de investiţii
1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare
2. Procesul investiţional şi proiectul
de investiţie
3. Acoperirea financiară a
investiţiilor
4. Eficienţa economică a investiţiilor
şi metode de evaluare a acesteia
5. Riscurile investiţionale
 1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare
 Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii
agenţilor economici care, în decursul activităţilor sale,
alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru
modernizarea şi / sau extinderea afacerii.
 O activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani
în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În aspect
economic, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice
cheltuială bănească făcută cu scop profitabil.
 Investiţia reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată
pentru obţinerea unor efecte viitoare, de cele mai multe
ori incerte.
Elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea
unei investiţii:

 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care

investeşte;

 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale

sau financiare realizate în urma activităţii
investiţionale;

 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala

certă, actuală, adică efortul necesar pentru
realizarea obiectului investiţiei;

 efectele, care pot fi economico-financiare,

valorice sau sociale, politice, ecologice etc.,
aşteptate în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.
În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă
din ideea că investitorul renunţă la o sumă anumită de
bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare,
aşteptate „mâine” cu următoarele condiţii:

(1)ca investiţia să fie integral recuperată;

(2)profitul, generat de către investiţie să
compenseze investitorul pentru refuzul
temporar de a folosi mijloacele investite
pe parcursul unui anumit interval de timp;
(3)riscul, ce apare în urma incertitudinii
obţinerii rezultatului final scontat, trebuie
luat în considerare pe parcursul analizei
oportunităţii de investire.
Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma
activelor tangibile şi a celor financiare, pot fi distinse două
mari categorii de investiţii, şi anume:

– investiţii de capital (investiţii reale), care reprezintă

alocarea mijloacelor băneşti pentru procurarea de
active fixe. Caracteristica de bază a acestora este
implicarea nemijlocit în procesul de producţie, pentru
constituirea activelor reale (achiziţionarea de bunuri,
utilaje, întreprinderi - procurate în scopul sporirii
stocurilor de producţie). Aceste investiţii sunt atât
pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor
existente;

– investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă

procurarea de hârtii de valoare sau a altor active cu
scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi
(dividende), şi se realizează prin cumpărarea titlurilor
de valoare, opere de artă, crearea unor depozite
bancare, etc.
În conformitate cu obiectul investiţiei sau după
caracterul investiţiei, sunt:

 investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri

de capital fix;
 investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni;
 investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate
pentru cercetare-dezvoltare, trainingul personalului,
procurarea de know-how, licenţe de utilizare a
tehnologiilor noi etc.

După perioada investiţiei, sunt:

– investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la
1 an şi care au un caracter speculativ;
– investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până
la 5 ani;
– investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai
mare de 5 ani.
După modul de participare, investiţiile se divizează în :

– investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă

investitorului dreptul de proprietate asupra hârtiei de valoare sau a
imobilului. Scopul acestora este conducerea, administrarea directă
a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea
activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de
acţiuni al unei societăţi, care ar permite gestionarea reală a
acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple emise).

– investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor

financiare în scopul cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor
active, cu scopul de a obţine profituri viitoare sub formă de
dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de
piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă
a obiectului investiţiei.
Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot
distinge:

– investiţii productive, care se clasifică în:

 investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea
mijloacelor fixe existente datorită uzurii fizice sau morale;
 investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi,
dezvoltarea unor secţii existente, crearea de obiective noi;
 investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni
investiţionale de promovare a progresului tehnologic, de
creştere a tehnicităţii proceselor economice, automatizare şi
informatizare etc.

– investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor

proiecte ce anticipează prevenirea riscului tehnologic,
economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele implică
atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi
dezvoltare).
După provenienţa surselor, investiţiile sunt:

– din surse proprii;

– din surse atrase:

 din interiorul economiei naţionale (credite,
subvenţii de la stat);
 din străinătate (investiţii străine directe,
împrumuturi externe, granturi etc.).
 După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:
 investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei
centrale) sau din bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice
în domenii cum sunt: infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte,
apărare, administraţie;

 investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care

răspund intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile
proprii, constituite sau complementar din împrumuturi bancare;

 investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din

structurile anterioare şi se pot realiza în cîteva moduri:

(1) prin participarea investitorului străin cu o cotă-parte de capital în vederea

constituirii societăţii ori la finanţarea unor proiecte;

(2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-bancare străine

investitorilor autohtoni;

(3) ca investiţii de portofoliu

(4) ca investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile.
 În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub
următoarele aspecte:

 asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie

indispensabilă de adaptare a sistemelor tehnice şi economice la cerinţele
economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se explică prin faptul că ele sporesc şi
modernizează capitalul ca factor de producţie;

 acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi, evident,

de atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm foarte mult.
Totodată asigură şi sporirea înzestrării tehnice a muncii;

 au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei. Investiţii

mai multe într-un domeniu sau altul schimbă, în mod fundamental,
poziţionarea acelui domeniu şi astfel pot să contribuie la restructurarea
economiei naţionale;
 contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne
în producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a
competitivităţii, şi pe această bază a venitului şi consumului;
 influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de
participare a ţării noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de
concurenţă şi competitivitate.
 2. Procesul investiţional şi proiectul de investiţie

Realizarea investiţiilor presupune parcurgerea

unui complex de operaţiuni, care încep cu
adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea
acesteia, şi finalizează cu punerea în
exploatare a obiectivului şi urmărirea atingerii
parametrilor proiectaţi. Aceste operaţiuni,
care au ca scop mobilizarea resurselor
materiale, financiare, de muncă, precum şi
timp, în ansamblu formează conţinutul
procesului investiţional.
Procesul investiţional are valenţe la nivel
macroeconomic şi la cel microeconomic.

La nivel macro procesul investiţional cuprinde

întreaga activitate investiţională a statului şi a
agenţilor economici.

La nivel micro, procesul investiţional reprezintă

totalitatea acţiunilor şi resurselor implicate în
realizarea eficientă a proiectului investiţional.
Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul
investiţional.

Proiectul de investiţii este considerat şi se impune ca o

lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de
consum al resurselor materiale şi financiare, pentru
fundamentarea deciziilor optime în investirea capitalului,
cu nişte rezultate previzibile superioare pe plan economic
şi financiar.

Proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de

acţiuni cu caracter investiţional care urmăreşte alocarea
organizată de resurse materiale, financiare, umane şi
informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect
economic şi / sau social.
Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în
metodologia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:

 faza preinvestiţională este faza de concepţie şi

pregătire a investiţiei, cuprinsă între identificarea
ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea
deciziei finale de realizare a proiectului şi
deschidere a finanţării. La această etapă au loc
identificarea oportunităţii investiţiei, elaborarea
studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de
fezabilitate şi ulterior, luarea deciziei de investire.
În comparaţie cu celelalte etape ale proiectului de
investiţie, etapa de pregătire necesită cel mai mic
efort investiţional şi are cea mai mică durată de
timp, dar în acelaşi timp are cea mai mare
influenţă asupra celorlalte etape;
 faza investiţională este cuprinsă între
adoptarea deciziei finale de realizare a
proiectului de investiţii şi începutul de viaţă
economică. La această etapă are loc
proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune
a obiectivului de investiţii. Faza investiţională
cuprinde un ansamblu de activităţi, printre care
se pot menţiona: elaborarea proiectului
tehnologic; încheierea contractelor, închirierea
sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor
de construcţie-montaj şi darea în exploatare a
obiectivului. În etapa investiţiei apar mari
obligaţii financiare, iar schimbările din proiect
pot avea grave consecinţe financiare;
 faza operaţională (postinvestiţională),
este perioada de când este pus în funcţiune
obiectivul până la momentul lichidării lui. La
această etapă proiectul este monitorizat,
adică se stabileşte dacă pe parcursul
implementării proiectului investiţional s-a
ajuns la rezultatele preconizate, în caz
contrar, proiectul poate fi suspendat.
 Prin studiile de oportunitate se
identifică posibilităţile de a investi şi au ca
scop evaluarea generală a situaţiei,
concomitent cu evidenţierea unor
caracteristici, avantaje, trăsături dominante
ale ramurii economice, zonei geografice,
domeniului de activitate etc. Prin ele se
urmăresc atragerea viitorilor investitori,
acţionari, antreprenori etc., precum şi
formularea de „idei” de proiect cu scopul de a
suscita reacţii din partea celor interesaţi. În
general, studiile de oportunitate sunt
schematice, cu estimări globale şi necesită
un nivel redus al cheltuielilor.
 Cu ajutorul studiului de prefezabilitate
se asigură selecţia preliminară şi definirea
proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate
necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de
proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai
detaliat, dar fără a angaja fonduri importante.
Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de date
absolut necesare pentru caracterizarea
proiectului de investiţii: amplasamentul,
prezentarea sectorului sau obiectivului de
activitate în care se va încadra evoluţia cererii şi
ofertei de produse de acest tip, date referitoare la
capacitatea de producţie, materiile prime, forţa
de muncă, tehnologia şi echipamentul, precum şi
estimarea valorii investiţiei şi date de eficienţă
economică.
 Studiul de fezabilitate are ca principal
obiectiv crearea posibilităţii pentru investitor
de a avea o idee mai concretă asupra
obiectivului ce urmează a fi realizat. Studiul
de fezabilitate detaliază prezentarea
informaţiilor din studiul de prefezabilitate şi
stă la baza adoptării deciziei de investiţii, prin
fundamentarea costului investiţiei şi planului
de finanţare, prognozarea veniturilor şi
cheltuielilor de exploatare, evaluarea
rentabilităţii scontate şi a principalelor riscuri.
Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la
concluzii definitive privind toate rezultatele
de bază ale proiectului, după luarea în
considerare a mai multor variante posibile.
 3. Acoperirea financiară a investiţiilor

Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în

procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de
investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul
investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în vederea realizării
proiectului.
Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate
privind: determinarea necesarului de finanţare; stabilirea
structurii corespunzătoare a capitalului permanent;
evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu
şi lung.
Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe
 finanţarea internă
 finanţarea externă.
În cazul iniţierii unui proiect nou
întreprinzătorul trebuie să dispună de un
capital al său.
Investiţia întreprinzătorului şi a
partenerilor săi este cea mai importantă
şi mai utilizată sursă de finanţare.
Mărimea acestea depinde de originalitatea
şi eficienţa ideii de afacere, economiile
proprietarului, natura şi valoarea bunurilor
sale personale, ce pot fi ipotecate,
capacitatea proprie de împrumut.
La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:
 Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după
achitarea impozitului pe venit. Profitul net se formează din diferenţa
pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în
activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se
repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi
distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime
pentru salariaţi, etc.
 Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl
capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se
creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din
profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai
multe feluri:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
 Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare
internă, ocazională, care survine mai ales atunci când
întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea
sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse
poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul
valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

 Încasările din vânzarea utilajelor scoase din

funcţiune - unele elemente de active fixe sunt vândute
înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la
sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate
alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează
investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină
seama la aprecierea necesarului de capital pentru
achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din
preţul de achiziţie al noului utilaj.
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin
completare a bugetului de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta
este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi
cel privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include:
 resurse atrase:
 aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi
privilegiate pentru creşterea capitalului;
 aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii
în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 resurse împrumutate:
 credite bancare;
 împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
 împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
 finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
 subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite
structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
 împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
 resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul,
forfeiting, etc.
 4. Eficienţa economică a investiţiilor şi metode de
evaluare a acesteia

Eficienţa economică reprezintă principiul de

bază al teoriei şi practicii luării deciziei
privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în
modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii
de a investi, deci a procesului investiţional,
de a produce efecte economice pozitive,
utile.
Eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor
sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:

E
e  maxim


e   minim
E

 unde,
 e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;
 E – efectele (rezultatele) obţinute;
 ε – eforturile depuse (resursele consumate).
În practica internaţională, evaluarea eficienţei
investiţiilor se axează pe concepţia valorii în timp
a banilor şi se bazează pe următoarele principii:
 Evaluarea utilizării capitalului investit se
efectuează prin compararea fluxului de mijloace
băneşti, care se formează în procesul realizării
proiectului investiţional, şi investiţia iniţială.
 Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace
băneşti sunt actualizate pentru anul curent sau
pentru anul de calcul, conform unei rate de
actualizare determinate în conformitate cu
specificul proiectului.
 1. Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul
total obţinut în urma realizării obiectivului economic nou şi efortul
investiţional. Acest indicator se determină pe baza valorii medii anuale a
avantajului economic al proiectului raportată la eforturile investiţionale:

Ph
r  100 (1)
 unde,
It
 Ph – valoarea medie anuală a avantajului economic;
 It – efortul investiţional.
 Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la
fundamentarea proiectelor. Acesta caracterizează intensitatea
avantajului economic obţinut la 1 leu investit. Cu cât mai mare este
valoarea acestui indicator, cu atât mai mare este atractivitatea
proiectului investiţional.
Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total
de profit ce se obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce
revin la o unitate de efort de investiţii şi se calculează după
următoarea relaţie:
Pt
RE  1
It (2)
unde,
Pt – profitul total din realizarea proiectului;
It – efortul investiţional.
În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât
în formă statică, cât şi dinamică, reprezintă un instrument util, cu
mare capacitate de informarea pentru evaluarea proiectelor de
investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele
având capacitatea de a genera profit în exces faţă de volumul
investiţiilor de recuperat. Folosit în calitate de criteriu, varianta cea
mai eficientă este cea care se caracterizează prin randament
economic maxim.
 Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte intervalul
de timp de la lansarea proiectului investiţional până la
momentul, când profitul net din realizarea proiectului
recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât mai mică
este perioada de recuperare a proiectului, cu atât mai
repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale şi, deci,
proiectul poate fi considerat drept unul deosebit de
atractiv.
 Acest indicator permite investitorului să cunoască încă
din etapa pregătirii deciziei în cît timp este posibil să se
restituie costurile de investiţii (It) din contul avantajelor
economice anuale (constante sau medii) pe care le va
obţine după realizarea proiectului.

It
T (3)
Ph
Valoarea actualizată netă (Net Present Value – engl.) apare în calitate de indicator al
efectului economic integral al proiectului deoarece permite de a stabili diferenţa dintre
volumul total al încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a
proiectului şi costurile totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:
(4)
D
CFh D 1
Ih
VAN   
h 1 1  r h h 0 1  r h
 sau
D
CFh
VAN   I
h 1 1  r  h

h=1,2….D (5)
 unde: CFh – fluxuri de numerar anuale;
 I – valoarea investiţiei;
 Ih – valoarea tranşelor anuale de investiţii;
 r – rata de actualizare;
 h – anul de referinţă;
 D – durata de realizare a investiţiei.
Valoarea actuală netă caracterizează aportul de avantaj economic al unui proiect de
investiţii şi poate avea valori pozitive, negative sau nule. Valoarea pozitivă a VAN
denotă oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea proiectului, iar
comparând variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este considerată
varianta cu mărimea maximă a fluxului actualizat net.
 Rata internă de rentabilitate (Internal Rate of Return – engl.) semnifică
acea rată a dobânzii compuse care atunci când se foloseşte ca rată
de actualizare (r) pentru calculul valorii actualizate a fluxurilor de
numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma valorii actualizate
a fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii actualizate a
costurilor de investiţii, deci valoarea actualizată netă să fie nulă:
(8)
D
CFh D
I
 1  RIR    1  RIR 
h 1
h
h 1
h

unde, RIR – rata internă de rentabilitate a proiectului.

La nivelul RIR se ajunge atunci când VAN ( r) = 0, deci
RIR = – I = 0, deci RIR = r
(9)
VAN  
RIR  rmin  (rmax  rmin ) 
VAN    VAN  
Din punct de vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul
generează un cash flow egal cu capitalul investit şi pe durata de viaţă
economică asigură o rentabilitate a capitalului, existent la începutul
fiecărui an.
 T
CFh D
Ih
 1  r 
h 1
h

h 1 1  r h
Termenul de recuperare actualizat a investiţiilor indică intervalul de timp în care
suma cumulată a avantajelor economice obţinute este egală cu valoarea
investiţiilor alocate pentru realizarea proiectului. Calculul indicatorului se
efectuează prin actualizarea fluxurilor de numerar prevăzute conform
proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest scop, se
porneşte de la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de
investiţii şi a fluxului avantajelor economice.

T
CFh D
Ih (11)
 1  r    1  r 
h 1
h
h 1
h

unde, T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor.

sau T
1
I   CFh  h
h 1 (1  r ) (12)
 Riscurile investiţionale

 Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care,

în cazul în care se produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra
parametrilor investiţiei, adică există probabilitatea ca rezultatul
investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată de
incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele
viitoare ce vor fi obţinute de pe urma investiţiei făcute.
 Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care
decidentul nu poate identifica toate evenimentele posibile a se produce
şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor.
Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din absenţa sau
insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate
spune că riscul derivă din incertitudine.
 Gestionarea sau managementul riscului
reprezintă un proces complex, care
cuprinde o serie de activităţi menite să
diminueze riscul care ar putea apărea
odată cu iniţiativa întreprinzătorului şi
implică activităţi, grupate în trei etape:
 identificarea riscurilor,
 analiza şi evaluarea riscurilor,
 dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea
unor strategii de diminuare a riscurilor
investiţionale.
În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi
analiză a riscului investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii
de dirijare riscului:

 evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare,

riscul cărora este foarte înalt sau renunţarea la unele idei de
investire costisitoare etc.;
 reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a
riscului şi diminuarea pierderilor din investiţiile efectuate prin
compensare, adică acţiuni de asigurare, autoasigurare, prognozare
etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului
investiţional, limitarea, constituirea rezervelor etc.
 asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu
asumarea întregii responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să
apară;
 distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc
între participanţii proiectului investiţional. Indiferent de situaţie,
partenerilor li se transmite acea parte a riscului pentru care aceştia
au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.