CAPITALUL

ÎNTREPRINDER
II ÎN PROCESUL
INVESTIȚIONA
L
Noțiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII-lea și a circulat la început sub diverse sensuri: ca fond,
stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV-lea, termenul de capital este întâlnit cu înțeles de bogăție, averi
bănești, fonduri, etc.
Conținutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al XVIII-lea. În
accepțiunea economistului francez, noțiunea de capital înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv, o
valoare care participă la producerea unor noi valori și a profitului.

În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele bănești precum și expresia bănească a bunurilor de natură
material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări sau servicii, care sunt destinare
vânzării în scopul obținerii de profit.
În funcție de proveniența resurselor cu ajutorul cărora se constituie și sporește capitalul întreprinderii, deosebim
două modalități de finanțare:
1. Finanțarea internă
2. Finanțarea externă
Finanțarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:

 Profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor;
 Amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor
imobilizate scoase din funcțiune sau din vânzarea celor neutilizate;

 Alte fonduri care pot fi asimilate celor proprii.

Finanțarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât și de majorare
a capitalului întreprinderii și este reprezentată de:

 Aporturile în natură sau în bani ale acționarilor;

 Contribuții ale statului, ale unor colectivități publice și organisme specializate;
 Emisiunea și vânzarea de noi acțiuni;
 Emisiunea și vânzarea de obligațiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea creditului comercial,
a leasingului, sau alte operațiuni similare.
Principalele metode utilizate în atragerea și constituirea fondurilor necesare întreprinderii se referă la:
•Metoda aporturilor în bani și natură;
•Metoda autofinanțării;
•Metoda creditării;
•Metoda finanțării bugetare.
Aportul presupune angajarea de către acționari sau asociați a unor capitaluri în bani sau în natură, în scopul creării
sau dezvoltării întreprinderii. Aceste aporturi pot fi aduse de acționari atât cu ocazia înființării firmei cât și cu ocazia
unor operațiuni de majorare de capital. În cazul societăților pe acțiuni, în contul aporturilor aduse de acționari
întreprinderea va emite acțiuni, ceea ce reprezintă o modalitate de formare sau de majorare a capitalurilor proprii.
Metoda autofinanțării constă în reținerea unei părți din rezultatele nete care se degajă din activitatea întreprinderii.
Marja brută de autofinanțare cuprinde: profitul net, amortizarea și unele provizioane.
Metoda creditării este acea metodă prin care se creează fondurile împrumutate. Utilizarea acestei metode poate duce
la crearea unei dependențe financiare față de creditori care pot impune firmelor debitoare modul în care să folosească
resursele împrumutate sau uneori pot exercita un anumit control asupra activității întreprinderii.
Finanțarea bugetară, este o modalitate întâlnită la regiile autonome sau la întreprinderile cu capital integral sau
majoritar de stat. Se concretizează în dotarea cu active fixe și circulante, dar și pe parcursul activității, atunci când
apar unele nevoi de finanțare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii.
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de proveniență, este reflectat în pasivul bilanțului. Plasamentele de
capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.

Activele imobilizate amortizabile – corporale și necorporale – cuprind: construcțiile, amenajarea de terenuri, alte
active imobilizate, precum și cheltuielile de constituire, de cercetare și dezvoltare, fondul comercial etc. Activele
imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare și creanțe legate de participații. O întreprindere poate avea
interese în desfășurarea activității altor întreprinderi. În acest context, calea principală de participare la luarea deciziilor
în întreprinderile vizate o reprezintă cumpărarea de titluri de proprietate și participare
la formarea capitalului lor social.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura și
permanența lor în circuit cât și după rapiditatea transformării lor în
lichidități.
În funcție de aceste caracteristici, activele circulante se pot
structura în:

 Valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera

cărora intră stocurile de materiale pentru producție; stocurile de producție în
curs de fabricație; și stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri
reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante.
 Valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidități în termen scurt. Se includ aici, creanțele
rezultate din creditul comercial și portofoliul de titluri de valoare achiziționate pentru speculații la bursă.

 Disponibilități bănești (lichidități), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă, sumele existente în
casierie, precum și alte valori.
Investiția este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obține, în viitor, o anumită rentabilitate a
activelor. În procesul evaluării investițiilor trebuie să se țină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor și
efectelor acestora. În timp ce efortul de investiție este întotdeauna măsurabil, efectul investițiilor este greu de
cuantificat.

Efortul și efectul unei investiții pot fi surprinse prin următoarele elemente ce caracterizează o investiție:
1. Cheltuielile pentru investiții. Se situează la valoarea investiției, și se calculează diferit, după cum investițiile
sunt executate în antrepriză sau în regie. Cheltuielile pentru investițiile executate în antrepriză cuprind, în general,
prețul de achiziție al echipamentului, utilităților și pământului, toate costurile referitoare la investiție (taxele și
cheltuielile vamale, cheltuielile de transport, costurile cu personalul suplimentar, cheltuielile de instalații și
montaj etc.), necesarul suplimentar de fond de rulment și costurile de oportunitate.
2. Durata de viață a investiției. Arată perioada de timp în care efortul investițional este recuperat din profitul anual
obținut. Durata de viață a investiției constituie o noțiune cu semnificații diverse în funcție de interesul
investitorului. În acest sens, se face referire la durata de viață: tehnică, contabilă, comercială și juridică.
3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale și de manoperă. Se preconizează a se obține
prin exploatarea investiției și se determină la nivelul excedentului dintre încasările suplimentare și
plățile suplimentare, ca niște fluxuri de numerar marginale.

4. Valoarea reziduală. Exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viață a
investiției, prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble rezultate din casare. De obicei,
valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge la mărimi nesemnificative pentru gestiunea
financiară sau la un nivel zero.