EDUCATORI - LITERATURA

CUPRINS
I. SPECII LITERARE:
1. Basmul cult
2. Povestirea
3. Nuvela
4. Romanul

II. POEZIA
1. Luceafarul,Revedere – Mihai Eminescu
2. Testament, Flori de mucigai – Tudor Arghezi

3. Pasteluri, Mezul Iernii – Vasile Alecsandri

4. In dulcele stil classic, Leoaica tanara iubirea, – Nichita Stanescu

III. PROZA
1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga
2. Hanu Ancutei; Baltagul – Mihail Sadoveanu
3. Moara cu noroc – Ioan Slavici
4. Padurea spanzuratilor– Liviu Rebreanu
IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA)
1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale
2. Jocul ielelor – Camil Petrescu

1
 SPECII LITERARE
BASMUL
Definitie : Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care
prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult :
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ,ediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel
mai general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; 
- cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca
explicatie a intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul
popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj;
- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru;
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial;
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor;
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor);
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
Definitie si caracteristici: Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului
epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui
narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva
subiectiva (se deosebeste de nuvela);

2
 - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes,
urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori,
indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una
stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca
„spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu
povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului,
motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea
atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este
construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”,
unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana
amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul
actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina
importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor
analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si
roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista
distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand
cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M.
Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu,
Vasile Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA
-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre
schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict
concentrat, care implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica
in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul
intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale
caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este
precizat, ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat
actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea
conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia,
mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea
fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a
devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica
riguroasa.

3
 Nuvela comparativ cu alte specii epice in proza:
-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
-tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
-autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari
senzationale sau    insolite),  dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
- prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice ;
- este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari
istorice);
- nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in
perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-  se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-  are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii
fiind precizate;
-   subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
-  personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-  reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si
a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai
cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL
Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se
poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine
individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce
constituie subiectul operei.

Clasificarea:
1. Romanul Doric :

4
 Doric - prima virsta a romanului, o virsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII-
XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda,
„Enigma Otiliei” De G.Calinescu.

2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea;
- sunt scrise de obicei la persoana a intii;
- naratorul devine personaj;
- personajul e singuratic, izolat;
- firul temporal nu mai e cronologic;
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta;
- compozitia este moderna;
- modul de expunere dominant este monologul;
- finalul este deschis;
„Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns;
- disparitia eroului;
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar;
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc
experiente tragice;
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca;
- deconstructia formelor epice.
„Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului” de. St. Banulescu. 

POEZIA
Luceafarul
de Mihai Eminescu
- opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din
1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin

5
format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata
puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a
modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice
fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra
falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului:
„Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul
descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei
ca doi bujori / De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-
al doilea: „Din negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra
fetei stravezii / E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si
Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se
face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de
stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai
/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se
subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si
progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este
utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie
basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea
in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A
fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand
unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a
descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara
existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre
vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema
este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de
inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de
geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum
apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este
reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii
adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite
motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul
luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de
opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este
considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”.

6
In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O
prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa,
ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara
intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul
comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre
Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este
realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat
este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar
Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele
sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/
Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti
frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se
arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o
fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre.
Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele
spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei
tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra
negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa
fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in
evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata
sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e
tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele
prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in
partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea
dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8
silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite
pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al
ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea,
apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se
intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se
culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca
„viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele
cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza
in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in
timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la
momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion

7
imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele
cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi
tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul
meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari
din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera,
supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia
omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu
numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat
este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta
parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care
aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna,
raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate:
„Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Revedere
Mihai Eminescu

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de
tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la
nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in
care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta
poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și
innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata
prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea
universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul
poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se
remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și
admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului . Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten
de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective,
implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia,
reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul
filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul
individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila conditia omului

8
muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua
intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric,
codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru
acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton
familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de
sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de
vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil
popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii
timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/
[...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de asprimea
gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-
le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om și natura
este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...]
Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua
intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri
filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii.
Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge:
"Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea buna, rea,/
Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru
el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea
este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei
ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim
argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea și cu
raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt și
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie.
Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru
codru: "codrutule", "dragutule";

9
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult",
"Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-
mi bate", "frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa
afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și
cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Testament
de Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in
prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea
lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este
utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta
campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi
socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al
limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii,
considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant
gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes
estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este
evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”,
„usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme:
„canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni
din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in
aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in
secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat
„Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in
evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin
contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are

10
capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din
bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista
experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul
produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care
se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi,
scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma
pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez,
dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se
materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am
preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”,
„Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O
alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l
asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa
exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din
randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de
batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului
sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu
saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care
trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii
despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate
grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi
exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire
materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa
o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie
ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca
abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de
metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii
religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si
in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura
cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului,
iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel
contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al
emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul
vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si
constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o
viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult
prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel
literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se
inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la
18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si
continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima
este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu

11
cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind
cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul
dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea
„iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent
intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia
reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie
sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa
mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul
strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor
intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre
forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”,
completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului,
promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun
sens, ca numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita
de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data
in lirica romaneasca, la „zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia
primara si ridicand-o la o inalta treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta
poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care
creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna
Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica
experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de
detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul
de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta
lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de
poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion
Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata
de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si
cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale
omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".

   
Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie
arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in
actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum
"Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si
consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de
framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului
divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.

12
 Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si
intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt
degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor,
restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului
arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la
Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii  estetice 
contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului
o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a
evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele
facand parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima
ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de
claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri,
fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i
uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, /
Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca
forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au
lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor
fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta
sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct
cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului,
sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de
sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul
poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece
ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai
percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de
atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului
o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia
de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile
de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in
opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a
Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt
numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi
regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca
inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea
fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este
un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei

13
evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete,
dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune,
repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului
care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta
creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul
avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care
actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca",
impiedicand-o astfel sa e exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui
volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai
inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea
liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului
"Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din
al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Vasile Alecsandri
Pasteluri
1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate.
2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.

Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.

 Continutul
Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive:
umeri dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea artistica a
unui pastel este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi;
comparatiile concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest canon.
Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri
de iarna. In general, eul liric este coplesit de frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve
admiratia. "Miezul iernei" infatiseaza un tablou de noapte feerica de iarna privit pe geam,
"Balta" aduce o imagine animata de fauna exploziva, "Malul Siretului" este un pastel despre o
dimineata de vara, "Oaspetii primaverii" surprind aspecte ale primaverii timpurii etc.

Comentariul
Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci
inainte de el existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova).
Pastelurile sale (publicate in volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat
prin solemnitate coplesitoare. Miezul iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest
sens, deoarece propune un tablou grav ale carui amanunte sunt sintetizate in metafora
sacralitatii (natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios / Ca inaltele coloane
unui templu maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde luna isi aprinde farul
tainic de lumina". Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas indumnezeit: muntii par

14
altare, copacii imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza
impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui
tablou de iarna hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai
multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.Imaginile descriptive
surprind aspecte generice: in poezia "Iarna", fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara
poarta o haina argintie, copacii par fantasme albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este
un lan de diamanturi. Astfel de sintagme simple, care evoca imagini usor de reprezentat in
minte, au intrat in constiinta generala ca emblema a poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile
sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj. Balta, in pastelul cu acelasi titlu,
invaluita in aburii diminetii, este animata de o fauna surprinsa in atitudini tipice: "Serpii lungi
se-ncolaceaza sub a nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii se ascund"; dupa
cum, in pastelul "Malul Siretului", salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a luncii.
  Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante, preferinta
poetului indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce confera un
sentiment tonic, de optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel, soarele este rotund,
palid sau voios, salcia pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia "Balta", Alecsandri
alegorizeaza peisajul printr-o imagine a nuntii: " Balta-n aburi se ascunde sub un val
misterios / Asteptand voiosul soare ca pe-un mire luminos". Fascinat de finetea peisajului,
adeseori poetul subliniaza stranietatea unei naturi cunoscute sau chiar banale, devenite pe
neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al zilei sau prin schimbarea anotimpului. De
pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra apei intunecate ii reveleaza imagini
magice, adeseori asociate cu figuri spectrale.Comparatia aburilor noptii cu fantasme apare
frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori
repede clarificata, ca in finalul pastelului "Miezul iernei", unde fantasmatica silueta
amplificata de lumina lunii este a unui lup ce se alunga dupa prada-I spaimantata. Pentru
Alecsandri, fantasmele sunt blande mistere crepusculare (Negoitescu), ca in pastelul "Malul
Siretului": "Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre
ramuri se despica./ Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce in raza diminetii
misca solzii lui de aur". Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri mitice; comparatia
raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor care se nasc.
Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul imaginilor tonice
in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu.In Pastelurile lui
Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase,
exprimata exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul "Miezul iernei": "O! tablou
maret, fantastic..."; exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste eul liric
cu realitatea transfigurata; este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care
Alecsandri o adopta in raport cu natura sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii", isi
exprima bucuria, participand afectiv la transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un fluture ce
prin vazduh se perde!/ In campul vested, iata, un fir de iarba verde". Alteori, coplesit de
minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare contemplativa, dar meditatia sa este
scurta sau reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si gandirea mea furata se tot
duce-ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi
clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald".Evidenta
intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea raului, care-n veci curge,
nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se
supune trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase:
"Sfanta munca de la tara, izvor sacru de rodire,/ Tu legi omul cu pamantul in o dulce
infratire!.../ Dar lumina amurgeste si plugarii catre sat / haulind pe langa juguri se intorc de la
arat. "("Plugurile"). Pastelurile lui Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a
trai prin imagini de evocare a simplitatii naturii.

15
Referinte critice
"Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostrum doua
surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat
instantaneul sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si
radiatia, adesea colorata a unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu Din clasicii notri,
Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
 "Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan
vizual ne intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de
plumb, cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de
geruri, luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii
teribile si sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu Din clasicii notri, Ed. Eminescu, 1977,
p. 77) 
"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la
masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu
catelusul in poala". (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed.
Minerva, 1984, p. 300)
"Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor
complet, cu opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei
compartimente ale ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind
pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala
dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda
inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al
culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de
nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a
vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991,
p. 90)

Mezul Iernii

Vasile Alecsandri

Ipoteză

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei ne-
mijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist.

Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recu-
perare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.

Argumentare

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste,
coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade,
tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin im-
personalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de
precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între
proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu ar-

16
moniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmos-
feră, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din
poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a com-
poziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp
evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de
liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul

naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele de
suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spec-
tator îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organi-
zate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor
lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii
neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), consti-
tuie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însu-
fleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin

orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de
gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile
exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?.
Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii.
Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină",
„câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii
de iarnă în planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al

naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se
realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Proce-
sul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fu-
muri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la
epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii
de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al person-
ificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozi-
toare". Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente
romantice.

17
 Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în an-
titeză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi
aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia interog-
ativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva subiectivă şi
aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă suges-
tia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi

a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic, obiectiv-

subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a

comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

18
Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi
claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.

In dulcele stil clasic

de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat
in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie
spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile
traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
    Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita
Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de
viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este
devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este
caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.
   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si
nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".

Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea
efemera si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de
trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea
suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori
din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care
sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea
despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi"
capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci
contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n
seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece
la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care
este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind
repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este
dominata de lirism subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin,
numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-
afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea
roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra aseaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem,
"blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii

19
care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie
si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj
lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si
zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de
energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara,
mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
    Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul
trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o
vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a
spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica
ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.
    Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in
care poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii,
"pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin
ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

Leoaica tanara iubirea

Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind

un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator
al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a

sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al
nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”,

“Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste
volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele
predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba
perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine
singura alinare in care versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca
opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe
langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata
de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica.
Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”.  Poezia de tip arta
poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa
supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este

considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile

20
criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste
lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme
ale literaturii romane. Se creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma
concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica
predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens.
Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica
primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul
dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964
in volumul “O viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si
procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare,
parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza
in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in
comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara iubirea” surprinde o
iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin
iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza
intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central),
“cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana
fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si
patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub
ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un
sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip

adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul
indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se
indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub forma
constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a
infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”,

21
“pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de
asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita
“natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia
“cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma
pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce
eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica
stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa
ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita,

nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice
ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie
succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este
fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical
modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza
simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in
“leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu
miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei.

Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea
brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta
umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de
substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor
suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este
format din mai multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”,
care este de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,

adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a
muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua
secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a
descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”,
“spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat

“inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue,
contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se
regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe

22
cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia
neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii

poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

PROZA
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
-basm cult-
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori
morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de
Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana
atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula
initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea
mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar
formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul
din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori
pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la
3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.

23
 Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti
cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final,
ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse
mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate
fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea
la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte
tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel
porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al
Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde
Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure
capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa
treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus
altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor,
regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul
in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in
aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea.
Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul
are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani,
pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul
ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.

24
 Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de
crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea
acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa
eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era
pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din
moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul.
Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe
drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii
intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept
consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata
din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in
devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze
tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum
calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca
scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Hanu Ancutei
De Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-
1961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine
noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni

25
ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct, sau martori ai
evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc,
se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o
anumita epoca sociala.

Negustor Lipscan
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu,
este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii
intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care
poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara. Timpul narativ se
compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un
plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse
in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in
Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului. La inceputul si in finalul povestirii,
perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-
a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si
finale) care formeaza rama acestei povestiri.

Incipitul
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu privire la
incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul
volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele,
sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care
plesneau usor” starneste curiozitatea” oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei
narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit:
„un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”.
In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in
talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le
confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa
dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu
are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin
bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o
profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai
Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.
Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in
ulita mare”, de unde si semnificatia titlului Negustor lipscan, care inseamna comerciant de
marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.

 Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator,
deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute
prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin
traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea
monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a. In urma cu doi ani,
Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos,
se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania).
Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi
organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari
de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare
sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe

26
fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si,
impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci),
platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul
Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg,
unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la
Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele
tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie
unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a
celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a
sti despre ce-i vorba”. Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele
acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o
masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca
merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care
sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce,
imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”. Negustorul le
povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci
etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”,
pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de
lesie amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si
mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos
Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel
fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”. O alta
minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata
carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa
„randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu
venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-
dispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se
aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina
seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a
judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata,
judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se
mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante desi
„cred tot in Domnul nostru Isus Hristos”. Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni
cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu
foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus
marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu
le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate
un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un
calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse
marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului.
Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul
acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu
marfa pe care o transporta. Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare
semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca nici un
„priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi
a merge cu pace la locul sau. Asa.” Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa
adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”.
Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si

27
catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea
odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”. Ascultatorii sunt
puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in
onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-
n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi
obrajii.

 Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu
liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat
o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza
vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice
ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Registrul stilistic
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele
(razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama,
lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin
intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel
declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul
meu erou”.

Figurile de stil
Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste
aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale
personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca
o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza
trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor. Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica
dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare
incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la care participa personaje putine,
palid conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail Sadoveanu este o povestire in rama.
Referindu-se la volumul Hanu Ancutei, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu
„vin din vremuri memoriale si-si gasesc bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc,
transformand acele timpuri intr-un izvor de nostalgii si de priviri melancolice”.

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela -

Tema si viziunea despre lume

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita
pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe
desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana
atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale
sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.

28
 Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care
incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc
numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care
stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica,
personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se
poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce
mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este
urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de
inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele
vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza
semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza
Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce
niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa
coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai
joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice
urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru
bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac,
intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara
cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu
intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce
treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul,
viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu
accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral
o constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se
degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca
isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe
mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe
copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat,
din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze.
Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe
Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand
pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo
braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul
dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar
Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A
doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre
tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat

29
si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza
intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul
include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu
plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce
ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica
Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial
un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru
familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental,
indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia
si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie
prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza
oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul
sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi
va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca
voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar,
care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii,
pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu
doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta
parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind
convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind
nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca
nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce
Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand
compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru
a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in
evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica
apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti,
iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat
si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi
asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin
intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta
supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si
stapanire de sine.

Padurea spanzuratilor

30
de Liviu Rebreanu
roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu

cititorul: ceea ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e inventat.
Iata un aspect care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esența romanului realist: ceea
ce citesc s-ar fi putut intampla. Acest lucru permite o identificare foarte puternica a lectorului
cu personajul principal, pentru puținii care iși regasesc propriile emoții. din acest considerent
romanul realist este foarte precis in ceea ce privește termenii, contextul istoric și social,
descrierile și portretele care servesc chiar la inserția istoricului prin metafora.
Romanul psihologic obiectiv/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a
vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este scris
la persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea
starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale
inconstientului.
Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata
cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi Mondial,
tanarul Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-
Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte,
iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:

- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului
- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea de vina
pe care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

  „Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand

destinul eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului
„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten,
la sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul
frontului austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa
vreme. Auzisem ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la
Bistrita, deci in tara mea, au fost spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.
Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata
austriaca, e adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei
cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care
sa se cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu,
despre care familia mea credea ca ar fi prizonier undeva prin Rusia, ca acel frate al meu,
student devenit ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc
impotriva romanilor, a incercat sa treaca la romani; a fost insa prins, condamnat si executat
prin streang, inca din Mai 1917. Nu se stia nici localitatea unde a fost executat, necum
imprejurarile sau oarecari amanunte.Am inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate
treizeci pana la cincizeci de pagini. Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In
schimb, in vreme ce scriam, in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in
fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu
era nimeni si nimic… Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul,
insistent – fiindca sunt, repet, credincios si superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat
sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost de sigur acordata.

31
  Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui
spanzurat. Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes,
intr-o livada, la marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat
dincoace de paraul care fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in
ultimele momente si cum nu i se admisese.
  Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile
misterioase in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru eroul
romanului… Fara tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi
avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite
de seva vie si invioratoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul
creatorului…”                   (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)

Tema romanului
   Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi
Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este
silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este
„monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman
„un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice".
(Tudor Vianu)

Subiectul romanului
   Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului Razboi
Mondial, face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin spanzurare pe ofiterul
ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat ca un om al datoriei, care
se implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este prezentat retrospectiv,
luminandu-i-se astfel resorturile sufletesti care au condus, in final, la propria-i moarte.
  Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul transilvanean
Parva, Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa, aceasta din urma
avand o influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc in credinta in
Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste "ca o cladire veche
cu temelii ca radacinile stejarului". Mai tarziu, ca student la filosofie, isi cauta un reazem in
ideea datoriei. 
  Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei
sale Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul romanesc, intreaga
fiinta i se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si hotararea de a dezerta este
pusa in aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat. Pe un plan mai profund, drama
lui Bologa este o parabola despre eroare, pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere
existentiale fiind lungul drum al framantarilor si al suferintelor; eroarea omului (determinata,
de fapt, de marea eroare a destinului istoric) izvoraste din convingerea ca personalitatea
umana nu se poate realiza plenar decat in cadrul respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe
insa si pedeapsa care se manifesta sub forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a
contradictiei dintre dragostea de viata si moartea vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului
absolut. Prin moarte, Bologa inceteaza de a mai fi o identitate, el devine Omul care
dobandeste Adevarul cu pretul a ceea ce avea mai bun.

Conflictul interior al protagonistului

Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea
spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta pentru
romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este acela dintre
„nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei".

32
Personajul este „incapabil a discerne intre propriile dorinte si dorintele straine. Crizele lui se
datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare data
„revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta: se arunca atunci intr-o alta solutie de
viata care i se pare momentan adevarata, dar care se dovedeste ulterior la fel de falsa". Este
adevarat ca exista trei imperative care strivesc in Apostol Bologa libertatea de optiune
(datoria fata de stat, ideea nationala si credinta), in fond, cum criticul insusi subliniaza, „un
trio represiv". In aceasta situatie, drama lui Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta
un acord cu „aceste instante supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe.
Eseu despre romanul romanesc). In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat,
solutia unei eliberari, un liman de statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin
contopirea sa cu intregul, odata cu inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul
individualitatii ori numele).

Constructia personajului principal

   Prin romanul  Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia
modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza
psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si
subconstiinta obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("«Am pierdut pe
Dumnezeu», ii fulgera prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in marturisiri
ale propriilor conceptii("Lege, datorie, juramant ...sunt valabile numai pana in clipa cand iti
impun o crima fata de constiinta ta, nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare
sufletul omului"), caracterizarea facuta direct de catre narator("Apostol Bologa se facu rosu
de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. isi auzea bataile inimii ca niste
ciocane."), introspectiainvalmaselilor de ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin
repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului,
legea, iubirea), precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic
din constiinta personajului.
Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care
motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce
fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea pentru
copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din
inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a
dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un echilibru intre
constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu
vorba si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!"
Avand aceasta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau
solide,primuldezechilibru interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul
ca "Am pierdut pe Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu
juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de
selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste
sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru
conceptia eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a conceptiilor
sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea
dispretuitoare de moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia.
Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,
eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea eterogena
a frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna

33
total, devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e mai presus de om"
sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"
  Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum
si despre datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme exista,
trebuie sa ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-
un dialogpurtat cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt valabile "numai
pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul
"sa calce in picioare sufletul omului".
Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva
romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca incercarea de
a obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca
doborarea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer
pentru un ofiter al statului Austro-Ungar si-i destainuieste generalului Karg ca in sufletul sau
"s-a prabusit o lume", exprimandu-si nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile,
astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce
sfasie inima!"
Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front, sta in
gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si
logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin sectorul
ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra
lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-
si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti
pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar "daca dincolo de moarte nu e
adevarata viata?" intreaga sa fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de
Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta
"traieste in eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa,
pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna
in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol...
Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica "in
sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte
precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului".

Constructia romanului
    Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu
exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea
ca viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua
planuri distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei
razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.
Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea
spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa,
incarcata de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri
sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente
psihologicepe parcursul intregului roman:imaginea spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul
"datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera
dezolanta a peisajului de toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii
sunt desfrunziti, iar ploaia, vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie
manifestari ale naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale
naturalismului).

34
Perspectiva narativa
   Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la persoana a
III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului implicat. Dupa
studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare interna – fixa,
naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul rebrenian consta in „a nara ceea ce
personajele insesi vad si simt” iar perceperea lumii romanesti este nuantata din perspectiva
unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca incercand sa concilieze vocea auctoriala cu
cea actoriala, naratorul a obtinut un tipar narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua
tehnica consta intr-o anumita interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum
orizonturile subiective ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul
autorului. E un alt tip de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot
vedea si intelege in limitele campului lor de observatie.

O scrisoare pierduta
De Ion Luca Caragiale
- comedie

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura
romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica,
incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte
frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii
politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza
atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru
cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul
de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul
adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui
personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu
avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei:
„Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui
personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium
permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere
ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o
femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin
casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat
distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine,

35
in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa
piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara,
care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare
ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata
politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa
propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si
atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine
scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este
„Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de
surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care
se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe
numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand
lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu
Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in
care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”,
acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu,
hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative
pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,
Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care
o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert.
Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului
sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o
inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si
Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu,
Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara
„in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate
evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta
prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei
doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu
Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe
care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre
Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In
legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor,
singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).

36
Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise
scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa
o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze
petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un
inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia
inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala
la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura
romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica,
incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte
frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de
comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din
substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele
„Zaharia” provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache”
deriva din substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva
atat din substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu
doua fete. Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a
Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste
persoane onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele
eorului grec, pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache”
provine de la „dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”, prin
cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se
schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele
esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte:
„bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o societate care nu merge
inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin
scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al
amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul
prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei,
Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin
arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect

37
pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena
numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si
introducerea elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea
scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere
(Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica
(Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita
destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta
politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul
dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru.
Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita
reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea,
conflictul, elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste
amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita
de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic
al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale
membrilor partidului de guvernamant, pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica
scrisoarea in ziarul al carui director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre
cetateanul turmentat, care o inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul
judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul
„Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu,
reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul
partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului
despre discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre
scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor.
Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in
actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si
prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca
acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache,
Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea
aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe
Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat,
pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in schimbul
scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care
anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe
Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu.
Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt
zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o
gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar

38
Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul
organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre
reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu,
Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu,
Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale
lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara
„in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate
evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar
daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul operei este
infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind
trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta
aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care
sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu
„nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a
pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite
in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta
adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare
arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa
importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un
abil manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a staruit mai
mult.” Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a
influenta viata politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea
pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in lume
si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este amenintat, chiar si impotriva lui
Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a
autorului. Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care
insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu”, iar cel
care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion
Constantinescu).
JOCUL IELELOR
de Camil Petrescu
- drama moderna de idei
- drama moderna psihologica
- drama moderna de constiinta

    Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este cel care, prin

39
opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie Ia sincronizarea
literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romane), prin aducerea
unor noi principii estetice (autenticitatea, substantialitatea, relativismul) si prin crearea
personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale
vremii, care promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura
trebuie sa ilustreze "probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu
social in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta.
Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a
autorului si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud,
ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care
o pot povesti...     Din mine insumi, eu nu pot iesi... Orice as face eu nu pot descrie decat
propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.
Camil Petrescu este un autor analitic atat in romane, cat si in piesele de teatru,
construind personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea
ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre
drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci
axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri", ca
personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care pot
trai existenta ca paradox: "Cata luciditate, atata existenta si deci atata drama’’.
    Prima forma artistica a dramei "Jocul ielelor" dateaza din 1916, dupa care Camil
Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicata abia in 1947, in volumul de
"Teatru". El insusi adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorala
de punere in scena a spectacolului, aspiratia sa de perfectiune impiedicand astfel
reprezentarea acestei piese atata timp cat a trait.
Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un
conflict complex si puternic in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemasurat,
eroul se incapataneaza sa le aplice in realitatea concreta cu care sunt incompatibile. Destinul
nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-si asuma esecurile, de
opacitatea fata de orice solutie reala, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de
obstinatia aplicarii in societatea concreta a conceptului utopic de dreptate absoluta.

Semnificatia titlului
    Titlul ilustreaza crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el in motoul
volumului de versuri: "Jocul ideilor e jocul ielelor". Gelu Ruscanu este incatusat al idealului
de dreptate absoluta care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit
launtric de jocul lor halucinant si pedepsit, intocmai cum cel care are curajul sa priveasca
dansul ielelor moare sau innebuneste, oricum, devine neom. Setea de absolut si lumea ideilor
pure care au pus stapanire pe protagonist sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul
care descifreaza conceptia idealista a lui Gelu Ruscanu, care "nu vede lucruri", ci "vede
numai idei". Ruscanu confirma - "Eu vad ideile..." - dar Penciulescu il priveste lung si-l
avertizeaza ca drama incepe atunci cand ideile au disparut: "cata vreme le vezi... totul e in
ordine... Cand au disparut... dupa ce le-ai vazut, abia atunci e grav... incepe drama...".
Penciulescu explica in continuare in ce consta pericolul pentru cei care vad idei, asemanand
urmarile nefaste cu cete suferite de cei care au vazut ielele: "Cine a vazut ideile devine neom,
ce vrei?..: Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in
lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului,
cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori
cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant. Asa
sunt ielele... pedepsesc. ..Nule place sa fie vazute goale de muritori".

40
Structura dramei
    Piesa "Jocul ielelor" de Camil Petrescu este structurata in trei acte, fiecare dintre ele
fiind alcatuit din tablouri si scene. Pe prima pagina a piesei, pe care sunt scrise personajele,
Camil Petrescu defineste opera ca fiind "o drama a absolutului", precizand totodata timpul si
locul unde se petrec evenimentele, "mai 1914", in Bucuresti.
    Relatiile spatiale sunt complexe, manifestandu-se in aceasta drama atat spatiul real si
deschis al evenimentelor ce se petrec in Bucuresti, precum si spatiul inchis, psihologic al
protagonistului. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva continua, cronologica
a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodata si o
discontinuitate temporala, generata de alternanta evenimentelor, marcate de flash-back.

Constructia subiectului
    Actiunea actului I se petrece in biroul directorului de la redactia ziarului "Dreptatea
sociala", decorul fiind minutios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei si Dascu,
masinistul-sef sunt ingrijorati ca nu exista nici un fel de articol pentru numarul de a doua zi,
in afara de cel pe care-1 lasase "tovarasul director" inainte de a pleca la Iasi, unde pleda intr-
un proces al ceferistilor de la Pascani. Vizita responsabilului "Internationalei a doua" produce
agitatie in redactie, deoarece el venea la ziar pe data de 18 a fiecarei luni si anunta ca va
izbucni revolutia.         Desi la inceput agentii de la Siguranta il urmarisera si-i facusera
cazier, acum toti radeau de el si nimeni nu-i mai dadea nici o atentie. Administratorul Praida
si secretarul general de redactie Penciulescu se bucura cand afla ca venise "nebunul de
Kiriac", pentru ca plicul cu instructiuni pentru desfasurarea revolutiei continea totdeauna si o
suma importanta de bani, cu care se puteau plati salariile redactorilor.

    Pe de alta parte, Penciulescu este ingrijorat ca erau supravegheati de un agent de la

Siguranta Statului si ca in ziarul guvernului se scria ca gazeta lor, care traieste "din fonduri
suspecte", dezlantuise o campanie de presa impotriva actualului ministru al justitiei, fapt ce
nu va mai fi tolerat de catre guvern, care va lua "masuri drastice". Articolele referitoare la
atacul politic pe care "Dreptatea sociala" il declansase impotriva ministrului de justitie Serban
Saru-Sinesti facuse sa creasca tirajul ziarului, de unde reiese ca opinia publica era interesata
de integritatea morala a membrilor guvernului.
    Tocmai cand Penciulescu ii explica lui Dascu de ce ii spune "Saint-Just" lui Gelu
Ruscanu, nume care s-ar traduce "Sfantul Dreptate", soseste in redactie directorul ziarului. in
mod cu totul inedit pentru o opera dramatica, Camil Petrescu face, prin caracterizare directa,
un portret fizic detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies si trasaturi morale. Spre
surprinderea tuturor, Gelu il intampina zambind pe agentul de la Siguranta, explicandu-le ca
acest domn Stefanescu avea insarcinarea sa-1 fileze pe el, dar ca facusera amandoi o
intelegere: ca sa nu se mai tina dupa el, Gelu ii dicta raportul privind deplasarile pe care le
efectua, iar in timpul acesta omul isi vedea de treburile lui, ca de pilda "sasi munceasca via".
Penciulescu isi exprima temerea ca guvernul ar putea sa le insceneze vreo frauda, intrucat
campania de presa pe care o dezlantuisera impotriva ministrului Justitiei ii enervase pe
liberali, cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu sustine cu fermitate implinirea dreptatii, ca
actualul ministru trebuie sa ispaseasca pentru ca savarsise "ceva atat de nelegiuit", refuzand
totusi sa le destainuie fapta acestuia, dar accentuand ca in orice alta tara el ar fi primit
pedeapsa capitala.
     Ziaristii sunt preocupati de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de sapte ani in
inchisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru greva si la zece ani pentru ca palmuise un
procuror. Elena Boruga, sotia lui, riu mai voia sa-l viziteze la temnita, pentru ca traia in
concubinaj cu alt barbat, care avea grija de ea si de fiul lor -si caruia ii era recunoscatoare ca

41
datorita lui nu murisera de foame. Femeia refuza sa se mai prefaca si sa-l minta in continuare
pe Boruga si atunci Praida o roaga sa lase macar copilul sa mearga la inchisoare ca sa-si vada
tatal, caruia ii vor spune ca ea este bolnava.
    Gelu Ruscanu ii dezvaluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina
guvernul sa-l demita pe ministrul Justitiei, Serban Saru-Sinesti. Era vorba de o scrisoare de
dragoste semnata de Maria Sinesti, sotia ministrului si adresata lui Gelu Ruscanu. intamplarea
povestita in scrisoare avusese loc cu sapte-opt ani in urma, -flash-back- la doi ani de la
casatoria Mariei cu Serban. Avand o casa mare, "boiereasca", Maria luase la ea pe o batrana,
doamna Manitti o prietena de-a bunicii ei, care nu mai voise sa traiasca la mosie, unde
ramasese singura. Batrana, care avea nevoie si de ingrijire medicala, fusese instalata la
parterul casei, unde se aflau  birourile  si  sufrageria,   familia  Sinesti  locuind   la  etaj.
    Doamna Manitti a facut un testament, prin care isi lasa toata averea lichida,
"aproape un milion de lei in napoleoni de aur", unui spital din Turnul Magurele, bijuteriile
revenindu-i doamnei Maria Sinesti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste
intentii. Testamentul si bijuteriile erau tinute de batrana intr-o caseta de otel, inchisa, la
randul ei, intr-un scrin de stejar. Batrana a murit brusc intr-o noapte, se pare ca din cauza unui
atac de angina pectorala, de fata fiind numai Serban Saru-Sinesti, deoarece asistenta care o
ingrijea tocmai in noaptea aceea plecase in oras. Era posibil ca batrana sa fi murit "inabusita
cu perna", deoarece imediat dupa deces Sinesti ceruse sotiei lui cheia de la caseta, dar Maria
refuzase. Atunci Sinesti "a devenit bestial, a brutalizat-o", apoi a luat caseta batranei si a
inlocuit-o cu alta, in care a pus cateva bijuterii si cateva zeci de mii de lei. Testamentul a fost
distrus, asa ca Serban Saru-Sinesti "s-a ales cu aproape un milion de lei aur". Toate aceste
fapte erau relatate in scrisoarea Mariei Sinesti, care devenise amanta lui Gelu pentru ca, in
urma celor intamplate, ea ajunsese sa-si urasca sotul. Gelu intentionase "sa salvez aceasta
femeie", s-o desparta de Sinesti si s-o ia de sotie, dar ea nu vrusese sa-si paraseasca sotul din
cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie sa-i vada.

 Demonstrație - drama

Drama este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu
un continut grav, uneori cu elemente tragice, reflectand o mare varietate de aspecte: sociale,
istorice, mitologice, psihologice etc. Avand tendința de a reflecta intreaga complexitate a
vieții reale, drama este mult mai puțin supusa convențiilor decat tragedia, folosind atat
personajele bine individualizate, cat si pe cele tipice, un limbaj solemn ce alterneaza cu cel
familiar, recurgand chiar la elemente comice. Componenta esențiala a acestei specii literare
este conflictul - care este foarte puternic, adesea intre forte apropiate sau chiar egale – in
desfasurarea caruia se contureaza personalitatea eroilor dramatici.
Camil Petrescu, prin piesele sale de teatru, aduce o importanta contribuție la dezvoltarea
dramei de idei in perioada interbelica.
“Jocul ielelor” a fost redactata in mai multe versiuni, incepand din 1916 si fiind
definitivata in 1946. Personajul principal, Gelu Ruscanu, asemeni tuturor eroilor lui Camil
Petrescu, exprima impactul intelectualului cu lumea inconjuratoare.
Insetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea sociala”,
hotaraște sa publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amanta, Maria Sinesti, și-n
care femeia povestea, cu lux de amanunte, cum soțul ei, ministrul justitiei, a ucis-o pe batrana
Manitti si i-a distrus testamentul, pentru a ramane el singurul moștenitor al acesteia. Fiind
convins ca dreptatea trebuie sa fie absoluta, chiar daca asta inseamna sa fie si inumana
uneori, Ruscanu este dispus sa sacrifice femeia iubita, pentru a-l face pe ministrul justiției,
Serban Saru Sinesti sa plateasca pentru crimele sale. Nici intervenția Mariei si nici
destainuirea matușii Irena, care I-a povestit ca tatal lui a facut o delapidare și ca Sinesti inca

42
mai pastreaza dovada furtului, nu l-au putut clinti din hotararea lui de a publica scrisoarea.
Saru Sinesti este dispus sa distruga dovada delapidarii, in schimbul tacerii lui Gelu. De la el,
Ruscanu afla ca tatal sau nu a murit intr-un accident, asa cum credea, ci s-a sinucis din cauza
unei actrițe de duzina.
Gelu este nevoit sa renunțe la ideea publicarii scrisorii, caci ministrul justiției adusese in
discuție eliberarea lui Petre Boruga, “un deținut politic grav bolnav”.
Dragostea, care dupa parerea lui ar trebui sa fie vesnica și absoluta, il dezamagește
profund, lasandu-i rani adanci.
Cand imaginea tatalui sau este complet distrusa și cand intreg esafodajul de idei pe care
și-l facuse despre lume se prabusește, nu mai ramane decat sinuciderea. Gelu iși ia viata cu
pistolul pe care Maria il lasase in biroul cu cateva zile inainte, sub privirile inspaimantate ale
femeii. Astfel, Gelu Ruscanu repeta destinul tatalui sau.
El este, asa cum a spus Penciulescu, un om care a vazut “jocul ielelor”, ramanand cu
nostalgia absolutului: “Cine a vazut ideile, devine neom, ce vrei? Trece flacaul prin padure,
aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite,
jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane
neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu
nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant.”

Caracterizat pe cale directa, in didascalii, el este “un barbat ca de douazeci si sapte –

douazeci si opt de ani, cu o frumusete mai curand feminina, cu un soi de melancolie in
privire, chiar cand face acte de energie. Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa.
Priveste totdeauna drept in ochi pe cel cu care vorbeste si asta ii da o autoritate neobisnuita.
Destul de elegant imbracat, desi fara preocupari anume.” Este un om puternic, sincer, care nu
are nimic de ascuns si, de aceea, isi poate privi interlocutorii drept in ochi. Este un intelectual,
cu aspiratii superioare fata de cele ale oamenilor de rand. Crezul lui cel mai puternic este ca
dreptatea trebuie sa fie absoluta, chiar daca este absoluta: “ Cum ar putea sa fie dreptatea,
daca nu e absoluta?” “Daca lupt pentru o cauza, aceasta este dreptatea insasi!”
Ceea ce oamenii numesc iubire, pe el nu-l multumeste, caci dragostea nu este “o
contabilitate de zile in care iubesti si zile in care n-ai iubit, ca pe urma sa inchei bilantul si sa
vezi daca ai iubit sau nu”. Pentru el “ iubirea e un tot sau nu e nimic”.
Tot pe cale directa, Ruscanu este caracterizat de celelalte personaje: Maria spune ca
“mintea asta draceasca mi-a fost mereu dusmana” si-i cere sa faca un gest “ca sa mai cred ca
esti om, si nu o cauza”. In scrisoarea sa, femeia ii spune ca el a reprezentat “un rasarit nou de
soare” in viata ei. Matusa Irena incearca sa-i explice ca el nu este cu nimic mai presus decat
ceilalti si ca aspiratiile si dorintele sale sunt utopice: “ Te-ai gasit tocmai tu sa indrepti
lumea? Esti tu mai cu mot decat toti ceilalti?”. Penciulescu spune ca Gelu “nu vede lucruri,
vede idei”.

Personajul se autocaracterizeaza: “Mi-a murit credinta in mine insumi.” “ Azi nu sunt

decat o biata epava… toate resorturile sunt rupte-n mine”.
Este lucid, inteligent, orgolios, incapatanat si are puterea sa-si asume cu demnitate
erorile: intransigenta fata de greselile celor din jur, convingerea ca judecatile lui sunt
infailibile, nerecunostinta filiala, absenta religiozitatii: “In atotputernicia Lui Dumnezeu nu
am crezut”.
Pe cale indirecta, Gelu este caracterizat prin limbaj, fapte, framantari sufletesti. Toate
acestea dovedesc ca este un personaj complex, care-si pune probleme grave. El intra-n
conflict cu colegii de la redactie din pricina convingerilor sale, relatiile cu Sinesti sunt
tensionate, iar pe Maria vrea s-o sacrifice.

43
 Gelu Ruscanu este din aceeasi familie cu Stefan Gheorghidiu, cu Pietro Gralla sau
Andrei Pietraru.
Conflictele piesei, interioare sau exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important
conflict exterior este cel dintre Saru Sinesti si Ruscanu, din care, invingator iese ministrul
justitiei, fiind mai bine ancorat in realitate si netraind in lumea ideilor.
Conflictul din sufletul si constiinta lui Gelu este unul interior, concretizandu-se in
opozitia dintre lumea aspra, plina de compromisuri si mizerie, in care oameni ca pianistul
Lipovici se sinucid din lipsa de hrana si cei ca Dumitrache sunt nevoiti sa munceasca si la
varsta pensiei, pentru a-si ajuta rudele bolnave si lumea utopica a lui Gelu, lumea ideilor
pure, in care dragostea e eterna si dreptatea absoluta. Aceasta lume este insa foarte fragila si
in permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. In cele din urma, acest univers
ideal, creat de Gelu, se prabuseste, tragand dupa sine chiar prabusirea eroului, care decide sa
se ridice de la masa vietii.
Piesa este structurata in trei acte si douasprezece tablouri, care, la randul lor, sunt
impartite-n scene, cea mai mica unitate compozitionala fiind replica.
Dupa cum insusi autorul afirma, aceasta lucrare este “o drama a absolutului”, al carei
personaj principal este strafulgerat de absolut, drama nascandu-se din necesitatea de a
recunoaste ca inteligenta construieste frecvent sisteme utopice, neconcordante cu realitatea.

Argumentare – text aparținand genului dramatic

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele
trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea
eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si
dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului
dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere
este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile
principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau
iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici
este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…......
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si
reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si
transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza
cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile
specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de
expunere, si indicatiile scenice.

44
Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic,
deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul
actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si
conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele
subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam
ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc,
ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii
specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre
narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte /
comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea
/dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea
cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa
narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc
de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar
monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a
III-a singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul
citat valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din
natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii
cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini
vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe
grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul
devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................

45
 • Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru
cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore
(............................), comparatii (............................) / enumeratii (..................) /
inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile
contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul
citat din opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent

prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam
ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect

din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de
catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje
etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia

lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie,
fata de tipul de personaj creat.

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa

abordez schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza
o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un
interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare
accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si
instinctului de protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste
texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare
si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai
atent viata din natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la

46
dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si
la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind un instinct din lumea
animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere naratiune si descriere le este prezentat
copiilor tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare,
dar si pericolele la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase
„ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a
intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa
dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a
iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete
duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief
lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un
animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe
care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama,
la eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de
acum inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat
framantarii launtrice si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul
la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile
prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut
langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune,
singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile
indraznete” prin locuri pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor
miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea
unei mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor.
Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste
incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice
pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa
prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea
a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii
plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in
epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata
valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor,
pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilarieei este cea mai importanta perioada din viata omului,
atat datorita faptului ca este cea in care desprindem cele mai importante invataminte ale
vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii,
neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa
cunoastem lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si

47
tot ceea ce este important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam
personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta
noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru
sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau
vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul
Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza
ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului
apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati
de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera
de basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de
iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor
oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de
o copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si
ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu
chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru
toti copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o
impletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in
lumea basmelor, transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe
micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa
se comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de
catre marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa
se joace impreuna cu toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc
si devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i
sa-si doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la
varsta copilariei.

Eseu tema pe anotimpurilor

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele

literare accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii
despre lume a acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica
anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se
petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta
aspectele naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru
fiecare etapa de transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind
conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi
e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele

48
cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului
si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si
mediteaza la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa
“care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul
„nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de
Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu
care matura totul in viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui
Alecsandri exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara
“ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra
tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il
observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o
pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si
devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va
face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere
specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata
animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de
farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind
roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “
Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta
bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului
racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii
muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna
mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina / Inflorita .../
Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna:
“Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia /
Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este
anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune
bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”).
Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-
cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa
adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste
reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de
zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de
unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o
exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii
sa inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa
le adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de
schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului
de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita

49
expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-
le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

50
51