Biserica din altă lume!

Lumea în care trăim aduce provocări, din ce în ce mai mari, la adresa credinței publice și
a vieții comunitare, ca frați și surori în Biserică. E tot mai dificil să gestionăm relația Bisericii cu
lumea și să trasăm liniile de demarcație acolo unde trebuie. Până recent, dezbaterea era
alimentată de facțiunile legaliștilor și a libertinilor. Primii, din mândrie personală, duplicitate sau
politică bisericească, au îngustat calea credinței, precum vechii farisei și au făcut din lume, cu tot
ce cuprinde ea, vrăjmașul cel mai de temut. De la tehnologie la artă, totul e păcătos și demonic!
Ceilalți, îngăduitori cu propriile firi păcătoase, au găsit în sistemul lumesc aliatul perfect pentru
împlinirea poftelor. Și astfel, cu versete scoase din context, s-a ajuns să se justifice aproape orice
practică și păcat, iar harul lui Dumnezeu să fie luat în derâdere.

Ecuația relației credincioșilor cu lumea se complică și mai mult atunci când vorbim de un
al treilea aspect – cel al relevanței culturale! Discuțiile pe această temă au început de mulți ani,
dar în zilele noastre ele sunt și mai intense, fiindcă lumea s-a schimbat la un nivel profund. Nu e
vorba de nuanță sau decor, s-a schimbat la nivelul valorilor! Busola morală se învârte haotic în
toate direcțiile, discuțiile despre adevăr aproape că devin un tabu, asumarea responsabilităților
este veșnic amânată, gratificarea imediată, toleranța și voluntarismul sunt noile „virtuți” aclamate
de corul mass-mediei. În tot acest climat, Biserica își caută un drum spre a merge mai departe,
vrea să se mențină frecventabilă și să fie „relevantă cultural”.

Să fim atenți ce soluție vom adopta! Presiunea este mare, iar modelele bisericești de
succes ne fac ademenitor cu ochiul. Sigur, nu mă refer la toate bisericile de succes – unele au
parte de har, slavă Domnului, și nu fac nimic păcătos! Am în minte acele biserici care au renunțat
la factorul X, la ceea ce înseamnă identitatea unică a Bisericii. Altfel spus, există biserici dispuse
să schimbe, fără rezerve, formele și esența, biserici care nu mai vorbesc despre adevăr, pocăință,
sfințire, gloria Domnului, judecată, viață veșnică, toate subiecte esențiale ale Scripturii. Astfel de
biserici sunt specializate în gâdilarea firii pământești. Repet, nu mă refer la stiluri de închinare,
programe și decoruri, am în vedere renunțarea la valorile Împărăției lui Dumnezeu și adoptarea
nediscriminatorie a normelor culturii în care trăim.
 Mă număr printre cei ce își doresc biserici pline, vibrante, neîngrădite de legalism,
biserici ce i se închină lui Dumnezeu în unitate și diversitate, în Duh și adevăr. Cu toate acestea,
Biserica este chemată să rămână Biserică! Ea nu își poate pierde identitatea ei unică. Această
identitate vine din relația Bisericii cu Hristos, Capul ei. Astfel, Biserica este a lui Hristos și în
slujba lui Hristos, Cel ce își zidește Împărăția despre care spune: „Împărăția Mea nu este din
lumea aceasta” (Ioan 18:36).

Fidelitatea față de Hristos și principiile Împărăției ar trebui să fie ca două șine stabile pe
care să se miște Biserica, astăzi și în generațiile ce vin. Pe de o parte, aceste „șine” trec prin
lumea noastră, însă au și ceva supra-cultural și, uneori, contra-cultural. Hristos și Împărăția Sa îi
oferă Bisericii un mandat special, ca alternativă la împărăția acestei lumi. Concret, ca
întotdeauna, în secolul XXI suntem chemați:
Să rămânem smeriți și învățabili, într-o lume plină de autosuficiență și aroganță;
Să fim dispuși să plângem, într-o lume ce idolatrizează divertismentul și starea de
bine;
Să fim blânzi, într-o lume nedreaptă și răzbunătoare;
Să căutăm dreptatea și voia lui Dumnezeu, într-o lume ce caută bogățiile pieritoare;
Să fim miloși, într-o lume dură și fără empatie;
Să ne păzim inimile curate, într-o lume imorală și păcătoasă;
Să căutăm pacea și înțelegerea, într-o lume obișnuită să stârnească neînțelegeri;
Să acceptăm suferința de dragul lui Hristos și a trăirii în neprihănire;
Să facem fapte bune care să îndrepte ochii oamenilor spre Hristos;
Să rămânem fideli în viața de familie;
Să facem milostenie și să fim oameni ai postului și ai rugăciunii;
Să ne vedem „bârna din ochi” și să facem voia Tatălui.
Toate cele de mai sus, și altele, fac parte din identitatea Bisericii și sunt un rezultat
natural al faptului că Biserica îi este fidelă lui Hristos și se află în slujba Împărăției Sale. În
concluzie, indiferent de vremurile de acum sau cele ce vor veni, lăsând la o parte un model de
Biserică sau altul, Biserica are „acel ceva” ce nu se găsește în lume, factorul X ce o face să fie
diferită. Să fim conștienți de acest adevăr și să nu uităm că, la fel ca Împărăția căreia îi aparține,
Biserica de aici este „din altă lume”!
Costel Ghioancă, pentru Edictum Dei