Crin-Triandafil Theodorescu Postari FaceBook 2020

E dimineața ta; și te decizi să n-o împarți cu nimeni. Nu azi, nu tu, nu încă. Ai simțit-o de cu seară, plutea
ceva în aer, zăpăcitor, un parfum straniu, extraterestru, mai degrabă amintirea unei pâlpâiri de lumină din
sufletul tău, cobora ceva dinspre pădurile bătrâne, poate scrâșnetul însângerat al salcâmilor care nu pot
înflori, poate molfăitul dulceag al gorunilor din dumbravă, pieptănat corect de un asfințit roșiatic, ca o
plapumă în capul unui somnambul de vocație. Și nu zici nimănui, chiar nimănui. Zâmbești subtil, lento
placido, amestecat în aceeași conspirație cu tine însuți, și-ți pregătești dimineața cum își pregătește
Dumnezeu micul dejun; tragi o brazdă lungă de trifoi în jurul terasei, să te-mbeți de mirosul de iarbă cosită
toată noaptea, și-n timp ce iarba geme, prăvălită, îți cauți în cap o muzică asortată cu nuanța dimineții; te
oprești sprijinit în coasă, zâmbind tâmp înserării, știi: Liszt cel Magnific, Consolation no. 3, da. Peste noapte
o tăcere de ușă de cavou ruginit încremenește orașul într-un picior, ținându-și respirația, și sub sacii tăi de
dormit e cald de la tine însuți și de la îngerii păzitori, și candela de la căpătâi pâlpâie aproape stinsă,
împrăștiind aromele Egeei stoarsă-n căni de lut, un miros amar de untdelemn, citrice și piatră vânătă uitată-n
ploaie, lângă un perete alb, de cretă; și înainte să adormi auzi un tren năvălind înspre oraș, ca o șarjă de
cavalerie, poate ultima, la baionetă, cu bidiviii fornăind turbați pe nările dilatate, și-ți imaginezi sabia
ridicată în parada de quintă, la frunte, și trenul zguduie orașul din toate temeliile lui academice, și-aștepți să
auzi frânele scrâșnind în dreptul gării, dar nu, nu, trenul nu observă orașul și trece prin el zdrobind noaptea
ca pe struguri sub duduitul cazanelor cu aburi, sau al motoarelor nucleare în care se mistuie visurile cuiva,
sau Dumnezeu știe cu ce s-or mai hrăni mașinăriile din ziua de azi și din noaptea asta neagră, și înainte să
cazi în somn, cum cade trifoiul gemând sub coasă, sub pleoapele plecate îl vezi pe Tata, tânăr, pe plaja din
Mangalia, stingându-și țigara de-o piatră colțoasă și privindu-te lung, hai fiule să înotăm până la digul mare,
vrei? Și te ia o frică pe la subsori, și te ghemuiești în sacul tău de dormit ca un gândac în gogoașa lui de
mătase, căci orice gândac e sultan în gogoașa lui, dar ești cu Tata, ce se poate întâmpla? Și marea-ți intră în
nări, cu mirosul ei de algă putredă întinsă pe sârmă, la soare, și dormi înotând.

Cafeaua clipocește uleioasă, fierbinte, în lumina unei dimineți provizorii, indecise încă. Toți ai casei dorm,
fiecare învelit în visul lui personal. Trenul e departe, răscolind sub copitele lui un alt ilustru oraș anonim, la
celălalt capăt pătrat al planetei; buzele-ți sunt sărate și au gust de val de mare bătută cu brațele, cum bat
oltencele lutul cu bețe, să-l facă țest de pâine; și-ntinzi mâna spre cartea ta preferată, din care mai citești fix
cinci pagini lungi, silabisindu-le, sorbind sonor din cafea, și Magnificul Liszt se împiedică într-o pătrime de
pe portativul fa, și știi că atunci când toate cărțile vor fi citite și toate cheile portativelor descifrate se va
sfârși într-o mare strălucitoare; dar nu azi, azi nu. Azi e încă dimineață și e dimineața ta, doar a ta.

Încă miroase a trifoi consolat cu coasa, și când ridici privirea din carte spre orizont, nici nu mai știi, o clipă,
dacă vezi o mare verde sau o pădure sărată, umedă, foșnindu-ți neliniștile. Nicicând n-a fost mai bine și mai
confortabil; stai tolănit în propria ta inimă ca într-un fotoliu lângă șemineu, și fiecare minut e un diamant
tăiat Marquise și dizolvat într-o cafea negră ca sutana unei călugărițe dintr-un schit pietros.

Crin-Triandafil Theodorescu

6 mai la 08:49 ·

A bătut un vânt crâncen, dinspre vest, cutremurând pădurile de deasupra Luștii și farfuriile de Hurezu de pe
terasă; ghemuit în sacul meu de dormit, cu căciulița în cap, am visat că eram pe o corabie într-o furtună, gata
să renunțe la destinație, o călătorie total provizorie, cum ar veni. Dorm afară din aprilie până în octombrie;
încep ritualul ăsta când văd prima rândunică și mă refugiez în casă, lângă sobă, când s-a golit cerul de
furculițele zburătoare, suflându-mi în pumni și promițându-mi ipocrit că e ultimul an în care mai fac asta, că
am îmbătrânit și e vremea să-mi bag mințile în cap, să mă preocupe mai degrabă volumetria prostatei decât
valsul aerian al stelelor, și știu că mint, că o să vină iar o primăvară și două rândunele o să-mi împartă
fereastra altarului în trei, și eu o să mă emoționez stupid, o să-mi iau sacul de dormit și-o să-mi fac patul pe
terasă, în timp ce toți ai casei oftează resemnați, că nu e vina lor că m-am născut nebun, nu e.

E o liniște cum parcă n-a mai fost. Ca o mare încremenită în așteptarea unei furtuni. Ar fi trebuit să mă
prind, la anii mei. Că tot mă laud că am hiperdezvoltat, ca toți speologii, teologii și tanatologii, simțul
previziunii. Dar nu m-am prins. Aplecat deasupra mașinii de spălat vase, doar în șort, încă ud de la duș,
înșurubez farfuriile în locașurile lor, plantez furculițele și lingurițele în poziție verticală, ca niște răsaduri
metalice așteptând o înflorire absurdă și de neconceput; și deodată, în ușa bucătăriei care dă spre terasă,
două degete segmentează un tempo blând, cioc-cioc, mă sperii puțin, ridic privirea uluit și-L văd pe
Dumnezeu.

Mă doare-n cot că n-o să mă credeți și că o să-mi dați unfollow spontan și responsabil. Vă înțeleg perfect. Și
mie mi-e greu, uneori, să țin pasul cu mine, să alerg, să mă târăsc nebun după propriul meu destin, scrâșnind
printre dinți dar până când, Doamne, și mai ales, până unde? De ce eu, Doamne, ce ți-a cășunat pe inima
mea de-ai făcut-o puf, s-o ducă vânturile de colo-colo? Așa că nu o să mă supăr, și nici măcar nu o să
clipesc dacă nu mă veți crede, sau dacă veți decide că totul e un joc tulbure pornit dintr-o minte criogenată
în vântul rece de azi noapte. O fantezie, deci. Că mi-a spus mie părintele Dan, zilele trecute, că întâmplările
din viața mea sunt așa de crețe și pictate în mov, susceptibile a fi efecte de scenă, dar că asta nu contează,
câtă vreme o spun bine și cu talent. Cum că talentul ar bate adevărul, cum s-ar zice, peste degetele făcute
snop, ca învățătorii de odinioară, cu rigla, adică cu ”îndreptarul”. Dar na, unde rămăsesem?

Da.

Și întorc privirea, puțin speriat, căci poarta casei e închisă cu cheia și cine-mi bate în ușă, pe unde-a intrat?
Sunt îngenuncheat lângă mașina de spălat vase, cu o farfurie soioasă în dreapta, și privesc de jos în sus un
chip cum nu am mai văzut vreodată. Poziția asta ar fi trebuit să mă pună în gardă. Genunchi, sunt gol, ud,
ieșit de la duș, privesc în sus. Dar nu m-am prins. Nu atunci.

Prin geamul ușii văd un chip cum nu am mai văzut. Un bătrân cu barbă albă, și cu o pălărie de paie rară,
neverosimilă de-a dreptul, cum purta sculptorul Vasile Gorduz în adolescența mea, pe calcarele sarmatice
din sudul Mangaliei. Dumnezeu are ochii albaștri și e bronzat. Și poartă blugi, prinși cu o curea de piele, o
cămașă cadrilată, și Iisuse Doamne, e bronzat ca după un concediu cu pescăruși la tâmplă. Mă ridic, deschid
ușa, ies în prag, puțin jenat de ținuta mea, se dă înapoi doi pași, ca și cum s-ar fi temut să nu-l iau în brațe,
de ce l-aș lua? E doar un bătrân cu ochii albaștri, Hristos a înviat, zic, se uită în mine ca într-o fântână
limpede și mă înfior, o fi de la pielea udă pe care-o port; după un timp zâmbește și mă lovește o blândețe
mare, ca o plajă pe care ajungi când ești gata să te scufunzi, și zice ”așa e, a înviat!”. Îmi cade fața, la
propriu, sunt gata să îngenunchez din nou ca să mi-o strâng, cioburi, de pe betonul terasei, cum să spui ”așa
e, a înviat!”, și cum s-o spui zâmbind în halul ăsta de senin, cum?

Cu ce vă pot ajuta, zic, răscolindu-mi o brumă de stăpânire de sine, căci undeva, in petto, începusem să mă
prind, cu ce vă pot ajuta? Se uită lung în mine. În mine, nu la mine. Nu pe bustul gol, ud și înfiorat de frig și
de emoție, nu în ochii mei încercănați de visuri, ci în mine. Cu o privire azurie, filigranată, și fără să zică
nimic, și tăcem amândoi o vreme. Apoi Dumnezeu deschide gura și zice, apăsat, ”am venit să cumpăr
Mielul!” Exact așa a zis, cu majusculă. Mielul. Dau în bâlbâială, în cap mi-e doar întrebarea aia idioată, pe
unde-o fi intrat, prin livada din spatele casei, poate n-am închis poarta când am venit de la biserică, sau încă
nu m-am trezit și sunt tot pe corabia aia de azi noapte?

Îmi pare rău, eu nu am miei. Cred că-l căutați pe vecinul meu, e gospodar mare, are și miei, și oi. Eu nu...
Îl cheamă Ioan? Da. Ioan. Ioan îl cheamă.

Și se face iar tăcere, și bătrânul ăla începe dintr-o dată să semene cu Tata, cu aerul ăla boem și
mediteranean, și se uită în mine până mi se face cald din frig, și nimic nu zice. Și mă foiesc de pe un picior
pe altul, mângâindu-i chipul ars de soare cu privirea, și nu știu cum, deși sunt cățărat pe pragul casei, tot de
jos în sus mă uit, tot.

Apăi bine atunci, părinte Crin. Rămâi cu bine. Așa este, a înviat!

Pe sub pălăria de paie îi văd două șuvițe albe curgându-i pe umăr. Și-n timp ce se duce, observ că
Dumnezeu e șchiop și că miroase a iarbă cosită.

Crin-Triandafil Theodorescu

28 aprilie la 11:22 ·

Lumea care a fost

Nu virusul ne-a rupt. Ci ticăloșia. Ne-am ticăloșit, ne-am prăbușit în interiorul nostru, implozând urât, pe
negru intens. Am lăsat să moară, lângă noi, dreptatea și cinstea. Onoarea. Cavalerismul. Religia cuvântului
dat.
Asta ne-a rupt, în secolul ăsta de-a trecut, asta.

Alaltăieri s-a împlinit exact un secol de când Regele Ferdinand a semnat ”Legea pentru înființarea unui
institut de speologie la Universitatea din Cluj”. Primul institut de speologie din lume. Nu știu dacă
surprindeți măreția acestui lucru. Le-am dat ceață francezilor, briților și americanilor. Noi am fost primii, iar
Emil Racoviță al nostru a deschis o ușă pe care acum circulă mulți; o ușă care, în lumea științifică, s-a
deschis o singură dată, într-un singur loc, în România.

Cum s-a întâmplat asta? Pe scurt: după Unirea din 1918, Universitatea din Cluj a pierdut o mare parte din
corpul profesoral, mutat la Viena sau Budapesta. Era nevoie de un suflu nou, tricolor. Românii de succes din
lumea științifică au fost chemați în Țară. Printre ei, Emil Racoviță. Unicul, irepetabilul. ”Moșu”, cum i-au
spus studenții, cu venerație vechitestamentară. A avut însă o condiție. Se va întoarce în Țară, se va înhăma
la enormul travaliu al modernizării României, dar să i se ofere un institut pe acest domeniu științifico-
fantastic atunci: speologia. Și Regele și-a dat cuvântul.

Așa funcționa lumea bună, atunci. Nu pe contracte prenupțiale, nu pe acte justificative, jurăminte pe
Evanghelie și invocări ale zeităților din Panteon. Ci pe cuvinte. Căci Dumnezeu este cuvântul.

În urmă cu ceva timp mi-am vizitat băiatul la Institutul de Speologie. E o viață deja de când deschid ușile
acelei clădiri mărețe, o catedrală a științei. Mereu o fac cu aceeași tulburare; pe Mihai l-am dus la Institut pe
când încă nu știa scrie. Ca într-o biserică l-am dus. Pentru că eu cred că poți fi credincios și om de știință. Îl
poți vedea pe Dumnezeu prin microscop, dacă ai ochi la suflet și suflet în ochi. Dacă în minte ai inimă, și în
inimă, trei stropi de rațiune. Au trecut anii. Mihai, copilul meu, îmi deschide ușa institutului, mă lasă să
intru, și până-și strânge lucrurile și-și încheie munca, îmi arată ce lucrează. Inventarul lui Emil Racoviță. Mă
înfior stupid, în stilul meu, mă înfior pe dedesubt. Mihai îmi arată carnetele cu ordine de plată ale
savantului, și caietele de notițe. Ochiul meu de muzeograf se activează, fac niște legături, și înțeleg cum
funcționa, acum un secol, această citadelă a științei. Emil Racoviță elibera ordine de plată bancare, din
fondurile primite de la Rege. Pur și simplu, făcea plățile direct, simplu, din stilou, notându-și meticulos și
pedant justificarea cheltuielii. Fără facturi, procese verbale de recepție, caiete de sarcini, comisii rogatorii,
consultanță de specialitate, referat de necesitate, ofertă de materiale, ofertă de preț, referință tehnică de
specialitate. Și lucrurile funcționau așa, simplu și eficient. Pentru că exista onoare. Și onoarea lumina
întunericul dintre oameni.

În 1940, Țara e amputată și pierde Ardealul de Nord. Hortiștii se pregătesc să demoleze catedrala ortodoxă
din Piața Avram Iancu din Cluj, pe vremea aceea piața Adolf Hitler. Ortodocșii erau puțini și împrăștiați, o
parte din episcopi refugiați în România. Episcopul Iuliu Hossu, greco-catolicul, cel care citise proclamația
Unirii, își roagă enoriașii ca să meargă la slujbele ortodoxe din catedrală, ca în felul acesta hortiștii să nu
aibă pretextul să demoleze bijuteria bizantină din inima Ardealului. Onoarea, da? Onoarea.

Tot atunci episcopul ortodox Vasile Stan al Maramureșului devine refugiat. Aleargă de colo-colo, căutând
sprijin pentru preoții lui prigoniți mucenicește. Statul român îi dă bani. Îi trimite preoților prin mandat, pe
baza unei simple semnături. Pentru că era onoare pe pământ. O semnătură, iubiților, era un cuvânt dat. Era
cât o comisie de audit, cât o curte de conturi.

Asta ne-am pierdut, onoarea. A devenit o specie pe cale de dispariție, privită, în eprubetă, în muzeul istoriei
acestui popor. Oamenii aceia, patricienii trecutului, când spuneau da, era da. Și când spuneau nu, era nu.
Acum toți ne jurăm frenetic, ”să-mi sară ochii din cap!”; ”să-mi moară familia mea”, și cu cât suntem mai
vocali, cu atât mai derizorii ne sunt cuvintele și cu atât mai înaltă minciuna care crește în noi.

Crin-Triandafil Theodorescu

17 aprilie la 09:09 ·

Intru în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia cu inima jumătate cioburi, jumătate cer. Scot

cheile din buzunar și vreau să mă închid pe interior. Mi-a intrat, zilele trecute, un creștin, în timpul unei
liturghii. L-am alungat. L-am scos afară din biserică, cum alungi un câine strecurat pe sub gard. M-a privit
lung, lung, s-a întors pe călcâie, s-a închinat cuminte și-a plecat acasă. Eu m-am repezit în altar și-am plâns
cu fața îngropată într-un prosop. De atunci, în fiecare dimineață, după ce mă spăl pe dinți, îmi verific limba.
Să văd de unde începe să mi se usuce. Mă trezesc noaptea și mă aud alungându-l din biserică. Toate
celelalte păcate ale vieții mele, deloc puține, pălesc pe lângă ăsta. Am devenit ”al drakku”, în cel mai
propriu mod.

Cântărețul Nicolae are cărțile deschise și nu mi se uită în ochi. Nici unul dintre noi nu mai suntem noi. Ne
căutăm un ritm, ca într-o lume străină, ne agățăm de cărțile alea vechi, căutând un sens, un vector, într-o
biserică goală, rece și înaltă.

Miroase a tămâie proaspătă, de trandafiri călcați în picioare. Prima evenghelie, de la Ioan citire, a tristeții.
N-o mai cânt, de la jumătate, o recit, ca și cum aș citi o poveste unui copil pregătit să viseze frumos.
Domnul îi spune lui Petru că se va lepăda de trei ori de El, și-mi răsare în minte chipul creștinului pe care l-
am dat afară din biserică. Mai trebuie să-l vând de două ori.

Cumva, nu știu cum, terminăm. N-a mai rămas mare lucru din mine. Sunt o structură organică pe care stă
agățată o reverendă. Care răsuflă corect și sportiv într-o mare de jale, fără valuri și fără răsărit de soare.
Hristos e mort, așezat în peșteră, mormântul e pecetluit, clopotele au încremenit, Nicolae mă salută vag din
mână și pleacă mestecând psalmul 50, ca pe o gumă de mestecat cu parfum de paradis. E și el plin de păcate
și plin de încăpățânare, agățat de poala lui Dumnezeu ca un copil de sânul mă-sii. E bătrân deja și-l simt că
îl apasă un gând. Un anume gând. N-are salariu. Nici eu nu mai am. Suntem ca Pavel, stăm sub un cort
înstelat și sperăm.

Rămân singur în biserică, în CeaMaiFrumoasă... Denia s-a scurs, a rămas în urma ei mirosul de tămâie, ca o
brutărie care miroase a coptură, a colaci și-a prescură. Mă învârt prin biserică aiurea, cu sferturi de gesturi,
oare ce doream să fac? Ah, da. Să curăț epitaful.

Epitaful e icoana lui Hristos așezat în mormânt. Îl desfac cu mișcări voluntare, ca atunci când fac noduri pe
coarda din peșteră; cățărarea și mântuirea nu funcționează cu ezitări. Palmele mele se plimbă pe epitaf,
degetele pipăie trupul Domnului, căutând firimiturile unei liturghii inexistente, și-mi dau deodată seama că
fac confuzie între epitaf și antimis, între Hristos pus în mormânt și Hristos împărțit în liturghie; și stau un
timp agățat de gândul ăsta, mirându-mă cât de corect e, de fapt. Orice peșteră e lumină, orice mormânt este
Înviere, orice moarte este viață.

Sunt hotărât de mult timp: traversez strada, intru în casa parohială pe sub drapelul bizantin de deasupra ușii
și anunț din prima că noaptea asta voi dormi în biserică, lângă epitaf. Noaptea asta voi dormi cu Domnul în
mormânt. Preoteasa încremenește cu o lingură în mână, încearcă să-mi bage mințile în cap, dar îmi vede
ochii și se arde în ei. Și înțelege. Mihai oftează lung, se întoarce spre Roxana, care e perplexă, și-i zice ”ca
să știi în ce familie te-ai băgat!” Ce-o fi în sufletul fetei ăsteia, nu știu. Nu știu nici ce e în inima mea.

Îmi întind sacul de dormit pe mocheta nouă, deasupra vulturului paleolog de pe traversă, la picioarele lui
Hristos întins pe masă. Lanterna frontală de peșteră alături. Pe cap, un prosop. După atâția ani de dormit sub
pământ, pe maluri de mări transparente și prin vârfuri colțoase de munți, știu că nimic nu te protejează mai
bine, noaptea, ca un prosop sub care-ți învârți capul, visurile și coșmarurile. Nici o căciuliță nu e la fel de
eficientă. Și în timp ce netezesc prosopul, realizez că e imaginea procovățului care i se pune preotului mort
pe față, în sicriu.

Sting luminile din ”CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia”; doar candela de pe Sfânta Masă

pâlpâie, ca o zi care se stinge. Mă rog un timp, în genunchi, cu fruntea apăsată pe epitaf, silabisind
rugăciunile din carte, la lumina unei lumânări care pârâie, umedă și pusă pe sminteală. Sunt cel mai prost
rugător din lume. Nu plutesc, cuvintele mele sunt niște plăcinte vechi și reci, uitate pe o policioară,
mucegăite și respingătoare. Vocea mea e ca sfârâitul unei cafele date în foc, ezitantă, slabă și străvezie. Mi-
ar fi plăcut să am o voce gravă, copleșitoare, seducătoare, care să năvălească peste tine, să te răpească și să
te ducă drept în brațele lui Dumnezeu. În schimb am primit asta, ce-am zis. De multe ori îmi văd
credincioșii alergând, chinuindu-se, sărind să ajungă la cuvintele mele. Vai de capul meu.

Mi-ar fi plăcut să nu dorm deloc, noaptea asta. Să priveghez, ca la mănăstiri, cu lumânarea de ceară
arzându-mi degetele și cu ochii în psaltirea veche și scorțoasă. Să fiu stâlp de lumină, să mă rog așa de
fierbinte încât să simt podeaua cum coboară sub mine și cerul cum se așterne pe umerii mei. Sau măcar
lacrimi să am, măcar. În loc de asta, închid cărțile ușor, să nu facă zgomot, să nu-L trezesc pe Hristos din
somn; nu încă. Mai e un timp de tristețe și de tăcere, mai e. Închid fermoarul sacului de dormit și mă
ghemuiesc pe podea, la picioarele Domnului, ca soldații romani care L-au răstignit, i-au jucat cămașa la
zaruri, L-au aruncat în peșteră și pe urmă s-au întins să tragă un pui de somn, în așteptarea a ceea ce e de
neconceput, de necrezut: Învierea. Sunt ca ei, la fel de pustiu și de departe, la fel de nesimțit. Dorm în post,
ca un ticălos ce sunt. Un nemernic plin de găuri care visează cerul și Învierea prin care se intră în cer;
învierea e gura peșterii, icnești cu casca în cap, agățat în hamuri, scoți lonja din amaraj, agăți blocatorul de
capul de puț și-ți strecori corpul la suprafață, ieșind din peșteră la lumină, ca dintr-un somn la trezvie, ca
dintr-o noapte la zi.
Și chiar înainte să dorm, ultimul gând: ”niciodată nu o să-L mai las singur pe Hristos în mormânt, niciodată.
Că dacă dorm cu El în mormânt, și El va dormi cu mine în mormântul meu, când va fi. Când va fi”

Ora 12, adaggio: intru în casă, și Mihai îmi spune „te-am visat, tată, te-am visat dormind în biserică, pe jos.
Nu erai singur. Era plin de oameni care dormeau cu tine, pe jos...”

Crin-Triandafil Theodorescu

12 aprilie la 14:06 ·

Pentru că un ”mulțumesc” era falacios și simplu, arabii rosteau o formulă poetică și emoționantă:
”Dumnezeu cel Milostiv să vă binecuvânteze mâinile!” De când am citit asta, mă simt vinovat pentru fiecare
”mulțam”/ Dumnezeu cel Milostiv să vă binecuvânteze mâinile, deci, vouă, tuturor celor care mi-ați urat de
Florii, ca unui crin și-un trandafir; dar știți ce? La mulți ani tuturor, căci zilele astea ne-au arătat ceea ce noi,
creștinii, știam din veac: că suntem frunze în suflarea Domnului;

Am slujit în biserica goală ca o peșteră. Sunt cel mai calificat preot din lume să confirm că definiția unui
spațiu gol este dată de conștiința celor care-i conferă iubire; nu știu ce gândiți voi, dar biserica mea,
CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia, e goală doar pe interior, ca un mormânt din care s-a
înviat, ca o peșteră care iubește pașii celui care a plecat doar ca să se întoarcă. N-am avut nici depresii, n-am
înmuiat nici miridele în lacrimi; sunt plin de recunoștință pentru tot ce trăiesc, căci e un timp terapeutic,
reformator, îngăduit de Dumnezeu ca să ne ajute să înțelegem ceea ce uitasem;

Speologii știu despre ce vorbesc acum: după o zi de târâșuri sub pământ, în lumea întunericului și a
speranței, când ieși la suprafață, tragi prima gură de aer în piept și privești cerul, simți ”mirosul lumii în care
trăiești”; unii spun că e mirosul de ozon, alții că miroase vegetația; nu știu; știu însă că toți speologii cunosc
senzația ”primei guri de aer”, amețitor, neprețuit, indelebil; și dacă suferim, atunci suferim doar ca să ne
bucurăm, și dacă murim, murim doar ca să înviem, și dacă doare, e ca să simțim gustul Dumnezeului celui
Milostiv, că prea triumfalist am trecut prin viața asta, ca pe catwalk, căci ”inima frântă și smerită Dumnezeu
nu o va urgisi”;

Să vă povestesc o chestie: în vara lui 629, împăratul Heraclius al Bizanțului era cu armata în Orient, apărând
țara credinței celei drepte de perși; avarii au profitat și au înconjurat Constantinopolul, pregătidu-se de un
asediu feroce. Deznădăjduiți, ortodocșii păreau pierduți. Dar patriarhul lor, Serghie, a scos icoana Maicii
Domnului pe ziduri. Și tot poporul a ieșit din biserici pe ziduri, și acolo, o noapte întreagă, au cântat cu
lacrimi imnul ”Apărătoare Doamnă” (care, într-o traducere corectă din greacă, sună ”Stăpână General de
armată!”). Auziți voi? Nu în biserici, pe ziduri, în curți. Dimineața avarii și-au strâns bagajele și s-au întors
în stepe, recunoscând, ei înșiși, că ”nu romeii ne-au învins, ci Mama Dumnezeului lor”;

Maica Domnului din Blachernae o să ne salveze, dacă stăm în picioare, pe ”ziduri”, cântând învierea lui
Hristos, căci poți goli bisericile de credincioși, dar credincioșii de Biserică, nu;

”Dumnezeu cel Milostiv să vă sărute tâmplele” celor care ați sărit, zilele astea, în ajutorul
CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia. Ea, biserica, vă îmbrățișează nu cu cărămizi și
vopsele tempera, ci cu brațe de Duh Sfânt, pe care nici porțile iadului nu le-au frânt, darămite o amărâtă de
pandemie.

Acum înțelegeți de ce ieșea preotul cu crucea prin ușile împăratului, ridica brațele și vocea și lăsa capul pe
spate, privind cupola, cântând înalt ”sus să avem inimile”?
Era o repetiție.

Crin-Triandafil Theodorescu

10 aprilie ·

Vara ioaneică

Cam prin a unșpea am descoperit treaba asta, cheia de boltă care m-a criptat pentru tot restul vieții mele.
Eram într-o casă grecească cu două coloane dorice la intrare, a nașei mele din Mangalia, și pe o policioară,
un Nou Testament. Nașa a lipsit puțin, cât să aducă tăvița de argint pe care se aflau o chisea cu șerbet de
trandafiri și-un pahar cu apă rece. Știu, sună burghez și snob, dar am prins vremurile acelea în care femeile
din lumea bună purtau numele funcției soțului (bunica mea paternă, de exemplu, era ”doamna căpitan de
port”) și fumau la țigaret de chihlimbar sau de os sculptat. Niciodată în public. Simplul gest de a-și aprinde
țigara în preajma cuiva declanșa un val de intimitate copleșitor, ca o consacrare, o afinitate eterică ce marca
un nou raport de comunicare. Să fumezi cu o cucoană era o înnobilare.

Și până a venit nașa cu șerbetul, după ce mi-am agățat vreo două minute privirile de plafonul de lemn de
nuc, casetat grosier, am deschis la întâmplare cărticica neagră și dau cu ochii de textul ioaneic, ”că
Dumnezeu este iubire”. Atât am apucat să citesc; au urmat șerbetul, discuțiile formale, iar la plecare, după
ce am sărutat mâna nașei, ea, mâna aceea parfumată vanilat și moale ca o clătită caldă, mi-a strecurat în
buzunarul cămășii albastrul unui Bălcescu. 100 de lei.

Nu știu ce-am făcut cu suta, dar fraza aia, care a sărit din Noul Testament direct în ochii mei, a început să se
izbească de interiorul meu, ca un ecou fără final. A fost vara ioaneică, vara aceea; ”Dumnezeu este iubire”.
În vara aceea mi-am părăsit plaja secretă, dinspre granița bulgară, și m-am refugiat pe malul lacului
Mangalia, lângă o peșteră. Zilele erau lungi răstigniri pe calcarele acelea roșiatice, mirosind a alge putrede.
Lecturi apăsate și partide prelungite de înot printre plaurii de stuf și pescăruși decrepiți. Din locul acela
puteam vedea în depărtare comandamentul marinei militare, o clădire cu o volumetrie joasă,
mediteraneeană. Acolo fusese conacul străbunicilor mei, pe malul ghiolului, și sub pământul acela, spun
legendele casei, se află comoara familiei, înghesuită în două tuburi de obuz, îngropată în taină și mare grabă
de străbunica Ana, cu o noapte înaintea evacuării.

Când căldura devenea insuportabilă mă retrăgeam în peșteră, fluierând de frică, incapabil să mă sustrag
atracției întunericului, pipăind pereții scrijeliți cu cruci bizantine, ori altarele păgâne, getice, sculptate în
creta moale. Sub picioarele mele erau cioburi antice, și, într-un anumit loc, se putea auzi, deasupra, clopotul
bisericii din Limanu, anunțând câte-o înmormântare. Să stai sub biserică, în fund de planetă, adolescent, la
vârsta frumuseții absolute, palpitând de visuri și cutezanță, în timp ce la suprafață, deasupra ta, se jelește
mortul, asta nu poate fi întâmplător și nici puțin. Mereu am primit daruri frumoase de la Dumnezeu, însă
împachetate ciudat.

Că Dumnezeu este iubire.

Tot în ”vara ioaneică” l-am descoperit pe Paler. Răscolitor, captivant, biciuitor. Un Odiseu în corabia căruia
eram poftit să urc și să vâslesc spre orizonturi nepermise și zăpăcitoare. Cu el am ajuns la Lisa, în Făgăraș,
ori la Chichen Itza, în Mexic, călcând cu oroare printre oasele albite ale celor spintecați, tot în numele unui
dumnezeu. Și cu el am coborât, neasigurat, la risc, înlăuntrul mizantropiei mele, căutându-i un sens. Nu
eram ceea ce s-ar numi un sălbatic: dar ceva se întâmpla cu mine. Îmi plăceau discuțiile lungi, subțiri, ca un
abur de dimineață peste o livadă somnoroasă; dar din când în când, periodic și violent, o sete adâncă mă
potopea, și dispăream de acasă câteva zile, izolat în cea mai strașnică singurătate. Și toate erau cu semn de
întrebare, și răspunsurile, incolore. Și învârt eu cărțile alea ale lui Paler și citesc: ”spiritele înalte își caută
insula lor. Singurătatea, asceza. Plaja pustie unde să contemple, privind la natură din exterior în interior.
Revelația. Dar există o capcană. Dacă după ce te-ai încărcat de înțelesuri nu te-ai întors de pe insula ta în
lume, ca să împarți tuturor ceea ce ai dobândit, ce ai primit în izolare, atunci din sfânt devii nebun”. O
noapte întreagă n-am mai dormit, după cuvintele astea, o noapte.

De fapt, ce vreau să zic?

Vreau să zic că urmează zile de singurătate. Paști cum n-am mai trăit noi de pe vremea lui Dioclețian
prigonitorul. Casele noastre vor fi transformate în peșteri, în chilii, în celule cu lumină. O să ne teleiubim, o
să ne teleîmbrățișăm și o să ne izolăm. Fiecare va fi pe insulița lui, cu sinele său.
Dar va veni o zi, va veni. O zi în care vom ieși din peșteri, vom debarca de pe insulele noastre, și ne vom
întoarce în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia mai bogați cu niște gânduri, cu niște trăiri.
Că nu suntem nebuni, nu suntem sfinți. Suntem amândouă la un loc; nebuni după Hristos și sfinți după
descendență.

Așa că, fără spaime. Fără icnete, dat cu capul de pereți, fără scene, da? O să ne revedem într-o mare
îmbrățișare, povestindu-ne unii altora ce-am trăit, pe insulele noastre, cu Dumnezeu alături, în jurul focului
din inimi.

Dacă ar fi să-mi reduc toată biblioteca la o singură carte, aceea ar fi Biblia.

Dar dacă ar fi să reduc toată Biblia la trei cuvinte, acestea ar fi. Dumnezeu este iubire. Când n-o să mai pot
iubi, voi fi un vameș și un vânzător de felii din cer, cu ridicata. Dar câtă vreme iubesc, nici o insulă nu-i
pustie.

Și totuși, iubirea.

Crin-Triandafil Theodorescu

7 aprilie ·

Amintiri din nisip/ apa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Căci nu doar cu pâine se va hrăni omul. Ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu. Omul se hrănește cu
înțelepciune, căci din Dumnezeu izvorăsc înțelegerea și cunoașterea. Așa zice Solomon, înțeleptul,
păcătosul, nefericitul. Căci da. Înțelepciunea aduce nefericire. Cu cât știi mai mult, cu atât mai nefericit ești.
Fericirea e a sfinților, a nebunilor și, pentru o clipă, a dipsomanilor prăbușiți în șanțul vieții, horcăind
anesteziați în uitare.

Sahara. Un sat de tuaregi; acești stranii corăbieri ai nisipurilor, înveliți în albastrul turbanelor, de parcă ar
umbla cu capul scufundat în cerul limpede, mereu. Cu obiceiurile lor zăpăcitoare, cu cultura aia preislamică,
plină de simboluri și tradiții de neînțeles, cu filosofia lor orientată mereu spre interior; de la grecii antici,
unde peristilul, curtea interioară a casei, era etalonul organizării cosmice și al frumosului, atâta întoarcere
spre sine n-am mai văzut; poate doar la pustnicii peșterilor, dar ei joacă în altă ligă. Să revenim.

Sahara. Un sat de 80 de suflete, cele mai multe înrudite după sânge, toți respirând în același tempo
recognoscibil. Îmi trag bocancii grei de munte sub preș și încerc să dorm. Un preș, știți cum? Ca în Oltenia.
Ca în casa din Maieru, din ăla țesut la război din rămășițe textile, colorat, din ăla preș. Le-am văzut în tot
Orientul, am chiar o teorie, sunt de origine moldovenească. Cum cum? Să vă zic. Când împăratul
binecredincios Iustinian a clădit mănăstirea din Sinai, a adus 600 de familii (după unii suflete, dar s-ar putea
să fie pură statistică, pe vremea aceea familiile se numărau după capete, nu după membre, ca azi), și le-a
așezat în peninsula Sinai, la confluența culturii sahariene și a celei arabe, în proces de preislamizare. Le-a
adus din sudul bizantin al Moldovei. Ai noștri au dus cu ei credința, limba și preșurile. De aici aceste preșuri
s-au răspândit pe drumul caravanelor, spre subsaharienele oaze verzi, și spre răsărit, pe drumul mătăsurilor
și al bijuteriilor din lapis lazuli.

Îmi trag bocancii sub preș, în loc de pernă, și încerc să dorm prima mea noapte în deșert. Sub coastă, Micul
Prinț, trandafirul, oaia, planeta bețivului, cântecul tătăroaicei Ginga Nai din Mangalia, de al cărei chip, de-
un timp, mi-e un dor surprinzător; cu băieții ei mi-am împărțit copilăria, poveștile și baclavalele; toate astea
sunt cu mine, sub coastă, și dorm afară, deși mi se spune că scorpioni mișună noaptea prin nisipuri, dar mi
se spune parabolic, indirect, cum fac orientalii, să nu te învârți noaptea în sacul de dormit, dormi în aceeași
poziție...cum de ce? Dacă e un scorpion sub tine, va fi prima și ultima ta noapte în deșert, și-mi amintesc de
șarpele din ”Micul Prinț”, și iaca, nu mă învârt.

A doua zi ne strângem la fântână. Adâncă, peste o sută de metri, Toma necredinciosul din Lușca numără
spirele de oțel și calculează în cap. Peste o sută. Săpată de romani, zic bătrânii. E inima satului. Pe stâlpul
din lemn de acaccia, un tabel cu familiile satului, și ordinea în care se scoate apă din acviferul Saharei, pe
ore. Un număr prestabilit de găleți, pentru ei și pentru animalele lor. Numărul animalelor se stabilește prin
negociere, o dată pe an. Ca și numărul familiilor. Puțul poate adăpa un anumit număr de oameni, animale.
Poate spăla un anumit număr de haine. Totul e gândit matematic, cu cifre arabe scrijelite pe stâlpul de lângă
fântână.

N-am cuvinte. Ascult, consternat, deșertat, întors spre Lușca mea, unde dai cu sapa, sare apa, vorba lui
Blaga. Someșul se lăfăie sub coastele de gresie, și opt pâraie năvălesc în albia lui, doar cât întorc ochii spre
orizonturi. Unde fiecare familie are o fântână.

Ceea ce urmează, însă, mă șochează. Cel care-mi povestește lucrurile astea e un om bătrân. Are 50 de ani.
Pentru deșert, e un om bătrân. Oftează și-mi spune că urmează să părăsească satul pentru totdeauna.
Feciorul său se va căsători. El va rămâne în casă, cu turma lui, cu cămilele. Va crește copii și-și va iubi
nevasta sub curmali. Și va prelua porția lui de apă, din puțul satului. Nu pot rămâne toți, puțul deja gâfâie, la
limită, aproape de leșin. Bine, dar de ce nu pleacă el, bâgui eu zăpăcit, e tânăr, sunt tineri, pot să-și ia viața
de la capăt, poate în port la Annaba, la noi așa e, tinerii pleacă în Occident să ia viața în piept, se pot adapta
mai ușor. Pentru că, îmi zice tuaregul de sub văl, e nevoie de tineri în sat. Dacă ei ar pleca, satul ar muri într-
o generație. Ei sunt viitorul, ei trebuie să rămână. Plecăm noi. Plecăm noi...

Vă sună cunoscut?

Crin-Triandafil Theodorescu

6 aprilie ·

În CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia miroase a crini și a trandafiri roș. Îmi întorc privirile

în toate părțile, nu văd nici crini, nici trandafiri incolori, roș, galbeni, nici măcar lalele negre. Doar diacul se
dă pe doimile Binecuvântărilor ca un cățărător pe coarda lui, râvnind victorii și piscuri. Ce-o fi cu el? Ce-o
fi cu mine? Cu cât apăsările cresc, cu atât mai fericiți suntem. Aveam nevoie de asta, lăuntric și nemărturisit.
Poate chiar nerecunoscut. Aveam nevoie de umilință, durere și lipsuri. Că din toate astea se naște dorul. Și
fără dor, nu există iubire. Fără Răstignire nu există moarte, și fără asta nu există Înviere. Trebuia să vină,
cumva. Slavă Domnului pentru toate. Paradoxuri creștine.

Proscomidia e cea mai dureroasă, la Lușca. Momentul acela când decupezi din pâinea sfântă bucățele,
firimituri, pentru fiecare creștin câte una, minutele acelea sunt de plumb turnat peste granite reci. Sufăr, ca
toți preoții, de proscomidie, cum suferă unii de febră și deliruri. Nu pot recita sec numele celor din pomeniri
fără ca gândul meu să nu plece după ei, unde-or fi, prin case, grădini, prin morminte, prin poala Domnului,
pe unde-or fi ei acum și pururea. Ion, Vasile, Dochia, Maria, Triandafil, Constantin, Reveica. Toți îmi curg
în ochi, îmi fac un semn cu mâna, îmi zâmbesc și pleacă-n treaba lor, că a sosit vremea muncilor, a
chinurilor, pentru toți. Când termin proscomidia sunt sfâșiat, aplatizat mental, la capătul puterilor știute și
neștiute. Abia atunci începe greul, dar ce-a fost mai greu, a trecut. Paradoxuri creștine.

Îmi refuz orice contact cu realitatea epidemică. Azi, nu. Dumnezeu să se ocupe azi de toate, eu L-am mâncat
cu cutremur, singur în biserica goală. În timpul liturghiei mi s-a făcut dor să mă indispună scârțâitul băncilor
bătrâne. Să-mi aud coristele contrazicându-se pe un diez, sau pe ce priceasnă să asorteze cu cromatica zilei.
Îmi lipsesc ochii lor, înfipți în ochii mei, ca ai unor mateloți care așteaptă ordinul să arunce ancora, să ridice
velele, să încarce tunurile și să se pregătească de abordaj. Îmi lipsește echipajul, dar câtă vreme Hristos a
participat la liturghie, îngenuncheat, cu ochii umectați și pupilele în formă de cruce, nimic nu mi-a lipsit de
fapt. Paradoxuri creștine.

Pe Mezzo e ziua Beethoven. 2020 e anul Beethoven, dar cum tușește și are febră, 2020 și-a deturnat traseul.
”Imperialul” curge majestuos din clapele unui peruan cu mâini suflate cu aur. Apoi Simfonia a IV-a, una
dintre slăbiciunile mele păcătoase, tare și rău neîndreptățită între produsele beethoveniene. Și încă, la urmă,
Simfonia a V-a. De ea sunt sătul și parcă nu-i momentul. Mă răstignesc pe un fotoliu și îmi pun o placă. O
placă de pickup, vinil care pârâie, care se învârte obsesiv în jurul sinelui. Ca noi toți. Pick-up-ul e metafora
antropocentrică a căutării de sine. Concertul 1 de Chopin, ăsta merge perfect cu...stau pe gânduri.
Bibliotecile, cele două, doldora, încep să aplaude din geamuri și cărțile să se emoționeze, dorindu-se scoase
la tăvăleală intelectuală. Merge cu Camil Petrescu. Și curg Petrescu și Chopin peste Theodorescu, un melanj
duminical, o siestă eggeană cu mult soare, și visurile se încalecă și se întrepătrund, ca oțelul de Damasc, și e
o pace în casă și-n sufletul meu, o pace de început de lume. Dincolo de televizorul stins, planeta zbiară, pusă
pe rug. Paradoxuri creștine.

Seara ne aruncăm toți în genunchi, și ne luăm de mâini, în cerc. Asta e tradiția theodoreștilor năsăudeni. Zic
rugăciunile începătoare eu, ceilalți le repetă în gând, mărunțind din buze, cu ochii întredeschiși. Apoi
urmează partea cea mai emoționantă, a rugăciunii particulare. Metodologia e consacrată, fiecare-i spune lui
Dumnezeu și celorlalți ce crede el că e nevoie să fie ca să fie și să nu, Doamne ferește, nefie ceva! Încep eu,
și zic să fie sănătate, să ne țină Dumnezeu în palma Lui și să ne sufle cald și bine, nouă și celor pe care îi
iubim noi, din Lușca și de aiurea. Și dau rugăciunea mai departe neveste-mii, cu o strângere de mână
discretă, conform uzanțelor și datinilor Casei Theodorescu. Și Ea deschide gura și zice, în cel mai contabil și
abrupt mod, ”Doamne, dă-ne bani!” E atât de sinceră, și atât de clară, și atât de justificată cererea, și totuși,
atât de pietroasă într-o gură ca a ei, că izbucnim toți în râs, și din rugăciunea noastră se ridică niște hohote
drept spre cer, ca niște nouri de aburi peste o pădure foarte verde; Roxana râde din toată inima, și noi pe
lângă ea, și simt că și pe Dumnezeu îl bufnește râsul. La urma urmei, de ce nu? În conturile parohiei noastre
mai sunt fix nouă lei și două facturi vociferează la termen. Dă-ne bani, Doamne, dar după sănătate, că mai
bogați și mai săraci ca acum, nicicând n-am fost. Paradoxuri creștine.

Târziu, când sunetele casei se sting, lemnele din șemineu se foiesc în jarul lor, pulverizând sclipiri de aur pe
pereții afumați, între colecțiile mele de bronzuri antice. Cărțile din bibliotecă se mai înghiontesc un timp, ca
niște copii nedați somnului, apoi picotesc și le cade capul în piept, sprijinindu-se una în alta; că de aia îmi
țin cărțile în aceeași ordine, netulburată din 1982: ca fiecare carte să-și cunoască vecina și să se îndese în ea,
căci așa cum contraforții și arcele butante țin înălțimile unei catedrale, tot așa și cărțile într-un suflet
îmbătrânit, îl țin în picioare, să nu se dărâme pe-o latură, să fie sus, să aibă inima sus, să îl vadă Dumnezeu
când se plimbă cu Sfântul Petru pe străzile pustiite, cu măștile pe figuri și cu declarațiile semnate la purtător,
că aici sunt inimi sus și trupuri ostenite care dorm, dorm.

Paradoxuri creștine.

Crin-Triandafil Theodorescu

2 aprilie ·

Criza asta, virusul ăsta, mi se potrivește ca o mănușă. O mănușă chirurgicală, desigur. Mi-e și rușine să spun
asta, taman acum, când atâtea ecouri negre reverberează din pereții vieții, mi-e și rușine. Acum, când toată
lumea are o părere, foarte corectă, desigur, și niște bolovani în mână, foarte ascuțiți, desigur din nou. Nu zic
de nimeni. Nici măcar de iubiții mei. Fiecare om e o peșteră nedescoperită, care așteaptă o lumină. Nu judec
pe nimeni. Doar pe mine, am decis demult, mă mai pun pe cruce, din când în când, că răsplată fără julituri
nu se poate. Și, privindu-mă cu atenție, cu jenă o zic, mai nimic nu s-a schimbat.

Iubesc aceiași oameni. Pentru fiecare dintre ei am un fotoliu confortabil în inima mea, lângă șemineu.
Pentru fiecare am aceleași rugăciuni. Uneori îmi duc telefonul cu mine în altar, și la proscomidie, când
cântărețul se dă pe doimile Binecuvântărilor ca un patinator în transă pe gheață, scot miride cu ochii în lista
de prieteni de pe Facebook. Cecilia-Victoria, Vasile, Constantin, Nicoleta, Ion, Ion...Nu poate fi întâmplător
că-i am în buzunar, nu? Apoi mă gândesc la toți oamenii care au trecut prin viața mea făcându-mi bine.
Dându-mi o pâine, când am fost înfometat, o vorbă caldă, când eram cu frigul în ochi. O îmbrățișare, când
eram deșert prin care vuiește crivățul. O miridă, un gând. O miridă, un om. O miridă, o iubire. Nimic nu s-a
schimbat, de fapt. Iubesc la fel.

Mereu am fost un mizantrop antipatic; sunt deci antrenat la izolare. Zile întregi, lungi, fără lumină, în care
mi-am zvârcolit trupul prin galeriile înguste ale peșterii, singur, complet singur, încălcând cele mai și cele
mai elementare reguli ale speologiei, cu nisip în gură și visurile-nfipte în gardul cerului; copilăria,
adolescența întinsă la soare, pe plaje secrete, neștiute, cu buze umflate de căldură; munții care mi s-au scurs
sub tălpi, de-atâtea ori, de-atâtea ori, deșerturile și insulele, pădurile fără orizont care m-au sorbit, mările pe
care le-am băut, drumurile mele absurde, fugile și regăsirile mele, întoarcerile și iar plecările mele, toate
astea m-au făcut animalul perfect adaptat la însingurare. Un insular fără insulă.

Știu să pierd, pentru că niciodată n-am avut. Când n-ai multe, e simplu de împachetat. N-am fost vreodată
înțeleptul care am avut și-am aruncat, peste bord, lestul unui oarece devenit balast. Am fost prostul care n-a
strâns nimic, într-o lume în care ce ai spune cine ești. Dacă sunt întrebați ceilalți, vor spune: ”dintre săraci, e
cel mai sărac!” Dacă sunt întrebat eu, voi spune ”dintre bogați, sunt cel mai bogat!” Între acestea două, la
mijloc, la mijlocului primului mijloc, o fi adevărul. Domnul știe, eu nu știu.

Și nici n-am să dau vina pe El. Sunt prost, dar sunt un prost complicat, nu unul simplu. Mă uit în oglindă
zilnic, îmi privesc ridurile tot mai striate, fața mea care seamănă cu o orogeneză tectonică, cu un sariaj de
straturi geologice care se rostogolesc; de sub pielea mea iese la suprafață un om nou mereu, surprinzător,
inconfortabil ca o piatră-n bocanc, sâcâitor; și nimeni nu-i de vină pentru efuziunea asta, cu atât mai puțin
Cioplitorul suprem. M-a făcut marmură de Kavala, mi-a pus în mână ciocanul și dalta, nimeni nu-i de vină
că sunt zdrențe, și nu vreo capodoperă care stârnește oftaturi admirative.
Și nici vreun sfânt n-am reușit să fiu. Încă sunt prea multe corzile în care atârn suspendat, prea adânci
obiceiuri și păcate îmi stau în ochi și pe degete. Încă mă fac de rușine, surprinzându-mi gândurile; încă pot fi
ucis luându-mi niște chestii: peștera, mările și insulele, simfonia a cincea a lui Ceaikovski, cărțile, și înainte
de toate, ăi pe care îi iubesc, care aleargă prin încăperile sufletului meu plângând și trântind ușile; căci nu
există cruce mai grea decât să mănânci la masa unui om cu gânduri nepieptănate. Asta ar fi singura mea
consolare: că i-am sfințit pe ceilalți, prin suferința pe care le-am adus-o.

În biserică, în genunchi, Monica întinde noile covoare și oftează. Lușcănița asta trăiește biserica cum trăiesc
unii micul dejun, cu toată pofta, flămândă, cu bucurie. Grele pietrele pe inima ei, grele. De pe traversa
înfiptă în Sfânta Masă, vulturul Bizanțului îmi trage cu ochiul, familiar; suntem prieteni vechi, ne știm de
secole. Cumva, a zburat după mine, din Arhipelagosul egeean, până în
CeaMaiFrumoasăBisericăDePePământDupăHagiaSofia, în cetatea grănicerilor năsăudeni, și-mi zâmbește a
soare și a psalmodiere de grec beat de valurile mării, ca un chaise berçante spre celălalt eu al meu, ăla greu
de cap și ușor de suflet.

Curând o să mai înviu o dată cu Hristos, disciplinat, și poate încă o dată, și încă. Până într-o zi, când voi
învia ireversibil.

Crin-Triandafil Theodorescu

30 martie ·

Duc în mine taina unei spovedanii, într-un fund de peșteră, într-o noapte fără stele, într-o disperare cum alta
n-a mai fost, când păream pierduți; prin mâna mea, a păcătosului, s-a făcut lumină în peștera din sufletul
acelui om, și întunericul nu-l mai stăpânește. Fără patrafir, fără cuminecătură; căci în situații speciale,
Hristos găsește soluții speciale.

Dumnezeu e ca un motor. Poți să-i demontezi carburatorul, să-l lași fără benzină, să-i scoți bateria și să-i tai
căblăria sub formă de tăiței; te așezi la volan, îi dai cheie și știți ce? Pornește. Că Dumnezeu nu e logică. E
iubire.

Și dacă ai iubire în tine, pe Dumnezeu îl ai, căci Dumnezeu este iubire și întunericul nu te va locui. Că
uneori e nevoie să intri sub pământ, să te umpli de noroi și de spaime ca să înțelegi, ieșind din mormânt ca
dintr-o peșteră, că există Înviere și lumea de aici e doar amintirea celei viitoare.

Mi se pot lua bisericuța, mineiul și lingurița din mână. Mi se poate demonta catapeteasma, ori candelabrele
din sticlă de Murano și chiar și patrafirul mi se poate lua.

Însă pe Dumnezeu nu mi-L poate lua nimeni, nici măcar o dată, o jumătate de dată.

Sus să avem inimile! Hristos va învia, dar până atunci, stați în Viață.

Crin-Triandafil Theodorescu

25 martie ·

Întoarcerea în peșteri
În ciuda dezmințirilor oficiale, tot mai multe surse vorbesc de un fapt nemaivăzut în Europa, de la Revoluția
franceză încoace. Anihilarea unuia dintre principiile de bază ale umanismului; egalitatea ființelor umane. În
Spania, ca și în Italia, s-a trecut la selectarea persoanelor cărora li se acordă o șansă la viață. Nu numărul de
morți e înfricoșător, ci faptul că se conturează, în lume, o nouă paradigmă antropologică, aceea a valorilor
diferențiate a vieții umane. Nu e ceva nou, comuna primitivă/antichitatea și evul mediu au fost caracterizate
de acest model, inclusiv la noi, în Țările Române, când nici măcar Cuza n-a reușit să realizeze mai mult
decât votul cenzitar (votul avea valoarea averii pe care o dețineai); abia înainte de Marea Unire (prin toamna
lui 1918) am avut și noi un vot universal.

Criza asta o să treacă, dar umanitatea a regresat axiologic, în două luni, două secole de progres spiritual. Ne-
am întors în sfârșitul evului mediu, când dacă erai bogat sau deștept aveai validare socială și un loc
privilegiat la resurse. Tot mai multe izvoare jurnalistice vorbesc despre niște criterii pentru acordarea șansei
la supraviețuire: vârstă, istoric de boli (se prezumează speranța de viață), importanța socială a persoanei
bolnave. Etic, între acest lucru și eutanasierea bolnavilor psihici făcută de Hitler nu e decât o diferență de
proporții, nu de principiu. ȘI asta e înfricoșător. Dacă se vor confirma aceste informații, ne aflăm deja într-o
nouă lume care se reconfigurează galopant. Biserica va fi provocată să reconstituie, ca un arheolog care
reface un întreg pornind de la un ciob, adevărurile fundamentale, azi vituperate agresiv, ale civilizației de tip
creștin: umanismul din perspectivă creaționistă, și, cu riscul de a vă părea obsedat, dragostea, ca răspuns a
orice trauma și a orice năzuință. Europa va trebui, în acest hiatus impus, să se aplece cu reconsiderare spre
analizarea propriului sine, unde, discret și iubitor, Hristos așteaptă umil să fie reînscăunat; și asta nu datorită
unei necesități de natură religioasă, ci prin acceptarea că, în spiritualitatea heteroclită europeană, numitorul
comun al oricărui european este rădăcina creștină. Doar așa lumea care se zbate să se nască se va scutura de
discursul prolix și ipocrit al unui umanism de tip progresist, invetinat în mentalul colectiv contemporan, și-și
va putea clădi un nou vector de avansare. Istoria dovedește că oricât ar fi revoluția de emoționantă, nu poți
incendia decât ceea ce e excipient, nu și principiul activ din structura de rezistență a unei comunități.
Progresismul pseudo-umanist a devenit sencescent și poluant. E timpul să ne întoarcem spre curățenie și
spre Adevăr. Virusul ăsta pare să dea o adevărată le coupe du grace unor valori dovedite șchioape din
născare, să închidă niște drumuri care s-au dovedit că duc nicăieri, să ofere ocazia încheierii unor
experimente în care omul, pus în centrul interesului, a fost uzurpat de demnitatea sa spirituală și divină.
Dumnezeu vă propune, cu brațele deschise, să recuperăm Adevărul în simplitatea sa izbăvitoare și pură: că
Hristos a înviat!

Aceasta gândesc, susțin și semnez.

Crin-Triandafil Theodorescu

24 martie ·

E cald, e bine. Mi-am terminat canonul de la 12, suflu în lumânare, las candela aprinsă pe hall, luminează de
două săptămâni neîncetat și funcționează în regim de tranșee; filtrăm uleiul folosit și-l ardem în candelă, că-
n vremurile astea nu numai cu cuvântul lui Dumnezeu se va hrăni omul, ci și cu prescură uscată
transformată crutoane în cuptor. E stare de urgență și la candelă. Maica Domnului miroase a cartofi prăjiți,
mă privește din icoană calmă, e icoana adusă de la Constantinopol, de la Izvorul Tămăduirii.

E cald, e bine. Am întins și rufele alea, am mai băgat pe foc, pârâie șemineul ca o corabie gata să fie lansată
la apă, pe ferestrele opalescente se aude difuzorul poliției, ”stați în casă, nu părăsiți domiciliul”, oftez și-mi
mai pun o pernă sub ceafă; un teanc de cărți stă în așteptare, trepidând de nerăbdare să fie citite, n-am mai
citit așa de mult dintr-o dată de pe vremea pusniciei adolescentine, când mă ascundeam pe câte-o plajă
secretă cu un rucsac de cărți și toată mâncarea pe care reușeam s-o strâng de prin curtea Mamaiei.

Mamaia era astmatică, diabetică și cardiacă. Se mișca greu, o trăgea în jos nițel și sufletul de piatră, ce-i
drept; fusese boieroaică în tinerețe, din neamul Șerbanilor, pierduse totul, în crizele ei de confuzie mă
trimetea în pod să verific dacă mai sunt acolo tacâmurile de argint ale familiei, și pauperizarea o lăsase acră
ca o lămâie uitată pe cerceveaua ferestrei înalte, grecești; pe Mamaia, dacă ar fi prins-o coronavirusul ăsta
psihopomp, ar fi curățat-o într-o dimineață, un biet mizilic, și-ar fi belit ochii însângerați căutând o altă
victimă să-i satisfacă apetitul morbid.

Îmi sună telefonul, răspund. Un preot frate, dublu-frate, o dată după har o și dată după inimă, el e a doua
oară în izolare la domiciliu, mai povestim de-ale noastre, ne mai purtăm unul altuia durerea și spaimele, ne
sprijinim ca doi bătrâni în drum spre casă, discutăm situații, tactici și strategii, căci ce trăim noi acum nici
preoții din persecuții n-au trăit, e altceva și totuși Hristos e Același, răstignit și înviat. Și-mi zice oftând, ”nu
știu cum o să fie cu Învierea”, și dintr-odată, știu.

Știu!

”O să scot masa grea, de nuc, în curtea casei. O să aduc acolo și Evanghelia grea, bătută-n pietre iridiscente,
și candela plăpândă de pe Altar, și cele mai frumoase veșminte pe care le are
CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia, și când va fi miezul nopții, atunci vom învia odată cu
Hristos. Și-o să cânt ”Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte câlcând!”, și încă o dată în grecește, ”
Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν, pentru sufletul meu de insular egeean și pentru dorul după soare, și o să aprind
mănunchiul ăla de lumânări pe care l-am adus de la Sfântul Mormânt, și-o să dau lumină vecinilor la gard, și
ei mai departe, și mai departe, și când vor tăcea clopotele vom deschide toate ferestrele din Lușca și vom
cânta că a înviat Hristos din mormânt și a dăruit viață tuturor celor din morminte, vii și morți, cu
coronavirus și fără, ba chiar și celor ce-L scuipă acum în obraz, și lor viață veșnică le va da, căci multe din
cer sunt așa de greu de înțeles pe pământ și acolo orice e cu putință, și vestea Învierii lui o să curgă ca o apă
vie peste toate casele și peste cele două cimitire burdușite de strămoși, și dacă biserica va fi goală, noi
suntem biserica și nimeni nu ne va despărți de dragostea Lui, nici un drăcușor de virus, cu sau fără coroană,
și dacă vom plânge de bucurie va fi! Căci noi nu murim, noi suntem ai Vieții Veșnice, și pe pământ doar
niște imigranți cu permise provizorii; și dacă datorăm ceva lumii ăsteia, o moarte datorăm, atât; iar lumii
celeilalte o înviere datorăm, atât, și între astea două sunt toate cele ale noastre, cu morții și cu viii noștri, cu
ce-am urât și ce-am iubit, cu ce-am visat și ce-am avut, amin.

Sus să avem inimile, căci dragostea nu piere niciodată! Niciodată!

”Abia aștept să plâng una bună că a înviat Hristos!”, și-nchid telefonul.

Crin-Triandafil Theodorescu

22 martie ·

Aveți grijă de Lușca, părinte! Sunt oameni acolo pe care îi iubesc!

Îmi iau inima țăndări, mi-o înșurubez. Miroase a spirt. Mâinile, clanța, tălpile ghetelor, cheile din ușă, toate
miros a spirt. E frig, am în buzunarele reverendei două termosuri speologice cu apă fierbinte, traversez. Între
Casa Parohială și CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia e deșirat un drum, nimeni nu știe de
când, poate dintotdeauna, folosit de diverse suflete, în scop de dus și de întors. Acum, pustiu și uscat ca
Sahara. Traversez ”în sus”. În Transilvania, topografia unei localități se subsumează unei geografii intuitive;
”în susul și-n josul” nu țin cont de declivajul suprafeței, ci de bazinul hidrografic; așa se face că, pe
ardelenește, poți să te duci ”în sus”, coborând. Foarte teologic, dacă te gândești bine. Căci cel care va vrea
să facă economie de suflet, acela îl va pierde. Și cel care-și va cheltui sufletul său, acela îl va salva. E aici o
logică dincolo de simțuri. Cum e și cerul, de fapt.

Sunt ca în fața unei sărituri în gol. Am același gust în gură. Ca în fața unui rapel într-o galerie pe care n-a
mai coborât nimeni, cu coarda făcută ghem sub tine, cu mâna strânsă pe carabiniera de frână și cu inima
zvâcnindu-ți în buze, gata să pocnească în fâșii. Nu faptul că voi sluji în afara bisericii mă rupe; ci lipsa lor.
Oamenii cu care m-am rugat două decenii, cărora le-am îngropat părinții și bunicii, le-am botezat copiii, pe
unii dintre ei chiar. Și care acum sunt toți împrăștiați prin case, îngroziți, tulburi, fără sprijin. Că de-aia mă
clatin în timp ce scot antimisul și Evanghelia, crucea și sfeșnicele de bronz ormolu dore, de aia. Că un preot,
când slujește cu mâinile sus, se sprijină pe privirile și rugăciunile creștinilor, ca un munte cu rădăcinile
înfipte în lavă. Fără ei ești rece. Rece ca un mort, un ecorșeu inutil. Și e și foarte frig. O să ningă.

Binecuvântaaată este împărăția Tatălui, și-a Fiului, și-a Sfântului Duuuuuh...”

Am inima mică cât un virus. Sunt aproape singur. Pe esplanada de marmură e un frig jurasic, și-mi lipsește
toată biserica, cum îți lipsește aerul pe fundul mării. Aici trebuia să mă aplec spre stânga, aici trebuia să
deschid dvera ușilor împărătești, aici trebuia să...

Improvizăm. Nu e nimeni, în mica piațetă din fața CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia nu e

nimeni, doar motanul familiei mele, Giluțuțukikirikimiki Theodorescu CP (Cap Pătrat) Prințul Pliculețelor
Marele Logofăt al Pernelor Imperiale Vizirul Suprem al Cearceafurilor de Mătase survolează asfaltul, în
căutarea unei mari și definitive iubiri. Un motan sentimental.

Mai mult oftez decât cânt. Mi-e și frig, mi-e și frică, Dumnezeu stă încruntat zilele astea.

Și deodată văd o perdea mișcându-se. Se deschide o fereastră, și îmbrăcată în hainele de duminică, o vecină
aprinde o lumânare, închinându-se. Întorc capul spre casa mea, altă lumânare. Și alta...și alta. Se apropie un
bărbat, stă departe, sprijinit de un gard, cu capul gol și înclinat, ca o streașină sub ploaie. Și o femeie, și apoi
alta, și altul. Ne strângem cumva vreo zece. Și prind curaj. Fătul meu e derutat, acum ar fi trebuit să tragă
cineva clopotul, nu-i nimic, îi zic din ochi, merge și fără clopot. Și-ncepe un vânt în rafale acre, și clatin
Aerul deasupra unor procovețe. Nu m-a învățat nimeni asta, fac totul intuitiv, protejând Trupul Domnului;
să treacă Duhul Sfânt insidios prin procovețe, să treacă cum a trecut Iisus cel Înviat prin piatra mormântului
și prin ușile iadului, că dacă Dumnezeu decide, toate trec, și boli și lacrimi și friguri. Și în timp ce zicem,
cântăm, deșirăm ritualul bizantin, așa de luxurios și opalescent, simt rugăciunile tuturor celor rămași în case,
crescând pe lângă mine ca o biserică de cărămizi nevăzute, și se face cald, și nici vântul parcă nu mai taie.

Și când mă-ntorc cu Crucea și o ridic, ”Sus să avem inimile!”, vă jur, chiar e sus. E sus!

Le mulțumesc, le explic, îi îmbrățișez pe toți din priviri, și plecăm spre case, prostrați și eterici, umbre de
spaime și lumină.

Nu mai e mult. Hristos a înviat. Nu mai e mult. Să avem inimile sus, da? Că dintre toate, o singură moarte
trebuie murită, și o singură înviere trebuie înviată.

Crin-Triandafil Theodorescu

19 martie ·
Mai privești o dată spre cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sofia, și oftezi. Închizi poarta încet,
asigurându-te că zăvorul e tras. Abia în fața ușii oftezi din nou, scoți cheile, deschizi, clanța cloncăne ca un
seif care se predă, pătrunzi. Altă dublă cloncăneală, răsufli ușurat, îți imaginezi un senior care a poruncit
ridicarea podului basculant de la poarta principală a cetății. Lași cheile în ușă și privești o secundă
pendularea buchetului de chei ascultând cu ochii întredeschiși hârșâitul lor pe metalul ușii. Și-ți amintești
deodată de filozoful lui Marin Preda, care vâna șobolani: „te obișnuiești cu toate”.

Te obișnuiești. Îți anunți intrarea în castel printr-un chiot special, folosit de speologi în galeriile
subpământului pentru semnalizarea diverselor stări de fapt și spirit. Peste drapelul bizantin de pe scări curge
o lumină de miere veche, curge încet, lung, e o imagine aproape perfectă, seducătoare, dar nu acum. Acum
ai de executat baletul complicat al ceremonialului intrării în casă pe timp de coronavirus.

Te descalți scurt, salți din ghetele negre (azi mâine trecem la sandale, vine vara și noi tot prin casă, of). Stai
în șosete pe gresia de pe hall, privind în gol. Știi că ar trebui să scrii ”hol”, dar așa ai văzut tu că scriau Ionel
Teodoreanu și Camil Petrescu, pe vremea când cuvintele imigrate din alte țări erau ținute o generație în
carantină, să nu cumva să tușească. Deci ”hall” și ”chaise-longue”, da? Da.

Să revenim.

Și-ți scoți din buzunarele reverendei puținele lucruri cu care ai plecat la înmormântare, începi cu banii ăia
mulți, că toată lumea știe că popii sunt oameni putred de bogați, că de aia s-au făcut popi, să sugă sângele
poporului: douăzeci de lei. Adaugi telefonul outdoor, bun de peșteră, de altar și de spart nuci pentru colivă.
Te extragi din reverendă, o lași să se ghemuiască pe gresie, ghemuiește-te, zici, și ea se ghemuiește,
cuminte, ca un caniche negru cu urechi clăpuge.
Încă nu ți-a ieșit nimeni în întâmpinare, acesta e un moment din scena patru, dar să nu anticipăm.

Deschizi ușile atent, ajungi la baie, reverenda intră la programul scurt de spălare și uscare, în timp ce torni o
dușcă de detergent în craniul deschis al mașinii te întorci în cimitir, apeși pe on și vezi, în repeat, sicriul
coborând în lutul acela din cimitirul lacrimilor. Familia e sfâșiată și fiica celui mort leșină pe bune. Tu
încerci să-ți păstrezi fața de piatră, dar pe dinăuntru îți fâlfâie sufletul, făcut tăiței de supă. La un metru
jumătate sub tălpi se află un strat de lut, care e hidrofob, se face impermeabil și reține apa de ploaie luni
întregi. Când creștinii sapă morminte și dau de apă, spun că dau de lacrimile celor care au plâns, de ziua
morților, pe lângă cruci. Și taci, deși ai un răspuns geologic în gușă, taci. Că știința nu e întreagă dacă nu
vine unul să-ți spună că apele sunt lacrimi și cerul e un ocean văzut de dedesubt.

Și iar oftezi, în timp ce-ți speli mâinile în scoica chiuvetei, și te întorci în hall, și-ncepi. Iei aspersorul cu
spirt și o iei din apropiat în depărtat. Ușa mașinii de spălat, butoanele, mânerul și dopul buteliei cu
detergent, clanțele, refăcând în sens invers traseul de la sosire. Telefonul de pe podea, douăzeci de lei,
galbeni de spaimă c-au fost virusați, niște lei reduși la dimensiunea unor pisoi; apoi cheile din ușa metalică
de la intrare și încă o dată, preventiv, clanța principală. Și-aprinzi candela aia, că nicicând n-a fost mai mare
nevoie de lumina ei parfumată.

Din bucătărie miroase a plăcinte, a mare sărată cu alge putrede pe plajă și-a ceva ce-ți scapă. Ca
întotdeauna. Mereu îți scapă ceva. Te obișnuiești.

Va trece și asta, va trece. Și iar o să fie soare și iar vei râde în fața bisericii, cu fătul, de proști și de răi, și
copiii o să te salute alergând spre școală, și tu vei întreba lung, ”auzi, asta nu e fata lu? Ba da, părinte, ea e!
Pfuai, omul lui Dumnezeu, ce s-a ridicat copila, parcă ieri am botezat-o, îți amintești c-a trebuit să-mi pun
lavaliera-n piept că nu mă auzeam de răcnetele ei?”
Și deodată îți sare gândul la ghete, și țâșnești pe hall, tragi două șprițuri de spirt negricioaselor și încă două
pe tălpi, să fie și să crape.
Ieșim noi și din întunericul ăsta, ieșim. Doamne, Tu nu uita să învii, da?

Crin-Triandafil Theodorescu

15 martie ·

Niciodată, în astea trei decenii de când duc jugul lui Hristos la gât, niciodată n-am găsit în liturghie atâta
cutremur și atâta înălțare; niciodată. De la cap și până la coadă, un fir împletit din durere și lumină a legat
cuvintele de gânduri, tresăririle de bucurii ductile, filigranate. ȘI parcă niciodată atât de mult soare n-a țâșnit
în altarul celei mai frumoase biserici din lume, după Hagia Sofia, desigur.

Sub candelabrul ros de timp, din sticlă de Murano (Murano, de unde a venit molima....), se strâng ecteniile
teanc, vraf; ochii fraților și surorilor mele sunt jos, umectați; se simte o emoție stranie traversând în toate
direcțiile bisericuța, și toate convergând în altar, în amărâtul meu suflet; îmi tremură mâna ca niciodată la
proscomidie, scoțând miride fine din prescurile amețitor de parfumate, a făină și-a cuptor de casă; ieri, în
hipermarket, îmi spusese o angajată că ”avem de toate, doar făină și drojdie nu mai avem, alea dispar
primele...”, ”pentru prescuri, doamnă. E vremea prescurilor”, zic.

Și nicicând Agnețul de pe Sfânta Masă n-a strălucit mai mult și mai înalt ca astăzi. Parcă era aur. Din cauza
luminii, a cutremurului din inimile noastre, din cauza habarnam a ce, parcă era aur, strălucea metalic, când l-
am înălțat să-l frâng ritual am avut o umbră de îndoială că pot rupe în bucăți atâta lumină. Am putut, cumva.

Și ies cu Hristos în brațe, ca un mag cu un prunc de soi; ridic ochii și un gând mă traversează, ”suntem mai
puțini, mai puțini ca de obicei, cred că ne încadrăm în normele guvernamentale”, și imediat mă dezgust: o
viață întreagă am cerut creștinilor să rupă ușile bisericii, m-am tăvălit pe jos pentru asta, i-am conjurat și i-
am convins că buza potirului e limita de jos a împărăției lui Dumnezeu și uite, acum mă bucur că nu-s așa de
mulți și n-o să iau amendă, la o adică.

Păcătoase vremuri.
După chipul și asemănarea noastră.

Așa că ies la predică cu o stâncă din Peștera Tăușoarelor în loc de inimă. În gură, limba mea, altfel ascuțită,
înaripată și nepermis de liberă, e din lemn putred de fag; nu știu de ce de fag. De fag să fie. Și zic de
vremuri, și de noi, și de cei de-acasă și implor că e pe bune, și că va fi mai rău, că acesta e doar începutul
unei perioade în care, să nu mințim, ne putem despărți unii de alții dar nimeni de Hristos cel Înviat, și că e
pe bune și să stea în casă și că orice ar fi, rugăciunea nu se va termina cum nu se termină apa de pe Someș și
mila Domnului de pe creștetele noastre febrile; să avem inimile sus că noi nu suntem ai lumii ăsteia și ce-mi
va putea face mie omul, dacă Domnul e cu mine? Și că o să treacă, să stăm tari în credință și că dacă Hristos
a trecut prin piatră cu trupul, precis va învia pentru noi și noi odată cu El.

La urmă întind mâna pâlpâitoare spre cartea aia veche, arsă pe la muchii, pe care o am de la părintele
Roman cel Bătrân și Înțelept, și deschid, pentru prima dată în viața mea, la rugăciunea pentru ciumă, holeră
și alte molime; mi se frâng genunchii și în spatele meu aud trosnind podelele bisericii sub oftatul
credincioșilor, și ne rugăm cu cuvintele pe care nimeni, de două secole, nu le-a mai rostit în biserica
neamului nostru; mai oftat, mai bâlbâit și mai lăcrimat, să aleagă Dumnezeu din ele ce-o ști, că grele zile
mai ducem pe suflet. Și nu ne îmbrățișăm, că nu e nici igienic și chiar ilegal, pe alocuri. Doar ne privim unii
pe alții sfâșietor, o clipă mi se agață ochii de ai lui Mihai, care-mi zâmbește solar; azi e ziua lui și-și refuză
cocleală pe inimă; de lângă preoteasă mă țintuiesc ochii Roxanei, adânci, sfredelitori, de om care ”vede”,
copilul ăsta ”vede”, și mai mare dar pe pământ ca ăsta nu-i; ne privim unii pe alții și ne promitem să nu
cădem din iubire, chiar dacă porțile bisericii se vor zăvorî.

Peste Lușca mea curge un soare lichid, ca o miere de albine. Nici n-ai zice că lumea moare și învie zilele
astea, nici n-ai zice.

Va fi bine, că Hristos a înviat, de aia!

Crin-Triandafil Theodorescu

13 martie ·

Ispita ispitelor

Există trei feluri de oameni: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puțin pentru a le fi frică, și cei care
cred în Învierea lui Hristos. Nu mai știu dacă e ideea mea, sau am citit-o pe undeva, în anii mei mulți și
tăbăciți. Mă gândesc așa de des la ea, încât nici nu mai contează de unde mi-a venit.

Înainte de a fi bine din nou, va fi foarte rău. Să nu ne turmentăm nici cu neștiința inconștientă, nici cu
miștocăreală românească; lucrurile vor evolua în mai rău. Ne așteaptă cel mai memorabil an de până acum.
Peste arcuri de timp vom povesti nepoților noștri despre anul acesta: anul coronavirusului, al epidemiei din
2020. Tot așa cum 1453 e anul căderii Polisului, iar 1989 e anul rostogolirii istorice.

Mulți dintre noi se vor îmbolnăvi. Vor suferi. Poate, chiar mai mult de-atât. E aproape inevitabil:
nenorocirea asta de corona e îmbrăcat într-o capsulă extrem de rezistentă; unii specialiști spun că e așa de
rezistentă, încât se poate observa, cu microscopul, locul unde cuirasa a fost nituită de ciocanele unor minți
malefice. Nu vom ști niciodată asta. Nici nu mai contează, de fapt. Răul, urâtul și întunericul șarjează
omenirea, ca dintotdeauna, cu îngăduința întristată a Domnului. Există un scop în toate, și aici e unul, chiar
dacă acum suntem încremeniți de spaimă și ne este mintea uluită, ca o vrabie care nimerește într-o vitrină cu
cristale.

La arma aceasta îngrozitoare, care nu înțeapă, nu taie, nu împușcă, dar năruie trupuri, se adaugă toate
celelalte arme cu care noi înșine sprijinim întunericul: nesimțirea, egoismul, iresponsabilitatea socială, lipsa
empatiei comunitare. Așa că va fi rău.

Zeci de ani ni s-a spus că nu mai e nevoie de noi, creștinii. Că omul poate trăi în afara iubirii, mișcându-se
articulat de ”interesul cetățenesc”. Ei uite, sistemul acesta de gândire se prăbușește. Frica socială nu-i face
pe oameni nici responsabili, nici jertfelnici. Doar iubirea îi face. Iubirea. Mă știți. Mă cunoașteți. Din trei
cuvinte care-mi ies pe ochi, unul e iubire. Căci Domnul meu și Dumnezeul Meu iubire este, și alta nu știu.
Doar sădind iubirea vom schimba lumea. Nu simpatia (care înseamnă, în greacă, ”trăirea împreună”). Ci
iubirea. Care e jertfelnică, rabdă multe, nu se trufește, le știe pe ale ei și nu cade niciodată.

Ne mai așteaptă ceva. O știu bine, mi-am petrecut o viață între cărți, pătimaș, căutând adevărurile altora. Nu
o spun cu trufie, ci cu rușine. Nefiind un înțelept, am căutat înțelepciunea altora; sfinții, drepții și înțelepții
nu fișează bibliografie, ci produc lumină, ca niște dinamuri de spirit. Dar m-am ales cu ceva; am memoria
istorică, prin care un fapt actual devine recognoscibil. Tot ce trăim acum, s-a mai trăit cândva. Ceea ce a mai
fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nimic nu este nou sub soare.
Când omenirea e ruinată de molime, de spaime de-astea atavice, eviscerate de speranță, caută țapi ispășitori.
Am spus-o mai sus: unora le e frică pentru că nu cunosc destul. Și atunci, cu nervii întinși ca o coardă de
arc, se întorc spre cei din jur, căutând inchipuite cauze.

Este un soi de neoinchizitie, întoarsă învers, de data asta.

Noi, cei care credem în Înviere, vom fi vrăjitoarea de serviciu. Noi suntem vinovați că ne-am construit
biserici, în loc de spitale. Că ne închinăm unuia care a murit și-a fost îngropat, că ne imaginăm că apa
sfințită e o supraapă, iar omul care iubește e un supraom. Că dincolo de moarte e o altă lume, frumoasă ca o
insulă caraibiană, unde sunt toți strămoșii noștri, țesând raze de lumină și fluierând horele din sat. Deja au
început. Pregătiți-vă, va fi mai rău. Mai cu seamă că, prin analiza comparativă a molimei, vârful epidemic
va fi taman în preajma Paștilor. Vom fi scuipați, arătați cu degetul, înjurați în gura mare. Poate mai puțin cu
ceva, poate mai mult cu ceva.

Dar știți ce?

Să nu vă fie frică. Nici o secundă. Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va putea face mie
omul! Eu, tu, toți ai mei, noi aparținem unei alte lumi. Asta de aici, cu toate microscoapele și măștile ei, e o
parodie nereușită după cea pe care o râvnim.

Noi nu suntem ai noștri, ci suntem ai lui Hristos.

Să ne întoarcem la iubire. Nu există un creștin care să scuipe obrazul unui semen de-al său doar pentru că
vine din Italia, doar pentru că e prost, doar pentru că a fost egoist, doar pentru că e bolnav. Putem aduce, în
toată nebunia lumii ăsteia, un ingredient care lipsește, mereu a lipsit. Iubirea.
Și dacă nu ne vom vedea în rugăciune, să nu ne speriem. Iubirea trece prin ziduri, inima mea iubește la mii
de kilometri, se duce nebună și mângâie oamenii de care mi-e dor și-i îmbracă în dragoste, să nu le fie frig:
rugăciunea trece prin piatră. Dacă va trebui, ne vom pune toți deodată, în genunchi, fiecare în casa lui, și din
cer Dumnezeu ne va vedea pe toți împreună, ca pe niște copii ai Lui. Harul Domnului e ca cerul; oriunde
vom fi, cu noi este Dumnezeu și pe toți ne va acoperi.

Țineți minte când iese popa din altar, cu crucea, o ridică, și zice clar, înalt, ”Sus să avem inimile!”?

Toată viața mea am spus asta, îmbrăcat în jugul lui Hristos.

Acum s-a copt vremea să înțeleg. Să avem inimile sus; va trece și asta, căci mila Domnului rămâne-n veac.
Un singur lucru să nu pierdem. Să nu cădem din iubire, să nu cădem. Dacă pierdem dragostea, am pierdut
totul, câtă vreme o avem, am câștigat totul și ceva pe deasupra: lumea de dincolo.

P.S. În fotografie, ”cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sofia”, un desen făcut de finuța mea
Ana. Vedeți voi de unde vine lumina de pe cruce? Din Soare. Căci lumina luminează în întuneric, și
întunericul nu a biruit-o!