Avizat de director,

Lectorate cu părinții
Educaţia adulţilor

Prof. Pricop Elena-Lăcrămioara

Durata: pe parcursul mai multor lectorate/întâlniri cu părinții
Loc de desfăşurare: incinta școlii
Grup ţintă:
 părinţii copiilor din clasa a VII-a B
 tutorii sau susţinătorii legali
 bunicii care au în grijă nepoţi
Perioada de derulare:
Tematica Nr. ore Materiale auxiliare
8 ore Discuții libere, chestionare,
Personalitatea copilului film educativ ( pus anterior pe
grupul clasei)
8 ore Prezentări, filmulețe postate
Drepturile copilului anterior pe grupul clasei, afișe,
pliante
Managementul timpului copilului 8 ore teste, chestionare, prezentare
pe grupul clasei

Cunoaşterea personalităţii copilului

Parintii constituie primul model pe care il urmeaza copilul. Daca simte afectiunea
parintilor, copilul va fi capabil sa arate afectiune si altora, la randul sau. Daca este criticat pentru
ceea ce este, copilul va fi afectat, increderea in propria persoana va scadea, ajungand sa isi
aprecieze propria valoare in functie de aprecierile celorlalti.
Printre lucrurile care pot afecta cel mai mult un copil se afla conflictele repetate intre parinti.
Conflictele pot avea la origine o serie de probleme care privesc viata conjugala si de aceea este
indicat sa le discutati in absenta copiilor, intre patru ochi.
In cazul in care exista conflicte asupra modului de crestere a copiilor, este mai bine, si in cazul
acesta, sa discutati in lipsa lor. Daca un parinte aplica o metoda mai dura, in timp ce altul una mai
indulgenta pentru educarea copilului, este bine ca sa discutati intre dumneavoastra pentru a
ajunge la un acord, dar nu in momentul in care copilul refuza sa faca ceea ce ii spuneti.

Copilul poate sesiza daca intre cei doi parinti exista pareri diferite si, la randul lui, va specula
acest lucru. O atitudine gresita este aceea si cand un parinte face front comun cu copilul,
impotriva celuilalt parinte. De aceea este bine ca cei doi parinti sa se puna de acord cu privire la
unele aspecte in ceea ce priveste educatia copilului. Este firesc ca intre cei doi parinti sa existe
puncte de vedere diferite, insa indicat ar fi sa va prezentati in fata copilului facand front comun.
Uneori, chiar si acelasi parinte poate reactiona in mod diferit decat de obicei, daca este stresat sau
are o dispozitie mai proasta. Pentru a determina un copil sa adopte un anumit tip de
comportament este nevoie de consecventa, si pentru aceasta trebuie ca cei doi parinti sa se
sustina reciproc, chiar daca in privinta unor probleme aveti puncte de vedere diferite.Tensiunile
1
pe care parintii le acumuleaza in afara caminului vor face sa sufere toata familia. Indispozitia
tatalui care cere sa fie lasat in pace cand vine de la sevici, epuizarea mamei care o face sa fie
indisponibila, vor afecta copilul care se vede dat la o parte. Este indicat, in acest caz, sa gasiti
timp pentru a face unele schimbari in viata dumneavoastra. Rezervati-va cateva minute de
destindere pe zi pentru a va reincarca bateriile si pentru a va readuce zambetul pe buze.
Copilul are nevoie de o structura familiala solida, de o atmosfera calma si de supunere.
Regulile pe care le stabiliti de comun acord il ajuta sa se simta in siguranta. Drepturi si datorii au
atat copiii, cat si parintii si de aceea acestea trebuie discutate si negociate impreuna. Climatul
care este indicat sa predomine in familie este cel democratic, in care regulile exista si se vegheaza
ca ele sa fie aplicate. Dorintele copiilor sunt ascultate si se tine cont de ele, comportamentele
parintilor sunt stabile si toate deciziile sunt luate in comun. Parintii trebuie sa arate copiilor, prin
exemplul personal, ceea ce doresc de la ei, sa se straduiasca sa mentina in familie o atmosfera de
incredere, de caldura si de toleranta. Copilului trebuie sa i se respecte personalitatea si sa i se
acorde o marja de libertate.
Metode de cunoaştere a personalităţii copilului
În sens larg, termenul de personalitate defineşte fiinţa umană în existenţa ei socială şi
înzestrarea ei culturală. Termenul îşi are originea în latină - „persona” denumind masca purtată
de actori la reprezentaţii.
Psihologul american Gordon Allport apreciază că personalitatea se defineşte ca
organizare dinamică în individ a acelor sisteme psiho-fizice care-i determină gândirea şi
comportamentul. Un alt psiholog, Norbert Sillamy, denumeşte personalitatea ca fiind elementul
stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de altă persoană.
Cercetătorii în domeniu au demonstrat că fiecare individ are o personalitate unică,
originală,irepetabilă iar trăsăturile ce o definesc sunt stabile şi se manifestă constant.
Personalitatea umană îmbină trăsături generale şi particulare. Altfel spus, personalitatea
integrează organismul individual, structurile psihice umane şi, totodată, relaţiile sociale în care
omul este prins ca şi mijloacele culturale de care dispune. De aceea s-a spus că la nivelul omului
integral personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural , ce se constituie fundamental în
condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.
Sistemul psihic uman se încheagă la confluenţa dintre biologic şi socio-cultural şi nu poate fi
redus doar la una din acestea deoarece există legi psihice specifice. Nucleul psihic este totodată
rezultat şi premisă a dezvoltării umane, iar psihicul conştient este strâns legat de toate celelalte
compartimente ale personalităţii.
Ca subiect de studiu, personalitatea poate fi privită sub cele 3 ipostaze (înfăţişări) ale sale:
a) a acţiunii (pragmatică) – homo faber – defineşte pe cel care transformă lumea
şi doreşte s-o stăpânească;
b) a cunoaşterii (epistemică) – homo sapiens-sapientimus – omul care ajunge la
conştiinţa de sine şi de lume, beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul
cunoaşterii realizat de omenire;
c) a omului purtător şi generator al valorilor (axiologică) –homo valens - fiinţa
care, fără a se rupe de natură, o depăşeşte, călăuzindu-se după semnificaţii ,
idealuri, conferă un sens superior propriei sale vieţi.
Omul este şi trebuie privit ca o entitate, un tot unitar dar trebuie privit şi ca un punct de
intersecţie a diverselor serii de relaţii şi interacţiuni: naturale, fizice, sociale, culturale,
informaţionale. În consecinţă este un sistem închis ( pentru a se putea delimita de rest) dar şi
deschis ( pentru a se corela cu lumea şi a dăinui).

2
 Cunoaştem faptul că personalitatea fiecăruia este originală şi unică, pornind de la o zestre
ereditară unică ( doar gemenii posedă eredităţi identice) şi parcurge un drum plin de experienţe
sociale concrete, variate care-şi pun amprenta în mod diferit asupra fiecăruia.
Specialiştii afirmă că însuşirile şi sistemul general-uman de personalitate sunt proprii
tuturor oamenilor din toate timpurile, din toate societăţile şi culturile. Totuşi, când studiem omul
ca personalitate unică ( microunivers) trebuie să luăm în calcul corelaţia dintre general, tipic
şi singular. Ştiinţa oferă date cu caracter general despre unele diferenţieri tipice între grupuri de
indivizi. Studiul singular a unei structuri individuale intră de obicei în preocupările specialiştilor.
Cadrele didactice , datorită specificului activităţii pe care o desfăşoară trebuie să cunoască
personalitatea copiilor. Fără a întreprinde cercetări de anvergură educatoarele din grădiniţă pot
utiliza câteva metode puse la îndemână de specialişti în scopul cercetării personalităţii copiilor.
Cunoaşterea personalităţii nu se realizează uşor şi nici într-un timp scurt dar este o
condiţie fundamentală a organizării şi desfăşurării în condiţii eficiente a procesului de educaţie.
Se înţelege că această acţiune complexă necesită parcurgerea unor etape ierarhice de către cadrul
didactic şi constă în culegerea datelor despre copii ( din familie, grădiniţă, grup de copii) prin
utilizarea unor metode de investigare şi prin observarea continuă a creşterii şi dezvoltării copiilor,
a activităţilor desfăşurate de aceştia şi a comportamentului adoptat.
Avem posibilitatea să obţinem o serie de date privind nivelul de cunoştinţe a copilului,
capacităţi intelectuale, interese şi aptitudini pentru unul sau altul din domeniile de activitate,
atitudinea faţă de muncă, preferinţe, aspiraţii, utilizând metodele şi tehnicile de cunoaştere a
copilului. Dintre acestea cele mai des utilizate de educatoarele din grădiniţă sunt:
1. observarea –este metoda fundamentală de cunoaştere a copilului şi poate fi
utilizată în diferite împrejurări. Ea îmbracă două forme: spontană ( cuprinde date
observate la activităţi curente, activităţi practice, excursii, drumeţii, vizite,
competiţii, concursuri); sistematică ( ce presupune formularea unei ipoteze şi
existenţa unui plan de acţiune). Se poate efectua observarea pe parcursul
activităţilor care ne ajută să obţinem date specifice observării spontane dar şi cele
sistematice ( atunci când există un plan dinainte stabilit). Putem urmări şi studia
modul de lucru al copiilor, îndemânarea, perseverenţa, interesul, iniţiativa,
conştiinciozitatea, predilecţia alegerii unor activităţi sau teme ( acest lucru
permite identificarea unor comportamente definitorii şi constante de personalitate).
Meritul incontestabil al observării este acela că permite surprinderea şi studierea
fenomenelor în cadrul şi ritmul lor de manifestare.
2. analiza datelor biografice (anamneza)– este metoda care ajută educatoarea să
culeagă informaţii despre existenţa unui individ, să cunoască anumite
particularităţi ale dezvoltării copilului până la venirea în grădiniţă, despre
moştenirea genetică, unele boli ale copilăriei care pot afecta dezvoltarea normală,
despre mediul social în cadrul căruia copilul a evoluat.
3. analiza rezultatelor activităţilor (a portofoliilor) – este metoda care urmăreşte
ambele dimensiuni ale produselor activităţii copiilor (atât procesul de elaborare al
produsului cât şi produsul final) şi ajută educatoarea să clarifice anumite aspecte
ale laturilor personalităţii, să cunoască nivelul de cunoştinţe al copilului, abilităţi,
deprinderi de muncă intelectuală şi practică, înclinaţii, interese, despre gradul de
socializare al copilului. Informaţiile obţinute prin intermediul acestei metode
trebuie confruntate şi completate cu alte date obţinute prin intermediul celorlalte
metode.

3
 4. convorbirea – această metodă se organizează în conformitate cu scopuri stabilite
anterior şi trebuie să respecte anumite reguli: să aibă un caracter natural; să se
desfăşoare liber în atmosferă calmă. Ea poate fi aplicată ca şi observaţia, atât ca
metodă independentă cât şi ca auxiliar al altor metode. Rezultatele acestei metode
se confruntă şi completează cu rezultatele obţinute în cadrul altor metode.
5. metoda testelor – sunt probe standardizate cu sarcini clare propuse spre rezolvare
şi condiţiilor de aplicare. Sunt utilizate cu precădere de specialişti pregătiţi pentru
interpretarea rezultatelor.
6. chestionarul – este un set de întrebări care sunt structurate astfel încât să se poată
obţine date cât mai exacte despre cel chestionat şi se foloseşte mai ales la copiii
mai mari care răspund în scris. Pentru grădiniţă se pot aplica chestionare cu
caracter oral, sub forma jocului iar datele obţinute se confruntă cu cele obţinute
prin alte metode.
7. fişa psihopedagogică – este un instrument de sinteză şi organizare a informaţiilor
privind profilul psihologic,familial, medical al copilului (obţinute prin investigaţii
specifice mai multor metode). Fişa permite, prin specificul ei, aprecieri calitative
asupra trăsăturilor de personalitate ale copiilor şi asupra factorilor ce influenţează
evoluţia copilului.
Cunoaşterea copilului este importantă şi necesară, ea venind în sprijinul cadrelor didactice
ce doresc să lucreze diferenţiat, respectând particularităţile specifice vârstei dar şi cele
individuale. Educatoarele pot cunoaşte mai bine copiii utilizând metodele propuse mai sus şi ca
urmare a datelor obţinute vor şti cum să-şi proiecteze activităţile viitoare.
În privinţa aceasta, Maria Montessori (pedagog italian), susţine că educatorul trebuie să-şi
organizeze activitatea ţinând cont de legile dezvoltării copilului şi de cunoaşterea sa amănunţită.
Jean Piaget susţine de asemenea că rolul educaţiei este important în dezvoltarea copilului dar
orice acţiune educativă întreprinsă trebuie să se bazeze pe o cunoaştere a capacităţilor copilului.
Din punct de vedere structural, personalitatea se defineşte ca urmare a interpretării unor
componente ce vizează :
- temperamentul – dimensiunea dinamico-energetică, anume trăsături ce se referă
la nivelul energetic al acţiunii, la modul de descărcare a energiei şi la dinamica
acţiunii;
- caracterul – dimensiunea relaţional-valorică, adică structura care exprimă
ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a acţiona în
conformitate cu ele;
- aptitudinile – latura instrumentală, însuşiri ale persoanei care în ansamblul lor
explică diferenţele dintre oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite
cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
Aceste componente nu influenţează separat dezvoltarea personalităţii ci se îmbină,
interacţionând, într-o structură specifică, unică, caracteristică fiecărui individ.
Prin urmare, dacă în urma utilizării metodelor de studiu a personalităţii, educatoarea
cunoaşte nivelul de dezvoltare al copiilor, capacităţile de care dispun, poate să-şi proiecteze
activitatea instructiv-educativă pornind de aici. Comparând şi completând datele obţinute ca
urmare a studiului amănunţit asupra copiilor, un cadru didactic va reuşi să abordeze cu succes un
program instructiv-educativ axat pe tratarea diferenţiată elevilor şi să proiecteze activităţi care să
răspundă intereselor acestora.

Rolul inteligentei emotionale in reusita scolara a copilului

4
 "A fi pe propriile picioare – Heart Start" este o propunere a psihologului Daniel Goleman (in
cartea sa "Inteligenta Emotionala"), care lanseaza o revolutie in psihologie, sustinand importanta
cruciala a emotiilor in dezvoltarea personalitatii umane.
Specialistii in psihologie sustin ca inteligenta emotionala si capacitatea copilului de a relationa
si de a stabili relatii cu cei din jur stau la baza succesului la scoala, dar si a succesului in viata.
Multi parinti nu inteleg inca faptul ca performantele scolare ale copiilor au foarte putina legatura
cu abilitatea micutului de a citi la o varsta frageda sau de a rezolva ecuatii inainte de vreme.
Mintea este esentiala in dezvoltarea unui copil inteligent si descurcaret, insa si emotiile au un rol
esential in succesul micutului in viata. Iar cei responsabili cu antrenarea si educare mintii si a
emotiilor copiilor sunt in principal parintii. Acest "antrenament" al emotiilor si trairilor copiilor,
precum si al mintii incepe inca de la nasterea bebelusului.
Felul in care bebelusul simte emotiile si starile mamei si este afectat de acestea si modul in care
indrumi si controlezi aceste stari astfel incat sa se transforme in ceva constructiv poate forma un
copil de succes. Viata de familie si atmosfera din sanul ei reprezinta primul "curs" la care asista
copilul in formarea inteligentei emotionale.
Cu alte cuvinte, felul in care il tratezi pe copil, atentia pe care i-o acorzi, rabdarea cu care il ajuti
sa depaseasca probleme, comunicarea, stilul disciplinar pe care il aplici, toate acestea contribuie
la dezvoltarea emotionala a copilului – cruciala in reusita scolara.
Psihologul sustine ca multi parinti gresesc in abordarea si educarea copiilor lor astfel:
 le ignora sentimentele, trairile, emotiile sau le trateaza superficial;
sunt prea indulgenti;
 dispretuiesc sau arata lipsa de respect pentru sentimentele lor.
Toate contactele sau schimburile dintre parinti si copii au un substrat emotional si contribuie la
dezvoltarea inteligentei lor emotionale.
Specialistul sustine ca primii 4 ani de viata ai celui mic sunt esentiali in dezvoltarea lui
emotionala si felul in care te comporti si il lasi sa isi exprime si sa isi controleze emotiile pana la
aceasta varsta contribuie la reusita lui in viata la maturitate.
Daca cel mic va avea sau nu succes la scoala se poate prezice in functie de abilitatile si
inclinatiile lui emotionale si sociale. Iata care sunt principalele elemente de care depinde reusita
scolara a micutului:
incredere (in propriile forte, puterea controlului si stapanirii de sine etc.);
 intentie (dorinta, perseverenta, nevoia de a-si pune amprenta asupra unor lucruri sau
probleme si de a le rezolva);
 curiozitate;
 comunicare (dorinta de a comunica, de a stabili relatii verbale cu ceilalti, de a-si exprima
sentimentele, trairile, emotiile in cuvinte);
 cooperare (capacitatea de a imparti lucruri, de a-si astepta randul, "spiritul de echipa",
adaptarea nevoilor personale la nevoile unui grup etc.);
implicare (capacitatea de a se implica, de a-i intelege pe ceilalti si de a fi inteles).
In concluzie, nu capacitatea copilului de a citi sau de a face socoteli este esentiala in procesul de
invatare si in reusita scolara, ci mai degraba capacitatea de a sti cum sa invete lucruri si sa faca
fata provocarilor la nivel emotional.
Semnele si comportamentul unui copil inteligent emotional
 are capacitatea de a vorbi liber despre ceea ce simte;
 cunoaste si identifica propriile emotii prin care trece si pe cele ale celor din jurul lui;
 comunica usor cu cei din jurul lui; este deschis la dialoguri;

5
  stie sa-si controleze sentimentele negative si impulsurile;
 este motivat (descopera placerea din spatele anumitor activitati si este orientat spre
performanta sau succes);
 se adapteaza usor la situatii noi;
 are prieteni si stabileste cu usurinta relatii cu cei din jurul lui;
 este capabil sa isi impuna propriile preferinte si sa puna intrebari.
Climatul afectiv al familiei si personalitatea copilului
Familia este unul din factorii care prin legea nescrisă a naturii, dar şi prin legea scrisă a
drepturilor omului, are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor.
Deoarece cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în
psihicul copiilor, trebuie să acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi:
iubirea tiranică a părinţilor pentru copii- determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate
ambivalenta afectiva manifestată fie prin:
- acordare neechilibrată a afectiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl
apără)
- neconcordanţa dintre mesaje - double bind - (părintele îi spune copilului că-l iubeşte, dar nu o şi
demonstrează)
indiferenţa afectivă manifestată prin:
- deprivare maternă / paternă prin divorţ
- absenţa afectivă a părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru
copil)
Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai
bună metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce
cearta, bătaia, critica dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar cu
nesupunere în faţa autorităţii, iar cea mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul
adolescenţilor este nepăsarea, ignorarea, pentru că aceasta nu determină trăiri psihice afective
pozitive sau negative şi se soldează cu sentimentul izolării şi nepăsării.
Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securităţii, al
susţinerii, al echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. In acest sens câteva situaţii cu efecte
negative sunt:
 certuri, violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei . Statisticile arată că
peste 70% dintre copiii delincvenţi şi 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din
aceste medii. Astfel de comportamente pot determina şi fuga de acasă, mai ales în
adolescenţă.
 divorţul sau separarea părinţilor - în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii,
tendinţe şi norme contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se
formează prin educaţie, având o mare influenţă asipra personalităţii, sistem care se dezvoltă până
spre 20 de ani. Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai
multe ore, punând în calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în
educaţie. Deci, este deosebit de important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de
responsabilităţile lor în educarea şi formarea copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă
a familiei cu cea a şcolii.
Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt:
 asigurarea subzistenţei şi educaţiei
 educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale

6
  realizarea unei relaţii de comunicare şi aceasta nu doar la nivel faptic
 corectarea erorilor de comportament
 comunicare verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”
- prin oferirea de modele proprii - exemple personale ale părinţilor (nu le putem
cere copiilor să facă ceea ce părinţii înşişi nu fac)
- prin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de
anumite responsabilităţi
 susţinerea afectiv - morală - recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu
înseamnă blamarea sa în caz de eşec, ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi
încredere reciprocă, încurajarea în a persevera.
 acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei
- pentru că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o
mai mică vulnerabilitate la stres
 informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la specialişti,
profesori, mass-media etc.)
Adolescenţa este cea mai dinamică etapă a dezvoltării umane. Nu este nici prin natura, nici
prin factorii ei constituenţi o perioadă de criză, dar, lipsa unor influenţe educative pozitive, ar
putea deveni o perioadă de criză. Adolescentul este defapt oglinda familiei.
În continuare prezint câteva caracteristici ale adolescenţilor, importante fiind şi prin sugestiile
educative sugerate. Specialiştii consideră că principalele temeri ale adolescenţilor sunt:
 teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă mic, de a nu fi suficient apreciat - în
acest sens se sugerează încredinţarea unor responsabilităţi şi sprijinirea iniţiativelor
adolescenţilor de către părinţi;
 teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, marginalizat, repezit - se sugerează susţinerea
unor dialoguri deschise, sincere, cu confidenţe reciproce;
 teama de a nu fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului - se sugerează un
comportament lin de tact, răbdare din partea părinţilor, iar intervenţiile punitive să fie
făcute doar în cazul abaterilor repetate şi majore;
 teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine este, aceasta putând determina
fie subaprecierea, fie supraaprecierea - în aceste cazuri se sugerează consultarea unui
specialist - psiholog - pentru evaluarea capacităţilor şi asistarea procesului de
autocunoaştere, important fiind ca părinţii să nu-şi impună propriile dorinţe cu orice preţ,
mai ales dacă acestea nu coincid cu aptitudinile şi interesele adolescentului;
 teama de banal, obişnuit, tradiţional - în acest caz fiind recomandată stimularea,
antrenarea şi educarea creativităţii prin încurajarea şi descoperirea pasiunilor. În final, să
nu uităm că:

Pentru a asigura climatul afectiv optim în familie aplicaţi consecvent următoarele sugestii:
ÎN FIECARE ZI O DATĂ PE SĂPTĂMÂNĂ:
spuneţi “ TE IUBESC · urmaţi o activitate de interes
· sărutaţi-i înainte de culcare comun împreună
· îmbrăţişaţi-l · găsiţi posibilităţi de a rămâne
· învăţaţi-i autodisciplina (ordine etc) singur cu copilul
· râdeţi împreună cu ei · petreceţi o seară doar cu familia
· verificaţi-le lecţiile · faceti o recapitulare a lecţiilor cu

7
· limitaţi-le timpul petrecut în faţa televizorului copilul
· asiguraţi-vă că mănâncă bine · jucaţi un joc împreună
· învăţaţi-i bunătatea prin exemple · ajutaţi copiii să facă o faptă bună
· spuneţi “ Mulţumesc” când vă oferă ceva, dar anonimă
DE CÂTEVA ORI PE LUNĂ: O DATĂ PE LUNĂ:
reamintiţi reuşitele şi recompensele · reamintiţi ce înseamnă familia
învăţaţi-i o ocupaţie utilă în viaţă (gătit, spălat) pentru dvs.
întrebaţi cum mai merg lucrurile (la şcoală, · actualizaţi regulile din casă,
cu prietenii, în familie) · adaptaţi responsabilităţile
încercaţi ceva nou împreună cu copiii · mergeţi în excursie
vizitaţi o bibliotecă,un muzeu · purtaţi o discuţie lungă de la
acordaţi din timpul dvs. pentru a vă copilăriom la om
fiţi spontani, nu le cereţi prea mult · reciclaţi, daţi săracilor
verficaţi-le carnetele de note · bucuraţi-vă toţi de o aniversare
(adaptat după ‘Piramida părinţilor’)

Drepturile copilului

Cursul de formare „Drepturile Copilului” va asigura cadrelor didactice abilităţile necesare

predării disciplinei opţionale cu acelaşi nume. Tematica cuprinde: - Convenţia Naţiunilor Unite
cu privire la drepturile copilului
- Drepturile fundamentale ale copilului
- Legislaţia în vigoare privind drepturile copilului
- Învăţarea activă
- Strategii interactive de instruire
- Evaluarea prin metode alternative
- Proiectarea disciplinei opţionale
- Codul deontologic al cadrelor didactice

Drepturile de dezvoltare
Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu numai pentru
supravieţuire şi protecţie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi
fizice.
Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească şi să se dezvolte. De exemplu, au nevoie
de prieteni şi de familie, de dragoste şi de distracţie, au nevoie de un mediu curat şi de locuri de
joacă, de poveşti şi muzică, de şcoli şi biblioteci, precum şi de toate lucrurile care le stimulează
mintea şi îi ajută să crească şi să se dezvolte de la an la an.
Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru dezvoltare trebuie să corespundă fiecărui stadiu de
dezvoltare în parte. Dacă se sare o etapă, copilul va avea nevoie de ajutor special pentru a o
compensa. De exemplu, un copil surd trebuie să înveţe o limbă înainte să împlinească cinci ani,
fie că este o limbă vorbită sau un limbaj pentru surdo-muţi, deoarece aceasta e perioada propice,
în care creierul construieşte conexiunile necesare pentru limbaj. Dacă se ratează această
„fereastră de oportunitate”, copilul va avea nevoie de îngrijire specială sau de recuperare ca să
ajungă din urmă stadiul de dezvoltare.
Prin urmare, copiii au drepturi de dezvoltare, precum dreptul la educaţie, dreptul la îngrijiri
medicale, dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă.
8
Părinţii, atât mama cât şi tatăl, sunt principalii responsabili pentru asigurarea dezvoltării
copilului, care trebuie să ţină seama de capacităţile în dezvoltare ale copilului şi de drepturile de
participare ale copilului.
Statul trebuie să ajute părinţii în această sarcină prin furnizarea unor facilităţi precum şcoli,
spitale ş.a.m.d.
 Copiii au dreptul de a primi o educaţie care să le permită dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii lor (art. 47).
 Copiii au dreptul să crească alături de părinţii lor (art. 30). Ambii părinţi sunt responsabili
pentru creşterea copiilor lor (art.31).
 Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge şi
de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept (art. 43).
 de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală,
morală şi socială (art. 44).
 Copiii au dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale (art. 45).
 Copiii au dreptul la odihnă şi vacanţă (art. 49).
Drepturile de participare
Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte
vieţile lor. Acestea le oferă copiilor posibilitatea de a-şi exprima părerile, de a discuta problemele
pe care ei le consideră importante, precum şi de a căuta şi a primi informaţii relevante pentru ei.
În unele cazuri, legislaţia românească permite în mod explicit copiilor să aibă un cuvânt de spus
după o anumită vârstă. De exemplu, copiii pot să-şi aleagă propria religie la vârsta de 16 ani, însă
religia lor nu poate fi schimbată fără consimţământul lor nici înainte de vârsta de 14 ani.
Drepturile de participare ale copilului sunt, totuşi, limitate, în sensul că, pentru a şi le exercita,
copiii trebuie să fie capabili să-şi formeze propriile păreri. Însă a nu se înţelege că drepturile de
participare nu se aplică în cazul copiilor mici. Din contră, şi aceştia din urmă au nevoi şi
capacităţi participative. În conformitate cu legislaţia românească, copilul în vârstă de peste 10 ani
trebuie să fie ascultat în toate procedurile juridice şi administrative care îl privesc (de exemplu,
copilul în vârstă de peste 10 ani pentru care s-a deschis procedura de adopţie trebuie să consimtă
la adopţie). Şi copiii cu vârstă mai mică pot fi audiaţi, iar dacă autoritatea competentă consideră
de cuviinţă, părerile copilului vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi gradul de
maturitate ale copilului. Pe scurt, cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe nevoi
participative va avea, şi cu atât mai capabil va fi să-şi formeze propriile păreri. Prin urmare,
drepturile participative devin extrem de importante la copii.
Copiii au dreptul
 să-şi exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi priveşte (art. 24);
să fie ascultaţi în toate procedurile care îi privesc (art. 24);
 Dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra
consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. (art. 24.3).
 la libertatea de exprimare (art. 23);
 la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25);
 la libera asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire
paşnică, în limitele prevăzute de lege (art. 26);
 la protejarea imaginii lor publice şi a vieţii lor intime, private şi familiale (art. 22);

9
  să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale (art. 29,
alin. 1);
 Copilul aparţinând unei minorităţi nationale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul
la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea
propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri
ai comunităţii din care face parte (art. 27.1);
 la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de
a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale (art. 47.3);
 să conteste modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se adresa în acest sens conducerii
unităţii de învăţământ, în condiţiile legii (art. 48.3).
Drepturile de protecţie
Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protectiv. Copiii trebuie protejaţi împotriva unor
situaţii de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violenţă, abuz sau neglijare din partea
părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în traficul de substanţe
ilicite şi traficul de copii.
Protecţia este necesară şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile: copii refugiaţi, copii cu
dizabilităţi, copii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi copii aflaţi în zone de conflict
armat.
În plus, trebuie protejate relaţiile copilului cu familia. Copiii au dreptul să îşi cunoască părinţii, să
fie îngrijiţi de părinţi şi nu pot fi separaţi de aceştia decât în condiţii strict definite. Dacă are totuşi
loc o astfel de separare, copiii au dreptul să menţină relaţii personale şi să fie în contact direct cu
părinţii chiar şi atunci când locuiesc în ţări diferite.
Copiii au dreptul să fie protejaţi împotriva:
 oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă (art. 85)
 transferului ilicit în străinătate şi a nereturnării (art. 99)
 exploatării economice (art. 87)
 exploatării sexuale şi a violenţei sexuale (art. 99)
 folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope (art. 88)
 răpirii şi traficării în orice scop şi sub orice formă (art. 99)
 pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art. 28 şi 90)
 lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre
acestea (art.8.5)
 Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume,
dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi
îngrijit, crescut şi educat de aceştia (art.8.2).
În relaţia cu părinţii, copiii au dreptul:
 de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijiţi şi educaţi de aceştia (art. 8.2 şi art. 30)
 de a nu fi separaţi de părinţi împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi
limitativ prevăzute de lege (art. 33)
 la protecţie alternativă (art. 39)
 de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (art. 14)

MANAGEMENTUL TIMPULUI COPILULUI

10
Managementul timpului reprezinta o abilitate necesara in practicarea oricarei profesii. Majoritatea
elevilor nu reusesc sa invete cum sa-si organizeze sau sa-si valorifice timpul, intr-un mod cat mai
productiv. Din aceasta cauza, auzim destul de des, de la copiii nostri, expresia „Voi face mai
tarziu!”. Aceasta amanare a actiunilor devine o problema serioasa, pe masura ce copiii incep sa
aiba tot mai multe responsabilitati si tot mai multa putere asupra organizarii timpului.
De asemenea, lipsa de organizare a propriului timp se rasfrange, implicit, asupra celorlalte
domenii din viata elevului. Lipsa de structurare a materialului de invatat si realizarea temelor in
ultimul moment il impiedica pe copil sa-si utilizeze toate resursele la maxim datorita crizei de
timp.
Iata cateva recomandari eficiente prin care ii putem invata cum sa-si organizeze timpul:
 Este important sa aflam ce se afla in spatele expresiei „Voi face mai tarziu!”, ce anume
cauzeaza amanarea actiunii. De multe ori, copiii ajung sa tergiverseze indeplinirea
sarcinilor datorita faptului ca ei au prioritati diferite fata de parinti. In topul prioritatilor se
afla jocul. In acest caz, una dintre solutii poate fi: cresterea importantei sarcinii prin
conectarea cu un privilegiu sau cu o activitate ce-i face placere copilului si ar dori sa o
realizeze cat mai des. De exemplu, dupa ce copilul isi finalizeaza temele, se poate juca cu
jucaria preferata. Invata de asemenea, ca privilegiile se castiga prin prestarea
comportamentelor responsabile.
 O alta cauza a amanarii sarcinilor si a organizarii defectuoase a timpului de lucru, este
determinata de negativitatea copiilor „Nu stiu sa fac!”. Totusi, de cele mai multe ori,
copiii au resursele necesare pentru indeplinirea sarcinilor, dar supraevalueaza valoarea
sarcinii si subevalueaza propriile capacitati. In aceasta situatie, daca parintele realizeaza
sarcina in locul copilului, ii da de inteles ca intr-adevar nu este capabil sa se achite de
activitatile sale.
 E indicat sa-l ajutam altfel. De exemplu daca este vorba de o sarcina complexa, il vom
invata sa o segmenteze in sarcini simple, identificand pasii ce duc la finalizare (curatirea
camerei-strangerea jucariilor, asezarea lor pe raft, ordonarea hainelor, etc.). Copilul
trebuie sa se concentreze asupra unei singure sarcini: atunci cand ordonezi hainele nu te
opresti sa strangi jucariile. Aceste cunostinte se aplica apoi in realizarea temelor scolare.

Dezvoltarea personalităţii elevilor prin activităţile extraşcolare

Activităţile extraşcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai
eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt
factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora.
Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii, vizite, vizionări de filme sau
spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează
anumite sentimente. O mai mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au
activităţile extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin
produsul realizat de acesta. Activitatea în afara clasei şi cea extraşcolară trebuie să cuprindă masa
de copii.
Şcoala, oricât de bine ar fi organizată, oricât de bogat ar fi conţinutul cunoştinţelor pe care le
comunicăm elevului, nu poate da satisfacţie setei de investigare şi cutezanţă creatoare, trăsături
specifice copiilor. Ei au nevoie de acţiuni care să le lărgească lumea lor spirituală, să le
împlinească setea de cunoastere, să le ofere prilejuri de a se emoţiona puternic, de a fi în stare să

11
iscodească singuri pentru a-şi forma convingeri durabile. Experienţa a peste 30 ani de activitate
în mijlocul copiilor mi-a întărit convingerea că serbările şcolare au un caracter stimulator atât
pentru micii artişti, cât si pentru părinţii lor. Am explicat, în momente oportune, cu tact şi cu
răbdare, motivul si sensul serbării, am antrenat părinţii în pregătirea acestor manifestări
deosebite, iar copiii au fost stimulaţi să participe activ, fiecare primind rolul potrivit preferinţelor
si talentului său.
În timpul fiecărui ciclu de patru ani ai şcolii primare, cu fiecare generaţie, am căutat să descopăr
şi să cultiv talentele copiilor, calităţile de ritm, graţie, armonie, găsind pentru fiecare un rol, locul
într-o anumită formaţie (de dans popular, piese, montaje-literare, dramatizări).
Menţionez că pentru pregătirea acestor serbări am folosit şi orele de educaţie fizică, educaţie
muzicală, fără să afectez procesul insturctiv-educativ, respectând programul afectat celorlalte
discipline şcolare. La început este, desigur, mai greu, pentru că trebuie îndrumat fiecare pas,
trebuie urmărită fiecare mişcare şi asigurată sincronizarea diferitelor activităţi; să fie suficiente
repetiţiile unde să domnească buna dispoziţie, dar şi disciplina şi rigurozitatea necesară.
Prin conţinutul bogat şi diversificat al programului pe care îl cuprinde, serbarea şcolară valorifică
varietatea, preocuparea intereselor şi gusturilor şcolarilor. Ea evaluează talentul, munca şi
priceperea colectivului clasei şi transformă în plăcere şi satisfacţie publică străduinţele
colectivului clasei şi ale fiecărui copil în parte. Perioada de pregătire a serbării, dorinţa sinceră de
succes, sudează colectivul, impulsionează în mod favorabil, face ca elevul să trăiască clipe de
desfătare sufletească. Consider că fiecare copil trebuie să aibă un loc bine definit în cadrul
programelor, pentru a se simţi parte integrantă a colectivului, să fie constient că şi de participarea
lui depinde reuşita unei serbări şcolare. Am trăit alături de ei bucuria succesului, am remarcat, că
acel contact cu publicul trezeşte în sufletul copiilor dorinţa de a învinge dificultăţile, de a-şi
stăpâni timiditatea, de a trăi bucuria reuşitei. E fascinant când pe marea scenă, sub lumina
reflectoarelor, apar micii artişti, recitatori, cântăreţi ori dansatori îmbrăcaţi în costume superbe.
Este cu adevărat extraordinar când ei reuşesc să trezească în sufletul spectatorilor emoţii, bucurii
de neuitat, când în sală răsună ropotul aplauzelor. Întregul lanţ de manifestări organizate în
şcoală şi în afara ei, sub atenta şi priceputa îndrumare a dascălului aduc o importantă contribuţie
în formarea şi educarea copiilor, în modelarea sufletelor acestora, are profunde implicaţii în viaţa
spirituală şi educativă a comunităţii, restabilind şi întărind respectul acesteia faţă de şcoală şi
slujitorii ei. Iată deci că prin frumoasele serbări prezentate de către şcolari în faţa părinţilor
adeveresc arta unui mare şlefuitor de cuvânt, care s-a identificat trup şi suflet lăsând să vadă
amprenta şi atmosfera sfântă a diferitelor sărbători. Aceste serbări organizate evaluează talentul
colectivului clasei şi al fiecărui copil în parte. Punerea serbărilor în scenă aduc satisfacţii atât
“artiştilor“ cât şi “spectatorilor“, elevi şi părinţi, contribuind la socializarea copiilor de la o vârstă
fragedă.
O altă activitate deosebit de plăcută care contribuie la stimularea personalităţii elevilor este
excursia. Aceasta ajută la dezvoltarea intelectuală şi fizică a copilului, la educarea lui
cetăţenească şi patriotică. Excursia este cea care îl reconfortează pe copil, îi prilejuieşte însuşirea
unei experienţe sociale importante, dar şi îmbogăţirea orizontului cultural ştiinţific. Prin excursii
elevii îşi suplimentează şi consolidează instrucţia şcolară dobândind însuşirea a noi cunoştinţe.
Excursia reprezintă finalitatea unei activităţi îndelungate de pregătire a elevilor, îi ajută să
înţeleagă excursiile nu numai din perspectiva evadării din atmosfera de muncă de zi cu zi ci şi ca
un act de ridicare a nivelului cultural. În realizarea unei excursii şcolare de mică sau mare
anvergură, m-am documentat, mi-am pregătit un minuţios plan de lucru, pe care l-am realizat
secvenţial, cu o abordare interdisciplinară şi după o atentă prelucrare a normelor de deplasare în
grup, a cerinţelor igienico-sanitare, a regulilor de comportare civilizată, a regulamentului şcolar
12
în ansamblu. Concursurile pe diferite teme sunt, de asemenea, momente deosebit de atractive
pentru cei mici. Acestea oferă copiilor posibilitatea să demonstreze practic ce au învăţat la
şcoală, acasă, să deseneze diferite aspecte, să confecţioneze modele variate. Emisiunile TV
constituie şi ele un aport substanţial la lărgirea orizontului cultural-ştiinţific al elevului. În
stimularea creativităţii un rol important îl are şi biblioteca şcolară, care-l pune pe copil în contact
cu cărţi pe care acesta nu le are şi nu le poate procura. Lectura este cea care îl ajută la dezvoltarea
cât şi la îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte frumoase, pe care elevii pot să le folosească în
orice împrejurare.
Manifestările mai mult sau mai puţin numeroase şi relevante, sunt dirijate şi valorificate într-o
anumită măsură în familie, urmând ca în şcoală să se accentueze procesul de depistare, stimulare
şi formare a aptitudinilor la elevi. Activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice
vârstă. Ele stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă
necesită un efort suplimentar. Elevilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional, manualitatea,
dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii sale. Participarea efectivă şi totală în
activitate angajează atât elevii timizi cât şi pe cei slabi, îi temperează pe cei impulsivi, stimulează
curentul de influenţe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la formarea colectivului
de elevi. Elevii se autodisciplinează, prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună voie
regulilor, asumându-şi responsabilităţi. Dascălul are, prin acest tip de activitate posibilităţi
deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să realizeze mai uşor şi
mai frumos obiectivul principal - pregătirea copilului pentru viaţă. Ţin să precizez că renunţarea
la serbări şcolare înseamnă sărăcirea vieţii sufleteşti a copiilor, privarea lor de sentimente şi
emoţii estetice de neînlocuit, fiindcă cultivă capacităţile de comunicare şi înclinaţiile artistice ale
elevilor, atenţia, memoria, gustul pentru frumos. Realizarea acestor obiective depinde în primul
rând de educator, de talentul său, de dragostea sa pentru copii, de modul creator de abordare a
temelor, prin punerea în valoare a posibilităţilor şi resurselor de care dispune clasa de elevi.

13