Rezumat pe capitole

Tatal lui I.Druţă e din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul Nistrului, aşezat puţin
mai sus de Soroca. Mergea vorba că satele de răzeşi de pe malurile Nistrului au
fost întemeiate de către domnitorul Ştefan cel Mare. Răzeşii de aici erau arţăgoşi
şi puternici, putând să ţină piept invadatorilor până la sosirea oştilor domnitorului.
Tatăl scriitorului moştenise acel caracter. Badea Pentelei era dintr-o familie de
răzeşi, numeroasă, dar sărmană. Nu făcuse şcoala, fiindcă situaţia familiară nu i-o
permitea, dar avea un talent la desenat, mai ales îi placea să deseneze cai. De
altfel, această dragoste pentru desen l-a adus în Horodişte, unde lucra ca boiangiu.
Aici, tocmai se construise o biserică nouă. Soarta a făcut astfel, casa mamei sale,
Sofica, să fie în apropierea bisericii noi. De la început i-a fost atrasă privirea de
acel ”boiangiu roşcovan”. Chiar dacă familia nu era de acord, Sofica a plecat în
Slobozia, unde s-a căsătorit. A avut noroc de o soacră bună, care mereu a susţinut-
o. După un timp, batrânul Sioma Tverdohleb s-a împacat cu gândul, şi le-a oferit
pamânt, unde şi-au construit casa. Pentelei a devenit horodiştean adevărat, însă
nu îi plăcea că lumea îi zicea Pentelei a Simioanei, Simioana fiind soacra sa.
Ion Druţă a gustat din plin din bunătatea cuvântului ”Mama”. El îşi descrie mama
ca pe o fire mereu zâmbitoare, veselă, muncitoare, şi energia căreia îi lumina pe
toţi. Ion era mezinul familiei, al patrulea copil, fără cele două surori, care au murit
de mici. De mic copil era molipsit de fiinţa care i-a dat viata. Mereu o insoţea prin
sat, prin diferite gospodării, unde plecau pentru a mai schima o vorbă. Mereu i-a
plăcut să asculte conversaţiile celor maturi sau, mai ales pătărăniile. Din copilărie,
Ion Druţă a rămas cu patima de a vedea mereu în jur o lume senină.
Cu toate că erau patru frați, erau doi câte doi. Ion Druță și sora Aniuta, care era cu
2 ani mai mare, erau încă copii și se bucurau din plin de copilărie. Ceilalți frați,
Pavel și Gheorghe, erau deja flăcăi, primul era însurat și făcea armata. Micul Ion
făcea mereu ghidușii, jucându-se lânga biserica veche a satului cu ceilalți copii.
Într-o toamnă, când lumea i se părea cea mai frumoasă, se trezește la poarta școlii
de mână cu mama. Ăia au fost primii săi pași în lumea cunoștințelor. Primul necaz
la școală a fost cu sora. Prima lună a fost bine, pâna când au venit marile ploi de
toamnă. Din cei douăzeci de elevi, poate unul sau doi aveau cumpărate încălțări
de la târg, special pentru ei. Naratorul avea niște vechituri, care îi erau mari, și
mereu ramânea cu ele înglodat. La începutul drumului școlar nu era un elev bun.
Literele îi erau pocite și, nici cu aritmetica nu stătea prea bine. Învățător în primele
clase era Pavel al Gafiței, un băiat înalt și frumos. Lui Ion cel mai mult îi plăcea
cum dascălul său scria litera ”D” în catalog, considerând că prin acest gest
învățătorul îi acorda o atenție mai deosebită. După patru clase, familia Druță s-a
mutat în alt sat, iar Ion a pierdut legătura cu învățătorul și cu acel minunat ”D”.
Peste 30 de ani, fiind deja la Moscova, va deschide cutia poștală, unde din nou va
întâlni acel nemaipomenit ”D”, iar pe autor îl coplesesc din nou amintirile, și se
bucură că scrisul triumfă asupra timpului.
Ion Druță învăța să scrie pe o tablă cu grafit, fiindcă bani pentru caiete puțini
aveau. Manualele erau și ele un blestem al copilăriei. In clasa a doua sau a treia,
Ion a rămas fără cartea de citire, iar de alta nouă nu avea bani, fiindcă era iarnă și
găinile nu făceau ouă, așa că mama nu avea vreo sursă de venit. Vreo săptămână
și ceva nu a învățat nimic. Se ruga în gând ca să nu se vândă toate manualele, ca
să-i rămâna și lui unul. Pe ultimul manual, Harabagiu i l-a întins cu o mișcare largă
și fără a cere bani. Culoarea, mirosul și foșnetul acelei cărțulii au rămas veșnice în
amintirea naratorului. Cât despre mama, mereu o visează stând lângă o vatră și
punând lemne pe foc și, ajuns împlinit, ar vrea să-i dea o mână de ajutor.
Dintotdeauna grija ei principală a fost pregătirea mesei. Cu puținul ce-l aveau era
greu să hrănească șase suflete timp de un an. Apoi, venea grijile sufletești, fiindcă
după șase zile de lucru venea duminica, când cocea colaci pentru biserică. După
grijile sufletești veneau grijile casei, fiindcă ca să fii în rând cu toți horodiștenii,
trebuia ca să faci gospodărie, iar la Crăciun sau Paște trebuia să primești bine
musafirii. O mare grijă a mamei era satul, fiindcă ceea ce îi plăcea satului îi plăcea
și ei. Mereu umbla cu ghicitul pe la fetele unde umbla Gheorghe, fiul mijlociu,
analizând viitoarea posibilă noră și cuscri. Multe griji ale ei se concentrau și în jurul
tatălui, fiindcă mereu își făcea griji de câți bani va aduce acasă, și câți va cheltui,
dacă va ajunge acasă fără să se oprească la vreo cârciumă sau altele.
Însă, căpetenia tuturor grijilor era Pavel, fiul cel mai mare. El era marea speranță a
familiei. Făcuse câteva clase la un liceu industrial, și chiar primea diferite burse.
Însă, când nu a mai primit s-a înfuriat pe toată Soroca și a părăsit liceul. Întors în
sat s-a însurat și își avea casa la marginea pădurii. Însurat fiind a fost luat la
armată. A făcut armata la București, în garda regală, unde la început a trăit
vremuri grele. Într-o noapte, când era de gardă, a scăpat arma jos și a defectat-o.
Pentru asta a fost bătut crunt, iar familia Druță a primit vestea cu multă durere și
cu frică că ar putea muri. La București nu a plecat nimeni, fiindcă nici părinții, nici
nora nu aveau bani și nu s-au putut înțelege cine să plece. După ce-a ieșit din
spital, s-a mai cumințit, ajungând caporal și făcea santinela pe lânga teatre și
librării. I-a apărut și patima cititului. Când venea în sat, mereu aducea câte o valiză
cu cărți, niște cărți mici și cu coperta moale. Micul Ion a intrat cu adevărat în
lumea cărților. Mai ales îl copleșeau seria de romane „Femei celebre”, plăcându-i
scenele unde era acțiune, chiar dacă acele lecturi nu erau pentru vârsta sa.
Pe atunci concediile erau scurte. Bădica Pavel venea de la regiment pentru câteva
zile, apoi toți erau în așteptare. În această situație, primirea și expedierea
scrisorilor era un ritual sfânt. Era un poștaș pentru 2-3 sate. El dispunea de o
trasură, așa că venea zilnic la primărie, ca să distribuie scrisorile. Ion era prea mic,
așa că nu era trimis la primărie după corespondență. Într-o primavară, când mama
era ocupată cu treburi casnice, l-a trimis pentru prima dată la primărie. La început
nu a vrut să se ducă, apoi i s-a făcut rușine că a refuzat și s-a dus. Era primăvara
devreme, asa ca erau niște gloduri cumplite. Drumul spre primărie trecea printr-o
râpă, numită râpa Pacheloaiei. Încolo a trecut cu bine prin acea prăpastie
noroioasă. Însă, la primărie a stat până se înserase de-a binelea. Poștașul când a
ajuns nu a împărțit scrisorile, ci a trimis pe cineva după preot. Acesta primise o
scrisoare, precum că la București murise patriarhul și a înștiințat lumea aflată
acolo. Ion a venit în fugă spre casă, căzând de câteva ori prin glodul din râpă.
Ajuns acasă, plin de noroi, a comunicat vestea mamei. Aceasta s-a întristat mult,
deoarece era credincioasă. A doua zi, Ion nu avea cu ce se îmbrăca pentru școală,
dar dorea foarte tare ca să meargă, așa că mama i-a găsit niște vechituri. La școală
a citit celor prezenți o poezie proprie despre moartea patriarhului. Chiar dacă era
simplă, ea a atras atenția lumii. Dovadă a fost că, în ciuda glodului din sat, ea a
circulat din om în om prin tot satul. Niște vecini tineri, pasionați de poezie, i-au
propus chiar ca s-o trimită la patriarhie. Și acum naratorul se miră și nu își poate
explica cum de i-a venit să scrie pentru prima dată versuri. Sa fi fost oare de la
citirea seriei ”Femei celebre” sau de la o carte, ce se numea ”Genoveva”, pe care o
adusese Gheorghe într-o seară, și care a impresionat-o mult pe mama. Ori de la o
întâmplare din Arionești, unde un tânăr pădurar și-a ucis prima dragoste din
gelozie. Despre acea fată s-a făcut și un cântec, care circula pe malurile Sorocii.
Poate au pornit toate de la mâinile încremenite ale mamei, ce-l dezbrăca, la
aflarea veștii morții patriarhului. Naratorul nu își poate explica, dar a fost cert că
acea poezie a fost un început.
Cu toate că pamânturile din Horodiște erau bune, un cernoziom bun și gras, în
grădina casei părintești era un sol cleios și cu lut. Nu era lut curat, ci cu paie și
bucăți de sobe din casele risipite de pe acel teritoriu. Ultima casa risipita a fost a
bunicilor. În Horodiște au rămas puține neamuri a familiei Druță. Cea mai
apropiată era Vasiluța, o soră de-a mamei, ce trăia în Sudarca. După ce s-a măritat
cu Zinel Jitaru, un om blajin și foarte cuminte, Ion și sora sa o vizitau des, fiindcă
ea nu avea copii. Celelalte surori ale mamei se măritaseră în sate mai îndepărtate.
Dintre frații mamei, Pavel cazuse în Primul Război Mondial, Petrea trăia în
Horodiște, avea o vârstă înaintată, iar naratorul nu-l prea ține minte. În schimb, pe
Vanea, un bărbat josuț, bine legat, cu un par negru și foarte inimos, îl știa bine,
fiindcă acesta se dușmănea mult cu tatăl său. Nașul Vanea se căsătorise cu una
Zinovia, o vădană înstărită, însă nu erau înscriși, fiindcă Zinovia nu dorea să piardă
pensia ce-o primea pentru soțul căzut în război. Când tatăl o bătea pe mama lui
Ion, ea mereu fugea la Vanea. Odată a venit la el în plină noapte și pe o ploaie
mare, iar el a primit-o și a liniștit-o. A doua zi, nașul Vanea a venit și a făcut un
mare scandal, încât în curtea casei naratorului, s-au adunat o parte din sat.
Într-o iarnă, așa cam după Anul Nou, nașul Vanea a căzut foarte bolnav, având
niște fierbințeli mari, și își pierdea des cunoștința. A fost dus la vreo 30 de verste,
la spitalul din Zgurița, și după câteva săptămâni a murit acolo. Penru prima și
ultima dată s-au întâlnit împreună toate surorile mamei. Firește, durerea morții
fratelui era mare, dar mai rămânea în urma sa o frumoasa avere, iar o mare
problemă devenise locul unde va fi înmormântat. Din cauza că avea tifos, nu putea
fi adus în Horodiște, așa că averea sa îi rămânea Zinoviei. Sorile l-au bătut la cap
pe tata să aducă sicriul, fiindcă din cauza gerului și a viscolului, dar și a bolii
infecțioase, nimeni nu dorea să plece la drum lung. Naratoru parcă îl vede și acum,
cum stă în sanie, alături de Zinovia, și cum pleacă pe acel viscol după sicriu. A
trecut o zi și o noapte, iar tatăl nu mai venea, mama nefiind în apele ei. Surorile,
însă, se gândeau că el a ajuns la o înțelegere cu văduva. Tatăl s-a întors a treia zi,
ostenit și cu caii foarte slabi. După acea întâmplare în ocolul casei au mai apărut
vreo cinci oițe, gurile rele spunând că acesta a fost prețul înțelegerii cu nașa
Zinovia. La început, Ion își întrebă tatăl ce s-a întâmplat în acele zile cât a fost
plecat, dar el nu dorea să-i răspundă.
Apoi, peste mulți ani, la vatra sobei, nu mai pomenea de Zgurița, fiindcă, fiind deja
trecut prin viață, nu a mai vazut pe cineva la fel de curajos ca tatăl. Să facă drum
lung, pe un viscol cumplit, să sape o groapa în pământul înghețat, să
înmormânteze un om cu care mereu s-a dușmănit, și mai ales să se aproprie de un
sicru al unui bolnav de tifos, i se parea ceva ireal si măreț, iar acele cinci oițe, chiar
nu aveau un asemenea pret.
In acea ogradă din mijlocul Horodiztii, a mai rămas o singură rudă de sânge de-a
mamei, bunica. Pentru Ion era o taina cum de-a izbutit acea batrânică să facă
atâtea lucruri la viața ei. După ce și-a ridicat casa în mijlocul satului, tatăl a fost
luat la armată, apoi a început Primul Război Mondial. După ce a fost pe fronturi și
prin spitale a început revoluția în Rusia. Atunci și-a zis că e timpul să plece acasă.
Drumul a fost greu, mai ales la trecerea Nistrului. A găsit un luntraș, care pentru
un butoi de scrumbie a acceptat să-l treacă râul. Jumătate de drum omul s-a ținut
de cuvânt, apoi a dorit să-l arunce în apă. Tatăl a răsturnat el luntrea, apoi a ajuns
la mal. În orășelul Otaci a bătut la poarta unui ovreu, care l-a primit și i-a dat haine
de schimb. Când s-a pornit spre casă, la intarea în oraș și-a zărit soția cu o caruță
de lemne. A ieșit în calea ei, dându-se drept soldat rus. La început nu prea ieșea
din sat, însă autoritățile l-au simțit, așa că-l chemau zi de zi pe la interogatorii. S-
au găsit niște consăteni, care au jurat ca el s-a întors cu mult inaintea lor, și-a a fost
lăsat în pace. În acea vară bunicul a murit de necaz, că mezinul Pavel îi căzuse în
război, iar tata era viu acasă. După moarte ograda s-a împărțit în două, jumătate
familiei și jumătate bunicii.
Tatalui nu îi plăcea acea împărțire a curții, așa că umbla mereu pe lângă bătrâna
cu vorbe dulci, ca să rămână ea în grija lor. Deja bunica trăia într-o cămară ridicată
lângă casă, dar venea rar pe la fiică. Când Ion și sora au mai crescut și plecau la ea,
atunci când băteau în ușă, ea striga din fundul cuptorului ”Pașol von!”. Copii
credeau că astfel ea le spunea să vină mai târziu. Ea ieșea rar din casă, iar focul în
vatra îl făcea o dată pe zi, fiindcă nu prea avea cu ce. Când se însera, la fereastra ei
apărea și o lumină slabă, fiindcă nici gaz nu prea avea. Era voinicuță, cu toti dinții
în gură, iar când mergea în pădure după ierburi sau porumbrele, mergea drept și
cu capul sus. Dincolo de acel ciudat ”pașlo von” ea se avea bine cu nepoții, dar și
cu ceilalți copii din mahala. Avea o desaga unde aduna tot felul de lucruri pentru
zile negre, iar când Ion venea la ea, îl servea cu bomboane, covrigi, plăcintă din
acea desagă. Bunica mai avea o mângâiere la bătrânețe, o sticlă de votcă cu
buruieni, ascunsă la fundul cuptorului. Tatăl nu era prea încântat că bătrâna
ascundea acea sticlă, fiindcă el tot ”era predispus la aghezmuiri zilnice” și nu
dispunea de-o asemenea sticlă. In afară de Ion, mai avea un om apropiat în
Horodiște, o bătrânică cu care prietenea de mică, și care o vizita o dată pe
saptamână.
Când a venit timpul să se mute în alt sat, tatăl umbla sa vândă grădina întreagă,
însă celelalte neamuri se răsculaseră. Doar că bătrânica iși lipise bătrânețile de
familie, așa că, rugata de mama naratorului, a lăsat să fie vândută și partea ei. În
satul nou nu toate au fost bune. Au fost și vremuri grele, au fost și neajunsuri. La
un ceas de supărare tatăl i-a reproșat bunicii că stă la el. Bunica s-a mutat la
Domnica, o fiică de-a ei ce trăia în Salviri, care avea vreo 80 de ani, în timp ce
bunica avea o sută și ceva. Toți erau mirați să vadă cum merg două batrânele pe
drum, zicându-și una alteia ”mămuță” și ”fată-hăi”. După razboi au murit
amândouă, naratorul, având remușcări că nu știe unde sunt îngropate,
închipuindu-și doar două cruci putrede la un colț de cimitir.
Din toată lumea ce-a trecut prin viața naratorului, tata a fost figura cea mai dură,
cea mai enigmatică. În copilărie tatăl i se părea voinic, demn și veșnic. Voinic într-
adevăr era, fiindcă nu se găsise oameni în Horodiște ca să-l dea la trântă. Demn
era în măsura în care poate fi un țăran cu patru copii și patru hectare de pământ.
Cât despre veșnicie- firește, se schimbă si el puțin câte puțin, dar parcă sfida
lumea înconjurătoare. Mulți dintre eroii viitoarelor cărți ale lui Ion Druță au
împrumutat acele calități ale tatălui.
Când se gândește la tata, naratorul se pomenește gândindu-se la trei oameni
feluriți: tata din Horodiște, tatăl din Ghica-Vodă, cât mai trăia mama, și tatăl din
Ghica-Vodă, rămas vădăoi. Despre tatăl din Horodiște știe foarte puține, deoarece
cu copii cei mai mici, ocazional, schimba două-trei vorbe. Familia ținea doi cai
bunicei, așa că tata era rar pe acasă. Bețiv nu a fost, dar i-a plăcut mereu să stea
cu oamenii la un pahar de vorbă, mai ales că era un bun povestitor. Mult mai greu
era să-l aduci de pe la crâșme, sau de pe la butoiul cuiva. Biata mamă încercase de
mai multe ori, și o pățise rău, așa că nu se mai ducea după soțul rătăcit. Îl trimitea
pe Ion după el, și mare îi era mirarea, când îi vedea pe amândoi venind de mână.
Când trăiau în Horodiște, Ion și mama se înțelesese, precum că mama îi va
permite să vândă câteva ouă din coteț, în timp ce el va pleca dupa tata prin sat.
Când îl găsea la vreun chef, el se strecura neobservat pâna la părintele său, apoi
acesta îl vedea, și-l arăta tuturor, fiind foarte mândru de fiu, după care Ion îi zicea
de mâncarea și mămăliga ce-l aștepta acasă, și plecau împreuna spre casă. Biata
mamă mereu suferea și nu mai știa la ce să se mai aștepte. Odată, povestea
mama, în ziua de Paști a stat el un pic la masă, apoi a ieșit până afară. Nu a mai
tras acasă până seara, venind obosit și flămând. A doua zi nu a vrut sa povestească
unde a fost. Dar niște femei i-a spus că, alături de bărbații lor, au jucat cărți pe un
câmp la marginea satului, firește la bani. Toata ziua pierduse, dar seara recuperase
tot. Un alt jucător care pierduse tot,și nu voia să-l lase pe tata în câștig, puse la
bătaie două hectare de arătură, iar tata câștigase pământul. Spre marele său
ghinion, tata mai avea și patima de a înțepa mereu pe cei din jur. Cind acel amărât
a venit sa are pamântul, tatăl mereu îl înțepa. Într-o vară, când tata a plecat pâna
în Horodiște, la întoarcere, prin râpa Pacheloaiei acel om și cu alte rude l-au
pândit pe la spate, și l-au bătut crunt. Neavând multe neamuri în Horodiște nu a
plecat să se răzbune, de altfel nici nu se prea simțea în pagubă. Nu a mai jucat
cărți, pentru bani, niciodată, dar acel obicei de ai înțepa pe oameni si l-a păstrat
până la moarte.
Dupa moartea nasului Vanea,singura nadejde a mamei a ramas bunica de la
Slobozia.Atunci cind o razbatea,biata mama pornea in toiul noptii-peste 20 de
verste spre malul Nistrului.O data pe an,in toamna,cind venea hramul,tatal
inhama caii si plecau cu totii in ospetie.Fratele Gheorghe se visa gospodar inca de
mic,asa ca nu mai mergea,dar raminea sa aiba grija de gospodarie.
Batrina Horodiste raminea domol in urma.Caii urcau incet la deal,de abia vazindu-
se printre livezi satul,era Criscautii.Naratorului i se parea ca acolo ii totul ca si la
Horodiste.Femeile umblau in bluze albe;oamenii purtau palarii de paie,facute de
ei;casele aveau aceleasi briie albe de var.Dupa Criscauti-alte paminturi,alte petece
de vii,cu cite-o coliba in mijlocul tufelor.Mama insira fel de fel de pataranii legate
de locurile prin care treceau.Intimplari,basme,legende veneau puhoi.Si iara vin
sate,fintini,cimpii,iar cind dincolo de Niorcani apare o casa mare,mama se
ingrijora-se foarte mult,fiindca drumurile din Slobozia erau foarte incilcite si
aruncate peste cap.Dupa casa cea mare se incepe satul.Este frumos satul de
bastina al tatalui,cu cele citeva sute de case ce se incalzesc pe malul drept al
Nisrului.Drumul pe care intrasera se pomenise rupt in doua.Un capat sfirseste sub
copitele cailor,celalalt se vedea hat departe la fundul unei ripe,caii trebuind sa
treaca pe un pod foarte abrupt.Bietii cai,mai mult se tirau decit mergeau.Pina la
bunica a mai fost un asemenea drum.In sfirsit au ajuns in fata unei frumoase
fintini de piatra.In prag a aparut bunica,o batrina inalta,uscativa,cu zimbetul blind
si intelegator ca al unei maici de manastire.In curte,linga casa bunicii,mai era o
casa noua si trainca,ce apartinea matusii Dunea,o sora de-a tatalui.Ograda
bunicii,asezata chiar pe malul Nistrului,era si nu era pe mal.Se zareau citiva
curpeni de cartofi,citiva copacei de mere padurete,iar incolo,toata ograda-numai
stinci de piatra.Pe celalalt mal era satul Sabatauca.Erau despartite de hotar,fiindca
ambele apartineau diferitor state.Acel sat nu era prea bogat,dar avea o frumoasa
orchestra.Dimineata,oamenii ieseau de prin case,se adunau in centrul satului,si
acompaniati de orchestra plecau pe cimp la lucru.Slobozenii nu avea fanfara,dar
avea o frumoasa biserica de piatra,cu clopot mare.Duminicile,subutaucenii,atei
fiind,se ducea pe cimp,in timp ce slobozenii plecau in tacere spre biserica.Tot
umblind cu joaca,de la bunica din vale,iata ca copii au ajuns in deal,la mosul
Petrea,fratele mai mic al tatei.Ion cautind un loc bun sa se ascunda a dat peste o
movila cu bostani.Asteptind sa fie gasit,i-a venit o idee,ca sa vada daca bostanii
ajung in vale la bunica intregi.La inceput a luat un bostan mai maricel,apoi veneau
toti bostanii la vale ca ”armata lui Papura-Voda”.In vale au ajuns doar doi
bostani.Unu a ajuns in fintina,tatal s-a chinuit toata seara sa-l scoata.Al doilea a
ajuns in cosul cu patlagele al unui om ce trecea pe drum cu caruta.La inceput
omul era nemultumit,apoi s-a inteles cu tatal si totul s-a rezolvat.
Zilele de musaferie trecuse,asa ca intr-o dimineata s-au pornit inapoi spre
casa.Despartirea a fost dureroasa.De acuma caii au trecut usor peste acele ripi,iar
cimpurile erau deja pline cu oameni.Iata ca se vede din departari si Horodistea.In
ograda trebaluia Gheorghe,care era suparat,ca nu avusese cu ce sa aduca roada
de pe deal.Tatalui si mamei nu-i putea reprosa nnimic,asa ca toata ocara a cazut
pe Ion.De fapt,de la badica Gheorghe a mincat bataie destula.Chelfaneala se
chema la dinsul trebusoara asta,dar pe Ion nu-l ingrozea expresia ca atare,cit
continutul ce-l atrebuia.
Ca tot veni vorba despre Gheorghe,se poate spune ca feciorul si tata au fost foarte
feluriti.Erau mereu intr-o opozitie,iar ceva i-a incurcat sa nu fie dusmani.Fiind
flacau era foarte voinic,gospodaros,iar tatal nu vedea cu ochi buni acea putere a
sa.La rindul sau,Gheorghe nu iubea acele iesiri si petreceri ale tatalui.Gheoerghe
era foarte lacom,naratorul,considerind ca o anumita vina o are si tata,datorita
tacticii sale de a educa copii.Principiul lui era de neimplicare totala in viata
lor,lasindu-i sa invete viata de la straini.
Badica Gheorghe a invatat doar la scoala din sat,nedorind sa cheltuie bani pentru
liceu.”Un griu copt,bun de coasa,o vita bine hranita,o pereche buna de
ciubote,citiva banuti asezati intr-o gamalie de mac si ascunsi undeva dupa
capriori”-toate acestea faceau inima lui sa tresara de bucurie.Atita a vrut si atita n-
a putut avea badea Gheorghe.Convins fiind ca tata nu e un gospodar bun,inca de
pe la 14 ani incepea sa stringa pentru viitoarea gospodarie.In vremea ceea a fi un
bun gospodar insemna sa ai pamint.Badica Gheorghe avea un hectar din pamintul
tatei,insa ii parea prea putin.La viitoarea mireasa il interesa doar ce pamint va
avea ca zestre.Tatal poate si el sa fie un taran de frunte,insa mereu i-a dispretuit,si
a avut grija sa nu ajunga in rind cu ei.Acest lucru il infuria cel mai tare pe
Gheorghe.
S-a insurat badica Gheorghe pe la optsprezece ani,facind o nunta de toata
frumusetea.Apoi,incet incepea sa-si faca gospodarie.Toate erau bune si
frumoase,dar nu-i mergea bietului Gheorghe.Indata dupa nunta a fost luat la
armata,iar dupa doi ani de armata,au inceput concentrarile pentru Cel de-al
Doilea Razboi Mondial,apoi a venit si razboiul.A ajuns pina prin
Cehoslovacia,vazind cum sunt tinute vitele in grajduri,si cum austriecii
conserveaza fructele pentru iarna.Dupa razboi,cind incepea sa se mai aseze la
casa proprie,intr-o vara s-a imbolnavit de galbanari,si asta i-a fost sfirsitul.A stat
vreo doua saptamini in spital,apoi a venit acasa ca sa-si mai ajute sotia la
gospodarie,ceea ce i-a hotarit soarta.Se simtea din ce in ce mai rau,venind la
Chisinau,la Ion,pentru a cauta doctori sa-l salveze.A murit saracul de ciroza in
primavara lui 1958.La inmormintare au venit aproape toate rudele.Tatal n-a
venit,fiindca era in spital dupa o bataie.Dupa moartea mamei,bataile pe la crisme
s-au intensificat.Apoi tatal se caina ca a pierdut un baiat,dupa care zicea ca nu a
avut ce sa-i faca,si cind ”omul vine pe lume cu lacomia in suflet,nimeni nu-l mai
poate scapa…”.Si totusi,cind si-l aminteste naratorul il umple jalea si gindul i se
duce pe o carare stiuta numai de el pina la tata.Ar vrea sa mai intrebe ceva,dar
acum ii prea tirziu,mult prea tirziu…
Anii treceau, si iata ca invatatorul Pavel Harabagiu isi scote elevii la mal.In acea
primavara Ion termina clasa a IV-a.Cine avea bani isi putea continua studiile la
vreun liceu,iar ceilalti ramineau in sat sa mai invete inca trei clase.Acestea nu erau
obligatorii,dar nici multa carte nu faceai,invatind doar treburi agricole.
Mai inspre primavara,cind incepeau sa se dezvinte renumitele gloduri din
Horodiste,a ajuns informatia la oameni ca in satele vecine elevilor buni li se dau
medalii.Scoala din Horodiste nu dispunea de asemenea medalii,dar un invatator
ambitios,precum Pavel Harabagiu nu permitea ca celelalte scoli vecine sa fie mai
presus.Asa ca,a umblat pe unde a umblat,pina ce intr-o zi a venit cu o cutioara cu
cele trei medalii.Toti mureau de curiozitate si faceau diferite pronosticuri.Medalia
de aur i se dadea lui Nicolau,feciorul felcerului din sat,care era un baiat asezat si
priceput in ceea ce facea,iar cu timpul a devenit un bun zootehnician.Premiul doi
avea sa-l primeasca o fata,care era atit isteata,cit si batausa.Medalia de bronz
raminea o enigma,multi dintre copii,declarind ca anume ei o vor primi.Cind s-au
adunat vreo 5-6 pretendenti,Ion incepea sa se gindeasca ca si el va primi
medalia.Fiindu-i rusine sa afirme aceasta in public,i-a umflat capul mamei,precum
ca are sanse reale de a lua medalia.
Era o frumoasa zi de sfirsit de mai.Pe o masa se afla mult rivnita cutiuta.Cum era
de asteptat,medalia de aur a luat-o Nicolau,iar pe cea de argint-fiica lui
Ifimas.Naratorul nici nu prea tine minte detalii,deoarece nu vedea,din cauza ca era
mic,dar si a colegilor ce nu ii dadeau voie.Apoi,oamenii au inceput sa-l impinga in
fata,spunindu-i ca a luat premiul trei.Era foarte mindru,insa traind alaturea de
scoala a fost vazut doar de citiva oameni.Mama s-a bucurat nespus pentru
meritele fiului,dar un zimbet siret i-a intepenit pe coltul gurii.Atunci Ion a
incremenit:”…au nu cumva o fi fost ea sara trecuta la invatatorul Pavel acasa si l-o
fi rugat cu lacrimi in ochi sa-mi dea si mie medalie?”.Daca era adevarat ar fi murit
de rusine.In schim, tatal,parea inclinat sa arate mai mult interes pentru succesele
scolare ale fiului.Facea ceva prin ograda cind acesta a aparut cu medalia la
git.Parca era gata sa spuna niste cuvinte de lauda,insa gainile scurmau un opalca
cu mincare a calului,asa ca a inceputsa le fugareasca.Mai tirziu a uitat si de
medalie,si sa-si laude fiul.A doua sau a treia zi profesorul a zis ca elevii sa aduca
medaliile inapoi la scoala,pentru a fi cadonate si anii viitori.Ion,nicidecum nu-si
gasea medalia,apoi sora i-a spus ca mama a luat-o,inca cu o seara inainte si a dus-
o invatatorului.Asta l-a pus mult pe ginduri,mereu intrebindu-se daca intr-adevar a
meritat medalia sau a primit-o la rugamintea mamei?
În acei ani,Ion Druţă avea un tovarăş în sat,însă nu era un copil,ci un bătrânel.Era
josuţ,vânjos,cu părul alb,cu faţa rumenă şi binevoitoare.I se spunea moş Andrei şi
trăia într-o bojdeucă,lângă biserică.Era clopotarul satului,aşa că în zilele de
duminică sau de sărbatoare era mereu în turnul bisericii.Uşa bojdeicii era mereu
încuiată,fiindcă bătrânelul era mereu prin sat cu lucrul.
Harnic şi silitor,a adunat întreaga viaţă nişte bani pentru zile negre.Pe parcursul
vieţii,a rezistat ispitei femeieşti,dar iată că s-a pomenit cu o femeie în casă.I se
spunea mătuşa Zamfira-o babă arţăgoasă şi rea de limbă.Se spunea prin sat ca ea
avea o mulţime de copii şi nepoţi,iar cu moşul trăieşte doar pentru ai lua tot ce
mai are.Căsnicia celor doi bătrâni nu era prea fericită,mereu era însoţită de
certuri.Moş Andrei umbla toată ziua pe la lucru,iar baba prin sat şi se văita că o
bătea,şi că moş Andrei e un tiran.În aceste condiţii,majoritatea satului îi lua
apărarea babei,însă mama şi Ion nu se lăsau minţiţi de aparenţe.Mama mereu îi
trimitea ceva mâncare moşului la biserică sau ţintirim,unde săpa vreun
mormânt.Cu toate că au trecut ani de atunci,naratorul ramâne mereu cu aceleaşi
convingeri,precum că femeia nu e femeie,dacă nu îşi aşteaptă seara bărbatul de la
lucru cu masa de-a gata,iar în acea familie nu va fi niciodată înţelegere.
Și iată că ajunge spre sfârșit poveste despre Horodiște. Firește că au fost multe și
de toate. Au fost nopți cu ploi și tunete, au fost ierni cu ger și viscole, iar copii
stăteau grămăjoară la cald. În acele locuri au fost copaci cu mere domnești,
prăsade fel de fel, diferite soiuri de poamă. Acele locuri, unde te întâlnea câte o
bătrânică, care îți dădea de pomană, aducându-ți aminte de acele persoane care
deja nu-s.
Naratorul povestește despre o fată ”în rochiță roșie”, cu care s-a ascuns odată
după o glugă de cânepă. Se jucau de-a mijatca, când din senin fetița l-a întrebat
dacă vrea sa se căsătorească cu ea. El s-a pornit ca să o întrebe pe mamă, însă
aceasta nu era acasă. Apoi s-a luat cu joaca, iar fetița a rămas așteptând în cânepă.
De la un timp încoace, Ion Druță, parcă vede imaginea fetiței ”în rochiță roșie”,
așteptând în câmp. Și a mai avut în Horodiște un vechi și credincios tovarăș. Iată că
s-a trezit într-o vară fără câine în ogradă. O bătea toată ziua pe mama la cap ca să
aducă un câine de undeva. Ea i-a promis că va aduce un țânc de la nașă, dar mai
așteaptă ca să crească. Mai pe înserate, Ion a pornit spre nașă. Acolo era mare
forfotă, deoarece se secera grâul, iar nașa nu-și vedea capul din treburi. A mai
apărut și Ion, care dorea țâncul,în plus, i-a spus, că iaca mama l-a trimis să aducă
țâncul… Nașa a găsit o clipă și au plecat să vadă câinele. Sub o streașină lungă
zăcea o cățea mare și neagră, care alăpta patru țîncușori. Deodată unul din
țâncușori a lăsat suptul și, cu ochii curioși, abia deschiși, a pornit spre el. L-a numit
Tuzic și a fost al său, o lungă viață de câine i-a fost credincios și un bun tovarăș de
joacă.
Iată că într-o după-amiază mama chemă în casă, pe Ion și sora sa, și le-a spus că
pleacă din Horodiște. Aveau doar patru hectare de pământ, și la patru copii era
puțin. Au lăsat cele patru hectare celor doi frați însurați, iar din banii încasați pe
casă trebuiau să cumpere, în Ghica-Vodă, cinci hectare și o casă. Ziua plecării era
senină, un sfârșit de aprilie. Au încărcat ce mai aveau în trăsură, și au plecat în
drum. Căsuța părintească, cu acoperișul ei de paie de secară, începea să se
topească la orizont. Apoi, au stat până se înserase, în Mîndîc, la o moară. Au
pornit la drum când deja era întuneric de-a binelea. O frumusețe de lună nouă
săltase în acea seară de după dealuri. Ceea ce nu știau copii, era că, deja erau
vânduți și caii, și trăsura, iar tatăl era plin de datorii. Nici părinții nu bănuiau că
pământul ce-l cumpărase era dat încă prin arende, așa că trebuia să mai aștepte
până să-l lucreze. Era totuși o noapte senină și frumoasă, mergeau toți patru în
trăsură teferi și sănătoși, mergând toți spre o viață nouă, iar de ar avea puterea,
naratorul nu ar da timpul înapoi. Numai Luna, dintr-o depărtare senină și
nesfârșită, urmărea cu o oarecare curiozitate călătoria lor, de parcă ar dori să
ghicească „ce se va alege până la urmă din acest fir de nisip în acel fund de mare
tulbure”.