AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie

Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

Curs 2 Obstetrică și Ginecologie

Etapele formării și dezvoltării embrionare

Cuprins
Gametogeneza.................................................................................................................................................2
A doua diviziune meiotică.............................................................................................................................2
Ovogeneza........................................................................................................................................................2
Prima etapă..................................................................................................................................................2
A doua etapă................................................................................................................................................2
Ovocitul primar.............................................................................................................................................2
Ovocitul secundar.........................................................................................................................................3
Foliculii primordiali.......................................................................................................................................3
Spermatogeneza...............................................................................................................................................3
Spermatozoidul matur..................................................................................................................................4
Fecundaţia........................................................................................................................................................4
Migraţia............................................................................................................................................................5
Nidația..............................................................................................................................................................5
Dezvoltarea zigotului....................................................................................................................................5
Placentaţia. Structura placentei.......................................................................................................................6
Funcţiile placentei............................................................................................................................................7
Membranele.....................................................................................................................................................8
Decidua.........................................................................................................................................................8
Corionul........................................................................................................................................................8
Amniosul.......................................................................................................................................................8
Cordonul ombilical...........................................................................................................................................8
Lichidul amniotic..............................................................................................................................................8

1 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

Gametogeneza
Gametogeneza ≝> este procesul de formare şi dezvoltare a celulelor germinale masculine (spermatozoizi)
şi feminine (ovule) numite gameţi. Acestea sunt celule foarte diferenţiate care conţin jumătate din numărul
normal de cromozomi (celule haploide). Numărul de cromozomi este înjumătăţit prin meioză, un tip special
de diviziune celulară care apare numai în timpul gametogenezei. Două diviziuni meiotice succesive preced
formarea gameţilor.
În prima diviziune meiotică (diviziune reducţională) cromozomii omologi de la ambii părinţi se
împerechează în timpul profazei şi apoi se separă în timpul anafazei, cîte un singur reprezentant al fiecărei
perechi îndreptându-se spre polii opuşi ai celulei.
La sfârşitul primei diviziuni meiotice, fiecare celulă nou formată (spermatocit sau ovocit secundar) are un
număr haploid de cromozomi (jumătate din numărul de cromozomi al celulei precedente - ovocit sau
spermatocit primar). Această disjuncţie a cromozomilor pereche omologi este baza fizică a segregării -
procesul de separare a genelor alele în timpul meiozei.
A doua diviziune meiotică (ecvaţională) urmează prima diviziune fără o interfază normală.
Fiecare cromozom (care are doua cromatide paralele) se divide, şi fiecare cromatidă se deplasează spre un
pol al celulei. Astfel numărul haploid de cromozomi se menţine (23) şi fiecare celula - fiică formată prin
meioză va avea acelaşi număr înjumătăţit de cromozomi.
Rolul meiozei este de a menţine constant numărul de cromozomi de la o generaţie la alta prin
formarea de celule germinale haploide. Meioza permite şi recombinarea materialului genetic matern şi
patern prin schimbul segmentelor cromozomilor materni şi paterni (crossing-over), cu obţinerea unui
individ nou.
Orice anomalie în gametogeneză are drept consecinţă formarea de gameţi anormali, deci a unui
embrion anormal.

Ovogeneza
Ovogeneza ≝> este procesul prin care celula germinală primordială feminină (ovogonia) se diferenţiază în
celula germinală matură, aptă pentru fecundaţie. Această diferenţiere începe în timpul embriogenezei şi se
termină la menopauză.

Prima etapă a ovogenezei are loc din perioada embrionară până la pubertate (menarha) şi i se disting
patru faze evolutive:
- migrația gonocitelor primare din mezoblastul dorsal embrionar spre creasta genitală din
mezonefros, unde formează cordoanele genitale Valentin Pflüger;
- diviziunea mitotică rapidă, apoi lentă (de la 500 la 2000000 celule), între săptămânile 8-12, urmată
de fragmentarea cordoanelor în foliculi primordiali;
- maturaţia cu “îngheţarea” ovocitelor în profaza meiozei (ovocite de gr. I);
- involuția celulelor germinative de la naştere până la pubertate (rămân 40000 din care numai 400
devin ovocite secundare).
A doua etapă a ovogenezei este perioada de ovulaţie (fertilitate), cuprinsă între menarhă şi menopauză.

Ovocitul primar începe prima diviziune meiotică înainte de naştere dar completarea profazei nu
se realizează până după pubertate. Ovocitele primare rămân în profaza suspendată (dictyoten) pentru
câţiva ani până când este atinsă maturitatea reproductivă. Celulele foliculare care înconjură ovocitul secretă
un factor numit inhibitorul maturării ovocitului (OMI - oocyte maturation inhibitor) care inhibă meioza. Cu
cât această perioadă de inhibiţie este mai lungă, cu atât creşte frecvenţa erorilor de meioză (non-

2 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

disjuncţia), ceea ce explică incidenţa mai mare a malformaţiilor congenitale (sindrom Down) cu creşterea
vârstei materne).
Ovocitele primare rămân în stare dormantă în ovar până la pubertate. Pe măsură ce foliculul începe
să crească, dimensiunile ovocitului primar se măresc. Imediat înainte de ovulaţie, acesta îşi completează
prima diviziune meiotică. Spre deosebire de spermatogeneză, diviziunea citoplasmei este inegală.

Ovogeneza

Ovocitul secundar rezultat primeşte aproape toată citoplasma, iar primul globul polar este o
celula mică, nefuncţională, care degenerează rapid. În momentul ovulaţiei, nucleul ovocitului secundar
începe a doua diviziune meiotică. Aceasta se opreşte în metafază. În momentul fertilizării ea este
completată, ovulul matur rezultat reţine din nou aproape toată citoplasma iar al doilea globul polar rămâne
mic şi degenerează rapid.
Foliculii primordiali sunt formaţi în timpul vieţii embrionare prin încercuirea ovocitelor primare
mici (50 μm) de către celule din stroma ovariană care se diferenţiază într-un singur strat de celule foliculare
epiteliale granuloase aplatizate. La periferia foliculului se află un strat de ţesut conjunctiv neorganizat -
membrana Slavianski.
La pubertate ovocitele primare se măresc (100 μm) iar celulele granuloase devin din aplatizate
cuboidale şi apoi cilindrice pluristratificate. Foliculul este înconjurat de un material intercelular amorf numit
zona pellucida şi se transformă în folicul primar. Celulele granuloasei proliferează mai rapid la polul extern
al foliculului (cumulus oophorus) astfel încât ovocitul devine excentric şi între ele apar spaţii lichidiene care
confluează formând o cavitate plină cu lichid folicular numită antru. Foliculul devine secundar. Ovocitul este
înconjurat de câteva straturi de celule granuloase care formează corona radiata şi proemină în antru. La
periferia foliculului apare o capsulă conjunctivă-teaca internă, formată din stroma foliculară, care secretă
estrogeni şi lichid folicular. În a 14 a zi a ciclului, foliculul dominant creşte rapid, ovulul înconjurat de celule
granuloase se detaşează şi este expulzat la suprafaţa ovarului prin punctul de minimă rezistenţă de la
suprafaţa peretelui folicular numit stigma. Aici este captat de fimbria ovarica şi transportat până în ampula
tubară unde are loc fecundaţia.

3 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

Spermatogeneza
Spermatogeneza ≝> este procesul de transformare a celulelor germinale primitive masculine
(spermatogonii) în spermatozoizi. La pubertate spermatogoniile încep să se dividă mitotic. După câteva
diviziuni mitotice acestea cresc şi se diferenţiază în spermatocite primare. Spermatocitele primare se divid
meiotic cu formarea a două spermatocite secundare haploide, a căror mărime este jumătate din cea a
celulei mamă. Urmează a doua diviziune meiotică din care rezultă patru spermatide. Printr-un proces de

diferenţiere numit spermiogeneză, spermatidele se transformă în spermatozoizi maturi. Durata

spermatogenezei este de 64 zile.

Spermatozoidul matur este o celulă mobilă formată din cap, gât şi coadă. Capul conţine nucleul
haploid, iar 2/3 anterioare sunt acoperite de acrozom. Aici se află enzimele proteolotice care vor facilita
penetrarea coronei radiata şi zonei pellucida. Coada este formată din piesa intermediară, principală şi
terminală. Piesa intermediară adăposteşte motorul spermatozoidului - mitocondriile, iar piesa principală -
filamentele contractile răspunzătoare de motilitate.
200-600 milioane de Spermatogeneza spermatoziozi sunt depuşi în
vagin. Aceştia ascensionează prin canalul cervical datorită
mişcărilor proprii şi contracţiilor musculaturii utero-tubare stimulate de prostaglandinele din spermă.
Numai câteva sute de spermatozoizi ajung în ampula tubară într-un interval de timp cuprins între câteva
minute şi o oră. Durata lor medie de supravieţuire este de 24 ore. În timpul ascensiunii ei suferă procesul
de capacitaţie, care constă în înlăturarea glicoproteinelor de pe suprafaţa acrozomului, cu creşterea

capacităţii de fertilizare.

Fecundaţia.
Viaţa unui nou individ începe în momentul în care un ovocit este fecundat de un spermatozoid.

4 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

În momentul ovulaţiei, moleculele mucusului cervical se modifică. Dintr-o formă asemănătoare cu sârma
ghimpată ele devin paralele, ca frunzele de ferigă, pentru a deschide calea spermatozoizilor. Câţiva din ei
vor ajunge în trompele uterine, unde înoată contra curentului de lichid tubar, primul ajungând la ovocit în
câteva minute de la contactul sexual.

Fertilizarea (fecundaţia) constă în contopirea celulelor sexuale. Aceasta are loc în ampula tubară, în
12-24 ore de la ovulaţie. Capul unui singur spermatozoid străbate corona radiata, celulele acesteia fiind
disociate de proteazele acrozomale. Apoi capul pătrunde în zona pellucida, ea devenind imediat
impermeabilă pentru alţi spermatozoizi, membranele gameţilor fuzionează şi nucleul spermatozoidului
pătrunde în citoplasma ovulului. Nucleul spermatozoidului va creşte şi va forma în 24 ore pronucleul
masculin, care conţine 22 cromozomi somatici şi unul sexual (X sau Y). Ovocitul secundar îşi completează a
doua diviziune meiotică, expulzând al doilea globul polar şi devenind ovul matur.Cei doi pronuclei vor
fuziona, formând un ou diploid (zigotul). Imediat după fertilizare, în serul matern apare EPF (early
pregnancy factor), cu rol imunosupresiv.

Migraţia
Migrația ≝> reprezintă transportul oului din
locul fecundării în cavitatea uterină prin mişcările
peristaltice ale trompei, curentul de lichid tubar,
mişcările cililor mucoasei tubare şi tactismul
endometrului pentru ou.
Hrana sa este asigurată în această perioadă
de secreţia celulelor glandulare din trompe şi apoi
din uter. Călătoria zigotului durează 4-5 zile.
În acest timp el se divide, trecând prin
stadiile de morulă şi blastocist. Dezvoltarea oului în timpul migraţiei

Nidația
Odată ajuns in uter, se “odihneşte” liber în cavitate 2-3 zile, emite pseudopode (prelungiri) care măresc
suprafaţa disponibilă schimburilor materno - fetale, apoi pătrunde în grosimea endometrului secretor în
aproximativ a 22 a zi a ciclului.
Acest proces se numeşte nidaţie (implantaţie). Ataşarea oului la mucoasa uterină se face prin
exprimarea unor molecule de adeziune celulară cu rol de “crampoane”, şi este urmată de eliberarea unor
enzime proteolitice care uşurează erodarea ţesuturilor materne (endometru şi apoi vase). Un deficit genetic
fie în exprimarea moleculelor de adeziune, fie în secreţia enzimelor proteolitice, duce la un defect de
implantare manifestat ulterior prin iminenţe de avort şi disgravidie.

Dezvoltarea zigotului (oului)

Imediat după fecundaţie zigotul se divide rapid, fiind încă învelit de zona pellucida. Are loc o
creştere a numărului de celule, dar masa citoplasmei rămâne constantă. În 24-36 ore se formează două
celule-fiice numite blastomere. În momentul pătrunderii în uter, oul se află în stadiul de morulă, cu 12-16
blastomere. La 4 zile după fertilizare, în centrul morulei apare un spaţiu lichidian care separă celulele în
doua grupe: externă- trofoblastul, din care se va forma placenta, şi internă, sau embrioblast, din care provin
embrionul cavitatea vitelină şi amniosul.
Oul se numeşte acum blastocist. Imediat ce trofoblastul se ataşează la endometru, începe să
prolifereze şi se diferenţiază în două straturi: intern- citotrofoblast, şi extern, sinciţiotrofoblast. La suprafaţa

5 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

embrioblastului apare endodermul primitiv în ziua a 7 a. Ulterior, între endodermul primitiv şi trofoblast
apare un spaţiu lichidian mic - începutul cavitaţii amniotice, care va fi tapetată de amnioblaste.

Discul embrionar este format la început dintr-o placă de ectoderm primitiv şi endodermul adiacent.
Între ectoderm şi endoderm se formează mezodermul Din aceste trei structuri vor deriva toate organele
fetale. În săptamâna a 3 a discul embrionar devine trilaminar şi are loc neurulaţia. În săptămâna a 4a tubul
neural se închide şi se formează somitele. Între săptămânile 5-8 se formează placenta. Între zilele 13-56 are
loc procesul de organogeneză (perioada embrionară când produsul de concepţie este foarte sensibil la
factori teratogeni).
Urmează perioada fetală din ziua a 57 a până la termen, când are loc creşterea în dimensiuni a organelor.
Intre 12-20 săptămâni predomină creşterea fătului în lungime, iar între 21-40 săptămâni - creşterea în
greutate.

Placentaţia. Structura placentei

Produsul de concepţie stabileşte legături vasculare cu mama prin formarea placentei.
Placenta este organul de legătură între mamă şi făt. Este constituită dintr-o zonă maternă (placa sau
decidua bazală) şi o zonă fetală (placa corială). Placa bazală are trei straturi: bazal unicelular (celulele din
care se va regenera endometrul după naştere), spongios (format din glande sinuoase) şi compact, din care
pornesc septuri piramidale între vilozităţi.
Placa corială este formată din vilozităţile coriale, care sunt unitatea de bază a placentei. Între
acestea se află spaţiul intervilozitar, scăldat în sângele matern.
Placentaţia are loc în primele 12 săptămâni de sarcină.
În a 9 a zi, în sinciţiotrofoblastul îngroşat apar spaţii lichidiene neregulate – lacunele – care vor fi curând
invadate de sângele matern. Peretele capilarelor, venulelor şi apoi al arteriolelor spiralate uterine este
erodat de enzimele proteolitice produse de trofoblast. Se formează astfel lacuri sangvine prin unirea cărora
apare în a 14 a - a 15 a zi spaţiul intervilozitar primitiv.
În a 12 a zi, din placa corială răsar muguri citotrofoblastici plini (vilozităţile primare), care se scaldă în
sângele matern. Acestea sunt structurile de bază ale viitoarei placente. Localizate la început pe toată
suprafaţa oului, ele vor rămâne mai târziu numai în cea mai profundă regiune – viitoarea placentă.
Mezenchimul embrionar apare sub formă de celule izolate în cavitatea blastocistului. Când aceasta devine
acoperită complet de mezoderm, capătă denumirea de celom extraembrionar. Învelişul sau corionul este
format din trofoblast şi mezenchim. Vilozităţile primare sunt invadate de un miez mezenchimal provenit
probabil din citotrofoblast, devenind vilozităţi secundare. În acesta apar şi vase sangvine (vilozităţile
terţiare), care se unesc cu cele formate în mezodermul embrionar. Aceste vase devin funcţionale în a 17 a
zi, iar în a 22 a zi de la fecundaţie cordul fetal începe să pompeze sânge şi circulaţia feto-placentară este
stabilită.
La 8 săptămâni, diametrul unei vilozităţi este 200 m, cu o circulaţie arterio – capilaro - venoasă
bine formată şi un înveliş dublu: citotrofoblastul sau stratul Langhans, acoperit de sinciţiotrofoblast, care se
scaldă în sângele matern. Proliferarea trofoblastului la vârful vilozităţilor formează coloane citotrofoblastice
care se extind progresiv prin sinciţiul periferic.
Extinderile citotrofoblastice din coloanele vilozităţilor adiacente se unesc pentru a forma un strat
citotrofoblastic, care ataşează vilozităţile la deciduă.
În concluzie, trofoblastul se diferenţiază în trei categorii: sinciţiotrofoblastul vilozitar secretor de
hormoni, citotrofoblastul “de ancorare” extravilozitar şi trofoblastul intermediar invaziv. Primul are rolul de
a secreta HCG, progesteron, estrogeni, lactogen placentar, etc. Al doilea necesită interacţiunea cu
substanţa intercelulară, realizată prin secreţia “lipiciului” trofoblastic - o substanţă numită fibronectină-
trofouteronectină. Trofoblastul intermediar invaziv este răspunzător de invazia arteriolelor spiralate

6 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

materne şi de distrugerea tunicii medii musculare a acestora, cu transformarea lor într-un sistem vascular
de capacitate mare şi presiune mică.
Numărul de vilozităţi - stem, ale căror ramificaţii formează cotiledoanele placentare, este definitiv
la 12 săptămâni. Placenta va creşte ulterior prin proliferarea vilozităţilor periferice. Pe măsură ce sarcina
înaintează, schimburile materno - fetale sunt facilitate de subţierea interfeţei materno - fetale, în special
prin dispariţia treptată a stratului citotrofoblastic Langhans, subţierea sinciţiotrofoblastului şi rarefierea
stromei.
La termen, placenta are formă discoidală, cu diametrul de 20 cm, grosimea de 3 cm în centru şi 1 cm la
periferie, şi greutatea de 5-600 g. Prezintă o faţă fetală acoperită de membrana amniotică pe care se inseră
cordonul ombilical. Vasele cordonului ajunse aici se divid în trunchiuri vasculare care se văd prin
transparenţa amniosului. Faţa externă, maternă, este brăzdată de şanţuri care delimitează 16-20 de
cotiledoane (şanţuri intercotiledonare). Are un aspect relativ lucios dat de decidua bazală.

Funcţiile placentei
Placenta este organul care permite menţinerea homeostaziei fetale prin intermedierea schimburilor cu
organismul matern, până la naştere, când organele fetale trebuie să devină suficient de mature pentru a
funcţiona de sine stătător. Placenta îndeplineşte funcţiile de respiraţie, digestie şi excreţie.

Caracteristicile fizico-chimice care măresc semnificativ transferul unei substanţe chimice printr-o
membrană biologică sunt:
- gradientul de concentraţie (de la unul mare la unul mic);
- masa moleculară a substanţei (mai mică de 700 daltoni);
- sarcina electrică (moleculele neutre);
- legarea de proteine (molecule libere);
- liposolubilitatea crescută.

Creşterea volumului plasmatic şi scăderea albuminei plasmatice în timpul sarcinii afectează

transferul placentar. Când substanţele sunt legate de proteine sau în concentraţii reduse în plasma
maternă, transferul lor la făt va fi redus.
Mărimea fluxului sangvin uterin şi a suprafeţei de schimb (membrana vilozitară) sunt factori
importanţi în transferul transplacentar. Mai mult, proprietăţile fizice şi chimice ale celor trei ţesuturi -
barieră pot modifica mecanismul de difuziune, sau, ca în cazul transportului activ, pot limita cantitatea de
energie disponibilă pentru transport.
O2, CO2 şi ionii monovalenţi sunt transportaţi de obicei prin difuziune simplă. Glucoza şi ionii
bivalenţi (calciu, fier, fosfor), sunt transportate prin difuziune facilitată. Transportul activ, cu cheltuială de
energie, este mecanismul de transport al aminoacizilor şi vitaminelor. Pinocitoza constă în învelirea unei
molecule mari într-o vacuolă pentru a o transporta de partea cealaltă a membranei. În situaţia în care există
un curent masiv de fluid dintr-un compartiment membranar în celălalt, acesta poate antrena unele
substanţe.
Placenta posedă şi o altă categorie de funcţii, cele endocrine. Ea secretă hormoni care reglează rata
creşterii fetale (la început direct, apoi prin controlul aportului sangvin la nivelul patului placentar),
activitatea uterină (pentru a preveni evacuarea prematură a fătului, dar şi pentru a declanşa naşterea la
momentul cuvenit) şi activitatea altor organe (sâni, ligamente pelvine, etc). Hormonii secretaţi de placentă
sunt steroizi (estrogeni şi progesteron) şi hormoni proteici (HCG, HPL, hormoni peptidici hipotalamici şi
hipofizari, factori de creştere polipeptidici).
Unul din primii hormoni produşi de trofoblast este gonadotrofina corionică umană (HCG). Acest
hormon este prezent în serul matern în a noua zi după fecundaţie. Atinge concentraţia maximă între zilele
60-80 ale sarcinii, apoi scade până în ziua a 120 a. Este un hormon glicoproteic cu masa moleculară de

7 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

38000 şi conţinut glucidic 30%. Conţine două subunităţi: α, comună hormonilor glicoproteici umani, şi β,
care îi este specifică, folosită pentru dozarea hormonului. HCG este produsă cu precădere de
sinciţiotrofoblast. Funcţia sa principală este de a menţine secreţia de progesteron la nivelul corpului
gestativ în primele 40 zile de sarcină, până când placenta devine capabilă să îndeplinească acest rol. S-a
sugerat că HCG ar stimula producerea de testosteron în testiculele fetale, esenţială pentru diferenţierea
sexuală masculină, substituind LH-ul fetal până când hipofiza fetală este suficient dezvoltată.
Hormonul lactogen placentar este un hormon polipeptidic cu efecte lactogene şi stimulante ale
creşterii. Poate fi detectat la 6 săptămâni după fertilizare, după care titrul lui creşte până la termen şi
dispare complet din plasma maternă după delivrarea placentei. Este responsabil de efectele diabetogene şi
creşterea sintezei de proteine în timpul sarcinii. Aportul crescut de aminoacizi are un efect benefic pentru
făt, dar HPL nu este esenţial pentru menţinerea sarcinii.
Placenta produce o multitudine de alţi hormoni proteici şi peptide specifice sau nu sarcinii, ale căror funcţii
nu sunt complet elucidate.
Estrogenii sunt sintetizaţi în placentă prin conversia dehidroizoandrosteronului sulfat în estronă şi
estradiol-17β. În a 7 a săptămână, peste 50% din estrogenii serici materni derivă din placentă. În al treilea
trimestru, dehidroizoandrosteronul sulfat provenit din suprarenala fetală şi cea maternă, este convertit de
ficatul matern în 16α dehidroizoandrosteron sulfat. Acesta este transferat în placentă, unde sulfataza
placentară clivează sulfatul din moleculă. Are loc apoi aromatizarea şi conversia în estriol, după care este
transferat în sângele matern pentru excreţie. 90% din estriolul produs în timpul sarcinii derivă din
precursori fetali.
Progesteronul este sintetizat în placentă din colesterol începând din săptămânile 6-7 şi creşte până
la 250 mg /zi la termen. La începutul sarcinii el provine din secreţia corpului gestativ. Progesteronul induce
relaxarea uterului, fiind esenţial pentru menţinerea sarcinii. Se pare că este implicat şi în toleranţa imună a
produsului de concepţie.

Membranele
Decidua
Endometrul care acoperă blastocistul formează decidua capsularis, iar cel dintre blastocist şi miometru se
numeşte decidua basalis. În restul cavităţii uterine, endometrul va purta numele de decidua vera.
Corionul
După 3 săptămâni, vilozităţile îndreptate spre cavitatea uterina încep să dispară, corionul din această
regiune fiind numit corion neted, iar cel din zona patului placentar – corion frondos. Până la 12 săptămâni,
corionul neted (laeve) rămâne separat de amnios prin cavitatea celomica extraembrionară, după care
aceasta dispare. La 16 săptămâni, corionul neted fuzionează cu decidua vera, obliterând cavitatea uterină.
Are o grosime de 0.2 mm, iar între el şi amnion se pot forma spaţii lichidiene numite pungi corioamniotice,
a căror rupere poate duce la un diagnostic fals de rupere a membranelor.
Amniosul
Se formează din celule mici care apar în a 7 a zi între discul embrionar şi trofoblast. Cavitatea amniotică
creşte treptat, iar amniosul tapetează faţa internă a sacului ovular, faţa fetală a placentei şi cordonul
ombilical. Este o membrană subţire şi lucioasă care micşorează frecarea dintre făt şi pereţii sacului ovular,
intervenind şi în producerea lichidului amniotic, transportul de apă şi electroliţi, secreţia de peptide
vasoactive.

Cordonul ombilical
Realizează legătura dintre placentă şi făt. Lungimea sa medie este de 50-70 cm, cu variaţii între 20-150 cm.
Diametrul său este de 2 cm. Conţine 2 artere prin care este transportat sângele de la făt la placentă şi o

8 din 9
AMG III S1 - Obstetrică și Ginecologie
Curs 2 - Etapele formării și dezvoltării embrionare

venă prin care circulă sângele de la placentă spre făt. Acestea sunt înconjurate de ţesut conjunctiv şi de o
substanţă gelatinoasă numita gelatina lui Wharton, cu rol protector. Arterele au un traseu spiralat în jurul
venei, care face ca lungimea lor reală sa fie mai mare decât a cordonului ombilical. Aceasta structură le
protejează de traumatismul prin elongaţie şi face ca pulsaţiile arterelor să faciliteze circulaţia sângelui în
vena ombilicală.

Lichidul amniotic
Provine din surse ovulare (transsudat prin vasele ombilicale şi pielea fetală înainte de keratinizare, urina
fetală, secreţiile bronhice, secreţia celulelor amniotice) şi materne (transsudat din plasma maternă prin
decidua uterină vascularizată). Resorbţia se face transmembranar şi prin deglutiţia fetală. În sarcina
normală, lichidul amniotic este mediul necompresibil care permite fătului să se dezvolte, permiţând
mişcările trunchiului şi membrelor. Absenţa sa face ca uterul să se contracte şi să comprime fătul, ducând la
apariţia unor malformaţii ale membrelor, feţei, şi la dehiscenţe ale peretelui abdominal. În timpul
contracţiilor uterine din travaliu, menţinerea integrităţii membranelor protejează de compresiune fătul
prematur, suferind sau capul fătului în prezentaţie pelvină. Spre 20 de săptămâni lichidul amniotic devine
important pentru maturarea pulmonului fetal, deoarece permite executarea mişcărilor respiratorii. Absenţa
sa determină hipoplazie pulmonară. Rolul protector pentru mamă şi făt constă şi în acţiunea antibacteriană.
Lichidul amniotic împiedică deshidratarea pielii fetale şi izolează termic fătul. Este un rezervor de proteine,
minerale şi o sursă de apă pentru deglutiţia fetală. În plus, lichidul amniotic este un mijloc de comunicare
pentru făt. Maturitatea fetală este semnalată uterului prin metaboliţii hormonali din urina fetală excretată
în lichidul amniotic. În timpul naşterii, lichidul amniotic contribuie la declanşarea travaliului prin creşterea
concentraţiei de prostaglandine, la dilatarea colului prin formarea pungii amniotice, la repartizarea egală a
forţelor de compresiune asupra fătului şi la lubrefierea canalului moale. Cantitatea de lichid amniotic este
de 50 ml la 12 săptămâni, 500 ml la 24 săptămâni, şi 1000 ml la 30 săptămâni, după care scade treptat, fiind
de 600-1000 ml la termen. Aspectul normal este limpede. Lichidul amniotic devine galben în
incompatibilitatea Rh, verde în suferinţa fetală şi roşu în moartea intrauterină a fătului. Este inodor, dar
devine fetid în corioamniotite. Ph-ul este cuprins între 6.9-7.2. Conţine celule epiteliale fetale (12% la 36
săptămâni, > 20% la termen), celule orange (atestă maturitatea pielii prin capacitatea de a produce sebum),
lanugo şi vernix caseosa. Este format din 99% apă, 0.75% minerale şi 0.25% substanţe organice.

9 din 9