ANATOMIE, EMBRIOLOGIE ȘI FIZIOLOGIE

- ANATOMIA UTERULUI GRAVID –

Pe măsură ce sarcina se dezvoltă, uterul depășește stadiul pelvin în dezvoltarea lui, devenind
organ abdominal, urmărind direcția axei strâmtorii superioare (Tabelul 1, Figura 2).[6]

Luna de sarcină IFU Aprecierea clinică

Luna a II-a 4 cm cât o mandarină
Luna a III-a 8 cm cât o portocală
Luna a IV-a 12 cm la ½ distanței dintre dintre simfiză și ombilic
Luna a V-a 16 cm la două degete sub ombilic
Luna a VI-a 20 cm la nivelul ombilicului
Luna a VII-a 24 cm la ½ distanței dintre ombilic și apendicele
xifoid
Luna a VIII-a (S34-S36) 28 cm la două degete sub apendicele xifoid
Luna a VIII-a ½ (S38) 32-34 cm la nivelul apendicelui xifoid
Luna a IX-a coboară cu una se află la aproximativ 2 cm sub apendicele
două laturi de
xifoid
deget până la
termen
Tabelul 1. Vârsta gestațională raportată la dimensiunile uterului

Înălțimea fundului uterin crește cu 4 cm în fiecare lună

începând cu luna a II-a, astfel încât se poate calcula VG după
formula: VG = IFU / 4 + 1.

Toate dimensiunile uterului cresc, la termen măsurând:

- 32- 37 cm diametrul vertical;

- 24 cm diametrul transvers;
- 22-23 cm diametrul antero-posterior;
- capacitatea: de la 2-3 ml la 5 l la termen; Fig.2
Înălțimea fundului uterin raportată la
numărul de săptămâni de gestație; un fetus
 În sarcina la termen în plan frontal, axul mare al uterului se înclină la dreapta în 76% din
cazuri, la stânga în 4% din cazuri, iar în rest rămâne pe linia mediană, înclinarea fiind rezultatul
fenomenului de acomodare al uterului.

Uterul gravid suferă fenomenul de torsiune de la stânga la dreapta, astfel că fața sa anterioară
privește la dreapta, iar bordul său stâng se află pe linia mediană.

Această situație trebuie luată în considerare în momentul practicării inciziei segmentului

inferior în operația cezariană.

Uterul gravid (Fig. 3, Fig.4), în primele luni

are aceleași raporturi ca și uterul în afara sarcinii.
În sarcina la termen fața anterioară vine în raport
direct cu peretele abdominal și numai rareori
intestinul și epiplonul se interpun, între peretele
anterior al uterului și peretele abdominal. În
porțiunea distală și anterioară uterul vine în raport
cu vezica urinară, iar peretele posterior al uterului
se sprijină pe coloana vertebrală, care îi imprimă
o ancoșă în șa. De asemenea vine în raport cu
aorta la stânga, vena cavă la dreapta, mușchii
psoas și ureterele.

Fundul uterului vine în raport cu marea

curbură a stomacului, colonul transvers, bordul Fig.3 Anatomia uterului gravid la termen

inferior al ficatului, falsele coaste și vezica biliară.

Bordul drept al uterului este în raport cu cecul și colonul ascendent, iar cel stâng cu jejunul și
ileonul.

Colul uterin prezintă și el modificări:

- își schimbă consistența, pentru a permite dilatarea;

- lungimea crește de la 3 la 5 cm, iar lățimea de la 2 la 3 cm;

- prezintă formă conică la începutul sarcinii, devine ulterior fusiformă;

- urmează ascensiunea uterului după luna a IV-a de sarcină;
- ambele orificii (extern și intern) rămân închise până la naștere la primipare, iar la multipare
orificiul extern este permeabil;
- structură: format din elemente musculare în proporție redusă, iar caduca lipsește.

Segmentul inferior – formațiune tranzitorie a uterului gravid legată de sarcină și travaliu.

Este cuprinsă între corp și col și se formează în ultimele trei luni de sarcină din istmul uterin.
Prezintă următoarele caracteristici:

- forma: trunchi de con;

- grosimea: 2-5 mm, înălțime 5-10 cm, lățime 12-14 cm;
- structura: țesut conjunctiv, caduca, peritoneu ușor decelabil;
- laxitatea peritoneului parietal a permis dezvoltarea tehnicii cezariene segmentare, chiar și în
formările incomplete ale acestei regiuni, peritoneul este ușor decalabil, în așa fel încât incizia
musculară refăcută poate fi ușor peritonizată;
- limite:
 inferior – orificiul cervical intern;
 superior – 7-8cm mai sus de orificiul cervical intern (inelul Bandl), prima ramură a arterei
uterine, venula circulară (vena coronară a lui Krantz), un plan ce ar uni orificiile profunde
ale canalelor inghinale;
- raporturi:
 posterior: prin fundul de sac Douglas vine în raport cu rectul și sigmoidul,ligamentele
utero-sacrate, promontoriu, bifurcației aortei, mezosigmei, feței anterioare a sacrului și
emergenței rădăcinilor sacrate;
 anterior: prelungirea fasciei vezico-vaginale, fundul de sac peritoneal vezico-uterin, vezica
urinară;
 lateral: teaca hipogastrică (conține artera și venele uterine, ureterele) ;
 inferior: vezica urinară – trigonul vezical cu implantarea ureterelor, spațiul prevezical
Retzius, simfiza pubiană, fosetele inghinale interne, canalele crurale și ramurile orizontale
ale pubisului.
 Aparatul vasculo-nervos al uterului gravid prezintă o hipertrofie a tuturor elementelor.
Arterele hipertrofiate pătrund în caducă sub numele de artere spiralate (helicine) și se deschid în
lacurile sangvine.

Ramurile venoase de la caducă și cele utero-placentare (aduc sângele din spațiile

placentare materne) formează plexurile venoase ale stratului mijlociu uterin, de unde se
colectează pe bordurile organului, constituind plexul uterin.

Limfaticele formează trei rețele: subseroasă, musculară și mucoasă. Acestea comunică

larg între ele, explicând ușurința cu care se propagă infecțiile de la endometru.

Inervația: plexurile intra- și periuterine provin din plexurile hipogastrice inferioare. De

notat hipertrofia elementelor nervoase și bogăția interoceptorilor.

În cursul travaliului, segmentul inferior împreună cu colul, șters și dilatat, formează

canalul cervico-segmentar Braun.[6][7]

Fig. 4 Secțiuni anatomice comparative între femeia negravidă și cea cu sarcina la termen
 PERIOADA FETALĂ

– ORGANOGENEZA ȘI CREȘTEREA NORMALĂ A FĂTULUI -

Perioada fetală este perioada cuprinsă între începutul săptămânii a noua și momentul
nașterii și se caracteriziează prin maturarea țesuturilor și organelor și prin creșterea rapidă a
corpului. Lungimea fătului este stabilită prin măsurarea CRL (distanța vertex-coccis) sau a CHL
(distanța vertex-călcâi). Valorile acestor parametri sunt corelate cu vârsta fătului exprimată în
săptămâni sau luni obstetricale.

Creșterea în lungime a fătului este accelerată în lunile 3, 4 și 5 (cca 5 cm / lună), iar

creșterea în greutate este predominantă în ultimele 2 luni de sarcină (aproximativ 700 g/lună)
(Tabelul 2) [8].

Vârsta (săptămâni) CRL (cm) Greutate (grame)

9 – 12 5–8 10 – 45
13 – 16 9 – 14 60 – 200
17 – 20 15 – 19 250 – 450
21 – 24 20 – 23 500 – 820
25 – 28 24 – 27 900 – 1,300
29 – 32 28 – 30 1,400 – 2,100
33 – 36 31 – 34 2,200 – 2,900
37 – 38 35 – 36 3,000 – 3,400
Tabelul 2. Vârsta și greutatea fătului raportată la CRL

În timpul perioadei fetale, una dintre cele mai evidente modificări este reprezentată de
reducerea relativă a creșterii dimensiunilor capului în raport cu creșterea restului corp. La
începutul lunii a III-a lungimea capului este aproximativ ½ din CRL. La începutul lunii a cincea
lungimea capului este aproximativ 1/3 din CHL, iar la naștere aproximativ ¼ din CHL.

În săptămâna a 6-a, ansele intestinale determină creșterea de volum a CO (hernie

fiziologică), însă până în săptămâna 12 aceste anse revin în cavitatea abdominală.

În săptămâna a 12-a de dezvoltare regiunea facială a fătului dobândește aspectul uman

caracteristic. Ochii, situați inițial pe părțile laterale ale capului, se deplasează către partea
ventrală a feței, iar urechile ajung aproape în poziția lor laterală definitivă, de o parte și de alta a
capului. Membrele ajung la lungimea relativ normală în comparație cu restul corpului, cu toate
că membrele inferioare sunt ușor mai scurte și mai slab dezvoltate decât cele superioare.
Organele genitale sunt suficient de dezvoltate, astfel încât sexul fătului poate fi determinat prin
examen ecografic.

Pe parcursul lunilor 4 și 5 lungimea fătului crește rapid, iar la sfârșitul primei jumătăți a
perioadei de viață intrauterină creșterea în greutate a fătului este redusă ( <500 g), iar mișcările
fătului sunt percepute clar de mamă.

În a 2-a jumătate a sarcinii greutatea fătului crește considerabil, în special în ultimele 2

luni și jumătate câștigă 50% din greutatea pe care o are la termen (cca 3200 g). În luna a 6-a
tegumentul fetal prezintă colorație roșiatică și aspect cutat din cauza lipsei de țesut conjunctiv
subcutanat. Un făt născut în luna a șasea sau la începutul lunii a șaptea are șanse diminuate de
supraviețuire, deoarece există diferențieri insuficiente a sistemului respirator și a sistemului
nervos central.

Pe parcursul ultimelor 2 luni de viață IU toate segmentele corpului fătului dobândesc un

aspect rotunjit datorită depunerii de țesut adipos subcutanat.

Lungimea și greutatea fătului în momentul nașterii variază considerabil, iar uneori

valorile acestor parametri nu corespund cu vârsta fetală calculată. Lungimea și greutatea sunt
influențate de factorii genetici, de sănătatea maternă (HTA, afecțiuni renale și cardiovasculare),
insuficiența placentară, statusul nutrițional deficitar, nivelul socio-economic precar al mamei,
consumul matern de alcool, țigări, etc.

Nou-născuții care la naștere cântăresc mai puțin de 500 g supraviețuiesc arareori, în timp
ce feții cu greutatea de 500 – 1000 g pot supraviețui dacă li se asigură îngrijiri de specialitate. Cu
toate acestea, cca 50% din nou-născuții cu greutate < 1000g la naștere și supraviețuiesc, vor
prezenta deficite neurologice severe. Greutatea mică poate fi întâlnită atât la nou-născutul la
termen afectat de IUGR, cât și la cel născut prematur.

Principalul factor care promovează creșterea atât prenatal, cât și postnatal este IGF-1
(factorul de creștere similar insulinei, somatomedin C), care are efecte mitogene și anabolice.
Țesuturile fetale sintetizează IGF-l, iar nivelul seric al acestui factor se corelează cu creșterea
fetală. Mutațiile genei IGF-l conduc la IUGR, deficitul de creștere continuându-se și postnatal.

 Membranele fetale și placenta

Pe măsură ce fătul crește, necesitățile nutriționale și de altă natură ale acestuia cresc, ceea
ce induce modificări majore ale placentei. Astfel,crește aria de suprafață dintre sângele matern și
sângele fetal, care facilitează schimburile de substanțe. Pe măsură ce producția de lichid amniotic
crește, dispoziția membranelor
fetale se modifică.

Astfel, la începutul lunii

a patra placenta (Fig.5) are două
componente:

a) fetală (corionul vilos);

b) maternă ( decidua bazală).

Între placa corionică și placa deciduală există spații interviloase pline cu sânge matern.
Aceste spații sunt derivate din lacunele sincițiotrofoblastului și sunt acoperite cu sincițiu de
origine fetală. Ramificațiile vilozităților se dezvoltă în interiorul lacurilor sangvine interviloase.

Ca urmare a creșterii continue a fătului și a distensiei uterului, volumul placentei se

mărește. Creșterea suprafeței placentare este aproape paralelă cu cea a uterului, astfel încât pe tot
parcursul sarcinii placenta acoperă 15-30% din suprafața internă a uterului. Creșterea în grosime
a placentei este rezultatul ramificării vilozităților existente și nu al continuării pătrunderii
vilozităților în țesuturile materne.

Placenta la termen are formă discoidală, diametrul cuprins între 15 și 25 cm, grosimea de
aproximativ 3 cm și greutatea cuprinsă între 500 si 600 grame. La naștere placenta se desprinde
de peretele uterin, iar la aproximativ 30 de minute după expulzia fătului este eliminată din
cavitatea uterină.
 Începând cu luna a 4-a, membrana placentară se subțiază și învelișul endotelial al vaselor
vine în contact direct cu membrana sincițială, ceea ce amplifică marcat rata schimburilor
placentare.

Funcțiile placentei: (Fig. )

- schimbul de gaze și produși metabolici;

- transferul de substanțe nutritive și electroliți;
- transferul de anticorpi materni, astfel încât fătul dobândește imunitate pasivă;
- sinteza de hormoni (progesteron, estradiol, gonadotropină corionică umană (hCG),
somatomamotropină);
- detoxifierea anumitor medicamente.

Fig.

 Amniosul și cordonul ombilical

Amniosul este o cavitate care conține lichidul amniotic, în care fătul este suspendat prin
intermediul CO.

Funcțiile lichidul amniotic:

- absoarbe șocurile mecanice;

 - permite mișcările fetale;
- împiedică aderența embrionului la țesuturile înconjurătoare.

Fătul înghite lichid amniotic, care este absorbit din intestinul fetal și este epurat de către
placentă. Urina fetală se adaugă lichidului amniotic, însă aceasta este reprezentată în prim
plan de apă. Prezența unei cantități excesive de lichid amniotic (hidramnios) se asociază cu
anencefalia și atrezia esofagiană, în timp ce prezența unei cantități insuficiente
(oligohidramnios) se asociază cu agenezia renală.

Cordonul ombilical este înconjurat de amnios.

Este format din:
- 2 artere ombilicale;
- o venă ombilicală;
- gelatina Wharton (cu rolul de a proteja vasele).
La gemeni, dispunerea membranelor fetale variază în funcție de originea acestora și de
momentul formării sarcinii gemelare. 2/3 din gemeni sunt dizigoți sau fraternali; există în
acest caz 2 cavități amniotice, 2 cavități corionice și 2 placente care uneori fuzionează. În
cazul gemenilor monozigoi există de obicei 2 cavități amniotice, o singură cavitate corionică
și o placentă comună. În cazurile de gemeni siamezi, în care feții nu sunt separați complet
între ei, există o singură cavitate amniotică, o cavitate corionică și o singură placentă.

FIZIOLOGIA FĂTULUI [9] [11]

 Hemodinamica fătului (Fig. 6)

Sângele oxigenat și cu substanțele nutritive este

transportat de la placentă la făt prin peretele
abdominal via vena ombilicală. Șunturile care
deviază sângele oxigenat în circulația arterială, mai
ales la creier, sunt caracteristici ale curgerii
sangvine la făt.
1. Ductus venosus conectează sinusul portal cu vena cavă inferioară și permite unei părți din
sângele ombilical și portal (prin mecanism sfincterian) să șunteze ficatul. Acest sânge, care

merge în ventriculul drept nu este atât de bine

oxigenat ca sângele ce vine direct la placentă. Fig 6. Hemodinamica fetală

2. Foramen ovale este un șunt intracardiac (atrial) de la dreapta la stânga. Prin aceasta vena cavă
inferioară comunică cu ambele atrii.

3. Ductur arteriosus este o anastomoză între artera pulmonară stângă și arcul aortic. Presiunea
în artera pulmonară este mai mare decât presiunea aortică, direcționând sângele în duct și în aortă
și șuntând plămânii.

4. Sângele din atriul drept este primit de la sinusul coronarian (5%), vena cavă superioară
(20%) și vena cavă inferioară (75%). O parte (45%) este șuntată în atriul stâng, și ce rămâne
(55%) intră în ventriculul drept. De la ventriculul stâng, sângele circulă prin plămâni (10%) și în
ductur arteriosus (90%). Sângele din ductus arteriosus circulă în aorta descendentă, arterele
hipogastrice și arterele ombilicale.

5. Sângele din atriul stâng trece în Vs, aorta ascendentă și apoi în arterele carotide.

Debitul cardiac al cordului fetal este de 200 ml/kg/ min, mai mare decât debitul cardiac
al adultului. Debitul cardiac al Vd este mai mare decât acela al Vs.
Presiunea sângelui arterial crește progresiv pe durata gestației până la 75/55 mmHg la
termen. Presiunea venoasă ombilicală este de 22-34 mmHg, și o scădere semnificativă determină
moartea fătului. Frecvența cardiacă fetală este de 120-160 bpm.
 Reglarea fluxului sangvin și a presiunilor.
Placenta este lipsită de inervație autonomă, dar acționează ca un amortizor al stimulării
nervoase din circulația maternă. Reglarea fundamentală a circulației sangvine fetale se face de
către tonusul mușchiului neted vascular, stimularea autonomă nervoasă, aminele simpatice și
metaboliții vasodilatatori.
Stimuli care afectează circulația ombilicală:
a) Hipoxia fetală ușoară - presiunea sangvină arterială și fluxul sangvin ombilical sunt
crescute fără o modificare în rezistența venoasă ombilicală.
 b) Hipoxia fetală severă – fluxul sangvin ombilical este scăzut și rezistența venoasă
ombilicală este crescută.

Dinamismul ductului arterial este afectat de variate droguri și stimuli:

a) Prostaglandinele, în special familia E și asfixia intrauterină neonatală sunt dovada.

Sensibilitatea crescută a ductului arterial la prostaglandina E2 susțin un rol al acestui prostanoid
în reglarea și menținerea orificiului. Infuzia de prostaglandină E1 și E2 a arătat dilatarea ductului
arterial.

b) Inhibitorii prostaglandinei, acetilcolina, histamina și catecolaminele promovează

închiderea. Indometacinul este un inhibitor potent a prostaglandin-sintetazei. Eficacitatea
închiderii nonchirurgicale a ductului arterial deschis cu indometacin, la copiii prematuri, este
bine stabilită, cu morbiditate și mortalitate cel puțin la fel ca în cazurile tratate chirurgical.

 Eliberarea de oxigen la țesuturile fetale.

Metabolismul aerob este calea uzuală la făt, dar glicoliza anaerobă este operațională. Inima
fetală poate suporta o lipsă de oxigen pe o perioadă mai lungă decât inima adultului datorită
depozitelor mai mari de glicogen în miocardul fetal. Conținutul de oxigen al sângelui fetal,
concentrația hemoglobinei și fluxul sangvin (care este determinantul principal) determină
eliberarea adecvată de oxigen la țesuturi.

Creșterea capacității de transport a oxigenului sângelui fetal este posibilă datorită unui număr
mare de factori:

1. pH-ul sângelui fetal este mai mic decât al întregului sânge al adultului. Efectul Bohr este
aplicabil (scăderea afinității hemoglobinei pentru oxigen când există o concentrație ridicată a
ionilor de hidrogen).

2. Difosfoglicerolul este un produs intermediar al glicolizei anaerobe. Nu se leagă de

lanțurile γ ale hemoglobinei fetale (Hb F);

3. Conținutul de Hb F este ridicat, ceea ce crește capacitatea sangvină de transport a

oxigenului. Astfel, în ciuda faptului că saturația de oxigen a sângelui fetal este rar peste 70%,
țesuturile nu sunt hipoxice.
 4. Presiunea parțială a oxigenului (pO2) în sângele intervilos este mai scăzută decât aceea din
sângele matern, ceea ce influențează favorabil transferul de oxigen din sângele matern în cel
fetal.

5. pO2 a țesuturilor este mică (< 15 mmHg), permițând transferul oxigenului de-a lungul
unui gradient decrescător.

Hematopoieza are loc în sacul embrionar din a II-a săptămână de gestație, în splină și ficat
în a V-a săptămână și în măduva osoasă în a XI-a săptămână. Tipurile de hemoglobină care se
formează primele sunt Portland, Gower I și Gower II. Aceste tipuri sunt combinații de lanțuri α,
β, ε și γ. Concentrația hemoglobinei este ridicată la făt, 16-18 g/dl. Eritropoietina are originea în
ficatul fetal și este crescută în uter.

 Metabolismul fetal
- Pe măsură ce creșterea fetală avansează, apa extracelulară scade. Astfel de la 90-95%
devreme în gestație, la termen conținutul de apă ajunge sa fie 70-75% din greutatea corpului.
Depozitarea grăsimilor începe când greutatea fetală este de 800g și crește spre termen.
- Fătul sintetizează proteine proprii din aminoacizii preluați din sângele matern prin
difuziune.
- Principalul glucid în sângele fetal este glucoza, importantă pentru făt ca substanță
nutritivă și ca suport energetic. Nivelul fetal este determinat de nivelul matern al glucozei.
- Calciul și fosforul sunt transportate activ prin placentă de la mamă la făt.

FIZIOLOGIA NAȘTERII

Progresele pe care le-au înregistrat în ultimele decenii reanimarea neonatală și măsurile

de îngrijire a prematurilor au permis ca limita viabilității să poată fi scăzută continuu. În prezent,
în mod curent supraviețuiesc copii născuți la 24-26 de săptămâni de gestație, iar uneori, chiar la
22 de săptămâni. În aceste circumstanțe, în o serie de țări se consideră drept limite inferioare
pentru declararea nașterii, vârstele gestaționale de 26 sau chiar de 24 de săptămâni.

(Definiția avortului este adaptată în aceste țări, definiției nașterii).

 a) Creșterea excitabilității uterine în apropierea nașterii - Către sfârșitul perioadei de
sarcină, excitabilitatea uterină crește progresiv, iar în cele din urmă se produc contracții uterine
ritmice extrem de puternice care conduc la expulzia copilului. Există cel puțin două categorii
principale de efecte care induc contracțiile intense din parturiție: transformările hormonale
progresive care determină creșterea excitabilității musculaturii uterine și transformările mecanice
progresive.

b) Factori hormonali care stimulează contractilitatea uterină - Estrogenii au

capacitatea de a accentua gradul de contractilitate uterină, în parte prin amplificarea numărului
de joncțiuni gap între celulele musculare netede adiacente ale miometrului, dar și prin alte acțiuni
mai puțin înțelese. Începând cu luna a 7-a de gestație, secreția de estrogeni continuă să crească în
timp ce secreția de progesteron se menține constantă sau chiar se reduce ușor. În consecință, se
consideră că raportul estrogen – progesteron crește către sfârșitul sarcinii într-o asemenea
măsură, încât este cel puțin parțial responsabil de amplificarea contractilității uterine.

c) Oxitocina este un hormon secretat de neurohipofiză și care induce, în mod specific,

contracții uterine, în special către sfârșitul perioadei de gestație.

d) Hormoni fetali la nivelul uterului - Fătul secretă o serie de hormoni, care ar putea
juca un rol important în stimularea uterului. Astfel, glanda hipofiză a fătului secretă cantități
crescute de oxitocină, glandele suprarenale secretă cantități mari de cortizol. În timpul
travaliului, membranele fetale eliberează prostaglandine în concentrații crescute, care ar putea
la rândul lor să intensifice contracțiile uterine.

e) Factorii mecanici care stimulează contracțiile uterine:

- Tensionarea musculaturii uterine - tensionările intermitente, prezente în mod repetat la

nivelul uterului datorită mișcărilor fetale, pot determina de asemenea contracția mușchiului
neted. Este de menționat în acest sens faptul că gemenii se nasc, în medie, cu 19 zile mai
devreme decât feții unici.
- Tensionarea sau stimularea colului uterin.
f) Debutul travaliului – mecanismul de feedback pozitiv care îl inițiază:
În cea mai mare parte a sarcinii, uterul dezvoltă periodic episoade de contracții slabe și
lente (contracții Braxton Hicks). Aceste contracții se intensifică către sfârșitul perioade de
sarcină. Ulterior, în interval de câteva ore, devenind contracții extrem de puternice, care încep să
pună sub tensiune colul uterin și apoi să împingă fătul prin canalul pelvian, determinând astfel
expulzia acestuia. Acest proces poartă numele de travaliu, iar contracțiile puternice care induc
nașterea copilului se numesc contracții de travaliu.
Teoria feedback-ului pozitiv sugerează că punerea sub tensiune a colului uterin de către
capul fătului atinge la un moment dat o intensitate suficientă astfel încât să inducă o amplificare
reflexă puternică a contractilității corpului uterin. Aceasta va determina împingerea fătului, fapt
ce tensionează și mai puternic colul și accentuează mecanismul de feedback pozitiv de la nivelul
corpului uterin. În acest fel, procesul se repetă până la expulzia fătului.
g) Contracțiile musculaturii abdominale din timpul travaliului - În timpul travaliului,
după ce contracțiile uterine devin suficient de puternice, de la nivelul uterului și al canalului
pelvian încep să se transmită semnale dureroase. Acestea declanșează reflexe neurogene
medulare care implică mușchii abdominali, inducând contracția reflexă a acestora.
h) Mecanismul nașterii normale:
În timpul travaliului, contracțiile uterine pornesc în principal din regiunea superioară a
fundului uterin și se răspândesc către corpul uterin. Fiecare contracție uterină tinde să împingă
fătul către colul uterin.
Contracțiile din travaliu se succed intermitent, deoarece o contracție puternică poate
afecta și, uneori, chiar împiedica fluxul sangvin de la nivelul placentei, iar contracțiile continue
ar putea determina moartea fătului. Astfel, utilizarea exagerată a diferitelor substanțe care
stimulează contractilitatea uterină, precum oxitocina, poate determina spasm uterin în locul
contracțiilor ritmice, și poate cauza decesul fătului.
Prim stadiu al travaliului este o perioadă de dilatare progresivă a colului, care durează
până când acesta atinge dimensiuni similare celor ale capului fătului.
Cel de-al doilea stadiu al travaliului – după ce dilatația cervicală este completă,
membranele fetale se rup iar lichidul amniotic se elimină brusc prin vagin. Capul fătului
înaintează rapid prin canalul pelvian, până când expulzia este finalizată.
i) Separarea și eliminarea placentei - Contracția uterului după nașterea copilului va
comprima vasele responsabile anterior de irigarea placentei. În plus, se consideră că
prostaglandinele vasoconstrictoare formate la locul de separare a placentei induc, la rândul lor,
spasm vascular.
 j) Involuția uterului după naștere – În timpul primelor 4-5 săptămâni după naștere,
uterul suferă un proces de involuție. Dacă mama alăptează, după 4 săptămâni, uterul poate reveni
la dimensiunile de dinaintea sarcinii. Acest efect al alăptării apare în urma supresiei secreției
gonadotropinelor hipofizare și a hormonilor ovarieni din primele câteva luni de alăptare. În etapa
inițială de involuție a uterului, locul de inserare a placentei de pe suprafața endometrială se
autolizează, determinând eliminarea unor secreții vaginale cunoscute sub numele de lohii;
acestea au inițial caracter sangvinolent iar apoi devin seroase, eliminarea lor continuând timp de
aproximativ 10 zile. După această perioadă, suprafața endometrială este reepitelizată și pregătită
pentru viața sexuală normală.[11]