INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE

Contents
LIMBAJUL ȘI COMUNICAREA.......................................................................................................................2
Diagnoza și prognoza în logopedie și psihopedagogie specială...................................................................6
Evoluția logopediei din cele mai vechi timpuri............................................................................................9
Tulburări de limbaj specifice și nespecifice................................................................................................13
Obiectivele și sarcinile logopediei..............................................................................................................15
Tulburările de pronunție...........................................................................................................................15
Rinolalia.....................................................................................................................................................19
Dizartria.....................................................................................................................................................21
Stigmatismul..............................................................................................................................................23
Rotacismul.................................................................................................................................................24
Lantacismul...............................................................................................................................................25
Tulburările de pronunție în deficiența de auz............................................................................................26
Tulburările la deficienții de vedere............................................................................................................27
Tulburările de ritm și fluență.....................................................................................................................29
 LIMBAJUL ȘI COMUNICAREA

-interacționează între ele

-sunt într-o evoluție paralelă

-limbajul este forma cea mai înaltă de exprimare și de manifestare a omului

-limbajul se exprimă în activitatea individuală (idei, gânduri, sentimente, atitudini)

-limbajul este forma formativă care contribuie la dezvoltarea ideilor

-prin limbaj se construiește gândirea

-limbajul este mecanismul de formare al activităților psihice superioare

-comunicarea e latura de manifestare a limbajului

-comunicarea devine comportament/conduită

-comunicarea nonverbal- se dezvoltă mai repede decât comunicarea verbală

-cu timpul, comunicarea verbală ocipă locul dominant și stimulează și comunicarea

nonverbală

-comunicarea întrunește niște caracteristici pozitive, precum schimbul de idei și de

informații

-limba este produsul vieții sociale și deservește limbajul și comunicarea

-comunicarea este formată din elemente de conținut (semne, simboluri, semnale,

alfabetul și mesajele) si elemente operaționale (emitentul, canalul, receptorul)

-semnalul constă în alcătuirea fonemelor, unirea lor și din aspectele grafice

-simbolul constă în reprezentarea de tip iconico-figurativ, imagistica obiectuală
(calități, virtuți, idealuri)

-alfabetul este format din semne, componente lingvistice care stau la baza formării
de mesaje cu reguli riguros stabilite

FORMELE COMUNICĂRII VERBALE

1. COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ-capacitățile individuale se comunică

pentru sine (vorbitor)

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ-stabilește relații între 2 persoane

3. COMUNICAREA ÎN GRUP- se produce între mai mulți indivizi

4. COMUNICAREA ÎN MASĂ -se produce când un individ se adresează

publicului

5. COMUNICAREA CU DIVINITATEA- comunicarea prin rugăciune

6. COMUNICAREA CU ANIMALELE-urmărește să domesticească

comportamentul animalelor
FORMELE COMUNICĂRII NONVERBALE

1. COMUNICAREA NONVERBALĂ SONORĂ-cuprinde un set de sunete

corespunzătoare tuturor limbilor

2. COMUNICAREA NONVERBALĂ CHINESTEZICĂ-se decodează mesajele și

se realizează prin mișcare

3. COMUNICAREA NONVERBALĂ CROMATICĂ-culori care se produc fară

coordonare

4. COMUNICAREA NONVERBALĂ CHIMICĂ-predominant la animale, dar

este și la om

5. COMUNICAREA NONVERBALĂ PLASTICĂ- materialul plastic informează

prin culoare, formă

-în plan foniatic, apare foniatria

-FONIATRIA studiază vocea și vorbirea și se bazează pe aspecte lingvistice

-ORTOFONIA-promova ideea dezvoltării auzului și a generat comunicarea totală

-comunicarea nonverbală rămâne importantă prin mesajul afectiv și prin întărirea
mesajului cognitiv

-comunicarea totală este o condiție pentru instruirea surzilor si a altor deficienți și

o reușită pentru tulburările de limbaj ale normalilor

-comunicarea totală a apărut în anii 70

-comunicarea totală introduce mai multă acuratețe si sinceritate

-dependența comunicării nonverbale este legată de următorii factori:nivelul de

cultură, vârsta cronologică și mintală a interlocutorului, mediul de proveniență

-comunicarea verbală și cea nonverbală se susțin reciproc și sunt influențate de

mediul ambiant și social

-doar împreună alcătuiesc comunicarea totală

COMPETENȚE ALE INTELIGENȚEI COGNITIVE

1.competențe cognitive

2.nivelul cunoștiințelor

3.dimensiunea informațiilor

4.capacitatea de argumentare

5.distincția mesajelor pentru atingerea reușitei

COMPETENȚE ALE INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

1. identificarea propriilor emoții dar și emoțiile altora
2. Exprimarea empatiei față de alții
3. Evaluarea corectă a mesajului emoțional
4. Capacitatea de a regla discursul emoțional necesar autoreflecției

2 CATEGORII DE GESTURI SIMBOLICE

-gestul de semnificație (gesturi simbolice, demonstrative, figurative)

-gestul care acompaniază anumite însușiri (ritmul, intonația, intensitatea

discursului)

Mișcările mâinii suplinesc unele dificultăți pentru că gestul exprimă cu claritate

atitudinea afectivă, încrederea în sine, starea de relaxare, starea de tensiune.

Diagnoza și prognoza în logopedie și psihopedagogie specială

În orice tulburare de limbaj trebuie avut în vedere un diagnostic.

Indiferent de mărimea subiectului, trebuie să avem în vedere faptul că dispune de

trăsături de personalitate specifice. De fapt, pentru un demers corect e necesar ca
subiectul să fie cunoscut 50% dpdv profesional. Cele două demersuri trebuie
avute în vedere pentru că sunt necesare. Trebuie studiat subiectul în așa natură
încât să putem aplica probe care în domeniul limbajului sunt diferite de cele
psihologice. Sunt probe formative, foarte importante pentru înțelegerea
limbajului.

Sunt anumite trăsături de personalitate peste care nu putem trece fără o

cunoaștere. Atât diagnoza, cât și prognoza în domeniul pps se fac pe intervale mai
scurte decât în condițiile subiectului normal.

Între 6 și 12ani, diagnoza se poate face pe o durată mai lungă, de circa 2 ani. Dacă
e sub 6 ani și peste 12, diagnoza se face pe perioade scurte pentru că
transformările sunt mai frecvente. Reactivitatea subiectului e diferită de la un an
la altul. Modificările la subiecții cercetați sunt permanente, mai ales după 12 ani și
înainte de 6.

Orice psihodiagnoză parcurge etape distincte dpdv al demersului respectiv.

Primul demers este diagnoza organică. Trebuie să cunoaștem caracteristicile

organice ale subiectului.

Al doilea demers, diagnoza fiziologică, funcțională.

A treia etapă, psihodiagnoza. Ne aparține direct și o facem încât să prevedem

toate aspectele.

Nu în ultimul rând, diagnoza socială.

Deducem că în pps și logopedie avem de a face cu două tipuri de diagnoză și

prognoză. Psihodiagnoza de stare în care folosim de obicei câteva procedee care
sunt obligatorii cum ar fi observația, testele de inteligență, de aptitudini și de
personalitate. Adăugăm la psihodiagnoza de stare pe cea etiologică. Folosim ca
tehnici anamneza, convorbirile, chestionarele și analiza mediului de viață. Prin
aceasta cunoaștem motivele instalării defectului.

Corelăm datele din psihodiagnoza de stare cu cea etiologică și ajungem la analiză.

Analiza ne conduce spre al III-lea aspect, psihodiagnoza diferențială. Facem o
diagnoză diferențială pentru situațile legate de gen, pentru situații de traversare a
unor dificultăți. Facem o psihodiagnoză totală, după care urmează diagnoza
provizorie=probabilitatea evoluției subiectului. Este valabilă pentru trei situații:
condițiile favorabile de viață, pentru condițiile mediu și condițiile nefavorabile.

Următoarea situație este alcătuirea programelor constatativ-terapeutice.

Concepem un program pentru recuperarea subiectului. Ne bazăm pe toate datele
respective și procedăm la alcătuirea programului.

Ultimul aspect, descrierea tendințelor recuperative prin programele aplicate.

În ultimul rând, prognoza diferențială pentru fiecare subiect sau categorie. Se

structurează pe 3 direcții:

1. Pentru stadiul de deficiență.

2. Pentru vârsta și ritmurile ei de dezvoltare.
3. Pentru temperament.
În diagnoza și prognoza logopedică, componenta comunicării este
esențială.
În obiectivele puse în condițiile diagnozei și prognozei și alcătuirii
programelor compensative, 3 aspecte sunt importante în mod deosebit:
1. Recuperarea prin învățare care trebuie să cuprindă învățare intelectual-
cognitivă, afectiv-emoțională, socială, motrică și psiho-
comportamentală.
2. Recuperarea prin psihoterapie. Pregătește dpdv psihic pe individ pentru
a răspunde metodelor logopedice cu capacități apropiate de normal.
Folosim psihoterapia ludică, de relaxare, psihoterapia de susținere, de
sugestie și mai ales pentru persoanele sugestionabile.
3. Psihoterapia ocupațională.
În concluzie, intervenția pe care o face logopedul sau psihopedagogul se
face din următoarele perspective: logopedice, psihologice, pedagogice,
medicale și sociologice. Primele două urmăresc capacitățile fizice și psihice
care să se dezvolte cât mai aproape de normal prin stimularea potențialului
restant, prin dezvoltarea compensatorie a unor funcții. Înseamnă
asigurarea unui progres relativ continu și achiziția comunicării care să
întrunească posibilitățile de adaptare ale subiectului.
Evoluția logopediei din cele mai vechi timpuri

Termenul de logopedie are rezonanțe încă din antichitate. Provine de la

grecescul logos=cuvânt și pedus=educație. Acest termen a fost folosit
pentru prima dată de Socrate.
Logopedia nu privește doar educația cuvântului, ci privește dezvoltarea
limbajului în relație cu dezvoltarea personalității și comportamentului.
Această conotație a fost dată de Emil Froskel. Ideea este că toate
tulburările de limbaj și comunicare sunt într-un fel sau altul implicate atât în
producerea unor tulburări de personalitate, dar și de comportament.
În 1825, Franz Joseph Gall s-a ocupat și a analizat tulburările de tip afazic,
adică cele care aveau o componentă organică care, prin anumite afecțiuni
determinau tulburări de limbaj.
S-a produs o adevărată cotitură odată cu apariția unei lucrări, „Vieți
paralele”, în care era descris marele orator al antichității, Demostene.
Acesta avea o dezvoltare mentală deosebită, dar avea o bâlbâială
puternică(logonevroză). Demostene a observat, în primul rând că, dacă
vorbește și nu se percepe pe el însuși nu se mai bâlbâie.
La romani exista o lucrare, „Canonul medicinii”. Aceasta oferă cititorului o
serie de exerciții în care să se producă o respirație adecvată vorbirii.
Aceasta este legată și de modul în care anumite componente anatomo-
fiziologice sunt implicate. Vorbirea se desfășoară corect numai în timpul
expirului. La femei, dominantă este componenta posto-pectorală, la bărbați
posto-apdominală.
Prin această lucrare apare o etapă în evul-mediu cunoscută drept „perioada
tristă a logopediei”. Într-un fel s-a preluat și o propoziție din scrierile lui
Aristotel: „Bâlbâiala vine de la cap”. Nu doar creierul poate fi vinovat de
această tulburare, ci și limba poate prezenta dificultăți. Spre exemplu, pot
exista situații în care limba nu încape suficient de bine în cavitatea bucală.
De remarcat că la noi există o cronică din 1835 care vorbește despre
„vindecarea gângăviei”. În această gângăvie există tulburări de ritm și
fluență și se fac o serie de recomandări cu privire la odihnă, petrecerea
timpului în mod plăcut.
În 1885 se deschid două școli legate de copiii cu dificultăți de dezvoltare, la
Arad și Timișoara. Carl Shaper la Arad, iar la Timișoara, Joseph Roboz.
Acesta a înființat în 1891 primul institut de ortofonie. În 1890 publică prima
carte de logopedie tradusă în limba română. Se intitulează: Ce este
bâlbâiala și cum poate fi vindecată? Printre altele, lucrarea conține o serie
de recomandări valabile și la copilul surd care prezintă nedezvoltarea
limbajului.
Practica logopedică în țara noastră a fost recunoscută în 1948 și apoi
întărită printr-o nouă legislație în 1957.
Primul congres de logopedie a fost ținut în 1942 la New York.

Cauzele tulburărilor de limbaj

Există multe cauze, însă nu toate care acționează se manifestă la fel pentru
fiecare subiect, depinde de rezistența și structura individului. Există totuși
niște cauze care acționează mai des și provoacă tulburări de limbaj. Acestea
pot fi împărțite în:
1. Cauze care acționează în timpul sarcinii: intoxicații, boli psihice ale
gravidei, infecții și boli infecțioase ale mamei, incompatibilitatea
factorului RH, carențe nutritive, traumatisme mecanice și psihice.
2. Cauze care acționează în perioada nașterii: nașterile grele și prelungite
care afectează sistemul nervos, asfixia cu hemoragii la nivelul sistemului
nervos, traumele fizice și altele.
3. Cauze care acționează după naștere. Sunt și cele mai numeroase:
A. Cauze organice ce pot fi de natură centrală sau periferică: cauze
mecanice, senzoriale, anomaliile dento-maxilo-labio-palatine,
prognatizmul și progenia. Tot în această categorie, infecțiile și
intoxicațiile, bolile copilăriei precum meningita, scarlatina, rujeola.
B. Cauzele funcționale care afectează atât sfera senzorială, cât și cea
motorie. Este afectată în această situație oricare componentă a
pronunției(expirație, fonație, articulație). Tot aici pot apărea
dereglări ale procesului de excitație și inhibiție, dereglări de nutriție,
tulburări ale auzului fonematic.
C. Cauze psiho-neurologice care afectează mai des acei subiecți cu
construcție anatomo-fiziologică patologică, cei cu tulburări psihice,
senzoriale, etc.
D. Tulburări psiho-sociale. Metodele greșite de educație, menținerea
obișnuințelor greșite.
 Clasificarea tulburărilor de limbaj
Palerr împarte tulburările după forma lor de manifestare: dislalii și
disfonii. Sunt efecte de omisiune, de rezonanță și de motricitate
laringială.
Ripper ajunge la 4 categorii:
1. Tulburări de ritm: bâlbâiala, bolboroseala și tumultus sermonis.
2. Tulburări de articulare: dislaliile.
3. Tulburările de fonație: abonia, nazalitatea, stridența și
guturalitatea.
4. Tulburările de simbolizare: disfaliile.

Hvatțev, autor rus cu o contribuție mai extinsă asupra tulburărilor

de limbaj împarte tulburările în:
1. Dislalii.
2. Tulburările de ritm și cadență.
3. Tulburări de limbaj cu etiologie organo-cerebrală.
4. Tulburări de voce.
5. Tulburări de vorbire și voce psihogenă.
6. Tulburări de vorbire la oligofreni și orbi.

Există o clasificare a tulburărirlor de limbaj sub nume de

clasificare lingvistică:
1. Deficiențe fonetice în care sunt: pronunțări greșite a unor
sunete, dar fără dificultăți în discriminare acustică.
2. Deficiențe fonetico-fonematice: deficiențe acustice, pe
lângă cele de mai sus.
3. Deficiențe fonetico-fonematice, lexico-gramaticale.
Tulburările din primele două categorii + aspectele de
nedezvoltare generală a limbajului.

Există și o clasificare etiologică. Două categorii:

1. Tulburări senzoriale și motorii.
2. Tulburări primare și secundare.
Există și o clasificare morfologică, dar și simptomatică.
Aceasta e cea mai clară. Cea morfologică se referă numai
la cauzele organice evidente.

Există o clasificare a tulburărilor de limbaj efectuată

după DSM V:
1. Tulburări de limbaj.
2. Tulburări ale sunetelor/fonemelor.
3. Tulburări de fluență la copil(bâlbâială).
4. Tulburări de comunicare socială(pragmatică).
5. Alte tulburări nespecifice de limbaj.

O clasificare în 1974 a unui profesor de la Cluj după

mai multe criterii:
1. Criteriul anatomo-fiziologic:
a. Tulburări ca urmare a afectării a analizatorilor
verbomotori.
b. Criteriul afectării analizatorului verbo-auditiv.
c. Criteriul afectării centrale.
d. Criteriul afectării periferice: tulburări de deficit
anatomo-somatic.
e. Tulburări pe baza afectării organice a
aparatului fono-articulator și pe baza afectării
aparatului verbo-motor și verbo-auditiv.
f. Criteriul afectării funcționale de la nivelul
central și cel periferic.
2. Criteriul structurii lingvistice:
a. Tulburări de pronunție.
b. Tulburări de ritm și fluență.
c. Tulburări de voce.
d. Tulburări polimorfe.
e. Tulburări de scris.
3. Criteriul periodizării:
 a. Tulburări de limbaj și comunicare ce apar în
perioada preverbală(0, 2 ani). La bază stă o
boală.
b. Tulburări de limbaj și comunicare cu debut în
perioada de dezvoltare a limbajului(2, 6 ani).
c. Tulburări de limbaj și comunicare care apar în
perioada verbală, adică după 6 ani. Baza poate
fi o boală sau un accident.
4. Criteriul psihologic:
A. Tulburări de limbaj și comunicare în urma unei
boli cu implicații în plan psihologic, dar pot fi și
tulburări care apar ulterior în urma unei
dizabilități.

Tulburări de limbaj specifice și nespecifice

În privința tulburărilor specifice există o idee a unui autor care spunea că

„tulburările specifice sunt cele centrale și care nu apar pe fondul unei boli sau al
unei dizabilități, iar cele nespecifice sunt acelea care apar pe fondul unor boli,
deficiențe”. Această idee a fost preluată și în DSM V, și de alți autori.

Sunt anumite tulburări deosebite, dar nu înseamnă că au frecvența cea mai mare.
De exemplu, bâlbâiala este complexă, dar nu are o frecvență foarte mare.

Frecvența tulburărilor de limbaj și comunicare

În Franța există o statistică desfășurată pe populația școlară. Din aceștia, sunt 27%
cu tulburări de limbaj din care 2% repetă clasa exclusiv din cauza dislexodisgrafiei.

Un alt studiu pe copii cuprinși între 3 și 5 ani menționează că sunt 40,1% copii cu
tulburări de limbaj asociate cu tulburările psihice.

Există un studiu în Elveția pe copii de vârstă școlară mică. Sunt tulburări de limbaj
cuprinse între 12 și 32% în funcție de regiune. Cei mai mulți sunt înregistrați în
cantonul german.

Există un studiu mai edificator desfășurat de Sheridan pe 3800 copii unde se

evaluează numai dislalia la vârsta de 5 și 8 ani. Se constată că la 5 ani dislaliile sunt
prezente la 26% dintre fete și 30% dintre băieți. La 8 ani, acest studiu constată că
sunt 15% la fete și 16% la băieți. Se reduce decalajul între fete și băieți în ceea ce
privește frecvența tulburărilor față de celelalte studii. Odată cu creșterea în vârstă
a copiilor se produce o scădere datorită maturizării aparatului fonoarticulator, dar
și datorită școlii care are o contribuție în dezvoltarea limbajului.

Un studiu din 1930 efectuat în 48 de orașe a semnalat copii cu tulburări de limbaj

la o populație studiată de un milion.

Un studiu efectuat în fosta RDG pe copii între 3 și 6 ani a înregistrat 35% copii cu
tulburări de limbaj, dintre care 16% au avut nevoie de o terapie logopedică
specifică.

Pentru limba rusă, în URSS a existat un studiu efectuat de 43 logopezi. Au fost

examinați copii din fostul Leningrad. 14360 copii de cultură generală și 1440,21
școlari din școala medie. S-a constatat că tulburările de limbaj sunt prezente în
proporție de 10,7%.

Un studiu efectuat la Cluj de Emilia Boșcaiu. A fost studiată populația preșcolară și

școlară mică. Au fost găsite tulburări de limbaj la preșcolari în procent de 14,53%,
iar la vârsta școlară mică 9,52%.

Principalele legi ale logopediei

În logopedie există legi general valabile și legi numai în raport cu tulburarea
respectivă.

1. Orice abatere în formă și conținut, mai exact de la vorbirea standard

constituie o tulburare de limbaj și comunicare.
2. Orice tulburare de limbaj are tendința de a se agrava și consolida în timp ca
deprindere negativă. Spre exemplu, bâlbâiala dacă nu este corectată la
timp se consolidează ca deprindere negativă.
3. Tulburările de limbaj nu presupun deficit de intelect sau senzorial, dar pot
apărea și pe seama unui asemenea deficit când ele sunt mai grave și mai
variate.
4. Tulburările de limbaj au o frecvență mai mare la vârstele mici din cauza
fragilității aparatului fonoarticulator și a sistemului nervos central
insuficient de dezvoltat.
5. Tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu și sunt corectabile printr-o
terapie logopedică adecvată.
6. Tulburările de limbaj produc efecte negative de un anumit nivel în planul
comportamental sau al personalității pentru că sunt trăite ca structuri
negative, anxioase, frustrante.
7. Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, dar pot fi structuri anatomo-
fiziologice care le favorizează.
8. Tulburările dt limbaj până la 3 ani, 3 ani jumătate nu au o semnificație
defectologică sau logopedică, ci una fiziologică.
9. Tulburările de limbaj au o incidență mai mare la sexul masculin față de cel
feminin.
10.Metodologia corectiv-recuperativă a tulburărilor de limbaj se realizează în
relație cu cea de stimulare a întregii activități psihice.

Obiectivele și sarcinile logopediei

Tulburările de pronunție.
 Dislaliile, rinolaliile și dizartriile. Fiecare dintre ele sunt de mai multe forme.
Se întâlnesc atât pe fondul intelectului normal, dar și afectat, și pe fondul
deficienței senzoriale, a deficiențelor psihice.
Dislalia constă în deformări de sunete, omisiuni de sunete,
substituiri de sunete. În limba română, frecvența dislaliei la nivelul
școlar și preșcolar este estimată la 13%.
Dislaliile sunt studiate atât de logopedie, cât și de foniatrie. În
foniatrie sunt luate în considerare acele tulburări determinate de
distorsiuni ale vocii, dar și de tulburări ale aparatului
fonoarticulator. Mai sunt denumite tulburări de sonorizare a
fonemelor.
În dislalie se produc tulburări de sonorizare. Avem de a face cu acestea prin
dereglarea unor aspecte legate de componenta fonetico-fonematică. Unii autori
spun că avem de a face în dislalie cu tulburarea numai a componentei fonetico-
fonologice. Celelalte două componente nu sunt luate în discuție în condițiile
acestea, dar precizează că este mai frecvent afectată componenta fonetico-
fonologică, mai ales în dislalii monomorfe, dar nu excludem și analiza celorlalte
două componente, lexico-semantică și morfo-sintactică. Cele din urmă apar pe
fondul unor deficiențe intellectuale sau senzoriale. Pot fi descrise ca deficiențe în
pronunțarea fonologică și deficiențe de nivel motor, mai ales la nivelul aparatului
fonoarticulator care afectează la rândul lor atât expresia vorbirii, cât și impresia
ei. Sunetele tulburate au într-adevăr o caracteristică centrală, dar nu poate
determina excluderea deficiențelor mentale și auditive și nici chiar a altor
dizabilități care provoacă tulburări de sonozare, deși se recunoaște că aceste
tulburări ce exclud deficiențele mentale și auditive produc efecte negative în
următoarele paliere: psihologic, psihopedagogic și neurologic. Ideea cu privire la
limitarea tulburărilor de sonorizare numai în plan central nu este nouă, a fost
descrisă prima dată în 1907 și preluată ulterior și în DSM V.

Fenomenele principale în dislalie sunt legate de deformări, omisiuni, substituiri.

Chiar dacă poartă numele de paradislalii, se subordonează termenului central de
dislalie. Autorii respectivi recunosc că orice tulburare a sunetelor se realizează
prin acțiunea unor cauze organice, funcționale, psihoculturale, imitații,
psihologice. Ele se înscriu astfel în categoria tulburărilor de pronunție.
 Tulburările dislalice pot fi împărțite după criterii diferite:
1. După criteriul senzorial avem de a face cu două categorii de
tulburări, și anume dislalie parțială sau simplă/monomorfă, și o
dislalie generală numită și polimorfă. Dislalia înseamnă afectarea
parțială a unui anumit fonem. În dislalia generală avem de a face
cu o pronunție cu dificultate a mai multor sunete sau chiar a
majorității.
2. Există dislalie congenitală și dobândită. Cea congenitală apare,
spre exemplu, în cazul unei construcții anormale a aparatului
nazal. Cea dobândită se referă la dislalia dobândită prin
obișnuință negativă.
3. În funcție de etiologie avem de a face cu o dislalie
mecanică(disgrosie) și o dislalie funcțională.

Dislalia se accentuează în fenomenul de sonorizare a consoanelor, dar și

când se emite un sunet pe care elementele aparatului fonoarticulator au o
poziție apropiată. Fenomenul de sonorizare a consoanelor se produce și
atunci când se emit în locul sonorelor precum d, b, v, g, j, d, perechile lor
surde: t, p, f, c, ș, s.

Caracteristici dislalice pe fondul deficienței de intelect

Unele tulburări de vorbire se asociază cu deficiența mentală. Cu cât aceasta e mai

gravă, tulburarea de vorbire va fi mai accentuată. Spre deosebire de tulburările de
pronunție caracteristice normale, în deficiența de intelect există o varietate a
tulburărilor de pronunție, dar și alte tulburări de vorbire. Primul defect care
atrage atenția este cel al imaturității vorbirii. Subiectul manifestă o imaturitate
începând de la pronunție și terminând cu alte dificultăți la nivelul limbajului. În
cazul celui care are o debilitate mintală și mai ales dacă e una ușoară, subiectul
poate vorbi relativ bbine.

Imaturitatea verbală este gravă în funcție de profunzimea tulburării psihice. Se

știe că spre deosebire de copilul normal, la deficienții mintali de gravitate ușoară
și moderată apariția vorbirii se produce la un an jumătate. Înseamnă o întârziere
față de copilul normal. Există și un alt fenomen care generează tulburările de
pronuție și anume lipsa de precizie în emiterea sunetelor și a cuvintelor. Este
afectat nu numai sunetul, ci silaba întreagă.

O altă caracteristică este legată de intensitatea comunicării.Tonul vorbirii este și

el perturbat, când scăzut, când ridicat, etc. Fenomenele respective perturbă și
coerența vorbirii verbale. Se produc întreruperi ale vorbirii, câteodată chiar în
realizarea sunetului. Dislalia mecanică apare pentru că există malformații ușoare
la nivelul aparatului fonoarticulator. Acestea însoțesc deficiența mintală.

Există o categorie de tulburări la nivelul dislaliei propriu-zise și anume că toate

înlocuirile se produc în mod aleator. La normal există o regulă. Se substituie un
sunet prin altul și putem spune prin care sunet s-a înlocuit. Un sunet poate fi
îlocuit de oricare altul din vorbire. Acesta e un semn al creșterii labilității verbale
așa cum este un semn al labilității intelectuale. Variază de la un timp la altul
modul de a vorbi. Factorii perturbatori ai vorbirii sunt mult mai frecvenți în
deficiența mintală decât la normal. Normalul se protejează de acești factori, nu-i
ia în seamă, pecând debilul face opusul.

Rinolalia, dizartria sunt componente cu extinderea unor caracteristici ce sunt

specifice numai acestora și nu se întâlnesc în totdeauna în orice formă de dislalie.
Astfel se justifică intervenția altor autori care spun că avem de a face în vorbirea
rinolalică cu tulburări rinolalice care sunt dislalice (doar o parte) și când aspectele
majore centrale cuprind tulburarea de vorbire (dizartria) avem de a face cu o
dislalie central, o dislalie dizartrică.
În dizartrie și rinolalie sunt și simptome caracteristice dislaliei. Și în dislalie, pe
lângă simptome caracteristice acesteia apar fenomene mai mult sau mai puțin
extinse ce sunt definitorii pentru rinolalie sau dizartrie.

Rinolalia

Termenul vine de la grecescul rinos=nas și lalie=vorbire. Ca aspect general se

poate caracteriza printr-o vorbire fomfăită. Această rinolalie poate fi de mai multe
feluri. În rinolalie se produc tulburări a mai multor sunete în mod special a celor
nazale sau parțial nazale. Ex: m și n sunt mai afectate decât alte sunete. Dacă se
extinde la nivelul mai multor sunete, vorbirea capătă mai multe caracteristici de
afectare. Sunt afectate fie de o emitere exclusiv nazală, de lipsa de închidere a
căilor nazale.

Formele rinolaliei:

- aperta (deschisă) care poate fi de două feluri: organică sau funcțională;

- cauza (închisă) fiind de două feluri: centrală (anterioară) când laringele sunt
blocate și posterioară când nazofaringele este blocat;

- rinolalia mixa. Se produce o afectare caracteristică atât primei forme, cât și celei
de a doua (una predomină). Este cea mai dificilă și din punct de vedere al
manifestării.

Toate aceste 3 forme provoacă tulburări de tip dislalic la care se adaugă și o altă
simptomatologie precum deficiențele de voce și rezonanță, suflul nazal și suflul
răgușit, fenomene de nazonare a sunetelor. Sunt și fenomene de tip dislalic
determinate de obicei de suflul anormal al glutei și sunt în principal afectate
următoarele sunete cu o frecvență mai mare sau mai mică: P, B, D, T, C, G, H, N, P,
S, H, G, J.
Și în cazul suflului nazal sau a celui răgușit se perturbă în principal următoarele
sunete: S, F, J, CE, CI, GE, GI. Fenomenul general este cel de nazonare a sunetelor
și care se produce mai ales când într-un cuvânt sunt două sau mai multe sunete
ce antrenează în emiterea lor componenta nazală.

În rinolalie ca componentă sspecifică sunt prezente următoarele aspecte:

1. Nazalizarea vorbirii și a sunetelor.

2. Coexistența tulburărilor de fonație cu cele de articulație.
3. Prezența deficiențelor parțiale ale vocii. Vocea pierde din melodicitate.
4. Nazalitatea. Cea mai accentuată este în palatolalie. Este rinolalia produsă
de despicăturile palatine.
5. Rinolalia tinde să se agraveze în decursul timpului, ca orice tulburare.
6. Mai cu seamă în formele afectate de rinolalie nu se respectă reguli ca în
dislalie. Deformările se produc în mod aleatoriu.
7. În rinolalie se produce o afectare și a vocalelor.
8. Respirația care participă la emiterea sunetelor în rinolalie este deficitară și
tinde să se agraveze pe parcursul existenței fenomenelor.
Păreri care se abat parțial de la reguli:
Nu se precizează exact tipul dislalic și ca atare nici cel rinolalic, atunci când
nazalizarea este excesivă sau lipsește. Disputa principală se produce în jurul
cauzelor provocate de despicăturile congenitale ale aparatului
fonoarticulator sau acele tulburări rinolalice provocate de infecțiile virale
sau de aberațiile cromozomiale și dentare. Aceste cauze sunt appreciate ca
fiind dificile sau mai puțin dificile când produc și tulburări de respirație, de
alimentație, de fonație, de manifestare a vorbirii neinteligibilă, de
fizionomie (înfățișare) care capătă aspect nestructurat tipic celorlalți.
Hipernazalizarea sau hiponazalizarea sunt cele două aspecte principale care
duc la instalarea formei de rinolalie mixtă. În general, tulburările de
sonorizare intervin atunci când sunt provocate de diferite cause medicale,
psihice sau sociale. Ca urmare a acestor aspecte, în totdeauna intervenția
logopedică tre desfășurată ca și în dizartrie pe etape: etapa de emitere a
sunetelor, de diferențiere, etapa de consolidare și de automatizare.
Intervenția se face preoperator și după operație pentru că o rinolalie nu se
rezolvă numai operând.
Dizartria

În dizartrie găsim simptome atât din categoria celor dislalice, cât și din cea a
rinolalicilor + o serie de simptome specifice rinolaliei. Dizartria este
determinată de afecțiunea căilor nervoase și a nucleilor care participă în
pronunție. Ca urmare acestui aspect, pe lângă fenomenele de rinolalie și
dizartrie, vorbirea dizartricului este confuză, neclară, dizritmică, disfonică
cu rezonanță nazală, monotonă. Cu toate acestea, în dizartrie se păstrează
vorbirea impresivă și profund afectată cea expresivă. În general, dizartricul
înțelege vorbirea celor din jur.
Dizartria provoacă o serie de complicații psihice care se accentuează cu
timpul și care creează impresia că dizartricul face parte dintr-o categorie de
dezvoltare inferioară față de cum se prezintă în realitate. Aceste complicații
psihice sunt concretizate în tulburările de motricitate, tulburările
senzoriale. Sunt tulburări affective foarte extinse și tulburări mentale
considerate că ocupă circa 30% din totalul dizartricilor.
Tulburările dizartrice provin din:
1. Cauze prenatale care sunt concretizate în unele anomalii de dezvoltare
în primele 16 săptămâni de sarcină. Sunt o serie de infecții, suferințe la
nivel central al creierului, bolile grave ale gravidei precum diabet, boli
psihice.
2. Cauzele perinatale, nașterile grele și prelungite, prematuritatea, asfixia
și altele.
3. Cauze postnatale: icterul, stările convulsive, deformațiile centrale, etc.
Mai multe forme de dizartrie. Cele mai evidente:
1. Dizartrie corticală, deficiență a scoarței cerebrale.
2. Dizartrie subcorticală. Avem de a face cu tulburarea sistemului
pyramidal și extrapyramidal.
3. Dizartrie cerebeloasă. Se produc tulburări ale căilor cerebeloase.
Cerebelul e fixat în partea anterioară a creierului.
 4. Dizartrie bulbară. Sunt perturbate căile corticobulbare. Sunt afectați
nervii de la nivelul bulbului și când predomină total această
perturbare ne referim la dizartrie bulbară.
5. Psedobulbară. În științele medicale această formă de dizartrie este
înțeleasă ca o afecțiune a unor componente nervoase și tratată ca
atare.

Matei Guțu a descris și alte forme de dizartrie: dizartrie extrapiramidală și

piramidală. În dizartria piramidală este afectată partea piramidală iar la
extrapiramidală partea exterioară a piramidei.

Există o clasificare realizată de Dufy care împarte dizartria în 3 categorii, și anume

dizartrie spastică, ataxică și dizartrie plască.

În cadrul acestor forme, dizartria cerebrală reprezintă leziuni la nivelul cerebelului

și a zonelor învecinate și care este considerată ca fiind centrală. Dar există o
dizartrie subordonată acesteia numită cerebeloasă. Prezintă leziuni la nivelul
cerebelului și echivalează cu dizartria ataxică. Deosebirea este faptul că în această
formă domină tulburări de coordonare a organelor, aparatului fonoarticulator. De
asemenea sunt tulburări la nivelul motricității fine care se produc prin
nesincronizarea mișcărilor articulatorii și chiar nesincronizări la nivelul corporal.

Dizartria corticală este considerată ca având leziuni în cele două emisfere, dar și
aici se produce o afectare motrică și în primul rând a motricității grosiere și
totodată acestea influențează și afectează tulburările motricității fine. Aceste
afectări ale motricității fine sunt cele care provoacă de obicei tulburări de limbaj.
Sunt și fenomene care însoțesc vorbirea și care o perturbă, cum ar fi zbaterea
ochilui.

Se produc tulburări ale aparatului vorbirii în paralel cu tulburări ale respirației. O

altă formă de care vorbește Dufy este dizartria subcorticală. Aceasta se remarcă
printr-o dizartrie de tip piramidal și extrapiramidal. Dizartria piramidală este
determinată central de lipsa de control a mișcării voluntare și care afectează și
ele aparatul respirator implicat în vorbire. De asemenea, Durfy vorbește și de o
dizartrie extrapiramidală care afectează mișcările involuntare și automate de tipul
sterotipiei. În acest caz apar ticurile. În fond sunt repetiții de mișcări ale corpului
produse prin spasme. Pentru aceasta se mai numește dizartrie spastică. Se produc
asemenea mișcări și la nivelul maxilarelor.

Stigmatismul

Sigmatismul este tulburarea de limbaj în care sunt pronunțate deficitar sunetele

siflante („S” și „Z”), șuieratoarele („Ş” și „J”) și africatele („Ţ”/ „CE”/ „CI”/ „GE” și
“GI”).

Emiterea corectă a sunetului S

Buzele trebuie să fie deschise, cu colțurile retrase în părți, imitînd zîmbetul.

Dinţii sunt uşor întredeschişi, aproximativ 1 mm, ca pentru emiterea sunetului „I”.

Limba este lată, acoperind cu marginile sale laterale arcadele dinților superiori,
vîrful limbii se sprijină la baza incisivilor inferiori, pe alveole. Pe mijlocul limbii
trebuie să se realizeze jgheabul longitudinal.

Coardele vocale sunt depărtate, neparticipînd la emiterea sunetului „S”, fluxul de

aer este mare.

Forme ale sigmatismului

1. Cea mai ușoară formă, sigmatismul interdental presupune că aerul iese prin
lateralele limbii.
 2. Sigmatism peridental: vârful limbii este ușor ridicat, nu mai atinge incisivii și
aerul se pierde printre dinți.
3. Sigmatism șuierător: aerul se scurge pe vârful limbii și se oprește în baza
incisivilor interiori fiindcă limba nu tinde să fie relaxată. Limba devine rigidă,
proiectată cu putere la baza incisivilor și aerul se scurge cu putere și dă un
șuierat ușor.
4. Opusul acestuia este sigmatismul labial. Limba tinde să se ridice în sus, dar
buzele sunt prea puțin deschise și în loc ca aerul să iasă, se lovește de buze
și acestea vibrează ușor. Există un sigmatism labio-dental în care limba se
sprijină pe incisivii inferiori, are poziție rigidă și aerul se lovește de dinți care
nu sunt deschiși suficient și dă impresia că aceștia se mișcă.
5. Există și o formă de sigmatism lateral. Acesta este de trei feluri: dexter,
sinister și bilateral. Se asociază cu o ușoară asmolie facială.
6. Sigmatism nazal. Sunt sunete în care se antrenează calea nazală, precum m
și n. Sunt sunete prin care calea nazală nu e antrenată, dar și sunete care o
antrenează parțial precum p și b. Cauze: fie închiderea căii nazale, fie
deschiderea, astfel încât aerul se scurge.
7. Sigmatismul stridens. Se crează un mic șanț, aproape imperceptibil, aerul e
proiectat cu putere în afară și șuieră.
8. Sigmatism palapal. Vârful limbii e retras spre bolta palatină și jetul de aer se
proiectează pe limbă și dă o senzație de vibrare.
9. Sigmatismul addental. Vârful limbii este ridicat spre bolta palatină, dar
relaxat, astfel încât limba ocupă un spațiu mare.

Rotacismul

Are forme similare cu stigmatismul.

1. Rotacism interdental. Vârful limbii atinge ușor baza incisivilor inferiori.

Deschizătura dintre spațiul interdental este de circa jumătate de
centimetru. Aerul se proiectează pe vârful limbii care intră în vibrație.
2. Rotacism peridental. Buzele vibrează din cauză că limba e prea ferm lipită
de incisivii superiori și aerul se scurge pe lateralele dinții printre aceștia.
 3. Rotacism palapal. Vârful limbii este și mai ferm proiectat spre incisivii
superiori, chiar coborâtă puțin de la baza superioară și intră aerul cu putere
făcând să vibreze ușor palatul.
4. Rotacismul apical. Limba e lățită, ușor ridicată, atingând alveolele care dau
impresia că vibrează ușor când se proiectează.
5. Rotacism lateral. Se remarcă o vibrație la nivelul marginilor limbii.
6. Rotacism labial. Vibrează buzele.
7. Rotacism uvular. Aerul se pierde în partea terminală bucală.
8. Rotacism bucal. Aerul se scurge printre limbă lovindu-se de buze și dinți.
9. Rotacism nazal. Vârful palatin și pereții exteriori ai obrajilor vibrează.

Lantacismul

Se referă la emiterea sunetului l apropiată cu r. Jetul de aer nu mai provoacă

vibrarea limbii ca în cazul emiterii sunetului r. Există 3 forme:

1. Lantacism interdental, vârful limbii introdus între dinți afectând sonoritatea

sunetului.
2. Lantacism nazal. Se produce prin coborârea vârfului palatin și ieșirea aerului
pe nas.
3. Lantacism afon. Corzile vocale participă prea puțin sau de loc la emiterea
sunetului.
În paralantacism, L-ul poate fi înlocuit cu următoarele sunete: n, t, i, y, d, g,
r. Mai este înlocuit când se dublează vocala care urmează în cuvânt.
Tulburările de pronunție în deficiența de auz

Limbajul gestual are o desfășurare simultană, în timp ce vorbirea una succesivă.

Sunt coordonate ale vorbirii normale și anormale. Vorbim în primul rând de
subiecții care au resturi de auz și pot vorbi, dar și cei cu lipsă și au fost demutizați.
Chiar când poate comunica prin vorbire folosește gestul. Are o desfășurare strict
simultană între vorbire și semne. La noi, gesturile pot fi parțial diferite de la o
persoană la alta.

Susane Borl Mezni spunea că cel mai afectată în deficiența mintală este intonația,
ritmul, debitul verbal, tonalitatea. Acestea sunt componentele care perturbă în
primă instanță deficiența de auz în exprimarea verbală. Este perturbată și
comunicarea gestuală. Se produce un decalaj între vorbirea impresivă și
expresivă. Subiectul înțelege mai mult decât poate explica. Componenta auditivă
nu provoacă direct perturbarea pronunției, dar lipsa de auz nu i-a creat
posibilitatea de a imita și auzi pronunția corectă. Ca și în deficiența de intelect se
folosește termenul adecvat și anume dislalie audiogenă. Aceasta semnifică de fapt
că componenta auditivă influențează componenta vorbirii. Hipoacuzicii fac
confuzii între sunetele sonore și surde, între suflante și șuierătoare, omit
începutul și sfârșitul cuvântului, înlocuiesc un cuvânt printr-unul insuficient
cunoscut sau un cuvând care are o structură auditivă relativ asemătoare.
Structura gramaticală e și ea deficitară. Se articulează cu dificultate combinațiile
de cuvinte, consoane și în general la emiterea unor sunete care solicită o
modulare mai deosebită a elementelor aparatului fonoarticulator. Se reduce
sonoritatea, astfel încât vorbirea se produce cu o sonoritate atât de scăzută încât
se ajunge la vorbirea în șoaptă.

La subiecții care au fost parțial demutizați sau cei cu hipoacuzie se produce și

fenomenul de multiplicare a sunetelor într-un cuvânt. Când se pierde auzul
înainte de aproximativ 7 ani, dacă nu se intervine din punct de vedere
educațional, subiectul pierde vorbirea. Dacă pierderea auzului se produce după 7
ani, subiectul își păstrează relativ vorbirea într-un sistem obișnuit, fără
intervenție.
Tulburările la deficienții de vedere

Având în vedere integritatea analizatorului verbomotor și auditiv la deficienții de

vedere, tulburările dislalice se manifestă într-o proporție mai mică în raport cu
alte categorii de deficienți, iar comparativ cu subiecții cu intelect normal dezvoltat
și fără deficiențe senzoriale, la ambliopi și, mai cu seamă la orbi, tulburările
limbajului se mențin într-o proporție mai ridicată.

Deficiența de vedere determină o serie de caracteristici în formarea și

dezvoltarea limbajului:

1. În dezvoltarea limbajului se manifestă un ritm lent, ceea ce face ca în perioada

antepreșcolară și preșcolară vorbirea copilului să fie săracă, vocabularul redus și
cu multe impreciziuni în pronunțare.

2. Exprimarea verbală nu este însoțită și susținută în mod adecvat de mimico-

gesticulație, Ca element ce accentuează expresivitatea comunicării.

3. Deficiențe în recepția și înțelegerea unor nuanțări ale limbajului, ca urmare a

imposibilității perceperii vizuale a mijloacelor de exprimare a mimico-gesticulației.

4. Slaba funcționalitate a legăturii dintre imaginile obiectelor și noțiunile care le

desemnează, ceea ce face să se folosească cuvinte ale căror conținut și sferă să nu
coincidă cu imaginea concretă.

Tulburările de pronunție ale ambliopului și nevăzătorului pot fi determinate de

aceleași cauze care acționează și în cazul normalului. Pe lângă acestea,
imposibilitatea imitării vizuale a mișcărilor articulatorii generează lipsa de
sincronizare și modulare corectă a aparatului fonoarticulator, specific pronunțării
sunetelor. Sunt afectate, în primul rând, acele sunete care presupun mișcări
organice fine: r, s, ș, z, j, f, v, p, b, m, n etc. Fenomenul cel mai frecvent întâlnit, la
ambliopi și orbi, în cadrul tulburărilor dislalice, este acela al deformării sunetelor
și al omisiunii lor. Omisiunile apar, într-o proporție mai mare în grupările bi- și
triconsonantice, ca de exemplu, cr, șt, mn, rg, srt, Itf, Itm. Substituirile se produc
mai des la nivelul silabelor, al diftongilor și triftongilor. Cele mai frecvente
substituiri sunt de tipul: c-g, f-v, s-ș, ș-z,; s-j, f- p, ghe-ge, m-n, c-t, v-b etc. Tot atât
de frecvent apar, în vorbirea nevăzătorilor și a slab-văzătorilor, adăugirile de
sunete la nivelul cuvintelor, fenomen întâlnit rar în limbajul normalilor. Atunci
când conținutul celor exprimate este mai dificil sau când deficientul nu înțelege
destul de bine noțiunile cu care vehiculează și nu le poate raporta la imaginea
concretă, în vorbirea sa apar o serie de cuvinte parazite sau repetări de sunete.
Accentuarea dislaliei silabelor și a cuvintelor determină dificultăți sporite în
înțelegerea vorbirii persoanelor din jurul lor, pe de o parte, iar pe de alta,
exprimarea și inteligibilitatea devin greoaie.

Percepția vizuală joacă un rol important și în percepția vorbirii. Deși principala

modalitate de recepție a vorbirii este cea auditivă, s-a dovedit de către o serie de
autori că observarea feței vorbitorului și a mișcărilor buzelor acestuia prezintă o
deosebită importanță pentru identificarea și discriminarea fonetică și a
conținutului semantic.

Se știe că în ontogeneză există o legătură directă între dezvoltarea motricității și

evoluția limbajului. Dezvoltarea motricității se face într-un ritm lent, ca urmare a
lipsei vederii. Datorită vederii, copilul are posibilitatea să imite o serie de mișcări
și să-și controleze propriile sale acțiuni, precum mersul care are o importanță
deosebită. Prin urmare, vederea contribuie la organizarea mișcărilor, nu numai a
celor generale, dar și la elaborarea unor acte de conduită motorie. Copilul
nevăzător efectuează cu greutate mișcări fine ale aparatului fonoarticulator
pentru pronunțarea corectă a sunetelor. Ca urmare a acestor condiții
psihofiziologice, vorbirea copilului orb congenital apare cu câteva luni mai târziu
față de vorbirea copilului normal. Hvatțev arată că la copilul nevăzător, mișcările
mimico-gesticulatorii rămân în urma dezvoltării intelectuale, comparativ cu ale
celui văzător. De asemenea, în general, orbii denaturează articularea, prin
executarea unor mișcări inutile cu buzele, cu limba, cu fața.
Tulburările de ritm și fluență

Locul central în cadrul tulburărilor de ritm este ocupat de bâlbâială. Îi mai spune și
balbism. În cercetări, bâlbâiala a fost mult timp studiată și sunt referiri făcute de
autori diferiți. Există 3 situații de la care pornesc majoritatea ideilor care
caracterizează aceste tulburări:

1. Diminuarea inteligibiliității vorbirii prin dezordinile din sistemul motor și

senzorial aflate la baza producerii verbale.

2. Bâlbâiala este considerată ca o infirmitate determinată de evenimentele

percepute, de percepțiile respective, atât în plan psihic, cât și fizic. Este vorba de
disfluențe verbale.

3. Bâlbâiala este considerată ca un handicap în comunicare verbală, în alegerea

profesională, în relaționarea socială, cu implicații în toate comportamentele și
tipurile dde relaționare ale individului.

Pe baza acestor caracteristici au fost elaborate multe lucrări. Fiecare a urmărit să

pună în evidență o componentă pe care autorii o considerau dominantă. Pe baza
acestor caracteristici au fost elaborate și definiții ale bâbâielii. Actualmente se
acceptă parțial o definiție elaborată de OMS în 1977: „Bâlbâiala este o dezordine
în ritmul cuvântului în care subiectul știe cu precizie ceea ce vrea să spună, dar în
același timp nu e în stare să spună din cauza unor opriri involuntare, a repetițiilor
și/sau a prelungirilor unui sunet.”

Nu putem face referiri cu precizie la ceea ce este bâlbâiala doar pe baza acestei
definiții. Datorită faptului că pauzele în vorbire sunt prea mari sau prea scurte,
vorbirea este precipitată, tensionată, agitată, sunt prezente introducerea unor
sunete parazite, apariția de logofobii, teamă de vorbire, prezența spasmelor la
nivelul aparatului fonoarticulator, prezența disfluențelor verbale, etc.

Apar dificultăți de dezvoltare a individului prin laturile verbale, dificultăți în

dezvoltarea psihică în general, care este relativ împiedicată, ca un fel de amânare
a acesteia, dar nu este obligatoriu să implice neapărat deficiența mintală. O serie
de personalități celebre demonstrează lucrul acesta: Moise, Aristotel, Virgiliu,
Darvin, Napoleon, Washington, Curchil, Lenin. Bâlbâiala nu împiedică dezvoltarea
unor calități umane de așa natură încât să devină o deficiență.

Ca frecvență, bâlbâiala e apreciată că scade de la apus spre răsărit. Fenomenul nu

poate fi contestat, dar explicația implică aspecte care nu redau o imagine corectă
asupra bâlbâielii. Din datele cunoscute: la francezi bâlbâiala se regăsește în
proporție de 5,3%, la germani 2%, ruși 1,2%, bulgari 1,11%, România 1%.

Per totalul populației, putem considera: 1% bâlbâiți la vârstele adulte și 2% la

copii. În legătură cu genul, la bărbați se consideră că sunt 3/1 față de femei și
fenomenul se reflectă pe o structură relativă și la copii. Bâlbâiala determină
modificări în debitul verbal, de articulare, dar și modificări în planul fiziologic, cum
ar fi modificări baziomotorii și vegetative, reacții emoționale obsesive,
congestionări, încordarea întregului corp, respirație întreruptă, inversarea tipului
de respirație caracteristic genului.

Preocupările față de bâlbâială sunt din cele mai vechi timpuri. În perioada evului
mediu se produce un declin substanțial în ceea ce priveșc studiile bâlbâielii. Se
considera că orice bâlbâială vine de la cap. Drept urmare, bâlbâiala avea două
cauze: Limba se putea scălda într-un lichid fie prea bogat, fie sărac. De fapt,
creierul este de vină în acest sens.

Alt eveniment interesant s-a produs în 1838 cân Cristofor Daguzen folosește
metode empirice cu caracter psihologic pentru studiul bâlbâielii. Metodele au fost
reluate de medicul rus Net Kaciov care a continuat asemenea cercetări. În 1889,
alt autor celebru, Sikorski spunea că bâlbâiala e de fapt o boală mai frecventă la
copii decât la adulți.
Kussemaul descrie pentru prima dată nevroza spastică, problemele de coordonare
a aparatului fonoarticulator care favorizează bâlbâiala. Este o formă de bâlbâială
care poartă numele de bâlbâială spastică. Formele grave se produc mai ales la
adolescenți și tineri. Aceștia sunt mai preocupați, spre deosebire de celelalte
secmente de vârstă, de impresia pe care o fac asupra auditorilor. Crește în
condițiile acestea emotivitatea, tensiunea afectivă care se investește într-un
discurs verbal. S-a demonstrat de asemenea că atunci când o persoană bâlbâită
vorbește în șoaptă sau într-un mediu zgomotos se bâlbâie puțin sau chiar deloc,
vorbirea fiind ritmică și automată.

S-a mai constatat că bâlbâiala poate apărea cândd se află într-un grad de
severitate ridicat și în scris și desen, dar mai puțin în cântat. În cor este ajutat să
declanșeze vorbirea de cei din jur. Dacă desenează sau scrie, nu vorbește, dar face
mișcări de zvâcnire, caz în care pierde controlul instrumentului manevrat.

Există 3 feluri de bâlbâială:

1. Bâlbâiala clonică. Unii autori o mai numesc primară. Este forma cea mai ușoară.
Bâlbâiala clonică se produce prin apariția unor clonii, un joc al maxilarului și limbii
ca și când nu e dezvoltată suficient componenta motrică, însă componenta
respiratorie e de fapt cea afectată. Emiterea se produce cu întreruperi.

2. Bâlbâială tonică sau secundară. Aceasta este mai gravă. Se produce de

asemenea prin spasme, dar acestea sunt de lungă durată, domină vorbirea și
împiedică emiterea verbală, ca apoi să se producă o emitere explozivă. Subiectul
mișcă maxilarele și limba ca și când ar mișca în gol sau introduce un sunet parazit,
îl mormăie și pe urmă se produce cuvântul.

3. Bâlbâiala mixtă(mixa) în care predomină de obicei bâlbâiala tonică, iar în

formele ușoare cea clonică. În cea mixtă, spasmele sunt mai extinse și se regăsesc
și la alt nivel, nu doar la cel al aparatului fonoarticulator. Spasmele se produc pe 3
niveluri: se produc la nivel fonator, articulator și respirator.

În aceste condiții, bâlbâiala se transformă în logonevroză. Este o bâlbâială pe fond

nervos, conștientizată. În planul comportamental, individul este devastat.
În toate formele de bâlbâială se produc câteva fenomene comune. Dintre cele mai
prezente sunt:

1. Repetarea de sunete, silabe cu o încărcătură afectivă. Se numesc clonii.

2. Prezența spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator însoțite de încleștarea

maxilarelor fără emitere, echivalează cu forme de bâlbâială tonică.

3. Bâlbâiala clonică și tonică au fost înlocuite prin termenii de bâlbâială primară și

secundară, dar unii autori folosesc acești termeni pentru distincția dintre
bâlbâială și logonevroză.

4. Au existat cercetări pe perechi de gemeni. Haue a cercetat 30 perechi de

gemeni și aconstatat că la gemenii monoviteleini rata de bâlbâială este prezentă
în procent de 30%, iar la monovitelini de 19%. Seman a cercetat perechi de
gemeni, uni și biviterini pentru a demonstra implicarea factorului ereditar în
bâlbâială și pentru a stabili dacă pe linia mamei sau a tatălui se transmit mai
multe gene caracteristice bâlbâielii. În cazul acesta, pe linia mamei s transmit de
două ori mai multe gene decât pe cea a tatălui.

Din punct de vedere al manifestării, apar manifestări anatomo-fiziologice și

psihosociale. De primele sunt legate spasmele, convulsiile, tulburările de la
sistemul nervos, sănătatea fizică. Celelalte se referă la întreruperi, blocaje în
vorbire, logofobie, subterfugii diferite, atitudine negativă față de vorbire, tulburări
comportamentale, emoționale.

În bâlbâială funcția de gândire a vorbirii se menține integră, dar se perturbă

comunicarea prin existența disfuncțiilor verbale, existenței verbalismului,
prezența formelor lacunare, a repetițiilor, a prelungirilor.

Ținând seama de aceste aspecte, au fost elaborate câteva teorii care urmăresc să
explice bâlbâiala:
a. Teoria ereditară considera că orice formă de bâlbâială se transmite ereditar, iar
dacă aceasta nu se regăsește la nivelul parental, atunci cu siguranță în familia
extinsă, la descendenții în urmă cu câteva generații.

b. Teoria centrală: există o componentă la nivel central, la nivelul creierului, care

nu poate fi pusă în evidență cu mijloacele actuale ale științei decât în anumite
împrejurări. Adepții se bazează pe argumentul că unele tulburări grave precum
afazia sunt efect al leziunilor la nivelul creierului.

c. Teoria reflexiologică: pornește de la ideea reflexelor condiționate. Aceste

reflexe sunt formate în cursul vieții prin asocierea unor stări cu una
necondiționată.

Teoriile bâlbâielii sunt distribuite în două grupe: evoluție și învățare. Prin acestea
se afirmă că bâlbâitul nu se deosebește de normal sub raport psihologic și
constituțional, iar tulburările respective apar ca urmare a condițiilor negative de
mediu.

În al doilea rând sunt teoriile disfemice. Subiectul este diferit de normal atât prin
construcția sa biochimică, neurologică, cât și prin cea psihologică sau genetică.

O astfel de grupare implică o organizare pe 3 direcții:

1. Teorii organiciste în care se afirmă că deficiența motrică de dominanță

cerebrală sau de dominanță incompletă, ereditatea, sunt cuprinse în aceste
teorii în măsuri diferite.
2. Teoriile psihologizante cum ar fi relația părinți-copii, copii-frați, copii-mediu
social, comportamentul învățat, imitat.
3. Teoriile foniatrice. Tulburările sunt explicate prin feedback-ul audio-verbal,.
În concluzie, toate aceste aspecte pot fii implicate în funcție de tipul de
tulburare, de personalitatea subiectului.

Aceste tulburări asemănătoare ca manifestare pot fi denumite disfemii.

Disfemia poate fi definită după OMS ca disfuncționalitate spasmodică,
variabilă, intermitentă, involuntară care poate compromite fluiditatea sau
articularea cuvintelor din cauza unor disfuncționalități de communicare.
Astfel, disfemia devine un sindrom cu mai multe tipuri de bâlbâieli. 3 sunt
importante, dar de fapt sun 5 la număr:
1. Disfemia închisă sau tonică, spasmodică, tefatonică, utrotatonică. Sunt
prezente de fapt tulburările musculare.
2. Disfemia închisă sau clonotonică, coreică, unde sunt prezente
deformările de sunete, silabe și cuvinte.
3. Clonotonică sau mixtă. Sunt prezente toate datele de mai sus.
4. Disfemia criptogenetică. Mai este descrisă ca fiind o cută când subiectul
și-a format deprinderea să ascundă semnele și simptomele.
5. Disfemia fanerogenetică=bâlbâiala propriuzisă.

Principalele tulburări de bâlbâială propriuzisă:

1. Tumultus sermonis. A mai fost numită batarism sau cutering. În limbajul
cotidian ne referim la gângăveală sau bolboroseală. Este afectată atât
vorbirea expresivă cât și cea impresivă. Vorbirea este accentuată cu
repetări și tărăgănări, accelerată în care predomină inversiunile de
cuvinte,. Omisiunile și asimilările, iar în formele ușoare se limitează la
nivelul silabelor și sunetelor. Se asociază frecvent cu retardul mintal, cu
dislalia, deficiențele de auz fonematic. Unii autori ca Zeman o consideră
ca fiind ereditară.
2. Tahilalia denumită și tahifazie, tahifemie sau tahifrazie. Vorbirea
deosebit de acceleratăă, precipitată, încât afectează ritmul verbal și
duce la creșterea stărilor de agitație. Apar întreruperi, înlocuiri de
sunete, agramatisme, deformări, apar aspecte de neterminare a
cuvântului. Se asociază adesea cu logoreea, dislalia, disgrafia, tulburările
de voce, un timbru dezagreat.
3. Brabilalia. Vorbirea lentă și însoțită de o lentoare ideativă. Este foarte
frecventă în intelectul de limită și debilitatea mintală, dar și la omul
normal.
4. Aftonghia. Apare prin convulsie tonică de lungă durată în mușchii limbii.
Mișcările limbii nu sunt suficient de rapide pentru a produce cuvântul
respectiv. Se produc deformări, omisiuni, substituiri, și când este gravă
apar dificultăți la nivelul silabei, cuvântului și propoziției.
5. Tulburările coreice. Sunt propriu-zis tulburări însoțite de o dificultate
apărută în diferitele zone ale mușchilor faciali și nu numai.

Simptomatologia bâlbâielii

Simptomatologia bâlbâielii clonice. În toate aceste cazuri se produc

tulburări la nivelul a 4 componente în formele de bâlbâială.
1. Sub aspect fonoarticulator: repetiții de sunete, silabe și cuvinte. Și la
copiii mici apar asemenea dificultăți, dar sunt puse pe seama
nedezvoltării aparatului fonoarticulator, pe când aici dificultățile
verbale apar ca urmare a unor imitații, ca urmare a unor condiții de
educație incorectă, a unor deformări ale aparatului fonoarticulator
parțială sau generală. Aici, repetarea unor disfluențe verbale de acest
gen se produce de 1 3 ori la copii în cazul unei bâlbâieli fiziologice și
de 1 5 ori la cea propriu-zisă.
2. Fenomenul de perseverare verbală ce se extinde de la vorbire la
comportament și care prezintă dificultăți frecvente la anumite sunete
)cum sunt cele explozive: P, B, D) sau cuvinte de legătură, și în
general la pronume. Subiectul poate învăța să ascundă tulburarea,
adică să evite pronunțarea cuvintelor problematice.
3. Elementele prozodice. Se tulbură ritmul, intonația, tempoul, pauza,
accentul. Perturbarea este mai accentuată în stările emoționale.
4. La nivelul respirator. Se produce inversarea tipului de respirație
caracteristic sexului. Respirația la bărbați este costoabdominală, iar la
femei costopectorală. Dacă se produce o inversare, perturbă și mai
mult deficiența care apare. Este ereditară această structură
respiratorie și se modifică greu. Sunt și dificultăți respiratorii, o slabă
coordonare între inspir și expir sau tendința de a vorbi în timpul
inspirului.
5. Aspecte sau niveluri comportamentale. Crește anxietatea,
agresivitatea, irascibilitatea, izolarea, negativismul.
Sub aspect fonoarticular se produce o fragmentare a cuvintelor și
propozițiilor. Se raportează la teama de vorbire. Acești subiecți au
tendința de a vorbi în stil telegrafic. Tvatsec a constatat că există
anumite structuri verbale care nu reflectă ceea ce subiectul vrea să
spună. Ripper spune că acestea sunt raportate la complexitatea
cuvântului sau propoziției. Sunt și dificultăți legate de temperament.
Toate tulburările de tipul acesta se corelează cu temperamentul
individului. Spre exemplu, dacă acesta dispune de un temperament
coleric, tendința de a vorbi în cascadă va fi evidentă.
În al doilea rând sunt aspecte extralingvistice. Și aici sunt dereglări ale
ritmului, intonației, pauzei și accentului. Sunt toate cele întâlnite mai
sus la bâlbâiala clonică, cu precizarea că sunt mai accentuate. Acest
lucru se aplică și pentru aspectele respiratorii și comportamentale.
Deapkin consideră că există și o tulburare atonică în care predomină
inhibarea în emiterea cuvântului și o bâlbâială alatalică în care
predomină sunete și cuvinte de legătură repetate spasmodic. Nu
putem opera cu niciuna dintre ele pentru că există în toate formele.

Tulburări la nivelul limbajului scris-citit

I. În citit:
A. Mișcări de buză la începerea rândului.
B. Înlocuiri de cuvinte asemănătoare din punct de vedere acustic.
C. Omisiuni de cuvinte.
D. Se produc săriri de rânduri/. Citește primul rând, apoi sare la al
3lea.
E. Citirea rândurilor deja parcurse.
F. Se produce un adaos de cuvinte. Rezultă fie din repettarea
cuvântului respectiv sau a altuia spus înainte sau învățat pentru
prima dată.

II. Manifestări în scris:

A. Foarte prezente sunt agramatismele, legate de lipsa de atenție
a subiectului.
 B. Caracter infantil al compunerilor; săriri de idei. De multe ori
compunerea nu are introducere și sfârșit.
C. Lipsa organizării optime a spațiului de scris.
D. Sunt folosite cuvinte cu sens confuz.

Uneori este vorba de o disgrafie propriu-zisă.

În literatura de specialitate au fost alcătuite statistici cu privire la factorii

bâlbâielii. S-a constatat că sunt 3 categorii:

1. Factorii organici care sunt considerați 51% din totalul bâlbâielii..

2. Factorii de mediu. Aceștia ocupă 24%.
3. Factorii emoționali 11%.
Zeman se referă la anotimpuri ca fiind alți factori. În unele anotimpuri
bâlbâiala este mai accentuată decât în altele. De asemenea, traumele,
stresul, imitațiile, oboseala și subaprecierea sau supraaprecierea persoanei
constituie alți factori importanți.