comori.

org

Luptător activ sau un simplu

spectator?

Philippe Laügt
Luptător activ sau un simplu spectator? Philippe Laügt

Luptător activ sau un simplu spectator?

Suntem doar simpli spectatori în Adunarea lui Dumnezeu? Trăim ca niște creștini activi?

Tribunele stadionului sunt înțesate, atmosfera se încinge printre spectatori. Dacă până în acest moment
meciul de fotbal n-a fost decât o banală luptă sterilă, dintr-o dată echipa locală pare a fi pe punctul să
marcheze un punct. Emoția și strigătele ajung la culme când mingea pare a intra în sfârșit în poartă.
Decepționați, suporterii care credeau în victoria echipei lor se prăbușesc în scaune.

Scene comparabile cu cea relatată aveau loc și acum sute de ani, pe vremea Imperiului Roman. În zilele
de sărbătoare, înghesuiți pe tribunele de jur-împrejurul arenei, spectatorii erau nerăbdători să asiste la
moartea anunțată a creștinilor, tineri sau bătrâni. Aceștia refuzaseră să-și renege credința și nu
voiau să-l adore pe împărat. De aceea, fiind considerați dușmani, erau aruncați fiarelor sălbatice
înfometate, de regulă lei. Oricine putea să vadă sălbăticiunea apropiindu-se pe furiș de condamnați,
înainte de a se repezi cu un răget asupra prăzii neputincioase. Dar, în timp ce se petrecea acest masacru
înspăimântător, se ridica spre cer un cântec de laudă, intonat de credincioșii evlavioși. Ei se abandonau
în mâinile Celui pentru care acceptaseră să moară de bunăvoie (Fapte 7:59-60; Evrei 11:35-40)

O astfel de persecuție este rară astăzi, cel puțin în această parte a lumii pretins civilizată unde trăim.
Dar cruzimea inimii omului rămâne neschimbată; condusă de Satan, care „de la început a fost ucigaș”
(Ioan 8:44), ea se lasă condusă mereu de patimile ei. Manifestarea unei mulțimi dezlănțuite rămâne
aceeași ca în vremea Domnului; în zadar căutăm să ne reprimăm excesele. Astăzi, creștinii nu mai sunt
ca altădată în arenă, pradă atacurilor animalelor sălbatice. Dar oare nu sunt printre cei care ocupă
locurile din tribune? Cine sunt cei care mai acceptă să fie în arenă?

Astăzi, atleții profesioniști sau actorii celebri, prin faptele și gesturile lor, au devenit adevărați idoli
pentru fanii lor. Ochii și sufletul creștinilor sunt adeseori atrase de spectacolele degradante din media.
Televiziunea („lumea la voi”, cum clamează spoturile publicitare) ocupă de prea multe ori un loc
însemnat în casele creștinilor – deși ei caută să o camufleze de ochii vizitatorilor, uitând întrebarea
psalmistului: „unde voi fugi departe de fața Ta?” (Psalmul 139:7). Să ne gândim însă cât de întristat este
Tatăl ceresc să-i vadă pe cei care sunt în Cristos, care fac parte din noua creație (2. Cor. 5:17), irosindu-
și timpul cu astfel de distracții mondene. Ele nu fac decât să ne murdărească gândurile. Să fim atenți:
suntem tentați foarte ușor să privim și să ascultăm ceea ce oamenii din împărăția lui Satan, „copiii
diavolului” (1. Ioan 3:10), sunt capabili să imagineze ca să placă firii, prezentă întotdeauna în noi, pentru
a-i trezi poftele (2. Petru 2:18).

Suntem simpli „spectatori” în Adunarea lui Dumnezeu?

Ne smerește când ne dăm seama de starea dezastruoasă a Bisericii. Adunarea pare a fi alcătuită din ce
în ce mai mult din „spectatori”. Doar un mic „nucleu” de credincioși fideli rămâne cu adevărat în arenă,
unde se desfășoară adevărata luptă creștină împotriva căpeteniilor, domniilor, stăpânitorilor
întunericului și puterii duhurilor răutății care sunt încă în locurile cerești (Efeseni 6:12). În majoritatea
adunărilor (sau bisericilor) mai există doar o mână de lucrători, care, sprijinindu-se pe Domnul, își
asumă ei singuri, sau aproape singuri, responsabilitatea diverselor slujbe la care toți răscumpărații
Domnului ar trebui să aibă râvna să ia parte.

Cum s-a ajuns la această stare a adunării? Pentru a înțelege, să vedem câteva trăsături ale unui
spectator obișnuit dintr-o adunare:

© www.comori.org 2
Luptător activ sau un simplu spectator? Philippe Laügt

1. nu găsește niciun profit în părtășiile spirituale laolaltă cu cei care participă la luptă pentru că nu ia
parte la ele;

2. nealăturându-se altora, stând de-o parte, este mult mai predispus să-i critice;

3. risipeşte în vorbărie şi inactivitate mult timp care ar fi putut fi pus în slujba Domnului, pentru ai Săi
sau pentru a aduce suflete pierdute la Hristos.

Vi s-a întâmplat să asistaţi la vreo dezbatere de la sfârşitul unei competiţii? De obicei ea este purtată de
persoane care se consideră competente, obişnuite să observe şi mai ales să critice modul în care s-a
desfăşurat jocul. În general consideră de neiertat erorile jucătorilor echipei locale. Surprinzător este că
fiecare îşi dă cu părerea despre joc şi despre cum ar fi trebuit să se desfăşoare el, ca şi când ar şti cu
mult mai bine decât jucătorii înşişi. Dacă ne referim la atitudinea pretenţioasă, dar frecventă, a unor
astfel de spectatori este pentru că ea se regăseşte, vai!, şi în Adunare, atunci când este vorba de a judeca
lucruri spirituale mult mai importante şi de a o face cu înţelepciunea care vine de Sus şi în teamă de
Dumnezeu.

Cei care apelează la o astfel de critică de cele mai multe ori nu par să fie angajaţi cu adevărat în slujba
Domnului, ci mai degrabă indiferenţi la nevoile locale. Le lipseşte zelul pentru a căuta prin rugăciune
cum ar trebui să răspundă. Poate consideră mai convenabil să lase această responsabilitate altor fraţi,
convinşi că aceia vor fi mai îndreptăţiţi sau calificaţi să se ocupe de ele?

Dar, având o astfel de atitudine, se pierde ocazia de a progresa spiritual. Doar experienţa dobândită
alături de Domnul ne ajută să înţelegem circumstanţele prin care trece „aproapele nostru”.
Dezamăgirile, frustrările sau, dimpotrivă, eliberarea şi momentele de bucurie în slujire sunt tot atâtea
moduri pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a ne ajuta să progresăm în viaţa spirituală şi pentru a-l
face pe credincios să se asemene Domnului.

Pasivitatea și indolența explică poate de ce devenim atât de prompți în a ne îndoi cu privire la

eficacitatea lucrării fraților și surorilor noastre. Sfârșim prin a ne închipui că noi am ști mai bine să
acționăm, că am ști mai bine decât alții să rezolvăm o problemă. Este o înclinație a spiritului nostru
de a fi mereu gata să se îngâmfe. Fără să fi cunoscut noi înșine smerenia, fără să fi fost ridicați prin
harul minunat al Domnului, nu putem înțelege gândul Său și scopul pe care El îl urmărește. Va trebui
să ajungem să spunem ca Iov: „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de
mine şi pe care nu le pricep...” „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a
văzut.” Și va trebui apoi să sfârșim prin a recunoaște: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în
ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-60) Atunci nu va mai fi loc pentru nicio pretenție și vom putea deveni un
vas folositor Stăpânului!

Să vedem și alte scuze folosite în mod obișnuit pentru a căuta să ne dezvinovățim:

1. este vorba adesea este o teamă fățarnică: ne declarăm inapți, spunem că suntem incapabili de a lua
parte la o adunare sau chiar să mergem într-o vizită.

Dragi prieteni, să fim atenți la falsa smerenie. Să nu uităm ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Ghedeon:
„Du-te cu puterea aceasta pe care o ai… Oare nu te trimit Eu?” (Jud. 6:14) sau ce le-a zis Domnului
ucenicilor: „să nu vă îngrijorați gândindu-vă cum sau ce veți spune; căci ce veți avea de spus vi se va
da chiar în ceasul acela” (Matei10:19). Avem nevoie să ne bazăm pe puterea Lui și să umblăm prin
credință.

2. insistăm asupra lipsei de cunoștințe și de pregătire.

Dar, chiar dacă studiul Cuvântului lui Dumnezeu este o prioritate absolută, pentru a fi mai bine

© www.comori.org 3
Luptător activ sau un simplu spectator? Philippe Laügt

pregătiți, puțina noastră cunoaștere nu este o scuză de a refuza să participăm. „Ce ai în mână?” îl
întreabă Dumnezeu pe Moise. Apoi îl învață cum să folosească acel toiag pentru a elibera poporul. În
același mod, Dumnezeu, în mila Sa, vrea să Se folosească de ceea ce ne-a pus în mâini, dacă noi Îl lăsăm
să ne conducă.

3. spunem că suntem prea ocupați, că nu avem timp.

Dar dispunem totuși de 24 de ore zilnic. Dacă declarăm că nu avem timp să ne dedicăm unei activități
precise, aceasta înseamnă a spune că nu o considerăm suficient de importantă pentru a fi o prioritate:
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” (Matei 6:33) Acest îndemn al
Domnului este fără echivoc în ceea ce privește prioritățile pe care Dumnezeu dorește să le vadă în
viețile noastre.

4. indiferența și lenea sunt poate problemele esențiale.

Care este soluția la asemenea calamități? Dragostea Domnului Isus trebuie să ne strângă, „fiindcă
socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca
cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” (2. Cor.
5:14-15). Cu cât mai mult vom înțelege cât ne-a iubit Domnul, cu atât vom avea o mai mare dorință de
a-L iubi și de a-L asculta.

Trăim ca niște creștini activi?

– adorarea:

Prima epistolă a lui Petru scoate în evidență preocuparea esențială a creștinului: „Și voi, ca nişte
pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti,
plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”(1. Petru 2:5) Toți răscumpărații sunt adoratori: ei toți sunt
acum preoți. Adorarea ia naștere în inimă și se exprimă în fața lui Dumnezeu, fie personal, fie
împreună cu alți creștini. Nu este suficient să vedem un alt creștin manifestând roadele unei adorări
autentice: trebuie să participăm efectiv. „Să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică,
rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13:15)

– lupta pentru Hristos

Dumnezeu vrea să încredințeze alor Săi și alte activități, aici, pe pământ. A trăi ca Hristos trebuie să
fie scopul lor constant. Să reținem exemplele pe care le folosește apostolul pentru a ne face cunoscut
gândul lui Dumnezeu: „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. (…) Suferă
împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. ” Apoi amintește că „ Şi cine luptă la jocuri nu este
încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli.” Acesta este un subiect de actualitate chiar în această lume
pervertită: sportivii sunt descalificați din acest motiv. Și, totodată: „Plugarul trebuie să muncească
înainte ca să strângă roadele.” (2. Tim. 2:1-6)

Este loc pentru „lasă-mă să te las” în toate acestea? Bătăliile nu vor aduce victorii, cursele nu vor fi
câștigate, recoltele nu vor fi strânse în hambare doar privindu-i pe alții muncind. Orice activitate cere
disciplină și presupune adesea eforturi obositoare. La fel este și în plan spiritual: nimic nu este posibil
fără o disciplină personală (Prov. 13:23), fără eforturi susținute, fără o activitate sfințită prin rugăciune
și comuniune constantă cu Domnul. El ne conduce pe urmele Sale, El, care a putut spune: „râvna pentru
Casa Ta Mă mistuie!” Și totuși, pe drumul Său dureros, El a cunoscut ocările celor care-L ocărau pe
Tatăl Său (Ps. 69:9).

Să nu uităm că noi am fost zidiți în Isus Hristos pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai
dinainte ca să umblăm în ele (Efeseni 2:10). Acesta este un aspect esențial al vieții creștine. Hristos a

© www.comori.org 4
Luptător activ sau un simplu spectator? Philippe Laügt

murit pentru „ca să ne răscumpere din orice fărădelege” şi să-Şi cureţe un popor care să fie al Lui, „plin
de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14).

Prea adesea, la orice vârstă, creștinii au preferat să-și păstreze un rol de spectatori în situații cumplite
ca sclavia sau persecuțiile împotriva evreilor de-a lungul timpurilor. Dacă ne cercetăm puțin inimile
vom descoperi adesea indiferență față de necazurile și încercările fraților și vecinilor noștri. Cât de
mult suntem pregătiți să facem „lucrarea unui evanghelist”? (2. Tim. 4:5). Preferăm să rămânem
spectatori. O astfel de atitudine se regăsește în interiorul unei adunări locale unde puțini se arată
dispuși să participe la studiu și la slujbă și să pună la lucru darurile pe care Dumnezeu ni le-a
încredințat (2. Tim. 1:6; Col. 4:17).

– ospitalitatea

Una dintre lucrările la care Domnul ne-a chemat în casa noastră este exercitarea cu bucurie a
ospitalității: „Fiţi primitori de oaspeţi între voi” (1. Petru 4:9). „Fiţi primitori de oaspeţi” (Rom. 12:13).
Să știm să împărțim ceea ce avem cu cei care sunt în nevoie și în special cu cei care fac parte din casa
credinței! Aceste versete îndeamnă la ospitalitate, dar insistă mai ales asupra sentimentelor care trebuie
să ne conducă să le aplicăm. Mai ascultăm de porunci atât de clare? Când Domnul Isus era pe pământ, El
le-a zis ucenicilor: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi
şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
pentru alţii.” (Ioan 13:34-35). Dragostea despre care voia El să le vorbească nu însemna să mergi încoace
și-n acolo repetând: „Frate, te iubesc!” Este o dragoste care se traduce în fapte: „Copilaşilor, să nu iubim
cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1. Ioan 3:18).

– folosirea darurilor încredințate de Domnul în adunare

Adunarea locală este comparată în Scriptură cu un trup: „noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur
trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora” (Rom. 12:5). Ne putem imagina ca
doar un sfert din aceste mădulare să funcționeze? În cel mai bun caz acest trup ar fi paralizat. În
parabola talanților, Domnul ne avertizează asupra consecințelor severe ale neglijării folosirii darurilor
pe care El le-a încredințat robilor Săi (Matei 25:14-30). Și totuși, din nefericire, un număr mare de
membri ai adunării se complac într-o atitudine vegetativă!

În astfel de condiții, propria lor dezvoltare spirituală este împiedicată și darurile încredințate lor de
Dumnezeu nu mai au un efect benefic asupra trupului. Ne facem vinovați de un astfel de păcat? Este
atât de ușor să criticăm modul în care alți creștini își folosesc – sau nu-și folosesc – darurile primite.
Dar obținem – cu ajutorul Duhului Sfânt – cel mai mare profit din darurile noastre? Fiecăruia i-a fost
încredințată o slujbă. Sunt atâtea nevoi în adunarea noastră locală! Avem grijă să-i consolăm pe cei care
sunt în doliu, să-i vizităm și să-i îmbărbătăm pe cei care sunt slăbiți sau bolnavi în corpul sau sufletul
lor? De asemenea, trebuie să-i hrănim într-un mod potrivit cu „laptele duhovnicesc” în special pe copiii
și tinerii care sunt expuși neîncetat minciunilor lui Satan. Trebuie să ne încurajăm reciproc să urmărim
pacea cu toți. Pe lângă acestea, cei pe care Domnul i-a calificat pentru zidire trebuie să vegheze să nu se
lase distrași de ocupații inutile (Filipeni 3:14). Ei trebuie să se lase conduși de Duhul Sfânt, care
cunoaște nevoile sufletului. Lucrătorii trebuie să se pregătească prin citirea asiduă a Cuvântului și prin
rugăciune pentru a fi gata să dea fiecăruia, la momentul potrivit, măsura lui de grâu (Luca 12:42).

Lui Timotei, chemat să-i succeadă, apostolul îi recomandă: „fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în
purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie… ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care
o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine … Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra
învăţăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine
însuţi şi pe cei ce te ascultă (1. Tim. 12-16). Să nu uităm cuvintele atât de severe ale profetului: „Blestemat
să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului…” (Ier. 48:10)

© www.comori.org 5
Luptător activ sau un simplu spectator? Philippe Laügt

– mărturia față de necredincioși

Ce ar trebui să facem cu privire la necredincioșii care ne înconjoară? Să căutăm salvarea sufletului și

binele acestui „aproape” pe care acel învățător al legii, stânjenit când I-a vorbit lui Isus, i-a fost atât de
greu să-l identifice (Luca 10: 25-37). Domnul îi răspunde istorisindu-i povestea bunului samaritean.
„Aproapele” nostru poate fi unul dintre vecini, pierdut și nefericit din cauza păcatelor, având nevoie
urgent de harul salvator. Dar Domnul vrea cu siguranță să ne învețe pe noi, cei care ne considerăm
experți în doctrină creștină, cum trebuie să acționăm față de cei care sunt în nevoie. Căutăm să legăm
rănile celor de lângă noi? Casele ne sunt larg deschise pentru cei în suferință? Căutăm să le câștigăm
inima cu dragoste? Într-o lume în care atât de mulți suferă de singurătate, practicăm aceeași atitudine
de compasiune pe care o avea Domnul față de mulțimi? Doar atunci este posibilă adevărata mărturie.
„Voi sunteți lumina lumii… Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” (Matei 5:14-16)

Trăim într-o lume saturată de vorbe contradictorii și de declarații senzaționale în toată media: radioul,
televiziunea, presa, clipurile publicitare caută să se impună spiritului nostru prin vacarmul pătrunzător.
Cu ce rezultat? Nimeni sau aproape nimeni nu mai crede ceea ce aude sau citește; nu mai primești
decât ceea ce poți cu adevărat să verifici. Dacă faptele noastre ne fac credibili (Tit 2:12), atunci va fi
primită și mărturia noastră cu privire la Domnul. Ne amintim cu tristețe de acel neîncrezător care îi
replica pe bună dreptate unui creștin care căuta să Îl vestească pe Isus: „Ceea ce faci strigă atât de tare
că nu aud ceea ce zici!” La sfârșitul istorisirii Domnului, din Luca 10, pentru a-l lămuri pe învățătorul
legii, acesta trebuie să recunoască faptul că Samariteanul a dat dovadă de îndurare. Atunci Domnul Isus
îi spune : „Du-te și fă și tu la fel!” (v. 37). Nu ne spune El și astăzi aceleași cuvinte fiecăruia dintre noi?

Cât de multe sunt slujbele cărora Tatăl nostru dorește să-Și vadă copiii dedicându-se!

Să fim mișcați de dragostea profundă pentru Domnul Isus! Câștigul și slava Lui să fie în fața ochilor
noștri!

Să nu avem atitudinea lașă pe care au avut-o israeliții (Iosua 16:10), aceea de simpli spectatori! Să ne
ferim să criticăm lucrarea fraților noștri!

Chiar de astăzi să ne trezim pentru a ne angaja hotărât pe drumul luminos pe care Domnul l-a deschis
aici, pe pământ. Să nu se considere nimeni neștiutor căci Domnul Isus a făcut cunoscut prin Cuvântul
său ceea ce așteaptă de la ucenici. De aceea, „cine știe să facă bine, și nu face, săvârșește un păcat”
(Iacov 4:17).

„Lupta noastră este o luptă adevărată, iar a o evita înseamnă a pierde o binecuvântare” - J. N. Darby

© www.comori.org 6