4.

Componentele (instituțiile principale) ale dreptului securităţii

sociale
Protecția socială reprezintă[1] ansamblul mijloacelor puse în operă de o colectivitate
pentru a-şi proteja membrii împotriva numeroaselor riscuri existente. S-a arătat că „protecţia
socială constituie un fenomen caracterizat prin apariţia şi dezvoltarea din fiecare ţară şi într-o
anumită perioadă de timp a unor instituţii care să asigure indivizilor şi grupurilor familiale,
securitate materială datorită accesului acestora la bunuri şi servicii considerate vitale…
expresia securitate socială semnifică repartiţia consecinţelor unor evenimente diverse, calificate
în genere ca riscuri sociale.”[2]

În România nu exista un program politic coerent în această privinţă. Sistemul de protecţie

socială, bazat mai mult pe securitate socială, are o logică internă ce favorizează mecanismele
caracteristice asigurărilor sociale. Statul oferă astfel o minimă protecţie în faţa unor riscuri
riguros determinate: boală; bătrâneţe; incapacitate de muncă; maternitate; şomaj etc., securitatea
socială „se apropie în foarte mare măsura de sistemul de asigurări sociale de dinainte de cel de-al
doilea război mondial”.[3]

Franța, de exemplu, are un sistem de protecţie socială complet, care ţine cont de toate
riscurile sociale, de unde şi denumirea de stat de providenţă. Este unul din sistemele cele mai
vaste şi cele mai complexe care există. Asigură un nivel de prestaţii ridicate, în natură sau în bani
în funcție de obiectivele Constituţiei celei de a IV-a republici: „statul asigură individului şi
familiei condiţiile necesare dezvoltării sale. El garantează tuturor, copilului, mamei şi bătrânilor,
protecţia sănătăţii, securitatea materială, repausul şi timpul liber. Totul este uman: în funcţie de
vârstă, de starea psihică şi mentală, de situaţia sa economică, aflat în incapacitate de muncă, are
dreptul de a obține de la colectivitate, mijloacele necesare existenței.”

În doctrină[4] sunt evidenţiate ca principale instituţii ale dreptului securităţii sociale

asigurările sociale şi asistenţa socială. În opinia noastră acestea reprezintă totodată cele mai
importante componente ale acestei ramuri de drept, fără însă a se reduce numai la acestea. În
literatura juridică de specialitate au fost exprimate mai multe puncte de vedere în legătură cu
definirea asigurărilor sociale, văzute fie ca un ansamblu de norme menite să contracareze

1
riscurile sociale[5] în caz de bătrânețe, boală, accidente de muncă, recuperare socială şi integrare
profesională, fie ca cel mai important mijloc de realizare a protecției populației active [6] etc.
Astfel[7], acestea sunt definite, în literatura juridică mai veche, „ca o verigă importantă a
sistemului financiar şi de credit”, ele cuprinzând „acele relaţii economice, exprimate în formă bă-
nească, prin mijlocirea cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii
personalului muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie în caz de pierdere temporară
sau definitivă a capacităţii de muncă, la bătrâneţe şi în multe alte cazuri”.

Un alt autor[8], corectându-l oarecum pe cel de mai sus, a precizat că „în expresie
bănească” se prezintă cel mult fondurile şi prestaţiile de asigurări sociale, dar nu totalitatea
relaţiilor sociale pe care acestea le presupun cu necesitate. Într-o altă opinie [9], se acreditează
ideea că prin raporturile de asigurări sociale, se au în vedere relaţiile juridice care se nasc, se
modifică şi se sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale ca atare determinate de lege.
Alţi autori[10] precizează că asigurările sociale sunt cel mai important mijloc de realizare a
protecţiei populaţiei active (în special salariaţi şi nu numai) în caz de pierdere a veniturilor din
cauză de şomaj, maternitate, îmbolnăviri, invaliditate, bătrâneţe sau decesul asiguratului cu
moştenitori dependenţi (fără posibilitatea de a se întreţine pe cont propriu).

Ca instituţie juridică[11], asigurările sociale constituie un ansamblu de norme obligatorii

privind asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident persoanelor care sunt subiecte într-
un raport juridic de muncă sau a altor categorii de persoane prevăzute de lege sau urmașilor
acestora. S-a apreciat[12] că în noţiunea de asigurări sociale se cuprind şi normele juridice privind
recuperarea socială şi profesională a persoanelor care nu mai pot lucra, datorită accidentelor sau
bolilor profesionale, în meseria sau profesia lor precum şi reglementări privind măsurile pe care
angajatorii sunt obligaţi să le ia cu privire la salariaţi. În România asigurările sociale se
realizează prin intermediul mai multor sisteme [13], forma tipică constituind-o asigurările sociale
de stat, asigurări care iau naștere în temeiul legii având ca obiect asigurarea materială. Aceste
asigurări au un caracter social, deoarece sarcina asigurării materiale este preluată de colectivitate

Cea de a doua componentă, asistenţa socială reprezintă, în înţeles general, o prestaţie cu

banii statului sau ai societăţii, care se adresează celor aflaţi în stare de nevoie, prin natura sa fiind
un ajutor acordat, de regulă, de către stat. Asistența socială are ca obiectiv principal protejarea

2
persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au
posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe
pentru integrare socială.

Nevoia socială[14] reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru

asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale. Evaluarea nevoilor sociale se
realizează potrivit reglementărilor stabilite prin acte normative. Conceptul de asistenţă socială
este apt de două înțelesuri, respectiv, totalitatea principiilor generale pe care se întemeiază
ajutorul acordat comunităţilor sociale aflate în nevoie sau ansamblul mijloacelor tehnico-
financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale [15].

Asistenţa socială s-a afirmat[16] că reprezintă componenta sistemului naţional de protecţia

socială în cadrul căruia, în baza legii, statul şi societatea civilă se angajează prin măsuri active
pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor
evenimente considerate drept riscuri sociale care pot genera marginalizarea sau excluderea
socială a persoanelor sau a unor categorii de persoane aflate în nevoie. Astfel, asistenţa socială
desemnează un serviciu public complex, specializat, care asigură prin metode şi tehnici specifice
un sistem unitar de protecţie socială.

Faţă de toate aceste considerente, asistenţa socială a fost definită ca o componentă

esenţială a securităţii (protecţiei) sociale, reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se
pun în aplicare programe de protecţie socială pentru susţinerea unor prestaţii destinate
beneficiarilor de asistenţă socială[17].

S-a considerat că „asistenţa socială este o componentă esenţială a securităţii sociale

reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare măsurile de protecţie şi
acordare a unor prestaţii familiilor cu copii, diferitelor categorii de minori şi bătrâni, persoanelor
cu handicap şi altor beneficiari, suportate, după caz, din bugetul de stat sau bugetele locale. După
cum se constată, elementele principale ale definiţiei sunt date de sfera persoanelor aflate în
nevoie, de structura de organizare şi funcționare, precum şi de modul de finanțare a sistemului de
asistenţă socială. Nevoia socială constituie ansamblul necesităţilor a căror satisfacere este
indispensabilă pentru asigurarea unui nivel şi stil de viaţă adaptate nivelului de dezvoltare şi

3
statutului celor vizaţi. Într-o clasificare, evident sumară, nevoile pot fi: primare, adică acelea care
sunt indispensabile vieţii, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea etc.; secundare, care sunt necesare, dar
nu indispensabile pentru a supravieţui: lectură, recreere; terţiare sunt cele nesemnificative, de
exemplu cadourile. Sărăcia absolută, sau marea sărăcie, este o situaţie în care nevoile
fundamentale nu sunt satisfăcute. Sărăcia relativă este definită în raport cu nevoile sociale
comparative. În Uniunea Europeană se consideră că sunt sărace persoanele care dispun de
resurse atât de reduse încât nu pot accede la modul de viaţă pe care oamenii îl găsesc normal
pentru societatea în care trăiesc”.[18]

În sensul legii, asistenţa socială cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani sau în
natură, precum şi serviciile sociale, astfel că, definiţia cea mai potrivită, ni se pare cea consacrată
legal[19], potrivit căreia, asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă
ansamblul de instituţii, măsuri şi acţiuni prin care statul reprezentat de autoritățile administrației
publice centrale şi locale, precum şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor sau comunităţilor. Asistenţa socială este în
responsabilitatea instituţiilor publice specializate ale autorităţilor administraţiei publice centrale
şi locale şi a organizaţiilor societăţii civile. Sarcina tradițională a asistenţei sociale în întreaga
lume este aceea de a proteja şi ajuta persoanele aflate în nevoie ori în stare de dependenţă, fără a
le ştirbi în nici un fel personalitatea, ori a le altera sănătate şi posibilităţile de participare la viaţa
socială[20].

Raporturile de asigurare socială sunt „acele raporturi juridice care se nasc, se modifică şi
se sting în legătura cu acoperirea unor riscuri expres prevăzute de lege, al căror obiect constă în
furnizarea unor prestații ce reprezintă venit de înlocuire a câștigului profesional şi care, de
regulă, au la baza contribuția asiguraților” [21]Trăsăturile lor caracteristice sunt considerate
următoarele[22]: subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul),
iar pe de altă parte organizaţia de asigurări prin organismele competente; conţinutul raporturilor
de asigurare este în esenţă alcătuit din dreptul asiguratului la primirea indemnizaţiei de asigurări
sociale şi obligaţia corelativă a instituţiei de asigurări de a o plăti şi din obligaţia asiguratului de
a vira contribuţia de asigurări sociale corelativă cu dreptul instituției de asigurare de a pretinde
plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ); raportul de asigurare se naşte, ca regulă, ex

4
lege neavând la bază voinţa subiectelor sale; conținutul raportului de asigurare este prestabilit
prin lege; obiectul raportului de asigurare constă, în principal, din furnizarea unor prestaţii ce
reprezintă venituri de înlocuire a câștigului profesional (salariu, alte forme de venit profesional).
Pe de altă parte, raporturile de asistenţă socială se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu
dreptul cetățeanului de a avea un minim necesar susținerii traiului, dacă se află în imposibilitatea
de a-şi procura în mod licit sursele materiale pentru a trăi.

Obiectul raporturilor de asistenţă socială constă în acordarea unor prestații suplimentare

necontributive, care nu servesc înlocuirii câștigului profesional, ci asigură un venit minim
garantat necesar susținerii traiului[23]. Astfel, „raporturile de asistenţă socială au la baza starea de
nevoie şi implică, de regulă, o verificare a mijloacelor de trai (de ex. venitul minim garantat).
Prestaţiile sunt fixe şi uniforme şi nu depind de cuantumul venitului profesional.” [24]. Trebuie
menționat că atât riscul social cât şi nevoia socială reclamă protecție socială din partea statului,
sub formă de beneficii de securitate socială [25], iar o persoană poate avea atât calitatea de asigurat
cât şi pe acea de asistat social.

NOTE:

1] Dan Ţop, Dreptul securităţii…op.cit., p. 12

[2] Laura Maierean, Consideraţii generale privind securitatea şi sănătatea în muncă, art. cit., p.
45

[3] Costel Gâlcă, art. cit. supra

[4] Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, op. cit, p. 17-20

[5] Al. Ţiclea, Dreptul securităţii sociale, op.cit., p. 30

[6] E. Zamfir, C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative,
Bucureşti, 1995, p. 60

[7] Gh. D. Bistriceanu, Sistemul asigurărilor sociale din România, Editura Academiei României,
Bucureşti, 1968, p. 109-110

[8] Ernest Lupan, Drept cooperatist, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 273-
274

[9] Alexandru Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura „Actami”, Bucureşti, 1995, p. 29

5
[10] Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coordonatori), Politici sociale,România în context european,
Editura Alternative, Bucureşti,1995, p.180

[11] S. Ghimpu şi colectiv, Dreptul muncii, Tratat, vol. 3, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 269.

[12] C. Tufan, op. cit., p. 10

[13] Dan Ţop, Dreptul securităţii…op.cit., p. 13

[14] Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, op.cit, p. 19

[15] Alexandru Athanasiu, op. cit, p. 29

[16] Pavel Abraham, Valeriu Fârţală, Legislaţie în asistenţa socială, editura Naţional, Bucureşti,
2002, p. 248

[17] Constantin Tufan, op. cit, p. 295

[18] Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, Ana Ştefănescu, Corneliu Benţe, op. cit., p. 247

[19] Art. 2 din Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 905, din 20 decembrie 2011

[20] P. Abraham, V. Fârţală, op. cit., p. 249

[21] AL Athanasiu, Dreptul securitatii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 24-35; C.- A.
Moarcăş Costea, Dreptul securitatii sociale, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013., p. 34-35; L.
Dima, Dreptul securitatii sociale. Sinteze şi grile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 5-7

[22] Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, Ana Ştefănescu, Corneliu Benţe, op. cit., p. 246

[23] C.- A. Moarcăş Costea, Dreptul securitatii sociale, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013., p.
34

[24] Alexandru Athanasiu, Ana-Maria Vlăsceanu, Consideraţii în legătură cu interpretarea unor

dispoziţii din OUG nr. 11/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creșterea
copilului, în Curierul Judiciar nr. 3/2014, p.140-147

[25] Ana Ştefănescu, Beneficiile de asigurări sociale din perspectiva încadrării în muncă, art. cit
supra

6
Asigurările în România au un caracter social, deoarece:

sarcina asigurării materiale este preluată de colectivitate;

presupun dreptul cetățeanului de a avea un minim necesar susținerii traiului;

c) au în vedere persoanele fizice aflate în nevoie.

Ce anume asigură prestaţiile specifice sistemului asistenței sociale:

înlocuirea câștigului profesional;

un venit minim garantat necesar susținerii traiului;

o indemnizaţie socială.

O persoană poate avea:

numai calitatea de asigurat;

numai calitatea de asistat social

atât calitatea de asigurat cât şi pe acea de asistat social