CAPITOLUL I

LOCUL ASIGURĂRILOR SOCIALE ÎN SISTEMUL DE SECURITATE SOCIALĂ

Evoluţia istorica pe plan social şi cultural al omenirii, a determinat in permanenta o diversificare a nevoilor
individuale şi de grup. Societatea in sine asigura cadrul general si totodata obligatoriu de împlinire a trebuinţelor
omeneşti şi de promovare a mijloacelor pentru satisfacerea acestora. Exista o logică şi o dinamică specifică a
sistemului de nevoi, o conexiune funcţională a acestora. Gruparea principalelor repere de tratare ierarhizarii nevoilor
au in vedere diverse optiuni, de exemplu ierarhizarea nevoilor umane din punct de vedere psihologic- Piramida lui
Maslow-, si alte abordari. In cazul tuturor societăţilor, pentru orice individ viaţa, sănătatea, proprietatea, siguranţa
persoanelor şi a bunurilor materiale sunt valori fundamentale şi prioritare.
Necesitatea de a trăi într-o siguranţă este indispensabilă oricărui cetăţean din zilele noastre, acesta
dorind să-şi protejeze propria persoană şi bunurile sale împotriva evenimentelor păguboase, dăunătoare, nedorite.
Anumite consecinţe ale unor împrejurări nefaste ar putea fi evitate prin vigilenţă (incendiul, furtul), altele nu
pot fi evitate în ciuda oricărui efort depus (cutremurul, grindina, trăsnetul), iar altele sunt guvernate de legităţi
inevitabile, oamenii fiind neputincioşi de a utiliza, în totalitate, forţa naturii, resursele de timp în favoarea lor, datorită
limitei cunoaşterii şi specificităţii fiinţei umane (decesul).
Dezastrele naturale, revoluţiile, războaiele şi înmulţirea atentatelor teroriste, la începutul acestui secol al XXI-
lea, în diverse zone de pe glob, au amplificat starea de incertitudine a oamenilor şi au accentuat, totodată, nevoia lor
de a trăi într-o lume, în care să se simtă apăraţi şi neagresaţi, în care scânteia vieţii să rămână vie, iar acumulările în
cunoaştere şi experienţă să conducă la întărirea puterii umane, în vederea creşterii calităţii vieţii, al asigurării
unui grad sporit de civilizaţie si de bunastare a societăţii.
Cu cât sentimentul de insecuritate individuala şi lipsa solidaritatii membrilor societatii –neajutorarea- este
mai pronunţata, cu atât conştiinţa ori dorinţa asigurării, al protectiei este mai puternică şi in mod lucid asumata pe
plan personal cat si social.
1.1 Necesitatea asigurărilor sociale
Necesitatea obiectivă a înfăptuirii asigurărilor sociale decurge din faptul că salariaţii, întreprinzătorii,
asociatii, actionarii particulari, lucrătorii pe cont propriu şi alte categorii de persoane participante la desfăşurarea unor
activităţi recunoscute ca fiind utile societăţii, pot ajunge în imposibilitatea de a mai desfasura activitati cu integritatea
forţelor lor, datorită diferitelor cauze, cum ar fi: accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a
atingerii unei anumite limite de vârstă, pierderea respectiv restructurarea/reducerea locurilor de muncă detinute sau
lichidarea angajatorului etc.
În situaţia in care aceste cauze sunt activate, persoanele afectate din punct de vedere ocupaţional pot
pierde sau diminua in mod esential capacitatea de a-şi câştiga prin muncă proprie cele necesare traiului personal cat si
ale familiilor lor, ceea ce determină ca statul impreuna cu angajatorii si salariaţii - din companiile naţionale,
regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, agenti economici privati -
întreprinzătorii particulari, lucrători pe cont propriu - etc., precum şi asiguraţii pe cont propriu, să-şi unească
eforturile, pentru a lua din timp măsurile preventive corespunzătoare în vederea protecţiei celor în cauză, asigurându-
le o parte a veniturilor necesare în perioadele dificile de viata.
Scopul permanent propus de participanţi privind protectia celor afectati este de a contribui la îmbunătăţirea
calităţii vieţii cetăţenilor, pe întregul parcurs al vieţii lor, fie perioadă activă, fie chiar inactivă in conditii realizarii
unei bunastari apreciate ca cel putin decente si intr-un context de pace sociala.
Sistemele de asigurări sociale se bazează pe perioada activă a membrilor societăţii cât şi pe interesul actorilor
de pe piaţa muncii si implicarea sub diferite aspecte a statului.
Problemele de asigurări sociale din fiecare ţară sunt reglementate în concordanţă cu condiţiile
politice, economice, sociale şi culturale ale fiecărei etape de dezvoltare a societăţii.
Dezvoltarea şi perfecţionarea diferită de la ţară la ţară a factorilor de producţie au determinat crearea
unui sistem propriu naţional de asigurări sociale a cărui extindere şi perfecţionare este un proces continuu, atât pe
plan naţional cât şi pe cel european, respectiv mondial.
Fiind o problemă fundamentala de stat, în România, statul îşi asumă responsabilitea reglementării şi
aplicării măsurilor de protecţie socială, având scopul final, asigurarea unui trai decent ale cetăţenilor săi, acestea fiind
garantate de Constituţie - legea fundamentală a societăţii.
Noţiunea de asigurări sociale este tratată în literatura economico-financiară şi juridică succint şi
neuniform şi până în prezent nu o întâlnim într-o formulare, unanim, admisă respectiv acceptată.
În interesul înţelegerii corecte, într-un spirit evolutiv al asigurărilor sociale, redăm mai jos câteva
definiri exemplificative, astfel ele reprezintă:
• forma de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă
medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament.
• ansamblul de măsuri constând în indemnizaţii, prestaţii şi servicii, care se asigură de către stat, în
cazul producerii efectelor unor riscuri sociale stabilite prin lege.
• o verigă importantă a sistemului financiar şi de credit, cuprinzând acele relaţii economice,
exprimate în formă bănească, prin mijlocirea cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti
 necesare ocrotirii personalului muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie, în caz de pierdere
temporară sau definitivă a capacităţii de muncă, la bătrâneţe şi în multe alte cazuri
• un sistem de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor
lor de familie, care constă în acordarea de către stat sau anumite organizaţii, de indemnizaţii, ajutoare,
pensii, trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau
definitiv, în incapacitate de muncă sau în alte cazuri când ajutorarea este necesară
• cel mai important mijloc de realizare a protecţiei populaţiei active, în special a salariaţilor, în caz de
pierdere a veniturilor din cauză de şomaj, maternitate, îmbolnăviri, invaliditate,precum şi a populaţiei
inactive cauzată de bătrâneţe sau decesul asiguratului cu moştenitori dependenţi - fără posibilităţi de a se
întreţine pe cont propriu
• asigurările sociale constituie partea relaţiilor social-economice băneşti, cu ajutorul cărora, în
procesul repartiţiei produsului intern brut, se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează
fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor, pensionarilor şi a membrilor familiilor acestora.
• finanţarea măsurilor de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a varstnicilor precum
şi a membrilor de familie cele ce consta în acordarea de către stat a unor indemnizaţii, ajutoare, pensii,
trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi a altor gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau
definitiv, în incapacităţile de muncă sau în alte cazuri când ajutorarea este necesară.
• un ansamblu de norme obligatorii privind asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident a
persoanelor care sunt subiecte într-un raport juridic de muncă sau a altor categorii de persoane, precum şi a
urmaşilor acestora.
Asigurarea socială are un rol de prevenire, întăreşte spiritul de independenţă şi libertate a membrilor societăţii
şi dezvoltă spiritul de solidaritate şi coeziune socială atât în perioada activă cât şi de inactivitate a membrilor
societăţii.
În procesul de creere a bunurilor si seviciilor, de participare a acestora la raporturile de piata, precum si in
cadrul constituirii veniturilor bugetului asigurărilor sociale, se cultivă spiritul de economisire a tuturor participantilor.
Sistemele de asigurari sociale au un rol de pârghie financiară si constituie un mijloc de reglare a relaţiilor
financiar-bancare.
1.2 Aria de cuprindere
Experienţa internaţională, acumulată pe parcursul a mai bine de 150 de ani, a demonstrat că apărarea
împotriva formelor concrete de riscuri sociale poate fi organizată, cel mai eficient, în cadrul diferitelor forme
-specifice- ale sistemului de asigurări sociale.
Gruparea formelor de asigurări sociale este determinată de:
• natura diferită a riscurilor sociale, de similitudinea cerinţelor ce trebuiesc satisfăcute pentru asiguraţi;
• modalitatea de acoperire a prestaţiilor de asigurări sociale;
• formele concrete de reglementare;
• modalitatile de organizare şi funcţionare al administrarii sistemelor.
Ca urmare, evolutia istorica a societatilor şi aplicarea în practică a politicii sociale al fiecarui stat s-au reflectat
corespunzator şi în structura sistemelor nationale de asigurări sociale.
1.3 Obiectul-scopul asigurărilor sociale.
Ca derivata a necesitatii de protectie, esenţa oricărei forme de asigurare constă în diminuarea şi compensarea
riscului de pierderi materiale, prin distribuirea consecinţelor negative ale acestuia la un număr, cât mai mare posibil,
de subiecţi -persoane juridice şi fizice-.
Participarea subiectilor la acest proces de mare anvergura, atat prin identitatea participantilor cat si prin
efectele sale de o natura complexa, este cauzata de expunerile la diferitele forme de riscuri - care pot produce
pagube-.
Participanţii îşi constituie resursele materiale, băneşti avand drept scop acoperirea pierderilor respectiv
utilizarea lor, atunci când se ivesc evenimente care constituie cazurile de risc asigurat.
Obiectul protecţiei prin asigurare socială, îl constituie riscul de pierdere a veniturilor profesionale respectiv a
salariului – veniturilor- de către populaţia ocupată. Pierderile de venituri de natura profesionala sunt extinse la de
asemenea la riscul de a suporta cheltuieli suplimentare legate de recuperarea capacităţii de muncă şi reabilitare
profesională cat si alte masuri de natura preventiva.
Formele, componenţa subiecţilor participanti şi sfera relaţiilor sociale create in acest proces sunt unite prin
acea categorie social-economică şi juridică universală numită „risc social”.
Situaţia de risc social poate apare ca urmare:
• pierderii capacităţii de muncă -din cauză de boală, accident, maternitate, bătrâneţe, etc.;
• lipsei cererii pe piaţa muncii – şomaj.
Insuficienţa mijloacelor de existenţă, ca urmare a bolii, accidentelor, invalidităţii, maternităţii, care
determină ca lucrătorul să nu poată participa în procesul de producţie, fiind astfel privat de salariu reprezintă, pentru
individ, un eveniment întâmplător, iar pentru economia de piaţă, în general, un fenomen permanent şi de
masă.
Ca fenomen social, riscurile sociale sunt determinate de îmbinarea complexă a diferiţilor factori din viaţa
societăţii: politica socială şi politica economică a statului, maturitatea societăţii civile şi baza legislativă, gradul de
dezvoltare a raporturilor de muncă dintre angajatori şi angajaţi.
Aşadar, obiectul asigurărilor sociale îl reprezintă relaţiile economice şi juridice ale subiecţilor în
constituirea şi utilizarea mijloacelor financiare, destinate protectiei populaţiei faţă de riscurile sociale, precum
şi organizarea sistemelor de administrare si de prevenire a producerii riscurilor sociale.
De remarcat, este faptul că asigurările sociale de stat pentru salariaţi vizează riscurile sociale enumerate de
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.102/1952, respectiv boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea,
accidentul de muncă şi boala profesională, decesul, protecţia juridică a şomerilor, sarcinile familiale ş.a.
1.4 Definirea locului asigurărilor sociale în contextul sistemului de securitate socială
Transformările ce au avut loc după Decembrie 1989 au determinat declanşarea unui proces complex privind
democratizarea societăţii şi evoluţia acesteia după principiile funcţionării unei economii de piaţă.
Ca urmare, a fost lărgita sfera preocupărilor teoretice si practice privind dezvoltarea domeniului asigurărilor,
ale activitatilor complementare precum si perfectionarea afacerilor financiar- bancare.
Fortele politice, opinia publica in general, dar mai ales partenerii sociali si-au asumat un rol determinant cu
privire la dezvoltarea protecţiei sociale, al asigurărilor sociale cat şi ale formelor de asistenţa socială.
Se constată însă în continuare o anumită nesiguranţă privind conţinutul, sfera de cuprindere, principiile de
organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului de asigurare- protecţie socială ceea ce cauzeaza necesitatea reformarii
in continuare a sistemelor de asigurari sociale.
Trebuie precizat ca, conceptul de protecţie socială are sfera sa de cuprindere similară cu cea de
securitate socială, consacrată instituţional pe plan mondial.
Securitatea socială este definită de Biroul Internaţional al Muncii, drept protecţia pe care societatea o
acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale, care îi
ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorită bolii, maternităţii, accidentului de
muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi prin acordarea de îngrijiri medicale şi de
alocaţii familiilor cu copii in intretinere.
În ţara noastră, după decembrie 1989 conceptul de protecţie socială a fost folosit şi consacrat în Constituţia
României.
În viziunea predominantă a specialiştilor romani -teoreticieni şi practicieni-, protecţia socială reprezintă un
ansamblu de acţiuni întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor
evenimente considerate ca „riscuri sociale” asupra nivelului de trai al populaţiei.
Protecţia socială se sprijină pe principiul solidarităţii participantilor, astfel:
• solidaritatea celor care nu au copii faţă de cei care şi-au asumat responsabilitatea de a da viaţă şi a
educa generaţiile următoare;
• solidaritatea celor sănătoşi faţă de cei bolnavi;
• solidaritatea celor activi faţă de cei cărora vârsta nu le mai permite exercitarea unei activităţi utile
pentru societate;
• solidaritatea celor care au un loc de muncă faţă de cei aflaţi în şomaj, etc.
Câmpul de aplicare al unui sistem de asigurare socială este delimitat de 3 coordonate principale şi anume:
• categoria de persoane protejate;
• riscurile sociale acoperite;
• mecanismele de asigurare socială reglementate.
Mecanismele de asigurare socială se refera la modalitatile prin care sunt realizate obiectivele sistemului. In
acest sens pot fi remarcate categoriile variate de prestaţii sociale, care servesc ca drept obiectiv înlăturarea efectelor
dăunătoare ale producerii riscurilor sociale.
În raport cu modalitatea de realizare, prestaţiile pot fi:
- în bani - pensii, diverse indemnizaţii, alocaţii, ajutoare etc.;
- în natură -îngrijirile medicale, proteze, orteze,etc.
Într-o accepţiune mai largă a sferei de cuprindere, asigurarea sociala, fiind parte a sistemului de protecţie
socială, participa in mod indirect nu numai la compensarea diminuarii respectiv a pierderii veniturilor
profesionale, ci ea vizează o multitudine de domenii ce caracterizeaza calitatea vietii- bunastarea sociala -, cum ar fi:
-instruirea şi educaţia;
-sănătatea populatiei;
-cultura;
-mediul social-politic;
-dezvoltarea parteneriatelor sociale;
-condiţiile materiale de viaţă -locuinţă şi mediul de locuit;
 -condiţiile de odihnă şi recreere;
-ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă;
-stimularea cresterii veniturilor cat şi al consumului;
- protecţia persoanelor în vârstă, a celor aflate în incapacitate de muncă, a urmaşilor;
- calitatea vieţii de familie;
- respectarea ordinii sociale şi de drept, etc.
Formele moderne de asigurare socială promovează măsuri active de formare, dezvoltare a categoriilor de
asiguraţi şi stimuleaza dezvoltarea armonioase a pieţei muncii, atat din punctul de vedere al cererii cat si al ofertei de
muncă.
Într-o asemenea abordare complexa se poate aprecia ca asigurarea respectiv protecţia socială sta la baza
societatilor dezvoltate, caracterizate prin bunăstare si pace socială.
In completare la diferitele forme de asigurări sociale sistemul de asistenţă socială reprezintă o
componentă de bază a sistemului de protecţie -securitate socială.
Locul şi rolul asistenţei sociale este definit în raport cu alte obiective si mecanisme decat cele ale asigurarilor
sociale datorita faptului ca acţiunile, măsuri puse in aplicare au menirea să contribuie la ameliorarea condiţiilor de
viaţă numai ale populaţiei aflat la nevoie.
Sistemul de asistenţa socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile
publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare sau permanente ale unor situaţii, care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor
persoane aflate la nevoie.
Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură
economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale minime, să îşi dezvolte
propriile capacităţi şi competenţe pentru integrarea lor socială.
Sistemul naţional de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii generale:
- respectarea demnităţii umane;
- universalitatea;
- solidaritatea socială;
- parteneriatul;
- subsidiaritatea.
Spre deosebire de sistemul contributiv al asigurărilor sociale de stat, care oferă prestaţii pe bază de afiliere la
sistem şi plata unei contribuţii reglementate, în cadrul sistemului de asistenţă socială prestaţiile sunt acordate fara a
avea la baza contributia beneficiarilor.
Prestatiile se acorda numai acelor categorii de persoane, aflate la nevoie, apreciate ca fiind in situatii ce tin de
riscul supravietuirii, de exemplu: persoane care nu-şi pot procura cele necesare traiului zilnic, iar propria familie nu
acorda un sprijin suficient pot beneficia, pe bază de anchetă socială- prin aprecierea nevoilor sociale-, de mijloacele
materiale respectiv banesti minime de care au nevoie.
Finanţarea sistemului de asistenţa sociala se realizeaza în cea mai mare parte, prin fondurile alocate din
bugetul de stat. Aceste fonduri sunt completate cu resurse alocate prin bugetele locale, de asemenea prin sponsorizari,
donatii si sume atrase prin proiecte.
Prestaţiile de asistenţă socială sunt generate de starea de sărăcie a unor categorii ale populatiei cat si de
dezechilibrele sociale inevitabile, specifice unor societati bazate pe o organizare economico-sociala concurentiala.
Asistenţa socială este în responsabilitatea instituţiilor publice specializate ale autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale şi a organizaţiilor societăţii civile.
 CAPITOLUL II
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE EVOLUŢIEI SISTEMELOR DE ASIGURARE SOCIALĂ
Apariţia şi dezvoltarea formelor de asigurare socială au la bază formarea si dezvoltarea acelei
categorii sociale care au ca sursa principala de asigurare a mijloacelor de trai munca salariata.
Dezvoltarea relaţiilor sociale, generate de piaţa muncii pe fondul dezvoltării economico-sociale, au condus la
necesitatea cunoaşterii mai in profunzime a modului de manifestare a factorilor determinati în interesul asigurării
unui standard optim de viaţă, la nivelul fiecărei etape de dezvoltare a fortelor de producţie.
Abordarea in raport de cauza/efect a problematicii bunastarii sociale a devenit realizabila odata cu
performantele fortelor politice care vizau cresterea economica si pacea sociala .
Pe acest fond, se poate constata că una din forţele care au pus in miscare dezvoltarea sistemelor de
asigurare si de protecţie socială au fost determinate de perfecţionarea şi dezvoltarea parteneriatelor sociale precum si
de puternica dezvoltare a performantelor institutionale, in care autorităţile statului au avut un rol fundamental.
Acestea de fapt, prin modul lor de interactiune cat prin performantele lor definesc caracteristicile
fundamentale ale evolutiei sistemelor nationale de asigurari sociale.
2.1 Apariţia şi evoluţia sistemelor de asigurări sociale în ţările dezvoltate
Începând din mijlocul secolului XIX, mai cu seamă în ţările europene se puneau bazele unor sisteme
de asigurări sociale obligatorii în principal urmând criteriul ocupaţional. În acest sens un rol primordial l-au avut
lucrătorii din industrie, ramurile de activitate cele mai grele din punctul de vedere al condiţiilor de muncă , al riscului
de desfasurare al activitatii cat si cel social.
Cea mai reprezentativă forma de demarare a unui sistem de asigurari sociale este cel al Germaniei,
unde după o perioadă de timp presărată cu acţiuni sporadice de protecţie socială,au prins radacini trainice formele
performante de asigurari sociale.
Astfel, in perioada 1883-1889, cancelarul Otto von Bismarck, preocupat de stabilizarea păcii sociale şi de a
contracara avântul mişcării socialiste, a conceput mai multe acte normative remarcabile, de referinţă, în domeniul
asigurarilor sociale.
In cadrul acestui concept, s-a adoptat Legea asigurărilor de boală a muncitorilor (1883), Legea asigurărilor de
accidente de muncă (1884) şi Legea cu privire la asigurarea de invaliditate şi bătrâneţe (1889).
Trebuie remarcat faptul ca principiile consacrate in aceste acte normative guvernează şi astăzi sistemul de
asigurări sociale german, considerat de mulţi specialişti a fi nu numai unul dintre cele mai complete şi vitale, dar şi
eficiente.
Soliditatea abordarii problematicii rezida si in faptul ca, în cei peste 125 ani de aplicare -bineînţeles cu
completările impuse de perioadele istorice dificile parcurse- sistemele de asigurari sociale nu au produs perturbaţii
majore în viaţa economico-socială a statului, chiar în condiţiile în care Germania, a fost implicată activ în cele două
războaie mondiale.Sistemul national de asigurari sociale, in aceste perioade, au dat stabilitate si bunastare sociala
societatii.
Începând din prima parte a secolului XX, exemplul Germaniei a fost urmat si de catre alte ţări
europene, sub presiunea unor necesităţi sociale similare.
Prioritar si cea mai răspândita forma de asigurare socială a fost asigurarea de accidente de munca, urmată de
asigurarea de boală şi abia mai târziu şi într-un ritm mai lent,au început să se organizeze, în ţările mai dezvoltate,
asigurările sociale pentru riscul social al invaliditatiişi al bătrâneţii.
Dificultatea introducerii asigurarilor sociale au fost determinate de faptul ca, cotizaţiile şi
contribuţiile impuse de asigurarea obligatorie, au aparut ca un element de cost în cadrul procesului economic.
Fiind o sarcină care încarcă costul de producţie au determinat ca statele în cauză să caute să legifereze, la
început, numai asigurarea contra riscurilor mai grave (cum este accidentul de munca) sau mai puţin costisitoare (cum
este boala) şi numai ulterior au completat sistemele lor cu asigurarea altor riscuri.
Asigurarea de pensii, s-a introdus mult mai târziu, deoarece necesita fonduri şi cotizaţii masive.
Odată ideea asigurărilor sociale câştigate, sistemele naţionale se completeaza necontenit atât în ceea
ce priveşte gama riscurilor asigurate, cât şi diversitatea si nivelul prestaţiilor sociale.
Astfel, perioada cuprinsă până la finele anilor ‘20 din sec.XX poate fi definită drept prima etapă a
devenirii sistemului de asigurare socială a lucrătorilor.
In aceasta perioada se demareaza elaborarea conceptelor fundamentale precum si a legislaţiei sociale
specifice, de fapt se formeaza sistemele de asigurări sociale.
În procesul devenirii şi lansarii dezvoltării sistemelor de asigurări sociale are loc clarificarea şi cristalizarea
principiilor de formare a resursei financiare pentru asigurarea si protecţia socială a lucrătorilor.
Devine o normă de conduita economica, situaţia în care întreaga gama a cheltuielilor de formare a costurilor
de productie, determinate de riscurile profesionale - problemele de tehnica securităţii, igienei şi medicinii muncii, ale
compensării pierderii capacităţii de muncă provocată de accidentele de muncă şi bolile profesionale- se suportă de
către angajator.
 Pentru alte forme de riscuri sociale cheltuielile se suporta si se repartizează între angajatori şi salariati.
Cea de a doua etapă a dezvoltării sistemelor naţionale de asigurare socială a lucrătorilor în procesul
muncii se desfăşoară, în majoritatea ţărilor vest europene, în perioada cuprinsă între finele anilor ‘20 şi începutul
anilor ‘60 din sec.XX, fiind determinată sau influentata de:
• Noua etapă a industrializării (SUA, 1914-1929; Europa Occidentală, 1930-1950; Japonia, 1950-
1960);
• Marea Revoluţia Socialistă din Rusia (1917);
• Urmările distructive ale primului şi celui de-al doilea război mondial;
• Criza economică de la începutul anilor ‘30- criza modelului liberal de dezvoltare economică.
Dezvoltarea în amploare şi în complexitate a factorilor social-economici, politici şi tehnico-organizatorici, ce
influenţează formarea mecanismelor de asigurare socială a lucrătorilor în procesul muncii, au determinat necesitatea
obiectivă a regularizării acestor probleme de asigurare respectiv de protecţie socială, de către stat.
O etapă însemnată în determinarea rolului statului a constituit-o lucrările economistului britanic J. M. Keynes,
ale cărui idei în domeniul ocrotirii sociale au fost dezvoltate în mod creator de către William Henry Beveridge –
economist şi om politic britanic.
În raportul său „Social Insurance and Allied Services” (cunoscut sub numele de „Raportul Beveridge”)
prezentat Parlamentului în anul 1942, el a fundamentat noul rol al statului, ca unul din principalii subiecţi responsabili
pentru ocrotirea socială a celor ce muncesc şi a populaţiei întregi.
Potrivit opiniei sale, problemele referitoare la condiţiile de muncă trebuie să se rezolve de către stat, pe baza
realizării principiului separaţiei efective a puterii – legislative, executive şi judecătoreşti.
În acest raport s-a promovat, de asemenea, ideea unui drept de securitate socială, care a fost dezvoltat cu
succes mai târziu.
Dupa lordul Beveridge, prin asigurări sociale trebuie să se înţeleagă plăţile facute în bani, cu titlu de cotizaţii
obligatorii, vărsate de asigurat în nume propriu in speranta unui beneficiu, la nevoie.
Prin asistenţă sociala publică trebuie să se înţeleagă vărsămintele în bani făcute de stat unor categorii de
persoane, în limita interesului şi a resurselor de care dispune acesta la un moment dat.
Pornind de la aceste recomandări, Guvernul laburist al Angliei a adoptat, pe parcursul anilor 1944-1948 o
serie de acte normative pe baza cărora s-a înfiinţat sistemul unic de asigurări şi asistenţă socială, cuprinzând întreaga
populaţie supusa riscului de pierdere a veniturilor.Iar asistenţa medicală generală, publica, s-a asigurat in mod gratuit.
Reforme similare au avut loc, după cel de-al doilea război mondial, în majoritatea ţărilor occidentale.
Se cuvine să subliniem, de asemenea, contribuţia importantă adusă la fundamentarea teoriei protecţiei sociale
de către savanţii neoliberali germani, care au elaborat conceptul de „economie socială de piaţă” .
In organizarea si functionarea sistemului de asigurari sociale, statul a preluat un rol fundamental, fiind unul
dintre subiectii cei mai activi, statut consacrat inclusiv prin Constituţia valabila şi în prezent.
De asemenea, este necesar să menţionăm că, încă din anii 30, dar mai ales după cel de-al doilea război
mondial, în ţările dezvoltate se prefigurau şi au început să se dezvolte, tot mai activ, noi abordări calitative privind
asigurarea protecţiei sociale a lucrătorilor în procesul muncii, pe baza intercondiţionării organice dintre mecanismele
şi regulatorii de piaţă, pe de o parte şi administraţia publică, pe de altă parte.
În concluzie, se poate aprecia că principala caracteristică a acestei etape constă în creşterea rolului
statului în formarea sistemelor de protecţie a muncii, de asigurări şi asistenţă socială, de asistenţă medicală şi
pregătire profesională, stimularea ocupării, prevenirea activă a reducerii locurilor de muncă, dezvoltarea pieţei
forţei de muncă atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
A treia etapă de dezvoltare a sistemelor de protecţie socială a lucrătorilor cuprinde ultimii 40-50 de
ani .
Deosebirile calitative ale acestei etape faţă de etapele precedente consta in faptul ca prin modificările
intervenite în caracteristicile fundamentale ale procesului muncii, de modernizarea postindustrială, s-a generat
creşterea cerinţelor clasei muncitoare privind condiţiile de muncă, protecţia muncii, nivelul asistenţei medicale cat şi
cele privind acordarea serviciilor de recuperare a capacităţii de muncă. La toate acestea se adaugă schimbarea
tipologiei raporturilor de muncă.
Modernizarea postindustrială a tehnologiilor şi a procesului de muncă a provocat fenomene
contradictorii. Pe de o parte, ea a determinat o creştere a complexităţii muncii şi o crestere a proportiei muncii
intelectuale fata de cea fizica, iar pe de altă parte, a condus la o acutizarea problemelor legate de organizarea muncii
precum si asigurarea unor condiţii de munca pretentioase şi masuri costisitoare de protecţie si sanatate a muncii.
Extinderea sferei de asigurare si de protecţie sociala în această perioadă a fost determinată si de o
serie de factori de natura obiectiva, legate in principal de atingere a unor nivele inalte ale bunastarii sociale.
Ca urmare a cresterii gradului de tehnologizare a muncii, a nivelului de automatizare si de performanta a
utilajelor precum si a complexitatii cunostintelor legate de utilizarea acestora, producţia industrială pune în faţa
lucrătorilor mai multe cerinţe: sporirea atenţiei, o severă disciplină a muncii, viteza de reacţie, mai multă
responsabilitate şi competenţă profesionala.
 Reducându-se consumul de energie fizică a muncitorilor, mecanizarea şi automatizarea procesului de
producţie au sporit considerabil efortul neuro-psihic al acestora. Dar, pentru compensarea consumului de energie
neuro-psihica sunt necesare cheltuieli mai consistente cat şi condiţii de muncă şi de viaţă, calitativ mai bune,
comparativ cu efortul fizic depus. Această situaţie acutizează o serie de probleme determinate de imbunatatirea
continua a condiţiilor de muncă, a protecţiei muncii,a mediului, a modului de viaţă a lucratorilor din oraşele puternic
industrializate.
Ritmurile înalte de muncă şi viaţă, organizarea modernă a producţiei, direcţionată spre creşterea
productivităţii intensităţii şi a calităţii muncii, a condus la uzura timpurie şi îmbătrânirea organismului uman, la
creşterea frecvenţei îmbolnăvirilor neurologice şi cardiovasculare.
Având la bază necesitatea creşterii calităţii vieţii populaţiei active cât şi a celei în perioadele de inactivitate,
sistemele de asigurare şi de protecţie socială au în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a protecţiei si sanatatii
muncii, extinderea reţelei de servicii medicale, crearea sistemelor de recuperare medicală şi profesională a populatiei
active precum si îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a persoanelor inactive in corelare cu populatia activa.
2.2 Evoluţia asigurărilor sociale din România
Un rol însemnat în istoria asigurărilor sociale din ţara noastră au jucat tradiţiile culturale şi naţionale,
precum şi unele aspecte ce tin de alte componente ale vieţii economico-sociale.
Pentru a se ajunge la un sistem închegat de asigurări şi protecţie sociale a fost nevoie să se parcurgă anumite
etape, pe treptele istoriei, pornind de la forme incipiente ale intrajutorarii- asigurării lucrătorilor, grupati in forme
slab organizate.
Asigurările pentru cazurile de boală şi unele cazuri de bătrâneţe au fost cunoscute în România de acum
aproximativ 150 de ani, când unele bresle au iniţiat acţiuni de constituire a unor fonduri din cotizaţii.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea societăţii, ca urmare a revoluţiei industriale,
a apărut o clasă nouă, cea a muncitorilor industriali, a căror existenţă a fost dependentă în totalitate de plata regulată a
salariilor şi de cuantumul lor.
În această perioadă, în România, deşi proletariatul industrial se afla doar la începuturile sale, au
continuat sa apara unele forme noi de organizare a lucrătorilor în nişte grupări denumite „asociaţii de întrajutorare”,
ale căror fonduri se constituiau, în principal, din cotizaţiile membrilor săi, inclusiv ale patronului.
Organizarea şi funcţionarea acestor „asociaţii de întrajutorare”, cât şi a altor grupări, precum „casele de
ajutor” (1873), „casele de ajutor mutual” (1881) nu s-au materializat prin lege, rămânând la stadiul de iniţiative.
Aceeaşi soartă a avut-o şi „Regulamentul de funcţionare a caselor de ajutor şi de pensii” elaborat, în baza
Legii minelor din 1895, dar niciodată aprobat.
Încercările de legiferare a unor măsuri de asigurări sociale în România, s-au materializat abia în
anii 1910 şi 1912, când au fost adoptate „legea sanitară”, ce cuprindea şi dispoziţii referitoare la înfiinţarea „caselor
de bolnavi şi ajutor”, ale căror fonduri erau constituite din contribuţii, în părţi egale, ale muncitorilor şi patronilor şi
respectiv, „legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti” cunoscută şi sub
denumirea de „Legea Neniţescu”, în fapt autorul acestei legi, care a reglementat asigurarea contra bolii şi decesului
a introdus asigurarea de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi asigurarea contra accidentelor de munca, toate cu
caracter obligatoriu.
Cu toate lacunele din reglementările elaborate în anii 1910 şi 1912, cele două legi au reprezentat un mare
succes pentru salariaţi care, pentru prima oară, reuşeau să obţină unele drepturi în raport cu patronatul.
Potrivit prevederilor din „Legea Neniţescu”, la constituirea fondurilor de asigurare participau atât salariaţii
cât şi patronatul şi statul, dar în proporţii diferite.
Astfel, dacă pentru ajutoarele în caz de accidente de muncă fondurile se constituiau în exclusivitate din
cotizaţiile patronilor, în caz de boală, maternitate sau deces cotizaţia „cădea” în sarcina exclusivă a salariaţilor.
Pentru constituirea fondurilor destinate asigurarii sociale de pensii, de invaliditate şi de bătrâneţe, in cazul
unor categorii de salariaţi de stat, contribuţiile se împărţeau în mod egal între patronat, salariaţi şi stat (câte 1/3
fiecare).
Fără să fi încălcat principiile sale călăuzitoare, prin modificările intervenite ulterior, „Legea Neniţescu” a
dăinuit până în momentul unificării asigurărilor sociale.
În anul 1933, sub presiunea salariaţilor şi urmare perioadei de criză economică din anii 1929-1933 a fost
adoptată Legea pentru unificarea asigurărilor sociale din toate provinciile ţării , cauzata in buna-parte de
existenta a trei regimuri diferite de asigurări sociale.
Păstrând în linii mari principiile legii asigurărilor sociale din 1933, în anul 1938 s-a adoptat o nouă lege, care
prevedea că, fondurile de asigurări sociale se constituie dintr-o cotizaţie unică de 8 la sută asupra salariului mediu al
clasei de cotizare respectiv -erau stabilite 8 clase de cotizare- plătibilă în părţi egale de salariaţi şi patroni, cotizaţie
majorată la 14 la sută în iunie 1944.
De menţionat că, obligaţia de varsare a cotizaţiilor revenea patronului, care era „în drept să reţină din salariul
cuvenit angajaţilor lui partea de cotizaţie ce cade în sarcina acestora”.
După anul 1944, sistemul de asigurări sociale pentru bătrâneţe îşi schimbă modul de organizare şi finanţare,
ca urmare a regimului comunist care s-a instaurat.
 Sunt desfiinţate casele autonome de pensii şi cele peste 100 case de pensii private.
În anul 1949, au luat fiinţă asigurările sociale de stat.
Prin Legea nr.10/1949 pentru organizarea asigurărilor sociale de stat, s-au instituit noi reglementări, între
care cele privind constituirea fondurilor, obligaţie preluată în totalitate de către stat, împreună cu persoanele juridice
care angajau personal salarial - întreprinderi şi instituţii de stat-.
Fondurile de pensii sunt preluate şi administrate de către stat prin bugetul statului, care opereaza redistribuirea
resurselor banesti în funcţie de interesele sale politice.
În anul 1953, au fost stabilite contribuţii la asigurările sociale în procente diferenţiate pe ramuri şi
subramuri de activitate, variind între 5 şi 15 la sută din fondul de salarii realizat de unităţile încadrate în ramura
respectivă.
Astfel, spre exemplu, pentru personalul casnic angajat ca salariaţi contribuţia era de 5 la sută, iar pentru
salariaţii din unele ramuri ale economiei naţionale acestea erau de: 15 la sută pentru industria cărbunelui, 13,3 la sută
pentru industria siderurgică, 8,2 la sută pentru învăţământul superior, 6,5 la sută pentru silvicultură etc.
Aceste reglementări, ce priveau constituirea fondurilor de asigurări sociale de stat, s-au aplicat până în anul
1972 inclusiv, când nivelul contribuţiilor a fost stabilit între 9 şi 14 la sută.
În perioada 1949-1980, legislaţia pentru pensii a suferit mai multe modificări şi completări, cele mai
importante fiind operate prin Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară,
Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială şi Legea nr.4/1977 privind pensiile şi
alte drepturi de asigurări sociale ale membrilor cooperativelor agricole de producţie.
După anul 1980, sumele alocate pentru acoperirea riscurilor sociale au fost supuse unor restricţii, fiind
orientate spre finanţarea unor obiective publice fără legătura directa cu sistemul de asigurare respectiv de
protecţie socială.
Astfel se poate constata o degradare continuă a sectoarelor sociale din domeniul sănătăţii, , asigurărilor şi
asistenţei sociale, al orientarii si formarii profesionale, cu dezechilibre si consecinţe nefavorabile în plan social si
economic, până în zilele noastre.
După anul 1990, au fost elaborate o serie de acte normative, în mare parte în scopul satisfacerii unor
revendicări sociale: s-au făcut o serie de „reparaţii de natură socială, de care au beneficiat diferite categorii de
populaţie- deseori sub presiunea mişcărilor revendicative- şi au fost luate unele măsuri de atenuare a efectelor
negative în plan social ale reformei , spre exemplu: compensaţiile şi indexările acordate pentru majorarea preţurilor la
energie electrică, pâine, combustibil, transport etc., operaţiuni care au absorbit un volum mare de resurse financiare,
necorelate cu volumul producţiei şi nivelul productivităţii sociale a muncii.
Au fost aduse corecţii şi modificări la Legea nr.3/1977 (cele mai importante dintre acestea fiind reglementate
prin Legea nr.49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale),
determinate de necesitatea asigurării funcţionalităţii sistemului, până la intrarea în vigoare a noii legislaţii, concepută
în spiritul obiectivelor înscrise în cartea albă privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale -elaborată de
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale-.
În perioada imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989 atât asigurările sociale, cât şi asistenţa
socială au intrat într-un proces amplu de schimbări reformatoare privind organizarea sistemului, modul de
finanţare şi tipologia prestaţiilor, determinate in principal de istoria ţării după cel de al doilea război mondial.
Reformele din majoritatea domeniilor sociale au avut o evoluţie destul de lentă şi anevoioasă, exercitând un
impact negativ asupra sistemului de asigurare si protecţie socială din România, grav afectat de criza economică şi de
prelungita perioada de tranzitie spre economia de piaţă.
În perioada anilor 90 s-a urmărit, cu precădere, ameliorarea cadrului legislativ existent şi, într-o măsură
neglijabilă, reformarea profundă a sistemului de protecţie socială.
În ceea ce priveşte finanţarea sistemului de asigurări sociale de stat pot fi evidenţiate următoarele etape mai
importante:
Începând din anul 1990, s-a stabilit o cotă unică de asigurări sociale de 20 la sută, suportată de persoanele
juridice şi fizice care angajează personal salarial, cotă ce a crescut în 1991 cu 2 puncte procentuale, respectiv la 22 la
sută, urmare introducerii unei prestaţii de natură compensatorie şi anume compensarea creşterii preţurilor la
medicamente, sume ce ulterior au fost încasate şi gestionate în exclusivitate de Ministerul Sănătăţii.
În anul 1992, au fost iniţiate şi legiferate o serie de măsuri în domeniul asigurărilor sociale, între acestea
regăsindu-se şi cele privind majorarea contribuţiei şi diferenţierea acesteia în funcţie de frecvenţa producerii riscurilor
sociale şi de avantajele pe care le aveau diferite categorii de salariaţi, majorarea contribuţiei fiind determinată, în
primul rând, de necesitatea de a asigura echilibrul bugetului asigurărilor sociale de stat, condiţie absolut necesară în
condiţiile create de efectele tranziţiei spre economia de piaţă, etapă în care bugetul asigurărilor sociale de stat s-a
desprins din bugetul de stat devenind una din cele trei componente ale Bugetului Public Naţional, consolidat.
În scopul realizării unei echităţi între diferitele categorii de asiguraţi, diferenţierea cotei s-a impus,
încercându-se a se crea o legătură mai strânsă între contribuţia plătită în timpul activităţii şi prestaţiile obţinute în
special la vârsta pensionării, funcţie de grupele de muncă în care asiguratul şi-a desfăşurat activitatea.
 Astfel, contribuţia datorată de persoanele juridice şi fizice care angajează personal salarial a fost stabilită
diferenţiat, între 25 şi 35 la sută, aplicată asupra câştigurilor realizate de salariaţi, cu menţiunea că aceste cote
diferenţiate includ şi contribuţia de 2 la sută pentru compensarea preţurilor la medicamente care, începând cu 1
ianuarie 1993 s-a virat la Ministerul Sănătăţii şi s-a gestionat de către acesta.
În categoria fondurilor destinate asigurarilor sociale au fost incluse şi fondurile pensiei suplimentare, fondul
asigurărilor sociale ale agricultorilor, fondul de şomaj, fondul de risc şi accidente, fondul special pentru sănătate.
Fondul pentru pensia suplimentară s-a constituit din contribuţia salariaţilor, reglementată în anul 1967,
având la bază principiul mutualităţii între persoanele asigurate.
Iniţial această formă de protecţie socială s-a constituit din contribuţia de 4 la sută -2 la sută obligatoriu şi 2 la
sută facultativ- din salariul de încadrare. Începând cu data de 1 iunie 1986 această contribuţie a devenit obligatorie,
fiind în cuantum de 3 la sută.
În perioada 2000-2005 si in continuare a avut loc o accelerare a reformei sistemului românesc de
pensii,avand drept scop principal modernizarea sistemului de asigurari sociale in interesul asigurarii unei protectii
sociale viabile si la nivelul unor parametrii de performanta comparabili cu cele mai dezvoltate din lume prin:
• Intrarea în vigoare, începând cu 1 aprilie 2001, a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale -primul pilon de asigurări sociale, din cei trei, prevăzuţi în Planul de acţiune al
Programului de guvernare pe perioada 2001-2004, şi avuţi în vedere pentru diversificarea resurselor de asigurări
de bătrâneţe;
• elaborarea Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, cea de-a doua
componentă a sistemului de pensii (pilonul II);
• reglementarea celei de-a treia componente a sistemului de pensii (pilonul III) odată cu elaborarea Legii
nr.249/2004 privind pensiile ocupaţionale;
• trecerea, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de la bugetul asigurărilor sociale de stat la bugetul de
stat a cheltuielilor privind pensiile provenite din fostul sistem de asigurări sociale al agricultorilor ;
• externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a prestaţiilor care nu au o legătură directă cu
drepturile de pensie ;
• externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a prestaţiilor care nu au natură contributivă sau
nu au legătură cu riscurile sociale asigurate .
Principalele elemente de noutate introduse în interesul reformării sistemului de asigurări sociale sunt:
- principiile noi – exprimate şi definite – care au impus şi presupun încă multe modificări în corelaţie cu
reglementările precedente;
- creşterea vârstei de pensionare de la 57 la 60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 de ani pentru bărbaţi, într-o
perspectivă de 13 ani;
- creşterea numărului de ani de muncă necesari acordării pensiei integrale pentru limită de vârstă, de la 30 la 35 de ani
pentru bărbaţi şi de la 25 la 30 de ani pentru femei;
- adoptarea unui model flexibil de pensionare cu posibilitatea anticipării până la 5 ani a vârstelor standard, în
condiţiile penalizării pensiilor cu procente diferite în funcţie de numărul total al lunilor de anticipare;
- extinderea grupului de asiguraţi şi beneficiari şi o mai precisă definire a sferei de acoperire a beneficiilor;
- introducerea de prevederi restrictive pentru încadrarea locurilor de muncă în categoria celor cu condiţii deosebite şi
a celor cu condiţii speciale;
- introducerea unei noi metodologii de calcul a pensiei, pe bază de punctaj, care ia în considerare contribuţiile plătite
în fiecare an de muncă. Cuantumul pensiei este dată de produsul dintre punctajul mediu anual realizat de asigurat în
perioada de cotizare şi valoarea unui punct de pensie, aceeaşi pentru stabilirea tuturor pensiilor, din luna pensionării.
- redefinirea regimului contribuţiilor la fondurile de asigurări sociale de stat, acestea fiind datorate atât de angajator,
cât şi de angajat;
- schimbarea radicală a structurii administrativ instituţionale a sistemului de pensii cu separarea elaborării politicilor
în domeniu pensiilor realizată, de către Ministerul Muncii, de implementarea propriu-zisă a strategiei în materie prin
intermediul Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.
-armonizarea sistemului de protecţie socială cu cele comunitare legate de egalitatea de şanse,
-exportul de prestaţii
-stabilirea prestaţiilor comunitare din UE:
În ceea ce priveşte înfiinţarea şi dezvoltarea pilonului II, aceasta implică atragerea sectorului privat în
gestionarea fondurilor şi plasarea unei părţi a contribuţiilor individuale din sistemul public de pensii în investiţii, sub
forma unor depozite create în numele contribuabililor.
Această formă de asigurare complementară a început să fie implementată după existenţa certă a surselor
de acoperire a deficitului creat în bugetul asigurărilor sociale de stat; colectarea cu randament sporit a
contribuţiilor de la participanţi de la începutul anului 2008.
Prin înfiinţarea şi dezvoltarea pilonului III vor fi stimulate pensiile suplimentare şi opţionale la
nivel de ramură de activitate sau exercitarea unei profesii prin acordarea unor facilităţi fiscale substanţiale.
 Strategia de colectare a contribuţiilor – mai ales în condiţiile în care s-a optat pentru o reducere generală a
„fiscalităţii sociale” a fost şi rămâne în continuare foarte importantă.
Starea şi dinamica evaziunii fiscale în domeniul asigurărilor sociale a impus necesitatea remodelării cadrului
instituţional pentru zona de colectare a creanţelor bugetare reprezentând contribuţiile sociale obligatorii, în cadrul
cărora CAS-ul ocupă o pondere însemnată.
Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2004, Ministerul Finanţelor Publice (MFP) îşi exercită calitatea de
creditor bugetar, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi structurile de administrare pentru toate
veniturile bugetare pe care le administrează, având ca obiectiv principal, pe lângă colectarea veniturilor bugetului de
stat şi pe cele ale bugetului asigurărilor sociale de stat.
Incepand cu anul 2005,pe baza noii legislatii, s-a inceput activitatea de reevaluare a drepturilor de pensie
stabilite dupa principiile si algoritmele de calcul reglementate de vechea legislatie in domeniu.
2.3 Interdependenţa dezvoltării economice cu politicile sociale
Interesul sporit pentru o mai bună înţelegere şi îmbogăţire a conţinutului conceptului de dezvoltare a generat o
mare varietate de abordări.
Dezvoltarea economică a fiecărei ţări este nu numai un deziderat al fiecărui stat, regiuni ci reprezintă forţa
necesară care conduce la o dezvoltare socială sănătoasă în ansamblu a societăţii şi stă la temelia bunastarii si păcii
sociale.
Fără creerea resurselor economice necesare progresul social este imposibil.
Însă se poate constata că dezvoltarea economică modelează în mod permanent, treaptă cu treaptă, şi o
dezvoltare socială corespunzătoare nevoilor membrilor societăţii.
În prima parte a perioadei postbelice, în centrul atenţiei specialiştilor s-au situat problemele creşterii
economice, ale alocării resurselor, ale eficienţei, în general aspecte economice ale dezvoltării.
Experienţa a scos în evidenţă însă că obţinerea unor bunuri şi a unei eficienţe economice ridicate nu este
suficientă şi nu conduce automat la bunăstarea tuturor indivizilor.
Deseori, mecanismele de funcţionare a pieţei se lovesc de numeroase limite, care pot produce în acelaşi timp
şi bună-starea accentuată a unora cât şi accentuarea sărăciei altora.
În anul 1962, odată cu înfiinţarea Institutului Naţiunilor Unite pentru Cercetarea Dezvoltării Sociale
(UNRISD) se afirmă că dezvoltarea economică şi socială nu pot fi disociate şi, drept urmare, trebuie tratate ca
aspecte integrate ale unui singur fenomen, cel al dezvoltării.
Dezvoltarea trebuie interpretată, în consens cu dezvoltarea socio-economică.
Multiplicarea neconcordanţelor între tendinţele diferitelor procese şi fenomene economice şi sociale a stimulat
studierea mai atentă a proceselor dezvoltării economice şi prin prisma consecinţelor în plan social.
Consecinţele în plan social au vizat: abordarea problematicii sociale in prisma promovarii ferme a egalitatii de
sanse pentru toti, inegalitatea de sanse în redistribuirea veniturilor, ocuparea şi şomajul, starea de sănătate, gradul de
instruire, sărăcia, marginalizarea si excluziunea sociala, condiţiile de locuit etc.
Pe aceeaşi linie, a îmbogăţirii conţinutului conceptului dezvoltare se cuvine menţionat conceptul dezvoltare
umană, lansat în anul 1990 de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), un concept care exprimă
preponderent componenta sa socială.
Semnificativ este faptul că problematica specifica conceptului de dezvoltare umană a devenit subiectul unor
reuniuni la nivel mondial: Rio(1992),Viena(1993), Cairo (1994), Copenhaga (1995),etc .
Unul din evenimentele de cea mai mare anvergură care s-a concentrat pe problematica socială l-a constituit
Summit-ul mondial pentru dezvoltare socială sub egida ONU (Copenhaga, 6-12 martie 1995).
Această reuniune a avut drept scop să sensibilizeze comunitatea internaţională şi naţiunile în promovarea
obiectivului fixat în Carta Naţiunilor Unite de a favoriza „creşterea nivelului de trai, ocuparea deplină şi condiţiile de
progres şi de dezvoltare în cadrul ordinii economice şi sociale în vederea creării condiţiilor de stabilitate şi de
bunăstare”.
Viaţa demonstrează că aceste aspecte au o determinare reciprocă, - evoluţiile în plan economic au un
puternic efect în plan social, după cum evoluţiile şi rezultatele în plan social îşi găsesc reflectarea, în special pe
termen mediu şi lung, în economie.
Două argumente pot fi aduse în susţinerea acestei afirmaţii.
Unul se referă la faptul că obţinerea unor rezultate economice înalte, eficienţa economică sporită, exprimată
prin indicatori la nivel macroeconomic, cum sunt PIB pe un locuitor, productivitatea muncii, venitul mediu pe
locuitor, rata somajului, nivelul cheltuielilor publice etc.,.
Constituie de asemenea indicatori de bunăstare a populaţiei si volumul si structura consumului de bunuri,
servicii, energie, accesul la învăţământ, la informatii, starea de sănătate a populaţiei, condiţiile de locuit, gama si
nivelul prestatiilor sociale, etc..
În ţările dezvoltate ponderea cheltuielilor pentru servicii de sănătate şi prestaţii de securitate socială în PIB
reprezinta circa 25-40%, în timp ce, în multe din ţările în curs de dezvoltare, acestea deţin o pondere de sub 10%.
 Se poate afirma la faptul că în ţările mai dezvoltate, unde capitalul uman este mai performant, nivelul şi
calitatea satisfacerii nevoilor populaţiei sunt mai înalte, cu efecte calitative remarcabile în plan economic, pe termen
mediu respectiv lung.
Pe plan mondial, în societăţile dezvoltate, prin politica socială şi programele sociale se urmareste
corectarea imperfecţiunilor funcţionării mecanismelor economice şi a efectelor negative în plan social şi,
deopotrivă, spre evitarea apariţiei unor noi tensiuni sociale, a unor procese şi fenomene adverse pentru aspectele
economice ale dezvoltării durabile.
Astfel, în prezentse promoveaza o largă răspândire a programelor de combatere a sărăciei, de ocupare şi
pregătire profesională a şomerilor, de sănătate, de învăţământ, de asigurări şi asistenţă socială etc.
Majoritatea ţărilor dezvoltate prin politicile lor promovează „coeziune economică şi socială, reducerea
sărăciei şi marginalizării sociale”.
Se urmăreşte creşterea economică sustenabile pe termen mediu şi lung, care să permită sporirea bunăstării
cetăţenilor ţării şi creşterea resurselor private şi publice în vederea absorbţiei sărăciei şi diminuării riscurilor
sociale pentru grupurile cele mai defavorizate.
O rată de creştere economică ridicată este o prioritate absolută şi din perspectiva reducerii decalajului
economic care ne desparte de ţările din Uniunea Europeană..
2.4 Factori de influenţă în modelarea politiciilor sociale
Dezvoltarea şi derularea politicilor sociale, în ţările avansate, arată că datorită evoluţiei nevoilor sociale şi a
parametrilor de funcţionare a întregului organism economico-social, politica socială a suferit permanente corecturi.
Se apreciază că şi în anii următori vor fi necesare ajustări în politica socială a diferitelor ţări, pentru ca
aceasta să fie adecvată unui climat socio-economic în continuă schimbare. Relevăm următoarele grupe de factori care
impun remodelarea politicii sociale:
- tendinţele în evoluţia populaţiei totale şi în special în structura acesteia. În mod special pentru ţările
europene, inclusiv pentru România, procesul de îmbătrânire demografică, rata scăzută a natalităţii, fenomenele de
migraţie etc. afectează esenţial configuraţia politicii sociale.
În primul rând pentru că, sub impactul modificărilor demografice, costurile pe care le presupun măsurile
sociale în derulare vor creşte substanţial.
În al doilea rând, pentru că raportul între cei care produc şi cei care trebuie protejaţi prin diferite programe
sociale se micşorează, ceea ce ridică numeroase probleme legate de formarea resurselor alocabile. Probleme
deosebite se pun în condiţii de criză, când rata înaltă a şomajului şi respectiv a inflaţiei complică şi mai mult
posibilitatea realizării obiectivelor de protecţie a diferitelor categorii de populaţie, a obiectivelor politicii sociale în
general.
- modificările structurale din economie,determinate de funcţionarea economiei de piaţă cu deosebire în
fostele ţări cu economie planificată centralizat, au efecte distructive. Nevoile de protecţie socială, în schimbare,
presupun programe sociale noi funcţionale şi adaptările la schimbare dinamică a structurii societaţii, inclusiv
formarea unei noi mentalităţi.
- necesitatea participării omului în mod individual sau prin forme organizate - asociaţii- la definirea şi
realizarea obiectivelor dezvoltării. Modalităţile de participare trebuie să aibă la bază respectarea deplină a
libertăţilor fundamentale înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului,al egalitatii de sanse pentru toti. Este
necesara promovarea sustinuta a parteneriatelor sociale în realizarea unor obiective sociale importante.
Nevoia de cunoaştere şi de comensurare a situaţiei pe plan social a condus la dezvoltarea unui sistem de
indicatori sociali cu ajutorul cărora să se poată realiza diagnosticarea fenomenelor şi proceselor de ordin social în
evoluţia lor. Aceasta oferă posibilitatea, pe de o parte, obţinerii unor rezultate semnificative pe linia evaluării
comparative a nivelului de dezvoltarea a ţărilor şi, pe de altă parte, evaluării într-o manieră amplă şi complexă a stării
sociale la nivel naţional, ceea ce înseamnă sporirea posibilităţilor de argumentare, de fundamentare a orientărilor şi a
măsurilor în domenii sociale diverse.
2.5 Principalele caracteristici ale riscurilor sociale
Conceptul de asigurare socială este asociată unei liste de evenimente care, sunt de fapt riscuri sociale, adică
riscuri de natură să determine reducerea ori suprimarea capacităţii de câştig a persoanelor.
Riscurile sociale sunt acele evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a indivizilor
prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin creşterea cheltuielilor.
Riscurile sociale pot fi riscuri fizice respectiv economice.
Riscurile fizice apar atunci când forţa de muncă este alterată, redusă sau pierdută. Aceste riscuri pot fi de origine;
-profesională şi anume în caz de accident de muncă sau boală profesională ;
- origine extraprofesională în alte cazuri, de pildă: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, deces, văduvie.
Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fără să fie alterată, este imposibil de
exercitat, datorită lipsei de locuri de muncă disponibile; este cazul şomerilor îndemnizaţi respectiv neîndemnizaţi.
Există, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin creşterea cheltuielilor în situaţii
excepţionale, de exemplu, cumpărarea de medicamente în caz de boală, majorarea chiriilor în anumite perioade,
întreţinerea unor membrii ai familiei aflaţi în nevoie etc.
 Într-o altă abordare- asigurarea socială constituie o garanţie contra riscurilor de ordin:
- psihologic: boală, maternitate, invaliditate, deces, bătrâneţe, care pot afecta persoanele, antrenând astfel o
reducere sau pierdere a câştigurilor;
- profesional: accidente de muncă şi boli profesionale.
Asigurarea respectiv protectia/securitatea socială, care ocupă un loc însemnat în viaţa cotidiană a mai multor
oameni, ea începe adesea înainte de naştere -îngrijirile prenatale- şi se prelungeşte chiar dupa decesul asiguratului
respectiv al titularului de prestatii -pensiile de urmaş.
Politicile de asigurare/securitate socială, înţelese ca politici active de stimulare a mediului economic,
comportă o abordare ce vizează orientarea profesionala, formarea,abilitarea,reabilitarea,reconversia profesionala
precum si mentinerea locului de muncă, a câştigului şi a capacităţii de muncă, precum organizarea şi funcţionarea
unui sistem de formare şi distribuire/redistribuire a contributiilor sociale, în timpul perioadelor de inactivitate forţată
a celor asiguraţi.
2.6 Obiectivele asigurărilor sociale de stat
Principalele obiective ale asigurărilor sociale de stat din România, sunt următoarele:
• acordarea de prestaţii în bani, pe termen lung şi scurt, acestea reprezentând venit de înlocuire pentru pierderea
totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, profesionale
sau decesului;
• prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă prin:
- acordarea de indemnizaţii pentru trecerea temporară în altă muncă, reducerea timpului de muncă sau în caz de
carantină;
- acordarea de ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice;
- tratament balnear şi reabilitare profesională, potrivit programului individual de recuperare a capacităţii de muncă.
• cedarea unei părţi din contribuţiile individuale datorate sistemului public de asigurări sociale de stat în
favoarea celui privat;
• armonizarea şi exportul de prestaţii în relaţiile cu ţările comunităţii europene cât şi în alte situaţii specifice
reglementate.
 CAPITOLUL III
TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR SOCIALE
Experienţa internaţională scoate în evidenţă faptul că, în aproape toate ţările cu economie dezvoltată, există pe
lângă regimurile publice generale sau speciale de asigurări sociale, şi regimuri complementare de asigurări sociale,
care oferă pe lângă prestaţiile publice de asigurări sociale si o prestatie suplimentară/complementara, în momentul în
care o persoană indeplineste anumite conditii.
Sistemele de asigurări sociale, cu componenta sa principală cea de pensii, diferă de la o ţară la alta.
Ele pot fi obligatorii sau facultative, respectiv publice sau private.
3.1 Aspecte privind sistemul asigurărilor sociale publice
Natura acestor sisteme depinde de felul în care societatea umană priveşte problemele fundamentale ale
traiului, de gradul de dezvoltare economică, culturala şi de ideile dominante cu privire la directia de dezvoltare a
societatii.
Astăzi există în lume o mare diversitate de sisteme de asigurări sociale publice, ceea ce ar face dificilă
încadrarea riguroasă a lor în modele specifice.
Se poate face însă o distincţie între asigurările sociale de tip bismarkian, unde prestaţia este proporţională cu
contributiile platite şi cele de tip beveridgean, unde primează logica nevoilor de trai.
În multe ţări, în funcţie de doctrina forţelor politice de guvernare se observă o oscilaţie între cele două tipuri
fundamentale, situaţii ce crează uneori multă confuzie mai ales in tarile slab dezvoltate unde societatea are asteptari
ce nu sunt in deplina corelare cu posibilitatile financiare.
Pe fondul reducerii rolului familiei în întreţinerea persoanelor de vârstă înaintată, ca urmare a trecerii de
la familia extinsă -constituită din trei generaţii şi caracteristică societăţilor agrare-,la familia nucleară -formată
numai din părinţi şi copii- s-au afirmat, ca principala cale de protecţie a persoanelor vârstnice, reprezintă
regimurile publice de pensii, acestea constituind componenta esenţială a sistemelor de asigurări sociale de stat.
În ţara noastră, forma tipică de asigurări sociale publice o constituie sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale
Principalele funcţii ale asigurărilor sociale publice sunt:
- de reproducere, care asigură transformarea unei părţi din salariu în fonduri/resurse de asigurare, pentru
utilizarea acestora cu o destinaţie strictă în vederea satisfacerii cerinţelor materiale ale lucrătorilor , atunci când apar
riscurile sociale.
Realizarea acestei funcţii are la bază principiul obligativităţii, adică asigurarea nu intră în vigoare prin propria
voinţă a persoanei asigurate, ci prin începerea unei activităţi aducătoare de venituri, când este obligată prin lege să se
asigure.
- redistribuire solidară a fondurilor de asigurare, în situaţia in care asiguraţii sunt afectaţi de efectele riscurilor
sociale asigurate, aceşti sunt îndreptăţiţi la prestaţii sociale.
Această funcţie realizează redistribuirea resurselor de asigurare de pe poziţia participării solidare a subiecţilor
asigurării la acordarea ajutorului material pentru cei aflaţi în situaţia de risc.
Altfel spus, populaţia activă îşi asumă sarcina întreţinerii celor inapţi de muncă.
Mecanismul economic al redistribuirii în sistemul asigurărilor sociale este organizat pe baza constituirii
fondului de asigurare, prin aplicarea cotelor de contribuţie la sumele asigurate.
Protecţia / prevederea / ocrotirea sociala constituie, de fapt scopul final pentru toţi participanţii la sistemul de
protecţie socială.
Sistemele complexe de asigurări sociale dezvoltate în aproape toate ţările din lume înregistrează diferenţieri
de la o ţară la alta, dar, în ansamblu, ele sunt marcate de următoarele trăsături caracteristice:
• depind de „riscurile sociale”, care apar în cursul vieţii unui om;
• sunt stabilite prin lege;
• acordă beneficii financiare/prestaţii de asigurări sociale indivizilor asiguraţi care şi-au pierdut, total
sau parţial, veniturile profesionale, datorită bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, îmbolnăvirii, maternităţii sau
decesului (atunci când riscul se produce);
• obţinerea beneficiilor financiare este condiţionată de plata contribuţiei;
• statul joacă un rol important în elaborarea si promovarea politicilor sociale, legate de nivelul şi
repartizarea contribuţiilor, nivelul beneficiilor şi structura beneficiarilor de prestaţii.
3.2 Apariţia şi dezvoltarea asigurărilor sociale private
Este tot mai prezentă ideea că sistemul de asigurări sociale publice se confruntă cu dificultăţi financiare şi că
este nevoie de continuarea reformelor începute.
Pentru ţările noi aderate la Uniunea Europeană, mecanismele de finanţare a pensiilor devin din ce în ce mai
ameninţate de pericolul blocării.
 Reforma sistemului de asigurări sociale publice a încetat să mai reprezinte o opţiune ci a devenit o necesitate.
Îngrijorările determinate de imposibilitatea susţinerii pe termen lung, exclusiv a schemelor de asigurări sociale
publice, bazate pe plata pensiilor curente din contribuţii curente (pay-as-you-go) au devenit o problemă generalizată.
Pentru rezolvarea acestor situaţii, după modelele ţărilor dezvoltate, este promovată ideea de participare a
populaţiei la formarea fondurilor private de pensii.
Studiile şi analizele efectuate pe plan internaţional au scos în evidenţă faptul că, siguranţa financiară a
persoanelor vârstnice şi dezvoltarea economică pot fi susţinute dacă sistemul de pensii se bazează pe
diversificarea surselor de obţinere a pensiilor.
Astfel, şi în România, concomitent cu existenţa unui sistem public naţional de asigurări sociale, se prevede
posibilitatea de organizare şi de funcţionare a unor societăţi private de asigurări sociale.
În România societăţile de asigurare privată de pensii au început să funcţioneze.
Acestea se bazeaza pe cedarea unei părţi de contribuţii de la sitemul public de asigurări sociale şi pe facilităţi
fiscale.
Aceste societăţi, de regulă sunt afiliate la societăţi multinaţionale bancare şi de asigurare, iar prin numărul de
asiguraţi s-a realizat o concentrare masivă al afilierii.
Trecerea la acest tip de asigurare complementară a bătrâneţii, are la bază asigurarea resurselor financiare care
este puternic influenţat de factorii de ordin demografic, respectiv scăderea natalităţii şi îmbătrânirea demografică a
populaţiei.
În cazul României, există două elemente suplimentare, care accentuează necesitatea trecerii la acest sistem,
pe de o parte, îmbătrânirea demografică a populaţiei, în condiţiile unei ţări în curs de dezvoltare, care nu dispune de
resursele unui stat dezvoltat, iar pe de altă parte, este vorba de un fenomenul emigratiei, care nu poate fi oprit.
Un numar insemnat al populatiei lucrează în afara ţării şi nu contribuie la sistemul national de asigurări
sociale ci dimpotriva prin contributiile lor sociale sustin alte sisteme nationale.
Toate aceste elemente creează o presiune asupra bunei gestionari a asigurarii sociale din România, ceea ce
determina intr-o relatie de cauzalitate trecerea la sisteme de asigurari de pensii facultative (pilonul III) şi private
(pilonul II).
3.2.1 Descrierea sistemului de pensii obligatoriu administrat privat
Pilonul II al sistemului de pensii obligatoriu administrat privat se bazează pe capitalizarea contribuţiilor şi
este, administrat privat.
Scopul sistemului fondurilor de pensii obligatorii administrate privat îl constituie colectarea şi investirea
contribuţiilor plătite de către şi în numele participanţilor de către administratori, în vederea asigurării unei pensii
obligatorii distincte şi care suplimentează pensia acordată de sistemul public.
Fondul de pensii administrat privat se constituie printr-un contract de societate civilă încheiat între
participanţii iniţiali.
Aderarea este individuală, pe baza unui act de aderare încheiat între participant şi administrator.
Fiecare persoană participantă are un cont personal în sistemul fondurilor de pensii administrat privat. Sumele
acumulate în cont sunt investite de către societăţile de pensii şi se aşteaptă să fie tot mai mari până la data la care
asiguratul respectiv va beneficia de prestatii sociale.
Acest sistem este accesibil tuturor persoanelor care sunt asigurate obligatoriu şi în sistemul public de pensii,
având vârsta sub 35 de ani, respectiv opţional până la împlinirea vârstei de 45 de ani participarea nu presupune însă o
contribuţie suplimentară faţă de cele achitate în sistemul public de pensii. Practic, o parte din contribuţia individuală
de asigurări sociale la sistemul public, se va îndrepta către conturile individuale ale participanţilor la fondurile de
pensii care vor fi administrate privat.
Procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat a început la data de 17 septembrie 2007
şi s-a finalizat la data de 17 ianuarie 2008.
Toţi administratorii autorizaţi de către CSSPP au început activitatea de publicitate şi marketing anterior datei
la care a început procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat.
Informaţiile individuale au fost oferite prin intermediul agenţilor de marketing, înscrişi în Registrul agentilor de
marketing al Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).
CNPAS întocmeşte Registrul participanţilor pe baza datelor existente în sistemul de evidenţă a
asiguraţilor din sistemul public de pensii.
Pe baza rapoartelor transmise de către administratori, CNPAS actualizează bilunar Registrul
participanţilor.
CNPAS notifică fiecărui administrator în parte, lista cu persoanele repartizate aleatoriu şi validate la fondul de
pensii administrat privat de către aceasta.
Resursele financiare ale fondului de pensii obligatorii administrat privat provin din:
- contribuţiile nete- convertite în unităţi de fond;
- dobânzile şi penalităţile de întârziere- aferente contribuţiilor nevirate în termen;
- sumele provenite din investirea veniturilor ;
- drepturile cuvenite în calitate de beneficiar şi nerevendicate- în termenul general de prescripţie.
 Colectarea contribuţiei individuală la fondurile de pensii private se realizează din contribuţia la fondul de
pensii administrat privat care este parte din contribuţia individuală datorată de asigurat la sistemul public de pensii şi
se virează de către plătitor în aceleaşi condiţii şi la aceleaşi termene cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări
sociale.
Contribuţia la fondul de pensii obligatorii administrat privat se deduce din veniturile brute lunare care
reprezintă baza de calcul pentru contribuţia individuală de asigurări sociale de stat.
Contribuţia nu instituie obligaţii financiare suplimentare pentru participant, ci este parte din contribuţia individuală
datorată la sistemul public de pensii (CAS). În primul an de funcţionare, cuantumul contribuţiei s-a determinat prin aplicarea cotei aferente a 2
puncte procentuale din contribuţia individuală de 9,5% a asiguraţilor din sistemul public ceea ce în termen de 8 ani va creşte la 6%, cu o creştere de
0,5 puncte procentuale pe an. Cele 2 puncte procentuale de fapt reprezintă circa 21% din contribuţia individuală datorată, respectiv circa 7% din
întreaga contribuţie la bugetul asigurărilor sociale de stat.
Administratorul are obligaţia să investească activele fondurilor de pensii administrat privat în mod prudenţial.
Administratorul are obligaţia de a informa cel puţin odată pe an, în mod gratuit participanţii referitor la
drepturile lor de pensie privată şi opţiunile lor posibile .
Fiecare participant la un fond de pensii administrat privat, are un cont individual în care i se virează
contribuţiile şi tranferurile de disponibilităţi.
Contribuţiile şi tranferurile de disponibilităţi se convertesc în unităţi de fond.
Valoarea unei unităţi de fond este de 10 lei.
Activul personal reprezintă suma acumulată în contul individual egală cu numărul de unităţi de fond
înmulţite cu valoarea la zi a unei unităţi de fond.
Sumele acumulate în cont vor fi investite de către societăţile de pensii in functie de care vor beneficia de pensie
conform schemei de pensii asumate.
Garantarea siguranţei funcţionării sistemului de pensii administrat privat se realizează astfel:
• toate entităţile de pe piaţa pensiilor administrate privat - administratorul fondului de pensii, depozitarul,
auditorul, agentul de marketing - sunt autorizate/avizate de către CSSPP;
• toate entităţile de pe piaţa pensiilor administrate privat sunt supravegheate şi controlate de către
CSSPP care elaborează, anual, un raport despre evoluţia şi funcţionarea pieţei pensiilor private din
România;
• activitatea CSSPP este supusă dezbaterii Parlamentului României prin prezentarea anuala a unui raport de
activitate;
• A.N.A.F. şi C.N.P.A.S. urmăreşte modul în care se realizează declararea, constatarea, colectarea, controlul şi
soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţia de asigurări sociale datorată de persoanele juridice şi persoanele
fizice care au calitatea de angajator sau entităţile asimilate angajatorului.
În cazul asiguraţilor individuali- cu declaratie de asigurare – în situaţia neachitării la termen a
contribuţiei de asigurări sociale datorate de aceştia, casele teritoriale de pensii procedează la aplicarea măsurilor de
executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite.
În scopul determinării cuantumului contribuţiilor datorate fondurilor de pensii, CNPAS cât şi CJP
utilizează informaţiile înscrise în registrul participanţilor, declaraţiile nominale, declaraţiile de asigurare, precum şi
din contractele de asigurare socială – pe tot parcursul gestionării calităţii de asigurat, astfel :
- la depunerea declaraţiilor nominale, casele judeţene de pensii procedează la verificarea acestora din punctul
de vedere al corectitudinii întocmirii ;
- declaraţiile nominale corecte depuse precum şi cele rectificate, se prelucrează şi se validează de casele
judeţene de pensii şi CNPAS .
Nedepunerea la termen a declaraţiilor nominale, conduce la efectuarea cu întârziere a viramentelor
către fondurile de pensii private.
Lunar, până cel târziu la data de 20 a lunii următoare celei în care au fost depuse declaraţiile nominale,
CNPAS virează, pentru fiecare fond de pensii, de la bugetul asigurărilor sociale de stat suma reprezentând
contribuţiile individuale la fondurile de pensii private la care au aderat participanţii.
Virarea contribuţiilor pentru fondurile de pensii se face de către CNPAS.
Lunar, până cel târziu la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost depuse declaraţiile
nominale, CNPAS transmite la ANAF situatiile aferente declaraţiilor nominale, precum şi listele nominale, întocmite
la nivel de angajator, cuprinzând viramentele efectuate către fondurile de pensii.
Organele fiscale subordonate ANAF, pe baza informaţiilor, identifică situaţiile în care angajatorii nu au respectat
prevederile legale privind declararea şi plata contribuţiilor de asigurări sociale aferente fondului privat de pensii.
3.2.2 Descrierea sistemului de pensii facultativ administrat privat
Ca regulă generală, salariaţii, funcţionarii publici, persoanele autorizate să desfăşoare o activitate
independentă, orice persoană care realizează venituri pot fi asiguraţi în sistemul de pensii facultativ administrat
privat.
Aceştia vor încheia un aşa-numit act individual de aderare cu administratorul fondului de pensii, act ce
conţine acordul persoanei şi prospectul schemei de pensii.
 Administratorul fondului de pensii nu poate refuza semnarea actului individual de aderare nici unei persoane,
care are dreptul de a participa la o schemă de pensii facultativă.
Contribuţia la fondul de pensii private poate fi de până la 15 la sută din venitul salarial brut sau venitul
asimilat acestuia, al persoanei care aderă la un fond de pensii.
Contribuţia poate fi împărţită între angajat şi angajator, potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv
de muncă sau, în lipsa acestuia, în baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.
Pentru nevirarea la termen a contribuţiilor, se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere, similare celor din
cazul sumelor nevirate la termen pentru obligaţii bugetare.
Ministerul Finanţelor Publice poate aproba deducerea din impozit a unei sume echivalente cu 200 de euro pe
an pentru cei care aderă la un fond de pensii facultative.
De asemenea, angajatorul care acceptă să contribuie la pensiile private ale angajaţilor va beneficia de o
deducere de 200 de euro pe an, pentru fiecare angajat.
Alegerea fondului se realizeaza de catre salariat sau o altă persoană care realizează venituri obtinand calitatea
de participant chiar la mai multe fonduri de pensii facultative. Sumele asigurate urmeaza a fi cumulate la momentul
deschiderii dreptului la pensie.
In situatia in care un participant încetează plata contribuţiei la un fond de pensie acesta îşi păstrează drepturile
conform regulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în care a solicitat un transfer de lichidităţi băneşti
către alt fond de pensii facultative. Dacă un participant decedează înainte de pensionare, activele personale evaluate
la acea dată se distribuie moştenitorilor.
În cazul schimbării locului de muncă sau a domiciliului în altă ţară, aparţinând Spaţiului Economic European
(SEE), participantul păstrează dreptul la pensia facultativă câştigată în România şi aceasta se plăteşte în acel stat.
Beneficiul pensiei private are loc in concordanta cu contributiile platite la un fond de pensii privat.
Dreptul la pensie facultativă se deschide la cererea participantului, care a îndeplinit următoarele condiţii
cumulative: are 60 de ani, a plătit minimum 90 de contribuţii lunare, activul personal este cel puţin egal cu suma
necesară obţinerii pensiei facultative minime, ce va fi prevăzută în normele Comisiei de Supraveghere a Pensiilor
Private (CSPP).
Sunt exceptate cazurile de pensionare de invaliditate şi deces a participantului.
Capitalul social minim pentru administrarea unui fond de pensii. În vederea obţinerii autorizaţiei de
administrare, societatea de pensii, societatea de administrare a investiţiilor sau societatea de asigurări trebuie să
depună la CSPP o cerere în care, printre altele, trebuie să facă dovada că are un capital social de cel puţin 1,5
milioane de euro. Acesta nu poate proveni din împrumuturi sau credite, nu poate fi grevat de sarcini şi trebuie vărsat
integral, exclusiv în numerar, într-un cont deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei
bănci străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.
Scopul înfiinţării şi funcţionării pilonului III, în esenţă este cel de a multiplica sumele avansate, drept
contribuţii ale asiguraţilor care va determina un nivel superior al cuantumului pensiei la bătrâneţe acordat în principal
după principiul contributivităţii.
Activele fondului de pensii vor putea fi investiţi doar în anumite limite de prudenţialitate astfel:
• Instrumente ale pieţei monetare, inclusiv depozite în lei la o instituţie de credit, în proporţie de cel
mult 20 la sută din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
• Titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice din România, state membre ale UE sau
aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70 la sută;
• Obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România
sau statele membre UE, în procent de maximum 30 la sută;
• Valori mobiliare tranzacţionate pe pieţele reglementate şi supravegheate din România sau statele
membre UE, în procent de până la 50 la sută;
• Titluri de stat şi alte valori mobiliare emise de state terţe în procent de până la 15 la sută;
• Obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţele reglementate şi supravegheate, emise de
autorităţile administraţiei publice locale din alte state, în procent de până la 10 la sută;
• Alte forme de investiţii în proporţie de 5 la sută din valoarea totală a activelor fondului.
Importante pentru participanţi şi beneficiari sunt informaţiile referitoare la sumele virate în contul acestora,
eventualele penalităţi de transfer, rata de rentabilitate a fondului de pensii, rentabilitatea minimă a tuturor fondurilor
de pensii şi activul net personal. Toate aceste informaţii vor fi transmise în scris, anual tuturor participanţilor de către
administratorul fondului.
Funcţionarea acestui sistem reprezintă un interes sporit manifestat de toate părţile interesate, patronate,
sindicate, bănci, societăţi de asigurare şi în mod evident asiguraţi.
PENSII FACULTATIVE
Fondurile de pensii facultative pot fi administrate de o societate comerciala, autorizată de CSSPP ,iar acestea
au statutul de:
- societate de administrare a investiţiilor;
 - societate de asigurări;
- societate de pensii.
Capitalul social al administratorului fondului trebuie să fie minim echivalent cu 1,5 milioane euro, iar fondul
trebuie să aibă minim 100 de participanţi iar acesta nu poate fi declarat în stare de faliment.
Administratorul fondului percepe un comision de administrare acelaşi pentru toţi participanţii şi beneficiarii
schemei de pensii şi virează taxă lunară la CSSPP.
Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată să
desfăşoare o activitate independentă, persoana care isi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită în
cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative,
precum şi altă persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de
pensii facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative.
Actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana fizică şi administrator, şi conţine
inclusiv prospectul schemei de pensii facultative, precum şi faptul că a primit o copie a acestor documente şi a
acceptat conţinutul acestora.
Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. Participantul poate să adere la mai multe
fonduri de pensii facultative sau poate transfera activul personal la alt fond.
Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din venitul salarial brut lunar sau din
venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensii facultative.
Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui angajator proporţional cu cota
acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei sume reprezentând, pentru
fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.
Angajatorul şi sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate,
grup de unităţi sau de ramură, ori angajatorul singur sau prin asociere cu alţi angajatori şi reprezentanţii salariaţilor, în
lipsa unui contract colectiv de muncă sau în lipsa sindicatului, pot propune participarea la un fond de pensii
facultative.
Participanţii pot, în orice moment, să modifice, să suspende sau să înceteze contribuţiile la un fond de
pensii facultative, înştiinţând în scris administratorul şi angajatorul, după caz, cu cel puţin 30 de zile calendaristice
înainte de data suspendării sau încetării contribuţiilor.
Valoarea iniţială a unei unităţi de fond este de 10 lei.
Activul personal este folosit numai pentru obţinerea unei pensii facultative.
Investiţiile activelor fondurilor de pensii facultative sunt scutite de impozit până la momentul plăţii dreptului
cuvenit participanţilor şi beneficiarilor.
Activul personal este insesizabil, neputând face obiectul nici unei măsuri de executare silită, nu poate fi gajat
sau cesionat, nu poate fi folosit pentru acordarea de credite sau pentru a garanta credite.
Penalitatea de transfer reprezintă suma suportată de participant în cazul în care transferul la alt
administrator se realizează mai devreme de 2 ani de la aderarea la fondul de pensii facultative precedent.
Administratorul utilizează aceeaşi metoda de calcul şi de percepere a comisioanelor de administrare
pentru toţi participanţii la acelaşi fond de pensii facultative.
Resursele financiare ale fondului de pensii facultative provin din:
- contribuţiile nete- convertite în unităţi de fond;
- dobânzile şi penalităţile de întârziere- aferente contribuţiilor nevirate în termen;
- sumele provenite din investirea veniturilor ;
- drepturile cuvenite în calitate de beneficiar şi nerevendicate- în termenul general de prescripţie.
Prospectul de pensie facultativă este elaborat de administratorul fondului şi se autorizează de CSSPP.
La semnarea actului de aderare participanţii sunt informati asupra condiţiilor schemei de pensii
facultative, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii facultative,
riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri.
In prezent, dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu îndeplinirea următoarelor
condiţii cumulative:
- participantul a împlinit varsta de 60 de ani;
- au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare-respectiv 7 ani si 6 luni;
- activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative.
In situatia in care decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru obţinerea unei pensii
facultative, suma acumulata din cont se plăteşte beneficiarilor, în condiţiile şi în cuantumul stabilite prin actul
individual de aderare şi prin actul de succesiune.
Dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă, sumele aferente se
plătesc către persoana nominalizată.
În vederea protejării interesului participanţilor şi beneficiarilor, prin contribuţia administratorilor şi
furnizorilor de pensii facultative, după caz, se constituie Fondul De Garantare A Pensiilor Private reglementate şi
supravegheate de CSSPP.
 Disponibilităţile fondului de garantare constituit vor fi plasate în instrumente financiare ale Trezoreriei
Statului sau derulate prin aceasta, de pilda: titluri de stat, depozite purtătoare de dobandă şi orice alte instrumente
financiare stabilite de CSSPP.
3.3 Criterii de grupare a formelor de asigurări sociale
Gruparea formelor de asigurări sociale este determinată de natura diferită a riscurilor sociale, de similitudinea
cerinţelor ce trebuie satisfăcute pentru asiguraţi, precum şi de specificul reglementării juridice a acestora.
Transformările structurale intervenite în societatea românească şi aplicarea în practică a politicii sociale a
statului s-au reflectat şi în sistemul asigurărilor sociale care cuprinde reglementările privind:
• Asigurările sociale de stat având ca reglementare juridică de bază Legea nr.19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; asigurările sociale neintegrate – ale militarilor,
avocaţilor, diferitelor culte religioase, etc;
• Asigurările sociale de sănătate având ca reglementare de bază Legea nr.145/1997 privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu completările ulterioare;
• Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale având ca reglementare juridică de
bază Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
• Asigurările pentru şomaj având ca reglementare de bază, Legea nr.76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu completările ulterioare, care a înlocuit Legea
nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
Faţă de cele menţionate, putem afirma faptul că,dupa volumul cheltuielilor , sistemul de asigurări sociale din
România are următoarea structură:
- asigurările sociale de stat: 70,2%;
- asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale: 0,1%;
- asigurările pentru şomaj: 2,7%;
- asigurările sociale de sănătate: 27%.
Fondurile de asigurări sociale reprezintă circa 10% din Produsul intern brut.
Asigurările sociale pentru militari, avocaţi cat si in cazul unor culte religioase se exercită în cadrul unor
sisteme specifice, care s-au format şi continuă să funcţioneze independent, neintegrat sistemului public.
Dintre sistemele de asigurări sociale, asigurările sociale de stat constituie forma caracteristică cea mai
reprezentativă, deoarece cuprinde marea majoritate a persoanelor asigurate din România şi oferă gama cea mai întinsă
de prestaţii, fiind garantată de stat.
 CAPITOLUL IV
UNELE ASPECTE ALE SISTEMULUI PUBLIC AL ASIGURĂRILOR SOCIALE
În România, sistemul asigurărilor sociale de stat în mod practic este realizat prin sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale.
Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale este garantat de stat şi oferă ceea mai
largă deschidere de accesare în obţinerea calităţii de asigurat cât şi cel de beneficiar de prestaţii de asigurări sociale,
atât din punct de vedere al numărului de participanţi cât şi gamă de beneficii.
Sistemul public oferă posibilitatea personanelor în vârstă activă domiciliaţi respectiv rezidenţi pe
teritoriul României să dobândească în mod obligatoriu sau facultativ calitatea de asigurat.
Sistemul public, prin reglementările în domeniu armonizează sistemul de asigurări sociale publice
din Europa, de asemenea oferă posibilitatea exportului de prestaţii.
Sistemul public este moştenitor sistemelor de asigurări sociale de stat formate şi dezvoltate în
România şi este în mod detaşat, cu cel mai mare buget de venituri şi cheltuieli.
Principalele obiective ale asigurărilor sociale de stat din România sunt următoarele:
• Prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă prin:
- acordarea de indemnizaţii pentru trecerea temporară în altă muncă, reducerea timpului de muncă sau în caz de
carantină;
- acordarea de ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice, care nu sunt suportate,
potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
- acordarea de bilete de odihnă;
- tratament balnear şi reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile programului individual de recuperare.
• Acordarea de prestaţii în bani, pe termen lung şi scurt, acestea reprezentând venit de înlocuire
pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii,
maternităţii sau decesului.
4.1 Aspecte fundamentale privind organizarea şi funcţionarea asigurărilor sociale
Sistemul românesc actual de asigurări sociale are la bază:
>principiul unicităţii are în vedere faptul că statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme
de drept.
O persoană poate primi o singură pensie de bază integrală de asigurări sociale. Dacă aceeaşi persoană este
îndreptăţită să primească două sau mai multe pensii, ea poate oricând să opteze pentru una dintre ele. Persoanele care
au lucrat în sectorul de stat şi în alte sectoare cu sisteme proprii de asigurări sociale primesc atât pensia de asigurări
sociale de stat, cât şi pensia ce li se cuvine din acele sectoare, în raport cu munca depusă şi cu vechimea în muncă.
>principiul egalităţii asigură tuturor participanţilor la sistemul public de pensii, contribuabili şi beneficiari, un
tratament nediscriminatoriu (egalitate socială) în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile astfel:
- egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, limbă, avere,
origine socială, opinie respectiv apartenemţă politică, etc.;
>principiul solidarităţii sociale - toţi participanţii la sistemul public de pensii îşi asumă reciproc obligaţii şi
beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale consacrate.
Nimeni nu este scutit de riscurile vieţii. Riscurile de boală, de accident, de bătrâneţe şi chiar de deces planează
asupra fiecărei persoane.
Numai o lipsă completă de prevedere şi o totală absenţă a instinctului de conservare ar putea împiedica un om
să nu aibă în vedere pentru el o siguranţă, care are un nivel de cost relativ suportabil şi care este în acelaşi timp
include o siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii în interesul asigurării unei calităţi superioare a vieţii;
>principiul obligativităţii, constă în faptul că persoanele fizice şi juridice au, obligaţia de a participa la sistemul
public de asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor.
Prestaţiile de asigurări sociale se dobândesc numai ca urmare a unei asigurări. Asigurările sociale de stat pot
fi obligatorii respectiv facultative.
Sunt asigurate obligatoriu: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi
funcţionarii publici; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul
autorităţii executive legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului; persoanele care beneficiază de drepturi băneşti
lunare din bugetul asigurărilor pentru şomaj; persoanele care realizează activităţi aautorizate pe baza liberei iniţiative
în nume propriu respectiv asociativ, acţionari, manageri, ocupaţii liberale, etc.; alte persoane afiliate la sistem pe baza
unui contract de asigurare ;
Sunt asigurate facultativ în exclusivitate sau în mod suplimentar persoanele care nu intră în rândul celor
asigurate obligatoriu, respectiv cele care doresc să aibă o sumă asigurată mai mare.
>principiul contributivităţii - fondurile băneşti necesare plăţii pensiilor se formează din contribuţiile datorate de
persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul
contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
>principiul repartiţiei, - fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor cu titlu de prestaţii;
>principiul autonomiei, - sistemul de asigurări sociale de stat se bazează pe administrarea de sine stătătoare, dar sub
autoritatea guvernului si al Ministerului Muncii.
Statul reglementează juridic şi strategic gestionarea tuturor componentelor sistemului de asigurari sociale cat
si relaţiile dintre autorităţi, angajatori şi asiguraţi.
Statul determină statutul juridic, cadrul de competenţă al instituţiilor de asigurări sociale, etc.
Autonomia permite descentralizarea administrării şi participarea în procesul de luare a deciziei a unui cerc
larg de parteneri sociali –reprezentanţii patronatelor şi sindicatelor- şi autoritatea statului.
Pe lângă principiile fundamentale prezentate mai sus, sunt urmărite următoarele aspecte:
• îmbunătăţirea raportului dintre pensie şi veniturile asigurate/câştigurile realizate, adică
realizarea unei juste corelări între nivelul pensiilor şi cel al salariilor.
• echitatea socială – are în vedere ca pensiile să fie calculate şi aplicate în concordanţă cu calificarea
şi contribuţia fiecărui cetăţean la dezvoltarea economico-socială a ţării, realizând în acelaşi timp un raport echitabil
între veniturile care provin din salariu şi cele care se obţin din pensie, astfel încât să se realizeze stimularea
persoanelor care lucrează în diferite domenii de activitate .
• stimularea realizării unei vechimi cât mai mari în muncă – are in vedere acordarea unui spor de
pensie pentru perioadele lucrate în plus peste cele obligatorii de cotizare. Se acordă prioritate calităţii de asigurat faţă
de cel de beneficiar de prestaţii.
De regula se are in vedere creşterea stagiilor de cotizare şi reducerea perioadelor de prestaţie.
• influenţarea cuantumului pensiei, în funcţie de condiţiile de muncă existente la locul de muncă
– are în vedere contribuţiile lunare la bugetul de asigurări sociale mai mari şi prestaţii sporite;
• justa corelare a pensiei de invaliditate, de urmaş, anticipată, cu pensia pentru munca depusă şi
limita de vârstă – are în vedere armonizarea cheltuielilor beneficiarilor în perioadele de prestaţii sociale;
• imprescriptibilitatea dreptului la pensie. Dreptul la pensie face parte din categoria drepturilor
imprescriptibile. Persoanele care îndeplinesc condiţiile legale pentru a primi o pensie pot oricând să ceară înscrierea
la pensie, oricât timp ar fi trecut de la naşterea dreptului la pensie.
Faptul că a trecut un anumit timp de la naşterea dreptului la pensie şi nu au solicitat înscrierea la pensie nu
conduce la decăderea din acest drept pentru viitor.
• incesibilitatea dreptului la pensie de limita de varsta - dreptul la pensie nu poate fi cedat nici
total, nici parţial. Acest principiu se întemeiază pe considerentul uman că incasarea pensiei este un drept personal, la
care nu poate renunta, menit să asigure pensionarului condiţii decente de trai materiale şi spirituale.
• indexarea şi compensarea cuantumului prestaţiilor. Indexarea şi compensarea sunt modalităţi de
menţinere a puterii de cumpărare, de atenuare a efectelor inflaţiei asupra nivelului de trai. Prin intermediul lor,
veniturile populaţiei se menţin la un nivel corespunzător faţă de preţurile medii de consum.
Indexarea şi compensarea sunt măsuri care se impun în perioade de crize.
Indexarea presupune o majorare a veniturilor într-un procent sau uneori cu o sumă fixă, datorită
creşterii generale a preţurilor, iar compensarea reprezintă o sumă de bani cu care se majorează veniturile individuale
ca urmare a creşterii preţurilor de consum şi a tarifelor la produsele şi serviciile anume determinate, la care se retrage
subvenţia.
Acordarea acestor indexări şi compensări este de competenţa Guvernului.
4.2 Modalităţi de susţinere a sistemului de asigurări sociale
Asiguraţii sunt persoane fizice care contribuie la constituirea fondului de finanţare a sistem public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale.
Aceştia pot fi: cetăţeni români;cetăţeni ai altor state; apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau
reşedinţa în România.
Sunt asiguraţi obligatoriu prin efectul legii în sistemul public de pensii:
• persoanele care desfăşoară activităţi pe baza de contract individual de muncă
şi funcţionarii publici;
• persoanele care îşi desfaşoară activitatea în funcţii elective, sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate.
• persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite şomeri;
• persoanele care se află în una dintre situaţiile următoare:
 asociat unic, asociaţi, comanditari
 administratori sau manageri care încheie un contract de administrare sau management;
  membri ai asociaţiilor familiale
 persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente si anume:
- expert contabil, contabil autorizat, auditor financiar, practician în reorganizare şi lichidare
cosultant fiscal ,consultant de plasament în valori mobiliare broker;
- medic, farmacist, medic veterinar;
- persoane autorizate să furnizeze servicii publice conexe actului medical;
- psiholog cu drept de liberă practică,expert criminalist;
- urbanist, arhitect, restaurator, persoane autorizate să realizeze şi să verifice lucrările de
specialitate din domeniul cadastrului, geodeziei şi cartografiei, expert tehnic;
- notar public,executor judecătoresc,traducător autorizat;
- oricare alte persoane care realizează venituri din practicarea unor profesii reglementate,
desfăşurată în mod independent, în condiţiile legii, precum şi persoanele care realizează venituri din
practicarea unei meserii.
- persoane angajate in instituii internationale, daca nu sunt asiguratii acestora;
- alte persoane care realizeaza venituri din activitati profesionale.
4.3 Tipurile de prestaţii din sistemul public de asigurări sociale
În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
- pensia pentru limită de vârstă;
- pensia anticipată;
- pensia anticipată parţială;
- pensia de invaliditate;
- pensia de urmaş.
Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării,
condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.
Pensia anticipată se acorda asiguratilor care solicita pensionare cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard
de pensionare daca au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani.
Pensia anticipată partiala se acorda asiguratilor care solicita pensionare cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor
standard de pensionare daca au depasit stagiul complet de cotizare cu pana la 10 ani.
Pensia de invaliditate se acorda asiguraţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de
muncă, din cauza:
- accidentelor de muncă;
- bolilor profesionale şi tuberculozei, neoplazii,
- bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
Pensie de urmaş se acorda copiilor şi/sau soţului supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii, iar acestia indeplinesc cerintele legale.
PENSIILE DE SERVICIU
Acestea se acorda asiguratilor care beneficiaza de o protectie sociala speciala avand in vedere natura
deosebita, specială, a functiilor deţinute în stat pe parcursul vieţii lor active. De pildă: -magistrati, personal auxiliar
din justitie, parlamentari, functii publice parlamentare, personalul de specialitate din aviatia civila, precum si alte
persoane care au deţinut inalte functii de demnitate publica.
Finantarea platii acestora se suporta in parte sau in totalitate din bugetul de stat cat si din cel de asigurari
sociale de stat în funcţie de cuantumul pensiei rezultat în sistem contributiv - public.
Fiecare categorie principală de beneficiar de pensie de serviciu are un algoritm de calcul special reglementat.
 CAPITOLUL V
MODALITĂŢI DE FINANŢARE A SISTEMULUI PUBLIC AL ASIGURĂRILOR SOCIALE CÂT ŞI AL
CELUI PRIVAT DIN ROMÂNIA
5.1 Câteva elemente care stau la baza finanţării
Riscurile sociale, sub diferite forme şi manifestări, au existat şi vor exista mereu.
Filosofia statului bunăstării sociale se centrează pe ideea de „risc” şi de „împărţire” a riscului între membrii
societăţii. Existenţa riscurilor este, deseori, sinonimă cu producerea unor prejudicii sau unor pagube.
În practica socială, posibilele prejudicii sunt definite şi în perspectiva prevenirii şi dezvoltării mijloacelor care
să ofere posibilităţi de intervenţie pentru diminuarea respectiv reducerea riscurilor sociale prin măsuri concrete de
protecţie socială.
Dobândirea calităţii de asigurat şi naşterea dreptului de protecţie socială, este legată , de regulă, de
îndeplinirea unor condiţii, printre care şi plata unor contribuţii de asigurări sociale în strânsă colaborare cu veniturile
profesionale realizate, respectiv cele asigurate.
Totalitatea contribuţiilor de asigurări sociale destinate acoperirii riscurilor, se constituie în fondul de
asigurări sociale-reprezentand o pondere consistenta in cadrul fondurilor sociale de consum.
Cheltuielile efectuate din aceste fonduri sunt definite cheltuieli sociale.
Fiind o categorie economică, fondurile sociale de consum cuprind acea parte a produsului intern brut creat în
procesul muncii, care se socializează, constituindu-se în fonduri destinate satisfacerii nevoilor de importanţă socială
ale populaţiei sau ale reproducţiei forţei de muncă.
Pentru îndeplinirea dezideratelor sale sistemul de asigurări sociale trebuie, în primul rând, să prezinte o
puternică garanţie.
În acest sens, fiecare sistem îşi creează propriile sale mijloace, privind:
- modul de finanţare -contribuţii sau impozite-;
- tipul mecanismului juridic de abordare a dobândirii calităţii de asigurat cât şi ale drepturilor
implicate -asigurare sau serviciu public-;
- natura instituţiilor -publice sau private-, etc.
Necorelarea veniturilor şi cheltuielilor în finanţarea sistemelor de asigurări sociale poate crea dezechilibre
majore, cu consecinţe nefavorabile asupra economiei, echilibrului bugetar, circulaţiei monetare, etc.
Sub aspect financiar, asigurările sociale participă la repartiţia unei părţi din produsul intern brut, constituind
un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acestuia, când se alimentează, se repartizează şi
utilizează fondurile asigurărilor sociale.
Fiecare ţară are o politică naţională de asigurări sociale, care stabileşte modalitatea în care se realizează
participarea la sistem, gama de prestaţii precum şi mecanismele de finanţare a sistemului.
5.2 Modalităţi de constituire a fondului de asigurări sociale
Fondurile de asigurări sociale se constituie, în marea lor majoritate, având la bază două principii:
- principiul repartiţiei, ca expresie a solidarităţii dintre persoanele active şi cele pensionate. Potrivit acestui
principiu, populaţia activă dintr-un moment dat furnizează, prin contribuţiile achitate, resursele financiare necesare
plăţii prestatiilor, la un moment dat, în timp ce generaţiile viitoare vor trebui să finanţeze pensiile populaţiei active de
astăzi.
Punerea în practică a acestei modalităţi/metode de finanţare, de regulă, necesită frecvente şi substanţiale
modificări ale elementelor de baza care stau la determinarii obligatiilor privind contributia de asigurari sociale - cote
de contribuţie, salar minim, limite maxime de sume asigurate, etc.-, ca urmare a schimbărilor structurale, prioritatilor
si politicilor sociale promovate, precum şi a configuraţiei si performantei sistemelor de asigurare sociala administrate
privat;
- principiul capitalizării, care promovează economisirea sistematică într-un cadru organizat sau individual,
în ritmuri proprii, în scopul de a asigura în perioada retragerii un venit regulat, realizat din valorificarea capitalului
economisit si reinvestit.
În România se practică îmbinarea celor două principii, capitalizarea constituind o completare necesara a
sistemului public bazat pe principiul de redistribuire a veniturilor. Acesta are avantajul din punctul de vedere al
asiguratilor ca este garantat de stat.
5.3. Finanţarea sistemului de asigurări sociale de stat
Finanţarea cheltuielilor privind acoperirea prestaţiilor este un ţel pe cât de important, atât de greu de realizat
în condiţiile realizării unui echilibru bugetar.
5.3.1 Sursele de finanţare
 Sursele de finanţare ale fondului de asigurări sociale se stabilesc în diferite moduri de la o ţară la alta, aceasta
fiind în spiritul Convenţiei nr.102/1952 (numită şi „Codul securităţii sociale”).
Convenţia nr.102/1952 nu impune metode unitare de finanţare, ci fixează doar dispoziţii referitoare la
repartizarea sarcinilor şi prevede, în general, protecţia persoanelor cu venituri scăzute.
Astfel, unele regimuri de securitate socială se axează pe finanţarea din impozite -regimuri noncontributive-,
altele asigură finanţarea din cotizaţii vărsate de lucrători şi patroni, cu sau fără subvenţii de la stat -regimuri
contributive-
Optimizarea finanţării securităţii sociale depinde de stabilirea combinaţiei optime între aceste surse şi metode,
care să corespundă cât mai bine obiectivelor şi condiţiilor specifice ale fiecărui sistem.
În România, finanţarea sistemului de asigurări sociale de stat are la bază, principiul repartiţiei în regim
contributiv cu posibilităţi de subvenţionare.
Ponderea surselor de formare - veniturilor bugetului de asigurări sociale de stat se prezintă astfel:
• Contribuţii pentru asigurări sociale de stat .........................................98,7
din care:
- angajatori ..................................................................................... 69,0
- salariaţi şi alte persoane asimilate .............................................. .28,1
- alte persoane asigurate ................................................................ 1,0
- persoanele aflate în şomaj ............................................................ 0,6
• Contribuţii pentru bilete de tratament şi odihnă ................................ 0,3
• Încasări din alte surse/alte venituri (recuperări debite provenite din pensii acordate necuvenit,
recuperări debite din contribuţii datorate de agenţi economici, sume
neclarificate..................................................................................................... 1,0
Fondul de asigurări sociale de stat, constituit, este utilizat, pentru finanţarea următoarelor prestaţii, a căror
pondere în totalul cheltuielilor se prezintă astfel (%):
- pensii de asigurări sociale de stat ..................................................... 95,3
- ajutoare acordate asiguraţilor şi pensionarilor pentru decese
şi proteze .................. ....................................................................... 0,3
- cheltuielile pentru trimiterea la tratament balnear şi odihnă .......... 1,4
- alte cheltuieli ......................................................................................3,0

5.3.2 Unele aspecte ale echilibrului financiar

În condiţiile în care pensiile actualilor pensionari sunt plătite din contribuţiile actualilor angajaţi, nu este uşor de
menţinut un echilibru financiar, într-o situaţie atât de fragilă, în care numărul beneficiarilor este atât de mare,
iar numărul contribuabililor este atât de mic, după cum se poate observa din evoluţia raportului de dependenţă
pensionar/angajat în perioada 1990-2006.
Soluţiile sunt limitate şi nepopulare, spre exemplificare:
• aplicarea unor cote de contribuţii mai mari asupra contribuabililor (creşterea poverii fiscale);
• scăderea valorii reale a pensiilor;
• suplimentarea fondului de pensii cu subvenţii de la bugetul de stat;
• soluţii reparatorii aplicate diferitelor categorii de asiguraţi respectiv beneficiari, etc.
Povara fiscală. Deteriorarea raportului de dependenţă este reflectată clar în evoluţia contribuţiilor pentru
asigurările sociale. La începutul anilor '90, contribuţia era de 20% din salariul brut, dar încercându-se obţinerea de noi
resurse pentru un sistem de pensii aproape de colaps, procentul contribuţiei a crescut cu 15 puncte procentuale până
în 2002, după cum rezultă din datele prezentate în tabelul urmator.
1)
Începând cu data de 1 aprilie 2001, cota contribuţiei individuale de asigurări sociale, indiferent de
condiţiile de muncă, a fost de:
- 11,7% în anii 2001 şi 2002;
- 9,5% din 2003 şi cu tendinţe de creştere din nou.
Efectul direct este împovărarea economiei deoarece aceste contribuţii, indiferent dacă sunt suportate de
angajat sau de angajator, ridică semnificativ costul muncii, ceea ce face România mai puţin atractivă pentru investiţii
şi încurajează dezvoltarea economiei informale.
Valoarea reală a pensiilor a scăzut în timp şi înregistrează un trend oscilant în funcţie de performanţele
economice şi de măsuri de ordin politic la un moment dat.
Se urmăreşte sa se atinga ca obiectiv acceptat, menţinerea unei rate de înlocuire a veniturilor asigurate la un
nivel de cel puţin 45%.
Procesul este explicabil deoarece indexarea pensiilor a urmat, în principal, rata inflaţiei, în timp ce salariile au
crescut mai repede, urmând logica pieţei cu alte variabile ca productivitatea, evoluţia mobilitatii fortei de munca cat si
cea de crestere economică etc.
 Creşterea contribuţiei la asigurările sociale de stat nu a fost suficientă pentru realizarea unor venituri, care să permită
menţinerea pensiilor reale la nivelul celor realizate în luna octombrie 1990 (înainte de liberalizarea preţurilor),
situaţie care rezultă din dinamica nivelului real al pensiei medii de asigurări sociale de stat în anii 1991 – 2005.
Se urmăreşte atingerea şi menţinerea pensiei medii la nivelul din anul 1990.
Situaţia financiară a schemei de pensii a fost problematică încă din 1990. Chiar dacă totalul cheltuielilor
pentru pensii reprezintă în România o parte mai mică din PIB (circa 10%) în comparaţie cu media EU25 (25%), ele
sunt însă prea mari comparativ cu veniturile bugetare. Fondul de pensii a avut deficite, încă de la începutul anilor
1990. Singurii ani, când fondul a avut un rezultat final pozitiv au fost anii 2003, 2004 şi 2006 iar in prezent situatia
este specifica unei crize profunde. Cel putin din punct de vedere teoretic sustinerea platii pensiilor din credite externe
este nefavorabila in principal pe termen mediu si lung.
5.4 Prezentarea unor probleme generate de perspectiva demografică
Evoluţia demografică nu este favorabilă pentru o echilibrare naturală a sistemului de pensii în viitor. Din
contră, previziunile demografice sunt îngrijorătoare.
Estimările demografice ale ONU arată că până în 2030 grupa de vârstă de ”65 +” va reprezenta aproape o
cincime (18,9%) din populaţia României, comparativ cu 10,4% în 1990 şi 14,8% în 2005.
Atunci când cea mai mare parte a copiilor născuţi în explozia de natalitate, provocată de decretul lui
Ceauşescu din anul 1966, vor ajunge la vârsta pensionării, tot atunci generaţia, semnificativ mai puţin numeroasă, de
copii născuţi după 1990 va forma majoritatea contribuabililor pentru pensiile primilor.
România are nevoie de o intervenţie energică, singura alternativă care poate fi luată în considerare, nu pentru
a stopa scăderea populaţiei, un obiectiv greu, dacă nu chiar imposibil de realizat pe termen scurt şi mediu, ci pentru a
diminua degradarea structurilor viitoare a demograficului.
In perspectiva, problema raportului dependenţei de vârstă se va accentua, afectând implicit sistemele de
asigurari sociale ceea ce va determina o reforma continua a sistemelor de asigurari sociale.
Pentru a asigura, pe de o parte, un nivel decent al pensiilor, dar şi sustenabilitatea schemei publice, ar putea fi
luate în consideraţie, mai departe, în procesul de reformă a sistemului, următoarele elemente:
- o impunere, prin creşterea condiţionalităţii pentru pensionarea anticipată şi prin stipularea unor penalităţi
mai severe la calculul pensiilor, în cadrul schemelor anticipate. În acest context se cuvine să subliniem faptul că
deschiderea pilonului privat de pensii şi încurajarea economisirii individuale permite individului să aibă un control
mai bun asupra retragerii (totale sau parţiale) din viaţa activă profesională, fără a încălca schema publică de
pensionare;
- promovarea unei participări continue şi cât mai îndelungate la piaţa muncii. Păstrarea calităţii şi competenţei
abilităţilor pentru a se asigura posibilitatea de angajare a forţei de muncă, mai ales pentru lucrătorii în vârstă ar putea
constitui un factor important în această privinţă. De asemenea, aducerea la lumină a unui număr semnificativ de
locuri de muncă din zona gri ar putea influenţa pozitiv situaţia fondului de pensii;
- facilitarea participării la piaţa muncii a persoanelor inactive (a grupurilor care, în prezent, au o rată mai
scăzută de participare);
- apariţia planurilor de pensii private, va permite, fără îndoială, în perspectivă, soluţii mai flexibile pentru
persoanele aflate la o vârstă înaintată. Deşi, pe termen scurt, creează presiuni financiare adiţionale asupra fondului de
pensii, pe termen lung, ele se vor dovedi avantajoase.
Principalele opţiuni strategice ale politicii fiscal-bugetare şi sociale, în domeniul asigurărilor sociale, sunt
în principal, următoarele:
• o politică de relaxare a fiscalităţii asupra forţei de muncă;
• dezvoltarea unor soluţii alternative în completarea sistemului de asigurări sociale publice;
• îmbunătăţirea disciplinei fiscale;
• fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor în funcţie de veniturile prognozate, posibil de încasat,
fără a se apela la surse de finanţare inflaţionistă – la nivel de deziderat.
 CAPITOLUL VI
DEFINIREA CONŢINUTULUI UNOR TERMENI UZUALI ÎN SISTEMELE DE ASIGURĂRI SOCIALE
Asiguraţi - reprezintă persoanele fizice care datorează, respectiv plătec contribuţii de asigurări sociale şi au
dreptul, pe această bază, să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale.
Stagiul de cotizare - reprezintă perioadele în care persoanele au datorat respectiv, au plătit
contribuţia de asigurări sociale în România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile
internaţionale la care România este parte.
Stagiu minim de cotizare - reprezintă perioada de cotizare minimă care permite asiguratului să
beneficieze de o prestaţie de asigurare respectiv protecţie socială.
Stagiul complet de cotizare - reprezintă perioada de cotizare stabilită în funcţie de care se
calculează punctajul mediu realizat de asigurat în perioada efectivă de cotizare.
Perioade asimilate - reprezintă perioadele care se asimilează stagiului de cotizare, deşi nu s-a
datorat contribuţie de asigurări sociale.
Perioadele asimilate sunt, spre exemplu, cele în care o persoană a urmat cursurile de zi ale
învăţământului superior sau a satisfăcut serviciul militar în termen.
Stagiul de cotizare necesar - reprezintă stagiul de cotizare cerut de lege în raport cu vârsta
asiguratului în momentul ivirii invalidităţii pentru a putea solicita o pensie de invaliditate.
Vârsta standard de pensionare - reprezintă vârsta stabilită la care un asigurat poate solicita
înscrierea la pensie, dacă îndeplineşte şi condiţia privind stagiul minim de cotizare.
Pensia pentru limită de vârstă - reprezintă pensia care se acordă asiguratului dacă la data pensionării îndeplineşte,
cumulativ, vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.
Pensia anticipată - reprezintă pensia care poate fi solicitată de un asigurat cu cel mult 5 ani înainte
de a împlini vârsta standard de pensionare, dacă a depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani.
Pensia anticipată parţială – reprezintă pensia care poate fi solicitată de un asigurat cu cel mult 5
ani înainte de a împlini vârsta standard de pensionare, dacă a realizat stagiul complet de cotizare sau dacă a depăşit
acest stagiu cu până la 10 ani.
Reactualizarea pensiei - reprezintă stabilirea anuală a cuantumului pensiei în funcţie de actualizarea
valorii punctului de pensie.
Recorelarea pensiilor - reprezintă procesul de majorare diferenţiată a pensiilor astfel încât pensiile aflate în plată
să fie reechilibrate între ele. Se urmăreşte principiul echităţii în acordarea pensiilor.
Recalcularea pensiei - recalcularea pensiei înseamnă stabilirea noului cuantum al pensiei pentru
limită de vârstă dacă pensionarul respectiv s-a reangajat şi a realizat un stagiu de cotizare suplimentar, respectiv a
prezentat acte justificative suplimentare legate de stagiul de cotizare sau cuantumul sumei asigurate.
Recalcularea pensiei reprezintă o activitate de stabilire, din nou, pe baza unor algoritmi de calcul
diferiţi faţă de cele iniţiale, a pensiilor care s-au aflat în plată înainte de punerea în aplicare a noului sistem de
asigurări sociale de stat.
 CAPITOLUL VII
PROCEDURA DE STABILIRE ŞI PLATĂ A PENSIILOR

Principalele prevederi ale Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
referitoare la procedura de stabilire şi plata pensiilor pentru limită de vârstă sunt următoarele:
7.1 Probarea dreptului la prestaţii de asigurări sociale
Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de acesta cu procură
specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia. Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor, se depun la casa teritorială de pensii în raza căruia se află reşedinţa respectiv domiciliul asiguratului.
Actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor, sunt următoarele:
• cerere pentru înscrierea la pensie;
• carnetul de muncă ;
• carnetul de asigurări sociale ;
• alte acte privind vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, realiz în sisteme diferite de asig
pentru pensii;
• livretul militar ;
• diplomă de studii sau adeverinţă din care să rezulte durata normală şi perioada studiilor, la curs de zi;
• adeverinţă privind sporurile şi adaosurile la salariul de bază;
• adeverinţă privind condiţiile de muncă speciale şi/sau deosebite;
• dovada certificării stagiului de cotizare, pentru perioadele asigurate după 01.04.2001
• procură specială pentru mandatar (autentificată de către notarii publici de pe teritoriul României, de
către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României şi care este valabilă 18 luni);
• adeverinţă, din care să rezulte data încetării calităţii de asigurat;
• acte pentru dovedirea calităţii de beneficiar de drepturi suplimentare, necontributive reglementate de
legi speciale.
Pentru persoanele asigurate, stagiul de cotizare se certifică asiguraţilor anual, din oficiu, de către CNPAS, prin
casele teritoriale de pensii respectiv la cererea asiguraţilor.
Stagiul de cotizare se certifică şi la cererea asiguraţilor, contra cost, oricând în timpul anului.
7.2 Modalităţi de calculul a prestaţiilor de asigurări sociale
Una din principalele elemente aduse la reforma sistemului de asigurări sociale de stat constituie faptul că la
calculul pensiei s-au consacrat principiile sistemului public de asigurări sociale în principal cel al contributivităţii
pe întreaga perioadă parcursă de asigurare.
În această privinţă considerăm necesar să subliniem inechitatea formulei de calcul a pensiei, aplicată până la
data de 1 aprilie 2001. Astfel, datorită faptului că baza de calcul a pensiei o constituia veniturile salariale aferente a 5
ani consecutivi, aleşi din ultimii 10 ani, în care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, salariile realizate în ultimii
ani având decalaje foarte mari în funcţie de sectorul de activitate, s-au creat diferenţe semnificative între nivelele
pensiilor unor persoane aparţinând aceloraşi categorii socio-profesionale, având aproximativ aceleaşi durate de
cotizare.
De asemenea, s-a creat posibilitatea manipulării cuantumurilor unor pensii, pe baza înţelegerilor între unii
patroni şi viitorii pensionari, astfel au apărut cazuri aberante, iar în perioada apropriată declanşării reformei s-a ajuns
ca majoritatea pensiilor depăşesc cuantumul ultimului salar. Ca urmare, s-a acumulat, până la data intrării în vigoare a
Legii nr.19/2000, un număr din ce în ce mai mare de pensii, ale căror cuantumuri depăşeau de în mod detaşat şi
aberant pensia medie de asigurări sociale cu vechime completă.
Formula de calcul a pensiei, în general, a trebuit să asigure îndeplinirea exigenţei echităţii pentru toţi cei aflaţi
în prestaţie, indiferent de generaţia de pensionari.
De asemenea, a fost necesară regăsirea contribuţiilor medii individuale pe parcursul perioadei de asigurare
comparativ cu salariile medii realizate pe economie, în aceiaşi perioadă, de către toţi asiguraţii.
De asemenea a fost necesară stimularea contribuţiei suplimentare pentru a obţine un cuantum mai mare a
pensiei şi reducerea perioadei de pensie.
În cazul pensionarilor de invaliditate se au în vedere să se asigure un cuantum decent al pensiilor indiferent de
contribuţiile datorate şi perioadele contributive a invalizilor, urmărind acoperirea unoe cheltuieli suplimentare legate
de îngrijire, tratament şi reabilitare medicală respectiv profesională.
7.2.1 Gruparea şi modul de valorificare a informaţiilor care determină acordarea drepturilor asigurări sociale
 La valorificarea pe perioade a înscrierilor din carnetele de muncă se au în vedere:
- salariile brute, până la data de 30 iunie 1977, inclusiv;
- salariile nete, între 1 iulie 1997 şi 31 decembrie 1990;
- salariile brute, de la 1 ianuarie 1991.
Pentru perioadele care au constituit vechime în muncă şi nu s-a datorat CAS, la determinarea punctajului
anual se utilizează, după caz, salariul minim pe economie brut sau net, respectiv salariul de bază minim brut pe ţară
din perioadele respective.
Fac excepţie perioadele de detenţie din motive politice, deportare sau prizonierat, în cazul acestora fiind
utilizat echivalentul a 1,5 salarii minime pe economie (brute sau nete) din acele perioade.
Stagiul de cotizare realizat, în principal se compune din:
• vechimea în muncă ;
• perioadele în care persoana a beneficiat de pensie de invaliditate, ajutor de şomaj;
• perioadele în care persoana a fost în incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate;
• perioadele în care persoana a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului;
• perioadele de timp nelucrate din cauza reducerii timpului de muncă pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă;
• perioadele în care persoana a urmat şi a absolvit cursurile de zi ale învăţământului superior, pe durata lor
normală;
• perioadele în care persoana a satisfăcut serviciul militar, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;
• perioadele pentru care persoana a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6
martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate şi constituite în prizonierie;
• timpul util la pensie realizat de agricultori .
Dacă o persoană a fost asigurată simultan la sistemul de asigurări sociale de stat şi la cel al pensiilor pentru
agricultori, la stabilirea punctajului se cumulează veniturile asigurate din perioadele respective ,de dinainte de 1
aprilie 2001.
7.2.2 Modalităţi de determinare a unor prestaţii de asigurări sociale
Calculul pensiei de limită de vârstă
Pentru calculul pensiei pentru limită de vârstă se determină mai întâi numărul de puncte realizat de asigurat în
fiecare lună de asigurare. Pentru aceasta se împarte salariul brut lunar individual (inclusiv sporurile cu caracter
permanent şi adaosurile) sau, după caz, venitul lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei
individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut din luna respectivă, comunicat de instituţia naţională de
statistică.
Cu alte cuvinte, formula de calcul ar fi:
Npl= Sbi : Sbe
unde:
Npl = numărul de puncte realizat într-o lună;
Sbi = salariul brut lunar individual sau, după caz, venitul asigurat din luna de calcul;
Sbe = salariul mediu brut lunar din luna respectivă, pe economie, comunicat de Institutul Naţ de Statistică.
Se determină apoi punctajul anual al asiguratului, prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv
din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună, pentru aceasta utilizându-se următoarea formulă:
Pa = Σ Npl : 12
în care:
Pa = punctajul anual al asiguratului;
Σ Npl = suma punctelor realizate lună de lună, în anul de calcul.
În fine, se calculează punctajul mediu anual, prin împărţirea sumei punctelor obţinute anual în perioada de
cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare (reamintim că potrivit reglementării de până la
1.IV.2001 stagiul complet de cotizare era de 25 de ani pentru femei şi de 30 de ani pentru bărbaţi, urmând să crească
treptat, până în anul 2013, cu câte 5 ani).
Pentru acest calcul poate fi utilizată următoarea formulă:
Pma = Σ Pa : Nas
unde:
Pma = punctajul mediu anual realizat în toată perioada de cotizare;
Σ Pa = punctajul anual al asiguratului
Nas = numărul anilor din care se constituie stagiul complet de cotizare.
Cuantumul pensiei este dată de produsul dintre punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada
de cotizare, şi valoarea unui punct de pensie din luna pensionării.
Adică:
QP = Pma x Vp
 în care:
QP = cuantumul pensiei;
Pma = punctajul mediu anual;
Vp = valoarea unui punct de pensie din luna pensionării.

Valoarea unui punct de pensie se calculează pe baza unei rate de înlocuire convenit în parlament, din salariul
mediu brut pe economie, prognozat utilizat fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul următor.
Astfel, de pildă se votează o rată de înlocuire de 45% din salarul mediu prognozat de 2000 de lei, rezultă ca
valoarea unui punct de pensie este de 900 lei.
La determinarea punctajului mediu anual se au în vedere şi cuantumul lunar ale altor drepturi de asigurări
sociale.
Din categoria altor drepturi de asigurări sociale fac parte:pensia de invaliditate, prestaţii pentru prevenirea
îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, etc.
Pentru perioadele în care asiguratul a urmat cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ superior sau şi-a
satisfăcut stagiul militar, se foloseşte ca bază de calcul a punctajului anual un sfert din salariul mediu brut lunar pe
economie din perioadele respective.
Asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, contribuie o anumită
perioadă la sistemul public, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă cu 0,3% pentru fiecare
lună, respectiv cu 3,6% pentru fiecare an suplimentar.
Calculul pensiei anticipate şi anticipate parţiale
La stabilirea stagiului de cotizare pentru deschiderea dreptului la pensie anticipată şi pensie anticipată parţială
nu se au în vedere perioadele asimilate,-stagiu militar, perioada de facultate şi nici perioadele în care asiguratul a
beneficiat de pensie de invaliditate-.
Acestea nu se folosesc nici la determinarea punctajului mediu anual utilizat la calculul pensiei anticipate şi al
pensiei anticipate parţiale .
În condiţiile în care beneficiarul unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale, având
plata pensiei suspendată, contribuie o anumită perioadă la sistemul public de pensii, stagiul de cotizare realizat în
această perioadă va putea fi valorificat numai la stabilirea pensiei pentru limită de vârstă.
Pentru asiguraţii care au desfăşurat activităţi în condiţii deosebite şi/sau speciale de muncă, respectiv
în învăţământ şi care solicită pensie anticipată parţială, diminuarea prevăzută nu se aplică pentru numărul de luni cu
care s-a redus vârsta standard de pensionare datorită condiţiilor respective.
La împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzute sau, după caz, la împlinirea vârstei standard
reduse, beneficiarul unei pensii anticipate ori al unei pensii anticipate parţiale poate solicita trecerea la pensia pentru
limită de vârstă.
Cu ocazia trecerii la pensie pentru limită de vârstă, pensia anticipată se recalculează, prin adăugarea
perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada în care plata pensiei anticipate a fost
suspendată.
De asemenea se procedeaza la eliminarea diminuării aplicate asupra cuantumului pensiei.
Calculul pensiei de invaliditate
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizia emisă de medicul expert al
asigurărilor sociale.
Propunerea pentru încadrarea în grad de invaliditate se face de către medicul specialist care asigură asistenţa
medicală.
Stagiul de cotizare necesar pentru deschiderea dreptului la pensia de invaliditate se raportează la
vârsta avută la data expertizării medicale.
Pensia de invaliditate se acordă indiferent de stagiul de cotizare realizat de asigurat in cazul în care
invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale, a tuberculozei, neoplazii, SIDA
precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare, asiguratul
poate beneficia de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare.
La stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între
stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.
În cazul asiguraţilor care au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare necesar, stagiul
potenţial se determină ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare necesar.
Stagiul potenţial rezultat conform celor de mai sus nu poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe
care asiguratul l-ar fi putut realiza de la data ivirii invalidităţii până la împlinirea vârstei standard de pensionare
prevăzută, vârstă la care, poate solicita o pensie pentru limită de vârstă.
Pentru stagiul potenţial, acordat asiguraţilor în drept să obţină o pensie de invaliditate, punctajul anual al
asiguratului este de:
- 0,75 puncte pentru gradul I de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap grav;
- 0,60 puncte pentru gradul II de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap accentuat;
 - 0,40 puncte pentru gradul III de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap mediu.
În vederea deschiderii dreptului la pensie de invaliditate stagiul complet de cotizare cuprinde şi sporul acordat
pentru activităţi desfăşurate în grupa I şi II de muncă până la data de 1 aprilie 2001.
În cazul încadrării în alt grad de invaliditate, pensia de invaliditate se stabileşte cu respectarea
condiţiilor existente la data deciziei iniţiale, în cuantumul punctajului anual pentru stagiul potenţial aferent noului
grad de invaliditate.
Pensionarii de invaliditate încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei, la o
indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor se stabileşte anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.
Beneficiarii pensiei de invaliditate, la împlinirea vârstei standard prevăzute , devin pensionari pentru limită de
vârstă, cu posibilitatea de a opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
În această situaţie indemnizaţia de însoţitor se menţine indiferent de pensia pentru care se optează.
Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscrierea la pensia de
invaliditate decat la pensia de limita de varsta .
Calculul pensiei de urmaş
Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş:
- până la vârsta de 16 ani;
- dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea
acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; in cazul copiilor care urmează cursurile a două sau mai multe instituţii de
învăţământ universitar, pensia de urmaş se acordă până la terminarea cursurilor primei instituţii, fără a depăşi vârsta
de 26 de ani.
- pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una
dintre situaţiile prevăzute mai sus.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de
pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.
În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei
de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an
de căsătorie în minus.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de
gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.
Încadrarea într-un grad de invaliditate a soţului supravieţuitor în vederea obţinerii pensiei de urmaş se face
indiferent de vârsta acestuia.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesul
soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei .
Calculul pensiei de urmaş se face din pensia susţinătorului decedat astfel:
- susţinătorul decedat avea pensie pentru limită de vârstă , situaţie în care pensia de urmaş se calculează din
această pensie,
- susţinătorul decedat avea dreptul la pensie de limita de varsta, situaţie în care pensia de urmaş se calculează din
pensia pentru limită de vârstă la care ar fi avut dreptul ,
- susţinătorul decedat avea pensie de invaliditate gradul I, stabilită, situaţie în care pensia de urmaş se calculează
din pensia in plata;
- susţinătorul decedat se afla în plata pensiei sau îndeplinea la data decesului condiţiile pentru obţinerea unei
pensii de invaliditate gradul II sau III, a unei pensii anticipate, a unei pensii anticipate parţiale, pensia anticipată din
cauza şomajului, situaţie în care pensia de urmaş se stabileşte din pensia de invaliditate gradul I.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat
de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:
- pentru un singur urmaş - 50%;
- pentru 2 urmaşi - 75%;
- pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100% .
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă însumarea drepturilor de urmaş,
calculate după fiecare părinte.
7.3 Modalitatea de plată a prestaţiilor
Plata pensiei se face lunar, personal titularului, mandatarului desemnat de acesta prin procură
specială sau reprezentantului legal al acestuia.
Formele de plată fiind prin:
- poştă – la sediul reşedinţei, domiciliului;
- cont curent personal;
- cont de card.
 În operaţiunea specifică de plată a drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, pot să apară situaţii,
în care este necesară încetarea plăţii, suspendarea plăţii sau reluarea plăţii pensiei.
Drepturile de pensie pentru limită de vârstă se acordă şi se plătesc de la data îndeplinirii condiţiilor de
pensionare, dacă cererea a fost depusă în termen de 90 de zile de la această dată.
Drepturile de pensie anticipată sau pensie anticipată parţială se acordă şi se plătesc:
- de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut mai sus, dar
nu înainte de data încetării calităţii de asigurat;
- in cazul persoanelor ale căror cereri de pensionare au fost depuse cu depăşirea termenului de 90 de zile,
drepturile de pensie se acordă şi se plătesc de la data depunerii cererii, în cazul pensiei pentru limită de vârstă iar
pentru pensiile anticipate si anticipate partiale de la data depunerii cererii, dar nu înainte de data încetării calităţii de
asigurat,
Drepturile de pensie de invaliditate se acordă şi se plătesc:
- de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, dacă cererea a fost depusă în
termen de 60 de zile de la data emiterii deciziei medicale de încadrare în grad de invaliditate;
- de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, dar nu înainte de data
încetării calităţii de asigurat, dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut mai sus,
- de la data depunerii cererii, dar nu înainte de data încetării calităţii de asigurat, ale căror cereri au fost depuse
cu depăşirea termenului de 60 de zile
- de la data depunerii cererii, în cazul persoanelor care la data solicitării pensiei de invaliditate nu mai au
calitatea de asigurat.
Drepturile de pensie de urmaş, în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege la
data decesului susţinătorului asigurat, se acordă la cerere:
incepând cu luna următoare decesului, în cazul în care susţinătorul decedat era pensionar, dacă cererea a fost
depusă în termen de 90 de zile de la data decesului;
- de la data decesului susţinătorului, în cazul în care susţinătorul decedat nu era pensionar la data decesului,
dacă cererea a fost depusă în termen de 90 de zile de la această dată;
- de la data depunerii cererii, în situaţiile în care s-au depăşit termenele prevăzute mai sus ;
- în cazul în care urmaşul îndeplineşte condiţiile ulterior datei decesului susţinătorului asigurat, drepturile de
pensie de urmaş se acordă de la data îndeplinirii condiţiilor, dacă cererea a fost depusă în termen de 90 de zile de la
data îndeplinirii condiţiilor ;
- în situaţia în care s-a depăşit termenul prevăzut , drepturile de pensie de urmaş se acordă de la data depunerii
cererii, dar nu înaintea încetării calităţii de asigurat.
Reactualizarea pensiilor
Prin rata de înlocuire a veniturilor profesionale se stabileşte de fapt elementul de bază care duce la
stabilirea valorii unui punct de pensie.
Valoarea unui punct de pensie se calculează prin înmulţirea salariului mediu brut prognozat pentru
anul următor cu rata de înlocuire votată in Parlament, la propunerea Guvernului.
Rata de înlocuire a veniturilor profesionale, prognozate pe economie se stabileşte prin lege.
In cursul execuţiei bugetare, valoarea unui punct de pensie stabilit prin lege se actualizează în funcţie de
posibilităţile financiare prin hotărâre de guvern, astfel incat sa se acopere cu până la 100% rata inflaţiei –cresterea
pretului mediu de consum, de regulă, în ultima lună a trimestrului.
Urmărind reducerea, eliminarea inechităţilor preluate de vechiul sistem al asigurărilor sociale, în perioada
aniilor 2002-2004 s-au aplicat măsuri sistematice de recorelare a pensiilor.
În cursul anului 2005 s-a finalizat operaţiunea de recalculare a pensiilor stabilite anterior intrării în vigoare a
noii legi, aplicându-se principiile noi, consacrate în formula de calcul a pensiei.
 CAPITOLUL X
ASPECTE PRIVIND PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ - SISTEMUL ASIGURĂRILOR PENTRU ŞOMAJ
10.1 Modalitatea de funcţionare a pieţei muncii din România şi unele aspecte ale accesării pieţei muncii din UE
Medierea muncii reprezintă serviciul acordat prin care se realizează confruntarea cererii cu oferta de pe piaţa
muncii într-o anumită zonă arondată.
În România medierea muncii se efectuează de către instituţia publică competentă care este agenţia judeţeană
de ocupare a forţei de muncă cât şi de către firme private acreditate ca furnizori de servicii de pe piaţa muncii.
Modalitatea prin care se realizează medierea muncii este reglementată şi vizează atât obligaţiile angajatorilor
cât şi a instituţiilor de mediere precum şi ale persoanelor implicate de pe piaţa muncii- cu domiciliul sau reşedinţa
situată pe plan local, judeţean, naţional cât şi cel al Spaţiului Economic European.
Medierea muncii are ca principal obiectiv – final – incadrarea in munca a resursei umane apte de munca de pe
piata muncii nationale cat si a celei provenite din alte resurse – Spatiul Economic European si nu numai.
Medierea muncii are la bază locurile de muncă comunicate de angajatori care pot fie oferite atât în mod direct
de către angajatori cât şi prin agenţia judeţeană de ocupare a forţei de muncă respectiv firme private de mediere a
muncii.
În funcţie de disponibilitatea persoanelor în căutare de loc de muncă şi calificarea acestora potrivit cerinţelor
exprimate de angajator se realizează încadrarea în muncă.
Încadrarea în muncă este comunicată agenţiei judeţene de ocupare a forţei de muncă în scopul final de a
realiza balanţa forţei de muncă cât şi balanţa resurselor de muncă.
Persoanele care nu au loc de muncă şi care în urma medierii muncii efectuate nu pot fi încadrate, de regulă,
beneficiază de protecţie socială pentru asigurarea de şomaj cu condiţia îndeplinirii unor cerinţe legale obligatorii -
prezentate mai jos.
De la data aderării la UE, moment de referinţă pentru legalizarea statutului lucrătorilor migranţi şi a
familiilor acestora din România, s-a promovat în sistemul public, utilizarea unui instrument unic, specializat, la
nivelul tuturor ţărilor membre UE privind schimbul organizat de informaţii de pe piaţa muncii ale Spaţiului
Economic European (EURES).
EURES - EUROPEAN EMPLOYMENT SERVICES
Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană (UE), cetăţenii români au
posibilitatea să lucreze într-un stat membru UE. Pentru a stimula şi facilita libera circulaţie a lucrătorilor, Uniunea
Europeană a creat în toate statele membre serviciul EURES care sprijină gratuit cetăţenii care doresc să ocupe un loc
de muncă în ţările UE.
EURES reprezinta o retea de cooperare intre serviciile publice de ocupare europene si a fost creata pentru
facilitarea liberei circulatii a lucratorilor in cadrul Spatiului European si Elvetia.
Parteneri ai serviciilor publice de ocupare in cadrul acestei retele sunt sindicatele, organizatiile patronale si
alti actori implicati in piata muncii. Reteaua este coordonata de Comisia Europeana.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă oferă servicii de mediere a muncii în Uniunea Europeană
şi Spaţiul Economic European în calitatea sa de membru EURES.
Principalele obiective ale EURES sunt:
- sa indrume si sa furnizeze informatii potentialilor lucratori mobili cu privire la oportunitatile de a lucra in
UE ca si despre conditiile de munca si de viata din spatiul european;
- sa sprijine angajatorii sa recruteze lucratori din alte tari ale Spatiului European;
- sa ofere consultanta lucratorilor si angajatorilor din regiunile transfontaliere.
Eures România ofera o gama larga de servicii atât angajatorilor straini care doresc sa recruteze personal din
România cât si angajatorilor români care doresc sa angajeze forta de munca din Uniunea Europeana/Spatiul
Economic European.
Servicii oferite de EURES angajatorilor:
- consiliere în promovarea ofertei de pe piata muncii ;
- îndrumare în înregistrarea angajatorului în baza de date EURES, la nivel european;
- sprijin concret in recrutarea fortei de munca.
Pentru a beneficia de serviciile EURES din UE/SEE se poate accesa portalul european EURES -
www.eures.europa.eu.
Dreptul la protectie sociala vor fi subordonate principiilor generale impuse de regulamentele comunitare
privind coordonarea legislaţiilor de securitate socială.
Lucrătorul migrant comunitar beneficiaza de protecţie socială corespunzătoare situaţiei sale de şomaj,
permiţând, în acest scop, cumularea perioadelor de asigurare sau de muncă realizate în mai multe state membre
precum şi posibilitatea transferarii indemnizaţiei stabilite într-un stat membru în altul pe o perioadă determinată de
maxim 3 luni pe durata căreia şomerul îşi caută un loc de muncă. .
 Lucratorul migrant poate beneficia de dreptul de somaj cu conditia sa-si fi exercitat dreptul la libera circulaţie
si să-şi fi desfăşurat activitatea, de-a lungul carierei, in cel putin doua state straine.
Exportul indemnizaţiei de şomaj este autorizat pentru o perioadă de maximum 3 luni cu condiţia ca în această
perioadă dreptul la acordarea indemnizaţiei potrivit legislaţiei nationale să nu înceteze.
10.2 Şomajul – fenomen social.
La originea sa, noţiunea de şomaj, o are pe aceea de „inactivitate”.
În decursul timpului, noţiunea de şomaj s-a folosit pentru desemnarea absenţei de activitate din diferite cauze,
de exemplu, inactivitatea de duminică, din zilele nelucrătoare, întreruperea lucrului din cauza lipsei de comenzi.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în legătură cu şomajul, consacră faptul că: „fiecare individ, ca
membru al societăţii, are dreptul la securitate socială”.
Abordând din punct de vedere istoric problematica funcţionării pieţei muncii din prisma ocupării se constată
faptul că şi în România, odată cu formarea şi dezvoltarea meşteşugurilor, a breslelor care s-au înfiinţat încă din
secolul al - XIX – lea, în mod necesar, birouri de plasare în muncă.
Iniţial, birourile de plasare în muncă efectuau plasarea în muncă cu plată.
Apoi, sub influenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care la scurt timp după înfiinţare (11 aprilie 1919, cu
sediul la Geneva) a interzis funcţionarea birourilor de plasare în muncă cu plată. Astfel şi în ţara noastră, s-a hotărât
organizarea unui sistem de stat de asigurare gratuită contra lipsei de lucru.
Drept urmare, birourile de plasare în muncă existente, au trecut sub controlul autorităţilor publice, odată cu
adoptarea Legii pentru organizarea plasării în muncă din 30 septembrie 1921 şi au fost înfiinţate oficiile de plasare
comerciale, judeţene sau regionale.
Aceste oficii aveau atribuţia de:
- primire, adunare şi clasare a cererilor şi ofertelor de lucru;
- plasare a braţelor disponibile din localitate;
- mijlocire a plasării lucrătorilor şi adoptare a braţelor la nevoile producţiunii;
- cunoaştere în orice moment a pieţei muncii;
- propunere de măsuri pentru prevenirea şi combaterea lipsei de lucru sau de lucrători.
Oficiile de plasare au funcţionat până în anul 1959, când au fost înlocuite cu un organism nou – Direcţia
generală a rezervelor de muncă.
Acest organ de stat era subordonat guvernului şi avea printre principalele atribuţii:
- recrutarea de forţă de muncă disponibilă din judeţe şi redistribuirea ei la întreprinderile care se construiau şi
la şantierele de construcţii pentru lucrări publice;
- pregătirea de muncitori calificaţi într-un sistem de şcoli profesionale cu durata de 2-3 ani şi prin calificare de
scurtă durată de 6 luni;
- înlesnirea încadrării în muncă a persoanelor ce căutau de lucru. Marea majoritate a solicitanţilor, care se
adresau acestor birouri de recrutare şi repartizare a forţei de muncă, o constituia personalul casnic.
În perioada imediat următoare, a fost reglementată recrutarea şi repartizarea organizată a muncitorilor
calificaţi, a personalului tehnic-administrativ, a muncitorilor sezonieri, precum şi a altor categorii de persoane.
Acest trend conceptual privind relaţiile juridice şi economice legat de forţa de muncă a fost fundamental
modificată prin Legea nr.24 din 1976 privind recrutarea şi repartizarea forţei de muncă – care în esenţă prevedea
obligativitatea fiecărui cetăţean apt de muncă să fie încadrat în muncă, reglementând un număr redus de excepţii.
Şomerul nu era recunoscut oficial, nici măcar ca o situaţie posibilă.
După anul 1989, prin adoptarea Legii nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională, au fost reglementate raporturile specifice pieţei forţei de muncă, au fost introduse prestaţii ca: ajutorul
de şomaj, ajutorul de integrare profesională, alocaţia de sprijin, calificarea, recalificarea şi perfecţionarea într-o nouă
meserie sau specialitate a şomerilor.
Perfecţionarea sistemului de protecţie socială a şomerilor a avut ca obiective, de la o etapă la alta, priorităţi
care vizau latura pasivă cât şi cea activă a prestaţiilor astfel:
- prevederea posibilităţii de realizare a unor cheltuieli pentru calificarea, recalificarea şi perfecţionarea
profesională a unor categorii de persoane care nu au statut de şomer şi provin din unităţi supuse restructurării;
- utilizarea unei părţi din fondul de şomaj pentru acordarea unor credite avantajoase pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii sau unităţi cooperatiste cu cel mult 200 salariaţi sau, după caz cooperatori
cu condiţia ca acestea să angajeze cel puţin 50 la sută din forţă de muncă din rândul şomerilor;
- introducerea unei forme noi de protecţie socială pentru absolvenţii de şcoli, sub forma ajutorului de integrare
profesională atât pentru absolvenţii de liceu, cât şi pentru cei de învăţământ superior (ajutorul de integrare
profesională se deosebeşte de ajutorul de şomaj prin aceea că el se acordă persoanelor care nu au lucrat niciodată);
- limitarea cuantumului ajutorului de şomaj la o sumă ce nu poate depăşi 55% din câştigul salarial mediu net
pe economie la data stabilirii drepturilor;
- cuprinderea în categoria persoanelor care pot beneficia de plata ajutorului de şomaj, a persoanelor fizice
autorizate să presteze o activitate individuală (independentă, pe cont propriu) şi a membrilor asociaţiilor familiale,
dacă au contribuit la constituirea fondului de şomaj .
 Prin modificările legislative, în special, Legea 76/2002 s-a avut în vedere promovarea de măsuri care vizează
direct dezvoltarea pieţei muncii astfel:
- prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
- încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă:
- sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale populaţiei;
- asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
- stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
- stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
- îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice;
- creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurate care se produc în economia
naţională;
- protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
Din punctul de vedere al evoluţiei ratei şomajului, în România, după o perioadă de început al aplicării
legislaţiei în domeniu, în care rata şomajului a fost la cote de peste 10%.
In ultimii ani rata şomajului a înregistrat valori dintre cele mai scăzute din Europa, sub 5%, iar in prezent
datorita crizei, rata somajului este intr-o crestere semnificativa.
10.3 Asigurarea pierderii locului de muncă – componentă a sistemului
de securitate socială
Fiecare ţară în mod independent îşi formează propria strategie şi politici privind piaţa muncii cât şi protecţia
socială a persoanelor apte de muncă, respective dezvoltarea pieţei muncii, luând în considerare specificitatea concretă
ale acestora, atât din punct de vedere al modelului politic adoptat cât şi din punctul de vedere al culturii precum şi al
nivelului dezvoltării economice ale naţiunilor.
În ţara noastră, după Evenimentele din decembrie 1989, procesul complex şi inedit al tranziţiei la economia de
piaţă a impus prevederea în Constituţia României a obligaţiei statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi
de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
Într-o concepţie modernă, integratoare, protecţia socială reprezintă un ansamblu de acţiuni
întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca
„riscuri sociale” cu influenţă directă sau indirectă asupra nivelului de trai al întregii populaţii.
Aşa cum am arătat anterior, in cadrul categoriei riscurilor sociale pot fi avute în vedere, atât
riscurile fizice cât şi cele economice, care, din motive independente de persoana asigurată împiedică persoana aptă
de muncă, să exercite o activitate profesională producătoare de venit – situaţie definită ca şomaj.
Definirea şomajului a constituit o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate.
Astfel, Dicţionarul Ştiinţei Economice din anul 1968, elaborat sub conducerea prof.Alain Cotta,
caracterizează şomajul drept „situaţia individului privat de muncă” însă menţionează că este necesar să se facă
distincţie între şomajul voluntar şi cel involuntar, subliniind că „numai şomajul involuntar trebuie luat în considerare
în judecarea situaţiei economice a ţării”.
Potrivit definiţiei date şomajului de Organizaţia Internaţională a Muncii, este şomer oricine are mai mult de 15
ani şi îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii: este apt de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil
pentru o muncă salariată şi caută un loc de muncă în mod activ.
Prin protecţia socială a şomerilor înţelegem ansamblul de măsuri publice luate de asigurător în
scopul de a proteja asiguraţii săi împotriva efectelor producerii unor evenimente de natură economică cu implicaţii
sociale, ceea ce cauzează pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor profesionale ale celor afectaţi pe
perioadele respective – parţial sau în totalitate.
Unii autori de marcă definesc că şomajul este un fenomen negativ al economiei care afectează o parte a
populaţiei active devenită redundantă prin neasigurarea locurilor de muncă.
Din punct de vedere economic şomajul este apreciat ca expresie a unor dezechilibre:
- pe piaţa muncii - şomajul apare atunci când oferta de forţă de muncă este superioară cererii de pe piaţa muncii;
- pe piaţa bunurilor şi serviciilor - şomajul apare când producţia de bunuri şi volumul prestărilor de servicii este
inferioară cererii – ca urmare, forţa de muncă nu poate fi ocupată în întregime.
În consecinţă, se poate aprecia faptul ca şomajul se formulează pe baza a două mari procese:
- pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate – ca urmare a reducerii activităţilor respectiv de
restructurarea tehnologică cât şi slaba participare a forţei de muncă ocupate la piaţa concurenţială;
- creşterea ofertei de muncă mai calificate - inclusiv prin atingerea de către noile generaţii a calificării
corespunzătoare cât şi a vârstei legale pentru a intra în câmpul muncii, cu un potenţial superior al productivităţii
muncii.
În definirea şomajului, acesta este acceptat a fi un fenomen negativ pentru oricare societate şi
economie indiferent de modelul acesteia, deoarece produce un dezechilibru important al pieţei muncii, si nu numai.
Şomajul este rezultat din faptul că cererea de forţă de muncă din partea angajatorilor - agenţilor
economici – este mai mic decât oferta de pe piaţa muncii – numarul persoanelor în vârsta activă de muncă si
dispuse sa munceasca.
 Exprimat altfel, şomajul este rezultat din faptul că oferta de forţă de muncă activă – aptă de muncă - este mai
mare decât cererea de forţă de muncă încadrabilă din partea angajatorilor.
10.4 Categoriile de persoane asigurate pentru somaj
În sistemul asigurărilor pentru şomaj pot fi asiguraţi:
- cetăţenii români care sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri în România;,
- cetăţenii români care lucrează în străinătate, în condiţiile legii;
- străinii care, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România, sunt încadraţi în muncă sau
realizează venituri.
Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru şomaj şi au dreptul să beneficieze de
indemnizaţie de şomaj.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu:
- persoanele care desfăşoară activităţi pe baza de contract individual de muncă;
- funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire;
- persoanele care işi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii
executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
- militarii angajaţi pe bază de contract de muncă;
- persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator.
Pot fi asigurate în mod facultativ următoarele categorii de persoane:
- asociat unic, asociaţi, administratori care au încheiat contracte de administrare, management;
- persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente, membri ai asociaţiei familiale;
- cetăţeni români care lucrează în străinătate, etc.
10.5 Categoriile de persoane care pot fi îndreptăţite la şomaj
Pot dobândi calitatea de şomer persoanele care au contribuit la fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi se
regăsesc într-una din următoarele situaţii:
- le-a încetat contractul individual de muncă sau contractul de muncă temporară din motive neimputabile lor;
- le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor; -funcţionarii publici;
- le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă anterior nu au fost încadraţi în muncă sau
dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
- le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din motive neimputabile lor;
- au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri sau cuantumul acestora este mai mică
decât salariul de baza minim brut pe ţară garantat în plată;
- au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care, ulterior, au redobândit capacitatea de
muncă dar nu au reuşit să se încadreze în muncă;
- le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive neimputabile lor, în perioada de suspendare a
acestora, potrivit legii etc.
De asemenea, sunt asimilate şomerilor persoanele care nu a contribuit la formarea fondului pentru plata
ajutorului de şomaj dar se regăsesc în următoarele situaţii:
- sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minim 18 ani care, într-o perioadă de 60 de zile de
la absolvire, nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
- sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt absolvenţi ai instituţiilor de
învăţământ în vârstă de 16 ani care, nu au reusit sa se incadreze in munca potrivit pregatirii profesionale.
10.6 Beneficiile acordate în sistemul asigurărilor pentru şomaj
În sistemul asigurărilor pentru şomaj se acordă prestaţii ce vizează măsuri pasive cât şi
cele active pentru asiguraţi – pe diferite termene – astfel:
o indemnizaţia de şomaj;
o măsuri active pentru stimularea ocupării forţei de muncă;
o acordarea unor facilitati fiscale;
o măsuri speciale în cazul unor concedieri colective.
10.6.1 Condiţiile pentru naştere si de acordare a dreptului la indemnizaţia de şomaj.
Şomerii, beneficiază de indemnizaţie de şomaj dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni înaintea înregistrării cererii;
- nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată;
- nu îndeplinesc condiţiile de pensionare;
- sunt înregistraţi la AJOFM în a căror rază teritorială işi au domiciliul sau, reşedinţa.
Persoanele care sunt asimilate şomerilor beneficiază de indemnizaţia de şomaj dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
- sunt înregistraţi la AJOFM si nu indeplinesc conditiile de pensionare;
- nu realizează venituri sau realizează venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj.
Indemnizaţia de şomaj se acordă, la cerere, de la data:
 - încetării contractului individual de muncă raportului de serviciu;
- mandatului pentru care au fost numite sau alese;
- încetării a calităţii de membru cooperator;
- încetării motivului pentru care au fost pensionate;
- încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani; în cazul
copiilor cu handicap ;
- rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
- expirării perioadei de 60 de zile de la absolvire a instituţiilor de învăţământ.
Indemnizaţia de şomaj se acordă de la data specificată mai sus dacă cererea este înregistrată la agenţia pentru
ocuparea forţei de muncă în termen de 30 de zile de la această dată. Dacă cererea este înregistrată după expirarea
termenului de 30 de zile, dar nu mai târziu de 12 luni, indemnizaţia se acordă începând cu data înregistrării cererii.
Termenul de maximum 12 luni este termen de decadere din drepturi.
10.6.2 Durata acordării si cuantumul indemnizaţiei de şomaj, precum si obligaţiile somerilor
Durata de acordare a indemnizaţiei de şomaj precum si cuantumul acesteia prezinta modificari frecvente in
functie de politicile de ocupare si resursele financiare existente, prioritati.
Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare
realizat, după cum urmează:
- 6 luni pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dat nu mai puţin de 1 an;
- 9 luni pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cel puţin 5 ani;
- 12 luni pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de
bază minim brut pe ţară.
Pentru persoanele asimilate şomerilor, indemnizaţia de şomaj se acordă pe 6 luni şi este o sumă fixă,
neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezintă 50% din salariul de bază minim brut pe ţară.
Indemnizaţia de şomaj pentru absolvenţii se acordă şomerilor o singură dată, pentru fiecare formă de
învăţământ absolvită.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:
- să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei
de muncă unde sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
- să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt înregistrate orice
modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor;
- să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţia pentru
ocuparea forţei de muncă unde sunt înregistrate;
- să caute activ un loc de muncă.
10.6.3 Obligaţiile angajatorilor privind constituirea fondului de somaj
Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la formarea bugetului asigurărilor
pentru şomaj, în cotă variabilă anual -circa 3%-, aplicată asupra fondului total de salarii brute lunare realizate.
Angajatorii care încheie cu persoane fizice convenţii civile de prestări de servicii pentru desfăşurarea
unor activităţi nu au obligaţia de a contribui la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Angajatorii au obligaţia de a
reţine şi de a vira lunar contribuţia individuală a salariaţilor la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă variabilă
anual (de circa 1%), aplicată asupra salariului de bază lunar brut.
Încălcarea de către angajator a acestor obligaţii, constituie infracţiune şi de pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.
Persoanele asigurate facultativ în baza contractului de asigurare pentru şomaj, au obligaţia de a plăti
lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă cumulată prezentat în cazul angajatorului şi al
salariatului, aplicată asupra venitului lunar declarat în contractul de asigurare;
Termenul de plată a contribuţiilor asigurărilor pentru şomaj este de cel mult 5 zile de la:
- data stabilită pentru plata drepturilor salariale sau a drepturilor membrilor cooperatori pe luna în
curs, în cazul angajatorilor care efectuează plata acestor drepturi o singură dată pe lună;
- data stabilită pentru plata chenzinei a doua, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor
chenzinal;
- data stabilită prin contractul de asigurare pentru şomaj.
Neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute constituie contravenţie şi se aplică majorări
de întârziere respectiv penalităţi în cazul stopajului la sursă a contribuţiilor individuale.
Reţinerea de către angajator de la salariaţi a contribuţiilor individuale datorate bugetului asigurărilor
pentru şomaj şi nevirarea acestora în termen de 15 zile în conturile stabilite constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de 3 luni la 6 luni sau cu amendă.
10.7 Măsuri active pentru stimularea ocupării forţei de muncă
10.7.1 Completarea veniturilor salariale ale angajaţilor
 Persoanele care primesc indemnizaţia de şomaj şi care se angajează cu program normal de lucru,
beneficiază, din momentul angajării şi până la sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească
indemnizaţie de şomaj, de o sumă lunară în completare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj în cuantum de
30 la sută din indemnizaţia de şomaj.
Persoanele care se încadrează într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 de kilometri de localitatea
în care îşi au domiciliul stabil beneficiază de o primă de instalare, egală cu doua salarii minime pe economie.
Persoanele care îşi schimbă domiciliul în condiţiile de mai sus primesc o primă de instalare egală cu şapte
salarii minime pe economie.
10.7.2 Subvenţionarea locurilor de muncă
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj se pot subvenţiona cheltuielile cu forţa de muncă efectuate în cadrul
unor programe care au ca scop ocuparea temporară a şomerilor pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes
pentru comunităţile locale - servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, servicii sociale etc.-
Cuantumul subvenţiei este de 70 la sută din salariul minim pe ţară şi se acordă angajatorilor pentru
fiecare persoană încadrată cu contract individual de muncă, din rândul şomerilor.
Subvenţiile se acordă cel mult pe 12 luni, la solicitarea autorităţilor publice locale.
În cazul în care se angajează, pe durată nedeterminată, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ, sau
şomeri în vârstă de peste 45 de ani, subvenţia este egală cu salariul minim pe ţară. Dacă absolvenţii provin din
rândul persoanelor cu handicap, subvenţia este egală cu 1,5 salarii minime.
Angajatorii care încadrează absolvenţi sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă ale acestora cel puţin 3
ani.
În cazul în care nu-şi respectă obligaţiile contractuale, angajatorii vor fi obligaţi să restituie sumele încasate de
la stat, plus dobânda aferentă.
10.7.3 Credite şi facilităţi pentru angajatori
Pentru crearea de noi locuri de muncă se pot acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în baza unor
proiecte de fezabilitate, credite în condiţii avantajoase.
Creditul va fi proporţional cu numărul de locuri de muncă înfiinţate, iar beneficiarii trebuie să îndeplinească
unele condiţii:
- să îndeplinească condiţia de întreprindere mică sau mijlocie,
- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau turism;
- cel puţin 60 la sută din noii angajaţi să provină din rândul şomerilor;
- să menţină locurile de muncă nou create cel puţin 3 ani.
În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, angajatorul va suporta o penalitate egală cu mărimea creditului
acordat pentru fiecare loc de muncă neocupat, proporţional cu numărul de luni neocupate ca o măsură de menţinere a
gradului ridicat de ocupare, în mod complementar se acordă facilitate angajatorilor care încadrează în muncă
persoane din rândul şomerilor, şi le menţin în activitate cel puţin o perioadă determinată, aceştia beneficiază, prin
legea anuală, de reducerea contribuţiei datorată bugetului asigurărilor pentru şomaj.
10.8 Acordarea unor facilitati fiscale
Facilitatile fiscale acordate angajatorilor in principal cuprind:
- scutirea contributiei pentru asigurari de somaj pe perioada somajului tehnic;
- cote de contributii mai reduse in cazul angajarii personalului cu handicap;
- reduceri de fiscalitate in cazul nevazatorilor;
- facilitati fiscale acordate de catre autoritatile locale pentru dezvoltarea ocuparii;
- reduceri de fiscalitate pentru zonele defavorizate, respectiv monoindustriale.
10.9 Măsuri speciale în cazul unor concedieri colective
Aceste măsuri se reglementează în mod special prin acte normative respectiv contracte colective de
muncă.
Aceste masuri speciale au in vedere impactul asupra pietei muncii, a posibilitatii de reconversie
profesionala a celor disponibilizati, servicii de consiliere, consultanta respectiv alte considerente de natura sa asigure
mentinerea pacii sociale.
Demersurile reglementate in cazul concedierilor colective sunt complexe si presupun costuri
semnificative cat si unele drepturi speciale de asigurari sociale pentru cei concediati.
 CAPITOLUL XI
UNELE ASPECTE CE DEOSEBESC SISTEMELE DE ASIGURĂRI SOCIALE DE CEL DE ASISTENŢĂ
SOCIALĂ DIN ROMÂNIA

Ca parte componentă a sistemului de protecţie socială din România, aşa cum a fost definit anterior,
sistemul de asistenţă socială oferă prestaţii în bani, în natură respectiv prin servicii în mod independent sau
complementar cu celelalte sisteme de asigurări sociale .
În perioada imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989, datorită stării foarte scăzute a
nivelului de trai s-au pus în aplicare o serie diversă de forme de prestaţii de asistenţă socială, de la simple acţiuni de
caritate – distribuire de cadouri constând în alimente, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, bani, etc – până la
construirea unei adevărate reţele instituţionale de asistenţă socială care pune în aplicare politica instituţiilor statului
cât şi ale organizaţiilor non–guvernamentale în domeniul asistenţei sociale.
Sistemul de asistenţă socială se bazează pe:
- descentralizarea şi monitorizarea acţiunilor cât şi a măsurilor de asistenţă socială;
- participarea activă, în strânsă colaborare ale instituţiilor de stat cu cele private, atât în planul autorităţilor
teritoriale cât şi a celor centrale;
- accesarea unor posibile programe europene, etc.
Gama şi dimensiunea prestaţiilor sunt generate de nevoile generate de realitatea socio – economică
la un moment dat care produc efecte asupra unor persoane în mod individual sau grupuri de persoane aflate în situaţii
defavorizate.
Pentru înţelegerea corectă a sistemului de asistenţă socială redăm mai jos câteva prestaţii reprezentative, a
căror gamă este într-o permanentă diversificare şi întindere, astfel:
- alocaţia pentru căsătorie respectiv copiii nou-născuţi;
- alocaţia de stat pentru copii;
- indemnizaţie pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani;
- alocaţia complementară, de susţinere pentru familia monoparentală;
- servicii de îngrijire pentru minorii aflaţi în încredinţare sau plasament familial – salarizarea asistentului
maternal, alte servicii şi indemnizaţii;
- indemnizaţia lunară de hrană cuvenită adulţilor şi copiilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA;
- drepturi financiare speciale pentru nevăzători respectiv persoane cu handicap;
- servicii de îngrijire a persoanelor cu handicap – salarizarea asistentului personal;
- ajutorul pentru încălzirea locuinţei;
- ajutoarele băneşti acordate populaţiei cu venituri reduse care utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze
naturale;
- venitul minim garantat;
- ajutoare financiare ocazionale cât şi de urgenţă;
- servicii rezidenţiale de urgenţă – acordate în mod special unor persoane fără adăpost;
- acordarea unor prestaţii ce privesc cantina socială;
- indemnizaţii acordate potrivit unor legi speciale – IOVR, plăţi reparatorii – deportaţi, strămutaţi, foşti
refugiaţi, detaşamente de muncă, revoluţionari, etc;
- asistenţa socială a persoanelor vârstnice - servicii menajere la domiciliu;
- finanţarea unor centre multifuncţionale – de zi - deschise pentru persoane vârstnice;
- servicii de facilitare a deplasării - program accesor – acordarea unor dispozitive şi echipamente necesare
persoanelor cu dizabilităţi pentru a se putea deplasa;
- servicii de transport – pentru persoane vârstnice, respectiv pentru deplasarea unor persoane în vederea
efectuării unor analize, tratatmente, etc;
- subvenţii acordate pentru asociaţii şi fundaţii – cu obiect de activitate prestaţii de asistenţă socială;
- finanţarea unor instituţii socio – medicale care desfăşoară activităţi de îngrijire social -medicale;
- finanţarea unor lucrări de construcţii, reparaţii, amenajări şi modernizări ale instituţiilor de asistenţă socială şi
medico-socială, etc;
- facilităţi fiscale – deduceri de cheltuieli - pe plan local (impozite, taxe, etc.);
- ajutor rambursabil pentru refugiaţi din alte state - imigranţi;
- alte prestaţii specifice – permanente respectiv ocazionale.
 Serviciile de îngrijire social-medicale sunt acele servicii care se acordă persoanelor aflate în situaţia de a nu se
putea autoîntreţine din cauza unor probleme de ordin social respectiv medical, fiind internate în instituţii cu aceste
destinaţii.
Aceste instituţii medico – sociale prestează servicii sociale propriu – zise cât şi cele medicale de
prevenţie şi curativă pentru bolnavii cronici internaţi.
Furnizorii publici de servicii sociale sunt instituţii responsabile de punerea în aplicare a strategiilor şi
politicilor în domeniul asistenţei sociale.
Furnizorii publici de servicii sociale sunt:
- Serviciul public de asistenţă socială la nivel judeţean şi local – ex: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului (DGASCP), din subordinea consiliilor judeţene, Administraţia Socială Comunitară(ASCO), din
subordinea autorităţilor locale, etc.;
- Alte servicii publice specializate la nivel regional, judeţean sau local – Agenţia de Plăţi Prestaţii Sociale,
Inspecţia Socială, etc.;
- Instituţiile publice care au constituite compartimente care prestează servicii care fac parte din sistemul de
asistenţă socială – Autoritatea Judeteana de Sănătate Publică; Casa Judeţeană de Pensii, etc.
Serviciul public de asistenţă socială, organizat la nivel teritorial, are responsabilitatea creării, menţinerii şi
dezvoltării serviciilor sociale cu caracter primar, în funcţie de nevoile sociale identificate, având scopul prioritar de a
menţine integrarea socială a persoanei în mediul propriu de viaţă, familial şi comunitar.
Furnizorii privaţi de servicii sociale prestează servicii de asistenţă socială potrivit statutului lor de
funcţionare şi în limita activităţilor acreditate de către instituţiile publice competente.
Furnizorii privaţi de servicii sociale sunt:
- Asociaţiile şi fundaţiile, cultele religioase şi alte forme organizate ale societăţii civile;
- Filialele şi sucursalele instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale recunoscute în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
- Persoane fizice autorizate în condiţiile legii;
Furnizorii de servicii sociale pot organiza şi acorda servicii sociale numai dacă sunt acreditaţi şi evaluaţi
în mod periodic de către instituţiile publice cu competenţe în domeniul asistenţei sociale .
Sistemul de securitate-protecţie socială din România are în structura sa componenta asistenţei sociale
ca una foarte dinamică prin amploarea gamei prestaţiilor noi ce au fost promovate la nivelul reglementărilor
legislative cât şi a oportunităţilor de finanţare create inclusiv prin programele sociale finanţate de Uniunea Europeană
cât şi cele naţionale respectiv locale – de stat sau private.
Participarea autorităţilor centrale - inclusiv prin înfiinţarea unor noi instituţii deconcentrate la nivel
teritorial - alături de autorităţile locale şi de asistenţă socială comunitare precum şi ale organizaţiilor non-
guvernamentale, dovedesc solidaritatea şi determinarea partenerilor în asigurarea unei protecţii sociale reale şi de
consolidare a unui sistem cu rezultate remarcabile în domeniul, comparabile cu sistemele cele mai dezvoltate ale
ţărilor din UE.
 CAPITOLUL XII
PRINCIPALELE INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR SOCIALE, DE STAT ŞI
PRIVATE
Responsabilitatea funcţionării sistemului de protecţie socială revine aproape tuturor organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale.
Cele mai numeroase atribuţii în activitatea de asigurare şi protecţie socială le are Ministerul Muncii ,
Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS) ce vizează următoarele domenii mai importante:
- ocuparea forţei de muncă – şomaj;
- asigurările sociale de stat – pensii;
- accidentele de muncă şi boli profesionale;
- asistenţă socială şi politicile familiale – probelmatica persoanelor cu handicap, al egalităţii de şanse;
- securitatea şi sănătatea în muncă –relaţiile de muncă;
- alte domenii ce vizează relaţiile internaţionale în domeniul muncii şi securităţii sociale etc.
Prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) – organ de specialitate al administraţiei
publice centrale în subordinea MMFPS se realizează coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii de protecţie a
persoanelor cu handicap, precum şi integrarea socială a acestora.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap elaborează şi supune aprobării ministrului
strategia guvernamentală în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, adulţi şi minori, în conformitate cu
principiile şi normele internaţionale.
Evaluează prin propriile comisii de expertiză medicală, persoanele cu handicap, stabilind programe
individuale de protecţie specială, recuperare şi integrare în muncă.
Propune proiecte de programe de colaborare cu organismele guvernamentale şi nonguvernamentale
din ţară şi din străinătate şi urmăreşte realizarea programelor aprobate.
Finanţează sau cofinanţează proiecte care pun în practică strategia guvernamentală în domeniul protecţiei
persoanelor cu handicap.
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS). Este instituţia publică autonomă
de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale. – sistemul asigurărilor sociale de stat.
Principalele atribuţii ale CNPAS :
- furnizează datele necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat;
- furnizează Guvernului şi partenerilor sociali rapoarte cu privire la modul de administrare a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
- urmăreşte încasarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat şi pentru accidente de muncă şi boli
profesionale;
- asigură evidenţa la nivel naţional a tuturor contribuabililor la sistemul public de pensii şi cel al accidentelor
de muncă şi boli profesionale;
- certifică anual stagiul de cotizare şi punctajul pentru fiecare asigurat;
- îndrumă şi controlează activitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă;
- aplică prevederile convenţiilor internaţionale de asigurări sociale la care România este parte.
- asigură evidenţa stabilirea şi plata prestaţiilor drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale la nivel naţional pe baza
codului personal de asigurări sociale; (CNP)
- îndrumă şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM).
Obiectivele principale ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt:
- Instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- Aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- Aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă.
Pentru realizarea obiectivelor sale, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are următoarele
atribuţii principale:
- face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj;
- administrează bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj;
- organizează servicii de ocupare a forţei de muncă;
 - organizează, prestează şi finanţează, în condiţiile legii, servicii de formare profesională pentru persoanele
neîncadrate în muncă;
- orientează persoanele neîncadrate în munca şi mediază între acestea şi angajatorii din ţară, în vederea
realizării echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă a forţei de muncă;
- propune proiecte de acte normative în domeniul ocupării şi formării profesionale şi al protecţiei sociale a
persoanelor neîncadrate în muncă;
- organizează serviciile de stabilire, plată şi evidenţă a ajutoarelor, alocaţiilor şi indemnizaţiilor finanţate din
bugetul asigurărilor pentru şomaj;
- implementează programe finanţate din Fondul Social European.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS)
CNAS este instituţie pub, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează
sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor şi programelor în domeniul sanitar.
CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului
de asigurări sociale de sănătate şi are în subordine casele de asigurări de sănătate judeţene.
Pe lângă CNAS funcţionează experţi pentru implementarea programelor naţionale de sănătate curative.
Colegiul Medicilor din România (CMR), Colegiul Medicilor Dentişti din România (CMDR), Colegiul
Farmaciştilor din România (CFR) şi Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România (OAMMR)
Acestea sunt organisme profesionale, apolitice, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi
delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiilor - medic, medic dentist,
farmacist, asistent medical, moaşe - ca profesii liberale de practică publică autorizată.
Ca principală organizaţie profesională, Colegiul Medicilor are prin lege stabilite următoarele atribuţii şi
responsabilităţi în domeniul asigurărilor sociale de sănătate:
- elaborează criteriile privind calitatea serviciilor medicale acordate asiguraţilor şi participă la controlul
respectării acestora;
- elaborează ghiduri şi protocoale de practică medicală;
- elaborează criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor şi urmăreşte respectarea
acestora;
- participă la acreditarea personalului medical.
Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private este autoritatea administrativă, autonomă, cu
personalitate juridică, aflată sub controlul Parlamentului României. Comisia reglementează, coordonează,
supraveghează şi controlează activitatea sistemului de pensii private. Activitatea Comisiei are drept scop
protejarea intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor, prin asigurarea unei funcţionări eficiente a sistemului de
pensii private şi informarea acestuia.
Comisia are, în principal, următoarele atribuţii:
- acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor fondurilor de pensii, administratorilor,
depozitarilor şi auditorilor financiari;
- supravegherea prudenţială şi asigurarea unei bune funcţionări a sistemului de pensii private;
- controlul activităţii din sistemul de pensii private;
- controlul constituirii şi virării de către angajator a contribuţiei la fondurile de pensii private;
- emiterea de norme privind sistemul de pensii private;
- verificarea organizării, evidenţierii şi administrării separate a activelor şi pasivelor fiecărui fond de pensii
private de cele ale administratorului, precum şi de celelalte activităţi ale acestuia;
- adoptarea oricăror măsuri, inclusiv de natură administrativă sau financiară, împotriva administratorilor ori
membrilor organelor de conducere ale acestora în scopul prevenirii sau remedierii oricăror situaţii, care prejudiciază
interesele participanţilor şi beneficiarilor la fondurile de pensii private;
- autorizarea, înregistrarea şi funcţionarea fondurilor de pensii private şi a administratorilor; investiţiile
fondurilor de pensii private; participanţii la fondurile de pensii private, contribuţiile, conturile şi plata drepturilor
cuvenite; procedura şi condiţiile de instituire şi de revocare a măsurii de supraveghere specială, precum şi desemnarea
consiliului de supraveghere specială şi atribuţiile acestuia; activitatea de depozitare a activelor fondurilor de pensii
private; alte aspecte ale reglementării şi supravegherii prudenţiale a fondurilor de pensii private.

Consiliul Economic şi Social (CES)

Pentru îndeplinirea rolului consultativ în soluţionarea problemelor din domeniul său de competenţă are, în
principal, următoarele atribuţii:
- are rol consultativ, în stabilirea strategiilor şi politicilor economice şi sociale, în aplanarea stărilor
conflictuale la nivel de ramură sau la nivel naţional, apărute între parteneri sociali, precum şi în realizarea,
promovarea, dezvoltarea dialogului social şi a solidarităţii sociale;
- este consultat obligatoriu de către iniţiatorii proiectelor de acte normative şi ai proiectelor de programe şi
strategii nematerializate în proiecte de acte normative, din domeniul său de competenţă;
 - se poate autosesiza sau poate fi sesizat de orice autoritate publică, ori de patronatele şi sindicatele
reprezentative asupra unor stări de fapt, evoluţii sau evenimente economico-sociale de interes naţional. În urma
acestor sesizări, CES emite puncte de vedere şi recomandări.

CAPITOLUL XIII
UNELE ASPECTE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE ŞI IMPLICAŢIILE ACESTORA ÎN
CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE
13.1 Aspecte generale
Actualul proces de extindere este fără precedent în istoria Uniunii Europene atât în ce priveşte obiectivele, cât
şi fundamentele. Aspectele reţinute în evaluarea candidaturilor transced dimensiunea economicului şi a politicului,
înglobând acum şi aspecte sociale.
Uniunea Europeană nu poate fi în realitate ce se doreşte, fără componenta socială. Astfel, printre cele 31 de
capitole negociate se numără şi cele din domeniul social, unde acquis-ul comunitar este strâns legat de una din cele 4
libertăţi fundamentale ce stau la baza creării pieţei unice: libera circulaţie a bunurile, a serviciilor, a capitalului şi a
persoanelor.
În acest context, menţionăm capitolul 13 al acquis-ului comunitar „Politica socială şi de ocupare a forţei de
muncă” şi capitolul 2 „Libera circulaţie a persoanelor”.
De cele mai multe ori, atunci când oamenii circulă legal dintr-o ţară în alta, ca lucrători migranţi sau
într-o altă calitate (ca de exemplu cea de refugiat) ei sunt expuşi unor riscuri sociale, cum ar fi îmbolnăvirile sau
pierderea capacităţii de muncă, situaţii de natură să îi situeze într-o poziţie dezavantajoasă din punct de vedere social.
Rezultă că, libera circulaţie în sine nu are valoare dacă modalităţile sale concrete de aplicare nu includ şi dimensiunea
socială a acestei libertăţi.
Experienţa noilor state membre, inclusiv a României, dobândită în cursul procesului de negociere a
capitolului privind „libera circulaţie a persoanelor” şi a capitolului „politica socială şi de ocupare a forţei de muncă”,
a demonstrat că libera circulaţie nu poate fi înţeleasă ca o migraţie necontrolată, ci ca una reglementată prin dispoziţii
legislative şi administrative, însoţită de prevederi care să garanteze menţinerea unor prestaţii sociale de bază obţinute
în statul de reşedinţă.
Aşadar, legătura dintre asigurarea şi protecţia socială şi extinderea Uniunii Europene este definită în
primă instanţă, de modul în care se reuşeşte să se răspundă acestei provocări. Este competenţa dreptului intern din
fiecare ţară membră UE să stabilească tratamentul de protecţie socială-securitate socială aplicat cetăţenilor săi cât şi
străini pe teritoriul său naţional de asemenea să reglementeze modul de tratare a situaţiilor care pot să apară pentru
cetăţenii proprii pe teritoriul unei ţări străine.
Un conflict între diferitele sisteme legislative naţionale cu privire la aceste delimitări poate duce la
divergenţe şi poate genera dificultăţi suplimentare pentru persoanele care se deplasează dintr-un stat în altul, cu
efecte negative asupra atingerii principalului deziderat şi procesului de construcţie europeană, realizarea pieţei unice.
Ca urmare a extinderii, Uniunea Europeană a cuprins state cu sisteme de asigurări sociale diverse iar
riscul conflictelor care pot apare între prevederile mai multor tipuri de legislaţie naţională de asigurări sociale, a
crescut şi, în consecinţă, tot mai multe astfel de cazuri au ajuns în faţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg,
ale cărei decizii au amplificat complexitatea legislaţiei comunitare în materia coordonării securităţii sociale, aducând
însă, în acelaşi timp, un plus de claritate în interpretarea anumitor prevederi.
În aceste condiţii s-a făcut simţită, tot mai pregnant, la nivelul Uniunii Europene, necesitatea unei
reforme fundamentale, a unei simplificări şi modernizări a regulilor de coordonare a sistemelor de securitate
socială ale statelor membre.
Aspectele prezentate, oferă tot atâtea motive de aprofundare a investigaţiei şi studiului dreptului
comunitar al securităţii sociale care să conducă la identificarea măsurilor de politică naţională necesare pentru a
îndeplini cerinţele aderării, integrării, la sistemul comunitar de reguli de coordonare a sistemelor de securitate socială.
13.2 Coordonarea sistemelor de asigurări sociale
România – Uniunea Europeană
Problematica coordonării prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială este strâns corelată cu
exercitarea dreptului de liberă circulaţie a lucrătorilor.
Libera circulaţie a lucrătorilor este reglementată de Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică
Europeană, în articolele 48-49, după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera
circulaţie a serviciilor şi capitalurilor. Această libertate se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind locul
de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a
rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate .
 Deci, libera circulaţie presupune de la început că lucrătorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv
făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, aşadar, de dreptul de a se deplasa în mod liber pe teritoriul ţărilor
membre pentru a căuta un loc de muncă.
Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să abolească orice discriminare între lucrători
bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte condiţii de muncă şi angajare .
Libertatea de circulaţie acordată de legislaţia comunitară muncitorilor şi lucrătorilor independenţi şi familiilor
lor ar fi fost lipsită de multe din efectele sale dacă aceştia, exercitându-şi acest drept, ar fi riscat să piardă prestaţiile
privind asigurările sociale obţinute în statul de reşedinţă.
Conform legislaţiei statelor membre, atât acordarea beneficiilor sociale, cât şi cuantumul acestora depind de
numărul şi valoarea contribuţiilor către instituţia responsabilă pentru securitatea socială/asigurările sociale în statul
respectiv. Acordarea prestaţiilor este, deseori, condiţionată de rezidenţa solicitantului în statul responsabil pentru
plata acestora.
Având în vedere această situaţie, articolul 51 al Tratatului CEE instituie două principii comunitare în
domeniul securităţii sociale, în beneficiul lucrătorilor migranţi:
„Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, va adopta în domeniul securităţii sociale,
măsurile necesare pentru stabilirea liberei circulaţii a lucrătorilor; în acest scop, va institui un sistem care să
permită lucrătorilor migranţi şi celor dependenţi de ei:
- totalizarea, pentru obţinerea şi menţinerea dreptului la prestaţii ca şi pentru calculul acestora, a
oricărei perioade luate în considerare de către diferite legislaţii naţionale;
- plata de prestaţii persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre”.
Aşadar, se urmăreşte coordonarea prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială, în scopul evitării
instituirii de obstacole pentru libera circulaţie a forţei de muncă.
Conform dispoziţiilor art.51, lucrătorul străin rezident al ţărilor Uniunii Europene va trebui să beneficieze
de prestaţii sociale în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, indiferent de teritoriul pe care el rezidează.
Coordonarea regimurilor de securitate socială, de care am amintit, nu vizează elaborarea unui sistem autonom
de securitate socială propriu lucrătorilor migranţi. Sistemele naţionale subzistă, dar acestea devin permeabile în
corelarea cu celelalte sisteme de securitate socială.
În perspectiva integrării României în UE, este necesar ca atât cetăţenii români, care lucrează în
străinătate în special cei din UE, cât şi cetăţenii străini, apatrizi sau refugiaţi, care desfăşoară activitate în România
trebuie să beneficieze de o protecţie socială adecvată.
În această privinţă, se are în vedere respectarea unor principii, precum: egalitatea de tratament, plata indiferent de
reşedinţă, evitarea dublei asigurări, asigurarea socială în statul de angajare, totalizarea perioadelor de asigurare pentru
a beneficia de prestaţii sociale ( mai cu seama în cazul în care acordarea acestora presupune un stagiu minim de
cotizare).
Soluţionarea acestor probleme face necesară însă coordonarea sistemelor de asigurări sociale şi
asigurarea unei baze legale corespunzătoare.
Cadrul legislativ la nivelul Uniunii Europene
Uniunea Europeană a realizat un pas important în crearea celui mai eficient şi cuprinzător sistem de protecţie
socială a lucrătorilor migranţi prin adoptarea, în 1971 şi respectiv, 1972, a două instrumente juridice complexe:
Regulamentul nr.1408/71/ CEE privind coordonarea sistemelor de securitate socială aplicabile salariaţilor,
lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în spaţiul comunitar şi Regulamentul
nr.574/1972/CEE care stabileşte procedura de aplicare a primului.
Regulamentele 1408/71/CEE şi 574/1972/CEE în viitorul apropriat, când vor fi înlocuite de un nou instrument
comunitar, Regulamentul nr.883/2004 al Parlamentului şi Consiliului European, din 29 aprilie 2004, privind
coordonarea sistemelor de securitate socială. Acest Regulament va deveni efectiv numai după adoptarea, la nivelul
Uniunii Europene, a procedurilor de aplicare.
Dincolo de regulile de coordonare Regulamentul 1408/71/CEE instituie patru principii, în baza cărora se
organizează coordonarea sistemelor de securitate socială:
- nediscriminarea bazată pe cetăţenie (egalitatea de tratament);
- plata indiferent de reşedinţă;
- nesuprapunerea prestaţiilor;
- cumularea perioadelor de asigurare, angajare sau domiciliu.
Regulamentul 1408/71/CEE cuprinde şi unele prevederi speciale referitoare la diferitele categorii de prestaţii,
dintre care menţionăm: prestaţiile de invaliditate, bătrâneţe (limită de vârstă), în caz de deces; prestaţiile de boală şi
maternitate accidente de muncă şi boli profesionale etc.
Regulamentul nr.574/72/CEE din 21 martie 1972 privind procedurile de implementare a Regulamentului
1408/71/CEE prevede:
- instituţiile competente din fiecare stat membru;
- documentele necesare a fi înaintate şi formalităţile, ce trebuie îndeplinite de către persoanele care doresc să
obţină prestaţii;
- detalii în legătură cu supravegherea administrativă şi medicală;
- condiţiile pentru rambursarea prestaţiilor acordate de o instituţie a unui stat membru în numele unei instituţii
dintr-un alt stat membru;
- atribuţiile consiliului de audit, etc.
Cadrul legislativ din România
Cadrul legislativ românesc din domeniul asigurărilor sociale şi securităţii sociale, demonstrează că această
legislaţie este compatibilă cu cea europeană în general şi cu cea referitoare la coordonarea sistemelor de securitate
socială, în special, conformă cu prevederile regulamentelor 1408/71/CEE şi 574/72/CEE, permiţând astfel aplicarea
acestora după aderarea României la Uniunea Europeană.
Acorduri bilaterale de asigurări sociale încheiate de România
În prezent, în domeniul pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale, România, prin intermediul CNPAS,
aplică acorduri bilaterale cu următoarele state: statele fostei URSS, Albania, statele desprinse din
R.S.F.Iugoslavia, Algeria, Peru, Maroc, Libia, R.P.D. Coreea, Turcia.
Acordurile şi Aranjamentele Administrative au fost încheiate în scopul realizării unei protecţii sociale pentru
cetăţenii ţărilor în cauză bazată pe principiul reciprocităţii bilaterale în domeniul pensiilor şi altor drepturi de
asigurări sociale au fost negociate având drept model regulamentele comunitare în domeniul coordonării sistemelor
de securitate socială.
Principiile coordonării, pe care se bazează aceste tipuri de acorduri sunt:
- egalitatea de tratament;
- cumularea perioadelor de asigurare;
- stabilirea prestaţiilor pe baza unui singur sistem public de asigurare;
- plata prestaţiilor se efectuează de către statul de domiciliu, fără exportul acestora.
Instituţii naţionale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene cu atribuţii
în securitatea socială
În scopul realizării unei protecţii sociale adecvate pentru cetăţenii proprii al fiecărei ţări membre UE , cât şi a
celor migranţi împreună cu familiile acestora, fiecare ţară membră are o anumită specificitate privind organizarea şi
conducerea sistemelor proprii de securitate socială.
Aceste instituţii naţionale asigură compatibilitatea şi armonizarea sistemelor naţionale, respectând prevederile
directivelor şi regulamentelor de coordonare comunitare în domeniul securităţii sociale.
Analizând modul de organizare, funcţionare cât şi performanţele diferitelor sisteme de asigurare şi protecţie
socială din UE se poate concluziona că, fiecare ţară comunitară are o anumită specificitate determinată de tradiţii
istorice, de solidaritatea capacităţii instituţionale, de raporturile ocupaţionale formate, de priorităţile individuale şi
colective legate de calitatea vieţii, de modul de percepere a bunăstării sociale, inclusiv dezvoltarea gamei prestaţiilor
sociale.
Totodată trebuie remarcat faptul că la baza acestor sisteme de protecţie socială stau resursele
mobilizate şi alocate pe fondul unei dezvoltări economice şi a unor politici sociale consecvente pe termen scurt şi
lung.
13.3 Tendinţe şi perspective în perfecţionarea instituţiilor de asigurări sociale de stat în lumea
contemporană
În ultima perioadă, un subiect important al dezbaterilor în statele din întreaga europă îl constituie problemele
legate de creşterea economică lentă, persistenţa şomajului înalt, îmbătrânirea populaţiei etc.,
Aceste elemente exercită o puternică presiune asupra sistemelor de protecţie socială, îndeosebi, asupra
finanţării lor şi, drept consecinţă, asupra instituţiilor implicate în activitatea de asigurări sociale.
Totodată, sunt aduse în discuţie mai multe aspecte legate de rolul şi scopul protecţiei sociale în ţările
europene.
Pe de o parte, asigurarea socială (publică, obligatorie) este considerată a fi prea costisitoare, o povară prea
grea, în special pentru costul forţei de muncă. Pe de altă parte, se recunoaşte succesul incontestabil al sistemelor
europene de protecţie socială în susţinerea nivelului de trai al populaţiei şi, mai ales, în prevenirea şi combaterea
sărăciei, cu toate ca atat gama prestatiilor cat si nivelul lor sunt considerate ca insuficiente.
Aceasta înseamnă că sistemelor de protecţie socială li se cere să joace în continuare un rol important în ceea
ce priveşte integrarea în societate a tuturor rezidentilor şi în mod special pe piaţa muncii a celor in varsta activa de
munca prevenind ameninţarea de excludere sociala.
Marea majoritate a europenilor privesc protecţia socială ca pe o realizare majoră a societăţii moderne şi este
privită ca un mijloc important de menţinere a păcii şi al coeziunii sociale.
De aceea, una din preocupările de maxima importanta în cadrul Uniunii Europene o reprezintă politica socială,
statele membre şi instituţiile europene depunând eforturi permanente pentru o abordare complexă a acestei
problematici şi pentru modernizarea sistemelor de protecţie socială, astfel încât acestea să răspundă pozitiv cerinţelor
unui sistem economic şi social, flexibil şi dinamic.
În concluziile Consiliului Europei, care au abordat problematica protecţiei-securitatii sociale este reflectată cu
precadere această preocupare ,subliniindu-se că majorarea cheltuielilor bugetare, schimbarea modelelor şi tiparelor
societăţii contemporane şi cerinţele financiare ale integrării economice europene conduc inevitabil la necesitatea unei
reforme generale, pe plan european, a sistemului de pensii.
Din documentele UE rezultă necesitatea unei îmbinări corespunzătoare între cele trei componente ale
sistemelor de pensii, sisteme publice, fonduri colective de pensii cu capitalizare administrate privat, fonduri de
pensii facultativ administrate privat astfel încât ele să răspundă cât mai bine conţinutului modelului social
european.
Forurile de conducere comunitare consideră că reforma sistemelor de protecţie socială trebuie să aibă în
vedere
„Evoluţia în viitor a protecţiei sociale într-o perspectivă pe termen lung. Pensii sigure şi viabile”
Obiectivele şi principiile urmărite trebuie să aibă la bază echitatea şi coeziunea socială prin:
- Păstrarea caracterului adecvat al pensiilor sistemele de pensii, ar trebui să permită persoanelor la bătrâneţe să
rămână autonome sub aspect financiar şi, în limite rezonabile, să-şi menţină nivelul de trai pe care l-au atins în cursul
vieţii active;
- Asigurarea echităţii între generaţii. eforturile necesare pentru depăşirea efectelor îmbătrânirii demografice ar
trebui să fie împărţite echitabil între generaţiile active (salariaţi şi agenţi economici) şi generaţiile de pensionari;
- Întărirea elementului de solidaritate a sistemelor de pensii. –are în vedere faptul că nimeni n-ar trebui să fie
exclus din sistemele de pensii din cauza veniturilor scăzute sau a unui risc nefavorabil. Sistemele de pensii ar trebui
să cuprindă un element de redistribuire favorabil persoanelor cu posibilităţi mici de afirmare pe piaţa muncii cum ar fi
cazul persoanelor care asigură îngrijirea copiilor, a persoanelor cu handicap, ca şi a altor persoane în dificultate;
- Menţinerea unui echilibru între drepturi şi datorii. prestaţiile să fie în strânsă corelare cu nivelul contribuţiilor
la sistemele de pensii. Amânarea ieşirilor la pensie va trebui să se concretizeze într-o creştere a pensiei;
- Sistemele de pensii să fie favorabile egalităţii între bărbaţi şi femei, prin stimularea participării şi ameliorării
situaţiei lor pe piaţa muncii – prin promovarea egalităţii de şanse;
- Garantarea unei finanţări publice sănătoase şi viabile. Reformele trebuie să garanteze că sarcinile fiscale
pentru pensiile sunt fixate la un nivel echilibrat şi corespunzător care să nu ducă la efecte negative asupra puterii de
cumpărare a populaţiei.
Problemele cu care se confruntă sistemele de pensii din ţările europene au un orizont de timp pe termen lung
dar, pentru a se evita apariţia în viitor a unor mari dezechilibre financiare şi înrăutăţirea stării sociale a pensionarilor,
se impune ca măsurile de reformă să fie aplicate în prezent, în care scop s-au promovat şi se promovează măsuri
adecvate de fiecare ţară.
Sistemele de protecţie socială trebuie să asigure beneficiarilor un venit adecvat şi sigur, dar care să nu
afecteze stabilitatea bugetară sau să reprezinte o povară excesivă asupra generaţiilor viitoare sau asupra pieţei muncii.