Politici educaționale și politici sociale

sectoriale. Conceptualizare,
sistematizare, ilustrare

Facultatea de Psihologie și Științe ale educației

PIPP, anul III, grupa III
Studenți: Dorohoiu Laura-Diana
Neleapcă Andreea
Țîmpu Valentina- Mădălina
Ursan Georgiana
Partea 2: Politici de protecție socială,
politici privind serviciile sociale
generalizate, politici privind serviciile
sociale personalizate
 Politica de securitate socială
●
Este definită ca „totalitatea reglementărilor juridice pentru asigurarea
stării de siguranță socială la nivelul de persoană, grup social sau
populație totală, precum și pentru protejarea persoanelor defavorizate
sau marginalizate”.
●
Existența acestei instituții reprezintă o garanție pentru fiecare
persoană ca în orice împrejurare să dispună de mijloacele necesare
pentru asigurarea propriei subzistențe, precum și pe cea a familiei sale
în condiții decente.
●
Orice sistem de securitate socială are ca obiectiv garantarea unei
anumite securități economice a persoanelor protejate, în fața
producerii unor evenimente sociale (denumite riscuri sociale) cum ar
fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrânețea, accidentul de muncă și
boala profesională, decesul, protecția juridică a urmașilor, sarcinile
familiale, șomajul etc.
 Apariția sistemelor de securitate socială
●
Din punct de vedere istoric, sistemele de securitate socialã au
apãrut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, fiind
strâns legate de lupta politico-economicã dintre patronate și
sindicate.
●
Apariția sistemelor de securitate socialã a fost posibilã și datoritã
schimbãrii de atitudine a statelor puternic industrializate din acea
vreme care, au abandonat concepția liberalistã a „statului – simplu
arbitru” al vieții sociale pe care a înlocuit-o cu concepția statului
de tip activ, creator și garant al ordinii sociale și economice.
●
În timp, în literatura economicã și juridicã de specialitate s-au creat
douã tipuri de sisteme de securitate socialã, respectiv sistemul
comutativ și cel distributiv.
Sistemele comutative

●
Au avut la bazã principiul potrivit cãruia prestațiile de securitate
socialã trebuiau sã fie condiționate în mod obligatoriu de
împrejurarea ca potențialul beneficiar al acestora sa desfãșoare o
activitate pe baza unui contract de muncã sau, în anumite condiții, o
activitate profesionalã.
●
În cadrul acestei concepții, prestațiile de securitate socialã
reprezentau venituri de înlocuire a veniturilor profesionale și erau
direct proporționale cu acestea.
●
De asemenea, statul a devenit un actor principal al acestui tip de
sistem de securitate, fiind acela care trebuia sã garanteze existența
fondurilor destinate asigurarilor sociale și în anumite situații chiar sã
participe la realizarea lor.
Sistemele distrivutive

●
Au promovat generalizarea protecției sociale și au considerat
cã securitatea socialã trebuie sã fie un beneficiu al tuturor
membrilor societãþii.
●
În cadrul acestei concepții prestațiile de securitate socialã
aveau un caracter uniform și constau, de regula în sume fixe și
în cadrul acestui sistem, treptat, statul a capatat un rol central,
dobândind aceeași poziție ca în cadrul sistemului comutativ de
securitate socialã.
●
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esențial al
securitãții sociale este acela de „a asigura sprijin
comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-
o împrejurare din cauza cãreia sunt lipsiți,
temporar sau permanent, de resurse suficiente
pentru subzistențã sau îngrijire medicalã de bazã”.
Colectivitatea strânge de la membrii sãi, pe cât
posibil proporțional cu capacitatea contributivã a
acestora, cotizații care alimenteazã fondurile de
ajutor, securitate și pensii, în beneficiul
respectivilor membri și al persoanelor care fac
parte din familiile acestora.
●
Fiind responsabilitatea statului, sistemele de
securitate socialã au la bazã legislația care
îndreptãțește anumite categorii de persoane, în
anumite condiții, sã primeascã prestații. Aceste
sisteme sunt gestionate de obicei de instituții ale
statului, ceea ce nu exclude, însã, existența și
funcționarea în acest domeniu și a unor societãți
de asigurare private.
 Declarația Universalã a Drepturilor Omului din 10 decembrie
1948 menționeazã:

●
„ Art.22 – Orice persoanã, în calitate de membru al societãții, are
dreptul la securitate socialã; aceasta este îndreptãțitã sã obținã
satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile
demnitãții și dezvoltãrii libere a personalitãții sale, datoritã efortului
național și cooperãrii internaționale, ținând cont de organizarea și
resursele fiecãrei țãri.
●
Art. 23 – 1. Orice persoanã are dreptul la muncã (…) și la protecție
împotriva șomajului (…)
●
3. Orice muncã are dreptul la o remunerație echitabilã și
satisfãcãtoare (…) întregitã, dacã este cazul, de orice alte mijloace de
protecție socialã.
●
Art. 25 – 1. Orice persoanã are dreptul la un nivel de viațã care sã-i
asigure sãnãtatea și bunãstarea sa și a familiei sale, în special în
ceea ce privește hrana, îmbrãcãmintea, locuința, îngrijirile
medicale, precum și serviciile sociale necesare; are dreptul la
securitate în caz de boalã, invaliditate, vãduvie, bãtrânețe sau alte
cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistențã, ca urmare a unor
circumstanþe independente de voința sa.
●
2. Maternitatea și copilul au dreptul la sprijin și asistențã specialã.
Toți copiii, nãscuți din sau în afara cãsãtoriei se bucurã de aceeași
protecție socialã.”
 Asistența socială
●
Desemneazã un asamblu de instituții, programe, mãsuri, activitãți
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunitãților, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care
datoritã unor motive de naturã economicã, socio-culturalã, biologicã sau
psihologicã nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii,
un mod normal, decent de viata.
●
Componentã a sistemului național de protecție socialã, cuprinde serviciile
sociale și prestațiile sociale acordate în vederea dezvoltãrii capacitaților
individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea
calitãții vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socialã.
●
Sistemul Național de Asistențã Socialã reprezintã ansamblul de instituții și
mãsuri prin care statul, prin autoritãțile administrației publice centrale și
locale, colectivitatea localã și societatea civilã intervin pentru prevenirea,
limitarea sau înlaturarea efectelor temporare ori permanente ale unor
situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socialã a persoanei,
familiei, grupurilor ori comunitatilor.
Obiectivul asistenței sociale

●
Este de ai sprijini pe cei aflați în dificultate sã obținã condițiile
necesare unei vieți decente, ajutându-i sã-și dezvolte propriile
capacitãți și competențe.
●
Aceste persoane sau grupuri, pe o perioadã mai scurtã sau mai
lungã, nu pot duce o viațã activã autosuficientã fãrã un ajutor
economic sau fãrã un suport fizic, moral, social, cultural, ajutor
venit din exterior. Acest ajutor are în vedere o perioadã limitatã de
timp, care dureazã pânã când persoana cu nevoi speciale își gãsește
resurse sociale, psihologice, economice pentru a putea duce o viațã
normalã.
 Următoarele categorii de persoane constituie în mod special
obiectul intervenției activitãților de asistențã socialã:
●
familii sãrace: familii fãrã venituri sau cu venituri mici în
care unul dintre pãrinți este șomer, familii monoparentale,
familii cu mulți copii al cãror necesar depãșeste veniturile
pãrinților;
●
copii care trãiesc în mediu familial și social advers,
abandonați și instituționalizați;
●
minori delincvenți, tineri neintegrați;
●
persoane dependente de droguri și/sau alcool;
●
persoane abuzate fizic și sexual;
●
persoane cu handicap fizic și/sau psihic;
●
persoane cu boli cronice și degenerative fãrã susținãtori
legali;
●
persoane în vârstã aflate în incapacitate de autoservire;
●
persoane care au suferit în urma calamitãților naturale,
sociale;
●
persoane care au suferit discriminãri (sociale, fizice,
economice, psihologice) - grupãri minoritare cu mai puține
drepturi fațã de populația majoritarã.
 Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asigurãri
sociale nu este precizat decât în limite mici prin lege, urmând a fi
specificat prin analizã individualã a cazurilor, pentru care este
nevoie de anchete sociale efectuate de specialiști:
●
ajutã oamenii sã-și îmbunãtãțească compețentele și capacitatea
de a-și rezolva singuri problemele;
●
asistentul social are menirea de a ajuta oamenii sã obținã
resursele materiale necesare asigurãrii unei calitãți a vieții la un
nivel decent facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate,
în cadrul legal oferit de politicile sociale ale țãrii;
●
asistentul social stimuleazã organizațiile și institutțile în oferirea
unor servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor
care recurg la ajutor;
●
asistentul social va trebui sã urmareascã imbunãtãțirea relațiilor
clientului cu celelalte sisteme și subsisteme de care depinde
integrarea sa socialã.
●
asistentul social are rolul de a influența relațiile dintre diferite
instituții și organizații implicate în activitãțile de asistare, în sensul
unei mai bune colaborãri în favoarea clienților;
●
influențarea politicilor sociale pentru favorizarea apariției acelor legi
sau mãsuri care sã conducã la un grad mai mare de echitate socialã a
cetãțenilor și sã asigure o calitate mai bunã a vieții pentru categoriile
defavorizate de populație.
●
asistentul social va trebui sã urmareascã imbunãtãțirea relațiilor
clientului cu celelalte sisteme și subsisteme de care depinde
integrarea sa socialã.
●
asistentul social are rolul de a influența relațiile dintre diferite
instituții și organizații implicate în activitãțile de asistare, în sensul
unei mai bune colaborãri în favoarea clienților;
●
influențarea politicilor sociale pentru favorizarea apariției acelor legi
sau mãsuri care sã conducã la un grad mai mare de echitate socialã a
cetãțenilor și sã asigure o calitate mai bunã a vieții pentru categoriile
defavorizate de populație.
 Asigurarea socială

●
Asigurãrile sociale, constituie un ansamblu de norme obligatorii privind
asigurarea materialã de bãtrânețe, boalã sau accident a persoanelor care
sunt subiecte într-un raport juridic de muncã sau a altor categorii de
persoane prevãzute de lege precum și a urmașilor acestora.
●
Obiectul raportului de asigurare socialã constã, în principal, din furnizarea
unor prestații ce reprezintã venitul de înlocuire a câștigului profesional
(salariul, alte forme de venituri profesionale). Astfel, în categoria acestor
raporturi se includ cele privind: pensiile și alte drepturi de asigurãri
sociale; asigurãrile pentru șomaj; asigurãrile pentru accidente de muncã și
boli profesionale respectiv asigurãrile pentru sãnãtate.
●
Totodatã, în noțiunea de asigurãri sociale se cuprind și normele juridice
privind recuperarea socialã și profesionalã a persoanelor care, fiind
încadrate în muncã, nu mai pot lucra în meseria sau profesia lor, ca urmare
a unor accidente, boli profesionale sau altor boli care produc invaliditate.
●
Cotele de contribuții pentru sistemul de asigurãri sociale
și de sãnãtate sunt stabilite anual, diferențiat, pentru
angajat și angajator, și sunt bazate pe salariul brut.
●
Politicile de securitate socialã, înțelese ca politici de
securitate economicã, comportã eforturile tinzând la
securitatea locului de muncã, a câștigului și a capacitãții
de muncã (îngrijirile medicale, de exemplu), precum și
amenajarea unui sistem de distribuire a venitului de
înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate forțatã.
 Politica educațională

În România, domeniul educației este, poate, unul dintre cele mai

reformate domenii. În acest domeniu au avut loc schimbãri atât la
nivelul conținutului învãțãmântului, cât și transformãri instituționale
uriașe. Strategiile elaborate faciliteazã existența unui cadru pentru
elaborarea de mãsuri și implementarea unor programe educaționale
destinate creșterii șanselor de acces la educație pentru grupurile
defavorizate și crearea unui sistem educațional modern, aliniat la
standardele europene de dezvoltare și construcție instituționalã. În
special în ultimii ani au fost elaborate un numãr impresionant de
strategii, programe naționale și proiecte destinate îmbunãtãțirii
condițiilor de învãțare în școlile din România și reducerii inegalitãților
educaționale și sociale.
 Ministerul Educației și Cercetãrii are în vedere
urmãtoarele mãsuri:
● centrarea proceselor de predare – învãțare pe elev,
conform nevoilor individuale și ritmului propriu de învãțare;
● garantarea egalitãții șanselor de acces în învãțãmântul
preuniversitar, asigurându-se un standard optim, la nivelul
drepturilor fundamentale;
● eliminarea oricãror forme de discriminare, de excluziune
de tip rasial, social, xenofob, religios, lingvistic, de gen etc.;
●consolidarea sistemului de facilitãți sociale pentru elevi; politici și
programe social-educaționale adecvate grupurilor vulnerabile;
● dezvoltarea unor programe vizând combaterea și prevenirea
abandonului școlar;
● continuarea programului Șansa a Doua prin educație;
● dezvoltarea proiectului „Învãțãmântul pentru copii cu cerințe
educative speciale”.