Asigurarile Sociale de Stat

Introducere
Prezentul curs de Asigurari si protectie sociala se

adreseaza studentilor Academiei de Studii Economice din
Bucuresti, in special celor de la Facultatea de Finante,
Asigurari, Banci si Burse de valori, forma de invatamant ID.
Cunostintele obtinute de studentii care parcurg prezentul
material sunt utile in viata de zi cu zi, in contextul evolutiilor
economiilor contemporane incerte, cu un mare grad de risc
social.
Dupa parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil sa
isi explice evolutia partii sociale a economiei contemporane,
aflata in plin proces de modificari cantitative si calitative.
Structura cursului este logica, ea cuprinzand urmatoarele
unitati de invatare:
Considerente teoretice privind securitatea socială şi

protecţia socială
Politica de securitate socială
Asigurările sociale de stat
Asigurările sociale de sănătate
Protecţia socială a şomerilor
Asistenţa socială în România
Cuprinsul cursului Asigurari si protectie sociala face

referiri nu numai la economia sociala din Romania, cat si la
economiile sociale din alte tari.
Disciplinele parcurse de studenti din anii universitari
precedenti, ca de exemplu Finante Publice, Macroeconomie,
etc., conduc la o intelegere mai buna a prezentului curs.
Evaluarea finala a studentilor se va face astfel:
- 60% examen
- 40% verificare pe parcursul semestrului
2 Asigurările sociale de stat
Unitatea de invatare 1.
Considerente teoretice privind securitatea

socială şi protecţia socială
1.1. Competentele unitatii de invatare
Conceptele de securitate şi de protecţie socială
Nevoia unei securităţi individuale şi colective a

existat dintotdeauna. Din punct de vedere juridic şi
istoric, elemente de protecţie socială întâlnim în Dreptul
Roman1, iar primele forme de asistenţă socială se găsesc
în jurul unor aşezăminte ce cult, unde erau ocrotiţi
bolnavii şi oamenii săraci ai vremii. Primele forme de
protecţie socială au apărut în secolul al XIX-lea sub
forma unor măsuri de asigurări sociale.
Natura sistemelor de securitate socială este strâns
legată de modul lor de finanţare. Astfel, când protecţia
socială a cetăţeanului este individuală, ea este finanţată
din resursele băneşti ale acestuia în mod voluntar, în
speranţa unei acoperiri ale riscurilor posibile şi viitoare.
1
Dreptul Roman constituie ramura unui sistem de drept care a intrat în
vigoare între anii 754 î.e.n. şi care în anul 565 e.n. a luat sfârşit. Dreptul Roman
este, deci, o legislaţie care nu se mai aplică în prezent.
Metoda s-a dovedit costisitoare şi aplicabilă doar

păturilor sociale avute.
Apariţia primelor forme de protecţie socială
colectivă este strâns legată de actele de caritate ale celor
bogaţi. Acestea au început să funcţioneze din secolul al
XVIII-lea în Anglia, respectiv din secolul al XIX-lea în
Franţa. Acest sistem a eşuat lamentabil, deşi în prezent
sunt foarte la modă în toată lumea actele de caritate ale
oamenilor bogaţi, vedetelor etc. pentru scopuri filan-
tropice cum ar fi prevenirea cancerului, lupta contra
SIDA, malnutriţia, situaţia copiilor abandonaţi etc.
Germania lui Bismark a creat primele asigurări
sociale în adevăratul înţeles al cuvântului, adică finanţate
prin cotizaţiile salariaţilor. Sistemul presupunea asigurări
de bătrâneţe şi de boală. Sistemul a fost unul
revoluţionar şi s-a dezvoltat pe tot globul, inclusiv în
România, care a început să-l adopte treptat.
În Anglia, în perioada celui de-al doilea război
mondial, Lord Beveridge1 a prezentat raportul „Social
insurance and allied services”, care constituia un pas
înainte în evoluţia sistemelor de protecţie socială ale
vremii. În acest raport a fost promovată ideea unui drept
de securitate socială, care a fost dezvoltat mai târziu de
către alţi economişti progresişti britanici. Prin asigurări
sociale, preciza Lord Beveridge, trebuie să se înţeleagă
plăţile în bani făcute cu titlu de cotizaţii obligatorii,
vărsate de asigurat în nume propriu. Prin asistenţă
publică trebuie să se înţeleagă vărsămintele în bani
1
Născut la data de 5 martie 1879, la Rangpur, India, decedat la data de 16
martie 1963, la Oxford, Anglia, William Henry Beveridge a fost un mare refor-
mator şi economist britanic. S-a remarcat prin numeroase lucrări de economie
socială şi sanitară, puse în practică după cel de-al doilea război mondial.
făcute de stat, în limita interesului şi a resurselor de care

dispune acesta la un moment dat.
Dacă asistenţa publică este mai simplu de gestionat,
asigurările sociale au implicaţii ample care obligă
organizarea de sisteme complexe de protecţie socială.
Deci, vom distinge din punct de vedere financiar
următoarele legături: asistenţă-impozit şi
asigurare-cotizaţii, aşa cum se distinge în schema de mai
jos:
ASISTENŢĂ IMPOZIT
ASIGURARE COTIZAŢII
Asistenţa, în sens tradiţional, vizează acoperirea unor

nevoi ale oamenilor foarte săraci şi/sau foarte bolnavi.
Asistenţa este, prin excelenţă, organizată de către stat şi
de colectivităţile locale, care trebuie să prevadă în
bugetele lor sumele băneşti necesare acoperirii acestor
nevoi şi sursele de constituire ale acestora, adică din
impozite şi taxe locale. Remarcăm faptul că asistenţa
este independentă de eventualele contribuţii plătite sau
nu de către aceste categorii sociale foarte sărace.
În România, cheltuielile cu asistenţa socială de stat
cuprind: un sistem specific de pensii (pensii I.O.V.R. 1,
pensii ale foştilor deţinuţi politici etc.), indemnizaţii
precum şi alte acţiuni cu caracter de prevedere socială.
1
I.O.V.R – invalizi, orfani, văduve de război.
Fondurile necesare realizării asistenţei de stat în

România provin de la Bugetul de Stat precum şi de la
bugetele locale.
Pentru a se proteja împotriva riscului, tehnica clasică
şi cea mai eficientă în acelaşi timp este cea a asigurării.
Protejându-mă pe mine, protejez şi pe alţii! Prin
asigurare se realizează de fapt o solidaritate de care
beneficiază cei afectaţi de riscul asigurat.
Asigurările pot fi private, gestionate de către
companiile de asigurări pe o piaţă concurenţială
legiferată, pentru obţinerea de maximum de profit sau
sociale, administrate de către instituţii ale statului. La
asigurările private, identificăm ca venituri specifice din
activitatea de asigurare, primele de asigurări, iar ca
prestaţii, odată cu producerea riscurilor asigurate,
indemnizaţiile de asigurare (despăgubiri), calculate
conform clauzelor din contractele de asigurare.
Asigurările sociale reprezintă o formă specială de pro-
tecţie pe care societatea o acordă membrilor săi, o
modalitate de sprijin care contracarează efectele
riscurilor economice şi a altor riscuri (pierderea
veniturilor din cauza îmbolnăvirilor, reducerea
capacităţii de muncă la vârste înaintate etc.).
La asigurările sociale distingem cotizaţii la bugetele
de profil (Bugetul Securităţii Sociale, Bugetul
Asigurărilor Sociale de Stat sau alte denumiri), iar ca
prestaţii, pensiile şi alte forme de ocrotire a persoanelor
atunci când riscurile sociale s-au produs.
Dacă ne referim la riscurile sociale, adică acelea
definite conform Convenţiei nr. 102 din anul 1952 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii1, remarcăm

legătura între contribuţie şi prestaţie, de unde şi expresia
prestaţie contributivă.
În modelul de asigurări sociale propus de Bismark,
prestaţia este proporţională cu venitul. În modelul propus
de Lord Beveridge, primează logica necesităţii. Astfel,
asiguratul va primi prestaţii care să îi asigure o
necesitate, respectiv pe aceea de a trăi decent,
considerată ca fiind strict necesară.
În majoritatea ţărilor lumii, asigurările sociale sunt
obligatorii, acest lucru fiind impus de către stat. Cu toate
acestea, întâlnim şi asigurări sociale complementare ce
sunt facultative, de exemplu, în Franţa, asigurările
sociale pentru pensii complementare, constituite pe baze
profesionale şi organizate de către stat. Din păcate, în
numeroase state din Africa şi Asia nu există niciun
sistem de asigurări sociale, situaţia economică a acestor
state fiind foarte precară.
Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale
din ţara noastră sunt în general contribuţiile, ce se
plătesc de către agenţii economici, dar şi de populaţie,
precum şi alte surse, conform schiţei de mai jos:
1. C.A.S.-ul plătit de agenţii economici şi

populaţie.
2. Alte contribuţii băneşti ale populaţiei.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, parte I, nr. 325/15.05.2009.
3. Contribuţia agricultorilor.
4. Contribuţia slujitorilor cultelor.

5. Contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi
pensionarilor care merg la tratament balnear şi odihnă.
6. Contribuţia persoanelor care lucrează exclusiv

pe bază de convenţii.
7. Alte venituri, conform legii.
Securitatea socială este un concept cuprinzător,

amplu, care cuprinde, în esenţă, asigurările sociale şi
asistenţa socială.
Termenul de securitate socială a fost pentru prima
dată folosit, din punct de vedere juridic, în Legea
americană a securităţii sociale (Social Security Act, din
anul 1935). Conform J. H. Richardson, scopul esenţial
al securităţii sociale este acela de a asigura sprijin
comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o
împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau
permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţa sau
îngrijirea medicală de bază. La nivel internaţional,
conceptul de securitate socială cunoaşte o diversitate de
interpretări, în funcţie de specificul istoric al ţării
respective şi de nivelul de dezvoltare.
Într-un stat democratic, protecţia socială reprezintă

un element fundamental al politicilor statale. Conceptul
de protecţie socială a fost pentru prima dată introdus de
John Kenneth Galbraith1 şi defineşte politica de
protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin
măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un trai
de viaţă decent.
În ţările cu regimuri politice nedemocratice,
dictatoriale, sistemul de protecţie socială este primitiv,
slab dezvoltat, afectând puternic populaţia.
Aşadar, protecţia socială reprezintă un ansamblu de
decizii, acţiuni şi măsuri întreprinse de societate pentru
prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor
unor evenimente considerate riscuri sociale asupra
condiţiilor de viaţă ale populaţiei2. Într-o economie
există mai multe categorii de persoane care reclamă
protecţie socială: şomerii cer protecţia lor, handicapaţii
cer protecţie specifică, copiii şi tinerii în general cer
măsuri de protejare a lor etc.
În ţările în care există un sistem de protecţie socială
eficient întâlnim practic acţiunile sociale ale tuturor
factorilor implicaţi în acest proces. Este vorba de agenţii
economici, salariaţi şi stat în primul rând, dar şi fundaţii,
instituţii religioase, de educaţie , de transport etc.
În condiţiile dezvoltării economiei mondiale, atât din
punct de vedere economic, dar şi social-politic, a
creşterii complexităţii acesteia, şi-a făcut loc şi
1
Economist canadiano-american, reprezentant al Şcolii keynesiene,
cunoscut pentru lucrările sale de politică economică.
2
Luana Miruna Pop, Dicţionar de economie, Editura Expert, Bucureşti,
2002, pag. 552.
conceptul de dezvoltare durabilă, care este strâns legat

de noile probleme sociale ale economiilor ţărilor
dezvoltate contemporane. Dezvoltarea durabilă în plan
social presupune abordarea a trei aspecte: economic
(problematica sărăciei, inegalitatea distribuţiei
veniturilor), ecologic (problematica mediului, relaţia
om-natură) şi social (nerespectarea drepturilor omului).
Dezvoltarea conceptului modern de dezvoltare
economico-socială a ţărilor lumii a presupus şi apariţia
conceptului de dezvoltare umană, lansat de Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. În anul 1990,
Raportul Mondial referitor la Dezvoltarea Umană
introduce un indicator complex intitulat indicatorul
dezvoltării umane. Acest indicator comensurează trei
elemente esenţiale şi anume: durata de viaţă, instruirea şi
venitul, care exprimă accesul la resursele necesare unui
trai decent. Indicatorul se bazează pe măsurarea
speranţei de viaţă, a cuprinderii şcolare şi a alfabetizării
şi a nivelului veniturilor. Încă din anul 1990, acest
indicator este considerat un instrument statistic la nivel
internaţional1.
În prezent, conceptual de dezvoltare umană vizează
şi alte aspecte cum ar fi: libertatea politică, libertatea
socială, creativitatea, respectarea drepturilor umane
fundamentale etc.
1.2. Sa ne reamintim cuvintele cheie
1
A se vedea Mariana Stanciu, Politici sociale – Obiective O.N.U. privind
dezvoltarea umană la nivel mondial şi poziţia României în clasamentul
naţiunilor, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti.
Asigurări sociale, asistenţă socială, securitate socială,

protecţie socială, contribuţii la asigurări sociale,
dezvoltare durabilă, indicatorul dezvoltării umane.
1.3. Verificarea cunoştinţelor
1. Enumeraţi categoriile de asiguraţi din sistemul

public.
2. Prezentaţi izvoarele de formare ale fondurilor de
asigurări sociale.
3. Realizaţi o comparaţie între sistemele de asigurări
sociale de tip Bismark şi cele de tip Beveridge.
4. Identificaţi sistemul de asigurări sociale adoptat de
ţara noastră şi căile de îmbunătăţire ale acestuia.
5. Definiţi conceptele de protecţie socială şi
securitate socială.
6. Ce reprezintă indicatorul dezvoltării umane?
1.4. Grile de rezolvat
1. Securitatea socială începe şi se termină1:

1. adesea înainte chiar de naştere (îngrijiri prenatale);
1
A se analiza lucrarea Dreptul securităţii sociale, autori Sanda Ghimpu,
Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.
2. se poate prelungi chiar şi după moarte (pensiile de

urmaş);
3. odată cu plata contribuţiilor şi odată cu încetarea
plăţii lor;
4. odată cu încheierea contractului de pensie privată;
5. odată cu încasarea primei pensii de stat;
6. odată cu încasarea alocaţiei de stat pentru copii.
Se cere varianta corectă de răspuns.
a) 1+2
b) 1+2+3+4+5+6
c) 3+4
d) 4+5
e) 5+6
2. Printre principiile de bază ale sistemului public de

asigurări sociale nu se regăseşte:
a) principiul unicităţii;
b) principiul egalităţii;
c) principiul solidarităţii sociale;
d) principiul facultativităţii (în condiţiile existenţei
pilonilor II şi III);
e) principiul contributivităţii.
3. Se fac următoarele afirmaţii referitoare la

indicatorul dezvoltării umane:
a) Indicatorul dezvoltării umane este un indicator

statistic la nivel internaţional;
b) Indicatorul comensurează trei elemente
considerate esenţiale pentru cercetători;
c) Indicatorul comensurează, printre altele, şi nivelul
de alfabetizare al populaţiei;
d) Indicatorul se calculează o dată la 10 ani pentru
comparaţii internaţionale;
e) Indicatorul se calculează anual, în cadrul
diferitelor rapoarte internaţionale de profil.
Precizaţi afirmaţia neadevărată (falsă).
1.5. Răspunsuri la grile
1. a)2. d)3. d)
Unitatea de invatare 2
Politica de securitate socială

2.1. Competentele unitatii de invatare.Repere ale

politicii sociale contemporane
Politica socială este o parte a politicilor publice1 ale

unui stat.
Politica socială cuprinde trei domenii mari prin care
se defineşte: siguranţa socială, sănătatea cetăţenilor şi
serviciile sociale. În cadrul economiei contemporane
însă, sfera politicii sociale se extinde în mod diferit de la
o ţară la alta, incluzând şi politicile locuinţelor, ale
veniturilor salariale, educaţia, dezvoltarea unor
departamente sau agenţii în cadrul unor ministere etc.
Există mai multe definiţii şi abordări ale conceptului
de politică socială, fără ca specialiştii să cadă de acord
asupra unei singure abordări. De exemplu, prin prisma
cheltuielilor publice avem în vedere atingerea unui grad
cât mai ridicat al bunăstării publice.
Astfel, sociologul englez T. H. Marshall2 apreciază
că obiectivul esenţial al politicii sociale contemporane
este asigurarea bunăstării cetăţenilor; profesorul român
Cătălin Zanfir3 consideră că acest concept poate fi înţeles
ca fiind ansamblul reglementărilor, măsurilor şi
activităţilor întreprinse de un stat (dar uneori şi de către
1
Politicile publice reprezintă acţiuni realizate de către Guvernul unei ţări
ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Sfera politicilor publice
cuprinde în prezent şi acţiunile întreprinse de conducerile unităţilor adminis-
trativ-teritoriale de rezolvare coerentă a unor probleme cu caracter public la
nivel local.
2
Thomas Humphrey Marshall (1893-1981) sociolog britanic, autor a
numeroase studii despre clasele sociale şi politicile sociale.
3
Cătălin Zanfir este profesor român de sociologie şi eminent economist
reformator.
agenţii economici privaţi) în scopul modificării

parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi.
În fundamentarea şi promovarea politicii sociale sunt
considerate următoarele principii:
- protecţia demnităţii umane;
- eliminarea oricărei forme de discriminare;
- promovarea parteneriatului social ca mijloc de
control şi eficientizare a tuturor măsurilor de politică şi
de protecţie socială;
- flexibilitatea măsurilor de protecţie socială la
necesităţile reale ale persoanelor;
- orientarea măsurilor de protecţie socială către
mobilizarea forţelor sociale la relansarea economică;
munca este prima sursă a bunăstării individului şi a stării
de sănătate a economiei naţionale;
- descentralizarea treptată a măsurilor de protecţie
socială;
Nivelul de dezvoltare a economiei naţionale
determină, în principal, diversificarea şi cuantumul
prestaţiilor şi al serviciilor de protecţie socială.
Politica socială se concretizează la nivel naţional
prin prevederi legislative proprii, hotărâri şi
reglementări ale unor programe sociale, transferuri de
venit (pensii, alocaţii, indemnizaţii, burse etc.).
Politica Uniunii Europene1 (U.E.) în materie de

politică socială se centrează pe măsurile privind piaţa
muncii şi condiţiile de muncă ale cetăţenilor.
Momentele cheie ale acestui gen de politică sunt
reprezentate de:
- anul 1957, Tratatul de la Roma; se pune piatra de
hotar în materia problematicii sociale; se promovează
libera circulaţie a muncitorilor precum şi libera stabilire
a acestora în ţările Pieţei Comune. Prin Tratatul de la
Roma a fost prevăzută şi crearea Fondului Social
European care este instrumentul de finanţare a politicii
sociale şi unul dintre cele mai vechi fonduri structurale
europene.
- anul 1986 a fost adoptat Actul Unic European ce
conţine directive privind sănătatea şi stabilitatea
(siguranţa) locurilor de muncă, se introduce conceptul de
dialog social şi cel de coeziune economică şi socială.
Actul Unic European a recunoscut oficial Comunitatea
Europeană (C.E.).
- anul 1989, adoptarea Cartei Sociale, în care se
stabilesc drepturile sociale fundamentale acceptate de
ţările Uniunii Europene, mai puţin Marea Britanie.
Aceste drepturi se referă la piaţa muncii, la pregătirea
profesională, la principiul egalităţii de şanse şi la mediul
de muncă.
1
Uniunea Europeană (U.E.) este o familie de ţări europene democratice,
care s-au angajat să colaboreze pentru pace şi prosperitate. U.E. nu este un stat
care are menirea de a înlocui statele existente.
- anii 1990-1991, Tratatul de la Maastricht1

stabileşte ca unul din obiectivele Uniunii Europene
atingerea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă şi
al protecţiei sociale.
- anul 1991 a fost adoptat Protocolul Social, care
stabileşte obiectivele politicii sociale ale ţărilor membre
(promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă şi de muncă, combaterea excluziunii
sociale etc.). Protocolul social este ratificat de ţările
membre, mai puţin Marea Britanie.
- anul 1993, se adoptă Cartea Verde (Green
Paper), în care se deschide procesul complex de discuţie
asupra viitorului politicilor sociale europene. În Cartea
Verde se jalonează anumite priorităţi sociale ale ţărilor
europene cum ar fi:
 priorităţile comune tuturor statelor membre în
domeniile pieţei muncii, formării profesionale şi
protecţiei sociale;
 îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
 accelerarea progresului tehnic;
 stimularea solidarităţii şi integrării sociale;
 lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale2;
 întărirea liberei circulaţii a persoanelor;
1
Oraş din Olanda, capitala provinciei Limburg, unde s-a semnat la data de
7 februarie 1992 Tratatul privind Uniunea Europeană, numit şi Tratatul de la
Maastricht.
2
Vorbim de excluziune atunci când oamenii nu sunt lăsaţi, prin mijloace
specifice, să ia parte la viaţa societăţii în care se găsesc la un moment dat.
 promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi

femei;
 sprijinirea dialogului social;
 întărirea coeziunii1 sociale.
- anul 1994, se adoptă Cartea Albă (White Albe),
care stabileşte priorităţile politicii sociale până în anul
2000, când vor fi retrasate în Agenda Politicii Sociale.
Conform acesteia, principala prioritate a fost stabilită ca
fiind crearea de noi locuri de muncă, strâns corelată cu
formarea unei forţe de muncă educate, încurajarea unor
standarde ridicate de muncă şi crearea unei pieţe
europene a muncii.
- anul 1997, Tratatul de la Amsterdam, care abrogă
Protocolul Social şi promovează Acordul Social care
este semnat de toate ţările membre ale Uniunii
Europene, plus Marea Britanie. Tratatul de la
Amsterdam are patru obiective generale:
 să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile
cetăţenilor în centru atenţiei Uniunii Europene;
 să suprime ultimele obstacole pentru libera
circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea
europeană;
 să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe
plan mondial;
 să eficientizeze arhitectura instituţională a U.E. în
vederea viitoarei extinderi.
1
Coeziunea se referă la dorinţa membrilor unui grup de a fi împreună.
- anul 2000 şi elaborarea Strategiei de la

Lisabona1. Prin acest act se stabileşte obiectivul pe zece
ani al Uniunii Europene şi anume transformarea
economiei comunitare în cea mai competitivă economie
bazată pe cunoaştere2. Agenda de la Lisabona stabileşte
o reformare a pieţei muncii, care să asigure o balanţă
între cererile industriei şi aspiraţiile cetăţeanului. Piaţa
muncii din Uniunea Europeană trebuie înţeleasă ca un
binom flexibilitate şi siguranţă.
Politica socială în România, sub aspectul ei
financiar, trebuie înţeleasă ca fiind dependentă de
resursele băneşti disponibile la un moment dat, de
capacitatea instituţiilor cu atribuţii de asigurări şi
protecţie socială şi bineînţeles de voinţa claselor
conducătoare de a promova în mod consecvent aceste
politici. Astfel distingem:
A. Politicile privind resursele umane şi asistenţa
socială;
B. Politici de atenuare a diferitelor tipuri de şomaj;
C. Politici de protecţie socială propriu-zise.
2.2. Sa ne reamintim cuvintele cheie
1
Capitala Portugaliei, locul unde s-a stabilit o strategie novatoare, menită
să asigure competitivitatea U.E. şi să intensifice rata de creştere economică
(martie 2000).
2
Economia bazată pe cunoaştere are mai multe interpretări, neexistând la
ora actuală un punct de vedere comun asupra conceptului. Totuşi, economia
bazată pe cunoaştere presupune în esenţă: 1) orientarea către capitalul
intelectual al afacerilor, ca sursă principală de avantaj competitiv; 2) creşterea
ponderii lucrătorilor cu informaţia şi a lucrătorilor cu cunoştinţele în total
lucrători; 3) diseminarea informaţiei şi a cunoştinţelor, care devin astfel un bun
public; 4) creşterea rolului tehnologiei informaţiei şi al cooperării.
Politică socială, bunăstare, politica salarială, politica

locuinţei, programe sociale.
Definiţi conceptual de politică socială.

Formulaţi opinii referitoare la politica socială din ţara
noastră.
Care sunt principalele momente cheie ale politicii
europene privind politica socială?
Care este obiectivul central al strategiei de la
Lisabona?
1. Stabiliţi prin ce act, document sau strategie,

membrii statelor U.E. au stabilit să creeze cea mai
competitivă economie bazată pe cunoaştere?
a) Tratatul de la Amsterdam din anul 1997.
b) Tratatul de la Roma (actul de constituire).
c) Nu s-a stabilit în niciun document, este doar o
dorinţă a celor mai industralizate ţări europene membre
ale Uniunii Europene.
d) Strategia de la Lisabona din anul 2000.
e) Tratatul de la Maastricht din anul 1992.

1. d)
Asigurările sociale de stat
3.1. Competentele unitatii de invatare. Conceptul

de asigurări sociale de stat
O trăsătură caracteristică şi străveche a omului este

aceea de a economisi o parte din resursele sale materiale
în scopul de a depăşi anumite evenimente calificate drept
riscuri1 sociale, cum ar fi: boala, maternitatea,
invaliditatea, accidentele de munca, boala profesională,
şomajul, atingerea unei anumite limite de vârstă etc.
Măsurile de prevedere ce se realizează în mod
independent, prin mijloace proprii, asigurarea materială,
reprezintă un fapt personal, fără semnificaţie juridică.
Dacă măsurile de prevedere se realizează prin
intermediul unor structuri organizatorice constituite în
cadrul colectivităţii atunci se poate vorbi de asigurări
sociale, acestea prezentându-se ca o instituţie juridica ori
de câte ori implică existenţa unor relaţii sociale
reglementate prin norme de drept.
Termenul de asigurări sociale este explicat în
Dicţionarul explicativ al limbii romane drept „forma de
ocrotire a oamenilor muncii, constând în acordarea de
ajutoare materiale şi asistenţă medicală în cazuri de
boala, în trimiterea la odihnă sau la cură”.
În Dicţionarul complet al economiei de piaţa, prin
asigurare socială (în limba engleză – „social insurance”,
şi în limba franceză „assurance sociale”) se înţelege
„acea parte a relaţiilor social-economice şi băneşti cu
ajutorul cărora – în procesul repartiţiei P.I.B. – se
formează, se repartizează şi se utilizează fondurile
băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi
pensionarilor din regiile autonome, societăţilor
comerciale din reţeaua cooperativelor de consum, a
1
Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat.
membrilor cooperativelor meşteşugăreşti şi asociaţiilor

agricole, a avocaţilor, a ţăranilor, a meşteşugarilor cu
ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a
slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la
persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile
de locatari, aflate în incapacitate temporară sau
permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte
cazuri prevăzute de lege”. De asemenea, asigurările
sociale ocrotesc şi membrii familiilor persoanelor
enumerate mai sus.
3.2. Sistemul de asigurări sociale din România
Sistemul de asigurări sociale din România acordă

cetăţenilor trei categorii de prestaţii: pensii, indemnizaţii
şi ajutoare sociale. Exista, de asemenea, şi prestaţii
necontributive (sau noncontributive), care nu se suporta
din Bugetul asigurărilor sociale, ci din Bugetul de stat.
Dreptul de asigurări sociale este garantat de către
stat. Pensiile constituie principala formă de asigurări
sociale din ţara noastră.
Conform Legii nr. 273/07.07.2009 pentru modificarea
Legii
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale (Monitorul Oficial al
României, nr. 482/13.07.2009), sistemul de pensii din
România se prezintă astfel:
a. Pilonul I, cuprinde pensiile publice sau de stat,
adică pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată,
pensia anticipată parţială, pensia de urmaş, pensia de

invaliditate şi pensia minimă garantată.
b. Pilonul II, cuprinde pensii obligatorii administrate
privat (Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii
administrate privat, modificată şi completată de Legea
nr. 23/2007).
c. Pilonul III, cuprinde pensii facultative administrate
privat (Legea 204/2006 privind pensiile facultative).
Colectarea contribuţiilor la sistemul de pensii facultative
administrate privat se face începând cu luna iunie 2007.
Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii
facultative este deductibilă pentru fiecare participant din
venitul salarial brut lunar sau venitul asimilat acestuia, în
limita unei sume reprezentând echivalentul a 200 de euro
într-un an fiscal.
d. Pensii de serviciu. Beneficiază de pensii de
serviciu personalul diplomatic şi consular, judecătorii şi
procurorii, personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea, funcţionarii publici parlamentari, deputaţii şi
senatorii, personalul aeronautic civil navigant
profesionist şi personalul Curţii de Conturi.
În România funcţionează1 şi sisteme de pensii
neintegrate sistemului public, cum sunt:
- pensii de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale
poliţiştilor (Legea 179/2004, cu modificările şi
completările ulterioare)
1
În momentul editării acestei cărţi, există propuneri de reformă în sensul
unificării tuturor pensiilor neintegrate în sistemul de asigurări sociale, multe din
aceste propuneri fiimd materializate.
- pensiile militare de stat (Legea 164/2001,

republicată)
- pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale
avocaţilor (O.U.G. nr. 221/2000)
Indemnizaţiile şi ajutoarele constituie o altă formă de
ocrotire a cetăţenilor ţării noastre.
Prin sistemul asigurărilor sociale de stat se acordă
următoarele indemnizaţii şi ajutoare: indemnizaţii pentru
prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii;
indemnizaţii în caz de maternitate; indemnizaţia pentru
îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani; ajutorul de
integrare profesională etc.
3.2.1. Pensiile
Din punct de vedere demografic, din cauza scăderii

continue a natalităţii şi a creşterii procesului de
îmbătrânire a populaţiei, România tinde să devină o ţară
de pensionari, iar acest fenomen are tendinţa de a se
accentua. Sistemul de pensii reprezintă în prezent
aproximativ 9% din cheltuielile din P.I.B. şi aproximativ
26% din cheltuielile publice ale ţării noastre. Generaţiile
mici, născute după anul 1989 vor ajunge târziu la pensie
pentru a mai ameliora tendinţa de îmbătrânire a
populaţiei României.
În luna august 2009, existau în România 5.517.9 mii
persoane pensionate, cu o pensie medie de 718,4 lei. Din
aceştia 4.727,6 mii provin din sistemul asigurărilor
sociale de stat, iar 790,3 mii din sistemul asigurărilor
sociale din agricultură.
Conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public

de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Casa
Naţională de Pensii (C.N.P.A.S.) are obligaţia de a
notifica asiguraţii în legătură cu punctajul realizat
începând cu anul 2009. Punctajul anual al asiguratului1
se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat
în anul respectiv din însumarea numărului de puncte
realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în
fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut
lunar individual la salariul mediu brut lunar din luna
respectivă. Salariul mediu brut lunar este comunicat de
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice. Din
acest mod de calcul rezultă că valoarea pensiei calculată
cu ajutorul acestui mecanism este în permanentă schim-
bare; în anii de creştere economică valorile pensiilor vor
creşte rapid, pe când în condiţii de criză ele se vor
diminua.
Valoarea unei pensii se calculează astfel: se
calculează punctele lunare de la angajare până la ieşirea
la pensie, se cumulează şi se împarte la numărul de luni.
Rezultă astfel un procent care va corespunde unei valori
a pensiei din acel moment.
Conform cadrului legislativ românesc se acordă
următoarele tipuri de pensii:
1. Pensia pentru limită de vârstă presupune
îndeplinirea de către solicitant a două condiţii în mod
cumulativ:
- Îndeplinirea vârstei standard de pensionare. În luna
decembrie 2008 aceasta este de 58 ani şi 9 luni pentru
1
A se vedea Legea nr. 19/2000, articolul 78.
femei şi 63 ani şi 6 luni pentru bărbaţi. Această vârstă

urmează să crească treptat, până în anul 2015 la 60 ani
pentru femei şi 65 ani pentru bărbaţi. Vârsta standard de
pensionare este stabilită în raport cu data naşterii
cetăţeanului.
- Realizarea stagiului minim de cotizare în sistemul
public care era, în luna decembrie 2008, de 12 ani pentru
femei şi pentru bărbaţi. Acesta urmează să crească
treptat, până în anul 2015 la
15 ani.
2. Pensia anticipată se acordă cu 5 ani înainte de
împlinirea vârstei standard de pensionare cu condiţia ca
asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu
cel puţin 10 ani. În luna decembrie 2008, stagiul complet
de cotizare era de 27 ani pentru femei şi 32 ani pentru
bărbaţi. Acest stagiu urmează să crească treptat, până în
anul 2015, la 60 ani pentru femei şi 65 ani pentru
bărbaţi. Pensia anticipată nu poate fi cumulată cu alte
venituri de natură profesională.
3. Pensia anticipată parţială. Persoanele asigurate
care au realizat stagiile complete de cotizare prevăzute
de lege, precum şi cele care au depăşit stagiul complet
de cotizare cu până la 10 ani, pot solicita pensie
anticipată parţială, cu reducerea vârstelor standard de
pensionare cu cel mult 5 ani. În anul 2009, stagiul
complet de cotizare este de 27 ani pentru femei şi 32 ani
pentru bărbaţi. La îndeplinirea vârstelor standard de
pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată parţială
devine pensie pentru limită de vârstă, cu recalcularea
drepturilor băneşti.
4. Pensia de urmaş. Dacă persoana decedată era

pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei
pensii, au dreptul la pensie de urmaş:
- Copiii până la vârsta de 16 ani;
- Soţul supravieţuitor, dacă a fost căsătorit cel puţin
15 ani cu persoana decedată.
Pensia de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui
procent de 50% asupra punctajului mediu anual realizat
de susţinător, în cazul unui singur urmaş.
5. Pensia de invaliditate. Au dreptul la pensie de
invaliditate toţi asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel
puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza
accidentelor de muncă, a bolilor profesionale,
tuberculozei, a bolilor obişnuite şi a altor accidente care
nu au legătură cu munca. Pensionarii de invaliditate sunt
supuşi controlului medical periodic, la intervale de 6-12
luni, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare.
În acest moment se recalculează pensia.
6. Pensia socială minimă garantată. Reprezintă o
nouă categorie de pensii de care beneficiază persoanele
cu domiciliul în România1, indiferent de data înscrierii la
pensie. Cuantumul pensiei sociale garantate este de 300
lei începând cu 1 aprilie 2009, respectiv 350 lei din 1
octombrie acelaşi an. Începând cu anul 2010, nivelul
pensiei minime garantate se stabileşte anual, prin Legea
Bugetului de stat.
1
A se vedea Ordonanţa de Urgenţă nr. 6/2009 privind instituirea pensiei
sociale minime garantate.
3.2.2. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări

sociale
Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor,

refacerea şi întărirea sănătăţii au ca scop refacerea şi
întărirea sănătăţii pe de-o parte şi preîntâmpinarea
îmbolnăvirilor şi a accidentelor pe de altă parte. Sunt
finanţate de la Bugetul asigurărilor sociale de stat
următoarele indemnizaţii:
- indemnizaţia pentru trecerea temporară la un alt loc
de muncă. Salariaţii pot fi trecuţi pe o anumită perioadă
sau chiar definitiv la un alt loc de muncă în urma unui
accident sau a unei boli profesionale. Indemnizaţia se
acordă doar dacă există o diferenţă de venit salarial în
defavoarea angajatului;
- indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă
se acordă la propunerea medicului de familie şi a
medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult
90 zile dintr-un an calendaristic;
- indemnizaţia pentru carantină se acordă angajaţilor
care sunt opriţi de către organele medicale din cauza
unei boli contagioase apărute la locul de muncă;
- indemnizaţia pentru trimiterea la tratament balnear
reprezintă de la 50% până la 85% din salariul tarifar şi se
acordă salariaţilor cu contracte de muncă pe durată
nedeterminată care depăşesc durata concediului de
odihnă fiind sub tratament în staţiuni balneoclimaterice.
Indemnizaţia pentru pierderea temporară a
capacităţii de muncă. Această indemnizaţie se
calculează ca medie a veniturilor salariale brute realizate
de salariat în ultimele 6 luni anterioare manifestării

riscului, la care se aplica procentul de 75%. În cazul în
care stagiul de cotizare este mai redus de 6 luni, baza de
calcul o constituie media veniturilor salariale lunare
brute la care s-a achitat contribuţia. Durata de acordare a
indemnizaţiei este de cel mult 183 de zile în interval de
un an.
Indemnizaţia de naştere. Această indemnizaţie se
acordă, la cerere, o singură dată, pentru fiecare dintre
primii patru copii nou născuţi vii1. Indemnizaţia de
naştere reprezintă o formă de încurajare de către stat a
natalităţii.
Concediul şi indemnizaţia de maternitate.
Concediul de maternitate este acel concediu de care pot
beneficia angajatele înainte şi după naştere, în condiţiile
în care au contribuit la Fonful Naţional de Asigurări de
Sănătate. Concediul de maternitate se acordă pe o
perioadă de 63 zile înainte de naştere (concediul pentru
sarcină), respective 63 zile după naştere (concediul
pentru lăuzie). Indemnizaţia de maternitate se calculează
ca un procent de 85% din media veniturilor lunare, dar
nu poate fi mai mică de 600 RON şi nici mai mare de
4.000 RON2. Indemnizaţia de maternitate nu se
impozitează.
Indemnizaţia de risc maternal. Conform O.U.G. nr.
96/2003, salariatele gravide, cele care au născut recent şi
cele care alăptează au dreptul la un concediu de risc
1
Prin nou născut viu se înţelege copilul până la şase luni.
2
În ultimele zile ale anului 2008 au avut loc dezbateri pentru modificarea
unor articole ale O.U.G. nr. 148/2005, care s-au concretizat în O.U.G.
226/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 226/
31 decembrie 2008.
maternal pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lor şi/sau

a fătului ori a copilului lor. Concediul nu poate depăşii
120 de zile. Indemnizaţia de risc maternal se acordă de
la Bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale
de Sănătate.
Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea
copilului în vârstă de până la doi ani (sau, în cazul
copilului cu handicap, până la 3 ani). Pot să solicite
această indemnizaţie persoanele care au realizat venituri
profesionale supuse impozitului pe venit o perioadă de
12 luni în ultimul an anterior datei naşterii copilului. În
tabelul de mai jos sunt prezentate durata şi valoarea
indemnizaţiei de creştere a copilului în unele ţări
europene.
Tabel nr. 1
Durata concediului de creştere a copilului
în unele ţări din Europa
-----------------------------------------------------------------
----------
Ţara Durata concediului Indemnizaţia de
de creştere a copilului creştere a
copilului
-----------------------------------------------------------------
----------------
Austria Pană la împlinirea 364 Euro
vârstei de 2 ani
Belgia 3 luni 685 Euro
Danemarca 8 luni 100 %

din venitul brut
Italia 6 luni 30 % din venitul
brut
Luxemburg 6 luni 1778,31
Euro
Suedia 15 luni 80% din venitul
brut
România Pană la vârsta de 2 ani 85% din
venitul brut
-----------------------------------------------------------------
----------
Se poate observa o mare diversitate a duratei

concediului de odihnă şi a valorii indemnizaţiei de
creştere a copilului; unele ţări dezvoltate, ca de exemplu
Belgia, Luxemburg sunt foarte reţinute în legătură cu
durata concediului de creştere a copilului, dar mult mai
darnice la sumele de bani reprezentând indemnizaţia de
creştere a copilului. În ţările în curs de dezvoltare sau
mai puţin dezvoltate situaţia se prezintă exact invers.
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav
este o formă de sprijin bănesc ce se acordă mamelor
salariate pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani, respectiv 18 ani atunci când copilul are
handicap. Durata de acordare a indemnizaţiei este de 14
zile calendaristice.
Ajutorul în caz de deces este o formă de protecţie
ce se concretizează într-o sumă de bani care se acordă
prin sistemul asigurărilor sociale de stat în caz de

încetare din viaţă a persoanelor încadrate în muncă, a
pensionarilor şi a membrilor lor de familie 1. Cuantumul
ajutorului de deces se stabileşte anual prin Legea
Bugetului asigurărilor sociale de stat. Acest ajutor poate
fi solicitat în termen de maximum 3 ani de la data
decesului şi plata acestuia nu este condiţionată de
îndeplinirea unui stagiu de cotizare. La data de 1
ianuarie 2009, suma acordată pentru ajutorul de deces
este de 1.702 lei.
Ajutoare sociale acordate elevilor şi studenţilor
îmbracă forma ajutoarelor pentru îmbrăcăminte şi
încălţăminte, a biletelor în tabere de odihnă şi tratament
şi reduceri la transportul urban de călători. Plata
ajutoarelor de orice fel se face în limita prevederilor
bugetare.
3.3. Sisteme de pensii la nivel internaţional
Statele lumii au diferite abordări referitoare la

sistemele de pensii. Tendinţa generală este de extindere a
sistemelor de pensii private comparative cu cele
obligatorii de stat (acolo unde ele există).
Asia Sistemele de pensii sunt slab dezvoltate în
majoritatea ţărilor, deoarece speranţa de viaţă este în
general mică, iar nivelele de dezvoltare economică sunt
foarte diverse; în plus întâlnim ţări în care nu întâlnim
sisteme publice, ci doar private, potenţialul asigurărilor
1
Prin membru de familie se înţelege soţul sau soţia, copii proprii sau
adoptivi, părinţii sau bunicii oricăruia dintre soţi.
de viaţă este astfel deosebit de ridicat (continent cu cea

mai mare populaţie, preponderent populaţie tânără, vezi
ţări ca Republica Populară Chineză, India, Indonezia
etc.).
Coreea de Sud are un sistem privat de pensii
puternic (mixt de societăţi de asigurări de viaţă şi bănci).
China dispune de curând de sisteme de asigurări sociale
de stat (pensii pentru agricultori şi pensii pentru
muncitori) precum şi o politică demografică strictă. Din
anul 2008, această ţară a extins sistemul public de pensii
şi în mediul rural (sistem de pensii pentru 800 milioane
ţărani chinezi). Israelul are sisteme de asigurări publice
şi private de pensii bine dezvoltate.
America de Sud a cunoscut cele mai radicale
reforme în domeniu, din cauza numeroaselor crize
economice şi sociale care au avut loc pe acest continent.
Astfel, în anul 1981, Chile a renunţat la sistemul public
şi a trecut la unul privat, bazat pe principiul economisirii
voluntare şi al investirii (fully funded). Unele ţări
latino-americane au desfăşurat o proprie acţiune de
privatizare totală sau parţială a sistemului de asigurări
sociale de stat, care a determinat în final o puternică
creştere a asigurărilor de viaţă. America de Nord se
sprijină aproape exclusiv pe sisteme de pensii private,
sprijinite de industria asigurărilor de viaţă bine
dezvoltată.
Australia are un sistem de pensii bine dezvoltat şi
complex. Întâlnim toate categoriile de pensii cunoscute,
dar şi acorduri internaţionale de recunoaştere a pensiilor
între Australia şi principalele state dezvoltate ale lumii,
fapt datorat marii mobilităţi ale categoriilor de populaţii

din acest continent.
Europa Cele mai multe sisteme de pensii din statele
membre ale U.E. sunt organizate ca sisteme de pensii de
stat, cu implicaţii deosebite asupra finanţelor publice în
ultimii ani. Datorită nivelului ridicat de dezvoltare
economică a majorităţii statelor, a existenţei sindicatelor
şi a procesului de îmbătrânire a populaţiei, majoritatea
ţărilor europene dispun de un mix de sisteme de pensii.
Din punct de vedere financiar, Bugetele Asigurărilor de
Stat sunt în general deficitare şi se caută echilibrarea lor
prin procese de reformă economică şi socială. Există
totuşi mari diferenţe ale valorilor prestaţiilor de asigurări
sociale între nordul şi sudul continentului, estul şi vestul
lui.
3.4. Bugetul asigurărilor sociale de stat
Termenul de „buget” provine etimologic de la

englezescul budget ceea ce semnifica punga în care erau
aduse la Parlament actele, documentele, registrele în
care erau consemnate situaţia, veniturile, cheltuielile,
sarcinile şi obligaţiile statului.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este al doilea
buget ca importanţă din cadrul economiei, care cuprinde
veniturile şi cheltuielile sistemului public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale1.
1
A se vedea Tatiana Moşteanu, Gyorgy Attila, Buget şi trezorerie publică,
Editura Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 42.
Din veniturile acestui buget se prelevă anual până la

3% pentru constituirea unui fond de rezervă.
Excedentele anuale ale Bugetului asigurărilor sociale
de stat pot fi utilizate anul următor, potrivit destinaţiilor
legale, după restituirea transferurilor primite de la
Bugetul de stat.
Deficitele anuale se acoperă din disponibilităţile
Bugetului asigurărilor sociale de stat din anii precedenţi
şi din Fondul de rezervă. În mod excepţional, în situaţii
motivate, pentru acoperirea deficitului, veniturile
Bugetului asigurărilor sociale de stat se completează cu
sume care se alocă de la Bugetul de stat.
3.5. Etapele procesului bugetar la nivelul

Bugetului asigurărilor sociale de stat din România
Elaborarea proiectului Bugetului asigurărilor

sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat este o
componentă a sistemului bugetului public, ce reflectă
constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare
ocrotirii pensionarilor, salariaţilor, mamelor cu copii
mici în îngrijire, anumitor categorii de refugiaţi şi
membrilor familiilor lor.
Procesul elaborării proiectului Bugetului

asigurărilor sociale de stat se desfăşoară sub
coordonarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, care stabileşte, cu avizul Ministerului
Finanţelor Publice, metodologia elaborării, executării şi
încheierii Bugetului asigurărilor sociale de stat. Pe baza
datelor proprii şi a celor primite de la direcţiile de
specialitate judeţene şi ale Municipiului Bucureşti,
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi familiei
elaborează proiectul Bugetului asigurărilor sociale de
stat pentru anul viitor, până la data de 30 septembrie a
anului curent şi îl prezintă Ministerul Finanţelor Publice,
în vederea avizării.
Examinarea şi aprobarea proiectului Bugetului

asigurărilor sociale de stat
După întocmirea proiectului Bugetului asigurărilor
sociale de stat de către Ministerul Muncii, Solidarităţii
Sociale şi familiei, urmează etapa examinării şi aprobării
acestuia.
Etapele examinării şi aprobării proiectului Bugetului
asigurărilor sociale de stat sunt:
1. Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de
Asigurări Sociale împreună cu Casele Judeţene de Pensii
fundamentează indicatorii Bugetului asigurărilor sociale
de stat (număr de pensionari, salariul mediu brut pe
economie, număr de locuri în staţiunile
balneo-climaterice etc.);
2. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
elaborează proiectul Bugetului asigurărilor sociale de
stat şi proiectul de lege pe baza informaţiilor primite, pe

care le înaintează spre examinare Ministerului Finanţelor
Publice;
3. După analiza proiectelor, Ministerul Finanţelor
Publice îşi dă avizul, urmând ca să le trimită Guvernului
României; Guvernul înaintează proiectul Bugetului
asigurărilor sociale de stat şi proiectul legii Bugetului
asigurărilor sociale de stat Parlamentului, până la 15
octombrie, în vederea examinării şi aprobării;
4. Aceste documente sunt examinate de către
comisiile permanente ale fiecărei Camere (Comisia de
buget şi finanţe şi alte comisii interesate) care îşi dau
avizul. Totodată, examinarea este realizată şi de către
Compartimentul tehnic-legislativ al fiecărei Camere.
La nivelul acestor comisii, unde are loc examinarea,
sunt formulate şi amendamente.
Comisiile permanente, precum şi Compartimentul
tehnic-legislativ comunică avizul adoptat şi
amendamentele propuse reunite într-un raport comun.
5. În şedinţa comună a celor două camere ale
Parlamentului are loc dezbaterea atât a proiectului
Bugetului de asigurări sociale de stat, cât şi a raportului
comun privind amendamentele, pe ansamblu, pe părţi,
capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate,
după caz, precum şi pe fiecare anexă în parte, pentru
anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru
acţiuni multianuale. La această dezbatere generală
participă şi iniţiatorul (Ministrul Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei), care expune motivele ce au condus
la elaborarea proiectului Bugetului de asigurărilor

sociale de stat, a proiectului legii anuale.
6. Adoptarea Legii Bugetului de asigurări sociale de
stat se efectuează pe baza votului de ansamblu a legii,
care poate fi deschis sau secret.
7. Legea Bugetului asigurărilor sociale de stat poate
fi modificată în timpul exerciţiului bugetar, până cel
târziu 30 noiembrie, prin legi de rectificare, cărora li se
aplică aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale
iniţiale.
Deci, Bugetul de asigurări sociale de stat, la care este
anexat Bugetul asigurărilor pentru şomaj, se întocmeşte
distinct de Bugetul de stat, însă se aprobă de Parlament o
dată cu acesta.
Execuţia Bugetului asigurărilor sociale de stat

În cazul Bugetului asigurărilor sociale de stat,
execuţia vizează tot activitatea de încasare a veniturilor
bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate
prin acest buget, care presupun o serie de operaţiuni ce
pot fi grupate sub denumirea generică de execuţia de
casă a Bugetului asigurărilor sociale de stat, ce se
realizează prin trezorerii, implicând şi operaţiuni prin
sistemul bancar.
 Etapa intermediară execuţiei Bugetului
asigurărilor sociale de stat constă în repartizarea pe
trimestre şi pe instituţii a veniturilor şi cheltuielilor
acestui buget. În acest sens, competenţele revin
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi

ordonatorilor de credite bugetare.
Execuţia veniturilor Bugetului asigurărilor sociale

de stat
Execuţia veniturilor Bugetului asigurărilor
sociale de stat reprezintă activitatea de încasare a
veniturilor cuvenite acestui buget.
Constituirea veniturilor Bugetului asigurărilor sociale
de stat se realizează pe baza contribuţiilor pentru
asigurări sociale şi a altor vărsăminte prelevate de la
persoane fizice şi juridice, ce se încasează potrivit
prevederilor legale în vigoare.
Încasarea veniturilor Bugetului asigurărilor sociale
de stat se realizează prin următoarele procedee:
1. calcularea şi plata directă de către subiecţii
impozitelor, în cazul contribuţiilor pentru asigurări
sociale datorate de angajatori;
2. calcularea, reţinerea şi vărsarea la Bugetul
asigurărilor sociale de stat a contribuţiilor datorate de
către o terţă persoană (angajator) în cazul contribuţiilor
pentru asigurări sociale datorate de angajaţi;
3. calcularea de către Casa Naţională de pensii şi
Alte Drepturi Sociale a contribuţiilor datorate de
persoanele care se asigură facultativ, precum şi
calcularea aportului adus de persoanele care beneficiază
de locuri de tratament subvenţionate. Încasarea acestor
sume se realizează ori prin casieriile Caselor de pensii
judeţene ori prin sistemul bancar.
Etapele execuţiei veniturilor Bugetului

asigurărilor sociale de stat sunt: aşezarea; lichidarea;
emiterea titlului de percepere şi perceperea
Execuţia cheltuielilor Bugetului asigurărilor

sociale de stat
Execuţia cheltuielilor Bugetului asigurărilor sociale
de stat reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor
prevăzute şi aprobate prin acest buget.
În scopul realizării cheltuielilor Bugetului
asigurărilor sociale de stat se parcurg două etape
intermediare, respectiv:
 repartizarea trimestrială a creditelor bugetare,
în conformitate cu competenţele ordonatorilor de credite
bugetare;
 deschiderea creditelor bugetare de către
Ministerul Finanţelor Publice, la nivelul trezoreriei
statului.
Etapele execuţiei Bugetului asigurărilor sociale de
stat sunt: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Contul general al execuţiei Bugetului asigurărilor

sociale de stat
Execuţia Bugetului asigurărilor sociale de stat se
încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an, iar
veniturile neîncasate şi creditele bugetare neutilizate
până la sfârşitul anului se vor încasa, respectiv plăti în
contul bugetului anului următor. De asemenea,
excedentele înregistrate la nivelul Bugetului asigurărilor

sociale de stat se regularizează cu Bugetul de stat în
limita subvenţiilor primite de la acest buget sub forma
transferurilor consolidabile.
Contul anual al execuţiei Bugetului asigurărilor
sociale de stat se întocmeşte de către Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, pe care, împreună cu
raportul de verificare şi analiză a Ministerului Finanţelor
Publice, îl reprezintă Guvernului, până cel târziu 1 mai a
anului următor celui la care se referă. Guvernul prezintă
acest cont Parlamentului spre aprobare până la data de 1
iulie a anului următor celui de execuţie. Aprobarea
acestui cont se realizează odată cu contul general anual
de execuţie a Bugetului de stat, Bugetelor fondurilor
speciale, ale ordonatorilor de credite prin lege după
verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
3.6. Cuvinte cheie
Asigurările sociale de stat, fond de rezervă, punctul

de pensie, valoarea pensiei, prestaţii contributive.
1. Se cere să se calculeze numărul de puncte al unui

asigurat, cunoscând următoarele informaţii: în luna
februarie venit brut de 6.000.000 lei, salariul mediu brut
pe economie 2.980.432 lei.
Rezolvare:
6.000.000 : 2.980.432 = 2,01313 puncte
Notă: obligatoriu se folosesc cinci zecimale.
1. În condiţiile economiei de piaţă din România,

Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) reprezintă:
1. Cel mai important buget destinat asigurărilor
sociale;
2. Al doilea buget naţional al ţării;
3. Un buget important, care este afectat în special de
factori demografici şi economici;
4. Un buget din care se suportă şi toate cheltuielile
materiale destinate persoanelor afectate de riscuri
sociale.
Se cere varianta corectă de răspuns.

a) Toate variantele sunt adevărate.
b) 1+2+3;
c) 1;
d) 2+3;
e) 2+3+4;
2. Identificaţi care din următoarele venituri nu se

includ ca surse de finanţare ale Bugetului asigurărilor
sociale de stat:
a) CAS şi alte venituri;
b) Veniturile din indemnizaţiile de asigurări la
asigurările de sănătate;
c) Contribuţiile persoanelor pentru bilete de
tratament balnear şi odihnă;
d) Amenzi şi penalităţi;
e) Dobânzi la disponibilităţile existente.
3. Conform Legii 19/01.04.00, să se identifice

afirmaţia falsă în legătură cu Bugetul asigurărilor sociale
de stat:
a) Veniturile şi cheltuielile sistemului public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale alcătuiesc
Bugetul asigurărilor sociale de stat;
b) În sistemul public, pe teritoriul României,
contribuţiile şi prestaţiile de asigurări sociale se plătesc
în lei;
c) Veniturile acestui buget provin din contribuţii la
asigurări sociale, dobânzi, majorări de întârziere, precum
şi alte venituri;
d) În mod obişnuit, pentru acoperirea deficitului
Bugetului asigurărilor sociale de stat, se apelează la
resursele Bugetului
de stat;
e) Din veniturile Bugetului asigurărilor sociale de

stat se prelevă anual până la 3% pentru constituirea unui
fond de rezervă, conform legii.
4. Conform Legii nr. 19, în sistemul public românesc

de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:
A. Pensia pentru limită de vârstă;
B. Pensia anticipată;
C. Pensia anticipată parţială;
D. Pensia de invaliditate;
E. Pensia de urmaş.
Identificaţi varianta adevărată:

a) A+B+C;
b) B+C+D;
c) C+D+E;
d) toate variantele sunt adevărate;
e) toate variantele sunt false.
5. Se dau următoarele date privitoare la Bugetul
asigurărilor sociale de stat:
- C.A.S.......20.000 u.m.;
- contribuţia personalului salariat pentru bilete de
tratament balnear şi odihnă.......5.000 u.m.;
- lichidări de debite din anii anteriori.......2.000 u.m.;
- amenzi încasate.......1.000 u.m.;
- pensii.......19.000 u.m.;
- indemnizaţii.......5.000 u.m.
- contravaloarea ajutoarelor sociale achitate.......5.000
u.m.
- alte cheltuieli legale.......5.000 u.m.
Se cere să determinaţi deficitul sau excedentul, după

caz, precizând cum pot fi acoperite eventualele deficite
bugetare (din ce surse) sau cum se repartizează
excedentele.
a) -5.000 u.m.; bugetul local (administraţiei locale

de stat)
b) -6.000 u.m.; bugetul de stat
c) +6.000 u.m.; fondurile de rezervă ale statului
d) +5.000 u.m.; ajutoarele externe, în cazul ţarilor
slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare
e) -6.000 u.m.; emisiune suplimentară de monedă
6. Care este termenul de prescripţie în cazul sumele

încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări
sociale:
a) 3 ani;
b) 4 ani;
c) 5 ani;
d) 1 ani;
e) 10 ani.
7. Sumele rămase nerecuperate de la asiguraţii

decedaţi:
a) se prescriu;
b) se recuperează de la moştenitori;
c) nu se pot recupera decât în termen de 1 an;
d) nu mai pot fi urmărite;
e) se recuperează de la angajatorii acestuia.
8. Ajutorul de deces se achită:

i) în termen de 5 zile lucrătoare;
ii) de către Casa Teritorială de Pensii, în cazul
decesului pensionarului;
iii) în termen de 24 de ore;
iv) de către angajator, în cazul decesului
funcţionarilor publici;
v) în termen de 48 de ore;
vi) de către fostul angajator, în cazul pensionarilor.
Combinaţia corectă este:

a) i+ii+vi;
b) ii+iii+iv;
c) iv+v+vi;
d) i+ii+iv;
e) ii+iv+v+vi.
9. Punctul de pensie utilizat la determinarea pensiilor

se calculează procentual în raport cu:
a) Salariul minim brut pe economie;
b) Salariul mediu brut pe economie;
c) Durata stagiului de cotizare;
d) Vârsta la care persoana în cauză s-a pensionat;
e) Produsul intern brut pe cap de locuitor.
10. Vârstele standard de pensionare vor fi în anul

2015 de:
a) 60 de ani pentru bărbaţi şi 58 de ani pentru femei;
b) 62 de ani atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei;
c) 63 de ani pentru bărbaţi şi 59 de ani pentru femei;
d) 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei;
e) 66 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei.
11. În care dintre următoarele situaţii nu se sistează

plata indemnizaţiilor de asigurări sociale:
a) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale
pentru acordarea indemnizaţiilor;
b) beneficiarul şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul
altui stat cu care România nu are încheiată convenţie de
asigurări sociale;
c) beneficiarul s-a recăsătorit;
d) beneficiarul a decedat;
e) beneficiarul şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul

unui stat cu care România a încheiat convenţie de
asigurări sociale, dacă în cadrul acesteia se prevede că
indemnizaţiile se plătesc de către celălalt stat.
12. În baza de calcul a contribuţiei la asigurări

sociale se includ:
a) indemnizaţiile de transfer;
b) participarea salariaţilor la profit;
c) drepturile de autor;
d) indemnizaţiile pentru accidente de muncă;
e) veniturile din activităţi independente.
1.b)
2.b)
3.d)
4.d)
5.b)
6.a)
7.b)
8.b)
9.b)
10.d)
11.c)
12.e)
Asigurările sociale de sănătate
4.1. Repere cronologice româneşti
România are o veche tradiţie în organizarea şi

finanţarea îngrijirilor medicale. Acestea funcţionează în
cadrul unor reglementări privitoare atât la organizarea
asistenţei medicale şi de ocrotire socială, cât şi la
asigurările sociale de sănătate.
Într-o primă perioadă, corespunzătoare destrămării
feudalismului şi afirmării relaţiilor capitaliste, apar
primii medici care pot fi consideraţi precursorii igienei
sociale şi ai sistemului de sănătate publică.
Astfel, între anii 1773-1828 a trăit Constantin
Caracaş, medic comunal în anul 1800 şi apoi medic al
oraşului Bucureşti (1804). Doctorul C. Caracaş
considera în lucrarea sa, “Topografia Ţării Româneşti”,
scrisă între anii 1820-1828 că: “… dintre îndatoririle
unui guvern, una din cele mai utile este grija sănătăţii şi
a vieţii locuitorilor” şi a propus întocmirea unor legi şi
regulamente sanitare şi înfiinţarea unui organ sanitar
(poliţia medicală), care să vegheze “asupra a tot ce se
referă la păstrarea sănătăţii şi a vieţii private şi publice”1.
Din punct de vedere legislativ, prima lege sanitară
românească a fost promulgată în 1874, ea păstrând un
1
A se vedea Theodor Ilea „Teoria sănătăţii publice” Editura medicală,
Bucureşti, 1976, pag. 73.
51 Asigurările sociale de sănătate
puternic caracter de administraţie centralizată pe

teritoriul României. Această lege a fost modificată de
mai multe ori, cea mai importantă modificare a ei fiind
în 1893 şi referindu-se la regimul consumurilor de
produse medicale şi servicii.
La sfârşitul secolului XIX apar lucrări ştiinţifice care
tratează tot mai mult problemele economice care
guvernează sistemul de ocrotire a sănătăţii în România.
Pentru început se realizează legăturile teoretice între
ştiinţa medicală propriu-zisă şi sistemul social-economic
al vremii. Astfel, doctorul Ştefan Stâncă (1865-1897) a
publicat lucrarea “Mediul social ca factor patologic”
(1891) în care afirmă că “...despărţirea omului de
societatea în care vieţuieşte este o procedură potrivnică
ştiinţei.”
În anul 1904 doctorul Victor Babeş (1854-1926)
afirmă:
“...numai reforme adânci de ordin administrativ
economic, pe de o parte, de ordin cultural, pe de alta,
urmărite cu sinceritate şi perseverenţă, vor aduce de la
sine stingerea bolilor contagioase.”
În această perioadă apare “Legea sanitară” din anul
1910, elaborată sub directoratul sanitar al lui Ioan
Cantacuzino. Legea instituie Consiliul sanitar superior,
ca organ tehnic consultativ central şi consilii de igienă
judeţene şi municipale. În cadrul Direcţiei generale a
serviciului sanitar se înfiinţează diverse servicii de
epidemii, statistică sanitară, igienă şi salubritate publică.
Se fixează o populaţie medie de 15.000 de locuitori
pentru o circumscripţie sanitară şi se preconizează
înfiinţarea dispensarelor ca instituţii sanitare de bază

pentru mediul rural.
Organizarea asistenţei medicale în acea perioadă era
reglementată, în principal, prin Legea sanitară şi de
ocrotire socială nr. 236/1930, potrivit căreia:
 Serviciile sanitare erau conduse după norme sanitare
stabilite de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor
sociale, indiferent de autoritatea de care depindeau din
punct de vedere financiar.
 Profesia de medic se exercită pe baza autorizaţiei
acordate de minister, publicată în Monitorul oficial,
sub condiţia înscrierii persoanei ca membru în
colegiul medicilor din România.
 Resursele financiare se colectau în Fondul Sanitar de
Ocrotire şi se gestionau sub administrarea unei regii
autonome. Ele erau formate din:
 venituri proprii (venituri din loterii şi jocuri de noroc,
venituri din regie, 70% din taxele pentru autorizarea
vânzării produselor medicamentoase străine şi
indigene, 90% din veniturile nete ale monopolului
stupefiantelor, taxele din îngrijire ale spitalelor,
veniturile întreprinderilor autorizate de lege, donaţii
etc.)
 contribuţii din partea statului.
Fondul sanitar era utilizat pentru:
a) asistenţa medicală a cetăţenilor români,
dovediţi a fi săraci, cheltuieli de îngrijire şi costul
medicamentelor pentru bolnavii de boli contagioase şi
venerice, pentru îngrijirea unor categorii defavorizate

din personalul sanitar şi membrii lor de familie;
b) lucrări de investiţie medico-sanitară şi de
ocrotiri sociale prin subvenţionarea judeţelor,
comunelor, instituţiilor publice sau particulare sanitare
sau de ocrotire socială ale căror mijloace materiale nu
erau suficiente;
c) credit sanitar şi de ocrotire socială pentru
judeţe, comune şi instituţii publice şi particulare sau de
asistenţă socială pentru executarea de lucrări edilitare
sau de salubritate.
 Administrarea fondurilor se făcea de către Regia Auto-
nomă a Fondului Sanitar şi prin fondurile judeţene,
comunale, orăşeneşti şi municipale.
 Eforii sanitare1 funcţionau în oraşele reşedinţă de judeţ
şi municipii, sub autorizarea şi controlul ministerului,
pentru sprijinirea, dezvoltarea şi administrarea
aşezămintelor şi operelor sanitare şi de ocrotire
locale, având dreptul de a primi donaţii pentru
sănătatea publică şi de a administra fondurile puse la
dispoziţia lor; membrii eforiilor2 erau onorifici,
nefiind salarizaţi.
Lipsa fondurilor necesare funcţionării sistemului a
obligat Guvernul să elaboreze “Legea asigurare sociale”
din anul 1933. Ea modifica vechea lege din anul 1912 şi
a obligat reorganizarea serviciului medical.
În România a funcţionat un sistem de asigurări
sociale care includea şi asigurarea de boală (modelul
1
Instituţie administrativă de utilizare publică în domeniul medical.
2
Efor = membru în Consiliul de Conducere a unei Eforii.
“Bismark” – Germania), reglementat de Codul

Asigurărilor Sociale şi de Legea Asigurărilor Sociale
(Monitorul Oficial nr.298/22.XII.1938).
Câmpul asigurării: persoanele asigurate obligatoriu
erau acelea care aveau salariul până la 8000 lei/lună
(curs al leului din anul 1938) şi persoanele asigurate pe
baza unor legi speciale (salariaţii instituţiilor publice,
precum şi pensionarii şi salariaţii agricoli).
Dreptul de asigurare consta în: îngrijire medicală,
medicamente, pansamente şi accesorii medicale,
tratament balneo-climateric, ajutoare băneşti de boală,
accidente, pensii de bătrâneţe, pensii de urmaş.
Finanţarea se făcea prin Fondul General şi Fondurile
judeţene ale asigurărilor sociale.
Sursele formării fondurilor de asigurare erau
cotizaţiile salariaţilor, contribuţia patronală, contribuţia
statului şi alte venituri.
Cotizaţiile se stabileau pe clase de salarizare şi
reprezentau 8% din salariul mediu al clasei respective,
salariaţii plătind aceste cotizaţii împreună cu patronii lor
în părţi egale.
Patronii erau obligaţi ca, la întocmirea listelor de
plată, să verse cotizaţiile şi contribuţiile aferente şi să
aplice timbrele în carnetele de asigurare. Statul
contribuia cu o sumă globală de 80 de milioane lei anual.
În plus, patronii plăteau 1,2%, calculat la totalul
salariilor, pentru asigurarea de accidente şi completarea
fondului de rezervă. Alte venituri rezultau din costul
carnetelor de asigurare, taxa pentru viza anuală, donaţii,
amenzi, dobânzi, suprataxe etc. Gestionarea fondului
general al asigurărilor sociale se făcea astfel: 60% pentru

fondul caselor de asigurări sociale, 5% pentru fondul
administraţiei casei centrale, 35% pentru pensii. Fondul
caselor de asigurări sociale se administra în proporţie de
75% direct de casele de asigurări sociale, iar 25% de
către Casa Centrală de Asigurări Sociale pentru
ajutorarea acelora care nu puteau să-şi achite obligaţiile
legale.
Organizarea administrativă cuprindea
circumscripţiile, cu cel puţin 15.000 asiguraţi şi oficii,
pentru cel puţin 500 asiguraţi.
Se poate concluziona că, în România între cele două
războaie mondiale, a existat un sistem legislativ, elaborat
foarte meticulos, ce permitea funcţionarea unui sistem de
sănătate eficient şi eficace pentru populaţie. Acest sistem
legislativ era bine armonizat cu celelalte sisteme juridice,
permiţând o bună gestiune a banului; la vremea respectivă
el era un sistem modern recunoscut pe plan european.
În perioada 1948-1990 viaţa politică, economică şi
socială din România a cunoscut transformări radicale, ce
s-au repercutat şi în cadrul economiei sanitare.
Noul regim a “demolat” vechiul cadru legislativ,
înlocuindu-l cu unul nou bazat pe noile relaţii
statornicite în economie. Astfel, în cadrul planurilor
(anuale şi cincinale) toate problemele sanitare erau
dirijate. Concomitent a început ridicarea de fabrici de
medicamente, au demarat acţiuni de informare şi
popularizare în rândul maselor a cunoştinţelor
profilactice obligatorii, s-a desfăşurat un proces
investiţional de ridicare de noi policlinici, dispensare şi

spitale, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.
Dacă în esenţă, aceste investiţii erau bune, în practică
lucrurile se desfăşurau cu greutate, deoarece ocrotirea
sănătăţii nu constituia o prioritate absolută. Măsurile
luate de economisire a resurselor băneşti, şi aşa reduse,
au condus la o penurie de servicii medicale, unele
prestate în condiţii de slabă dotare tehnică şi cu o
medicaţie de multe ori insuficientă.
Organizarea asistenţei medicale era centralizată şi
planificată, fiind guvernată de principiile modelului
sovietic, şi anume: prevenirea bolilor şi orientarea
profilactică; caracterul unitar al medicinei publice;
caracterul de clasă al ocrotirii sănătăţii publice;
dezvoltarea iniţiativei şi antrenarea oamenilor muncii în
acţiunea de ocrotire a sănătăţii populaţiei.
Această organizare a asistenţei medicale era
asigurată, din punct de vedere financiar, printr-un proces
de planificare deosebit de complex, care se sprijinea pe
“Planul sanitar de stat”. Aceasta cuprindea: Planul de
acţiuni; Planul de dezvoltare şi înzestrare a reţelei de
instituţii sanitare şi de prevederi sociale; Planul forţelor
de muncă şi al fondurilor de salarii; Planul de pregătire a
cadrelor; Planul de aprovizionare cu medicamente,
produse tehnico-medicale şi igieno cosmetice; Planul de
transporturi medicale. La nivel local exista şi un “Plan
departamental”, dar acesta nu dispunea de un volum de
resurse financiare important.
Acest model de organizare a asistenţei medicale a
fost avantajos pentru anii de după război, când
centralizarea resurselor băneşti şi organizarea serviciilor

medicale au condus la ameliorări ale stării de sănătate în
ţara noastră. Mai târziu, după anii ’70, dezavantajele
sistemului devin evidente şi încep să frâneze evoluţia
pozitivă a indicatorilor stării de sănătate ai populaţiei.
România nu perfecţionează sistemul, nu încearcă nici o
îmbunătăţire a lui, în condiţiile când, în anii ’80, chiar
fosta U.R.S.S. începe să-l amelioreze.
Starea de sănătate a populaţiei este un fenomen
complex, social şi biologic, care exprimă nivelul şi
caracteristicile sănătăţii membrilor unei colectivităţi
privite în ansamblu. Definirea, ca şi delimitarea precisă
şi evaluarea acestui fenomen comportă însă numeroase
greutăţi, datorită caracterului său complex şi a diverşilor
factori care acţionează asupra lui.
Starea de sănătate are o strânsă legătură cu nivelul de
trai al populaţiei.
Printre cele 12 elemente constitutive (indicatori)
propuse de un comitet de experţi ai O.N.U., ca permiţând
evaluarea tendinţelor dominante care privesc nivelul de
trai al unei colectivităţi, pe primul loc figurează sănătatea
şi situaţia demografiei. Dar, starea de sănătate este şi o
rezultantă a condiţiilor de trai. De aici legătura strânsă
între cercetarea stării de sănătate şi a nivelului de trai al
populaţiei şi necesitatea corelării factorilor sanitari cu cei
social-economici, spre a avea o imagine completă a stării
de sănătate.
Deoarece în prezent nu dispunem de un indicator de
sinteză pentru caracterizarea stării de sănătate a unei
colectivităţi, se impune folosirea, în acest scop, ca şi în
cazul altor fenomene complexe, a unei serii de

indicatori.
Această serie de indicatori se poate clasifica în
funcţie de aspectele specifice pe care le sesizează în:
a) indicatorii accesibilităţii populaţiei la asistenţă
sanitară;
b) indicatorii stării de sănătate;
c) indicatorii bilanţului vital al populaţiei;
a) Indicatorii accesibilităţii populaţiei la asistenţa

sanitară urmăresc să identifice suportul material al
ocrotirii sănătăţii. În cadrul acestor indicatori se
determină:
-numărul de unităţi sanitare;
-numărul de paturi, în expresie absolută şi la 1000
locuitori, pe categorii de unităţi, pe specialităţi şi în
dinamică;
-staţiile de salvare de urgenţă şi dotarea acestora cu
autosalvări;
-numărul de medici la 1000 locuitori sau numărul de
locuitori ce revin la un medic etc.
b) Indicatorii stării de sănătate

O.M.S., precum şi practica medicală au impus
următorii indicatori:
-morbiditatea;
-mortalitatea pe cauze;
-durata medie a incapacităţii de muncă pe cauze;

-numărul invalizilor şi al celor inapţi de muncă la
1000 locuitori.
Dintre indicatorii stării de sănătate cel mai greu de
determinat sunt cei care se referă la morbiditate. Nu
există surse de informaţie cu caracter general care să ne
indice starea de sănătate cu exactitate. De altfel, este
greu de susţinut că există persoane perfect sănătoase şi
care nu au contactat de-a lungul vieţii nici un fel de
afecţiune.
c) Indicatorii bilanţului vital al populaţiei se referă
în principal la indicatorii demografici utilizaţi în
caracterizarea mişcării naturale şi a altor indicatori
sintetici calitativi, ca de exemplu:
-rata generală a natalităţii;
-rata generală a mortalităţii;
-rata mortalităţii infantile;
-sporul natural al populaţiei;
-durata medie a vieţii active.
În mod curent, starea de sănătate a populaţiei se
studiază cu ajutorul statisticii demografice şi a statisticii
sanitare, ambele constituind ramuri importante ale
statisticii social-economice.
Politica sanitară şi eşecul pieţei

Experienţa din toate ţările cu sisteme de sănătate
cuprinzătoare ne arată că problemele din sectorul sanitar
nu pot fi abordate fără un anumit nivel de implicare
guvernamentală. Soluţii bazate numai pe mecanismele

de piaţă, aşa cum le întâlnim de obicei în alte sectoare
ale economiei, nu funcţionează bine în sistemul de
sănătate datorită unui fenomen numit „eşec al pieţei”.
Eşecul pieţei este un termen folosit de economişti
pentru a descrie condiţiile în care există constrângeri în
calea operării normale a pieţei. Constrângerile pot exista
sub forma reglementărilor sau regulilor – care ar putea să
fie îndepărtate în principiu – sau pot decurge din natura
bunurilor sau serviciilor furnizate. Există o părere
unanimă că în cazul eşecului pieţei, guvernul trebuie să
dezvolte structuri şi politici care să contrabalanseze
efectul acesteia.
În cazul serviciilor de sănătate, sursele majore ale
eşecului pieţei rezidă în puterea de monopol a
furnizorilor, ignoranţa şi incertitudinea printre
consumatori precum şi într-un element extern.
De exemplu, pentru a proteja publicul şi a asigura un
nivel de bază al competenţei, profesioniştii din domeniul
îngrijirilor de sănătate sunt licenţiaţi. Există constrângeri
la intrarea în profesie, există o structură a principiilor
etice cu care profesioniştii trebuie să opereze şi există
reguli care guvernează accesul la îngrijiri. Acest lucru
înseamnă că profesioniştii din domeniul sectorului
sanitar exercită putere de monopol. Una din sarcinile
politicii de sănătate este de a se asigura că această putere
nu lucrează împotriva intereselor pacienţilor.
În plus, faţă de puterea exercitată de către
profesionişti, există adesea multe tipuri de monopol în
cadrul îngrijirilor de sănătate. Adesea există numai un
singur furnizor care poate furniza în mod eficient

îngrijiri într-o anumită zonă. Acesta se numeşte
„monopol natural”.
Cu toate acestea, o sursă mai importantă a eşecului
pieţei este ignoranţa şi incertitudinea printre
consumatori. Pentru orice persoană este foarte incert
dacă şi când va avea nevoie să folosească serviciile de
sănătate. Acest lucru se combină cu o asimetrie cu
privire la cunoştinţele despre boală şi îngrijirile de
sănătate, asimetrie care există între pacienţi şi
profesionişti. Profesioniştii din sectorul sanitar
acţionează atât ca sfătuitori, spunând pacienţilor care
servicii sunt corespunzătoare, dar şi ca furnizori ale
acelor servicii. Această asimetrie în deţinerea informaţiei
reîntăreşte monopolul de putere al profesioniştilor.
Când incertitudinea şi ignoranţa cu privire la nevoia
de îngrijiri pentru sănătate sunt combinate cu costuri
crescute ale unor tipuri specifice de îngrijiri, adesea
rezultă eşecuri ale pieţei. Aceste eşecuri ale pieţei pot fi
exacerbate atunci când nevoile de îngrijiri de sănătate
sunt mai mari în sectoarele mai sărace ale comunităţii.
Experienţa arată că, în aceste condiţii, piaţa asigurărilor
nu poate funcţiona corespunzător şi că sunt necesare
elemente de reglare a pieţei.
Astfel, guvernul trebuie să aibă o politică sanitară
care să contracareze eşecul pieţei.
4.2. Să învăţăm prin concepte cheie
Sănătatea constituie o problemă de importanţă

capitală pentru orice comunitate umană. De aceea, în
orice ţară ocrotirea sănătăţii este riguros reglementată şi
coordonată prin instituţii specializate.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei din România;
acestea sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe
baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în
colectarea şi utilizarea fondurilor necesare.
Se poate aprecia că sistemul asigurărilor sociale de
sănătate reprezintă un rezultat al nivelului de dezvoltare
şi de civilizaţie al unei naţiuni1.
Principii sau metode de organizare şi finanţare a
sănătăţii. Literatura de specialitate2 consacră mai multe
modele (sisteme) de îngrijiri de sănătate, şi anume:
1. sistemul german, contributiv (de tip Bismarck);
2. sistemul britanic (de tip Beveridge);
3. sistemul sovietic, centralizat (de tip Semaşko);
4. sistemul american bazat pe asigurări private.
Niciun sistem nu a fost aplicat în starea iniţială, nici
măcar în ţara de origine. Fiecare dintre sistemele de mai
sus are avantajele şi dezavantajele sale. Practica
internaţională a demonstrat că nu există un sistem optim.
Ţara noastră s-a inspirat din sistemele care funcţionează
1
A se vedea Dan Constantinescu, Asigurările de sănătate, Editura
Mustang, Bucureşti, 2007.
2
A se vedea Paul Tănăsescu, Managementul financiar al activităţii
sanitare, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001.
în Europa centrală, adoptând sistemul contributiv, de tip

german.
În prezent, acest sistem este supus unui proces
continuu de perfecţionare şi aliniere la normele Uniunii
Europene.
Reforma sistemului de ocrotire a sănătăţii în

România trebuie să se bazeze pe scopuri şi strategii
naţionale clar formulate, urmărite cu perseverenţă pe
intervale mari de timp, care să conducă la o îmbunătăţire
permanentă a sistemului de sănătate. Implementarea
reformei trebuie să respecte următoarea înlănţuire logică
şi anume:
- pregătirea în detaliu a instrumentelor legale,
financiare, organizatorice şi manageriale pentru
implementarea reformei;
- adaptarea metodelor de mobilizare a resurselor
pentru a stimula sistemul medical;
- reglarea, controlul şi coordonarea producţiei şi a
randamentului serviciilor de sănătate.
În alte ţări ale lumii, procesul de reformă a sistemului
de ocrotire a sănătăţii a fost dirijat către parteneriatul
poblic-privat, considerat mult mai atractiv pentru
populaţie, dar şi pentru agenţii economici. Experienţa
unor ţări ca Irlanda, Olanda, Polonia, Canada şi Africa de
Sud confirmă acest fapt şi poate constitui o cale de
îmbunătăţire a reformei sistemului medico-sanitar din
România1.
1
A se vedea lucrarea Profesorului Dan Constantinescu, Asigurările de
Sănătate, Editura Mustang, Bucureşti, 2007, capitolul VIII.
Elementele componente ale sistemului asigurărilor

sociale de sănătate sunt, conform legii, asiguraţii,
furnizorii de servicii medicale, aparatură şi medicamente
şi casele de asigurări de sănătate. Între aceste
componente se stabilesc relaţii contractuale (Contractul
cadru). Contractul cadru se avizează de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei şi se aprobă prin Hotărâre a
Guvernului.
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, ca organ central,
proiectează, implementează şi coordonează programele
de sănătate publică. Din punct de vedere financiar, rolul
său a scăzut dramatic în favoarea Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.). Prin Ministerul
Sănătăţii şi Familiei se acoperă din punct de vedere
financiar cheltuielile de capital (investiţiile), unele acti-
vităţi de cercetare medico-sanitară precum şi activitatea
curativă şi de reabilitare de importanţă naţională.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
reprezintă în prezent principalul organ de organizare,
conducere şi finanţare a sistemului medico-sanitar din
România. Practic funcţionarea şi finanţarea curentă a
sistemului medico-sanitar din ţara noastră se realizează
prin acest organ.
Prestaţiile medicale se stabilesc pe baza
Contractului Cadru şi reglementează, în principal,
condiţiile acordării asistenţei medicale în România.
Contribuţiile pentru asigurările sociale de
sănătate (C.A.S.S.) reprezintă principalul venit al Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate. Calcularea şi plata
contribuţiei de către angajatori şi angajaţi (asiguraţi) se
face în mod obligatoriu, lunar, în contul asigurărilor

sociale de sănătate.
4.3. Cuvinte cheie
Asigurări sociale de sănătate, dreptul fundamental la

sănătate, contribuţia pentru asigurările sociale de
sănătate, finanţarea sănătăţii, principiile asigurărilor
sociale de sănătate, persoane asigurate,
1. Prezentaţi sistemele de organizare şi finanţare a

sănătăţii practicate în lume până în prezent. Cum
apreciaţi alegerea făcută de România în acest sens?
Discuţie.
2. Cum se realizează, după anii 2000, organizarea
ocrotirii sănătăţii în România? Identificaţi punctele tari
şi punctele slabe ale acestei organizări medicale.
3. Prezentaţi modul de finanţare a sănătăţii în
România după anul 2000. Cum apreciaţi execuţia
Bugetului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate?
4. Prezentaţi căile de îmbunătăţire ale sistemului
medico-sanitar românesc. Intrarea României în Uniunea
Europeană poate ameliora această tendinţă de
modernizare şi eficientizare a sistemului? Discuţie.
5. Asigurările private de sănătate reprezintă soluţia în
procesul de reformă a ocrotirii sănătăţii la noi în ţară?
Discuţie.
1. Precizaţi varianta adevărată în legătură cu

asigurările private de sănătate:
A. Asigurarea privată de sănătate poate fi subscrisă
individual sau pentru un grup de persoane;
B. Dacă asigurarea se subscrie individual, atunci
firma de asigurare ia în considerare caracteristicile
individului: vârsta, sexul, starea de sănătate etc.;
C. Dacă asigurarea este subscrisă pentru un grup de
persoane, societatea de asigurare are în vedere
caracteristicile grupului: mărime, vârstă medie etc.;
D. Asigurarea privată de sănătate ale tuturor firmelor
de asigurări, este gestionată separat de asigurările sociale
de sănătate în cadrul Bugetului fondului de asigurări de
sănătate;
E. Nu se poate asigura prin niciun produs de
asigurare tratamentele stomatologice şi deteriorarea
danturii ca urmare a unui accident.
a) A+B+C;
b) B+C+D;
c) C+D+E;
d) E+A+B;
e) Toate răspunsurile sunt adevărate.
2. Care sunt persoanele asigurate în mod obligatoriu
prin asigurările sociale de sănătate?
a) Toţi cetăţenii români indiferent de naţionalitate.

b) Cetăţenii români cu domiciliul în ţară şi cetăţenii
străini şi apatrizi care au reşedinţa în România.
c) Toţi cetăţenii români şi străini care locuiesc în
România.
d) Numai cetăţenii care îşi plătesc contribuţiile la
asigurări de sănătate. Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate.
e) Toţi cetăţenii români şi membrii misiunilor
diplomatice acreditate în ţară.
3. Care sunt persoanele asigurate facultativ prin

asigurările sociale de sănătate?
a) Liber-profesioniştii şi agricultorii particulari.
b) Personalul casnic din gospodăriile agricole
individuale.
c) Membrii misiunilor diplomatice acreditate în
România şi cetăţenii străini care se află temporar în ţară.
d) Militarii români ce satisfac serviciul militar.
e) Mamele care sunt în concediu de sarcină şi lăuzie.
4. Reforma în domeniul ocrotirii sănătăţii cuprinde,

printre altele, următoarele opţiuni principale:
A. Echitatea tuturor cetăţenilor în obţinerea
accesibilităţii la serviciile medicale;
B. Fundamentarea întregului sistem sanitar pe
promovarea sănătăţii şi prevenirea bolilor;
C. Orientarea sistemului spre îngrijiri primare ale

sănătăţii;
D. Libera alegere a medicului de către pacient;
E. Garantarea calităţii îngrijirilor medicale.
Indicaţi varianta adevărată.
a) A+B;
b) B+C;
c) A+B+C+D+E;
d) C+D;
e) A.
5. Indicatorul pat de asistenţă medicală se defineşte

prin:
a) Locul într-o unitate de asistenţă medicală,
prevăzut în buget, şi dotat cu inventarul necesar pentru a
primi bolnavi în scopul precizării diagnosticului,
aplicării tratamentului sau asistării gravidelor, lehuzelor
şi nou-născuţilor.
b) Capacitatea spitalului de a deservi bolnavi.
c) În acest concept se includ şi paturile din sanatoriile
balneo-climaterice, din sanatoriile de noapte, case de
copii etc.
d) Indicatorul pat de asistenţă medicală este unic în
ţara noastră şi normat de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
e) Toate variantele de mai sus.
6. Nevoia de ocrotire medicală reprezintă:

a) O categorie intermediară de nevoi, care întruneşte
trăsături atât ale nevoilor individuale, cât şi ale celor
colective;
b) O trebuinţă a omului modern;
c) O funcţie a statului contemporan;
d) Este resimţită de fiecare membru al societăţii în
mod uniform;
e) O componentă a Reformei sistemului de sănătate
din România.
7. Creşterea cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii în

România este determinată de mai mulţi factori, printre
care amintim:
A. Creşterea şi diversificarea numărului unităţilor
medico-sanitare şi a numărului de paturi;
B. Creşterea populaţiei ţării noastre;
C. Creşterea costului prestaţiilor medicale;
D. Intensificarea factorilor de risc;
E. Creşterea numărului de cadre medico-sanitare.
Se cere să se identifice varianta corectă.
a) C+D+E;
b) B+D;
c) E;
d) A+B;
e) A+B+C+D+E.
8. Sursele de finanţare a ocrotirii sănătăţii după anul

1998 sunt următoarele:
A. Fondul asigurărilor sociale de sănătate;
B. Bugetul de stat;
C. Fondul special pentru sănătate;
D. Finanţarea externă;
E. Alte surse de finanţare, conform legii.
Varianta corectă este:
a) A+B;
b) A+B+C+D+E;
c) A+B+C;
d) A+E;
e) A+D+E.
9. Principalele probleme de finanţare a sistemului
medico- sanitar din România sunt:
a. Birocraţie;
b. Modalităţi de control greoi;
c. Lipsă de independenţă financiară a Caselor
judeţene de asigurări de sănătate, a C.N.A.S. faţă de
Ministerul Finanţelor Publice;
d. Procesul de lichidare a creanţelor;
e. Toate variantele de mai sus.
10. Principalele categorii de asigurări private de

sănătate practicate în ţările dezvoltate sunt:
a. asigurarea medicală standard;
b. Asigurarea medicală extinsă;
c. asigurarea colectivă de sănătate;
d. asigurarea intervenţiilor stomatologice;
e. asigurarea asistenţei medicale pe termen lung;
f. Asigurarea venitului în perioada de incapacitate de
muncă.
Varianta corectă este:

a) a+b;
b) c+d+e;
c) a+c+e;
d) a+b+c+d+e+f;
e) b+c+d+e+f.
11. Principalele tendinţe ale stării de sănătate din

România în perioada 1990-2008 sunt următoarele:
A. Scăderea incidenţei morbidităţii prin unele boli
infecţioase sau menţinerea lor la un nivel scăzut;
B. Creşterea incidenţei morbidităţii prin tuberculoză;
C. Scăderea mortalităţii infantile şi la prima
copilărie;
D. Scăderea mortalităţii materne;

E. Creşterea consumului de alcool şi tutun.
Indicaţi varianta completă şi corectă

a) B+E;
b) A+C+D;
c) A+B+C+D+E;
d) Nicio variantă nu este corectă;
e) C+E.
12. Precizaţi care sunt principalele sisteme de

organizare şi finanţare a asistenţei medicale?
a. Sistemul Semasko (centralizat);
b. Sistemul Bismack (contributiv, de tip german);
c. Sistemul Beveridge (de tip britanic);
d. Sistemul american (asigurări private de sănătate);
e. Toate sistemele de mai sus.
1. a)
2. b)
3. c)
4. c)
5. a)
6. a)
7. e)
8. b)
9. e)
10. d)
11. c)
12. e)
Protecţia socială a şomerilor
5.1. Şomerul şi sistemul de protecţie al acestuia
Cuvântul şomaj provine de cuvântul francez

chomage, care la rândul său l-a preluat din limba latină
caumare, acesta din urmă fiind provenit din limba
greacă cauma care înseamnă căldură mare, din cauză
căreia înceta orice activitate.
Şomajul reprezintă un dezechilibru, un excedent al
ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri de evoluţie
şi caracteristici diferite de la o ţară la alta.
Conform Organizaţiei Internaţionale a Muncii
(O.I.M.), este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi
îndeplineşte în mod cumulative următoarele condiţii:
este apt de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil
pentru o muncă salariată şi caută un loc de muncă.
Există mai multe forme de şomaj: şomaj
conjunctural sau ciclic (ca urmare a reducerii activităţii
economice), şomaj structural (ca urmare a modificării
structurii economiei naţionale), şomaj tehnologic (cauzat
de modificările tehnologiilor vechi cu altele noi), şomaj
sezonier (întâlnit la profesiunile sezoniere din turism,
agricultură, construcţii etc.) şi şomaj fricţional (cauzat de
perioada de timp necesară trecerii de la un loc de muncă
la altul, căutării unui loc de muncă etc.).
60 Protecţia socială a şomerilor
Cercetările extensive efectuate asupra forţei de

munca din S.U.A. au conturat specialiştilor din domeniu
5 caracteristici cheie ale şomajului contemporan:
 existau mari diferenţe a ratei şomajului între
grupuri definite după vârstă, sex sau experienţă
profesională;
 pe piaţa muncii exista o mare mobilitate. Fluxurile
înspre sau în afară sunt ample în raport cu numărul
angajaţilor şi al şomerilor;
 o mare parte a acestei mobilităţi este ciclică:
concedierile sunt numeroase în timpul recesiunilor
economice, pe când demisiile voluntare sunt mai
frecvente în timpul perioadelor de expansiune
economică;
 majoritatea celor care devin şomeri, indiferent de
momentul când se petrece aceasta, rămân astfel doar
pentru o perioada scurta de timp;
 o mare parte din şomerii S.U.A. sunt reprezentaţi
de persoane care au fost în şomaj perioade lungi şi care
vor continua să rămână în aceeaşi situaţie.
Cerinţa de a fi căutat în mod activ un loc de muncă în
ultimele patru săptămâni testează dorinţa reală şi activă a
persoanei respective de a munci; nu este suficient ca ea
să pretindă acest lucru sau să fie interesată doar într-o
ofertă de serviciu întâmplătoare.
Ajutoarele de şomaj contribuie pe trei cai la creşterea
ratei marginale a şomajului.
În primul rând existenţa ajutoarelor de şomaj
permite prelungirea perioadei de căutare a unui loc de
muncă în economie. Cu cât nivelul lor este mai ridicat,

cu atât nevoia unui serviciu devine mai puţin presantă
pentru un şomer. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
ratei de înlocuire. Economiştii Feldstein şi Poterba au
arătat că rata de înlocuire influenţează în mod semni-
ficativ salariul de rezervă, adică acel nivel al salariului
pentru care o persoană beneficiară a ajutorului de şomaj
este dispusă să accepte o noua slujbă.
Discuţiile despre efectele ajutoarelor de şomaj sunt
mult mai aprinse în Europa decât în alte părţi ale lumii.
Unii observatori spun că şomajul atât de ridicat pe
continentul european se explică prin nivelul foarte înalt
al ratelor de înlocuire.
Al doilea canal de acţiune a beneficiarilor de şomaj
este prin intermediul aşa-numitelor canale de
înregistrare. Pentru a putea primi ajutorul de şomaj o
persoană trebuie să figureze ca şomer.
Al treilea canal este oferit de stabilitatea angajărilor.
Dat fiind garanţiile de şomaj oferite de lege, nici firmele
şi nici muncitorii nu sunt prea interesaţi în crearea unei
stabilităţi a angajărilor.
E foarte la modă ideea că şomajul nu reprezintă o
problemă socială, întru-cât şomerul a ales să fie şomer şi
să beneficieze de compensaţiile acordate uneori destul
de generos de către stat. Dar acest mod de gândire este
greşit, căci nu toţi şomerii primesc ajutoare de şomaj. În
realitate acesta se acordă la mai puţin de două treimi din
totalul celor în cauză, din cauza lipsei de informaţie, a
sistemului birocratic existent, a comodităţii individului
sau din alţi factori.
Protecţia socială a şomerilor constă în ansamblul

măsurilor publice, luate de societate (stat), în scopul
protejării membrilor săi împotriva efectelor negative,
economice şi sociale, cauzate de pierderea sau reducerea
substanţială a activităţii din cauza şomajului. În
România, Legea 76 din 16 ianuarie 2002 privind
sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările
ulterioare, este cea care reglementează acordarea
ajutorului de şomaj, a indemnizaţiei, precum şi cadrul
general al asigurărilor pentru şomaj în România. În ţara
noastră fiecărei persoane îi este garantat dreptul la
asigurările pentru şomaj.
Institutul Naţional de Statistică în colaborare cu
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a elaborat un
sistem de indicatori statistici prin care sunt urmărite
evoluţiile, la nivel naţional şi local, ale pieţei muncii.
Aceşti indicatori sunt: resursele de muncă, populaţia
activă, populaţia ocupată, şomerii, locurile de muncă
vacante, indemnizaţia de şomaj, populaţia ieşită din
şomaj şi rata şomajului1.
Ajutorul de şomaj poate fi definit ca fiind o
prestaţie de securitate socială ce constă într-o sumă de
bani ce se acordă lunar pe o perioadă de cel mult 270
zile calendaristice. Această sumă de bani are o valoare
diferită de la o ţară la alta, dar şi în cadrul aceleiaşi ţări
în funcţie de politicile sociale ale guvernelor.
1
Conform Legii şomajului din România, adică a Legii nr. 76 din
16/01/2002, actualizată la data de 01/01/2006.
În România, valorile indemnizaţiei de şomaj

(exprimate în lei) şi ponderea acesteia în salariul minim
brut pe economie sunt:
-----------------------------------------------------------------
----------
Nr. Crt. Indicator Ani 2005 2006
2007 2008
-----------------------------------------------------------------
----------
1. Indemnizaţie de şomaj (lei)
(şomeri cu experienţă) 236 259 321
401
2. % faţă de salariul minim brut
pe economie (şomeri cu experienţă) 76 78
82 78
-----------------------------------------------------------------
----------
Notă: În cazul şomerilor fără experienţă profesională
(muncitori necalificaţi, agricultori etc.), valorile
indemnizaţiei de şomaj şi ponderea acesteia în salariul
brut pe economie sunt mult mai reduse.
Sursa: I.N.S.S.E., Bucureşti
Datele relative au fost calculate de autor.
Bugetul asigurărilor pentru şomaj. Bugetul

asigurărilor pentru şomaj cuprinde veniturile şi
cheltuielile sistemului asigurărilor pentru şomaj. Nivelul
cheltuielilor acestui buget sunt fundamentaţi în funcţie

de indicatorii sociali stabiliţi pe baza analizelor, studiilor
şi prognozelor privind evoluţiile de pe piaţa muncii.
În România, rezultatul execuţiei Bugetului
asigurărilor pentru şomaj la Agenţia Municipală pentru
Ocuparea Forţei de Muncă din Bucureşti este prezentat
în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 2. Rezultatul execuţiei în perioada 2006

– 2008
- RON-
Denumire
2006 2007 2008
indicatori
Venituri 582.440. 872.669. 1.082.032.
totale 551 507 357
Cheltuieli 93.384.7 79.253.1 64.872.66
totale 01 77 2
Rezultatul exe-
489.055. 793.416. 1.017.159.
cuţiei –
850 330 695
excedent
Sursa: Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei
de Muncă, Bucureşti, 2009.
Aşa cum se poate observa, rezultatul Bugetului

asigurărilor pentru şomaj a fost excedentar în perioada
analizată, datorită reducerii cheltuielilor cu numărul de
şomeri (în contextual creşterii economice şi migrării
unei părţi a forţei de muncă peste hotare) şi creşterii
veniturilor (creşterea numărului de salariaţi din ţară, a

salariului minim pe economie şi a plăţii de către agenţii
economici a contribuţiilor de asigurări pentru şomaj).
Legea română prevede o serie de măsuri pe care
statul nostru trebuie să le adopte în vederea reducerii
şomajului.
1. În cazul unor restructurări ale activităţii
economice, angajatorii au obligaţia să înştiinţeze
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea
adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi
prevenirea efectelor sociale nefavorabile ale acestor
restructurări.
2. Salariaţii disponibilizaţi din ramurile economice
aflate în declin îşi pierd nu numai locul de muncă ci şi
pregătirea profesională; de aceea, cursurile de calificare
şi recalificare prezintă o importanţă deosebită.
3. Medierea muncii reprezintă o altă cale de reducere
a şomajului, prin punerea în legătură a angajatorilor cu
persoanele în căutarea unui loc de muncă (schimbul de
informaţii, medierea electronică, preselecţia candidaţilor
etc.).
4. Avantaje acordate angajatorilor pentru încadrarea
în muncă a şomerilor (subvenţionarea locurilor de
muncă, acordarea de facilităţi în bani etc.
Nu beneficiază, conform legii, de indemnizaţia de
şomaj:
- persoanele care la data solicitării refuză un loc de
muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor;
- persoanele care refuză participarea la cursurile de

formare profesională;
- absolvenţii care la data solicitării dreptului de a
încasa indemnizaţia de şomaj urmează o formă de
învăţământ;
- persoanele care au încetat raporturile de muncă sau
de serviciu prin acordul părţilor sau prin demise.
Fondul Social European. Fondul Social European1
(F.S.E.) este instrumental principal prin care Uniunea
Europeană finanţează obiective strategice ale politicii de
ocupare a forţei de muncă. Acesta are caracterul de fond
structural. Statele membre şi regiunile Uniunii Europene
au acces la finanţare din Fondul Social European în
cadrul unei perioade de programare de şapte ani. Actualul
exerciţiu de programare se desfăşoară pe perioada 2007 –
2013.
Proiectele finanţate prin Fondul Social European se
focalizează pe două direcţii principale:
1. Primul program operaţional este Dezvoltarea
resurselor umane (POS DRU) şi urmăreşte dezvoltarea
capitalului uman din ţara noastră.
2. Al doilea program operaţional se intitulează
Dezvoltarea capacităţii administrative (PO DRA) şi
urmăreşte dezvoltarea infrastructurii de servicii şi de
politici publice cu scopul de a atinge obiectivele
programului operaţional Dezvoltarea resurselor umane.
Proiectele eligibile pentru Fondul Social European
pot fi susţinute financiar în proporţie de până la 85%.
1
Fondul Social European a fost creat în anul 1957 prin Tratatul de la
Roma, fiind astfel cel mai vechi fond structural european.
Principalii beneficiari sunt administraţiile şi instituţiile

publice, universităţile, fundaţiile care sunt astfel
încurajate să aplice acest program pentru a întări
rezistenţa sectorului public şi a celui privat în condiţii
de criză.
Pentru România se apreciază că de programul
operaţional Dezvoltarea resurselor umane vor benefica
circa 1,5 milioane de oameni (15-18% din populaţia
activă).
Indicatori de măsurare a nivelului şomajului

Pentru o economie naţională este important să se
cuantifice nivelul şomajului, pentru a şti ce măsuri să fie
adoptate în vederea diminuării lui.
- nivelul şomajului. Acest indicator se poate
determina în mărimi absolute (ca număr de persoane
neocupate) sau relative (prin rata şomajului). Rata
şomajului se calculează ca raport procentual între
numărul de şomeri şi populaţia activă.
Rş = Nş/Pa*100,
unde: Rş = rata şomajului, exprimat în procente
Nş = număr de şomeri, exprimat în persoane
Pa = populaţia activă a ţării
Mărimea şi dinamica ratei şomajului sunt diferite pe
ţări, regiuni, localităţi etc. şi au o importanţă deosebită
pentru autorităţile centrale şi locale ale statelor,
organizaţiilor sindicale şi ale persoanelor.
- durata, care reprezintă perioada de timp de la

momentul pierderii locului de muncă sau diminuarea
activităţii depuse, până la reluarea normală a muncii.
- intensitatea cu care se manifestă: dacă presupune
pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii
– şomaj total. Dacă presupune numai diminuarea
activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucru
şi scăderea corespunzătoare a salariului – şomaj parţial.
- structura şomerilor. Şomerii se pot clasifica după
criterii ca nivelul calificării, domeniul de activitate,
vârstă, sex etc.
Indicatori de eficienţă ce caracterizează şomajul

- rata şomajului BIM: raportul dintre numărul
şomerilor definiţi conform Biroului Internaţional al
Muncii (B.I.M.) şi populaţia activă totală, exprimată
procentual.
RBIM = SBIM/Pa * 100,
unde: RBIM = rata şomajului B.I.M.
SBIM = nr. şomeri BIM
Pa = populaţia activă
Acest indicator împreună cu rata şomajului
înregistrat, calculate periodic, conduc la obţinerea de
serii de date utilizate în caracterizarea şomajului dintr-o
ţară. Atunci când rata şomajului are valori modice sau
are o tendinţă de scădere pe intervale de timp mari, acest
lucru reflectă capacitatea unei ţări de a echilibra cererea
cu oferta de forţă de muncă, în condiţiile unei economii

consolidate.
- rata şomajului de lungă durată: ponderea
şomerilor B.I.M. aflaţi în şomaj de 12 luni şi peste, în
populaţia activă:
RşLD=ŞLD/PA*100,
unde: RşLD = ponderea şomerilor B.I.M. aflaţi în
şomaj de
12 luni şi peste
ŞLD = nr. şomeri B.I.M. de lungă durată
PA = populaţia activă
Indicatorul serveşte la evaluarea progresului
înregistrat în combaterea şomajului de lungă durată.
Dacă acest indicator are tendinţă de scădere în timp se
evidenţiază eficienţa politicilor de ocupare a forţei de
muncă dintr-o ţară.
- rata şomajului înregistrat: raportul procentual
dintre numărul de şomeri înregistraţi şi populaţia activă
civilă:
RSI=NSI/PAC *100,
unde: RSI = rata şomajului înregistrat
NSI = nr. şomeri înregistraţi
PAC = populaţia ocupată civilă
- ponderea şomerilor înregistraţi pe nivele de
educaţie (instruire): ponderea şomerilor, în funcţie de
nivelurile de instruire, în numărul total al şomerilor
SI = NSI/NST*100,
unde: SI = ponderea şomerilor pe niveluri de

instruire
NSI = nr. şomerilor cu un nivel de educaţie, i
NST = nr. total al şomerilor înregistraţi
Acesta este un indicator deosebit de important,
calitativ şi de structură, evidenţiind repartizarea
numărului total al şomerilor pe niveluri de educaţie
(instruire). În funcţie de acest indicator se stabilesc
politicile naţionale în domeniul formării resurselor
umane. Ponderea ridicată a şomerilor cu un nivel de
instruire scăzut, relevă necesitatea calificării forţei de
muncă.
Toţi indicatorii prezentaţi mai sus trebuie corelaţi cu
indicatori demografici cum ar fi: numărul populaţiei unei
ţări, rata natalităţii, rata specifică de mortalitate pe grupe
de vârstă, sporul natural al populaţiei unei ţări etc.
Măsuri de combatere a şomajului

Un obiectiv cheie al guvernelor este reducerea ratei
şomajului. O rată a şomajului de 2,5-3,5% şi o durată
relativ scurtă a acestuia poate juca un rol pozitiv la nivel
naţional, în sensul stimulării flexibilităţii forţei de
muncă, sporirii productivităţii muncii etc. Ratele
ridicate, peste 4%, conduc pierderi enorme de potenţial
economic şi constituie un pericol social imprevizibil
pentru orice tip de economie.
Măsurile de combatere a şomajului se direcţionează
către două tipuri de politici.
1. Politicile pasive de combatere a şomajului sunt

folosite pentru a genera venituri persoanelor devenite
şomere. Aceste venituri îmbracă forma ajutorului de
şomaj, a asistenţei acordate şomerilor şi a plăţilor
compensatorii din fonduri publice. Mărimea ajutorului
de şomaj trebuie astfel gândită (calculată) încât să nu
încurajeze persoanele să acceadă la această formă de
protecţie socială în mod deliberat (separarea voluntară a
forţei de muncă de locul de muncă) din cauza mărimii
valorii ajutorului în raport cu salariul. Ajutorul de şomaj
poate fi mai puţin atractiv pentru forţa de muncă prin
diminuarea valorii sale, prin reducerea duratei de
acordare sau prin ambele măsuri.
2. Politicile active sunt folosite pentru reducerea
nivelului şomajului în mod efectiv. Se au în vedere
măsuri destinate corelării cererii cu oferta pe piaţa
muncii, creare de noi locuri de muncă, sprijinirea
proceselor de formare a forţei de muncă prin cursuri de
calificare, recalificare, reorientare profesională etc.
Politicile active sunt în prezent utilizate intens de toate
ţările lumii, fiind axate pe:
- consultanţă şi orientare profesională, cursuri de
pregătire, de plasare etc. pentru a uşura astfel contactul
dintre ofertanţi şi doritori de locuri noi de muncă;
- programe de recalificare şi reorientare a şomerilor
spre noi domenii de activitate cerute de piaţa muncii la
un moment dat;
- crearea de noi locuri de muncă, definitive sau
temporare, în sectorul public şi în sectorul privat.
Cele două tipuri de politici nu sunt independente, ele

se află într-o permanentă legătură şi uneori se consideră
că se pot substitui.
Criza economică şi şomajul

Criza economică mondială a readus în atenţia
guvernelor problematica şomajului chiar şi în statele cu
pieţe ale forţei de muncă stabile. Contextul economic
mondial favorizează creşterea şomajului, deoarece statul
nu va putea interveni pentru crearea unor locuri de
muncă în situaţia în care activitatea economică slăbeşte
(se pierd locuri de muncă, se reduc veniturile bugetare,
dar se majorează cheltuielile inclusive cele cu protecţia
socială).
În ceea ce priveşte România, şomajul va constitui
una dintre problemele economico-sociale cele mai dificil
de rezolvat.
Astfel, în luna ianuarie 2009, rata şomajului
înregistrată la nivel naţional a fost de 4,9%, mai mare cu
0,7 puncte procentuale faţă de cea din ianuarie 2008.
Numărul total de şomeri a fost de 444.907 persoane, cu
41466 persoane mai mare faţă de luna decembrie 2008
(Sursa: A.N.O.F.M., februarie 2009).
În contextul continuării crizei economice şi în anul
2010, este posibil ca România să înregistreze rate ale
şomajului mai mari de 5%.
5.2. Cuvinte cheie

Şomer, ajutor de şomaj, măsuri de protecţie a

şomerilor, programe de protecţie socială, finanţarea
protecţiei sociale a şomerilor, Fondul Social European,
program operaţional, politici pasive şi politici active de
combatere a şomajului .
1. Definiţi şomajul ca fenomen social.

2. Care sunt organele cu atribuţii în domeniul
protecţiei sociale a şomerilor?
3. Care sunt sursele de venituri pentru constituirea
fondului pentru plata ajutorului de şomaj, a ajutorului de
integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin?
4. Care sunt, pentru România, proiectele finanţate
prin Fondul Social European?
5. Care sunt măsurile de combatere a şomajului.
6. Cum apreciaţi, în contextual crizei economice,
măsurile de mărire a duratei de timp în care se acordă
ajutorul de şomaj?
1. Precizaţi afirmaţia falsă referitoare la sursele de

venituri ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj, a
ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de
sprijin.
a) O cotă de 5% aplicată asupra fondului de salarii

realizat lunar, în valoare brută, de persoanele fizice şi
juridice române şi străine care angajează personal
român;
b) O contribuţie de 1% din salariul de bază lunar de
încadrare brut plătit de salariaţi;
c) O contribuţie de 1% din venitul lunar în valoare
brută, obţinut din munca prestată de către membrii
cooperaţiei;
d) O subvenţie de la stat (Bugetul de stat), cu titlu
excepţional, pentru completarea fondului în situaţia când
celelalte surse nu acoperă plăţile datorate;
e) O subvenţie de la Bugetul de stat care să acopere
aceste prestaţii necontributive.
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană pentru a putea fi considerată
şomer:
a) are cel puţin 16 ani;
b) este în căutarea unui loc de muncă;
c) capacitatea fizică o face aptă pentru muncă;
d) nu realizează venituri;
e) realizează venituri mai mici decât salariul mediu
brut pe economie.
Precizaţi răspunsul fals.
3. În care dintre următoarele situaţii nu avem de-a
face cu persoane care pot fi încadrate în categoria
şomerilor:
a) persoane care realizează venituri mai mici decât

salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată;
b) absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă
de minimum 16 ani, care au reuşit să se angajeze după
90 de zile de la absolvire, dar nu potrivit pregătirii
profesionale;
c) absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu
handicap în vârstă de minimum 16 ani, care nu au reuşit
să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
d) persoane care, înainte de efectuarea stagiului
militar, nu au fost încadrate în muncă şi care de abia
după 20 de zile de la data lăsării la vatră au reuşit să se
angajeze;
e) persoane cărora le-a încetat activitatea desfăşurată
exclusiv pe baza convenţiei civile.
4. Pentru a beneficia de indemnizaţie de şomaj,

şomerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă peste 10 ani de stagiu de cotizare femeile,
respectiv 15 ani bărbaţii;
b) să fie înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au
domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul
loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate;
c) să aibă un stagiu de cotizare de minimum 12 luni
în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării
cererii;
d) să nu realizeze venituri mai mici decât

indemnizaţia de şomaj;
e) să nu îndeplinească condiţiile de pensionare.
Se cere afirmaţia neadevărată
1. e)
2. e)
3. d)
4. a)
6.1. Conceptul de asistenţă socială
Asistenţa socială este definită ca o prestaţie finanţată

de la Bugetul de stat care se adresează celor aflaţi în
stare de sărăcie. Se consideră că asistenţa socială este
practic un ajutor acordat de stat destinat acoperirii unor
riscuri sociale1. Asistenţa socială este o componentă, în
continuă diversificare şi amplificare, a securităţii sociale.
Asistenţa socială este o componenta necontributivă (sau
non-contributivă) a sistemului de protecţie socială din
România.
Obiectivul principal al asistenţei sociale îl constituie
protejarea persoanelor care, din diferite motive de natură
economică, fizică, psihică sau socială, nu mai au
posibilitatea de a-şi asigura nevoile sociale.
Conceptul de asistenţă socială este în strânsă legătură
cu conceptual de nevoie socială. Procesul obiectiv
necesar de tranziţie la economia de piaţă, precum şi
transformările structurale legate de integrarea europeană
au afectat nu numai cetăţeni în mod izolat, ci mai ales
importante grupuri sociale; de aceea, considerăm ca fiind
necesară şi oportună diversificarea prestaţiilor de
1
Riscurile sociale sunt definite ca fiind acele împrejurări care pot atrage
diminuarea veniturilor unei persoane sau mărirea cheltuielilor acesteia (de
exemplu: bătrâneţea, boala, invaliditatea, maternitatea, sarcinile familiale).
78 Asistenţa socială în România
asistenţă socială în ţara noastră, în limita capacităţii de

finanţare a lor.
Principiile asistenţei sociale sunt similare celor
privind asigurărilor sociale. Se remarcă principiul
universalităţii asistenţei sociale, cel al diversităţii,
principiul asistenţei sociale în funcţie de nevoi,
principiul conform căruia asistenţa socială se acordă din
contul mijloacelor statului şi al colectivităţilor şi cel al
armonizării asistenţei sociale cu alte ajutoare de asigurări
sociale şi cu salariile. Principiile asistenţei sociale nu sunt
obligatorii, însă se regăsesc sub diferite forme în legi,
decrete, ordine şi alte acte normative.
Principalele repere istorice în evoluţia sistemelor de
asistenţă socială sunt considerate de specialişti
următoarele:
Declaraţia de la Philadelphia: Organizaţia
Internaţională a Muncii (O.I.M.) sprijină naţiunile lumii
pentru elaborarea de programe proprii vizând: creşterea
nivelului de trai, extinderea măsurilor de securitate
socială, protecţia minorilor, a femeilor gravide şi a celor
care alăptează, ridicarea nivelului de alimentaţie, de
locuit, a nivelului de cultură şi recreere a cetăţenilor.
Organizaţia Internaţională a Muncii apreciază că sărăcia
constituie un pericol pentru dezvoltarea socio-economică
a oricărei naţiuni şi de aceea trebuie întreprinse măsuri
ferme de reducere a numărului de oameni săraci din
fiecare ţară.
Normele Consiliului Europei: Carta Socială
Europeană (Torino, 1961) completează Protocolul
Adiţional semnat la Strasbourg în anul 1988. Carta
conţine nouăsprezece drepturi sociale pe care statele

trebuie să le respecte (dreptul la protecţia copiilor, a
adolescenţilor, dreptul muncitorilor la protecţie, dreptul
la protecţie a sănătăţii, dreptul la securitate socială,
dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a
beneficia de serviciile sociale, dreptul persoanelor
handicapate la formare profesională, la readaptare
profesională şi socială, dreptul familiei la protecţie
socială, juridică şi economică, dreptul mamei şi al
copilului la protecţie socială şi economică, dreptul
muncitorilor emigranţi şi a familiilor lor la protecţie şi
asistenţă etc.). Protocolul Adiţional a adăugat şi dreptul
persoanelor în vârstă la protecţie socială.
Normele Uniunii Europene: în anul 1989, la
Strasbourg, s-a adoptat Carta privind drepturile sociale
fundamentale ale muncitorilor. Toţi muncitorii şi
funcţionarii Comunităţii Europene au, conform Cartei,
dreptul la o protecţie socială adecvată şi trebuie să
beneficieze de plăţile pentru protecţia socială. Uniunea
Europeană militează pentru soluţionarea problemelor
sociale prin coordonarea şi prin desfăşurarea unor
acţiuni comune ale guvernelor ţărilor membre.
Organizarea asistenţei sociale în România: la nivel
central distingem Ministerul Muncii şi Protecţiei sociale,
alături de alte ministere şi instituţii care au competenţe
în materie cum ar fi: Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Secretariatul de Stat
pentru Persoane cu Handicap, Comitetul Român pentru
Adopţii etc. La nivel local, autorităţile administraţiei
publice apără interesele persoanelor sărace şi sau
defavorizate (drepturile persoanelor cu handicap, ale

mamei şi ale copilului, ale persoanelor bolnave etc.).
Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se
realizează de la bugetul administraţiei centrale de stat, de
la bugetele administraţiilor locale precum şi din alte
fonduri prevăzute de lege (este vorba, de exemplu, de
Fondul de Risc şi Accident constituit în baza Legii 53
din anul 1992, cu modificările şi completările ulte-
rioare)1. Nivelul prestaţiilor de asistenţă socială este în
România foarte redus vizavi de nevoile reale ale
populaţiei sărace. De exemplu, nu toate prestaţiile în
bani au fost indexate sau compensate (de exemplu,
indemnizaţiile de naştere), iar cele în natură sunt departe
de acoperirea nevoilor sociale pentru care au fost
destinate (alocaţiile zilnice de hrană).
Finanţarea activităţilor de protecţie a copilului
aflat în dificultate se realizează, în general, de la
bugetele locale. Cheltuielile pentru plata alocaţiei pentru
fiecare copil încredinţat sau dat spre plasament, se
suportă de la Bugetul de stat şi se gestionează de
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
In ţara noastră, Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale constituie principala instituţie publică
care se ocupă de politicile familiale, incluziune şi de
asistenţa socială. Prestaţiile sociale în bani sau în natură
sunt susţinute de măsuri de redistribuire financiară,
cuprinzând: alocaţiile familiale, ajutoarele sociale şi
ajutoarele speciale.
1
Deci, finanţarea sistemului se face din impozite şi taxe, şi nu din contri-
buţii speciale.
Principalele prestaţii sunt:

- Alocaţia de stat pentru copii. Alocaţiile pentru
copii pot să fie universale (Suedia, România, Ungaria,
Germania) sau numai pentru săraci (S.U.A., Marea
Britanie). În majoritatea ţărilor lumii, alocaţia se acordă
numai dacă cel puţin unul dintre părinţi face parte din
populaţia ocupată. În România, această alocaţie este
universală, singura restricţie fiind frecventarea şcolii de
către copii şcolari.
În ţara noastră, beneficiază de alocaţie de stat pentru
copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani. Alocaţia de
stat pentru copii se virează în conturile personale
deschise pentru aceştia de către reprezentanţii legali.
După împlinirea vârstei de 14 ani, alocaţia de stat poate
fi plătită direct copilului. Dreptul la alocaţie de stat
pentru copii se stabileşte începând cu luna următoare
celei în care s-a născut copilul. În luna ianuarie 2009,
cuantumul alocaţiei era de 42 lei.
- Alocaţia pentru nou-născuţi. Această alocaţie se
acordă o singură dată pentru fiecare copil născut viu, în
termen de maximum 12 luni de la naşterea copilului. În
luna ianuarie 2009, cuantumul alocaţiei era de 230 lei.
- Alocaţia complementară. Beneficiază de alocaţie
complementară familiile cu copii până la vârsta de 18
ani aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună
şi care realizează venituri nete pe membru de familie de
până la salariul minim pe economie. Cuantumul alocaţiei
este de 50 lei pentru familia cu un copil, 60 pentru
familia cu doi copii, 65 de lei pentru familia cu trei
copii, 70 de lei pentru familia cu patru sau mai mulţi

copii.
- Alocaţia de susţinere pentru familia
monoparentală Beneficiază de această alocaţie familiile
formate din persoana singură şi copii până la vârsta de
18 ani care locuiesc cu acesta. Restricţia financiară este
legată de faptul că, lunar, membrii familiei trebuie să
aibă un venit net până la valoarea salariului minim pe
economie. Pentru copiii de vârstă şcolară, familiile
beneficiare trebuie să prezinte la Primărie, din 3 în 3
luni, dovada frecventării cursurilor.
- Indemnizaţia lunară de hrană cuvenită adulţilor
şi copiilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA.
Beneficiază de această indemnizaţie adulţii(13 lei pe zi)
şi copiii(11 lei pe zi) infectaţi cu HIV sau bolnavi de
SIDA, atât în perioada cât sunt internaţi, cât şi în
ambulatoriu.
- Drepturi financiare pentru nevăzători.
Handicapul vizual grav şi/sau accentuat permite acestor
persoane drepturi financiare între 89 şi 178 lei pe lună (1
ianuarie 2006). Adultul cu handicap vizual grav primeşte
pentru plata însoţitorului o indemnizaţie echivalentă cu
salariul unui asistent social debutant cu studii medii.
- Asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Conform legii, persoana vârstnică este persoana care a
împlinit vârsta legală de pensionare. Pentru aceştia, se
stabilesc servicii sociale la domiciliu, cluburi pentru
vârstnici, locuinţe sociale etc. Aceste servicii pot fi:
consiliere juridică, îngrijirea locuinţei, servicii de igienă
personală, servicii medicale etc.
- Ajutorul pentru încălzirea locuinţelor. În

perioada anotimpului rece (1 noiembrie – 31 martie),
persoanele îndreptăţite beneficiază de un ajutor bănesc
care variază între 19 şi
262 lei/lună pentru gaze naturale, respective 16 şi 54
lei/lună pentru lemne şi cărbune, în funcţie de venitul net
mediu lunar al persoanei singure.
- Ajutoarele băneşti acordate populaţiei cu
venituri reduse care utilizează pentru încălzirea
locuinţei gaze naturale. Pentru persoanele care renunţă
la soba pe gaze naturale în favoarea unei centrale
termice, se prevede un ajutor bănesc sub forma de bonuri
valorice în valoare maximă de 1500 lei.
- Ajutoarele rambursabile pentru refugiaţi etc.
În condiţiile procesului de reformă din ţara noastră
sunt numeroase propuneri de modificare a cuantumurilor
acestor ajutoare şi indemnizaţii. Se apreciază că este de
dorit ca în locul unor valori fixe ale acestor prestaţii
noncontributive să se introducă o legătură între
veniturile totale obţinute de respectivele familii şi
valorile indemnizaţiilor şi ajutoarelor finanţate de la
Bugetul de stat sau de la alte bugete.
Apreciem că, fiind relativ numeroase prestaţiile de
asistenţă socială, cuantumul acestor prestaţii este însă
modest, reflectând nivelul modic de dezvoltare
economică a României şi a eficienţei utilizării banului
public.
Indicatorii de eficienţă ai asistenţei sociale sunt
diferiţi faţă de cei ai asigurărilor sociale.
De exemplu, odată cu introducerea unui nou serviciu

de asistentă socială (centre de integrare prin terapie
ocupaţională pentru persoanele cu venituri reduse şi
handicap etc.) se poate calcula creşterea calităţii vieţii
pentru un număr de 500 persoane.
Obiectivele reformei în domeniul asistenţei
sociale, adică în domeniul susţinut de stat, sunt astfel
formulate şi fundamentate încât să se poată asigura
realizarea restabilirii sau menţinerii unor echilibre între
sectorul public şi cel privat, între protecţie şi
autoprotecţie, între nevoi şi resurse, între dezvoltarea
umană a generaţiei prezente şi cea a generaţiilor viitoare.
6.2. Cuvinte cheie
Asistenţă socială, finanţarea asistenţei sociale,

prestaţii noncontributive (necontributive), protecţia
socială a copilului aflat în dificultate, drepturile foştilor
deţinuţi politici, drepturile văduvei de război, persoane
vârstnice, eficienţa utilizării banului public.
1. Definiţi noţiunea de asistenţă socială, insistând

asupra elementelor definitorii care o caracterizează.
2. Ce este nevoia socială? Există şi alte categorii de
nevoi în societate?
3. Prezentaţi, conform legii, atribuţiile Ministerului

Muncii şi Protecţiei Sociale. Este acesta singurul
minister din România cu atribuţii de asistenţă socială?
4. Cum se finanţează asistenţa socială la noi în ţară?
5. Identificaţi masurile de protecţie pentru persoanele
handicapate din ţara noastră. Cum apreciaţi nivelul
(cuantumul) acestor prestaţii?
6. Care sunt drepturile foştilor deţinuţi politici?
7. Prezentaţi şi analizaţi drepturile acordate
invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război (I.O.V.R.).
8. Comentaţi principalele prestaţii de asistenţă
socială din România comparativ cu alte ţări.
1. Sunt îndreptăţiţi, conform legii, să primească

alocaţie de stat pentru copii:
a) Copiii născuţi din căsătoria părinţilor;
b) Copiii născuţi din căsătoria părinţilor, copiii din
căsătoria anterioară, copiii din afara căsătoriei, copiii
înfiaţi, copiii primiţi spre creştere sub tutelă;
c) Copiii născuţi din căsătoria părinţilor, copiii din
căsătoria anterioară;
d) Copiii născuţi din căsătoria părinţilor, copiii
înfiaţi, copiii primiţi spre creştere sub tutelă;
e) Copiii născuţi din căsătoria părinţilor, copiii din
căsătoria anterioară.
2. În legătură cu măsurile de protecţie a copilului

aflat în dificultate, identificaţi afirmaţia adevărată şi
completă.
a) Copilul este încredinţat unei familii sau persoane;
b) Copilul este încredinţat unui serviciu public
specializat pentru protecţia copilului;
c) Copilul este încredinţat în vederea adopţiei;
d) Copilul este plasat la o familie sau persoană;
e) Toate variantele de mai sus.
3. În legătură cu ajutorul social se fac următoarele

afirmaţii:
a) Ajutorul social este o formă de prestaţie
necontributivă;
b) Scopul pentru care se acordă este acela de a
asigura beneficiarilor (familii cu venituri modeste) un
venit minim garantat;
c) Ajutorul social este o formă de protecţie socială
care se întemeiază pe principiul solidarităţii sociale;
d) Plata lunară a unei sume de bani este suportată de
la bugetele locale;
e) Plata lunară a unei sume de bani este suportată de
la bugetele locale şi din sume primite de la Bugetul de
stat.
Se cere să identificaţi afirmaţia neadevărată.
4. Precizaţi afirmaţia falsă referitoare la măsurile de

protecţie din România, pentru persoanele handicapate:
a) Măsurile de protecţie socială au ca scop prevenirea
şi atenuarea consecinţelor economice ale handicapului.
b) Persoanele handicapate pot fi încadrate în muncă
şi pot exercita profesii potrivit capacităţii lor fizice şi
intelectuale.
c) Persoanele handicapate au dreptul la o persoană
care să le îngrijească; aceasta are dreptul la un salariu la
nivelul salariului minim brut lunar.
d) Perioada îngrijirii şi supravegherii nu se consideră
vechime în muncă şi nu se înscrie în carnetul de muncă.
e) Persoanele handicapate cu nivele (grade) ridicate
de handicap pot beneficia de gratuitate în mijloacele de
transportul urban.
5. Drepturile veteranilor şi văduvelor de război din
România sunt:
a) Prestaţii în natură ale veteranilor şi văduvelor de
război, ca de exemplu gratuitatea unui număr de călătorii
dus-întors pe cursele interne de cale ferată;
b) Veteranii de război cărora le-au fost acordate
ordine şi medalii au dreptul, de exemplu, la
împroprietăriri cu teren agricol şi o rentă echivalentă cu
solda de grad a unui sublocotenent.
c) Participarea la război nu constituie, pentru
veterani, vechime în muncă.
d) Văduvele de război, dacă nu s-au recăsătorit, pot
cere o indemnizaţie lunară.
e) Văduvele de război pot beneficia, la cerere, de

internare în căminele de bătrâni.
Se cere să identificaţi afirmaţia neadevărată
6. Precizaţi afirmaţia falsă referitoare la drepturile

foştilor deţinuţi politici:
a) Ca şi pentru veteranii de război, nu se poate
constitui vechime în muncă, timpul cât o persoană a fost
strămutată sau au avut domiciliul obligatoriu din
considerente politice;
b) Titularii drepturilor foştilor deţinuţi politici sunt
persoanele care au fost persecutate ori soţul sau soţia
persoanelor menţionate, cu condiţia să nu se fi
recăsătorit;
c) Foştii deţinuţi politici au dreptul la indemnizaţii
pentru fiecare an de detenţie, deportare în străinătate sau
prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu pensionate;
d) Aceste indemnizaţii se indexează periodic prin
Hotărâre de guvern;
e) Aceste categorii de persoane sunt scutite de plata
impozitelor şi taxelor locale.
7. În legătură cu drepturile acordate invalizilor,
orfanilor şi văduvelor de război, precizaţi afirmaţia
adevărată şi completă:
a) Drepturile acordate invalizilor, orfanilor şi
văduvelor de război au un predominant caracter
reparator şi ajută aceste persoane care au în prezent
venituri mici şi o vârstă înaintată;
b) Finanţarea acestor drepturi este asigurată de

Bugetul de stat;
c) Aceste drepturi sunt în principal pensia şi
indemnizaţia invalizilor, orfanilor şi văduvelor de
război; legislaţia actuală permite ca aceştia să mai
beneficieze şi de alte drepturi cum ar fi gratuităţi la
mijloacele de transport în comun, diferite scutiri de taxe
şi impozite etc.;
d) Toate afirmaţiile de mai sus;
e) Aceste drepturi sunt supuse regimului moştenirii.
1. b)
2. e)
3. d)
4. e)
5. c)
6. a)
7. d)
Bibliografie selectivă
Abraham Pavel, Firtala Valeriu, Legislaţia în asistenţa socială,

Editura pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti, 2002;
Angelescu Coralia şi Ileana Stănescu, Economie politică – elemente
fundamentale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000;
Athanasiu Alexandru, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami,
Bucureşti, 1995;
Bistriceanu Gheorghe, Asigurări şi reasigurări în România, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006;
Cace Corina, Asigurările sociale – management, evoluţii şi tendinţe,
Editura Expert, Bucureşti, 2004;
Chasard Yves, Preda Marin, Politici sociale în Europa, Institutul
European din România, Bucureşti, 2000;
Constantin Roman, Gestiunea financiară a instituţiilor publice, Ediţia
a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006;
Enăchescu Dan şi colectiv, Management sanitar şi sănătate publică,
Editura All, Bucureşti, 2002;
Ghimpu Sanda, Ţiclea Alexandru, Tufan Constantin, Dreptul
securităţii sociale, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
Ionescu Luminiţa, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001;
Moşteanu Tatiana şi colectiv, Economia sectorului public, Ediţia a
II-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
Moşteanu Tatiana, Buget şi trezorerie publică, Ediţia a III-a, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008;
Moşteanu Tatiana, Finanţe Publice – Note de curs şi aplicaţii pentru
seminar, Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanţe, Ediţia a II-a, Editura A.S.E.,
Bucureşti, 2004;
Tănăsescu Paul şi colectiv, Asigurări comerciale moderne, Editura

C.H. Beack, Bucureşti, 2009;
Tănăsescu Paul şi colectiv, Economie sanitară şi management
financiar, Editura Rao, Bucureşti, 2001;
Tănăsescu Paul, Managementul financiar al activităţii sanitare,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Văcărel Iulian şi colectiv, Finanţe Publice, Ediţia a V-a, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003.
*** Constituţia României;

*** Colecţia Revistei de Asistenţă Socială;
*** Colecţia Revistei Raporturi de muncă;
*** Colecţia Revistei Tribuna Economică;
www.cnas.ro
www.encyclogov.com
www.legislatiamuncii.ro
www.mmuncii.ro
www.ms.ro
www.taxeimpozite.ro

Asigurarile Sociale de Stat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asigurarile Sociale de Stat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Prezentul curs de Asigurari si protectie sociala se

Considerente teoretice privind securitatea socială şi

Cuprinsul cursului Asigurari si protectie sociala face

Considerente teoretice privind securitatea

1.1. Competentele unitatii de invatare

Conceptele de securitate şi de protecţie socială

Nevoia unei securităţi individuale şi colective a

Metoda s-a dovedit costisitoare şi aplicabilă doar

făcute de stat, în limita interesului şi a resurselor de care

Asistenţa, în sens tradiţional, vizează acoperirea unor

Fondurile necesare realizării asistenţei de stat în

Organizaţiei Internaţionale a Muncii1, remarcăm

1. C.A.S.-ul plătit de agenţii economici şi

2. Alte contribuţii băneşti ale populaţiei.

4. Contribuţia slujitorilor cultelor.

6. Contribuţia persoanelor care lucrează exclusiv

7. Alte venituri, conform legii.

Securitatea socială este un concept cuprinzător,

Într-un stat democratic, protecţia socială reprezintă

conceptul de dezvoltare durabilă, care este strâns legat

1.2. Sa ne reamintim cuvintele cheie

Asigurări sociale, asistenţă socială, securitate socială,

1.3. Verificarea cunoştinţelor

1. Enumeraţi categoriile de asiguraţi din sistemul

1.4. Grile de rezolvat

1. Securitatea socială începe şi se termină1:

2. se poate prelungi chiar şi după moarte (pensiile de

2. Printre principiile de bază ale sistemului public de

3. Se fac următoarele afirmaţii referitoare la

a) Indicatorul dezvoltării umane este un indicator

1.5. Răspunsuri la grile

Politica de securitate socială

2.1. Competentele unitatii de invatare.Repere ale

Politica socială este o parte a politicilor publice1 ale

agenţii economici privaţi) în scopul modificării

Politica Uniunii Europene1 (U.E.) în materie de

- anii 1990-1991, Tratatul de la Maastricht1

 promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi

- anul 2000 şi elaborarea Strategiei de la

2.2. Sa ne reamintim cuvintele cheie

Politică socială, bunăstare, politica salarială, politica

2.3. Verificarea cunoştinţelor

Definiţi conceptual de politică socială.

2.4. Grile de rezolvat

1. Stabiliţi prin ce act, document sau strategie,

2.5. Răspunsuri la grile

Asigurările sociale de stat

3.1. Competentele unitatii de invatare. Conceptul

O trăsătură caracteristică şi străveche a omului este

membrilor cooperativelor meşteşugăreşti şi asociaţiilor

3.2. Sistemul de asigurări sociale din România

Sistemul de asigurări sociale din România acordă

pensia anticipată parţială, pensia de urmaş, pensia de

- pensiile militare de stat (Legea 164/2001,

Din punct de vedere demografic, din cauza scăderii

Conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public

femei şi 63 ani şi 6 luni pentru bărbaţi. Această vârstă

4. Pensia de urmaş. Dacă persoana decedată era

3.2.2. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări

Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor,

de salariat în ultimele 6 luni anterioare manifestării

maternal pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lor şi/sau