Scrisorile Ploii

Carmen Georgeta Popescu
0
Scrisorile ploii

SCRISORILE PLOII
1
Publicat în 2019 de Editura dío

Editura dío (ROMÂNIA)
Ne puteţi vizita la:

www.edituradio.ro
şi ne puteţi scrie pe adresa:
edituradio@yahoo.com
Culegere computerizată – Carmen Georgeta Popescu

Tehnoredactare – Florin Teodor Drobotă
Corectură – Ion Popescu
Coperta – după o idee a autoarei
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPESCU, CARMEN GEORGETA
Scrisorile ploii - roman / Carmen Georgeta Popescu. -
Bucureşti : dio, 2019
ISBN 978-606-8869-22-3
821.135.1
2
Scrisorile ploii
SCRISORILE PLOII
roman
Bucureşti
2019
3
Copyright © 2019
Toate drepturile asupra acestei
ediţii aparţin Editurii dío și autorului
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă,

stocată sau transmisă sub orice formă prin orice mijloace, electronice,
mecanice, fotocopiere, înregistrare sau în alt mod,
fără acordul prealabil scris al acestora.
4
Scrisorile ploii
Scrisorile ploii, scrisorile căutării de sine

Carmen Georgeta Popescu își bazează noul roman,
Scrisorile ploii, pe simbolismul ploii, motiv asupra căruia lasă
câteva indicii, un fel de pietricele pe care, în basme, copiii le
lasă pentru a nu uita drumul spre casă, menite a sugera conotații
și semnificații necesare în coerența și coeziunea textului,
necesare, de asemenea, în orientarea lecturii.
Primul indiciu asupra titlului se află la pagina 53:
„...sora ei și a ploii (Caterina, n.n.) a ajuns unde și-a dorit,
găsise cărți și, poate, oamenii au învățat-o mai multe”; al doilea
sens, la pagina 123, inserat în dialogul dintre Ef și Caterina,
„scrisorile ploii” referindu-se la orice scriitură prin care cel care
scrie echivalează adevărul pe care îl caută cu „o ploaie bine-
cuvântată”, ploaie care vindecă și împrospătează tot ce atinge,
care crește și dă vigoare vieții; al treilea indiciu, la pagina 352,
relevă sugestia unui metaroman: „Enzo citise acest titlu (Scri-
sorile ploii, n.n.) pe blogul Anielei. Există și motivul palim-
psestului, a creației predeterminate: Ef recită fragmente dintr-un
roman care va fi scris. Sunt, apoi, fragmentele din jurnalul
Caterinei, bucăți care compun un întreg ca-ntr-un puzzle, fina-
litatea scriiturii dând sensul pe care toți îl caută. Prozatoarea
este interesată, deopotrivă, de poveste, de personaje, dar și de
scriitură, construind etaje narative pentru a reflecta întâmplările
din mai multe perspective, ca într-un caleidoscop.
Ca motiv ancestral, ploaia reprezintă o concretizare a
elementului primordial, apa. Venind de sus, ploaia sugerează
celestul, divinul, spiritualitatea. Într-o măsură mai mare sau mai
mică, toate personajele sunt preocupate de latura metafizică a
vieții și existenței, caută, dincolo de aparențe, esențele, nu se
mulțumesc cu ceea ce văd, scotocesc cu privirea sufletului din-
5
colo de coaja întâmplărilor, a evenimentelor. Ploaia sprijină

simbolismul întâmplărilor, este motivul care leagă în subtext și
faptele, și personajele, asigurând coeziunea și coerența epică a
celor două părți: Cu felinarul în brațe și Caleidoscop.
Inegale ca substanță epică – prima parte cu 16 capitole,
a doua cu 30, cele două părți au, totuși, coeziunea dată atât de
simbolismul ploii, cât și de cele două mottouri, sugerând pre-
ocuparea pentru spiritualitate a celor implicați în seria de
evenimente: „Dacă moartea ne conduce spre marea întâlnire
cu Dumnezeu, viața spre ce ne conduce?” și „Umbra zilei de
mâine mă sapă, mă-ngroapă, apoi, mă ridică prin sevă până
mă evapor”. Între aceste borne, prozatoarea își menține narația
într-o linearitate care alternează, uneori, intersectează, alteori,
două planuri narative – unul real, al unor întâmplări văzute și
reprezentate în concretul lor exitențial; celălalt, ireal, al meta-
fizicii existenței, și evanescent, al unui trecut luminat prin flash-
uri retrospective. Deși predominant este planul prezentului, un
prezent care acaparează și solicită, personajele caută mereu
clarificări ale sinelui, ale unor idei și căutarea aceasta îi întoarce
spre trecut. Sunt, astfel, relaționate situații și oameni. Viața are
mereu un scop, destinul, un sens.
Epicul este traversat de inserții lirice prin care proza-
toarea legitimează reflexivitatea, meditația asupra problemelor
existențiale. Semnificativă, în acest sens, este această reflecție a
Caterinei: „Așa cum este necesar să epuizăm toate suferințele,
la fel este necesar să epuizăm și toate splendorile. Fiecare fru-
musețe sau urâțenie este iluzorie, trebuie să vedem dincolo de
ele, de formă și de expresie. Noi doar interpretăm fenomene și
acțiuni, ceea ce nu garantează că lucrurile stau chiar așa”.
În prima parte, intenția simbolică este mai accentuată
prin preocuparea pentru spiritualitate a personajelor Caterina,
Ignatio, Ana, Ef, prin toposul ales, gara, care răsfrânge mitul
labirintului, și prin simbolismul drumului, echivalent al desti-
nului. Ef, omul de la ghișeu, este un fel de Cerber care (nu)
permite trecerea. Este cel care acordă accesul, care dă bilete,
6
Scrisorile ploii
pentru a preveni rătăcirea. Personajele au dualitatea lor: nu sunt

ceea ce par, ce afirmă, sunt ceea ce revelează.
Întâmplările imaginate au acest dublu semnificant, tri-
mițând la relația dintre sacru și profan. În aparență relevă ceva,
în esență revelează mistere. Toate apar ca proiecție a Anei,
amintirile ei sunt narativizate în reprezentarea obiectivă a unui
narator care se străduiește să rămână impersonal. Întâmplările
relevă și revelează sensul căutărilor Anei, căutări centrate în
jurul plecării misterioase a Caterinei, pe care idealul ei de spi-
ritualitate – aflarea unui adevăr personal, coincident cu adevărul
unic, trebuie să-i clarifice opțiunile și drumul ales. Ea se află pe
un drum și își dorește să afle cu certitudine dacă acest drum este
cel adevărat... Întâlnirile ei sunt concepute ca întâlniri mari ale
destinului pentru clarificarea acelor probleme existențiale care o
obsedează. Proiecțiile ei reflexive includ dialoguri la limita
ezotericului, legate de credință, adevăr, de rostul omului în
lume. Caterina, Ignatio, Ef sunt trioul spiritualității, Ana ră-
mânând la nivelul întrebărilor, al incertitudinilor. Iarăși, sim-
bolic, cei patru reprezintă puncte cardinale ale semnului crucii,
în preocupările lor spirituale, răsfrângându-se terestrul, cu
supraterestrul și subterestrul lui, și celestul. Acestora le cores-
pund, la nivel uman, nivelurile conștiinței: subconștient, con-
știent, supraconștient.
Motivele proprii – peronul, liniile, trenul, funcționarul
de la ghișeu, toate, sunt învestite cu funcții și semnificații în
acest spectacol al destinului în care personajele pun în discuție
eternele obsedante probleme insolubile ale omului. În Ignatio,
ceilalți văd un fel de Regizor, un factotum, cel care ar deține
răspunsul la marile întrebări. Simbolismul mitizant este ac-
centuat și de sugestia că personajele se află altundeva, nu pe
pământ, într-un spațiu de trecere, din care pregătesc coborârea
pe Pământ. Căderea în temporalitate din această lume a esen-
țelor este o degradare: „Ana oftă lung. Oare își va aduce aminte
de toate aceste sfaturi (din jurnalul Caterinei, n.n.), când va
ajunge pe Pământ?” Identificăm aici ideea platoniciană a me-
7
tempsihozei, fapt ce impune construcția mitică și citirea în acest

registru: personajele se află într-un spațiu din care pot alege
drumul, destinul, în deplina cunoștință de cauză a celorlalte
vieți din șirul reîncarnărilor.
„Cu felinarul în brațe”, așa cum o vede Ef, Caterina este
un lampadofor, un fel de Diogene care caută, la lumina zilei, nu
atât oameni cinstiți, ci adevărul care să o/să-i definească în
ipostaza aleasă. Ceea ce consemnează ea în jurnalul ei aparține
tuturor, în cel mai pur sens al unității totului: experiențele ce-
lorlalți sunt și ale tale, ceea ce scrii este reprezentativ nu doar
pentru tine, ci și pentru ceilalți. Sensul pledează pentru ideea
armoniei, a înțelegerii, a încrederii în oameni. De aici, trimite-
rea la Mahatma Gandhi: „Fii tu schimbarea pe care o vrei în
lume!”
Personajele sunt catilinare, problematice, interesate de
cripticul vieții, de spiritualitate, de sensuri la care nu pot ajunge
decât prin intuiție. Este limitativă pentru spirit ideea că ade-
vărul, relativ, evanescent, subiectiv, este de neatins. Unde ne
duce viața rămâne interogația dureroasă, ale cărei reverberații se
resimt peste tot – în răspunsurile relative, inconsistente, lipsite
de perspectiva definitivului. Lanțul de mistere nu se epuizează
niciodată.
Incluzând în narațiune motivul lumii ca teatru, acțiunea
primei părți se constituie ca șir al revelațiilor Anei, al reme-
morărilor, al recontextualizării amintirilor în cadrul și în urma
unor dialoguri cu Caterina, cu Ignatio, cu Ef. Spațiul este, de
aceea, simbolic, iar timpul, consecință firească, o dimensiune
mitică. Această plutire într-un simbolism aspațial și atemporal
mărește gradul de generalitate și face ca prima parte, care se
încheie cu hotărârea Anei de a coborî în lume, să fie un fel de
uvertură pentru poveștile de viață din partea a doua.
În Caleidoscop, partea a doua, tehnica narativă se com-
plică prin înmulțirea perspectivelor. Narația nu mai este domi-
nată de ubicuitatea unui narator care, asemenea unui regizor, să
combine evenimentele, să așeze personajele în unghiuri alese de
8
Scrisorile ploii
el. Acum, narația se constituie din intervențiile unor personaje

care spun, în dialog narativizat sau în poveste, istoria lor și a
celor implicați în aceasta. Prozatoarea introduce, pentru coe-
rența epicului, un motiv nou – blogul, prin care se întreține
misterul asupra naratorului-blogger.
Există în întrețesere de planuri narative, dialoguri și
istorisiri care introduc, în planul obiectiv al naratorului omni-
scient, fante relativizatoare. Liniile epicului se complică printr-o
rețea de intervenții prin care țesătura narativă tinde să aducă la
același numitor spiritualitatea, factorul care leagă persoanjle:
Milena, Călin, Eva (bloggerul Aniela), nevăzătoarea Aniela, o
vizionară, în fapt, cu acces la esențial, Rona și Enzo, Mihai,
doamna Lisandra. Lisandra poate fi un avatar al Caterinei, rela-
ția ei cu Milena fiind asemănătoare celei dintre Ana și Caterina,
relația maestru – discipol. Ea pare, în proiecție mitică, femeia
cu har din societățile gentilice, femeia care călăuzește și reve-
lează destine.
Spațiul acțiunii și-a pierdut sacralitatea, a căzut în pro-
fan. Spitalul este toposul-fundal pe care se desenează epic
povestea celorlalți, sugestie a lumii bolnave, care alienează,
înstrăinează, deturnează destinele. Milena trăiește într-o lume-
spital, cu părinți fundamentaliști care-i condamnă la stagnare
evoluția firească, deturnându-i și viața și destinul. Ca să o răs-
plătească, mai târziu, același destin i-o oferă în dar pe doamna
Lisandra, o mamă spirituală, care-i revelează adevăruri menite a
o clarifica, a o scoate la lumina întrevăzută cândva. Într-o lume-
spital se află și Enzo, individul pragmatic, aflat la limita infe-
rioară a spiritualului. El, egocentricul, se iluzionează că, în rela-
ție cu istoria, este un învingător, iar, în relație cu Rona, că a
construit edificiul trainic al unei căsnicii trainice.
Finalul lasă deschisă perspectiva, pentru a sugera, poate,
că viața, în aparența ei caleidoscopică, nu se sfârșește niciodată.
De aceea, nu avem dezlegări de destine, nici sugestia de fi-
nalizare într-o accepție sau alta. Opera aperta, așadar, soli-
citând colaborarea cititorului, invitat să adauge propriul sens.
9
Miza mare a acestui roman asupra căruia Carmen

Georgeta Popescu a migălit îndelung este spiritualitatea ca di-
mensiune ezoterică a epicului. Pentru a depăși ermetismul unui
roman cvasiezoteric, prozatoarea a ales să epicizeze ideile pre-
lungindu-le și concretizându-le în destinul unor personaje prin
care să capete praxis-ul vieții și coerența destinului. Destinul
cărții va depinde de modul în care va fi citit, de empatia citi-
torului, atras în simbolistica ei incitantă.
Ana Dobre
10
Scrisorile ploii
PARTEA I
Cu felinarul în brațe
Dacă moartea ne conduce spre marea întâlnire cu

Dumnezeu, viața spre ce ne conduce?
11
12
Scrisorile ploii
CAPITOUL 1
Ana e trează, mai trează decât a fost vreodată. În aer

plutește un miros dulce de castane coapte în tavă și ea se miră.
Încă se gândește la Caterina, învățătoarea din satul natal.
Și-o amintește cum stătea adesea cu coatele pe masă – un gest
care nu se potrivea cu stângăcia celor care își frământau mâinile
pe dedesubt, rușinați ori timorați că, dacă ar face ca ea, ar în-
călca nici ei nu mai știau ce reguli morale. Cât de mâhnită era
Caterina să-i vadă neputincioși! Mai ales că întreg limbajul fi-
inței lor, al trupurilor mereu obosite și neliniștite, semăna cu un
țipăt după ajutor, care îi arăta dorința lor disperată de a rupe ză-
gazurile și a se elibera. Dorința, dar nu și voința, deși ea le repe-
ta, mai mult optimistă decât îngrijorată, că șansele de a-și folosi
puterea și talentele date de Dumnezeu sunt aproape egale cu
acelea de a și le pierde, căci dreptul fiecăruia de a îndrăzni să fie
el însuși rămâne întotdeauna neștirbit.
Cei mai mulți dintre săteni spuneau că învățătoarea vor-
bește o limbă necunoscută. O iubeau, pentru că știa leacuri îm-
potriva multor boli și-i ajuta, avea grijă de copiii lor, dar uneori
se aprindea în ei nemulțumirea că nu-i lasă în pace să trăiască
așa cum au trăit părinții și bunicii lor, în tihnă și fără atâta bătaie
de cap.
Caterina simțea toate astea, dar nimeni n-o putea con-
vinge să renunțe. Își rezema capul în palme și, în felul acesta,
dădea viață gândurilor. Ofta și le mângâia pe cele care împru-
mutaseră, pe neștiute, răcoarea nopților lungi când nu înțelegea
de ce nu îi este suficientă flacăra din ea și de ce mai aprinde
focul, dacă el nu-i poate încălzi decât trupul, nu și sufletul.
13
Parcă trăia o eră a glaciațiunii, un timp în care verile alunecau

printre degetele celor ce urlau că vor veni apele peste ei. Nu-i
era frică de ape, ele cutreieră universul şi văd totul, de la ele
putea învăța câte ceva. Dar voia să evite spaima celor aflați în
faţa presupusei primejdii, isteria ce s-ar fi transformat într-un
căluș mâlos care să-i oprească răutăcios cuvântul. S-a depărtat
cât a putut de potop şi l-a măsurat cu paginile scrise și îm-
prăştiate peste tot, chiar și pe jos. „Poate, nu am fost decât
mesagerul”, își spunea mirată, ca apoi, eliberată de incertitu-
dinea din miezul acelei concluzii, să zâmbească mulțumită pen-
tru cât reușise să facă și să spună.
Orfană de mamă, l-a avut, în schimb, pe tatăl ei foarte
aproape. El a învățat-o să scrie și să citească, a învățat-o, an
după an, cam tot ce știa despre oameni și despre viață. Din
Biblie și din alte cărți bisericești. La un moment dat însă, în-
trebările fiicei îl depășeau, îl speriau.
– Tată, de ce se tem oamenii de nori? Dacă nu ar fi
ploaia, câmpul și-ar da sufletul de atâta sete și n-am avea ce să
mâncăm; nici noi, nici animalele. Ar muri vița-de-vie și am
rămâne fără vin. Tu cu ce i-ai mai împărtăși? Ar muri și copacii
din livadă și, la urmă, am muri și noi de atâta uscăciune.
Preotul Grigorie se gândea neliniștit la fiica lui, se în-
treba dacă nu cumva toată știința aceea de carte n-o să-i aducă
mai degrabă necazuri decât fericire. Duiu, soțul ei, era om bun,
dar între ei creștea o distanță imposibil de acoperit doar cu bu-
năvoința sau toleranța lor. Clocotul nu apare dintr-odată, dar iz-
bucnirea da. Părintele Grigorie tocmai de asta se temea.
Ca locuitor al satului întins între dealuri, viața Caterinei
nu diferea foarte mult de a vecinilor. Își lucra grădina, avea gri-
jă de casă, mergea la câmp, dar se ocupa și de mica școală pe
care o deschisese în curtea bisericii. Acolo veneau cei câțiva
copii. Unii, de bunăvoie, alții aduși de câte o bunică sau bunic
pe care îi lăsase puterea și nu mai erau în stare să țină pasul cu
cei tineri. Stăteau și ei pe băncile de lemn acoperite de covoare
țesute din lână, colorate și moi, și se mirau de ceea ce spunea
14
Scrisorile ploii
învățătoarea. Uite câte știe fata asta, își spuneau, dar nu se îndo-
iau de spusele ei, fiindcă vedeau cât suflet pune în ceea ce face
și câtă răbdare are cu fiecare. Păcat că nu are copii, dar poate o
să se îndure Dumnezeu și o să-i dea și ei măcar unul!
Amintirile Anei pătrundeau și mai adânc, se întindeau
spre partea mai puțin cunoscută a vieții Caterinei. E vorba des-
pre serile când, în curtea casei, lângă poartă, pe banca de sub
meri, se adunau câțiva săteni și ascultau ce le citea ea.
Ana a fost prima care a venit să o roage, timidă, dar cu
sufletul curat, s-o învețe carte. Stătuse de câteva ori lângă fiul ei
la școală și auzise atâtea lucruri la care nici nu se gândise vreo-
dată. Au început să se întâlnească și să povestească. De fapt,
mai mult povestea Caterina. Chiar dacă Ana nu înțelegea foarte
bine tot ce auzea de la ea, nu se temea că și-ar pierde mințile,
așa cum spuneau unii. Dimpotrivă, adormea împăcată și uneori
avea niște vise atât de frumoase, că nu-i venea să se trezească și
să dea ochii cu realitatea care începea să-i pară ștearsă, în
comparație cu ceea ce vedea și simțea în vis.
Într-o seară, Caterina a întrebat:
– Câți ani sau câte vieţi ne trebuie ca să înțelegem că
timpul nu fuge nicăieri, că noi suntem cei care îl străbatem și tot
căutăm ceva ce a mai fost, ce am mai trăit sau am fi vrut să
trăim?
Era toamnă și răcoarea serii îi făcuse să intre în casă.
Erau ele două, Duiu și tatăl Caterinei. Ana a tăcut, cuprinsă de o
căldură nemaitrăită. Mai multe vieți? Omul are mai multe vieți?
Preotul Grigorie tresări la rândul lui, așa cum a tresărit când a
priceput spusele Ecleziastului. Atât de mare i s-a părut acea tai-
nă, încât n-a pomenit-o niciodată în predicile lui. Nici Caterinei
nu i-a spus-o, dar iată că ea a reușit să înțeleagă și singură.
Duiu, îngăduitor ca de obicei, o privi și îi spuse:
– Asemenea lucruri nu sunt pentru mintea omului și
omul nu ar trebui să-și piardă vremea cu ceea ce nu-i este în-
găduit să înțeleagă. Omului îi este hărăzită munca și grija zilei
de mâine.
15
Îndată ce Duiu termină de vorbit, molcom și fără pa-

timă, Caterina căzu pe gânduri. Apoi spuse:
– Tu ai dreptate, dar omul are și dorințe nu numai griji.
Pentru ele se roagă în fiecare seară, chiar dacă i se pare că cere
ajutor de la Dumnezeu doar pentru sănătate și belșug. Că nu
vorbește despre dorințele lui, asta e altceva. De multe ori se te-
me de ele, se teme că e slab și va păcătui, se teme să nu iasă din
rândul lumii. Poate că de asta unele nici nu i se îndeplinesc. În
Biblie scrie să cerem și vom primi. Oare ce înțelegem din acest
îndemn?
Duiu provenea dintr-o familie modestă, ca mai toate din
sat, dar era harnic și credincios. Ea nu a găsit nimic împotriva
căsătoriei cu acest bărbat, idee pe care a avut-o părintele
Grigorie care îl observase și era convins că ar fi cel mai potrivit
soț pentru fiica lui. Și Ana credea la fel, mai ales că, în acele
vremuri și în acele locuri, oamenii nu se căsătoreau numaidecât
din dragoste; dragostea vine cu timpul, așa știau ei.
Caterina nu-l repezea niciodată pe Duiu. Ținea la el, dar
în felul ei, mai mult din recunoștință. Ce s-ar fi ales de gospo-
dăria lor fără Duiu? Părintele Grigorie abia se mai mișca prin
curte. Îl dureau oasele, mâinile și picioarele îi înțepeniseră. Bă-
trânețea venise mai devreme peste el și-i furase, în primul rând,
sănătatea. Apoi, și amintirile.
Ana se obișnuise cu Caterina, știa deja că ea se frămân-
tă îndelung să caute vorbele potrivite, dar nu le păstrează numai
pentru sine.
– Uneori, zise Caterina mai departe, ca să ajungem la
împlinirea dorințelor, trebuie să şi plângem, să clătim cu plânsul
nostru spaime și înfrângeri care au construit atâta îndoială, atâta
frică și neîncredere în noi. Fiindcă nu-i de ajuns doar să visăm,
trebuie să ne înverșunăm și să înfruntăm furtunile iscate de pă-
rerile altora, să tăiem lacătele pe care le-am pus minţii sau
inimii noastre sau să avem curajul să deschidem uşa pentru
cineva sau ceva care încă ne este străin. Ca să se întâmple ceva
16
Scrisorile ploii
în viaţa noastră, trebuie să fim prezenți în ea şi să facem ca

evenimentele să devină ale noastre. Cu adevărat ale noastre.
Câte alte asemenea lucruri auzise Ana în anii aceia! Și
nu numai ea, căci oamenii au început să vină în curtea și casa
Caterinei, atrași ca fluturii de lumină. Unii, doar din curiozitate,
auzind că învățătoarea are cărți din care le citește ori se apucă să
scrie ceva anume pentru ei, așa cum făcea pentru copiii de la
școală. Oamenilor le plăceau poveștile, mai ales că seara nu mai
aveau grija câmpului ori a gospodăriei. Liniștea se așeza peste
sat și mai alunga din spaimele de peste zi.
Mai greu era cu întrebările ei. Se codeau să vorbească.
Dar, când o făceau totuși, răspunsul le era scurt și nesigur, de
parcă nu era vorba și despre viața lor sau nu exista niciun dram
de speranță în ei. Erau și din cei care se supărau și nu mai ve-
neau altă dată. Caterina nu se dădea bătută și nu-i judeca. Scria
mai departe, în cămăruța ei slab luminată și rece, ca să aibă ce
să le citească celor care vor veni din nou în jurul ei. Îi putea
număra pe degetele de la o mână pe cei din sat care știau să
citească. Așa că, trebuia să le vorbească, să le dea exemple și
explicații, atâtea câte putea și cât vor vrea ei să audă.
Ce nu știuse Ana era că, din când în când, Caterina adu-
na paginile scrise și le învelea într-o pânză albă, curată, ca pe un
copil ce trebuie apărat de frigul și praful ce-i pândesc fiecare
bătaie a inimii. Le așeza cu grijă în cufărul din pod, sub rân-
durile de straie încă nepurtate. Dacă ei i se va întâmpla ceva rău,
măcar să rămână urmele trecerii sale prin lume. Parcă își pre-
simțea viitorul.
Tatăl ei murise între timp, copii nu avea, iar Duiu sufe-
rea din cauza vorbelor răutăcioase ale unor săteni, aruncate îm-
potriva ei și a slăbiciunii lui. Ea bănuia cum s-a iscat supărarea
acelora – în ultima vreme n-a prea mers la biserică. Noul preot,
Antim, nu și-a ascuns nemulțumirea.
– Nu dai un exemplu bun în comunitate, Caterino! Ești
fiică de preot, ar trebui să te comporți altfel!
17
– Iartă-mă, părinte, dar nu cred că este așa! Am grijă de

copiii satului, să nu rămână neștiutori. Ăsta e puțin lucru, e ceva
de care să-mi fie rușine?
– Văd că de biserică ți-e rușine. Te îndepărtezi de ea pe
zi ce trece.
– Cum așa? Doar pentru că vin la slujbă mai rar?
– Nu numai de asta. Știi tu bine ce faci! Oamenii nu
trebuie să iasă din cuvântul lui Dumnezeu și tu îi îndemni să
pună la îndoială acest cuvânt.
– Doamne ferește! Nu-i adevărat! Eu îi îndemn să-l iu-
bească pe Dumnezeu, să nu se mai teamă atâta de El. Mai bine
le-ai spune și dumneata la fel.
– Eu nu pot spune decât ce este scris: Dumnezeu trebuie
ascultat și poruncile lui trebuie urmate întocmai! Cine ești tu, să
schimbi orânduiala bisericească?
Când i-a povestit soțului despre acea discuție cu Antim,
el s-a lăsat pe marginea patului, palid și secătuit. Parcă i se citi-
se o sentință. Nu-i mai putea ascunde cum îi țin calea unii și îl
batjocuresc, cum îl amenință. „Ce bărbat ești tu, să lași nevasta
să facă ce vrea ea, să ne umple mințile cu tot felul de scorneli?
Deja copiii nu ne mai ascultă orbește, nici femeile nu mai sunt
la fel de supuse. Caterina ne va duce pe toți la pierzanie. Cel
mai bine ar fi să plece în altă parte”.
– Caterina, te rog, renunță la șezătorile astea și hai să
fim fericiți! îi zise Duiu cu mâinile împreunate. Hai să avem un
copil și să ne bucurăm de el! Pentru ce să fim în primejdie?
Caterina nu i-a răspuns. Era pentru prima oară când nu-i
răspundea pe loc. Duiu tăcu și el. Crezu că soția lui chibzuiește
la ceea ce i-a propus și simți o mare speranță.
– O să avem mai multă liniște așa, mai zise el. Dacă
vrei, poți scrie mai departe, dar nu mai arăta și altora. O să mun-
cesc eu și în locul tău. Chiar m-am gândit să fac straturi și în
grădina din fața casei, așa cum ai făcut tu în grădina din spate.
De ce să-ți strici mâinile rupând buruienile, la ce ne trebuie atâ-
tea flori?
18
Scrisorile ploii
– Duiule, Duiule... De toate trebuie să se îngrijească

omul, dar și de sufletul lui. Tu nu te bucuri când vii ostenit de la
câmp și vezi cum îți zâmbesc daliile noastre din grădină? Omul
trebuie să scoată în față ce are mai frumos, ca să-i bucure și pe
alții.
Duiu n-a mai știut ce să adauge. Parcă i se oprise inima
în loc și, odată cu ea, și viața.
Într-o seară, nu mult după această discuție, Caterina i-a
spus Anei că trebuie să plece din sat.
– Duiu nu merită atâta umilință și nici nu ne leagă cine
știe ce. E om bun, dar nu vrea să priceapă ce spun eu.
– Greșești, Caterina! Nu e vorba că nu vrea. Atâta poa-
te. L-ai lăsat deoparte și te-ai ocupat de noi, ceilalți.
Caterina îi dădea dreptate, într-un fel, dar altceva era
important să-i spună:
– Am fost mereu lângă el. De cele mai multe ori, ce spu-
neam i-o spuneam mai mult lui. Dar nu pot obliga pe nimeni la
nimic. Cum să-l fi ajutat mai mult?
Ana nu se lăsă și fîcu o nouă încercare:
– Ba da, puteai. Trebuia să te străduiești mai mult cu el.
O să-ți pară rău, știi bine că o să sufere, dacă îl părăsești.
– Acum e prea târziu, murmură Caterina.
19
CAPITOLUL 2
Vestea a întristat-o pe Ana peste măsură. Mai era puțin

și urma sezonul ploilor, perioada pe care o aștepta, an de an, cu
sufletul la gură. Atunci puteau vorbi în voie, că aveau timp.
Roadele erau strânse, câmpul arat, copiii întrerupeau școala.
Atunci învăța cel mai mult de la Caterina și ce fericită era!
Ploaia se apropia tiptil de geam, dar stropii ei nu-l mai loveau
dușmănoși, nu-l mai făceau să tremure de spaimă că îl vor
sparge. Doar se prelingeau mulțumiți, după ce zăboveau să le
privească pe ele și, parcă, să le asculte, așa cum îi ascultau și ele
în clipele când cuvintele lăsau loc tăcerii și meditației adânci.
Ele au fost întotdeauna surorile ploii, nedespărțite și neobosite
să atingă, să curețe și să le dea putere semințelor să iasă la
lumină. Mai ales semințelor din suflet. Ploaia va veni în curând,
dar nimic nu va mai fi la fel...
Caterina o îmbuna, îi luase capul în poale și o mângâia.
Era cu numai câțiva ani mai mare decât Ana, vreo sașe-șapte,
însă felul ei protector și iubitor de a fi o transformase în mama
tuturor, femeia înțeleaptă a satului, cea care nu obosea să ajute
și să vindece, să asculte și să dea o povață. Și pentru ea era grea
despărțirea. De Ana, de Duiu, de locul în care s-a născut și unde
sufletul ei a cunoscut cele mai mari bucurii. Dar și amărăciunea.
– Să vii mâine pe ziuă, îi zise Anei când s-au despărțit.
Avem de făcut ceva osebit.
Noaptea aceea a fost pentru Ana cea mai lungă și mai
grea din viața ei. N-avea somn și nici bărbatului ei nu îi putea
mărturisi că îi vine să plece cu Caterina, fiindcă nu-și poate
20
Scrisorile ploii
închipui cum va trăi fără ea și fără sfaturile cu care se obișnuise.

Intrase, chiar dacă numai puțin, într-o lume mai bună și mai
curată, o lume care îi dădea speranțe și îi lua cu mâna greutatea
de pe inimă. Nu se mai temea de moarte, ca înainte, nici de oa-
menii din jur. Visa că va ajunge și ea învățătoare, dar se bazase
pe ajutorul Caterinei. Acum, ce se va alege din toate?
O podidi plânsul și-și afundă capul în pernă, să nu o
audă Nicolae și să-i ceară socoteală. Ostenită de plâns, ațipi și
începu să viseze. Visă un câmp pârjolit și acolo se văzu pe ea și
încă doi oameni cărora nu le vedea fața. O țineau fiecare de câte
un braț, strâns și parcă supărați, obligând-o să se depărteze de
casă. Au ajuns la niște scări din piatră. Îi era frică să urce, se
împotrivea, dar cei doi o târau după ei. Câmpul se micșora cu
fiecare treaptă urcată și peste toată imaginea din vis cobora
întunericul. Era ca și cum urca spre întuneric...
Spaima a făcut-o să se trezească brusc. Avea brațele
amorțite. Inima îi bătea când prea repede, când deloc. Abia se
mai putea mișca. A rămas cu ochii deschiși, ca nu cumva să
continue visul acela. A spus o rugăciune, apoi alta, până când
și-a dat seama că rostea cuvintele așa cum îi veneau ele, libere
și mult mai mieroase decât ale oricărei rugăciuni. Erau cuvintele
ei. „Apără-mă, Doamne, de întuneric!”
Inima i s-a mai liniștit și simți că îi este sete. Luă o în-
ghițitură de apă și i se păru că nu mai este așa de întuneric în
odaie. S-a ridicat din pat și a ieșit în pridvor. Noaptea era se-
nină, încă mai păstra din căldura zilei. Se vedeau o sumedenie
de stele pe cer, mai vii ca niciodată. Ce poate însemna acel vis,
de unde vine, se întreba Ana și se temea să mai intre în casă. A
stat multă vreme așa, privind cerul. Dar somnul îi chinuia trupul
și, până la urmă, s-a întors în pat.
Abia a ațipit, că visul a revenit. Se făcea că urca pe scări
din ce în ce mai repede, silită de cei doi care erau tot acolo și
care nu aveau pic de milă pentru brațele ei subțiri. Au ajuns
apoi la un fel de podeț. Cu ochii minții îl zărea îngust și fără
rezemătoare. Se temea grozav. Nu mai vedea nimic în jur, bez-
21
na înghițise totul. Dispăruseră și cei care au silit-o să ajungă

acolo. Și ce era și mai înfricoșător – nu simțea nici măcar o
adiere de vânt. Totul înlemnise. Iar în vis, cerul era atât de în-
tunecat, că nu putea zări nici o stea.
Poate că m-a înghițit nimicul... Dar și nimicul este al lui
Dumnezeu, își zise, și rămase nemișcată. Așa a stat până s-au
ivit zorii plăpânzi, cenușii ca o sită murdară. Nu o ajutau prea
mult, dar îi dădeau speranța că în curând va răsări soarele. În
fața lui, bezna nu va mai avea nicio putere.
De data asta, trezirea a venit încet și nu i-a mai produs
nicio spaimă. A apucat să deschidă ochii și să vadă că noaptea
nu plecase încă. S-a întors pe partea cealaltă și s-a lăsat în voia
somnului.
O bucată de vreme nu s-a petrecut nimic. Apoi s-a văzut
iarăși acolo sus cum privea orizontul, așteptând să se întâmple
ceva. „Apără-mă, Doamne, de întuneric!” șoptea abia auzit și
fără întrerupere. Deși palid și el, soarele se ridica pe cer și-și
urma calea. Ana tremura de emoție și se ruga mai departe. Ve-
dea tot mai bine hăul de sub picioarele ei, vedea cum scările nu
mai existau, parcă le luase peste noapte cineva. Nu mai erau
decât ea și bucata aia mică de scândură, amândouă suspendate
în aer. Acum, chiar dacă ar vrea cineva să o salveze, n-are cum
să ajungă la ea, deși e zi și e lumină. Însemna că nu întunericul
era acela care nu îi dădea nicio scăpare...
I-a povestit Caterinei ce-a visat. Un aer cernit plutea
peste sat și nu lăsa, decât arareori, să se apropie razele de soare.
Își amintea totul, ca și cum se întâmpla din nou. Își amintea
spaima că-i va fi foame și sete, că nimeni nu va ști unde este și
ce e cu ea. Oare să fie din cauză că ar fi vrut să fugă în lume cu
Caterina? Era un semn că nu e bine?
Caterina îi zâmbi și-i spuse simplu:
– A fost un vis. A trecut. Acum, vino cu mine!
Au urcat în pod și Caterina a deschis cufărul. A dat stra-
iele noi deoparte și i-a cerut Anei să aducă mai aproape traista
pe care o luaseră din casă.
22
Scrisorile ploii
– Ține-o bine!
Ana privea legăturile acelea mici de pânză și nu pri-
cepea ce va face Caterina cu ele. Îi vedea mâinile mici și tre-
murânde cum așezau pachetele în traistă cu grijă, ca pe ceva ce
s-ar putea strica. Caterina se zorea, îi transmitea că nu este timp
de pierdut. După ce a terminat, a pus deasupra pachetelor și o ie
cu mărgele colorate, a legat traista și i-a spus Anei:
– Gata! Acum du-te acasă și ascunde-le unde știi tu mai
bine! Mergi ca și cum nu s-a întâmplat nimic și după aia în-
toarce-te la mine!
Ana porni pe scări și avu o străfulgerare. Iarăși era pe
scări, numai că acum cobora...
În spatele ei, Caterina mângâia straiele și le punea îna-
poi în cufăr. Nu-i mai trebuiau nici iile, nici fotele, nici bas-
malele cu flori. Se va îmbrăca pentru drum cu un rând de straie
de-ale lui Duiu și va lua cu ea încă unul. Ieși în curte și o văzu
pe Ana intrând pe poartă.
– Ți-am adus o pereche de opinci, zise aceasta sfioasă,
întinzându-i traista.
– Da, călătorul mult își roade încălțările pe drum. Mul-
țam frumos!
S-au așezat sub meri, în locul acela unde a început totul
și pe care Ana simțea că nu-l va mai putea privi niciodată cu
bucurie ori cu speranță.
– Unde o să te duci, Caterina? vorbi Ana cu greu.
– Acolo unde o să-mi spună inima că e nevoie de mine.
Copii neștiutori de carte și oameni care au nevoie de ajutor sunt
peste tot în lume.
Caterina privea în zare. Ochii îi străluceau. Nu s-ar fi zis
că se teme ori că o apasă plecarea. Anei îi venea greu să creadă
că așa se comportă un om alungat de lângă ai lui. O întrebă,
sfârșită de durere:
– Cum poți să te bucuri că pleci?
– Cine știe, poate voi ajunge într-un loc în care sunt mai
multe cărți, altele decât cele pe care le-am citit până acum. O să
23
tot merg, până o să dau de o mânăstire mare. Simt eu că acolo

voi găsi ce caut. Nu te teme, o să-ți dau de veste cumva.
Degeaba îi făgăduia, Ana era tot amărâtă. Nici nu mai
îndrăznea să zică ceva.
– Ai pus bine ce ți-am dat în traistă? o întrebă Caterina,
luându-i mâinile în ale sale.
– Le-am dus în podul casei. Dar ce sunt alea?
– Tot ce am scris în anii din urmă. Povești, lecții pentru
copii, rețete pentru cataplasme și pentru unsorile din ceară de
albine amestecată cu plante și rășină. Folosește-le la nevoie!
Ajută-i și învață-i și pe alții! Dar fii cu băgare de seamă să nu
afle nimeni că le ai de la mine, ca să nu pățești ceva.
– O să-mi fie greu fără tine. O să-mi fie dor...
– Și mie o să-mi fie. Când o să scriu, o să mă gândesc la
tine. Tot așa, când o să mă rog. Acum, hai să terminăm ce am
început! Ziua de azi nu e ca oricare alta. Trebuie să facem un
foc în ogradă, unul mai mare, ca să se vadă bine fumul.
– Pentru ce? se miră Ana, obosită de atâtea emoții.
– Ca să afle cei care mă prigonesc și mă vor dusă depar-
te că am ars tot ce am scris. Chiar tu o să dai mărturie că ai vă-
zut cum am aruncat totul în foc. Așa o să se liniștească și o să
vă lase în pace și pe tine, și pe Duiu. Iar dacă s-or îndoi și or
căta în casă la mine, nu vor avea ce să găsească. Acum înțelegi?
Ana privea flăcările ce mistuiau crengi uscate, bucăți de
lemn, resturi de pe lângă casă și cele câteva foi nescrise pe care
Caterina le arunca în vâlvătaie. Focul avea chipul hidos, gura lui
înghițea totul cu lăcomie, ca o fiară. Îi simțea căldura, dar nu
mângâietoare ca în zilele și nopțile de iarnă, ci aprigă și nepă-
sătoare. Se dădu în spate și-și acoperi ochii. O frică mare, cum
nu mai simțise, ieșea l-a suprafață și o amenința. Caterina o
văzu cum cade din picioare și veni repede lângă ea.
– Ce-ai pățit? o întrebă speriată.
S-au așezat din nou pe banca de sub meri.
– Nimic. Poate, mi se trage de la noaptea trecută. Nu
știu cât am dormit, că mi s-a părut că am visat întruna.
24
Scrisorile ploii
Caterina se ridică în picioare și-i zise cu blândețe:

– Vreau să vorbim și despre asta, dar așteaptă-mă să
aduc și să-ți dau Biblia. O am de la tata. S-o citești cu inima,
auzi? Să te lași purtată printre rândurile ei cum se lasă păsările
purtate de vânt! Numai așa o poate înțelege inima ta, numai așa
o poate primi și păstra. Încearcă să înveți pe de rost pildele din
Evanghelii, măcar câteva. Nu se știe dacă nu cumva te vor do-
jeni că te-ai îndepărtat de Dumnezeu din cauza mea. Atunci
spune-le pildele așa cum sunt scrise! Nu adăuga nimic de la
tine, altfel nu te vor crede! Ce vei descoperi citind nu-ți poate
lua nimeni. Ce vei da mai departe din învățătura ta nu se va
scădea de la tine. Vezi ce bine e că ai vrut să știi carte?
Caterina s-a dus în casă și s-a întors cu cartea pe care
Ana o văzuse de multe ori, ascultase și chiar citise din ea. O luă
cu amândouă mâinile și-i simți copertele tari cum ocroteau
paginile subțiri din interior. Se gândi imediat că asta e menirea
acelei cărți – să-i ferească de multe pe cei care îi deslușesc
cuvântul. Se bucura să o aibă, dar nu pe de-a-ntregul. O întrebă
pe sora ei de suflet:
– Vrei să pleci în lume fără cartea asta?
– Vremurile sunt tulburi. Nu știu peste cine oi da și ce
mi se poate pune în cârcă. E de-ajuns că am citit-o și am vorbit
de atâtea ori despre ce am găsit în ea. E ca și cum o am în mine.
Nu sunt fără apărare, dar trebuie să par așa, ca să nu mai atrag
atenția și supărarea cuiva.
– Mă sperii...
– Lasă, o să fim bine, amândouă! Despre visul tău ciu-
dat de astă-noapte... Să știi că el are un tâlc.
Ana tresări. Se temea că o să audă ceva rău.
– Toți oamenii caută ceva. Scările sunt cel mai puternic
semn al prefacerii. Al prefacerii prin căutare. Dar nu tot ce urcă
pe scări ajunge la cer. Se poate speria, rătăci, își poate pierde
voința sau credința, poate cădea. Scările înseamnă încercare.
Vezi tu, oamenii se tem de întuneric tot atât de mult cum se tem
25
de singurătate. Se tem să rămână față în față cu ei, dar până nu o

fac, nu află marele secret.
– Care secret, Caterina?
– Că puterea de a se salva se află în fiecare. Nu e nimeni
care să o facă mai bine ori în locul lui. Ceilalți pot să-l ajute,
dar...
Ana nu a mai auzit continuarea. Îi apăru imaginea ei de
mai înainte, cum cobora din podul Caterinei pe scările curate,
ținând în brațe o traistă în care încă nu știa bine ce se află...
26
Scrisorile ploii
CAPITOLUL 3
Cu greu s-a desprins de amintirile care o legau strâns de

Caterina. Cu greu și cu părere de rău. Acum, ar trebui să se
gândească la ceea ce va urma, dar nu mai zăbovește.
I-a venit ei, așa, un imbold să plece iarăși pe Pământ, și
de atunci nu mai are stare. Oamenii vor spune că aceea este ziua
ei. Toate zilele vor fi ale ei, dar cea de azi va rămâne specială.
Ana pornește spre gară voioasă, cu inima ușoară. Se lă-
murise că orice fereală, chiar și o mică amânare, conțin în sine
mai mult zbucium decât curajul de a îndrăzni, fie el și nesăbuit.
Ea de ce să se teamă? Cât a stat acolo, în locul acela minunat pe
care nu îndrăznește să-l numească nicicum, și nici nu i se pare
important să o facă, nu a judecat-o nimeni, nu a fost pedepsită,
nici forțată să-l părăsească și să se arunce în cine știe ce necaz.
Nu, ea singură s-a hotărât să plece.
Peronul i se pare imens. Uitase câți călători sunt aici în
fiecare clipă, câți pleacă bucuroși, câți se codesc. Nu sunt nici
mulţi, nici puţini, nu-i numără nimeni, însă ea simte că cineva
ştie cum să păstreze întregul nemodificat de mișcările lor.
Toți își privesc palmele cu îndrăzneală și cumințenie
dobândită, repetă calea de urmat, ca şi cum uitarea nu s-ar fi
inventat, nici crestele spaimei care îi vor prinde pe unii dintre ei
în ghearele nemiloase. Zumzetul crește şi descrește, are punc-
tele lui de maxim aproape de nesuportat, căci fiecare își aduce
aminte de locurile dureroase peste care a trebuit să pășească, să
27
ierte și să uite; fiecare își amintește de momentele în care s-a

temut, a plâns și s-a rugat, până când inima i s-a aprins din nou
şi i-a ridicat din praf speranţele uitate.
Din mulțimea aceea divers colorată se formează per-
manent grupuri. Roiesc unii în jurul altora, caută un fel de in-
trare. De fapt, ei caută ieşirea din zumzetul imposibil de între-
rupt. Ana îi urmărește pe toți, tăcută și cu drag. Încearcă să
prindă măcar o frântură din gândurile lor, mai ales a celor care
sunt ceva mai departe şi care, inexplicabil, nu o bagă în seamă,
voind parcă să îi transmită că încă nu a venit momentul pentru
marile întâlniri.
Alții, îi caută privirea stăruitori. Siguri pe ei şi cu o mâ-
nă invizibilă, îi scriu direct pe suflet cea mai frumoasă scrisoare
de iubire, la care ea, cândva, o să trebuiască să le răspundă. Nu
ştie cu exactitate când, știe doar că orele lor de plecare, deși
diferite, sunt calculate bine, tocmai ca să nu dea greș și să nu
piardă întâlnirile care le aparţin de drept și care nu au nimic
distrugător în sine, numai că teama le dă chipuri de monștri.
Printre cei care o cheamă cu privirea neumbrită și nete-
mătoare se găsesc aceia care vor deveni cei mai importanți
oameni din viața ei – pe ei va trebui să-i găsească și să-i re-
cunoască, într-un fel sau altul. Cu ei își va continua povestea
începută cu multă vreme în urmă, căci fiecare călătorie se face
pentru a vindeca, a încheia ceva, dar și pentru a-i încuraja pe cei
din jur să adauge la povestea lumii. Rolurile se schimbă uneori,
dar nu și scopul.
Privindu-i, la rândul ei, se întreba dacă nu cumva oa-
menilor doar li se pare că nu sunt pregătiți pentru realitatea în
care se vor trezi ca aruncați, goi şi dependenți, uneori fără
destule provizii pentru o călătorie atât de grea. Poate că e o
minciună ideea că nu vor înţelege niciodată rostul încrâncenării
cu care se urcă în trenul vieții şi nu vor să coboare de acolo,
oricât de tare le lovește vântul obrajii, inima şi, mai ales, ochii.
Sau, poate că e marea încercare.
28
Scrisorile ploii
Se îndreaptă spre ghișeu, vrăjită de fereastra înaltă din

spatele lui, care e cuprinsă în întregime de jocul viu al verdelui
crud și al albastrului ce se apropie de violetul neasemuit. Culo-
rile aleargă necontenit, se combină când nici nu se așteaptă, for-
mează imagini ce păstrează în miezul lor o parte repetabilă și
totuși mereu nouă. Se desprind apoi, la fel de spontan, și veselia
lor se întinde până dincolo de peron.
Câtă frumusețe, ce prospețime! Se apropie bucuroasă şi
îl privește pe domnul de la ghișeu. Toată conversația pe care o
întreține el cu cei prezenți începe de acolo şi tot acolo se con-
centrează. Nimeni nu e mirat că lipsesc cuvintele. Nu-i sperie
că-și aud gândurile, că acela e felul în care comunică, și nu le
este ceva străin. Dacă-i va fi dor cu adevărat de ceva, de această
stare de a şti îi va fi.
În mine e linişte, simțea Ana. Iată, nu e rostit niciun
nume, nicio poruncă! E atâta linişte, că o aud pe mama şop-
tindu-mi duios, de peste nemăsuratele depărtări: copile, să nu
întârzii la masă!
Emoționată, dar hotărâtă, cere un bilet până la ultima

stație. Vrea să meargă până la capăt. Așa a făcut de cele mai
multe ori și nu regretă. Imediat este întrebată a cui să fie această
ultimă stație. A mea, răspunde destul de mirată și iarăși se gân-
dește că despre trenul în care va urca, în curând, nimeni nu știe
totul. Se referea la cei care erau acolo; știutorii arareori mai aleg
să facă această călătorie și numai când e necesar.
Așteaptă cu nerăbdare biletul, dar cel care poate să i-l
dea nu se grăbește. O privește și o cântărește cu bunăvoință,
ceea ce o face să nu fie deranjată de felul lui de a se purta.
– E bine, îi spune aproape în șoaptă.
Ea răsuflă ușurată, convinsă că asta a fost tot, dar nu
durează mult și domnul o întreabă foarte serios:
– La ce clasă dorești să fie biletul?
Ei, acesta este momentul cheie. Dacă nu va fi atentă,
călătoria ei va fi doar o încercare, o nouă ocazie de a spune, în
29
final, că este nemulțumită. Nu mai vrea să repete așa ceva, de

aceea se interesează dacă nu s-ar putea ca biletul să fie jumătate
la clasa întâi şi jumătate la a doua. Auzise ea de la alții că se
poate și așa. Răspunsul primit a fost că da, biletul poate fi cum
voia ea, numai că mai este nevoie de ceva – trebuie să spună
cum va măsura acele jumătăți. Asta, dacă ştie.
Bineînțeles că știe, a vrut să spună pe loc. Altfel, de ce
ar fi cerut un bilet atât de neobișnuit? Simți însă o înțepătură, o
mare neliniște. Poate că ar trebui să se mai gândească o dată la
ceea ce tocmai rostise. Și s-a gândit. Impropriu spus, gândit. A-
colo, nimeni nu făcea altceva decât să simtă, deși nici asta nu se
producea direct. Așa că, își dă seama de amăgirea din gândurile
ei și își aduce aminte de Ignatio. Ce bine ar fi să-și aducă aminte
de toate câte i le-a spus Ignatio acolo!...
– Aveți dreptate, răspunde oarecum rușinată. Nimeni nu
ştie precis ce anume știe. Parcă eu știu cum va fi, până la urmă,
această călătorie? Dar am să aleg. Daţi-mi clasa întâi pentru
partea de la sfârșit! Şi încă ceva: aș vrea un loc la geam.
Se și închipuia ferită de cei care să o împingă spre di-
recții pe care le dorește, de cei care i se pun de-a curmezișul în
drum și o împiedică să se miște în voie. Asta nu însemna că își
dorea să fie singură, izolată, dar nici luată de val. E curioasă ce
și-au propus ceilalți. Încearcă să afle, dar tocmai aude cum i se
spune că este imposibil să primească un loc la geam.
– Locurile nu se obțin după bunul plac. Fiecare trebuie
să şi-l găsească singur.
Brusc, toată frumusețea și minunăția locului își pierdu
farmecul de mai înainte. Pare că se înserează și nu-i place. În-
cepe să se clatine, să-și piardă și avântul ce o ajutase să ajungă
la momentul pe care tocmai îl trăia. Putea să se răzgândească,
dar ceva din ea voia să rămână. „Ascultă-ți inima!... Ascultă-ți
inima!...” Aceste cuvinte, spuse cândva de Caterina, o făcură să
nu renunțe.
30
Scrisorile ploii
– Nu vă supărați pe mine, dar nu înțeleg cum vine treaba

asta! Eu pornesc într-o călătorie lungă şi nici măcar loc nu pot
să am?
– N-am spus că nu vei avea loc, am precizat doar că va
trebui să ţi-l cauţi.
Ana e nedumerită și nu poate să nu se întrebe cum se
face că niciodată până atunci nu i s-au pus atâtea întrebări la
acest ghișeu. Nu fusese pregătită destul, nu le-ar fi putut în-
țelege? Ce-i drept, dacă nu o întâlnea pe Caterina cândva și nu
citea cartea pe care i-a dăruit-o și tot ceea ce i-a lăsat scris, nici
acum n-ar fi înțeles mare lucru.
Răspunsul celui de la ghișeu a căzut greu peste sufletul
ei. A nu-ți găsi locul în lume nu era o amintire foarte plăcută,
darămite o variantă de care să se bucure. Începea să înțeleagă de
ce simțea atâta forfotă în jurul ei. Fiecare a primit, probabil,
același răspuns și acum se agită, caută o scăpare. Ea preferă să
nu piardă vremea și întreabă fără ocolișuri:
– Și cum o să știu care este locul meu?
– Hm, toată lumea îmi pune această întrebare. Astăzi am
o zi bună, de aceea o să am mai multă răbdare cu nedumeririle
tale. Nu că eu aş avea zile care să nu fie bune, dar am vorbit pe
înţelesul tău, ca să previn o nouă întrebare. Te văd curioasă şi
nerăbdătoare. De ce te grăbești?
– Pentru că nu vreau să ajung noaptea la destinație.
M-am obișnuit cu lumina. Aici am înțeles-o cel mai bine.
Ana s-a gândit o clipă la Ignatio și imaginea lui a apărut

instantaneu lângă ea. Așa era acolo – fiecare gând încolțit înflo-
rea și dădea roade pe loc, nu avea nevoie de anotimpuri și de
multă așteptare. L-a chemat pe Ignatio, fiindcă încă avea nevoie
de bunătatea și iubirea cu care a destrămat mult întuneric din
sufletul ei. Îi vedea, în același timp, obrazul stâng și pe cel
drept, partea din față, dar și cea din spate. Ochii ei își unduiau
privirea, astfel ca nicio suprafață să nu le rămână ascunsă, neș-
tiută, niciun punct să nu fie neluat în seamă. Într-un fel, se poate
31
spune că privirea ei forma cerul care nu respinge pe nimeni și

nimic, cerul fără sfârșit din suflet.
Își amintea prima lor întâlnire. Uimirea ei a fost atunci
că Ignatio îi părea cunoscut, deși nu pricepea cum e posibil. O
aștepta, parcă știa că va veni. Nu-l poate descrie cu simplitate
ori într-un fel obișnuit, degeaba ar întreba-o cineva: cine este
Ignatio? Chiar numele acesta ea i l-a dat. Când i l-a pronunțat
prima oară, el nu a avut nimic împotrivă. Poate, îi suna cunos-
cut, poate că îi plăcea ori pur și simplu știa mai bine ca oricine
cum să nu se piardă într-un simplu nume, ci să rămână ceea ce
este.
În grădina aceea, totul se definea de la o clipă la alta. Un
singur gând, impresie ori dorință schimbau întreg decorul, pu-
teau transforma orice lucru și orice sentiment în chiar opusul
lor, ambele forme rămânând la îndemână și la vedere. Nimic nu
opunea rezistență și asta a speriat-o la început, fiindcă înțelegea
că ea le provoca.
Sigur era o grădină, chiar dacă nu o poate descrie prin
cuvinte, căci nu este ceva despre care să spună că are lungime,
lățime și un înțeles pe care să-l fi pătruns în întregime. Dar avea
o frumusețe aparte, pe care o percepea cu mare ușurință. Nimic
nu-i producea îndoială ori nevoia să păstreze ceva doar pentru
sine. Nu-și dorea decât să o contemple. Liniștea se cuibărise în
fiecare milimetru pe care îl putea distinge de acolo de unde se
așezase stingheră. Își cuprinsese genunchii cu grijă, într-un gest
de ocrotire, și se bucura că nu o mai dureau ca altădată, că nu-i
mai simțea ca de sticlă, gata să cedeze la orice mișcare ori sub
greutatea unor poveri sau a propriului ei corp. Încă îi era teamă
că ceva din afară o poate ataca și răni, că îi pândește clipa de
slăbiciune. Nu plutea, dar nici nu mai era sub influența puterii
ciudate care cheamă totul spre pământ. În locul acela, apropie-
rea se făcea după alte legi.
Ignatio o privise înțelegător, nu avusese întrebări pentru
ea. Poate, de asta a spus împăcat:
– Te-ai întors...
32
Scrisorile ploii
De unde să se fi întors și, mai ales, unde anume s-a în-

tors nu a înțeles imediat. Abia sosise. Și, tot la fel, nu înțelegea
de ce, dintr-odată, nu mai exista noaptea. Da, în locul acela nu
se întuneca niciodată. Vedea cu ușurință stelele și Luna, pe un
cer tot albastru, dar nu așa cum era obișnuită pe Pământ. Și o
nedumerea faptul că nu o dureau ochii de atâta lumină. Într-un
fel, nici nu era nevoie să clipească. Poate, nu mai am ochi, și-a
zis Ana, într-o doară. Dar tot ea s-a întrebat: și-atunci, cum se
face că văd atât de bine?!
33
cAPITOLUL 4
De la acea nedumerire a pornit prietenia ei specială cu

Ignatio; o legătură care s-a întărit tot mai mult după fiecare în-
toarcere din călătoriile ei, nu puține.
– Ce răspuns interesant! Voi ce părere aveți?
Cel de la ghișeu a spus-o gânditor, dar și entuziasmat.
Ana se aștepta la felurite păreri, dar nimeni nu a zis nimic. Fie-
care știa exact de ce voia să plece. Era sigură că știa și cel care
punea întrebări, fiindcă se arăta mulțumit de tăcerea lor, care, și
asta trebuie spus, nu era deloc indiferentă. S-a hotărât să ceară
lămuriri.
– Spuneați mai înainte că sunt curioasă și nerăbdătoare.
Ați spus-o ca și cum ar fi ceva rău?
– Nu e chiar aşa de rău. Comparativ cu cei cărora nu le
pasă deloc încotro o apucă și ce se petrece cu viața lor, nu e rău
deloc. Numai că nerăbdarea îți poate fura unele ocazii, îți poate
trage preșul de sub picioare, cum se spune. Ai uitat?
Aşa ceva nu se poate uita, a recunoscut ea imediat. Şi
totuşi, s-a încumetat să-i spună că prin povestea cu preșul tras
de sub picioare este posibil, la fel de bine, să apară o idee nouă
sau o imagine mai clară a ocaziilor despre care vorbea el, un
semnal de alarmă ori o mână providențială. Depinde cum sunt
privite lucrurile.
Mă refeream la durere, a lăsat el să se audă...
Ignatio nu s-a întristat, când i-a spus că ar vrea să plece

din nou, și nici nu i-a cerut să-i promită ceva anume. A vorbit
puțin și în felul lui:
34
Scrisorile ploii
– Niciodată nu ai altceva de făcut decât să fii, indiferent

că rămâi aici sau pleci. Toate celelalte sunt doar evenimente,
atingeri, transformări. Deși se petrec într-un anumit fel, ele se
subsumează acestei singure realități. Le descrii și le definești,
dar nu le poți schimba esența, oricât de puternică și imagina-
tivă ai deveni la un moment dat. Nu poți afla cât ai progresat cu
adevărat, dacă nu întâmpini dificultăți, dacă nu ești vătămată
în vreun fel, atacată ori defăimată. De aceea, orice test este fo-
lositor.
Omul este o minune, adevărata minune. El face și des-
face lumi, pornind de la una și aceeași sursă. Zbaterea lui, în-
țeleasă greșit drept suferință, e mai degrabă asemănătoare
freamătului verzui al unor aripi de libelulă sau atingerii cor-
zilor unui instrument capabil să redea cele mai profunde sim-
fonii. Este necesara și îndelunga repetiție înainte de orice
spectacol măreț. Dar omul nu pe acestea le observă mai întâi,
nu de ele își aduce aminte, ci de spațiul nesigur în care a fost
silit să-și caute un loc și timpul cât a durat căutarea.
Viața e ca râul, niciodată deranjat de obstacolele ce-i
apar în cale, de condițiile atmosferice schimbătoare sau de pri-
veliștile sărăcăcioase și triste pe unele porțiuni. Râul știe un
singur lucru: că trebuie să curgă, să nu se oprească înainte de
a se amesteca cu fluviul și apoi cu marea. Picăturile lui, ținute
la un loc de o iubire fluidă, udă pământul, adapă viețuitoare ori
se evaporă într-un fel care-i scapă ochiului omenesc, dar nu-și
schimbă starea niciodată. Până la înțelepciunea lui a fi nu este
un drum chiar atât de lung și nici dificil nu e.
– Cum să nu fie, Ignatio? Cum să nu fie?... Rătăcim
până la prăbușire, ne rotim în jurul cozii, de parcă ne-am fi
pierdut mințile. Și totul e atât de strâmt, atât de amenințător...
– Desenați un cerc mai mare! Lungiți-i raza, ieșiți din
el, îndrăzniți!
– Dar dincolo de cerc nu mai este nimic... Așa ni s-a
spus.
35
– Vi s-a spus și contrariul, pe acela de ce nu-l credeți la

fel de ușor?
– Pentru că nu-l putem atinge și asta doare...
Ana nu ar fi vrut ca discuția să o cotească spre durere

tocmai acum. A vorbit destul despre ea cu Ignatio și cu mulți
alții. Retrăind-o cu intensitate, în acele prime zile de după reve-
nirea din precedenta călătorie, i-a înțeles cauzele, dar spaima că
nu va reuși s-o evite nici de data asta începea s-o înfioare.
„Nu nega nimic din ceea ce simți, doar caută o ieșire sau
construiește una nouă” o sfătuse Ignatio de fiecare dată. „Singu-
ra ieșire e sinceritatea. Îngreunarea pe care s-ar putea să o simți
vine din ceea ce ascunzi în tine, de frică să nu cumva să nu fii
pe placul celorlalți”. Nu l-a contrazis pe Ignatio, nu avea de ce.
Rostul întâlnirilor și a plimbărilor a fost înseninarea și liniștirea
după care tânjise cu adevărat cât a fost plecată pe Pământ.
Cel din fața ei aștepta să-și susțină părerea despre du-
rere, oricare ar fi ea. N-avea de ce să se ferească, doar nu e o
crimă să ai o părere. Și-apoi, ceilalți ascultau și ei cu atenție. S-
a gândit o clipă și a spus cu calm:
– Nu voi nega spaima și neliniștea din acele clipe, dar
nici nu voi fi mereu peste măsură de prevăzătoare, fiindcă aș
încetini mersul vremii, aș îndepărta posibilitățile și asta chiar ar
fi o pierdere. Mai bine să fiu nerăbdătoare și uneori să mă doară
decât să tot fiu temătoare și să mă afund în neputința de a mă
hotărî încotro să pornesc.
– A, te referi la parabola cu cei temători, care se întrea-
bă de ce, iar cei îndrăzneți le răspund de ce nu! Bine punctat!
Majoritatea îmi răspund că dacă ceva (sau cineva) este într-un
fel, atunci nu poate fi, în același timp, și sub forma opu-sului
său. Adică, ori ești curajoasă și te avânți ca să-ți potolești
curiozitatea, ori stai pe gânduri și socoți până când crezi tu că
ești sigură că nu vei da greș și nu vei avea de suferit.
– Dacă ambele urmăresc același rezultat, de ce nu ar fi
la fel de potrivite pentru noi și pentru scopul în sine?
36
Scrisorile ploii
Întrebarea ei era foarte serioasă și voia un răspuns com-

plet, numai că răspunsul nu a fost așa cum s-a așteptat.
– Ele sunt întotdeauna potrivite, nu asta trebuie să te
preocupe. Ce voiam să spun e că momentul alegerii are prețul
său și el trebuie plătit.
Ignatio spunea că fără plată nu există valoare.

– Pe vremuri, se folosea trocul. În diversele lui aspecte,
acesta mai există și acum, dar oamenii nu-i mai acordă atenție
și importanță, au inventat banii și cu ei măsoară totul. Cum o
fac, e alt subiect. Tu trebuie să-ți amintești mereu că cel care
pictează, scrie ori compune un cântec merită plătit exact așa
cum merită cel care zidește o casă ori cultivă legumele cu care
te hrănești.
– Te referi la plata în bani? a insistat Ana, oarecum ne-
lămurită unde voia să ajungă Ignatio.
– Și în bani, a spus el îngăduitor. E o cale ca toate cele-
lalte, fiindcă pentru acei bani cineva a făcut un efort, a
sacrificat timp, o dorință ori o plăcere. După cum vezi, în spa-
tele a orice vei dori, vei poseda sau vei primi va sta o formă de
plată.
– Și când primesc iubirea cuiva?...
– Pe aceea o răsplătești cu iubire, a fost replica plină de
iubire a lui Ignatio.
După o astfel de explicație era lesne de înțeles cum e cu

plata și răsplata. Măcar în linii mari. Dar ceilalți oare înțelese-
seră? S-a hotărât să-l roage pe cel de care depindea biletul de
călătorie să le explice de ce plăteau atât de diferit pentru ale-
gerile lor. Privirea lui deschisă și atentă îi transmitea că îi place
întrebarea pusă, parcă o aștepta. Ana începea să simtă că se
formează o punte între ei, o punte ce-i permitea să presimtă
direcția în care își dorește el să meargă dialogul.
– Hai să luăm exemplul tău! a zis cel ce părea că le știe
pe toate. Nerăbdarea este sublimă, te ajută să te aduni, să fii
37
puternică și să învingi, dar te poate face și o nesăbuită plină de

julituri. Amânarea, așa cum spui și tu, conduce la teama de a
îndrăzni. De aceea tind să fiu de acord cu preferința ta spre
nerăbdare, deși nu le exclud niciodată pe celelalte de pe listă.
Mai ales precauția.
Cât de importantă a fost întrebarea ei, Ana avea să afle
mai târziu. Pentru moment, era o îndrăzneală justificată de
dorința sinceră de a ști de ce există atât de multe diferențe, când
vine vremea ca cineva să fie răsplătit pentru ceea ce a făcut.
Susținerea din privirea ce o învăluia îi dădu curajul de a spune
ce crede:
– A alege dintre mai multe posibilități presupune, în pri-
mul rând, să știu că ele există. De multe ori m-am gândit că în
jurul acestei încurcături se învârte omenirea. Se agită, e nemul-
țumită, vrea schimbarea și totuși rămâne pe loc. Nu prea știe
încotro s-o apuce.
– Și ce anume le-ar trebui oamenilor, ca să scape de în-
curcătură?
Subiectul e complicat. Despre el s-a vorbit neîncetat, dar
părerile au rămas în continuare diferite. Unii au fost numiți ge-
nii și sfinți, alții au fost batjocuriți, unii au fost crezuți, alții nu,
iar marea majoritate nu și-a mai găsit un sprijin durabil. Cu ce
au rămas oamenii după atâtea certuri și dezbateri pe tema zeilor
și a vieții, după mii de ani de implorare a milei și ajutorului
divin? – se întreba ea speriată. Cu aceeași teamă de la început!
Nici nu-i de mirare că așteaptă încă și astăzi pe cineva să-i sal-
veze.
Ana simte iarăși amărăciunea. Îi spune cu tristețe că nu
poate vorbi despre ceea ce au nevoie oamenii. Nu-i cunoaște pe
toți, nu le știe povestea.
Într-un fel, spunea o minciună. E adevărat că nu cunoș-
tea toate poveștile, însă aflase destule de la unii sau alții. Dacă
ele erau sau nu erau reale, nu se știe. Cum nu știa nici ea dacă
părinții și bunicii ei, rudele, prietenii și vecinii, soțul și copiii au
fost tulburați de gândul la Dumnezeu ori au rămas neatinși. Căci
38
Scrisorile ploii
nu e suficient să fie practicanți religioși, ca să poată vorbi lesne

despre credință. Uneori, tocmai asta îi zăpăcește.
A avut demult o mătușă, soră a tatălui, care locuia în
aceeași casă cu ei. Ea nu voia să meargă duminica la biserică.
Asta îl înfuria pe capul familiei, bărbat cu vază în comunitate,
care îi trezea pe toți ai casei devreme, îi punea să se închine și
să se îmbrăce cu hainele bune, apoi îi urca în trăsură și porneau
spre biserica din mijlocul satului. Nimeni nu lua nici măcar o
înghițitură de apă, până nu se termina slujba și primeau bine-
cuvântarea preotului pentru masa de prânz. Era ziua de repaus și
de mulțumire față de Dumnezeu pentru tot ce au primit. Dar
mătușa Ani era supărată. Avea mai mult de patruzeci de ani, o
femeie așa de bună, așa de blândă, dar singura din familie care
nu era căsătorită. Mereu întreba cu lacrimi în ochi:
– Mie ce mi-a dat Dumnezeu, ca să-i mulțumesc? Voi
aveți copii, soți, vă bucurați de viață, dar eu ce am, în afară de
muncă și singurătate? Preotul mi-a spus că totul e așa cum vrea
Dumnezeu și fiecăruia i se dă ceea ce merită. Adică, eu nu merit
să mă bucur? Atunci, ce să mai caut la biserică, pentru ce să mă
mai rog, dacă nimic nu depinde de mine?
Tatăl acela rigid o apostrofa, mama i-ar fi ținut partea,
dar nu îndrăznea. Anei îi era nespus de milă, ar fi ajutat-o, dacă
ar fi știut cum. Era un copil și suferea pentru mătușa ei dragă,
care a murit după câțiva ani, convinsă că nu a fost un om bun și
că Dumnezeu nu iubește toți oamenii la fel.
39
CAPITOLUL 5
E surprinzător câte amintiri îi vin în minte tocmai acum,

mai ales că unele sunt foarte, foarte vechi. Nici nu credea că le
mai are. Se întreba ce rost au să o ducă în locuri și timpuri tre-
cute, în care nu se va întoarce niciodată? De ce să o facă să re-
trăiască emoțiile avute, nu toate plăcute? De exemplu, mătușa
nefericită sau băiețelul din vecini, slab și diform din naștere,
mereu alungat cu pietre și râsete de ceilalți copii. De ce nu s-a
născut și el sănătos? De ce n-a cerut-o nimeni de nevastă pe
mătușa Ani? De ce să fi vrut Dumnezeu ca ei să sufere atât de
mult? Fără să vrea, s-a încruntat.
Domnul de la ghișeu, pe care l-a numit Ef până la urmă,
ca să-i fie mai ușor, o privește îndelung și insistă:
– O să te întreb altfel: ce crezi tu despre ceea ce ar avea
nevoie oamenii ca să nu mai stea pe loc?
Fără să vrea, Ana s-a încruntat. I-a lăsat pe alții să vor-
bească și a fost uimită de câte a auzit. La final și-a spus în sinea
ei: „Bine că nu am răspuns prima! Eu m-aș fi referit la credință,
dar mai folositoare decât credința pare să fie cunoașterea”.
Trebuia să admită că o credință, oricare ar fi ea, conține
și un dram de îndoială. Bun, ăsta poate fi motivul pentru căuta-
rea unui adevăr care să fie deasupra oricărei îndoieli. Dar există
un asemenea adevăr? De câte ori se apropia de acest subiect, îi
apăreau în fața ochilor cuvintele Caterinei, găsite în paginile pe
care i le lăsase când plecase în lume: „Fiecare are adevărul său
și fiecare adevăr are timpul său. Pare un truism, dar eu simt că
e mai mult. Dar nu sunt în stare să-l pătrund, doar îl presimt”.
40
Scrisorile ploii
Ascultând-o mai înainte pe Caterina, ceva i-a atras aten-

ția – vorbea altfel decât atunci când era în sat. A pronunțat o
mulțime de cuvinte pe care ea nu le știa sau nu le înțelegea prea
bine. De cum s-au reîntâlnit, și-a dat seama că „sora ei și a
ploii” ajunsese unde și-a dorit, găsise cărți și, poate, oameni ca-
re au învățat-o mai multe. Nu a avut nicio veste de la ea după ce
a plecat, dar o visa des și simțea că e bine, e în viață. A fost
destul ca să se simtă îmbărbătată și să-și urmeze soarta până la
capăt.
Acum aștepta să audă părerea lui Ef, dar, de undeva din
spate, se aude o voce tremurată și totuși limpede care spune că
oamenii încă au nevoie de învățători, de cineva care să îi ajute
să-și înţeleagă situațiile în care se află... Dar nu limitativ, nu
sub amenințarea pedepsei, nici lipsit de o cât de mică dovadă a
ceea ce încearcă să susțină, ceva de bun simț. Una este să nu știi
și alta este să fii împiedicat să afli. Una e să ți se spună ceva
care te poate ajuta să-ți formezi un adevăr – unul care să ți se
potrivească – și alta e să se profite de neștiința ta și să fii mințit.
Era un tânăr și îl înțelegea de ce a spus ce a spus. Dacă învă-
țătorul nu are grijă și răbdare să-l învețe bine pe elev alfabetul,
cum va putea citi acesta mai târziu, cum va desluși el înțe-
lesurile atâtor lucruri care se arată necontenit în jurul lui?
Deja îi este mai bine. Cei de lângă ea nu-i sunt total
străini, iar schimbul de păreri la care participă o face să aibă în-
credere. Simte tot mai mult legătura dintre ea și ceilalți, simte
asemănarea, chiar dacă părerile lor sunt oarecum diferite. De
fapt, ele doar sunt rostite diferit, căci de vorbit vorbeau despre
aceleași lucruri. Ceva o neliniștește – felul cum vorbeau unii e
altfel decât al ei și al celor care au trăit odată cu ea în acel sat.
S-o fi schimbat atât de mult viața pe Pământ?
Ef nu-și arăta nici mulțumirea, nici nemulțumirea pentru
ceea ce făceau ei. Nu se știe care este treaba lui, dar e calm și
așteaptă de fiecare dată să termine ce au de spus. Așa a făcut și
acum, apoi i-a întrebat pe toți:
41
– Și nu sunt destui învățători care au făcut-o, nu sunt

destui care o mai fac și acum?
Ana a răspuns imediat, cu speranța ei dintotdeauna că,
dacă fiecare participă și vine cu propuneri, situația își va găsi o
rezolvare:
– Nu cred că este vorba despre numărul lor, ci despre
surzenia, muțenia, orbirea celor care îi ascultă. Oamenii nu au
destulă încredere unii în alții, nu îi cred pe cei care vor să-i aju-
te. Știți, uneori li se pare că ceea ce aud e prea frumos ca să fie
adevărat...
– Vorbești despre o omenire plină de neajunsuri, ca și
cum Creatorul a produs ceva stricat și nici măcar nu-i pasă. Fii
atentă! Este o judecată de valoare.
Alarmă! Ana simțea alarma din plin. Spusese prea mult,
prea direct? Nu contează. Ea trebuie să spună până la capăt ceea
ce crede, apoi să asculte și alte păreri. Altfel, nu se va alege cu
nimic, chiar dacă „discuția” este mai mult teoretică. A inspirat
adânc și a continuat:
– Pentru acele judecăți de valoare, cum le spuneți dum-
neavoastră, oamenii nu au la îndemână altceva decât materialul
existent, pe acela îl cântăresc și aceluia îi dau ei o noimă. Cu cât
materialul se dezvăluie mai mult, cu atât se schimbă și conclu-
zia sau concluziile.
– Asta presupune, fără îndoială, ca observatorul să ră-
mână neschimbat și să facă diferența în cel mai obiectiv mod
până la capăt, spune Ef punând accent pe cuvântul observator.
S-a făcut dintr-odată liniște. Fiecare se gândea la ce
auzise și nu îndrăznea să adauge nimic. Ori, poate, considerau
că nu mai este nimic de adăugat. Ana era derutată. Ce e acela un
observator?!
Ef a continuat:
– Este posibil oare ca cineva să dețină tot adevărul, e
posibil să rămână mereu neschimbat?
42
Scrisorile ploii
Imediat, și-a dat seama de ce simțise alarmă mai înainte.

Și-a luat, ca de multe ori, rolul de apărător al omului, numai că
era părtinitoare.
– Mda, a concluzionat întristată. Nu am rostit destul de
clar ceea ce cred.
– Atunci, ia-o de la capăt! Este riscant și inechitabil să
pui un diagnostic la repezeală și să nu ții cont de toate analizele
și rezultatele investigațiilor.
Greșea în continuare. Nu era precisă, argumentele ei nu
stăteau în picioare în fața evidenței. Amesteca realitatea mo-
mentului cu ceea ce spera să se întâmple cât mai curând și cât
mai în avantajul oamenilor. Începea să înțeleagă de ce a fost
arătată nerăbdarea ei chiar de la început. Era gata s-o ia de la ca-
păt, numai că, de undeva din dreapta ei, auzi o femeie spunând:
– Credința ar trebui să fie liberă și să le aparțină oame-
nilor în totalitate, exact cum le aparține iubirea, iertarea, devo-
tamentul sau speranța. Cum se manifestă acum, credința e mai
mult o constrângere.
Iată, cineva vorbea despre credință! Era înfiorată, dar nu
de cele tocmai auzite, ci din cauza amintirilor care au ieșit brusc
la suprafață. În special, a unora dintre ele. Mirosul de carne arsă
pe rug, țipătul sfâșietor al celor condamnați cu grabă și cruzime
o cutremuraseră cândva, căci totul se desfășura în fața și spre
deliciul mulțimii. Vrăjite, păcălite, amețite? Doar neștiutoare?
Nu a îndrăznit să întrebe, iar prin tăcerea ei precaută i-a con-
damnat și ea la moarte pe nefericiții aceia căzuți în capcana și
mâinile orânduirii atotputernice a vremii.
Unii și-au strigat nevinovăția cu disperare, alții și-au ac-
ceptat soarta cu seninătate, într-o mare liniște. Aceștia din urmă
stricau spectacolul, erau disprețuiți și huliți cel mai mult. Se
dorea o spaimă paralizantă, un vaier în care victimele, îngrozite,
să recunoască orice, numai să scape de grozăvie. Declarația lor
trebuia să fie dovada că nu se făcea nicio nedreptate, că vră-
jitoria și puterile răului existau cu adevărat și amenințau fe-
ricirea și drumul credincioșilor către Rai, și, astfel, puterea cle-
43
rului să crească mai mult. Dar ei tăceau; poate, se rugau ori

depășiseră până și această nevoie. Decât să trăiască în minciună,
alegeau moartea.
Ceea ce-și aducea aminte Ana cel mai bine e că mulți-
mea aclama, chiar credea că se face dreptate. Ea se prăbușea în
ea însăși.
Cât ești sigur de ceea ce crezi, nimeni nu te poate mișca
nici măcar un milimetru, n-are cum să-ți smintească mintea.
Așa ar fi trebuit să le spună marilor judecători, dar n-a făcut-o.
Ar fi fost inutil. Ei cunoșteau foarte bine cum e cu mintea ome-
nească, știau că ceea ce cred cei care aplaudă se poate schimba
peste noapte, de asta se făcea tot posibilul ca mulțimea să nu
știe decât ce spuneau și susțineau ei prin forță și teroare. Do-
vada? Sutele de ani cât Inchizia a rezistat și a dominat gândirea
omenirii. Ea a dispărut, dar numai ca formă cumplită și de ma-
ximă autoritate, căci, sub o altă formă, ea există încă și astăzi.
Încă afectează mințile și sufletele oamenilor.
E drept, mai târziu s-au tipărit textele Bibliei, atât de
invocate în mincinoasele procese, au dispărut piețele cu rugurile
lor, dar amenințarea cu focul veșnic, îndelung chinuitor al ia-
dului a rămas. Lămurirea, interzisă în acele vremuri de neînțe-
les, le-a adus oamenilor senzația că au libertatea să-și exprime
părerile, a mai deschis niște uși către viață, dar n-a putut elimina
frica de pedeapsa lui Dumnezeu.
Biete suflete aruncate în beznă! Cântecul de bucurie pe
care veniseră să-l cânte și să-l dăruiască lumii întregi, trăindu-l
ca pe o realitate fără îndoieli și înlănțuiri, s-a transformat în
scâncete rare și timide, acoperite de plânsete și aclamații de-
mente. Sute de ani. Sau, poate, mai mult. Și ce părea mai cum-
plit e că zeii încă voiau sacrificii. Încă mai vor.
Un asemenea episod îi putea zdruncina dorința de a

pleca. De ce să mai riște și să mai sufere? Dacă toate suferințele
de până acum nu au schimbat prea mult viața și soarta omului
pe Pământ, ce rost avea să mai adauge una?
44
Scrisorile ploii
S-a scuturat de acele amintiri ca de un roi de albine ce-și

caută disperate o nouă matcă, gata să devină ucigătoare cu înțe-
păturile lor, în orice secundă. Nu-i plăcea că încă mai este sub
semnul și puterea lor și observa că și ceilalți erau afectați de ele
sau de unele destul de asemănătoare. Ea nu știa că unde nu a
existat Inchiziția a fost sclavie, colonialism ori ură rasială, iar de
războaie nu a scăpat nimeni. Văzuseră cu toții cum arată iadul.
Trezite de cuvintele și gândurile lor, apăsate de tăcerea
prelungă ce apărea de fiecare dată în asemenea situații, aminti-
rile aleargau bezmetice prin tuneluri fără capăt, străpungând cu
greu aerul impregnat de mirosul morții, dar, în loc să se rătă-
cească și să-i elibereze, îi luau încă o dată ostatici. Ana retrăia
cu atâta putere ororile de care își amintea, vina de a nu se fi
împotrivit, neputința de a fi schimbat ceva, încât aproape că nu
mai auzea nimic din ce se discuta acolo.
I se ceruse, mai înainte, să o ia de la capăt cu explica-
cațiile. Dar ce explicații să dea pentru tot ce a înspăimântat-o, a
durut-o sau a amărât-o peste măsură? Nu mai avea putere, și
nici dorința de a pleca nu mai era atât de mare ca la început. Tot
Caterina a salvat-o. Probabil, i-a simțit slăbiciunea.
– Oamenii sunt capabili de multă compasiune faţă de
puterea fiecăruia de a se încumeta ori a fi rezervat, de a accepta
sau a refuza o nouă încercare, un alt adevăr, dar nu o manifestă
întotdeauna. Nu au toată libertatea s-o facă. Adineauri se vorbea
despre cei care pot ajuta şi care există permanent printre ceilalți
oameni. Mulți dintre noi i-am văzut cum se străduiesc, cum se
sacrifică, dar rezultatele nu sunt atât de vizibile pe cât ne-am fi
aşteptat. Rămâne senzaţia că prea puţini oameni sunt atinși de
efortul şi bunăvoința lor.
– Vrei să spui că nu sunt destul de eficienți, că metoda
lor nu este potrivită momentului sau grupului unde acţionează?
întrebă Ef și încercă să pară indignat.
– N-aș îndrăzni să spun așa ceva, se apără Caterina. Eu
am descris mai degrabă cum am resimțit acele situații. Pe de
45
altă parte, ne întrebăm: de ce nu sunt înţelese acțiunile lor, de ce

nu sunt prețuiți?
Ana era atât de fericită s-o audă pe Caterina, că îi venea
să strige că nu e adevărat ce spune – ea a înțeles și a prețuit-o
nespus. O iubește și acum pentru tot ce i-a dăruit. I-a căutat
privirea și i-a transmis toate acestea cu mâna pe inimă. Caterina
i-a răspuns la fel.
46
Scrisorile ploii
CAPITOLUL 6
Privindu-i pe ceilalți, Caterina avu un fel de revelație.

Nu numai ea era copleșită de importanța momentului, ceea ce îi
confirma părerea că experiențele multora au fost aproape iden-
tice. Altfel, de ce ar fi zărit pe loc o străfulgerare de spaimă la
unii și de uimire la alții? Doar atât, căci liniștea s-a întors și i-a
înconjurat pe toți. Vedeau evenimentele trecute și viitoare deta-
șați de așteptări, de speranțe sau de teamă. Vedeau procesul în
continua lui desfășurare, cu suișuri, coborâșuri, cotiri neaștep-
tate, neajunsuri, dar și goluri ce se umpleau treptat și armonios.
Doar astfel privite – împreună și având un fir comun care le
străbate – acele evenimente aveau, într-adevăr, un sens. Aju-
torul pe care îl cereau oamenii prin rugăciunile lor a venit în-
totdeauna și tot la fel va veni și de acum încolo. Omul nu e
părăsit pe Pământ, nu e alungat din Paradis. Viața lui e departe
de a fi o pedeapsă și o caznă, o sforțare fără sorți de izbândă. E
atât de departe, încât poate fi văzută ca o mare șansă...
Dinspre ghișeu se auzi explicația lui Ef:
– Gesturile acelor oameni pot fi comparate cu nişte să-
geți trimise dintr-un arc. Ele sunt purtătoare de mesaje, vor
ajunge peste tot și vor avea efect o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp. Însă, ca să aibă efect, cineva trebuie să le ridice
şi să le susțină, altfel vor rămâne simple piese de muzeu, nişte
poveşti fabuloase, nemaiponenite și fără nicio legătură cu rea-
litatea în care acţionează. Niște legende. Pentru asta, e necesar
ca fiecare să se implice, să contribuie. Cunoașterea nu este re-
zervată numai unora.
47
Caterina își pierdea strălucirea de mai înainte. A spus

îngrijorată:
– Așa cred și eu, dar trebuie să recunoaștem că oamenii
par departe de realizarea dorinței lor de a fi fericiți pe Pământ.
Ef dă gânditor din cap:
– Mă bucur că situația doar pare să fie așa. Un pic de
scepticism nu strică. Măcar un pic. Sunt curios ce sau cine te
face să nu fii sigură că, într-adevăr, aşa este?
– Cine! Cei puţini care sparg modele absurde, cei care
fac pionierat în orice domeniu. Printre o sută de oameni există
unul bogat, există destui care nu suferă de sărăcie şi mai există
şi cei care caută ieșiri din impas şi, până la urmă, reușesc. Deci,
se poate! Numai că ei sunt puţini, în comparație cu numărul to-
tal de participanți. Oricine ar trage concluzia că totul este inutil
din partea omului. De jur-împrejurul lui e un dezechilibru în
toată urâțenia lui.
– Uniformizarea v-ar da, oare, sentimentul că în lume
există mai multă frumusețe? întreabă Ef liniștit.
Nimeni nu se arăta doritor să răspundă. Ana și-a zis că
ar face mai bine să aștepte o lămurire sau câteva întrebări su-
plimentare. Nu înțelesese chiar tot ce a auzit, dar presimțea că
va urma ceva deosebit. Privirile ei și ale lui Ef se întâlneau ușor
și tot mai des, precum două raze de soare deasupra unei ape,
reflectându-se în oglinda ei cu bucurie. Deja a priceput că mul-
țumirea pe care i-o ghicea când o ascultă este la fel de mare ca
aceea de a vedea că a început să aibă răbdare să-l asculte și ea.
Ef îi observă reticența și trece peste ea cu delicatețe. Se
adresează tuturor, acaparându-le atenția:
– Alegeți o culoare, una în care ați zugrăvi întreaga lu-
me, încât lumea să arate aşa cum vă place vouă! Să presupunem
că ați ales culoarea roz – e caldă, sidefată, are parfum, sclipire,
are ceva curat în ea. Vă așteptați să vă simţiți minunat într-o
lume roz, pentru că aşa ați crezut că trebuie să arate o lume fe-
ricită. Și totuși, privind în jurul vostru, vă dați seama că a dis-
părut aproape totul: cerul albastru, pădurile verzi, lanurile aurii,
48
Scrisorile ploii
munţii gri, soarele roșiatic, pământul maroniu, nopţile întune-

cate, trandafirii albi, asfinţitul mov, chiar și expresia grăitoare
de pe chipurile celor din jur... Lumea pe care v-o închipuiați
perfectă, dacă ar fi aşa cum vreți voi, a devenit brusc săracă şi
fără rost. La fel este şi atunci când impuneți ca cineva să se
schimbe aşa cum (credeți că) vă place vouă. După eforturi şi
dezamăgiri, observați că a dispărut persoana dragă de care v-ați
îndrăgostit, iar ceea ce a rămas nu vă mai place.
Pe fețele multora apăru dumirirea. Deci, asta era expli-
cația! Descompunerea luminii în culori și nuanțe, inimaginabile
și infinite nuanțe cu care se formează partea fizică a vieții e
hrană, singura de care au nevoie oamenii. Jocul lor inconștient
și continuu creează lumea într-o diversitate nu întotdeauna ob-
servată, cum la fel de ușor o poate limita la alb și negru ori nu-
mai la gri.
Caterina nu ar fi ales culoarea roz, dar înțelegea tâlcul
din exemplul dat de Ef. Își aminti de Duiu și de viața din satul
ei drag. Drumul până la mânăstirea la care a ajuns într-o bună zi
a fost anevoios. A dormit sub cerul liber, înfricoșată de colții
animalelor sălbatice, în case străine, unde slujea și nu primea
decât un bol de mâncare, dar nu și o vorbă bună. S-a aflat în lo-
curi în care nici ea n-a putut vorbi așa cum ar fi vrut, căci prea
mare era amenințarea de a fi judecată. Frigul și arșița au încer-
cat-o greu și numai neclintirea visului ei a ajutat-o să zărească
zidurile și turla unei mânăstiri aflate pe țărmul mării. Reușise,
dar, în tot acel timp, i-au lipsit iubirea, bunătatea și grija cu ca-
re o înconjurase Duiu mereu. I-au lipsit până în ceasul morții.
Tânărul care vorbise mai devreme despre învățători era
trist. Iubise și fusese iubit, dar numai la început. Apoi au năvălit
peste el nemulțumirile, exact așa cum tocmai a spus Ef. N-a
știut ce să facă și cum să fie fericit. A murit neîmpăcat și supă-
rat pe viață. Acum, se frământa. Nu îl afecta numaidecât faptul
că a greșit, asta a înțeles, dar cum să facă să nu mai repete gre-
șeala? De asta a întrebat de ce nu ajung oamenii la fericire.
49
– Părerea mea e că vă risipiți în dorințe mici, în loc să

vă urmați inima, a spus Ef. Dacă vă îndrăgostiți de cineva pen-
tru că vă face să râdeți, ce se va întâmpla când nu vi se va mai
părea amuzant? Dacă vă îndrăgostiți de frumusețea cuiva, ce se
va întâmpla când frumuseţea lui/ei va păli? Dacă vă îndrăgostiți
pentru că el sau ea vă poate oferi totul, ce va urma dacă ei nu o
vor mai putea face? Nu vă cutremură aceste întrebări nepuse la
timp, nu sunteți răvășiți de răspunsurile ușor de intuit?
Ce ușor se amăgesc oamenii și cum pierd ocaziile de a fi
fericiți! – își zise Ana. Dezechilibrul despre care s-a vorbit mai
înainte căpăta un alt înțeles pentru ea și bănuia că la fel era și
pentru ceilalți. Ef continuă să le vorbească despre iubire:
– Din cauză că nu sesizați ușor diferența dintre dorinţă
şi iubire, îl copleșiți pe celălalt cu cerințele voastre, expresii ale
unor nevoi trecătoare. Îi cereți celuilalt ceea ce vă doriți voi, nu
ceea ce este el pregătit și dispus să dăruiască. Fiecare om are
singurătatea lui, are golul şi dezorientarea lui, la ce bun să le
puneți la un loc şi să faceți din ele ceva şi mai greu de suportat?
Iubirea există numai când sunteți curați, îngăduitori și treji. Mai
ales treji. Doar atunci puteți primi adevăratul ei dar.
– Adică o ușă, un pașaport și libertatea de a ne imagina
tot ce ne dorim. Inclusiv puterea de-a ne hotărî să rămânem cu
cineva, undeva, cândva..., zise Caterina, parcă șoptit.
Ef privește în zare ca un îndrăgostit. Rămâne visător,
parcă desprins de toate celelalte subiecte. Apoi, începe iarăși să
vorbească și tot despre iubire:
– Dragostea nu este singurul sentiment care unește un
bărbat şi o femeie. De fapt, ea îi aduce împreună şi îi unește la
început, fiindcă dragostea înseamnă atracție, plăcere. Ea este
zgomotoasă, demonstrativă, competitivă, nu-i place să rămână
nevăzută. Ura îi unește la fel de puternic, prin resentimente şi
pornirea nechibzuită spre răzbunare. Şi nevoia unește un bărbat
și o femeie, uneori îi face mai blânzi, îi apropie tocmai prin în-
ţelegerea suferinței celuilalt, dar, din teamă că nu vor avea des-
tul din ceea ce își doresc, nevoia îi poate transforma în rivali.
50
Scrisorile ploii
Singura care aduce încredere și compasiune este iubirea. Ea știe

că există destul din toate. Dar până la iubire este cale lungă.
– De multe ori, nu reuşim să facem diferența dintre ea şi
dragoste, dintre ea şi ură sau dintre ea şi nevoie. Spunem că
iubim, o spunem cu uşurinţă şi nu ştim câte visuri aprindem în
sufletul cuiva cu aceste cuvinte. Şi nu ştim nici cum mor acele
visuri, când tot ce putem dărui sunt nişte focuri de artificii, dar
nu luna de pe cer, mai spuse Caterina.
Ana simțea o emoție copleșitoare. Ea a fost fericită cu
Nicolae. Au muncit amândoi, și-au crescut copiii, au fost feriți
de boli și necazuri mari. Când a fost să se bucure, s-au bucurat;
dacă a fost nevoie să dea o mână de ajutor cuiva, au dat-o. Și-au
apărat casa și căsătoria până la capăt și nimeni nu le-a aruncat
vorbe grele, așa cum se mai întâmpla în sat. Poate, și pentru că
nu și-au dorit mai mult decât le trebuia și nu i-au invidiat pe
alții. Dezbaterea devine din ce în ce mai interesantă, dar, în ace-
lași timp, îi solicită prea multă atenție. Nu se așteptase la asta.
Își va lua biletul și va pleca, așa a crezut ea că se va întâmpla,
nu că va participa la o recapitulare a temelor pentru acasă. Din
mijlocul mulțimii, se auzi o voce calmă, socotită.
– Părerea mea este că oamenii nu vor numaidecât o ega-
litate a situațiilor personale. Ei resimt mai mult o lipsă a egali-
tății de şanse, o lipsă acută a dreptății. Tot ce li se spune despre
drepturi şi dreptate se bazează pe teoria sfântul vs. păcătosul,
deşi nu le explică nimeni cum se face că numai unii aparţin pri-
mei categorii, şi nici cum anume se face împărțirea aceasta.
Iulius fusese tăcut și retras până atunci. Ana îl întâlnise
acolo, vorbiseră de multe ori. El avea un fel diferit de al ei de a
pune lucrurile cap la cap, de a scormoni până găsește un răs-
puns. Avea multă răbdare și era conștiincios. Și totuși, ea se
simțea foarte de bine lângă el.
Ef își dă cu părerea despre cele auzite:
– Înseamnă că există nişte criterii după care s-a făcut
această separare. Cineva le-a determinat, le-a impus, iar ceilalți
51
le-au acceptat. Că doar nu au căzut din cer, mai adaugă el, ară-
tându-se contrariat.
Iulius ar fi vrut să zâmbească, dar era prea serios de data
asta. Nu întârzie cu răspunsul:
– Eh, tocmai asta era și nedumerirea noastră! Cei din
prima categorie pretindeau că ceea ce susțin vine direct de la
sursă. Care sursă, îi întrebam noi. Cea supremă, ziceau ei. Nu
știu cum să vă explic ce se întâmpla cu oamenii de bună cre-
dință care îi vedeau pe aceia cum se autoproclamau singurii cu-
noscători ai adevărul, că numai pe ei trebuie să îi asculte, altfel
vor ajunge în iad. Sufletul acestora nu mai înțelegea nimic.
– Și de unde apăreau cei despre care spui tu? Nu cumva
dintre voi? îl întreabă Ef pe Iulius, dar nu supărat.
– Ba da, zise el din ce în ce mai abătut. De asta mi s-a
părut nedrept.
– E trist ce spuneți voi şi, chiar dacă aș simți că aveți
dreptate, tot trebuie să vă cer susțineținerea părerii. Dar aveți
grijă la cuvinte, ele creează realitatea! În același timp, ele sunt
doar niște instrumente de reprezentare, care vă ajută să vă ex-
primați, dar nu constituie binele sau răul, multul sau puținul,
frumosul ori urâtul... Nu în sine și nu definitiv.
Tot Iulius a răspuns. Părea că așteptase această ocazie
ca să poată scoate la suprafață o latură cunoscută a realității, dar
trecută anume sub tăcere.
– Oamenilor li se dau multe adevăruri gata împachetate,
li se impun reguli şi legi care îi dezavantajează din start, ca apoi
să fie măsurați tocmai în conformitate cu ele. Metoda este
veche, dar încă funcţionează foarte bine.
– Cum îți explici asta, se prefăcu mirat Ef.
– Frica nu dă greș. Oamenii apăsați de vină se predau
necondiționat, nu mai invocă drepturile pe care le au dintotdea-
una. De asta reacțiile lor de împotrivire sunt rare şi slabe. Cred
că aşa se ajunge la acceptarea unei stări de fapt drept realitate,
drept adevăr. Așa se ajunge la sentimentul de captivitate. De
cele mai multe ori, oamenii spun că se simt exilați pe Pământ.
52
Scrisorile ploii
– Dacă ei se predau, dacă nu luptă pentru drepturile lor,

dacă nu se întreabă cum se face că tocmai ei nu au drepturi –
toate acestea nu arată că ei înșiși aleg să trăiască astfel? întreabă
Ef cu multă îngăduință, dar ferm.
53
capitolul 7
Deși se simte ceva mai înviorată, subiectul o umple pe

Ana de nemulțumire și de teamă. Nu are rost să-și ascundă în-
grijorarea, așa că spune apăsat:
– Mie mi se pare că, mai degrabă, oamenii sunt duși în
eroare. Cum să aleagă adevărul, când variantele pornesc de la
minciună?
Ef nu pare deranjat de remarca ei.
– Că o variantă este adevăr sau minciună, depinde de
convingerile lor. Degeaba se plâng și se victimizează. Gândurile
și emoțiile creează tipare puternice, dar asta nu înseamnă că nu
se poate renunța la ele, că nu pot fi înlocuite cu altele noi, care
să le fie mai folositoare.
– Vedeți, aici este locul celor despre care spuneam că
pot ajuta! Aici, în mijlocul ființelor care nu mai ştiu care este
adevărul ori nu sunt lăsate să ajungă la el. La asta mă refeream,
când spuneam că oamenii sunt orbi şi surzi – ei nu mai pot
deosebi adevărul de minciună aşa uşor. Profeţi mincinoși au tot
existat de-a lungul timpului, deja e greu ca cineva să-i mai vadă
pe cei sinceri, să-i creadă şi să-i urmeze. Poate, e chiar impo-
sibil, mai zise ea.
Ef a făcut o mișcare bruscă, s-a dat cumva mai în spate.
Nu s-a încruntat, dar ceva din atitudinea lui semăna cu nemul-
țumirea. I-a atras atenția că ceea ce spune sună fatalist, aproape
apocaliptic...
Ana s-a speriat. Acum chiar nu mai știa ce să spună.
Caterina, ocrotitoare ca întotdeauna, a răspuns imediat:
54
Scrisorile ploii
– Chiar dacă sună fatalist, așa ni se arată realitatea! Ştiu

că ea se poate schimba în orice clipă, ştiu că întotdeauna există
şanse. Oamenii le-au pus un nume foarte frumos: speranțe! Nu
le-aş seca niciodată acest izvor, pentru că el se poate transforma
oricând într-un șuvoi care să măture toate obstacolele din cale.
Zâmbetul ce apăru pe fața ei însemna mai mult decât în-
seninare, era simbolul izbânzii omului. Până la urmă, omul în-
vinge greutățile...
– Şi acel șuvoi, pe care îl descrii tu atât de frumos, poate
exista independent de cei din care el se formează? Se poate sub-
stitui lor?
Mulțimea fremăta iarăși. Iată încă o perspectivă pe care
nu o luaseră în calcul! Caterinei i-a devenit clar că speranțele
există doar atâta timp cât există și cei care le întrețin. Dar sunt
benefice și utile toate speranțele? Constituie oare ele garanția
ieșirii din impas, având în vedere necesitatea acțiunii? Recunos-
cu imediat:
– Din păcate, nu suntem întotdeauna conștienți de ceea
ce provocăm cu gândurile noastre, cu încăpățânarea de a dori
chiar și imposibilul. Numai consecințele ne dau răspunsuri, iar
pe acestea nu le mai putem nega, deși încercăm din răsputeri.
– Ele sunt fericirea sau nefericirea noastră, nu-i așa?
concluzionă Ana, mai mult pentru sine.
– Exact! Acesta este preţul despre care spuneam, cauza
pentru care el pare atât de diferit de la individ la individ sau de
la o situaţie la alta. Cu cât veți fi mai permisivi în fața vieții, cu
atât veți resimți mai puțin apăsarea acestei plăți. La un moment
dat, veți ști că nu este vorba decât despre un schimb de energii.
Adevărul se rostește cu blândețe, dar și convingător.
Ana își amintește o discuție foarte interesantă. Erau pre-

zenți atunci mulți dintre cei care se aflau acum pe acel peron. Și
Ignatio, bineînțeles. Caterina știa că Ana îi dăduse acel nume și
îi plăcea. Totul semăna cu o șaradă, o piesă de teatru în care ac-
torii trebuiau ghiciți, recunoscuți. De fapt, cam așa se întâmpla
55
cu toți după ce ajungeau acolo. O vreme, își păstrau amintirile

intacte, emoțiile, atașamentele, dorințele avute. Apoi, treptat, re-
nunțau la ele, nu le mai erau de folos. Venise vremea să con-
struiască alte scopuri, să aleagă alte experiențe de viață. Totuși,
unele legături nu dispăreau cu totul. Fie au fost mai trainice, fie
aveau importanță pentru viitor. Auzise cândva un dicton: Dacă
vrei, poți! Și-atunci, cum se face că procentul celor care reușesc
în viață este atât de mic?
– Ignatio, e suficient doar să vrem ceva? a întrebat ea.
– E important să vreți, atunci puneți în funcțiune toate
motoarele, a spus el plin de vervă.
– Motoarele nu sunt un perpetuum mobile. Trebuie să
mai fie și altceva..., spuse Caterina, îndoită în sinea ei.
– Tu la ce te gândești?
– Că este necesar să știu unde vreau să ajung.
– Ca țintă, da. Dar ca scop?
– Dă-ne un exemplu! îl rugă Ana, depășită în mare parte
de nivelul discuției.
– Să spunem că vrei să fii învățătoare. Aceasta va fi
ținta și tu vei face eforturi ca să ajungi la ea. Scopul însă care
este? De ce ai vrea să fii învățătoare?
– Ca să-i ajut pe cei neștiutori de carte...
– Așa este. Acum, hai să mergem mai departe! Pre-
gătindu-te să ajungi învățătoare, îi ajuți pe copiii care vor avea
nevoie de tine mai târziu; ajutându-i apoi zi de zi, devii o în-
vățătoare din ce în ce mai bună, mai pregătită. Ținta și scopul
merg mână în mână. Una o dezvoltă și o susține pe cealaltă și
nu există un capăt, o limită.
– Ce interesant! zise Caterina. Totuși, un scop presu-
pune să existe o diferență între situația prezentă și cea la care
aspirăm. Dacă aceste situații nu diferă esențial una de cealaltă,
ce rost mai are un scop? Ce rost mai are toată această deplasare,
practic, între două similitudini?
– Misterul existenței nu stă în absolutul ei, ci în nesfâr-
șitul relativităților care o compun. Scopul este să descoperim și
56
Scrisorile ploii
să folosim legătura dintre două relativităţi, apoi altele două și

tot așa. De asta suntem sfătuiți și îndemnați să nu căutăm per-
fecțiunea ca punct terminus. Și tot din cauza asta nu există sa-
crificiul.
- Încă mi-e greu să accept ideea, recunoscu Caterina și
se întristă.
– Știu, dar liniștește-te! Asta facem noi aici, căutăm să
înțelegem despre ce a fost vorba.
În momentul acela, toți au devenit mai atenți la Ignatio.
– Oratorul se adresează tuturor, a început el. Cu toate
acestea, nu toți îl înțeleg. Ca și cum nici nu l-ar auzi. Să pre-
supunem că voi erați acela care vorbea. Simțeați că e supără-
tor, oboseați, voiați să renunțați. Vă întrebați dacă mai avea
rost efortul vostru, nu-i așa?
– Și de ce se întâmpla așa? îl întrebă Caterina.
– Pentru că înțelegerea vă transformă în exigenți și
uneori uitați să fiți răbdători cu cei din jur. Să știți că unii din-
tre cei cărora le vorbeați despre viață, Dumnezeu, iubire, armo-
nie sau iluminare, și care vă dădeau impresia că nu sunt
interesați deloc de filosofia voastră, țineau discursuri chiar mai
interesante decât voi. Și ei scriau cărți și manuale, și ei vorbeau
din convingere, la fel ca voi, dar despre altceva. Mecanica flui-
delor, de exemplu. Sau motoarele cu ardere internă. Fizică, ma-
tematică, astronomie, chimie, biologie, film, literatură, modă,
gastronomie și câte și câte altele... Considerați că toate acelea
nu-i sunt folositoare omului? Nu-i sunt de trebuință planetei?
– Dar și noi vorbeam despre viață, doar că din alte
puncte de vedere. Pe ei nu-i interesa nimic din ce spuneam noi?
întrebă un altul, posomorât.
– Vi s-a părut. Ați fost atât de absorbiți de munca
voastră, că nu v-ați gândit că și ei procedau exact la fel. Mulți
dintre voi ați format tagma celor preocupați de spiritualitate, ei
aparțineau cercului oamenilor de știință. Fiecare și-a urmat
calea aleasă și toți ați căutat să vă îndepliniți misiunea, să fiți
folositori. Și chiar ați fost...
57
– Eu nu am simțit în felul ăsta, a mărturisit cel po-

somorât. Și de ce spui mereu că nouă ni s-a părut?
Ignatio l-a privit cu multă duioșie. Așa făcea întotdea-
deauna.
– A părea... Multora vi se pare că este un verb ca ori-
care altul şi nu-i sesizați puterea de inducere a stării de nesi-
guranță și de iluzie, nu-l vedeți ca pe instrumentul aruncării
minţii ba în acceptarea suficienței, ba în căutarea unei definiții
definitive pentru ceva ce este în permanentă mişcare, trans-
formare și devenire. Aceasta este imaginea cea mai grăitoare a
dorinței omului de a opri timpul în loc, de a-l stăpâni şi a-l lega
de nevoia lui de autodefinire în raport cu ceea ce îl înconjoară.
Ana nu-și aducea aminte să mai fi întâlnit pe cineva ca

Ignatio, cu atâta compasiune și grijă pentru oameni și cu atâta
știință de carte. Explicațiile pe care le dădea parcă veneau din
alte lumi, folosea cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le
știau. Cu toate acestea, înțelegerea venea cu siguranță, dar pe
altă cale. Datorită ei, dispăreau ceața și nemulțumirea în care se
afundaseră vieți după vieți, în încercarea de a descoperi utili-
tatea gesturilor lor. Dispărea, încet și nedureros, teama.
– La modul general, totul ar trebui să fie simplu, a con-

tinuat Ignatio, niciodată dezamăgit ori plictisit. Dacă ați fost
atenți la toate din jurul vostru, e imposibil să nu fi observat că
anotimpurile ştiu exact când trebuie să vină şi ce au de făcut,
corpul vostru se descurcă excelent în a-şi menține energia vieţii
şi funcționează continuu, fără intervenţia voastră. La fel, noap-
tea îi urmează zilei, indiferent de cât de mult v-ați împotrivi.
Totul există într-o normalitate sănătoasă, anume creată, pentru
ca voi să vă puteți bucura de frumusețea și complexitatea vieții.
Şi totuşi, cei mai mulţi dintre voi spun că viaţa este complicată,
greu de înţeles, greu de controlat.
58
Scrisorile ploii
Ana avea nevoie de lămuriri. Voia să fie sigură că a în-

țeles bine. L-a întrebat cum au ajuns oamenii la această dorință
de a controla ceea ce, de fapt, îi face liberi.
– Povestea ta nu trebuie să fie identică cu a lui ori a ei,
ca să știți că ceea ce faceți cu viaţa voastră are ca scop să în-
țelegeți cum este să fiți oamenii care iubesc, doresc, câștigă sau
pierd, se bucură de putere ori suferă, înţeleg sau rămân cu o
grămadă de îndoieli privind posibilitatea de a reuși în tot ce-și
propun. Trăiți aceeaşi poveste, doar că într-o variantă perso-
nală şi, într-un final, ajungeți cam la aceleaşi concluzii.
Până atunci însă, vă chinuie senzaţia că cei din jurul
vostru nu vă pot înţelege, nu vor să vă ajute, vă sunt potrivnici
și trebuie să vă opuneți permanent. Voi le respingeți părerile
sau sfaturile, considerând că vă sunt străine și nefolositoare.
Nu vreți să vă opriți o clipă şi să priviți și din punctele lor de
vedere. Vă înstrăinați și înstrăinarea capătă puteri din ce în ce
mai mari, tocmai din atitudinea pe care o aveți faţă de noțiunea
de „ceilalţi”. La un moment dat, puterea aceasta este atât de
mare, încât vă înstrăinați şi de voi înșivă. Atunci ați vrea să vă
salveze cineva, dar cine s-o facă, dacă nu ceilalți – prietenii,
familia, colegii, chiar şi oponenții de care vă temeți ori necu-
noscuții despre care aflați citind cărțile lor, ascultând muzica
pe care au compus-o, privindu-le picturile, recitându-le poe-
ziile? Ei sunt cei care nu vă lasă să vă îndepărtați de nimic. Ei
vă susțin și vă provoacă să fiți realiști, să vă întrebați dacă
ceea ce trăiți este ceea ce ați vrea, într-adevăr, să trăiți ori
sunteți doar nişte actori într-un piesă de teatru scrisă de alt-
cineva.
Nevoia de control vine din teamă și ignoranță. Și mai
este ceva ce uitați și, astfel, se deformează întreaga voastră
percepție: fiecare este, la rândul său, un „celălalt” pentru alții.
Câtă vreme vă respingeți, crezând că sunteți separați, veți purta
povara sentimentului că nu sunteți nici înțeleși, nici iubiți.
Simbolic vorbind, Caterinei i se umplură ochii de la-
crimi. Tot ce le spune Ignatio e copleșitor. Un om poate deveni
59
victimă în multe feluri și din multe cauze. Inclusiv din cauza

lui, ceea ce nu-i înlătură suferința, se gândi ea. Oricât de departe
am ajuns în univers cu visul de măreție și putere absolută, ade-
vărata noastră ființă zace pe granitul templului, descompusă în
mii de cioburi. Din când în când, câte unul dintre noi are curajul
de-a alătura câteva dintre ele și a le da un nume, un sens, în-
cearcă să le descrie și să le dea chiar și un chip, dar nimic nu
mai este la fel. Nu încă.
Nu știu dacă numărul de ani care vor mai trece ne va fi
de ajutor mai mult decât până acum, însă ceea ce simt este că
acele cioburi pâlpâie în noi sub forma unor amintiri. Le purtăm
în interior, chiar dacă nu suntem conștienți de ele sau nu ni le
putem explica rațional, trase ea concluzia și se gândi mai de-
parte, mai adânc.
De-atâtea ori ni se întâmplă să simțim un dor ciudat de
acasă, deși avem o casă, avem o familie! Vorbim despre porți și
uși înalte care ne cer parole și ne dăruiesc apoi accesul într-o
lume perfectă; ne temem de căderi, de întuneric, de pedeapsă;
măsurăm întoarcerea spre noi cu treptele urcate ca niște eroi și
păzim cu strășnicie simbolul roții. Toate acestea nu pot fi sim-
ple povești. Textul unor legende sau povestiri sună dureros, ca o
pierdere definitivă a ceva ce nu va mai putea fi regăsit, încât nu
pot să neg că simt în mine ceva care mă sfâșie. Probabil, mă dor
cioburile...
60
Scrisorile ploii
capitolul 8
De fiecare dată când vorbea Ignatio, ceva minunat se

scria în sufletele tuturor. Se transformau în cea mai curată plajă
din lume, dar nu erau nisipul vulnerabil, ci cuvintele ce rămâ-
neau imprimate pe el. Vântul, deși încerca din răsputeri, nu le
putea șterge, doar le atingea. Iar cel care știa bine cum s-o facă
îi citea vântului cuvintele scrise cu răbdare și suspina, după care
simțea o mare ușurare.
Ana era plină de speranțe și recunoștea că toate acele
întâlniri cu Ignatio, cu Ef, cu ceilalți i-au adus în dar o concluzie
care îi oferă mai multă putere și înțelepciune decât zece vieți
puse cap la cap. Înțelegerea este o mare ușurare...
Discuția cu Ef deviase de la prima ei întrebare, cea care
o speriase pe bună dreptate. Primise multe alte explicații, la alte
frământări, dar nu și la cea despre locul ei. Așa că, l-a întrebat
cum să-l găsească mai ușor și cum să știe că l-a găsit. Dacă tot
s-a referit la necesitatea de a-și căuta singură locul, înseamnă că
el știe cum se face asta.
Ef s-a destins și ea considera că e ciudat, fiindcă îl în-
trebase destul de direct și în cuvintele ei simple era destulă ur-
gență. Nu-și putea permite să rateze ocazia de a afla răspunsul
pe care îl căutase atâta vreme. Și nu numai ea. Cu siguranță, nu
numai ea...
– Acela nu este un loc propriu-zis, ci o intersectare de
stări prin care veți trece, veni răspunsul.
Ef e degajat, parcă nu și-ar da seama că Ana tremură de
grija că nu va apuca să audă tot ce are el și ceilalți de spus. Răs-
punsul acela a aruncat-o într-o încurcătură și mai mare. Din
61
punctul ei de vedere, o intersectare de stări înseamnă confuzie.

Îi spune asta, la fel de timorată ca mai înainte. Ef rămâne la fel
de liniștit.
– Nu toate stările sunt uşor de suportat sau de recunos-
cut, dar la aceste intersecții sunt felinare aprinse. Au culori dife-
rite, pentru că fiecare dintre cei care ajung în fața unei dileme
vede diferit situaţia şi nimeni nu trebuie să fie dezavantajat.
Ce-o mai fi însemnând și asta? – se miră Ana. Ea nu ză-
rise niciun felinar, nicăieri.
Ef vorbește mai departe:
– Sfatul meu este să fiți atenți la felinare, la tot ce există
în acel moment, în jurul vostru şi în sufletul vostru. Nu trișați şi,
mai ales, nu fugiți, pentru că va trebui să vă reîntoarceți în acel
loc şi să repetați exercițiul de atâtea ori câte sunt necesare ca să
treceți mai departe! Priviți și meditați, oricât aveți nevoie! Când
nu veți mai simţi teamă, frustrare, încătușare şi senzație de gol,
când nu vi se va mai părea că există ceva care să vă stea în cale
şi voi nu puteți depăși impasul, înseamnă că sunteți acolo unde
vă doriți să fiți. Adică, la locul vostru.
– Dar această armonie apare arareori şi durează puţin! îi
răspunde Ana, îngrijorată. Înseamnă că nimeni, niciodată nu re-
ușește să fie la locul lui? Atâta zbatere și căutare pentru numai
câteva clipe de beatitudine? Acum sunt nu numai speriată, ci și
dezamăgită. Dacă nu pot obține mai mult decât acele câteva cli-
pe – și nici asta nu e sigur – mai are rost noua mea călătorie?
– O clipă înseamnă o eternitate, îi spune Ef.
Ceva din vocea lui o dezechilibrează. E ceva ce capătă
putere și mai mare asupra ei, când Ef repetă că, de fapt, nici nu
există altceva decât eternitatea.
– Cum puteți spune asta, se revoltă ea. Există un înce-
put şi sfârşitul, iar între ele o stare tensionată de aşteptare şi că-
utare, speranţe împlinite și dezamăgiri, bucurii atinse ori pier-
dute, momente pline de entuziasm ori de tulburare profundă. Și
mult, foarte mult întuneric, cu care ne luptăm și, de cele mai
multe ori, nu-l înțelegem. Când acel sfârșit se produce, nu mai
62
Scrisorile ploii
rămâne nimic din noi, nici măcar ideea de eternitate. Doar

lacrimi și amărăciune, doar senzația de eșec...
Lacrimile voastre ascund adevărate lumi în trans-
parența lor, le spunea Ignatio. Unele apar precum perlele, din
durerea de a fi răniţi şi de a nu putea face altceva cu acea
durere decât să o transformați în ceva prețios, ceva de valoare
pentru voi. Altele, se ivesc precum zorii, din bucuria că lumina
a biruit încă o dată asupra fricii sau a îndoielii. Câteodată,
lacrimile de bucurie le îmbrățisează pe cele de durere şi atunci
ochii voștri înrourați devin mai mari şi mai încăpători pentru
ceea ce există. Priviţi-vă lacrimile şi învățați să le înțelegeți
mesajul! Ele nu vă cer nimic, vă dau un semn că sunteţi în le-
gătură directă cu sufletul vostru, cu ceea ce simțiți, ce aveți sau
ceea ce vă lipseşte. Nu le ștergeți grăbiți, de parcă aţi fi
murdăriți de ceva! Lăsați-le să-şi urmeze drumul lor pe obraz
până la capăt, până când înţelegerea voastră le va usca, așa
cum usucă soarele picăturile de ploaie!
Ef pare gânditor. O undă de tristețe îi acoperă ochii. Pri-
virea lui încearcă să-i cuprindă, să-i atingă.
– Da, senzaţia voastră este că sunteţi siliți să vă înca-
drați între punctul A şi punctul B pe o anumită cărare și trebuie
să mergeți în linie dreaptă, fără ocolișuri, fără greșeli. Voi nu
considerați viaţa un proces continuu şi că, astfel, veţi ajunge în-
totdeauna în punctul B, indiferent prin câte alte puncte aţi trece.
Eternitatea nu este destinaţia, ci acest proces neîncetat.
– Şi noi de ce nu ştim asta? De ce ni se ascunde tocmai
calea cea mai uşoară? izbucnește Ana, lăsând la o parte reține-
rea ei și amabilitățile.
Se uită la Ef și îi simte tulburarea. Nu are nevoie de un
răspuns de la el, îi este de-ajuns ceea ce simte. Marile schimbări
se produc cu mari eforturi și există și posibilitatea eșecului.
Ef îi răspunde cu bunătate:
– Nu e cea mai uşoară cale şi niciodată nu a fost ascunsă
celor care au căutat-o. Mai devreme sau mai târziu, fiecare îşi
dă seama că acesta este scopul călătoriei.
63
Tăcerea prelungită putea fi semnul că cei prezenți nu

sunt de acord. Ef știe ce se întâmplă cu ei și de aceea le explică
mai departe:
– Filosofii au vrut să descopere scopul vieţii, dar s-au
încrezut prea mult în exclusivitatea gândirii, în puterea ei ab-
stractă de a pătrunde adevărul existenței şi au pierdut din vedere
că sufletul are nevoie de exaltare. Reprezentanții religioși au
căutat şi ei sensul vieţii, dar au mers pe ideea fatalității, a nece-
sității suferinței pământești drept garanție pentru accesul la eter-
nitate. Astfel, au trecut peste nevoia omului de a fi motivat la
modul real cât este în viață, pentru viață. Ambele variante sunt
incomplete, aducătoare de suferință și deznădejde. De asta ome-
nirea, în ansamblul ei, încă rătăcește prin deșert.
– Și-atunci, care este calea? îl întreabă Ana, din ce în ce
mai descumpănită.
– Orice căutător merge pe propria lui cale și nu exclude
nimic.
Ef pare foarte sigur de ceea ce spune, lucru care o face
pe Ana să nu-și ascundă neliniștea, să nu se ferească să întrebe
ce are de întrebat:
– Pe ce se bazează acel căutător – pe rațiunea lui, pe
semnalele puține, nici de el înțelese? Nu e suficient!
I se transmite că a sesizat bine. Într-adevăr, căutătorul
foloseşte rațiunea și logica, dar nu exclusiv. Tot timpul adăugă
la ele și posibilitatea miraculosului. Trece peste dogme şi spai-
me, dar numai după ce le-a cunoscut, după ce a trăit în mijlocul
lor și a fost afectat de ele. E deschis și sincer în fața tuturor
posibilităților, dar își păstrează convingerea și o consideră mai
importantă decât orice recompensă.
– Observați diferența? îi întreabă Ef înseninându-se. Că-
utătorul nu este încrâncenat să demonstreze cuiva ceva, să
adune adepți și să se impună în fața lor. El se bucură de ceea ce
trăieşte. Împarte, învață, observă, înţelege şi astfel ajunge să se
bucure din ce în ce mai mult, chiar dacă nu e scutit deloc de
greutăți sau, uneori, de suferinţă. Pentru el, scopul vieţii este
64
Scrisorile ploii
trăirea bucuriei sub toate formele sale. Un asemenea om este

întotdeauna la locul lui.
Ana e pur și simplu contrariată.
– Adică..., n-ar fi nevoie decât să mergem încrezători pe
propria noastră cale şi, dintr-odată, experiențele de care avem
nevoie o construiesc de la sine? Nu că nu mi-aș dori să fie ade-
vărat, dar e prea simplu. Și-apoi, o convingere nu riscă să de-
vină ea însăși o limită, o extremă? Pe de altă parte, cred că este
imposibil să ne desprindem de morala societății. Cum ar fi dacă
fiecare şi-ar trăi viaţa după propriile lui dorinţe și credințe? Ar
fi haos, am rupe toate legăturile dintre noi. Deja există această
tendință...
– Nu ați rupe niciun fel de legătură, îi răspunde Ef, sigur
pe el. Dimpotrivă, ați fi mult mai fericiți. Simțindu-vă liberi, aţi
vedea și asemănările dintre voi, nu numai diferențele. Atunci
aţi dori să fiți împreună cât mai mult și nu ar mai avea niciun
sens competiția care acum vă macină şi vă dezbină.
Vă mai amintiți senzația aceea de încordare când cineva
își îndreaptă pușca ori arcul spre voi și, dintr-odată, nu se știe de
ce, renunță să vă mai amenințe? Exact așa se simte și Ana.
Acum înțelege adevărul din spatele cuvintelor scrise de mâna
Caterinei: „Aşa cum este necesar să epuizăm toate suferințele,
la fel este necesar să epuizăm și toate splendorile. Fiecare fru-
musețe sau urâțenie este iluzorie, trebuie să vedem dincolo de
ele, de formă și de expresie. Noi doar interpretăm fenomene și
acțiuni, ceea ce nu ne garantează că lucrurile stau chiar așa”.
Tocmai de asta prinde curaj și îl întreabă pe Ef câte experiențe
pot trăi oamenii într-o viaţă, încât să-și poată forma din ele pro-
pria convingere, viziune, înţelegere.
– Atâtea câte vă dați voie, câte îndrăzniți, răspunde el.
Unele pot fi mărunte, previzibile, reduse la nevoile care se cer
satisfăcute imediat. Altele, vor fi frământări lungi, cauzatoare
de introspecție.
– Dar viața e scurtă, dureros de scurtă... Îmbătrânim și
nu mai apucăm să experimentăm ce-am fi vrut. Cea mai mare
65
parte a vieții trebuie să învățăm, să o luăm mereu de la zero.

De ce să pierdem vremea?
– Lumea se schimbă. Omul nu are odihnă până nu mai
descoperă ceva, pentru că așa este el construit. Viața pe Pământ,
în acest moment, nu seamnă cu cea de acum un secol. Ca să vă
împliniți menirea, să vă adaptați cât mai bine, la începutul fie-
cărei noi călătorii trebuie să adăugați cunoașterii voastre noile
informații. Asta e ceea ce învățați; pe celelalte vi le aduceți a-
minte. Nu pe toate și nu întotdeauna, pentru că multe lucruri vă
amăgesc și multe vă stau în cale, anume ca să vă încerce. De
asta vi se spune că depinde de voi să le biruiți. Din cuvintele
lumii luați înţelesul, nu forma lor! Din clipele unei zilei, luați
dorinţa de a crea ceva, nu senzaţia de trecere implacabilă a
timpului! Dacă acceptați cu ușurință ideea că totul trece, va fi
dificil să stabiliți ce este concret.
Pentru Ana, tot ce se petrece acolo întrece orice închi-
puire. Vrea o pauză, vrea să-și tragă sufletul. Intenția ei a fost, și
încă mai este, să nu piardă nimic din ceea ce împărtășește fie-
care din călătoria lui, indiferent că este sau nu este un mare
înțelept – gânduri și emoții asociate evenimentelor mai speciale,
care i-au marcat sau i-au ajutat în vreun fel. Venise pregătită să
plece imediat, dar iată că încă este acolo.
Se simte prinsă în acea efervescență care pune laolaltă
idei, amintiri, simțăminte și emoții. Ele o intrigă, dar o și atrag.
Nu poate forța lucrurile. Nu poate, pentru că nu vrea să piardă
ocazia de a spune, în sfârșit, tot ce nu a avut voie sau nu a avut
curajul să afirme și să întrebe până atunci.
Dialogul continuu îi trezește alte amintiri și un fel de
nevoie de a vorbi despre ele. Dar nu repezit, ca înainte, nu cu
gândul la a aduna altele și altele. Ceva s-a schimbat în ea. Să fie
vorba despre răbdarea de care pomenise Ef? Zâmbește și îi spu-
ne că nu credea că răbdarea este atât de odihnitoare.
Ef îi răspunde misterios:
– Fiecare crede ceea ce trăiește cu precădere, dar, mai
ales, ceea ce își dă voie să creadă. Dacă tu crezi că eu sunt un
66
Scrisorile ploii
simplu vânzător de bilete, atât voi rămâne pentru tine, indiferent

câte întrebări savante sau câte răspunsuri misterioase aș articula.
Cuvintele lui se înșiruie într-o logică odihnitoare. E ce-
va straniu, dar și fermecător în miezul lor, o vibrație care se
strecoară subtil în ființa ei și o ajută să înțeleagă de ce spunea
Caterina că „semnificația empirică a oricărei teorii și cunoașteri
nu se stabilește la nivelul enunțului, ci la cel al întregului sistem
de enunțuri”. Intuise foarte bine puterea de unificare a părților
într-un întreg mai mare decât suma acestora, putere care vine de
la verbul a crede. Pur și simplu a crede.
O cuprinde o bucurie nouă, imensă, ca și cum s-ar fi
deschis cerurile pentru ea. Poate că este la un pas de final și n-ar
mai fi de adăugat cine știe ce. Dar dacă dialogurile acelea vor
atinge chiar mai multe subiecte decât își putea imagina?
Începe să simtă că biletul ei de călătorie nu e doar un
simplu pașaport. Și nici Ef, după cum singur a insinuat, nu e
doar un vânzător de bilete. Asta da, surpriză!
67
capitolul 9
Ana observa că, în unele momente, la ghișeu apare vân-

zoleala. Care o fi motivul real, se întreabă ea și nu i-a fost greu
să simtă că ceea ce produce revoltă, melancolie, uneori bucurie
sunt emoțiile anumitor amintiri. Sunt atinși, poartă urmele tră-
irilor și tresar ca frunzele răscolite de vântul ce anunță că vine
iarna cu înghețul ei cu tot. Ef are dreptate, amprentele nu pot fi
îndepărtate. Și ce e de făcut cu ele? Chiar și numai pentru a-
ceastă întrebare, merită să aibă răbdare și să asculte cu mare
atenție, nu cumva să transmită mai departe ceva eronat sau
numai pe jumătate. O jumătate de adevăr poate fi de-a dreptul
ucigător.
Revine la momentul prezent fără mare greutate și îi spu-
ne lui Ef cât de mult își dorește să nu uite explicațiile pe care le
aude de la el și de la ceilalți.
– S-ar părea că ştii ce vrei să faci de data asta. De fapt,
toți cei care ajung în fața acestui ghișeu știu foarte bine ce vor
sau ce ar trebui să facă, numai că pe parcursul călătoriei se
întâmplă să uite, parțial sau chiar total, motivele pentru care au
vrut să plece. Crezi că tu vei fi scutită de această încercare?
Tonul nu este amenințător, dar întrebarea lui este îngri-
jorătoare.
– Din păcate, nu pot schimba modul cum am acționat și
reacționat în trecut, recunoaște ea rușinată de eșecurile de care,
într-adevăr, nu a fost scutită.
Erau multe aspecte pe care le regreta sincer; acum n-ar
mai proceda la fel. De exemplu, ar munci și ar căuta mai mult
68
Scrisorile ploii
înainte de a îndrăzni să afirme ceva cu tărie. Ar căuta în sufletul

ei semne că ceea ce face este util, dar n-ar mai uita că nu tot-
deauna binele ei este și binele altuia. S-ar prețui şi s-ar iubi
pentru ceea ce este, ca să poată da un exemplu despre ce în-
seamnă pasiunea, iubirea și puterea din spatele lor...
– Ce altceva ar fi trebuit să înțelegi? o întreabă el, mul-
țumit de gândurile ei. Asta e tot ce are de făcut un om pe
Pământ. Tu ai fost, cel mai adesea, mai harnică și mai perse-
verentă. Este și asta o formă de încăpățânare și nerăbdare, dar în
sens pozitiv.
Ana observa că Ef știe multe despre ea, chiar mai multe
decât știa ea însăși. Nu o deranja, nu i se părea imposibil, doar
se întreba de ce mai simte nevoia să-i pună atâtea întrebări. Ce
rost au ele?
– Draga mea, numai cei știutori pot pune întrebările cu
adevărat potrivite, bune, cum le spuneți voi. Întrebarea unui ig-
norant va arăta exact ca el – confuză, golită de sens, temătoare
şi, eventual, îmbibată de orgoliu. Ea ar putea fi sau ar putea
conţine un indiciu greșit, care să te conducă la un rezultat eronat
sau chiar la nebunie. Te-ar ajuta cumva astfel de întrebări?
– La ce anume să mă ajute?
– De exemplu, să te trezeşti din uitare. Sau să evadezi
din încorsetarea îndoielii. E nevoie de mult curaj ca să depășești
perioada marilor îndoieli, să te eliberezi de ele și să-ți dai sea-
ma, în final, că nu poți descoperi ori formula răspunsuri noi,
pentru că ele există deja peste tot. Tu poți doar să le redescoperi
sau să le dai un sens nou.
– Dar pe dumneavoastră cu ce vă ajută să-mi puneți
atâtea întrebări? Dacă cineva știe deja răspunsul şi totuși pune
întrebarea, asta nu cumva înseamnă orgoliu?
Nici bine nu a terminat de rostit întrebarea, că-și dă sea-
ma de greșeala făcută. Învățații, educatorii... Ei știu o mulțime
de răspunsuri. Of! Se aștepta ca Ef sau altcineva să-i atragă
atenția. Îi părea rău că nu și-a cântărit cuvintele. Nu putea afir-
69
ma că aceia ar fi orgolioși, nu în sensul în care a pus ea între-

barea. Tace și evită să se uite la cineva, îi este rușine.
– Pentru cei care doar îşi închipuie că ştiu răspunsul, da,
poate fi o dovadă de orgoliu, o încercare de a-și impune părerea.
În schimb, cei care ştiu cu adevărat răspunsul pun întrebări din
alt motiv şi urmăresc cu totul altceva. Să spunem că, astfel, ei
încearcă să-i ajute pe alții să-și (re)capete propriul lor adevăr.
Sau măcar un punct de vedere. Știu, o să mă întrebați: oare este
posibil așa ceva, fără să însemne un amestec în dreptul acelora
de a stabili singuri ce este și ce nu este adevărat pentru ei?
– Chiar asta voiam să întreb eu, spune Iulius foarte atent
la explicațiile lui Ef.
Ef se oprește și tace. Apoi se ridică în picioare, să-l vadă
și să-l audă toată lumea.
– De cele mai multe ori, adevărurile sunt împrumutate
de la alții, se trăiesc o bucată de vreme şi apoi sunt lăsate în
urmă. Prin această folosire ele se uzează, se tot pierde câte ceva,
iar ceea ce se transmite mai departe nu mai este la fel de clar și
riscă să nu mai fie la fel de valoros. De asta adevărul trebuie
împrospătat, completat şi adaptat permanent la noile condiții de
viaţă. Pe de altă parte, prin folosirea adevărurilor împrumutate
de la înțelepți, filosofi, oameni de știință, părinți și educatori se
pot sări etape istovitoare, se pot evita erorile, stagnările și sufe-
rințele, se pot emite adevăruri noi, mai cuprinzătoare sau mai
profunde, potrivite nivelului la care ajunge omenirea la un
moment dat. Cunoașterea este infinită. Nimeni nu este obligat
să trăiască adevărul altcuiva, cum nimeni nu este obstrucționat
să se folosească de adevărul altcuiva. Astfel, libertatea și drep-
tul fiecăruia de a hotărî și a alege nu sunt prejudiciate cu nimic.
Ce mai putea spune Ana? Doar se întreba în ce a crezut
de cele mai multe ori: în ceea ce i se spunea ori în ceea ce îi
șoptea vocea interioară? Dar cum să fi făcut distincția de la în-
ceput, când atâta vreme nu a avut cum să ştie altceva decât ceea
ce i s-a spus? Uneori cu blândețe, sub forma unei poveşti, alte-
ori imperativ, cu amenințarea pedepsei. Și după ce toate acelea
70
Scrisorile ploii
i-au fost repetate de nu știu câte ori, după ce le-a văzut acțio-
nând și la alții, nu era firesc să creadă că ele reprezintă adevă-
rul? Le-a acceptat și a mers așa ani de zile, până când a simțit că
nu se mai regăsește în nimic.
I-au trebuit nenumărate încrâncenări sau momente de
fericire, ca să înţeleagă că ea nu este numele care i s-a dat, nici
trupul, nici gândul fugar, nici măcar vreuna dintre dorinţele care
își revendicau drepturile omenești. Trebuia să recunoască totuși
că nu a fost destul de blândă cu sine și nici cu evenimentele pe
care le-a trăit, dar „ăsta e secretul perlelor și al oricăror alte bo-
gății”. Așa citise pe una din foile scrise de Caterina. Tot acolo
găsise și un alt text, care i-a plăcut foarte mult:
„Trebuie spartă carapacea, trebuie asaltat muntele, tre-
buie să batem cu fermitate la porțile vieţii. De ce ne este teamă
că nu le ştim pe toate? Oare din cauză că avem numai o viață și
că e prea scurtă? Eu zic că nu timpul este problema noastră, ci
graba de a trece pe lângă şanse, evenimente, pe lângă oameni și
emoții, sperând că așa vom ajunge mai repede la fericirea mult
visată. Dar fericirea nu este ceva care se poate atinge, pipăi, îm-
brățișa, nu e ceva la care se ajunge luând trenul sau bicicleta. Ea
este o stare și este în noi, unde o tot căutăm bezmetici?”.
Minunat! – își spune Ana. A trăit astfel de revelații de
multe ori, dar ele nu au durat mai mult de câteva clipe sau câte-
va zile. Se întreba cum va reuşi de data asta să elimine sau mă-
car să scurteze etapa de rătăcire ce precede starea de încredere
totală. Ef, auzindu-i gândul, s-a grăbit să-i răspundă, ca să nu-i
prelungească neliniștea:
– Stările nu pot fi continue, chiar dacă unele par a se
menține un timp mai îndelungat. De fapt, este vorba despre eco-
ul punctului lor de maxim în toată ființa voastră, evocarea lui
prin reamintire. De aici vine senzația de durată. În același timp,
există însă și iluzia că le puteți nega pe cele nedorite, la simpla
voastră dorință sau voință. E doar iluzie, fiindcă amprenta cre-
ată nu poate fi anulată, doar asumată. O urmă va rămâne o ur-
71
mă. Așa că, bucură-te de toate stările, nu numai de cele care îți
plac sau îți convin! Nici nu știi cât vei pierde, dacă n-o vei face.
– Ba știu foarte bine, răspunde Ana.
Știu din cele scrise de Caterina, își continuă ea gândul.
„Când ne naştem, așteptați cu drag ori nedoriți de bra-

țele cuiva, nu ştie nimeni cine suntem, de aceea ni se dă un
nume. Nici noi nu ştim cine suntem, iar acel nume, pe care unii
îl suprapun peste ființa noastră interioară, nu ne spune nimic.
Cum am putea fi doar atât, când există mulți alții care poartă
același nume cu noi, dar sunt atât de diferiți?
Ajungem într-o lume în care simțim că numai învin-
gătorii sunt iubiţi şi răsplătiți, o lume care a uitat cât de impor-
tantă este, pentru fiecare om, participarea la maratonul vieţii. Ce
sens ar avea să alerge numai cel mai bun? Cu ce s-ar compara şi
ce l-ar stimula, și pe el, dar şi pe ceilalţi, să fie din ce în ce mai
buni? Să ajungem în ceasul morţii fără să fi reuşit să ne
cunoaștem şi fără să ne fi iubit pentru ceea ce suntem mi se pare
o pierdere inutilă a unei vieţi întregi.
Ar fi trebuit să fim egali din naştere – spun versurile
unui cântec, versuri scrise de un suflet care îşi țipa durerea ce ne
strivește pe toți când vine vorba despre diferențele majore dintre
noi, diferențe vizibile cu ochiul liber. E greu de explicat nece-
sitatea lor, și totuși, într-o formă prescurtată şi poetică, se poate
spune că noi toţi suntem mărgele multicolore ale tabloului
imens numit univers, existență.
Tabloul este frumos, perfect şi în continuă prefacere. E
nevoie de fiecare dintre noi, de forma, culoarea şi efectul pe
care îl avem, altfel ar rămâne undeva un gol, o pată, iar ima-
ginea nu ar mai avea puterea de a dăinui. Mărgeluțele gri sau
cele negre, cele mici sau neuniforme nu sunt mai puţin im-
portante decât cele viu colorate și nu sunt blamate sau margi-
nalizate. În prefacerea fără sfârșit, ele îşi schimbă culoarea
mereu. Totul pare un joc şi, de fapt, viaţa este un joc, un sce-
nariu în care fiecare dintre noi poate avea orice rol îşi alege,
72
Scrisorile ploii
poate avea orice culoare şi orice formă, dar nu poate să rămână

neschimbat. De aceea ni se pare că nu ne naştem și nu suntem
egali, în sensul strict pământean al cuvântului. Sufletește însă,
noi suntem construiți din aceeaşi culoare alb-strălucitoare, care
nu este decât amestecul tuturor culorilor din univers. Viaţa nu
ne cere să fim cei mai buni, ci să fim originali. Ea vrea să ne
împlinim destinul alături de ceilalți oameni, nu de unul singur.
Pentru că cine suntem nu este o definiţie, ci o continuă deveni-
re. Devenim ceea ce suntem”.
Gândul îi fuge la o altă discuție, care i-a adus și mai

multe bătăi de cap. Nu cunoștea personajele despre care se vor-
bea acolo, nici evenimentele cărora le-au fost protagoniști. A
trebuit să admită că lumea e mai mare decât satul în care a trăit,
iar oamenii sunt preocupați de multe altele, nu doar de hrană,
adăpost și închinarea la Dumnezeu. A fost interesant, dar obosi-
tor pentru ea.
Îi zărise de departe pe Ignatio, pe Caterina, pe mulți alții
cu care se obișnuise deja. Toată frumusețea din jur era cople-
șitoare. Tremura de emoție. După atâtea amenințări că va fi
pedepsită pentru păcatele ei, ajunsese într-un loc minunat, care
nici măcar nu cunoștea acești termeni. Era iubită și prețuită cum
nu se mai simțise niciodată. Bineînțeles că se bucura, dar nu
putea uita de groaza trăită că va veni momentul morții și apoi al
judecății necruțătoare. De ce li se spun oamenilor asemenea lu-
cruri, când iată, nu este vorba despre așa ceva?!
S-a apropiat de grup, să audă ce spunea Caterina.
– Îl țin minte pe profesorul meu de istorie. Îmi plăcea
istoria, mă provoca să înțeleg de ce au făcut oamenii ce au făcut
de-a lungul timpului. Dar știe cineva întreaga istorie a omenirii?
Profesorul Martin citea și cărți vechi, ciudate în felul lor. Mă
obișnuise și pe mine să o fac. Era interesant, însă găseam prea
multe contradicții între ceea ce spuneau ele și ce susțineau cei
din prezent. Când i-am spus asta, m-a felicitat și nu prea înțe-
legeam de ce. Atunci mi-a spus un lucru extraordinar, pe care
73
l-am spus și eu altora, ori de câte ori am avut ocazia: „Trebuie

să recunoaștem că, pentru omul de rând, istoria n-ar fi fost atât
de înălțătoare și poate nici atât de captivantă, dacă n-o mai
înfrumuseța, din când în când, și legenda. Firește, legenda nu-și
propune să inventeze ori să modifice istoria și, cu atât mai pu-
țin, s-o falsifice. Ea doar îi dă acel splendid detaliu fără de care
istoria va rămane un simplu și rece proces verbal al celor în-
tâmplate”.
– Și cine face delimitarea corectă dintre istorie și legen-
dă, am întrebat, încercând să-mi apăr cumva părerea că există
contradicții și că, de asemenea, există informații necesare, dar
imposibil de găsit. După cum era de așteptat din partea lui, căci
el era omul ce nu impunea nimic, mi-a spus că asta trebuie s-o
facă fiecare în parte.
– Așa este, a spus Ignatio mulțumit.
– Mai târziu, peste ani, mi-au apărut alte întrebări și alte
concluzii, care aveau nevoie de lămurire, dar profesorul murise
și pe alții ca el nu am avut ocazia să-i întâlnesc în persoană,
doar în cărțile pe care le-au lăsat moștenire. De acolo îmi spu-
neau că dacă am şti toate răspunsurile, treptat, viaţa noastră ar
deveni inutilă. Ce am mai avea de adăugat, de căutat ori de re-
descoperit? Dacă am şti ce urmează, nu ar mai avea rost nici să
ne dăm jos din pat, dimineața, şi am suprima uimirea posibilă.
Dacă am şti câte visuri ne vor fi amânate sau gâtuite, ne-am
teme să le mai construim şi s-ar pierde motivația.
Caterina făcu o pauză scurtă și apoi continuă:
– În general, nici nu ne gândim că suntem căutătorii, și e
mai bine. Fiind detașați de un scop anume, de o idee fixată în
mintea noastră și greu de dat la o parte, putem privi mai atent în
jur, putem cuprinde mai mult din ceea ce ne întâmpină, și abia
mai târziu, într-o clipă de liniște și reflectare, vom înțelege ce a
fost cu adevărat important pe drumul nostru.
74
Scrisorile ploii
capitolul 10
Ana asculta ca vrăjită cuvintele Caterinei. Se bucura de

lumina ce învelea totul într-o aură de iubire și eternitate. Ignatio
zâmbea. Se bucura și el de ceea ce auzea de la Caterina și aș-
tepta ca cineva să propună un subiect de discuție. Caterina, vă-
zând cum aproape toți erau atrași de locul acela și parcă neatenți
la ce se discuta, a prevăzut că ei vor întârzia cu propunerea. A
considerat că avea ocazia să întrebe ceea ce o frământa de multă
vreme.
O interesa părerea lui Ignatio despre ce s-a întâmplat cu
Galileo Galilei. Ea l-a considerat pe Galileo un simbol, o re-
prezentare a stării și nivelului de la care acționează societatea pe
de o parte, și individul, pe de altă parte. Din păcate, nu a simțit
că societatea se comportă ca un tot unitar, o sumă a indivizilor
și a nevoilor, a dorințelor acelora, a viziunilor și credințelor ce-i
animă, ci ca un organism ce respinge ceea ce nu-i place ori nu-i
convine la un moment dat. Sau ceea ce nu servește intereselor
unei părți, interese ascunse de ochii și urechile mulțimii.
Vocea Caterinei se auzea clar, dar un tremur ușor putea
fi perceput în ea, de către oricine o asculta:
– Secol după secol, a izbucnit nedumerirea firească pen-
tru cei care nu mai înțelegeau ce li se întâmplă și până când
aveau să suporte nedreptatea. „Cine este statul?”, întrebau ei, în-
grijorați. Răspunsul venea ca un tunet: „Noi, conducătorii,
suntem statul! Noi decidem ce este bine și ce este rău, noi fa-
cem legea! Voi aveți datoria să munciți, să ne ascultați și să vă
supuneți!”. Frica se arăta la orizont și înainta cu repeziciune, îi
încolțea permanent. Nu a durat mult și ea a luat în stăpânire
75
toată suflarea. Rar, și cu mare greutate, oamenii îndrăzneau să

spună: „Bine, bine, dar în cazul acesta, noi cine suntem? V-am
ales ca să faceți tot ce trebuie ca viața tuturor să fie bună. V-am
dat drepturi și putere și acum ni le luați pe ale noastre? Nu e
corect! Nu mai vrem așa!”. Nemulțumirea lor s-a transformat în
revoltă și revolta în disperare, căci nimeni nu i-a ascultat și nu
le-a făcut dreptate. Urechile celor asupriți nu au mai auzit decât
amenințarea: „Voi nu vă pricepeți la nimic, nu știți nici să
scrieți, nici să citiți, cum îndrăzniți să ne criticați pe noi, cei
care suntem învățații voștri, care le știm pe toate? Veți fi pe-
depsiți pentru asta!”. Și au fost pedepsiți.
Caterina îl vedea pe Ignatio încordat, preocupat, rămas
fără cuvinte. Tocmai pe el, care nu refuza nicio temă de dis-
cuție, care nu era deranjat de nicio opinie? Ce-l măcina, nu știa,
și-i părea rău că tocmai acest subiect ar putea să rămână în aer
și sufletul ei va arăta ca un vas ciobit. Nu se putea ca el să nu
știe despre ce vorbea ea. A mai reflectat puțin și a încercat din
nou:
– Uite ce nu am înțeles eu: Galileo a fost blamat că și-a
apărat viața, abjurând în fața Inchiziției. De ce să fie blamat?
Omul e obligat de multe ori să aleagă între a îndrăzni să-și apere
convingerile și a fi silit să renunțe la ele. E una dintre cele mai
dificile alegeri, dar e dreptul fiecăruia să-și apere ce consideră
că este mai important pentru el. Dacă alege să renunțe, sigur va
simți că s-a trădat pe sine și pe cei care credeau în el. Nu e asta
deja o pedeapsă? Pe de altă parte, moartea lui Galilei, în flă-
cările rugului, ar fi ajutat cu ceva ca ideea pe care o susținea să
fie acceptată mai ușor de cei care o contestau? Nu cred. Nu ar fi
fost decât un sacrificiu.
– Ți se pare că sacrificiul este inutil? O eroare de per-
cepție ori de atitudine a celui care alege să se sacrifice pentru
alții? o întrebă Ignatio.
Cuvintele lui au venit după ce a ascultat-o atent pe
Caterina. În vocea lui caldă și egală nu se simțea dram de sufe-
rință ori de acuzare pentru punctul ei de vedere. Asta a liniștit-o,
76
Scrisorile ploii
a ajutat-o să redevină ființa dispusă la maximă sinceritate.

Altfel, nu aveau niciun rost destăinuirile ei.
– De cele mai multe ori, sacrificiul a fost inutil, a spus
Caterina, cu ochii în pământ.
– Te referi la tine?
– Nu numai, dar aș vrea să vorbesc și despre mine. Am
destule de vindecat... Sacrificiul nu a durat numai o clipă sau
doar o zi. Timpul acela mi s-a scăzut, nu a mai fost al meu, nu
am mai apucat să fac ce mi-am dorit. Știi care a fost rezul-
tatul? Amărăciune și oboseală.
– Ai simțit că timpul te constrângea, nu-i așa? Că din
cauza lui nu le-ai putut face pe toate.
– Da, Ignatio. Când m-am eliberat de obligațiile pe care
mi le-am asumat, eram deja bătrână, nu mai puteam recupera
bucuriile și plăcerile pierdute.
– Și totuși, sacrificiul de care vorbești nu te-a răsplătit
în niciun fel? Nu ai fost mulțumită nici o clipă că ai dat o mână
de ajutor, nu contează cui sau de ce?
– Mulțumirea cea mai mare era când intuiam că ajutorul
meu poate însemna mult pentru cineva. La fel a fost, ce-i drept,
mai rar, și la final, când s-au văzut efectele. În rest, parcă am
vorbit în deșert.
– Te înșeli...
– E adevărat? a tresărit ea întrezărind o undă de speranță
că, poate, nu a fost așa cum a crezut.
– Efectele nu apar imediat, a răspuns Ignatio.
– Dacă în timpul vieții nu am văzut efectele, puteam
simți altceva decât dezamăgire? Am pierdut un timp cu adevărat
prețios. Că m-am angajat în ceva doar de dragul cuiva ori că nu
am făcut-o cum trebuia, sentimentul meu e același – m-am
risipit...
– Efectele nu sunt de un singur fel și nu au legătură cu
timpul, a completat Ignatio. Tu ai măsurat doar efectele asupra
celorlalți, nu și asupra ta. De fapt, acestea din urmă contează
77
pentru tine și ele au relevanță și în viitor, nu doar atât cât crezi

tu că ești în viață.
– Ignatio, cât am fost pe Pământ, a trebuit să cred și eu
că nu am decât o singură viață. Despre care viitor să le fi vorbit
oamenilor?
– Iată că ești aici! Ți se pare că nu mai exiști? Con-
sideri că cei pentru care te-ai sacrificat nu meritau gestul tău,
că ceea ce ai dobândit atunci s-a pierdut ori nu are valoare?
– Aici nu, dar acolo?...
Tonul pe care spusese Caterina acele ultime cuvinte era
sfâșietor. Ana fusese foarte atentă și la unul, și la celălalt, dar
toate explicațiile nu reușeau să-i alunge nici ei sentimentul de
risipire. Dacă nu va ieși din punctul acela mort, drumurile ei vor
fi închise, niște fundături care o vor înghiți cu nepăsare. Dife-
rențele dintre ce crezuse cândva și ceea ce îi devenea tot mai
clar erau prea mari ca să nu se teamă că ele s-ar putea trans-
forma în ceva de-a dreptul de netrecut. Știa asta instinctiv, iar
Ignatio i-o confirmase cu alte și alte exemple, dar cu mare de-
licatețe, cu mare grijă, să n-o sperie și mai mult. De fiecare dată,
Ignatio îi îndemna pe toți să caute înțelesul din spatele eve-
nimentelor. Ea a făcut-o. Atât cât a putut. Venise vremea să se
întrebe din nou: de data asta, ce ar trebui să înțeleagă?
Deși Ignatio era aproape când i-a răspuns Caterinei, Ana
a avut senzația că vocea lui vine de undeva de peste timp:
– Vi s-a spus că aveți o singură viață și ați crezut. Nu vă
condamnă nimeni pentru asta. Aș vrea să-mi spuneți însă ce ex-
plicații ați avut pentru diferențele majore dintre voi? După
părerea voastră, acele diferențe puteau reprezenta dorința sau
alegerea conștientă a unui om?
– Era voința lui Dumnezeu, s-a auzit de undeva.
– Adică, Dumnezeu este discreționar?
Ana s-a speriat de cuvintele lui Ignatio. A fost un reflex
involuntar, o reacție la una sau mai multe amintiri. Altfel, nu ar
fi simțit că fiorul acela ascuțit venea din străfundul sufletului
78
Scrisorile ploii
său. Ce să facă? Istoria omenirii nu a fost prea veselă, ca să nu

spună mai mult.
– Ignatio, zise Caterina, oamenii nu îndrăznesc nici mă-
car să se gândească la o asemenea întrebare, cum să o mai și
rostească?
– Observați un lucru interesant? Vreți adevărul, dar nu
țineți cont că pentru asta trebuie să puneți și să vă puneți în-
trebări, chiar dacă ele nu garantează că veți obține adevărul.
Nu dintr-odată și nu definitiv, căci de la un răspuns apar alte
întrebări, și tot așa, până când vă dați seama că întrebările
voastre sunt afirmații referitoare la realitatea percepută în felul
vostru și cărora, în loc să le puneți punct la final, preferați să le
atașați semnul întrebării ori al mirării.
– Ai dreptate... Dar până ajungem să vedem că nici de
întrebări nu mai avem nevoie, e mult.
– V-ați întrebat vreodată de ce ar vrea Dumnezeu să fiți
într-o situație care vă produce suferință? Când o face? Pe cine
alege și, mai ales, cum intervine efectiv? Vedeți voi, în lipsa
oricărei opoziții din partea voastră, se subînțelege că sunteți de
acord cu situațiile manifestate, deci nu poate fi vorba despre
impunere sau manipulare. E voia voastră, întotdeauna este voia
voastră.
– Nu-i adevărat! interveni iarăși Minodora. E voia lui
Dumnezeu, el este atotputernic, poate face cum vrea și când
vrea, că de aceea e Dumnezeu. Noi nu-i putem cere socoteală,
pentru că depindem de el. Regula este una singură și foarte
simplă: dacă-l ascultăm și nu greșim, Dumnezeu va fi bun cu
noi. Și invers. Asta exclude orice întrebare și orice alte discuții.
Cei care nu ascultă merită să fie pedepsiți.
Răspunsul era al celor înfricoșați că l-ar putea supăra pe
Dumnezeu și ar atrage asupra lor cine știe ce pedeapsă. Era răs-
punsul celor mulți. Caterina se întrebase de multe ori dacă ei îl
iubeau, așa cum afirmau, sau doar se temeau de puterea lui. Nu-
și permitea să vorbească în numele tuturor, dar tindea să creadă
că mai mult se temeau. Poate, de asta l-au plasat atât de departe
79
de ei, în cerurile neștiute și nevăzute.

– Da, Dumnezeu este atotputernic, îi răspunse Ignatio.
Dar de ce ar alege să facă ceva împotriva voastră? Nu tot voi
spuneți că el este iubitor de oameni, drept și iertător? Nu de la
el așteptați iubire și ajutor, când vă rugați? Cred că vă contra-
ziceți singuri.
– Dacă ar fi vorba doar că ne contrazicem..., murmură
Caterina, cu multă tristețe.
– Trebuie să vă amintiți că întotdeauna există un plan și
un scop. Omenirea „se lenevește”, amână din ce în ce mai mult
eforturile necesare dobândirii cunoașterii, ceea ce e sinonim cu
o stagnare, cu o moarte lentă și sigură a civilizației pământene,
atrasă tot mai mult de plăceri și iluzii. A nu se înțelege că e
judecată și blamată materialitatea lumii; nicidecum, fiindcă ea
este componenta importantă a evoluției omului. Dar nu e sin-
gura. De fapt, ea asigură cadrul și mijloacele pentru această
evoluție. Dar când se confundă mijloacele cu scopul...
– Vrei să spui că, mai demult, oamenii știau sau, cel
puțin, credeau că pot reveni pe Pământ de mai multe ori? Știau
că vor continua ceea ce au început și pot repara ce au stricat
prin acțiunile lor trecute? întrebă Caterina foarte emoționată.
– Și cărțile profesorului tău de istorie o spuneau.
Într-adevăr, asta o șocase la acele scrieri vechi. Le citea
pe ascuns, cumva îi era frică de ceea ce afla din ele, dar, în
același timp, se bucura.
Ignatio nu stătu pe gânduri și continuă:
– Știu că voi încercați să redați situația așa cum ați
considerat-o. Nedumerirea mea este însă de ce mai persistă
acele convingeri? Nu cumva i-ați dat lui Dumnezeu un chip și
atribute după chipul și asemănarea voastră? Nu cumva, în loc
să vă ridicați mereu spre el, l-ați coborât la nivelul gândirii și
obiceiurilor pe care le mențineți de atâta vreme?
Cu toată blândețea și compasiunea pentru oameni, de
data asta Ignatio a fost foarte direct cu ei. Nu certa pe nimeni,
dar nici nu-i menaja. Era singurul mod de a-i ajuta să înțeleagă.
80
Scrisorile ploii
Caterina i-a mulțumit. Se iluzionase și suferise destul. Chiar

zâmbetul ei forțat era confirmarea.
Ignatio a lăsat-o să se liniștească mai întâi, apoi a tras
concluzia pentru subiectul pe care îl alesese ea.
– Nu știu dacă se poate spune despre Galileo că a
suferit în momentul când a abjurat. Avea încă atâtea de spus,
de dovedit, de descoperit. El știa asta, de aceea nu și-a pierdut
încrederea în ceea ce a crezut de la bun început. A fost unul
dintre cei mai pregătiți și mai curajoși deschizători de drum. E
adevărat că a acceptat să abjure în fața tribunalului Inchiziției,
dar n-a făcut-o și față de sine. Asta e important.
Cea mai mare parte a contribuției lui, la atâtea domenii
ale științei moderne, s-a realizat înainte de primul conflict cu
Inchiziția. La momentul acuzării, Galileo își îndeplinise mi-
siunea, putea foarte bine să se retragă. Aveau să vină mulți alții
după el, care să-i ducă munca mai departe, să ridice ideile și
descoperirile lui spre culmi nebănuite la acea vreme. Dar n-a
fost așa. Un spirit precum Galilei, înțelept și vizionar, alege
întotdeauna să continue, să riște și să forțeze bariere, să aducă
lumina, ca un Prometeu. Când și-a apărat viața, el s-a gândit la
oameni și la ceea ce încă mai putea face pentru ei. Ca atare, el
nu viața și-a salvat-o, ci efectele muncii și dăruirii lui. În
primul rând, asupra lui însuși, căci tot ce a făcut l-a bucurat și
l-a mulțumit. Pentru astfel de oameni, sacrificiul este o ofrandă.
81
capitolul 11
Multă vreme s-a zbuciumat Ana după această discuție.

Acum, se gândea și la ce a spus Ef despre îndoială – că e greu
să scăpăm de ea. Ce interesant! Cam la fel scria și Caterina.
„A ieși de sub puterea îndoielii ne conduce oare, auto-
mat, la încredere? Nu întotdeauna. Grăbim şi forțăm situațiile,
chiar și oamenii, uitând că există un anotimp al recoltării care
nu poate veni mai repede şi nici nu poate exista fără celelalte
două: al semănatului şi al coacerii. Încrederea seamănă cu o
cheie, un cod care deschide uşi, însă este și o stăpână aspră. Ne
cere să ne supunem în întregime, ceea ce e mai greu.
Va trebui să înțelegem că toate sunt la locul lor, că cei-
lalţi sunt nişte călători ca şi noi, călători care îşi doresc să nu fie
loviți, mințiți, folosiţi şi apoi părăsiți. Ne vine tot mai greu să
avem încredere deplină în ceilalţi, pentru că am fost învățați să
interpretăm până și bunăvoința cuiva drept interes. Dar ce este
mai dureros e faptul că, prin neîncrederea noastră, îi descu-
rajăm, îi îndepărtăm şi îi pierdem pe cei care ar fi vrut să ne fie
aproape, să se bucure și să fie fericiţi cu noi”.
Iulius îi face semn să-l urmeze și ea nu ezită. Se depăr-

tează de ghișeu. E curioasă ce-i va spune de data asta.
– Ana, de ce te grăbești să pleci? o întreabă el protector.
Chiar te simți pregătită? Sunt multe experiențe de care nu ai
avut parte sau nu le-ai înțeles cum trebuia la vremea lor.
– E adevărat, dar aici totul este teoretic și e greu pentru
mine. Doar gândesc, nu le trăiesc așa cum le trăiam pe Pământ.
82
Scrisorile ploii
Uite, am vrut să-mi repar greșelile, că am avut și eu destule, dar

nu-i mai găsesc pe toți și pe unii nu-i interesează.
– Oricât ai vrea, nu poți interveni în ceea ce a fost. Nu
poți iubi mai mult, nu poți fi mai înțelegătoare sau mai înțe-
leaptă decât ai fost. Asta o poți face data viitoare și e minunat că
nu vrei să pierzi ocazia, fiindcă multe au depins și de tine, a fost
și responsabilitatea ta. Regretul și durerea pe care le simți față
de ceva sau cineva din trecut arată că ești conștientă numai par-
țial de neputința de a schimba acel trecut. Schimbarea, adică
vindecarea, se face acolo unde s-a produs rana, lacrima, neîn-
țelegerea. Așa că îți dau dreptate! Totuși, nerăbdarea asta a ta...
– Nu-ți face griji, o să mă descurc!
Ana s-a întors printre cei de la ghișeu, întărită și la fel
de hotărâtă să plece, dar nu înainte de a se lămuri totuși ce-i cu
încurcătura aceea despre locul ei în lume.
– Vă rog, aș mai avea niște întrebări, insistă ea, deși îi
este clar că tocmai asta aștepta Ef.
Știe, pentru că așa se întâmplă când ești aproape de ci-
neva cu care reușești să stabilești o legătură de la suflet la suflet.
– Nu te dezici deloc!...
Nici nu-și dorește să se dezică. Știe și Ef asta, pe baza
aceluiași raționament.
– E posibil ca, între timp, să-mi ocupe cineva locul? E
posibil să ajung prea târziu sau să nu-l găsesc niciodată?
– Depinde de tine și de acțiunile tale, îi răspunde Ef. Ca
să găsești acest loc, trebuie să știi cum vrei să arate, unde să se
plaseze în raport cu anumite situații de moment și în ce relație
să se afle cu ceilalți ocupanți sau posibili ocupanți, ce vrei să
obții și ce vrei să dăruiești. Fiind un joc, totul este în mișcare. O
vreme poți să-l ai, apoi poți doar să tânjești după el și să fii
nevoită să reîncepi căutarea. După cum poți, foarte bine, să nu
ți-l găsești niciodată sau să nu ți-l pierzi niciodată.
– Dar cine şi ce provoacă aceste schimbări?
– Tu și gândurile tale, tu și alegerile tale. Nimeni nu știe
cum simți tu ceea ce se numește locul tău. Spun se numește,
83
pentru că, în termeni reali, nimic nu poate fi doar al tău și pen-

tru totdeauna.
Ef a spus că nimic nu e al ei. Așa este, dar toate există şi
pentru ea. Dintr-odată, e străfulgerată de o viziune nu tocmai
plăcută. Îl întreabă pe Ef cu o strângere de inimă:
– Dar orbii?... Ei cum vor vedea lumina felinarelor de la
intersecție? Spuneați că, în această călătorie, nimeni nu trebuie
să fie dezavantajat.
– Dacă ei nu ar exista, s-ar mai gândi cineva la acest
aspect? Ar mai vrea să înțeleagă cum este să fie în situația lor?
Le-ar mai păsa, ar mai alege să-i ajute?
Ana își dă seama încă o dată că în practică e dificil să se
folosească numai de idei. De exemplu, în cazul celor ce nu pot
vedea nimic din ceea ce i se pare ei uluitor de frumos, chiar și
ceea ce este urât – lor cum să le vorbească despre toate aces-
tea, în ce fel să le descrie, cum să-i prevină de un eventual pe-
ricol?
– Ți se pare că destinul lor e ratat din start? o întreabă
Ef serios. Oare de ce își aleg ei așa ceva?
– Nu știu ce să zic. Mi se pare nedrept. Mă gândesc la ei
și la cei care nu pot merge, la faptul că nici măcar nu se pot
deplasa până la vreo intersecție... Mi-e milă, foarte milă de ei.
– Nu este obligatoriu să te deplasezi fizic, ca să ajungi
la o răscruce în viaţa ta.
– Atunci, unde este egalitatea dintre noi? șoptește Ana
și-i vine să plângă.
– Egalitatea, ca orice altceva care se manifestă în uni-
vers, nu este un fenomen static. Ți-am dat exemplul cu orbii şi
ți-am pus acele întrebări, tocmai ca să poți vedea cât de perfect
este întregul. El are grijă să existe toate împrejurările prin care
să puteți observa, înțelege și apoi alege cum vreți să arate viața
voastră, dar și a celorlalți. Toate sunt aparent diferite, dar toate
au rolul de liant, fiindcă ele reprezintă un întreg ce tinde să-și
apere existența. Egalitatea este un instrument de re-echilibrare,
84
Scrisorile ploii
nu un mod de împărțire a întregului în părţi egale. O să înțelegi

și asta cândva.
– Parcă aţi fi unul dintre autorii cărților vechi. Este greu
să vă înţeleagă cineva.
– Chiar așa? Dacă n-aş fi simţit că tocmai asta îți place
și că îți dorești provocarea, ai fi avut deja biletul în mână.
Ana a uitat de plecare. Ce a spus Ef nu îi este foarte
clar. „Cândva” poate însemna peste foarte mult timp. De ce să
nu poată reuși mai devreme? Ce-i lipsește, la ce capitol nu este
pregătită? Cu toate că întrebările îi stau pe limbă, preferă să tacă
și să schimbe subiectul. La urma urmei, Ef nu a spus că nu va
înțelege niciodată cum e cu procesul de re-echilibrare, ci că asta
se va întâmpla mai târziu. Foarte bine, fie când trebuie să fie!
Acum, că tot a adus vorba de bilet și pentru că a zis ceva despre
provocare, îl întreabă cu multă îndrăzneală:
– O să-mi acordați o reducere de preţ pentru faptul că vă
par interesantă?
– Nu eu stabilesc preţul biletului.
– Dar cine? Nu aici este casa de bilete? întreabă mirată
și se uită în jur.
– Da, de aici se procură biletul de călătorie, dar tu ești
cea care stabilește preţul. Doar e călătoria ta, nu?
Dac-ar fi aşa, mulţi nu ar mai plăti nimic, se gândi ea.
N-a uitat pilda cu plata și răsplata, dar nimeni nu poate nega că
ea este dată deoparte de cele mai multe ori. Ef susține că aceia
nu au reușit încă să înțeleagă cât de important este să plătească
cât și când trebuie pentru ceea ce vor să aducă în viața lor.
– Fiecare hotărăște preţul biletului său, e un drept și o
obligație, ca să spunem așa. Dacă nu vor s-o facă sau nu sunt
atenți, li se va cere. Cam așa apare suferința.
– Adică vor fi pedepsiți, trage concluzia Ana...
– De cine să fie pedepsiți? A, de Dumnezeu! Asta voiai
să spui?
– Asta spune aproape toată lumea, de când lumea.
– Dar nu ei au făcut acele alegeri?
85
– Ba da, dar dacă nu le-au făcut pe cele bune...

– Dar tu? Tu te simţi pedepsită pentru că trebuie să-ți
trăieşti consecințele propriilor fapte sau gânduri?
– Mai degrabă simt tristețe, un regret cu gust neplăcut şi
care persistă multă vreme.
Vă doare, spunea Ignatio, dar nu atunci când greșiți, ci

abia când vă dați seama că n-ați vrut s-o faceți. Vă doare că ați
supărat sau rănit pe cineva, că ați fost nedrepți, prea grăbiți în
a emite o părere sau a-i pune o etichetă, că nu l-ați ascultat şi
nici nu i-ați spus o vorbă de îmbărbătare, că v-ați înstrăinat
sau l-ați lăsat să se îndepărteze trist, fără să schițați nici măcar
un gest de părere de rău. Apoi, vă doare când vă dați seama că
ați greşit chiar şi faţă de voi, tolerând sau acceptând situaţii
care nu vă aduceau nici zâmbetul, nici liniştea în suflet. Întot-
deauna vine momentul când înțelegeți că ați depășit nişte limite
sau că nu ați făcut suficient. Dar toate sunt omeneşti, chiar
dacă unele sunt ireversibile. Viaţa este o scară şi treptele ei
sunt alunecoase uneori, prea înalte alteori, dar niciodată atât
de înalte încât să nu reușiți până la urmă să le urcați.
Ignatio, neobositul Ignatio o fascina pe Ana. El reușea

să fie blând și imparțial tot timpul, indiferent de gravitatea lu-
crurilor care îi erau prezentate, pentru care i se cereau lămuriri,
sfaturi și ajutor. Felul cum așeza el evenimentele și cum le dă-
dea o nouă semnificație o umplea de speranță. Mai ales că toți
vorbeau despre suferință. Ceea ce o uluia și îi dădea încredere
era faptul că el nu nega suferința, nu încerca să o minimalizeze.
În astfel de momente, devenea luminos, împrăștia mai multă
iubire și aborda subiectul aproape în șoaptă.
Cuvintele lui semănau cu un descântec. Rând pe rând,
fiecare auzea cum îi cresc aripile pe care le credea posibile doar
pe spatele îngerilor. Și nu puteau să nu-l întrebe de ce nu aveau
parte de acest leac și pe Pământ. Analiza a început de la re-
marca lui Desideriu, cel care încă tremura la fiecare mișcare, la
86
Scrisorile ploii
fiecare privire a cuiva, cel care se așeza mereu în ultimul rând și

vorbea cu vocea abia auzită:
– Este imposibil să nu simțim regretul pentru ce am
făcut ori ne-am temut să facem, a spus el. Trăind într-o lume
duală, e firesc ca în acele momente să apucăm fie pe drumul
speranței, dacă am înțeles câte ceva din cele petrecute, fie pe
drumul disperării. Mai ales al disperării, căci nimănui nu-i pasă
de noi, pe nimeni nu deranjează strigătul nostru după ajutor.
Toți trec mai departe, uneori călcându-ne în picioare, și nici aju-
torul de la Dumnezeu nu ajunge la noi...
Caterina a tresărit, ar fi vrut să-l mângâie cu vorbele ei,
dar îl văzu pe Ignatio gata să-i răspundă. Vocea lui interioară,
deși era și ea șoptită, se auzi clar:
– Este mai simplu când vă îngenunchează altcineva
decât dacă o faceți voi înșivă. Atunci găsiți imediat scuze şi un
vinovat, adunați furie şi reproșuri, vă revoltați și încercați să
vă faceți dreptate. Pe unii dintre voi îi destabilizează nedrep-
tatea situaţiei create, pe alţii, faptul că nu pot îndrepta acea
situație. Dar şi pe unii, şi pe alţii vă frământă, de fapt, aceeași
întrebare: de ce simt unii oameni plăcerea de a chinui pe ci-
neva, de a-i lua bucuria cu care încearcă să-şi ducă soarta în
spate chiar şi atunci când ea pare potrivnică dorințelor lui?
Într-un final, reușiți să vă ridicați deasupra nevoii de a-l apu-
ca de guler pe acela şi a-l întreba de ce şi-a permis să vă
trântească la pământ, dar asta nu înainte de a privi lucrurile și
altfel.
Bineînţeles că veți rămâne cu nişte urme pe suflet, pen-
tru că simțiți că aveți şi voi partea voastră de vină, dar, pentru
că acţiunea a venit din exterior, nu vă veți blama într-atât, încât
să nu vă puteți privi în oglindă. Va fi greu, pentru că nu puteți
înţelege ușor de ce un semen îşi găseşte plăcerea în umilirea
voastră, de ce vă răpește încrederea şi visele şi credinţa în echi-
libru. Va trece timp destul până când vă veți apropia din nou de
cineva fără spaima că totul se va repeta. Şi dacă veți fi noro-
coși, (glumesc, bineînțeles) acel cineva, prin atitudinea şi cu
87
iubirea lui, va șterge din urmele ce apasă din trecut. Va fi o

renaștere pentru voi, o înflorire, un câştig imens. Și cum fiecare
om trece prin asemenea situaţii, el ştie cum să-l mângâie pe cel
rănit, ştie cum este să ai nevoie de o vindecare blândă şi înțe-
legătoare.
Doctor pentru suflete – aceasta nu este o ocupație
recunoscută de vreo autoritate umană, dar ea există şi poate că
este cea mai frumoasă dintre toate. Răsplata nu este în averi,
nici în titluri princiare, e fericirea că nu mai zburați singuri, ci
alături de cel căruia i-ați pus aripile la loc. Măcar pentru o zi,
măcar pentru o perioadă.
88
Scrisorile ploii
CAPITOLUL 12
Nicicând nu mai rezonase Caterina atât de adânc și de

conștient cu vorbele lui Ignatio. Avea impresia că le-a spus
anume pentru ea. Dacă până atunci nu-și dorise decât să fie în
preajma lui și, dacă se putea, să rămână pentru totdeauna acolo,
brusc a simțit că vrea să plece într-o nouă călătorie pe Pământ.
Pe unde o fi Ana, se întrebă și o căută din privire. Era
zorită și hotărâtă, la fel ca în toamna când a plecat de acasă.
Oare de ce își amintea tocmai acum de Duiu și de viața ei din
satul dintre dealuri? Parcă simțea mirosul dulceag al strugurilor
pe care îi călca cu picioarele goale, gustul mustului adunat în
butoaiele mari de lemn, rânduite în beci, al pâinii de secară
coaptă pe vatră, al mierii de albine în care lăsa bucăți întregi de
fagure. Ceva mai puternic decât ea o mângâia, așa cum făceau
daliile din grădina din fața casei, dar în același timp îi strângea
sufletul. O umbră subțire îi dădea târcoale și îi dilua zâmbetul
de mulțumire pe care îl avusese până atunci.
O zări pe Ana și se îndreptă spre ea.
– Ană, povestește-mi cum a fost după ce am plecat din
sat! Te rog!
Ana nu stătu pe gânduri și se dădură mai la o parte.
– Dacă te ajută, îți povestesc tot ce vrei.
– Nu-mi ascunde nimic, oricât de neplăcut ar fi!
Ana era bucuroasă că ele pot vorbi din nou ca pe vre-
muri. Nu conta că multe dintre cele întâmplate nu mai aveau
importanță. Cel puțin, nu pentru ea. Dar dacă pentru Caterina
însemnau ceva, iată că venise ocazia s-o răsplătească așa cum
și-a dorit.
89
– Nu s-au schimbat foarte multe în satul nostru, în acei

ani, dar nici nu a mai fost ca înainte. Copiii au continuat să vină
la școală și asta datorită ție. Mi-ai lăsat acele lecții pentru ei și
nu m-am temut să continui munca ta. Numai că nu am fost
destul de pricepută și nu am adăugat cine știe ce la ele. Dar mă-
car n-au rămas copiii neștiutori de carte și când au crescut, au
fost mai pregătiți, mai înțelegători. Îl mai ții minte pe Ștefăniță,
băiețelul meu? Mă tot întreba de tine. Numai lui i-am spus că
simțeam că nu te vei întoarce niciodată. Of, cât de supărat a
fost!
– Micuțul, era așa de sârguincios și de cuminte! își a-
minti Caterina.
– Când s-a făcut mare, a plecat la oraș, ca să învețe cum
să-i vindece pe cei bolnavi. Știa pe de rost toate rețetele tale.
Strângea frunze și flori și le punea la uscat, aduna rășină din
pădurea de peste deal, creștea albine ca să aibă mierea și ceara
trebuincioase. Făcea fierturi pentru unii, alifii pentru alții. Nu se
fudulea cu asta și nu cerea bani pentru ele. Dar oamenii îl răs-
plăteau și-l iubeau. Câteodată, nu-i ieșeau bine leacurile și o lua
de la capăt, până reușea. De asta s-a dus la școala aceea mare de
la oraș. Când s-a întors, era spițer.
– Știam eu că nu se va pierde munca mea... Ești un
suflet mare, Ană! Și preotul Antim nu a zis nimic?
– Eh, a zis el multe, mai ales despre tine. La predică, în
loc să-l cinstească pe părintele Grigorie, așa cum așteptam noi,
el pomenea de fuga ta. Spunea că nu ai avut credință și de asta
te-ai amestecat cu străinii. Mai erau câțiva care îi cântau în
strună și eu nu aveam ce să le fac. Am tăcut și am tot citit, până
am înțeles destule din Biblie și din ce ai scris tu. Toată tevatura
aceea a durat câțiva ani, apoi te-au dat uitării și au găsit alte
motive de vrajbă. Numai Duiu nu te-a putut uita.
– Despre el vreau să-mi povestești, Ană! A trebuit să
plec, fără doar și poate, și mi-am dat seama apoi că am făcut
bine. Bine pentru sufletul meu care voia să știe mai mult, să
experimenteze ceva nou, să adauge cunoaștere și simțire la ceea
90
Scrisorile ploii
ce avea deja. Dar m-a durut că l-am părăsit pe Duiu. Ne-am

regăsit aici și i-am povestit totul. L-am rugat să mă înțeleagă și
să mă ierte. Nu-mi reproșează nimic, doar mă privește drăgăs-
tos, ori de câte ori ne întâlnim.
– Și pentru mine a fost plăcut să-l reîntâlnesc. Bună-
tatea și răbdarea lui au crescut, dar simt că ar vrea să învețe mai
mult. Mi-e așa de drag... Of, cum îmi spunea cătrănit: „Ană,
când te văd, parcă pe ea o văd și mă bucur, fiindcă tare mi-o
fost dragă. Dar sunt și supărat. Cum să plece Caterina în lume și
să mă lase singur? Pentru cine să mai muncesc? Ce folos mai e
de viața mea? Câteodată o aștept la poartă și mi se pare că o văd
cum vine dinspre școală – subțirică, mergând legănat, cu traista
pe umăr, oprindu-se să dea binețe celor întâlniți. Am așteptat-o
și câte o zi întreagă, nemâncat și în arșița soarelui, în bătaia vân-
tului, numai s-o știu lângă mine. Nu i-ar fi lipsit nimic, Ană! Aș
fi muncit întruna pentru ea.
Caterina tăcea și privea în gol. Ana nu mai era sigură că
e auzită, dar a continuat să-i povestească:
– Nu l-am întrebat prea multe, că-l vedeam cum se
usucă pe picioare. Am avut grijă de el ca de un frate. I-am dus
mâncare, l-am ajutat prin casă. De sărbători, coceam și pentru el
și îl chemam la noi, ca să nu stea singur acasă. N-a vrut să cu-
noască altă femeie, deși Nicolae îi spunea că e păcat de sufletul
și de viața lui să le risipească degeaba. Până a murit, a fost om
bun și a muncit și a respectat pe toată lumea. Și să știi că și
oamenii din sat l-au respectat pe el. Iarna, venea la noi și vor-
beam despre ce ai făcut tu pentru copii și pentru cei care veneau
să te asculte. I-am citit și lui din ceea ce mi-ai lăsat și îi plăcea.
Îl tot rugam să te ierte. Iart-o, Duiule, îi spuneam eu, și el ofta
greu. Știi că Duiu vorbea puțin, dar eu zic că se gândea bine
înainte și poate de asta ni se părea nouă posac. Într-o zi, m-a
oprit la poartă și mi-a spus:
– Of, Doamne! Mă tem de mintea mea slabă, că îmi zi-
ce să n-o iert pe Caterina niciodată. Dar sufletul nu spune așa.
91
Eu încă o aștept, încă o visez. Uite cum i-am îngrijit daliile, să

se bucure când o veni!
Caterina a oftat și parcă s-a trezit din somn.
– O să plec, Ană! O să-l caut și o să-l găsesc negreșit,
nu contează când. I-am rămas datoare acestui suflet minunat. O
să-mi prindă bine să învăț să-mi iubesc soțul la fel de mult cum
iubesc cărțile.
– Și biletul? Ai bilet deja?
– O să-l capăt repede, fiindcă știu exact ce vreau să fac.
O să-l capeți și tu, dar la vremea potrivită. Mai întâi de toate,
trebuie să hotărăști scopul călătoriei. Nu te du pe bâjbâite, că nu
o să câștigi nimic! Ne ai pe toți lângă tine, întreabă și ascultă.
Ascultă cu inima!
Caterina s-a îndepărtat cu mersul ei legănat.
Indiferent cum vor decurge lucrurile de data asta sau

câte piedici i se vor ivi în cale, căutarea cunoașterii va continua
să fie pentru Caterina cel mai de preț lucru. Acum, că s-a ho-
tărât să plece, era și mai neobosită și mai implicată în dezba-
terile care îi strângeau pe mulți la un loc.
– Știi ce-mi doream la un moment dat, Ignatio? a zis
Caterina. O cameră numai a mea, cu perdele vaporoase și co-
voare moi ca iarba înrourată. Să stau acolo până când strălucirea
învăluitoare a verdelui iubitor mă spală și mă întărește. Am citit
despre ceva asemăntor în jurnalul unui mare scriitor, mare
filosof, neînțeles de semeni, plecat departe de țara lui și de
camera ce i se păruse miezul unei boabe de strugure copt. Aș fi
vrut să trăiesc și eu într-o boabă de strugure vernil, să mă simt
ușoară și curată, înțeleaptă și liberă, să visez că într-o zi toată
lumea va fi la fel și vom scăpa de miile de variante prăfuite ale
prezentului. Am plecat de la mânăstire și cutreieram orașul, mă
pierdeam pe străzi și în muzee. Stăteam în fața tablourilor ca în
fața unei uși. Lumea de dincolo de ușa imaginată de mine era
singura de care îmi aminteam fără a deveni tensionată. Căutam
necontenit culori și forme care să dea un sens existenței mele, o
92
Scrisorile ploii
valoare. Simțeam că prin ele m-aș putea exprima cel mai bine.
Din păcate, nu am urmat o școală de arte frumoase, ca să-mi
dau seama ce pot și dacă pot. În schimb, înțelegeam cu ușurință
orice reprezentare grafică, orice simbol. Eram în stare să le dau
viață, folosindu-mă doar de emoțiile ce izbucneau și creșteau în
prezența lor. Am încercat să povestesc și altora despre trăirile
mele, dar m-au privit circumspecți. În cel mai bun caz, m-au
tolerat, m-au lăsat în pace ori mi-au sugerat că n-ar strica să
compun niște stihuri din acele fantezii – cine știe, poate că se
mai găseau câțiva care să tresară la auzul lor! Crezi că am pu-
tut? Atât de mare a fost dezamăgirea, că am ales tăcerea chi-
nuitoare. Am adunat totul în mine și oriunde m-am dus am luat
și cuvintele. Ele au fost bucuria și speranța mea, dar s-au adunat
prea multe și, într-o zi, nu am mai încăput în propria mea viață.
Am evadat și m-am trezit în cabinetul unui medic psihiatru.
Ignatio n-a întrerupt-o, nu a făcut niciun gest care să-i fi
perturbat înșiruirea acelor amintiri. Doar asculta. Nu era rigid,
nici încrâncenat; îi lăsa toată libertatea de a fi așa cum este.
Lângă el, oricui îi era ușor să fie natural. Știutor sau nu, pregătit
ori abia la începutul drumului, fiecare primea ajutor să se eli-
bereze de vina și de suferința aduse cu ei ca pe o moștenire.
Față de el, Caterina nu avea niciun motiv să-și ascundă
frământările și frustrările. Durerea încă ieșea la suprafață și o
zdrobea. Ignatio era îngăduitor cu întrebările pe care i le punea.
Nu tresărea și nici nu era dezamăgit, când ea repeta vreuna
dintre ele ca și cum nu i-ar fi dat niciun indiciu folositor până
atunci. El înțelegea ca nimeni altcineva cum e să fie în locul
altuia.
Și ea s-a întrebat uneori de unde știe Ignatio atât de bine
despre ce vorbesc cei care îl căutau și îl ascultau. Era și el un
proaspăt întors din călătorie? Una mai specială, probabil. Dacă
nu – căci așa părea să fie – cum de reușise să ajungă la acea
stare de împăcare și încredere pe care le transmitea tuturor? Îl
iubea pentru asta, dar altfel decât și-a iubit părinții, copiii, frații,
soțul ori prietenii, altfel decât și-a iubit ținuturile unde s-a năs-
93
cut ori a trăit în trecut. Era o iubire ce nu conținea și ata-

șamentul, deci nu avea cum să o piardă.
A continuat, ceva mai detașată:
– Mă așteptam să fiu chestionată de acel medic bătrân,
întoarsă pe dos de zeci de ori, împinsă în capcana spuselor mele
și lăsată prizoniera lor. Citisem destule despre asemenea cazuri.
Te întrebi dacă mă temeam, nu-i așa? Nu mă temeam. Tocmai
pentru că știam ce putea urma, nu mai eram la cheremul fricii.
Îmi spuneam, în timp ce eram în fața medicului: omul acesta va
pune întrebări, va încerca să intre în mintea mea. El crede că e
suficient să-mi descâlcească mintea, s-o rânduiască așa cum
consideră el că s-ar cuveni, și gata, sunt vindecată! Nu aveam
de ce să fiu supărată, el își făcea meseria. Era sigur că are pu-
terea și datoria de a schimba viața unui om. La fel cum cred și
alții, când li se pare că știu mai bine ca noi ce anume ni s-ar
potrivi și nu se lasă până nu ne impun adevărul lor. Oho, de
aceia m-am ferit cât am putut!
Caterinei îi tremura sufletul la amintirea celor care au
bruscat-o cu părerile și dorințele lor. Ignatio tăcea și ea se bu-
cura. Era procesul ei de vindecare, trebuia să se dezbrace treptat
de rândurile de frustrări, spaime și regrete cu care se învelise. Și
ce cale putea fi mai sigură pentru asta, dacă nu mărturisirea?
Ceea ce nu voia să uite însă e că doar unele acțiuni au mâhnit-o,
nu comportamentul lor în întregime. Pe unii i-a reîntâlnit aici,
dar nu mai simte nici aversiune, nici teama că totul se va repeta.
Aici nu este posibil așa ceva.
– Medicul de care îți spun era altfel, continuă ea. Îi ad-
miram încrederea în metoda pe care o aplica; mai mult decât
atât, îi admiram tăcerea. Nu m-a întrebat cine știe ce. Mă asculta
atent, ca și cum acela era cel mai important lucru din viața lui,
apogeul, calea spre răspunsul mult căutat. Eu povesteam. Pri-
veam icoana cu ramă aurie, așezată pe biroul de lemn lăcuit,
într-un colț. Cineva pictase pe sticlă chipul unui bărbat foarte
trist. Știam cine este. Și totuși, culorile de fundal și cele ale
straielor lui îmi transmiteau cu totul altceva. Ochii îi pulsau ca o
94
Scrisorile ploii
inimă uriașă, gata să mă primească în brațe și să mă protejeze.

Atunci s-a petrecut ceva, cum să-ți spun, inimaginabil. Mi s-a
făcut milă de medic – bietul de el, avea deja răspunsul, dar el îl
căuta în mine, în loc să-l caute în sufletul lui, exact cum trebuia
să fac și eu de fiecare dată, indiferent ce fel de întrebare ori în-
cercare avea să-mi apară în cale.
În acel punct al destăinuirii ei, Ignatio a tresărit. Ființa
lui a căpătat o strălucire aparte, albă și puternică.
– Ai spus că știai cine este bărbatul pictat...
Caterina s-a întors către el și l-a privit cu venerație, lung
și în mare liniște. În acele momente, și ființa ei strălucea.
– Sigur că știam. De fapt, vreau să spun că știam ce re-
prezintă. Oamenii își formează imagini chiar și pentru ceea ce
nu au văzut niciodată, dar au auzit și au simțit că e important
pentru ei. E modul lor de a încerca să formeze o legătură de care
au mare nevoie.
95
capitolul 13
Ignatio era din ce în ce mai absorbit de ceea ce spunea

Caterina. Se apropiau de momentul pe care el îl așteptase cu
atâta răbdare. O întrebă pe Caterina cu blândețe:
– Rezonai cu tristețea celui pictat?
– Nu, tocmai asta era minunea, că eu nu-l simțeam trist,
nu mi se părea un învins, așa cum îl vedeau alții.
– De ce să-l considere învins? Doar pentru că era trist?
Atâția oameni sunt triști uneori.
– Fiindcă nu a reușit să se salveze de la crucificare. Era
fiul lui Dumnezeu, și totuși a murit ca oricare dintre ei.
Episodul crucificării a speriat-o întotdeauna pe Caterina.
Teribil, dureros, îndelung. A răbufnit, și nu doar o singură dată,
în răstimpul cât a fost pe Pământ.
– Îi întrebam pe oameni, cu o durere neascunsă și neos-
toită: chiar nu putem trăi fără să chinuim și să omorâm pe ci-
neva? Avem lângă noi un învățător, un mare vindecător, un om
pe care-l urmăm și îl ascultăm aproape hipnotizați, ne hrănim cu
vorbele lui, cu iubirea pe care i-o simțim și în somn, iar când
vine clipa alegerii între el și un tâlhar cunoscut, noi apărăm
tâlharul? Cum să ne fie atât de ușor să renunțăm la ajutorul care
ne stă la îndemână? Și de ce îi cerem altuia să plătească în locul
nostru, despre ce elevare a conștiinței să mai fie vorba? Astfel
de întrebări m-au chinuit și n-am reușit decât să mă sperii și mai
tare, când vedeam că vorbele mele nu pătrundeau suficient de
mult în mintea și în sufletul celor din jur. Eu nu-i certam, voiam
să-i ajut. Singurele ocazii când scăpam oarecum de frică erau
96
Scrisorile ploii
cele în care îmi spuneam că, poate, nu a fost adevărat nimic din
povestea crucificării, nu așa cum o înțeleg și o acceptă cei mai
mulți. Și atunci le spuneam: „Poate că totul este o pildă, o
definiție încifrată a dualității. De ce nu ar fi crucea intersectarea
timpului cu spațiul? Nu în perimetrul acestor noțiuni se zbat
oamenii, nu acolo resimt suferința? Și după ce le transcend, nu e
ca și cum ar învia?” Teribile întrebări, teribilă neputință de a
răspunde la ele ori a găsi pe cineva care poate să o facă! Nici
nu-i de mirare că am ajuns la psihiatru.
Ignatio era lângă ea. Caterina știa că-i simte durerea, ne-
dumerirea, chiar și speranța. Știa că-i aude gândurile. Dacă el
avea răspunsurile pe care le căuta și considera că trebuie să le
rostească din nou, cu siguranță avea să o facă. Iar dacă nici el
nu putea vorbi despre toate acestea, însemna că trebuie să re-
nunțe să se mai ocupe de ele. Mintea omenească nu e cea mai
neîndoielnică sursă de informații; de câte ori nu se întâmplă ca
imaginația să încețoșeze rațiunea!
– Deci, așa! începu Ignatio. Oamenii admit cu ușurință
că fiul lui Dumnezeu a murit ca ei, dar susțin, în continuare, că
nu s-a născut ca ei... Profesorul tău de istorie avea mare drep-
tate, legat de legende. Toate marile civilizații au avut asemenea
povești cu un fiu al marelui Zeu, născut de o fecioară, dar ele
s-au pierdut odată cu acele civilizații și popoare. Au mai existat
o bucată de vreme rămășițe lor, pe ici, pe colo și din ele s-au
format alte mituri, alte povești fantastice. Unele încă mai dăi-
nuie și au luat forma unui adevăr suprem. O simplă lecturare a
Legendelor Olimpului, de exemplu, le-ar fi de ajuns oamenilor
ca să-și dea seama că nimic nu e nou sub soare. Oamenii sunt
inventivi, dar în același timp cad pradă formelor lipsite de
fond.. Dacă nu pot pătrunde în esența unui lucru sau a unei
stări, imediat îi dau o interpretare proprie. De multe ori, acea
interpretare nu are nimic în comun cu adevărul. Dar un
sâmbure de adevăr există. Totul e să cadă pe pământul bun...
– Acum înțelegi de ce spun că m-am risipit? îl întrebă
Caterina, retoric. Am încercat din răsputeri să le spun celorlalți
97
părerea mea: că nu trebuie să ne referim la Iisus doar ca per-

soană, ci la codul de conduită pe care l-a adus pentru noi. Un
simbol perfect al modului cum am putea fi sănătoși, înțelepți și
fericiți, nepărtinitori și sinceri, drepți și iertători. Eu așa l-am
simțit și asta le explicam, dar nu erau de acord cu mine. Pre-
ferau să bocească mai departe și să se teamă. Nu am știut ce să
fac, în astfel de momente: să mă bucur pentru mine că am în-
țeles, să sufăr pentru ei, să insist, să mă retrag? Ceea ce mă
determina să continui să le vorbesc stătea în balanță cu ceea ce
mă obliga să țin cont de dorința și putința lor. Niciuna dintre
variante nu a câștigat detașat, ca să zic așa. M-am frământat și
m-am străduit să le combin; uneori am vorbit, alteori i-am as-
cultat, am fost mulțumită, dar m-am simțit și inutilă uneori, și
toate acestea până în ultima clipă a vieții, când am realizat că
pentru orice există un moment potrivit.
– Înțelegerea e totul, nu contează cum și în ce moment
ajungem la ea.
Ignatio îi transfera din liniștea lui. Inima Caterinei bă-
tea fericită. Simțea dorința de a lejeriza totul. Ce importanță
putea să aibă pentru altcineva dacă ea avea sau nu avea drep-
tate? Important era doar pentru sufletul ei. Poate că acesta este
mesajul „misteriului” de pe Golgota, minunea petrecută cu două
mii de ani în urmă.
Aerul pe care îl respirau se umpluse de miresme de ia-
somie. Veneau din toate părțile, suave și mângâietoare ca un
apus de soare la capătul unei zile încrâncenate.
– Mesajul acelei parabole nu a fost despre moarte, de
ce să-l fi interpretat oamenii așa? se miră Ignatio.
– Pentru că spaima de moarte este de nedescris și de
atunci a devenit și mai mare. Oamenii încă așteaptă pe cineva
care să demonstreze că moartea poate fi învinsă.
– Pentru asta, ar trebui să înceapă cu înțelegerea ter-
menului „născut din fecioară”. El se referă la virtuțile și ni-
velul spiritual foarte înalt, la curățenia sufletească, la profun-
98
Scrisorile ploii
zimea compasiunii și altruismului pe care ar trebui să le ma-

nifeste fiecare.
– Altfel nu se poate evita moartea? întrebă Caterina, dar
nu pentru sine, ci pentru cei care ascultau.
– Nu se poate evita ceva ce nu există, e un nonsens. Ce
este moartea? O spaimă. Așa cum pentru unii, cândva, cea mai
mare spaimă a fost nașterea – deschizătoarea drumului spre o
permanentă și grea confruntare cu necunoscutul care se cere
transformat în cunoscut. Dar orice spaimă dispare odată cu
înțelegerea fenomenelor care generează realitatea. Moartea
este o legitate.
– Ignatio, trebuie să te întreb ceva foarte delicat. Tot ce
îmi spui tu are logică și te cred. Pentru mine, este foarte impor-
tant să am libertatea de a crede, dar acum e important să mă
asigur că nu mă iluzionez în credința mea.
– Mă vei întreba și tu dacă Dumnezeu există?
– Nu asta. El există, fiindcă eu cred că există, așa cum
un obiect există, doar dacă cineva îl observă, îl definește, îi dă o
valoare sau un rost...
– Chiar și atunci când nu-l folosește?
Caterina simți că a venit momentul să rostească apăsat
ceea ce, până atunci, îndrăznise doar să gândească.
– Dacă noi nu știm cum sau nu vrem să ne folosim de
existența lui Dumnezeu, mai are El vreun sens?
Ana scoase un țipăt scurt și apoi înlemni de frică. Se te-
mea că Ignatio o să se supere și n-o să mai vorbească cu ei. Ce-i
veni Caterinei să întrebe așa ceva? Tocmai ea? Dar pe Ignatio
nu l-a deranjat. Dimpotrivă, a învăluit-o pe Caterina cu privirea
lui iubitoare și a rugat-o:
– Explică-le și celorlalți de ce ai pus această întrebare!
Ajută-i, așa cum ai făcut-o de atâtea ori!
– O să vă spun părerea la care am ajuns, fiindcă nu pot
susține că am pătruns toate tainele. Când o religie s-a pierdut –
și s-au pierdut destule de-a lungul istoriei –, oamenii și-au văzut
de viața lor și nu au simțit nevoia alteia decât atunci când ceva
99
îi amenința. Fie natura cu dezlănțuirile ei, fie alți oameni care

veneau să-i cotropească, să-i jefuiască ori să-i omoare. Cel
puțin, așa pare, că omul doar la necaz și durere își aduce aminte
de Dumnezeu. Doar atunci îl recunoaște și îl invocă, doar atunci
plânge și se roagă sincer, cu o fervoare și smerenie aproape
nebănuite, ca și cum singura legătură dintre el și Dumnezeu ar fi
disperarea. Când e fericit și sănătos, uită să fie smerit, iubitor și
creativ, uită să fie milostiv cu cel aflat în necaz. Cât despre a-i
mulțumi lui Dumnezeu, uită și asta. Dar nu uită să ceară mereu,
chiar și ceea ce nu-i este numaidecât de trebuință. Relația
aceasta șchiopătează, suferă. Poate că, dacă omul ar sta să se
întrebe ce îi dăruiește el lui Dumnezeu, prin însuși faptul că e
viu – în afară de osanale și rugăciuni – va redescoperi legătura
indestructibilă dintre ei și nu s-ar mai vedea pe sine doar înge-
nunchiatul neputincios și nedemn de iubire. Dumnezeu ne sim-
te, Dumnezeu trăiește prin noi, de asta ne iubește atât de mult.
Dar simțim și noi la fel?
Când a întrebat dacă Dumnezeu mai are sens, Caterina a
avut senzația, pentru o clipă, că Ignatio nu va răspunde, doar îi
va zâmbi în felul acela numai al lui, iar ea va fi nevoită să
înțeleagă de una singură ce a vrut să-i transmită. Lucrurile nu
s-au petrecut așa. Ignatio a venit în mijlocul lor, și-a deschis
brațele și s-a rotit de câteva ori, ca să-i cuprindă în cercul iubirii
lui. Era el însuși o cruce.
– Răspunsul e simplu. Că Dumnezeu există, sub ce for-
mă, ce puteri și ce pretenții are de la voi, toate acestea voi le
simțiți adânc, le recunoașteți, dar tot voi trebuie să le res-
pectați. A vă prețui și a vă baza pe voi în ceea ce faceți sunt
forme de exprimare a încrederii, a Eu-lui. Când aveți încredere
în voi, e ușor să aveți încredere în altcineva, fie el și Dumnezeu.
Prindeți curaj să încercați lucruri și situații din ce în ce mai
dificile și sunteți mereu în câștig, fiindcă atrageți ființe și si-
tuații de nivelul vostru de încredere, ceea ce vă susține foarte
bine. Și peste toate acestea, aveți parte de mult râvnita fericire
de a nu simți că sunteți singuri pe lume. Într-un fel, se poate
100
Scrisorile ploii
spune că fiecare are dumnezeul său. Unii îl așază înafară, alții

înlăuntrul lor. Important rămâne că le este de folos. Bine-
înțeles, dacă îi permit lui Dumnezeu să le fie de folos.
Cât de fericită și liberă se simțea Caterina! Putea s-o

acuze cineva pentru asta? Până și Ana scăpase de frică, de parcă
niciodată n-o va mai putea amenința ceva și ea să se piardă cu
firea.
– Și cu medicul de care mi-ai povestit cum a rămas
până la urmă? a întrebat Ignatio ceva mai târziu, când o pace
nemaitrăită se instalase în fiecare suflet.
– I-am răspuns la câteva întrebări, i-am descris în
amănunțime ce simt și ce cred, ba chiar i-am spus că sunt de
acord cu orice ar susține, deoarece el are alți ochi și vede altfel
situația. Încrederea mea nemărginită l-a trezit ca dintr-un coș-
mar. A privit și el acea icoană și a spus că nu e nimic în nere-
gulă cu mine...
101
capitolul 14
Gândul că e posibil să-l regăsească pe Duiu o încântă pe

Caterina, însă nu acelaşi lucru poate spune despre jocul pe care
l-a descris Ef la un moment dat. Prea semăna cu jocurile care
impun probe şi praguri de depășit, mereu cu greu, pentru a trece
la nivelul următor. Sau cu jocul de șah. Ef spune că da, cam aşa
ceva, numai că de data asta jocul este real şi acel pion poate fi
oricare om, deci și ea.
– Nu-mi place deloc povestea pionului, recunoaște ea.
Pare că e mereu sacrificatul.
– Știu că sună ciudat, dar nu există sacrificiul pionului.
Când mă refer la joc, vorbesc despre sacrificarea temporară şi
iluzorie a unei părţi pentru a se păstra întregul. Întregul se re-
creează permanent. Nicio piesă nu este mai puţin importantă
decât alta, iar frumuseţea jocului, în totalitatea lui, n-ar fi po-
sibilă fără participarea tuturor. Uite, să zicem că data viitoare
vei fi regina! Oare vei mai avea aceeași părere? Nu cumva vei fi
depășit acele praguri despre care vorbeai și de aceea nu mai ai
rolul de pion?
Ef e foarte abil, se gândește Caterina. Mi-a aruncat pro-
vocarea cu pionul, ca să recunosc până la urmă că mai am urme
ale sentimentului de vină, chiar de victimizare. Le am, și nu-mi
este rușine cu ele. Ceea ce contează este că mă străduiesc să le
vindec.
– Mereu am bănuit că jocul este mult mai complex decât
pot înţelege, a spus ea. Însă, fiind doar o piesă, vederea îmi este
limitată la ceea ce există în vecinătatea mea imediată. Cum să
102
Scrisorile ploii
văd întreg tabloul? Ar trebui să pot privi totul de sus, așa cum
privesc păsările.
Un murmur își făcu loc printre cei de lângă ghișeu.
Voiau mai mult decât explicații – voiau soluția. De unii singuri
nu au reușit s-o găsească și de prea multă vreme sufereau pentru
ceea ce li se cerea imperativ, în condițiile în care erau limitați
din mai toate punctele de vedere.
– Să fiți ca păsările? Asta nu v-ar ajuta prea mult, vine
răspunsul lui Ef. Voi nu depindeți doar de instinctele voastre.
De sus puteți vedea lărgimea tabloului, mai multe personaje și
mai multe variante ale mișcărilor pe care le-ar putea face acele
personaje, dar n-aveți de unde să știți ce vor alege și când vor
alege ele vreo variantă sau dacă vor alege. Adevărul pe care ați
crede că îl vedeți va fi un instantaneu, nu viața lor întreagă, nu
trecutul și nici viitorul lor. Peste o clipă e posibil să vedeți alt-
ceva, și-atunci la care alt adevăr să vă raportați, dacă nu la cel al
clipei?
– Dar nu știm cum. Suntem atât de neajutorați...
– Ca să aflați puterea reală de care dispuneți, o să vă
spun doar atât: părțile vă par rupte unele de existenţa celorlalte,
asta este ceea ce vă doare. Însă, senzaţia de separare are efect
numai până în momentul în care vă dați seama că ele pur şi
simplu oglindesc întregul. Nu este vorba despre a le privi de
sus, ci de a le vedea din și în interiorul înțelegerii voastre. Pen-
tru asta, trebuie să participați alături de ceilalți, trebuie să aveți
încercări și provocări comune, să formați legături între voi. Așa
se transmit emoțiile de la unii la alții și, odată cu ele, cunoaș-
terea.
Caterina insistă, ca să obțină mai multe explicații de la
Ef, explicații pe care toți le așteptau:
– Nu este prea complicat? Omul abia deslușește ce vede
în jur. Sunt atâtea secrete peste tot și atâtea informații de care ar
avea nevoie, dar nu dă peste ele. Încă există lucruri care îl
înspăimântă. E drept, nu-l mai terorizează ca la început, dar
pentru că nu le poate controla, își simte viața în primejdie tot
103
timpul. Cutremumure, alunecări de pământ, erupții vulcanice,

fulgere și trăsnete, ape dezlănțuite, secetă și incendii mistui-
toare. Plus viruși, bacterii și fel de fel de boli în fața cărora e
neputincios. Ce să mai facă și să înțeleagă? Mai degrabă își dă
seama cât este de ridicol... Ceea ce spuneți dumneavoastră sea-
mănă cu mecanismul corpului uman. Deşi se compune din atâ-
tea părţi, ele nu pot fi utile independent. Par separate, func-
ţionează distinct, dar nu capătă sens decât împreună.
– Foarte bun exemplul tău! Vedeți ce simplu este? O
schimbare interioară produce schimbarea întregului peisaj ex-
terior. Faptul că oamenii nu înţeleg acest mecanism nu face ca
el să înceteze să existe şi să funcționeze după legile lui. Nu e
nevoie decât de o schimbare a percepției, atâta tot!
Dintr-odată, milioane de imagini se roteau și se recom-
puneau după alte modele, în alte forme și cu alte scopuri. Mira-
rea se împletea cu tristețea, lacrima cu râsul celui salvat. Noap-
tea adâncă și lungă din amintirile tuturor deschidea ochii și,
pentru prima oară, nu mai ofta dureros, nu se mai supăra că
zorii se grăbeau s-o înlocuiască. Parcă tocmai asta așteptase să
se întâmple. Cei prezenți erau și totuși nu mai erau cei de acum
o clipă, o viață, un mileniu.
Caterina abia acum și-a dat seama câtă nemulțumire
exprimase față de unele situații, cum se lăsa o tăcere adâncă și
toți ochii erau ațintiți asupra ei. În mod obișnuit, ar fi resimțit
presiune, ar fi dat înapoi, nu atât din lașitate, cât din dorința de a
nu răni pe cineva sau a exagera. Dar acolo se afla deasupra rea-
lității simple și a rivalităților fără sens, de ce să-și facă griji?
Of, de câte ori a văzut disperarea în ochii secătuiți de la-
crimi! Dacă acesta este jocul, cineva l-a stricat. Probabil, omul,
din neștiință. Dar de ce este lăsat să orbecăiască și să greșească?
Cine are de câștigat din asta? Trebuie numaidecât să afle, poate
că există o cale și oamenii nu o văd ori nu o urmează.
– Vă referiți mereu la un joc. Oricât de interesant ar fi
el, totuși, cel care se joacă nu se plictisește niciodată? Ce ar
urma, dacă ar hotărî să plece la culcare, pur și simplu? Ce s-ar
104
Scrisorile ploii
întâmpla cu toate piesele care dansează ori alunecă pe tabla de

șah, care sar unele peste altele, îndrăznesc să atace o anumită
poziție sau cad pradă de război?
– Cine crezi tu că este cel care se joacă? întreabă Ef și se
apleacă spre Caterina, ca să-l audă mai bine.
– Cel care a inventat jocul, a răspuns ea.
– Și nu tot el îl întreține?
– Ba da, dar până când? Asta e marea întrebare!
Ef îi savura fiecare cuvânt, mulțumirea lui creștea și nu
se ferea să și-o arate. Mulți dintre cei de la ghișeu se mirau; lor
nu li s-a părut nimic interesant în acel schimb de replici dintre
Ef și Caterina. Însăși ideea de joc, pentru ei, era absurdă. Chiar
și Ana era nemulțumită – cum să fie de acord Ef că viața e o
joacă? Să se ducă pe Pământ și să se lămurească ce e viața! Nu
e deloc o glumă sau o joacă nevinovată.
Ef le auzea gândurile și devenea și mai încântat. Chiar
dacă dialoga cu Caterina, toți erau angrenați în discuție. Toți au-
zeau, întrebau și răspundeau după puterile lor, dar ceva se
adăuga la acea putere, de fiecare dată.
– Cine a creat jocul îl întreține, zici și tu. Din punct de
vedere logic, răspunsul e corect. Eu mă întreb însă prin cine o
face, spuse Ef așteptând nerăbdător răspunsul.
A fost rândul Caterinei să se mire. Cum se poate ca Ef
să nu știe ceva? Dacă nici el nu știe, ce așteptări să mai aibă de
la alții? Aici trebuie să fie o capcană sau poate că este un test.
Mai înainte Ef a spus că jocul nu e posibil fără participarea
tuturor. Înseamnă că noi suntem cei care întreținem jocul...
– Așa este, îi confirmă Ef raționamentul și se vedea că
este bucuros peste măsură.
Caterina încă se socotea, tot nu era edificată.
– În cazul ăsta, începu ea...
Dar nu continuă. Ceea ce întrezărea, pe același fir logic,
o cutremura. Nu ea a descoperit asta, e scris în Biblie: „Eu și
tatăl una suntem”. Dar cum să le spună tuturor că „cel care...”
înseamnă „cei care...”? Ar crede, s-ar bucura ori s-ar speria și
105
mai tare la gândul că de ei depinde cum e și până când va dura

jocul? Se uită la Ef și îl roagă din privire să le spună el acele
lucruri.
– De ce te temi, Caterina?
– Mă tem că iarăși nu mă vor crede și vor pierde tocmai
ceea ce este mai folositor pentru ei.
– Ei te-au auzit, știi foarte bine asta! Că nu au fost atenți
ori nu au putut să creadă, e altceva. De asta am spus că totul e
un joc, unul cu infinite variante. Nu le puteți alege pe toate,
deodată, ci pe rând. De aici rezultă acele etape, acele încercări
ale pionului. Scopul jocului este să aducă bucurie. Cui? Celor
care participă la joc. Și cum „cei care” înseamnă „cel care”,
gândiți-vă câtă bucurie îi aduceți Lui!
Ana tot nu înțelegea ce vrea să demonstreze Ef. Nu voia
să-l supere, dar nici nu putea să rămână neștiutoare. Ca ea erau
majoritatea de acolo. A lăsat deoparte frica și a întrebat:
– Joaca este bucurie, e drept, dar nu ați spus o vorbă
despre suferință și spaimă, despre durerile care ne zdruncină și
nu putem trece de ele. Toate acestea în care joc se află? Sunt
mai multe jocuri? Știe omul să le deosebească și să se ferească
de cele care îl vor face să plângă amarnic?
– Bine zici și tu, Ană! Mi-ai auzit gândul, o felicită Ef la
fel de mulțumit de ea cum fusese de Caterina.
Multe priviri s-au întors către Ana și îi mulțumeau. De
la ea au înțeles mai bine.
– Câte vieți, atâtea jocuri, ar spune cineva, și cu asta
s-ar apropia oarecum de adevăr, le explică Ef. Însă, o viață nu
este egală cu numărul de ani, ci de emoții trăite. Ele sunt numai
două: frica și iubirea, dar sub câte forme! Când rămâneți blocați
în una dintre ele, vi se pare că și jocul se blochează și spuneți că
viața e suferință fără sfârșit. Oare, la fel ați spus și când ați fost
fericiți? Dar despre cum treceți de la o stare la alta și în câte
feluri o faceți ați ținut cont? La fiecare trecere se deschide alt
joc. Voi deschideți jocul și tot voi intrați în el, prin ceea ce sim-
106
Scrisorile ploii
țiți. Dacă nu vă place, de ce nu ieșiți din el? A, nu mai știți

cum? Atunci, haideți să ne relaxăm puțin!
„Să ne relaxăm puțin!” Ce subtilitate! Ef e formidabil,
lasă impresia că se miră, că nu știe ce se întâmplă cu oamenii,
ca să-i facă să spună ce au pe suflet. Îi ascultă, apoi, cu o figură
la fel de nevinovată, strecoară printre cuvinte cele mai mari
secrete, le descoperă cele mai la îndemână soluții. Îndrăzniți! –
acesta e mesajul pe care îl transmite, și dacă cineva nu vrea să-l
audă ori nu-l crede, nu se supără. De ce s-ar supăra, dacă jocul
este atât de interesant, iar scena e însăși existența, eternitatea?
Caterinei îi venea să-l îmbrățișeze. Totul era atât de lo-
gic, încât regreta că nu a reușit până atunci să urmeze întotdea-
una calea firului drept ce se lăsa despicat în oricâte părți ar fi
vrut ea. De-acum încolo așa va proceda.
Ef îi urmărea gândurile și era mulțumit, dar considera că
mai sunt multe de adăugat.
– Logica este limitată de cantitatea de informaţii pe care
o aduni și le folosești, însă nu e suficient. Ele sunt ca nişte in-
grediente cu care vrei sau trebuie să pregătești ceva special.
Ingredientele sunt reale, le poți consuma şi ca atare – nu pe
toate, bineînțeles – dar dacă scopul tău este să faci o delicatesă
ori un fel de mâncare nou, nu trebuie să le combini cât mai
ingenios? Încercările vor fi obositoare, rezultatul va fi uneori în-
şelător sau nesatisfăcător. Ce vei face atunci?
Întrebarea n-a blocat-o pe Caterina, chiar i-a plăcut. A
răspuns privindu-i și pe ceilalți.
– Poate că nu sunt suficiente ingrediente. Poate, lipseşte
ceva.
– Corect! De cele mai multe ori simţi că lipseşte ceva,
dar e uşor să-ţi dai seama ce anume lipseşte? Tu ce faci, în ase-
menea situaţii?
– Caut o carte cu rețete, mă orientez după sfaturile şi în-
cercările altora. Din toate acele exemple tot o să găsesc o idee
pentru ceea ce vreau să fac eu.
– O idee!… Deci nu iei rețeta ca atare!
107
– Când este vorba să fac o delicatesă, trebuie să fie

ceva care să mă reprezinte, ceva original. A mă folosi de re-
țetele celorlalți este o dovadă de înţelepciune la început, dar cu
timpul trebuie să devin şi eu înțeleaptă.
– Frumoasă exprimare și înțelept raționament! Nici nu
puteai să răspunzi altfel, din câte te cunosc.
108
Scrisorile ploii
capitolul 15
Caterina l-a privit lung, un pic nedumerită. Oare la ce se

referea Ef? A spus-o serios ori încă o testează? Dacă a spus că o
cunoaște pe ea, înseamnă că-i cunoaște pe toți.
– Am vorbit atât de puțin, sunt multe aspecte pe care nu
vi le-am spus, de unele nici nu am fost conștientă. Cum să mă
cunoașteți? A trecut prea puțin timp ca să vă puteți face o părere
despre mine, deși mie mi se pare că e invers... Ce să fac, ador
conversațiile!
– O, și eu le ador, și eu! Aceste conversații se realizea-
ză în multe feluri. Ți-am citit jurnalul, mi-au plăcut gândurile,
întrebările, bucuriile și fricile tale, exaltarea sau îndoiala care te
cuprindeau, curajul de a rosti ceea ce te putea acuza, ți-am
simțit setea de a cunoaște, grija de a vindeca, dorința de a fi
printre ceilalți și a-i ajuta, chiar și amărăciunea că nu ai fost
întotdeauna așa cum ți-ai dorit să fii. Dar, mai ales, sfâșietoarea
dorință de a rămâne liberă și a fi tu însăți. A simți – asta în-
seamnă a cunoaşte pe cineva.
– Adică, neputinţa de a-l cunoaşte pe cel de lângă noi,
frustrarea şi amărăciunea că parcă trăim lângă un străin vin doar
din greutatea sau nepriceperea noastră de a-l simţi în întregime?
Dacă e așa, înseamnă că majoritatea călătoriilor noastre sunt un
eșec, spuse ea sincer afectată.
– Poate că nu vor fi. E alegerea voastră. „Sub tălpile
fiecărui călător trăieşte căutătorul”...
– Ce frumos! Nu cred că am scris eu așa ceva.
– Nu la tine am citit asta. Mai exact, nu în forma asta.
Sunt mulți alții care își transformă nopțile în zi, ca să lase ade-
109
vărate testamente celor care citesc și vor să afle. Ascultă aici:

„La început a fost Întregul. Oriunde privea, se vedea pe
sine. Când dăruia, era răsplătit de darul însuși. Nu rămânea nici
un gol neacoperit, niciun vârf neatins, nicio dorință neîmplinită.
Începea să cânte și sunetele vibrau în interior, ca freamătul căr-
nii cuprinse de extaz. Era echinocțiul perpetuu, cercul perfect,
conținutul îndrăgostit de fiecare formă și forma care își cinstea
conținutul. Atâta perfecțiune, dar numai El știa! Nu era nimeni
să vorbească despre toate acestea. Într-o zi, nu contează în care
anume, a izbucnit în plâns. Atunci, s-a divizat în nenumărate
părți și a pornit în toate direcțiile, să dea vestea despre El...”
– De unde citiți asta? întrebă Caterina, emoționată cum
nu mai fusese până atunci.
– Din romanul pe care îl va scrie cineva. El îi va aduce
crucificarea.
– Mai există această practică pe Pământ?
– Nu contează unde mori – că e pe cruce, în vârtejul
apelor, de glonț ori singură la tine acasă. Important e cât de
conștientă vei fi de momentul acela. O, ador și cărțile!
În acel moment, Caterina tresări. Cărțile, iubitele ei
cărți!... Se va întoarce la ele, în curând.
– Le citiți pe toate? îl întrebă serioasă.
– Cu siguranță! Sau, poate, le scriu pe toate...
– Așa cum ați scris și Biblia?
– Așa cum am trăit-o.
– Hm, dumneavoastră glumiți, însă eu vă pot spune că
de multe ori am fost uimită de ceea ce scriam, ca și cum nu de
la mine veneau ideile.
– Probabil că cineva șoptea și tu le prindeai „din zbor”.
Le aranjai logic și emoționant, apoi le scoteai la plimbare. Nu te
interesa numărul celor care le observă; pentru tine, important
era să nu se piardă.
– Oare așa simte fiecare scriitor?
– Nu numai el, chiar și anonimul care spune o poveste
sau o pildă. La fel și cel care ține o conferință în fața câtorva
110
Scrisorile ploii
zeci sau sute de oameni, poetul și compozitorul, regizorul și

scenaristul ori omul de știință ce transmite rezultatele cercetă-
rilor sale. Adevărul există peste tot, el vrea să se arate, să ajute.
Pentru asta, are nevoie de cineva care să-l prezinte. Nu contează
prin cine și pe ce căi va ieși la lumină adevărul, importante sunt
efectele lui asupra tuturor.
– Da, importante sunt efectele, își aminti Caterina.
– Aceste rostiri sunt scrisorile ploii, draga mea!
– De ce le numiți așa?
– Fiindcă adevărul este o ploaie binecuvântată. El vin-
decă și împrospătează tot ce atinge, dă vigoare vieții. E ceva ce
nu poate fi înlăturat. O, nu, asta nu se poate întâmpla! Dar așa
cum nu plouă în fiecare zi și cum există perioade lungi de secetă
și sărăcie, așa e și cu adevărul. Oamenii parcă îl uită uneori. Li
se pare că nu le mai ajunge ceea ce au și încep neînțelegerile,
jafurile și nedreptățile. Se iscă războaie, le mor cei dragi, suferă
și plâng. Dar când plânsul lor ajunge mai mare decât însăși tea-
ma lor, aduc pacea înapoi și invocă ploaia. Invocă adevărul,
caută și descoperă ceea ce le ușurează și înfrumusețează viața.
Atunci, o mulțime de oameni rostesc adevărul și el se revarsă
iarăși peste lume, darnic și nepărtinitor.
– Și cine merită să ducă în lume aceste scrisori?
– Tocmai tu întrebi? spune Ef și o privește cu subîn-
țeles. Prin fiecare om se rostește adevărul...
Da, în mod sigur Ef o cunoaște bine, își spune Caterina.
Și ea, ca și Ana, a simțit de mult că Ef nu e un simplu vânzător
de bilete, nu e un tonomat care pune și răspunde la întrebări.
Înțelepciunea lui nu se mulțumește doar să constate, vrea să se
dăruiască necontenit. Se pomenește murmurând: „Doamne, tu
mă cunoști bine, știi cât de mult îmi doresc să dăruiesc și eu.
Dă-mi voie să plec și ajută-mă să iubesc, să vindec și să cresc
mai mult!”.
Caterina simte că se ridică din mulțime și pleacă. Nu se
teme, nu-i pare rău. Ceea ce va să urmeze pentru ea i se dez-
111
văluie cu dărnicie. Harta aceea magică strălucește, plutește, apoi

i se imprimă în palmă. O privește și murmură mai departe:
„Toate mă ating și încă mă tulbură, ca atunci când stă-
team pe țărmul mării, undeva mai sus, și nu era adiere de vânt
care să treacă nepăsătoare pe lângă mine. Iar eu, tocmai pentru
asta eram acolo, să simt atingerea vântului pe pielea înfiorată de
gândul că apa pe care o privesc uimită și visătoare e atât de
unduitoare și hipnotică la suprafață, dar atât de rece și gata să
mă înghită, în orice moment, cu adâncimea ei nebănuită. Visă-
torii construiesc o mulțime de alte lumi cu aceeași ușurință cu
care rotunjesc și mângâie colțurile celei în care se mișcă deja și
pe care îndrăznesc să o prezinte în cele mai frumoase culori,
tocmai ca s-o îmbrace până la urmă în ele. Dar dacă nu țin
seama de vânt, inima lor imensă se va risipi în zadar. Nimeni nu
a îmblânzit vântul vreodată cu simpla lui voință, nici măcar cu
rugăciunea disperată. Vântul vrea să fie înțeles și iubit, ca să
poată iubi și el tot ce atinge, vrea să-și dezvăluie puterea și mis-
terul din spatele aparentei lui dezlănțuiri, care nu este altceva
decât dăruire. Pentru că vântul este viu. Totul este viu. Totul
este”.
Încă îl aude pe Ef cum îi spune de la locul său:
– Cu bine, copile! Abia aștept să citesc din noul tău jur-
nal. Amintește-ți ce le spuneai oamenilor și mai spune-le o dată!
„Aveți grijă ce anume atingeți și readuceți la viaţă cu
dragostea şi dăruirea voastră! Există unele suflete care nu știu să
se ridice singure, care, de atâta frică și ignoranță, se vor agăța
de voi. Ajutați-le! Altele, nu reușesc încă să se arate şi să dăru-
iască, ele se vor lupta să vă închidă în micimea unei vieţi care
nu cunoaşte primăvara. Învățați-le! Sunt suflete care nu înţeleg
că e nevoie de trecerile prin labirintul încercărilor, ele vă vor
cere răbdarea şi, uneori, chiar şi aripile voastre. Sprijiniți-le! Și
mai există și sufletele care îşi duc propriile bătălii pentru deve-
nire. Toate au nevoie de încurajarea și atingerea voastră. Fiți
mereu lângă celelalte suflete, nu vă temeți că, dăruind, vă veţi
risipi! Doar aveți grijă să nu vă pierdeți propriul vostru zbor!”
112
Scrisorile ploii
Anei nu-i venea să creadă – Caterina a plecat. Nu poate

spune dacă a trecut mult sau puțin, nu simte influența timpului.
Dar pe Pământ, e posibil să fi trecut deja câțiva ani. Într-un fel,
totul se repetă. Acum nu s-a mai supărat ca data trecută, dar tot
simte că ceva le desparte mereu, deși nu pentru totdeauna.
Spaima de clătinarea încrederii și speranța apariției aju-
torului providențial sunt firești pentru cea care știe că e vremea
să plece la drum, să lase odihna deoparte, cum ar lăsa o haină ce
nu-i este de trebuință, dar pe care nu o aruncă bezmetică în foc,
expunându-se astfel unei nevoi imposibil de acoperit la un
moment dat. Nu, doar o pune deoparte, pentru mai târziu. Dar
Ana nu mai are timp de odihnă. E la un pas de a urca în tren și
constată că sunt atâtea pe care nu le știe. Ceea ce și-a propus
pentru această viață nu e simplu, oare cum se va descurca? Cât
a avut-o aproape de Caterina, i-a fost ușor să înțeleagă totul.
Timpul creștea și descreștea odată cu imboldul din spatele pasu-
lui făcut și al celui anulat. Da, Caterina a fost, și totuși, de cele
mai multe ori, nu a fost contemporană cu ceilalți.
S-a trezit ca dintr-un vis, când a auzit vocea lui Ef:
– Vrei un loc la cușetă? Că tot spuneai că ai un drum
lung de făcut.
– Nu! zise Ana cu fermitate. Nu vreau să dorm. Îmi pla-
ce să stau la geam, să rămân cu o mulțime de amintiri. Cine
doarme în timp ce călătorește nu se alege decât cu iluzii. Asta,
în cel mai bun caz.
– Înseamnă că ai mai făcut această călătorie, spune Ef ca
și cum nu ar ști nimic despre așa ceva.
Poate că, într-adevăr, nu știe, deși ea avea îndoieli. Du-
pă episodul dinaintea plecării Caterinei, e greu de crezut că
există ceva ce Ef să nu știe.
– Da, am făcut-o de multe ori, dar pe alte rute. Acum,
vreau să văd cum este şi pe acest drum. Chiar dacă destinaţia
este aceeaşi, de ce aş alege ceva cunoscut?
113
Ef o întreabă de ce alege mereu ceva nou, când e posibil

să-i fi plăcut atât de mult traseul trecut, încât să vrea să-l revadă,
să-l retrăiască. Poate, îi este dor de el și de cei cu care l-a făcut,
de emoțiile trăite, de izbânzile avute, de înțelesurile căpătate…
Anei îi este dor de ele, dar a găsit o rezolvare. Pe toate
le-a luat cu ea și le-a retrăit atât cât a fost necesar. Ce rost are să
se mai întoarcă acolo? Trecutul nu poate fi schimbat, el așteaptă
o vindecare, nu o repetare indiferentă. Ef insistă și-i spune că,
poate, a rămas ceva neîmplinit, nedeslușit, ceva care o doare şi
acum. Și pe acestea le-a luat, îi spune Ana la fel de sigură, dar
nostalgică.
– Și pe acestea din urmă alegi să le retrăiești la fel de
încântată și doritoare de emoții ca și pe primele?
– Sincer, nu! Cu ele e mai dificil de traversat clipa, sunt
mai grele și uneori mă văd pusă în încurcătură de înțepăturile
lor. În astfel de momente, nu mai sunt sigură că le înțeleg corect
sau că le clasez corect.
– E curios ce spui. Adică, încerci să le clasezi, ca și cum
nu ai vrea să se piardă. De obicei, oamenii se zbat să le uite.
Mai întâi le reprimă și, când observă că ele reușesc totuşi să iasă
la lumină, în momentele cele mai neașteptate și mai nepotrivite,
încep să caute un chirurg, chiar și un măcelar, numai să fie ci-
neva ca să le extirpe. Nu se gândesc la durere sau la pierdere, nu
îi preocupă că li se vor tăia și bucăți mari și sănătoase de suflet,
totul e să nu le mai poarte cu ei.
– Nu scapă nimeni în felul acesta, spune Ana, sigură pe
sine. Eu m-am lămurit și aleg să fac pace cu ele.
– Da, tu vrei pace, dar ele?
– Cu siguranță, la fel își doresc și ele, altfel de ce ar tot
răbufni, de ce ar tot încerca să-mi atragă atenția?
Ef zâmbește mulțumit, dar insistă pe subiect:
– Teoretic, sună interesant și pare destul de simplu de
realizat această pace.
– Nu am spus că e simplu, dar e cea mai profitabilă ale-
gere.
114
Scrisorile ploii
– Profitabilă! Păi, ce ai putea dobândi mai mult decât

pacea despre care vorbești?
A reușit! Ana l-a făcut pe Ef să se mire. Și o să se mire,
probabil, și când o să-i spună că, astfel, va obține calea liberă
către următoarele ocazii, din care să adune următoarele amintiri,
cu ajutorul cărora să-și construiască următoarele păreri și dorin-
țe, adică pe ea însăși. Dacă nu face pace cu emoțiile amintirilor,
va rămâne prizoniera lor.
– Ai un mod aparte de a vedea și descrie realitatea. Ne-
răbdare, curiozitate, dorinţă de cunoaștere și libertate deplină...
N-o să-ţi fie foarte uşor printre oameni.
Ana s-a cutremurat. Știa ce o așteaptă, se hotărâse deja
ce vrea să facă în această nouă viață și nu era simplu deloc. Dar
nu va renunța. Soarta unui om nu se poate schimba în întregime,
dar se poate îndulci...
– N-o să fie nici uşor, nici plăcut, recunoscu Ana și oftă.
Când eşti diferit, trebuie să suporți şi consecințele. Aceasta este
concluzia, însă cele care merită atenţie sunt motivele din spatele
acțiunilor.
– Motivele tale? se interesează Ef.
– Mai ales ale celorlalți. Motivele pentru care îndur ju-
decățile, etichetările sau dezaprobarea cuiva depind de mine, le
consider o acceptare a condițiilor în care pot evolua şi de aceea
nu mă mai preocupă. Dar motivele celorlalți sunt cu adevărat
demne de observat și de luat în seamă, fiindcă sunt lecții foarte
bune, în orice moment.
– De ce vorbești la plural? Una nu ți-ar ajunge?
– Ele sunt mereu în schimbare, vor apărea noutăți cu
care nu m-am confruntat încă. Dacă mă consider dinainte total
pregătită, voi fi neatentă şi risc să devin o victimă. Știți cât e de
greu să-ţi recuperezi încrederea, voința, stima de sine, speranţa?
Știți că uneori nu mai este posibil nici măcar parțial?
115
capitolul 16
Ef tace și o privește plin de înțelegere. Ana simte că o

îmbrățișează și o leagănă ca să uite. Trage cu coada ochiului în
jurul ei și observă din nou că, deși sunt mulți și aparent la
ghișee diferite, toți vorbesc și ascultă în același timp, dar în
gând. Aude tot felul de întrebări și de răspunsuri; unele seamănă
cu ale sale, pe altele și le reamintește, dar cu greu. Își dă seama
că nu toate întrebările puse până atunci au fost ale ei, nici răs-
punsurile date. Amintirile stau la un loc, amestecate și totuși
clare. E de ajuns un gând și imaginile din trecut prind viață. Și
ce e mai interesant – nu contează ale cui sunt acele amintiri, ea
le resimte ca fiind toate ale sale.
Își poate închipui cineva cum e să fie un suflet și în el să
pulseze simultan toate celelalte suflete? Trăirile lor o dor sau o
bucură, o clarifică ori îi provoacă o frustrare nemaipomenită.
Cel de lângă ea spune că nu intenționează să meargă până la
capăt, un altul spune că nici nu vrea să urce în vreun tren. Cei
mai mulți însă, nu simt că ar mai avea ceva de comentat, odată
ce au ajuns aici. Tabloul e ca o apă de munte, rece și impre-
vizibilă, mereu curgătoare. Îi atinge cu o răcoare binefăcătoare
ca cea a zorilor ce trec peste hotarul nopții.
Ef e atât de impresionat de trăirile Anei, de puterea
voinței și a dorinței de a reuși, încât nu mai vrea să o necăjească
cu alte întrebări, nici să mai amâne momentul ei de plecare.
Tace și așteaptă să i se ceară biletul.
– Deci, cunoașterea ne aduce fericirea, a tras Ana con-
cluzia...
116
Scrisorile ploii
– Da, fericirea este bucuria trăită complet și sub toate

formele, în toate ocaziile. Nu există evenimente care să nu con-
țină bucuria.
– Mi-e greu să fiu de acord cu asta. Suferința este ab-
solut reală, nu am cum să văd în ea bucuria.
– Dă-mi câteva exemple și hai să le cântărim din acest
punct de vedere!
– De exemplu, nedreptatea. Ce bucurie poate exista pen-
tru cel nedreptățit?
– Una imediată și de suprafață? Nu, așa ceva nu există,
iar eu nu mă pot referi la aparențe.
– Am impresia că tocmai v-ați contrazis.
Ce atentă e Ana, își spuse Ef și se gândi să-i dea o nouă
pildă:
– Imaginează-ți că e liniște în jurul tău și te simți mi-
nunat. Dintr-odată, auzi țipete și liniștea dispare. Oare dispare
ea pentru totdeauna? Nu. După ce înlături cauza țipătului, acesta
încetează, liniștea se reinstalează, iar tu te bucuri. Tot ce s-a pe-
trecut a fost o echilibrare a situației. Treptat, evident, și numai
dacă vă întindeți sufletul spre țipătul care vă îngrozește. Nu este
asta o bucurie? Nu e o putere colosală ce vi s-a dat? Nedreptatea
și tot ce îi este atașat nu este o pedeapsă, un prejudiciu ori ne-
păsarea cuiva. Este ocazia oamenilor de a se ridica deasupra ei,
de a o învinge, dar nu înainte de-a o înțelege.
– Privită așa, situația nu e dramatică. Dar ce putem spu-
ne în cazul celor defavorizați chiar de la naștere?
– Nu știu despre cine vorbești...
– Spuneați că dezechilibrul este ceva temporar. Mi-ați
explicat cum vine asta și am cam înțeles. Dar în cazul celor de-
favorizați, de cele mai multe ori nu există nicio rezolvare: se
nasc în familii extrem de sărace ori dezbinate și violente, sunt
lipsiți de afecțiune și de sprijin pentru a-și împlini dorințele. Sau
au handicapuri fizice și psihice majore, imposibil de ameliorat,
boli ce nu pot fi tratate. Cum să le considerăm temporare?
117
– Raportat la eternitatea despre care am vorbit, chiar

sunt temporare. Și pline de sens. O singură durere este conectată
cu toate durerile și o singură bucurie cu toate bucuriile. Sunteți
legați de ambele capete ale agoniei și extazului, ceea ce poate
însemna, nu-i așa, că nu vă lipsește nimic. Totul este o alegere...
Câți dintre voi aveți puterea și voința să recunoașteți că, nu de
puține ori, vă neîndreptățiți voi singuri?
– Tot așa cum ne trădăm pe noi înșine, cum ne mințim
și ne amăgim...
– Trădarea pornește de la minciună, este sora mai mare
a minciunii. Rolul ei este de semnal că sunteți imaturi.
– Credeți că e așa de ușor să ne dăm seama de la început
că noi acordăm încrederea cuiva care are intenția să ne înșele?
Eu spun că e imposibil.
– Așa este.
– Și-atunci, ce câștig am avea devenind mai atenți?
– Fiind mai atenți la ceea ce simțiți, deslușind care este
mecanismul și scopul întâmplării de care aveți parte, vă veți
dezvolta percepția asupra realității, ceea ce vă va schimba con-
cepția despre realitate. Veți afla că o puteți schimba ori de câte
ori ea nu este așa cum vă doriți ori cum vă este necesar. Eu zic
să începeți cu voi. Realitatea nu există fără voi, ea doar vă re-
flectă. „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”
– Cine a spus asta? întreabă Ana.
– Mahatma Ghandi. El a lăsat omenirii minunate în-
demnuri, așa cum au făcut și alții. Fiecare enunț este un cod.
Uite, din toată explicația pe care am dat-o pentru nedreptate,
minciună și trădare Mahatma Ghandi a extras esența și a pus-o
în doar câteva cuvinte. Folosiți-o cu nădejde, nu e greu!
– Nu toți au acces la cunoaștere, nu toți înțeleg. Iar cât
privește propria noastră schimbare, cine mai știe de unde să
înceapă și cum să o facă? Dar vestea e bună, înseamnă că mai
există speranțe.
Ana își aduce aminte brusc de Duiu. Îl caută din priviri
și nu înțelege de ce nu-l găsește printre ceilalți. Se depărtează
118
Scrisorile ploii
iarăși de ghișeu și îl caută, îl strigă pe nume, dar nu primește

niciun răspuns. Își dă seama că nici Iulius nu mai este acolo. Or
fi plecat deja? Se simte, dintr-odată, singură. Se întoarce iarăși
la ghișeu și îl întreabă pe Ef:
– Cum vor face oamenii față trădării, cum o vor su-
porta? La fel li se spune și despre viața minunată care îi așteaptă
pe cei care nu au greșit, după ce mor și ajung în Rai. Prezentul
lor este mereu anulat, toate se află în viitor, foarte departe. Pâ-
nă atunci însă, trebuie să creadă cu tărie și să facă față multor
spaime. Nu mi se pare corect!
– Înseamnă că nu vei accepta să faci și tu la fel, adică să
te hrănești cu spaime și durere. Foarte bine! Dincolo de ele stă
bucuria. Adică viața.
– Dar moartea? se cutremură Ana dintr-odată.
– Ce e cu ea? întrebă Ef, aparent impasibil.
– Moartea e cea mai mare spaimă a omului, este cea mai
grea suferință.
– Numai în cazul când este vorba despre moartea alt-
cuiva, mai ales a cuiva drag, nu-i așa?
– Da, aveți dreptate.
– E ceva magic în atitudinea omului față de propria lui
moarte. I se pare că numai altuia i se întâmplă această tragedie.
Deși se întristează de moartea aceluia, se bucură că nu i s-a
întâmplat lui. Se gândește că, poate, nici nu i se va întâmpla
vreodată...
– Vreți să spuneți că noi nu ne putem plânge propria
moarte...E ca și cum ați spune că noi știm că nu vom muri.
– Voi chiar știți lucrul ăsta, dar nu sunteți conștienți că
știți. Ați uitat și trebuie să vă treziți. Nu de asta citeai în jurnalul
Caterinei?
– Ea nu povestea despre ceva personal, cum să fie con-
siderat acela un jurnal? Acolo era vorba despre viață, în general.
Despre natură, despre oameni cu bucuriile și spaimele lor, cu
dorul de lumină și durerea că nu mai știu cum s-o atingă.
– Și unde se plasa Caterina, în acele povestiri?
119
– Ea îi ținea de mână, ca să nu se teamă să accepte și

alte fațete ale realității.
– Adică era unul dintre cei cu felinarul în brațe!
Da, Caterina a fost unul dintre cei cu felinarul în brațe,
își spuse Ana și nu vru să accepte că n-o va regăsi și de data
asta, că n-o va avea aproape, într-un fel sau altul. Îi spune lui
Ef, tremurând iarăși de emoție:
– A fost cea mai dragă dintre dorințele ei, cea mai as-
cunsă de ochii tuturor, tocmai ca să nu-i sperie, să nu-i înde-
părteze de drumul lor.
– Știu, îi răspunde Ef. Totuși, trebuie să te întreb: oare
nu era şi ea o parte integrantă din tot ceea ce descria, din ceea
ce încerca să lămurească în numele lor și spre ajutorul lor? Nu
erau, astfel, şi experiențele ei?
– Desigur că erau și ale ei, altfel cum ar fi îndrăznit să
scrie despre ceva ce nu cunoaște?
– N-ar fi fost prima sau singura. Dar să continuăm cu
jurnalul. Deci, dacă ea vorbea din experiențele care au ajutat-o
să-și construiască adevăruri, nu înseamnă că vorbea despre ea?
– Și da, și nu. Experiențele acelea nu le-a trăit doar în
mod direct. Multe erau, de fapt, observațiile ei. Le-a găsit și în
cărţile pe care le-a citit şi pe care s-a gândit că ceilalți n-au
reuşit încă să le citească și era păcat.
Ef o aprobă și Ana se bucură. Nu știe ce vrea el să-i mai
explice, când totul e atât de simplu.
– Hai să facem alt exercițiu, poate că el te va ajuta să
înţelegi mai bine ce vreau să spun! Îţi mai aminteşti formula
magică: toţi pentru unul, unul pentru toţi?
– Cei trei muschetari care, de fapt, erau patru.
– Sau mai mulţi... De ce nu ar fi valabilă pentru întreaga
umanitate? întreabă Ef.
–Teoretic, poate fi valabilă oricând pentru întreaga uma-
nitate, dacă ar fi acceptată de întreaga umanitate. Deocamdată,
ne guvernează separarea şi văd că n-o deranjează nimeni.
120
Scrisorile ploii
– Încearcă să găsești un sinonim pentru acea formulă!

Convinge-mă că ştii adevărul!
– Hm, am învăţat să nu impun altora convingerile mele.
– Da, aşa este! Dar de ce eziţi să rostești acel adevăr pe
care l-ai înţeles şi în care crezi și acum?
– Nu cred că cineva poate să ştie tot adevărul; eu îl ştiu
doar pe al meu...
– Mda, şi ți se pare că adevărul tău este atât de diferit de
al altora, încât i-ar destabiliza. Ori ți-e rușine de adevărul tău...
– Nuuuu! Nu asta am vrut să spun! Nu mi-e rușine, dar
fiecare trebuie să ajungă singur la adevărul lui, oricât ajutor ar
primi de la ceilalți. Adevărul meu este că tot ce există în univers
formează şi reprezintă întregul. Fiecare este o parte, dar este din
acelaşi aluat, este identic cu întregul.
– Acum înţelegi că experiențele tuturor celorlalți sunt şi
ale tale? Că ceea ce a scris Caterina despre oameni reprezintă
jurnalul ei, tot aşa cum jurnalul ei este şi al lor?
Parcă pentru prima dată, Ana a înțeles ce era de înțeles.
Așa se va petrece și cu ceilalți, își spuse ea fericită. Nu imediat
și nu ușor, dar asta nici nu mai contează.
– Îmi amintesc cum îmi doream uneori să nu mai pierd
timpul, ci să aflu totul pe loc, spune Ana și rămâne visătoare.
– Cunoașterea nu se dobândește dintr-odată și nu e sufi-
cient doar să faci eforturi ca să o găsești; trebuie s-o guști pe
îndelete și să te bucuri de ea, trebuie s-o integrezi mai întâi în
tine și abia după aceea s-o împarți și celorlalți. Trebuie să ai
răbdare cu tine, cu ceilalți, cu toate.
– Un fel de cale de mijloc...
– Da, asta ar fi soluția naturală şi câștigul, atât pentru
cel ce ajunge să știe, cât și pentru cei ce vor beneficia de roadele
cunoașterii împărtășite de el.
– Dacă toți ar vorbi ca dumneavoastră, ar fi lesne de
înțeles ce este viața omului, care este scopul ei...
– Mă faci să zâmbesc. Mai înainte spuneai că e greu să
mă înțeleagă cineva, acum spui că m-ar putea înțelege oricine?
121
Și-apoi, nu tu ai spus că problema nu este a celor care rostesc

adevăruri, ci a celor care nu le aud, nu le văd, nu le înțeleg?
– Of, iarăși mă simt prinsă în cercul propriilor mele
afirmații.
– Tu știi cam tot ce ai nevoie să știi pentru această că-
lătorie, ești gata de drum. Înainte de a pleca, spune-mi totuși de
ce te-ai prefăcut neștiutoare și mi-ai pus atâtea întrebări? Foarte
bune, de altfel.
– Nu dumneavoastră m-ați învățat că numai știutorii pun
întrebări potrivite? Eu nu am întrebat nimic, am vrut doar să-mi
verific bagajul, să simt că sunt gata de plecare.
– Mi-a plăcut cum ai făcut-o. Îți mai dau un singur sfat:
nu uita că nimeni nu te poate duce acolo unde vrei tu să ajungi!
– Ba da, dar trebuie să-i spun exact unde vreau să ajung.
– Ești o minune, copilule! Acesta e jocul vieții. Uite așa
apare bucuria!
– Deocamdată, nu pot decât să vă cred. Nu am destule
experiențe, deci nu am dovezi. Dar le voi căuta.
– În afară de a crede, nici nu există alte dovezi la în-
demână ca să începeți bătălia împotriva fricii. Ele se află în
raport invers proporțional – cu cât este încrederea mai mare, cu
atât se micșorează frica. Cu cât frica este îndepărtată dintre
gândurile și atitudinile voastre, cu atât se întărește credința.
– Păi, credința este totuna cu încrederea?
– Nu, dar se alimentează reciproc. Încrederea se acordă
cuiva, credința este deja o convingere.
– Și-atunci, Dumnezeu este cineva în care cred sau ceva
ce cred?
– Tu ce crezi?
– Cred că mi-ați dat cel mai convingător răspuns. Pe
curând! Mulțumesc!
Ana i-a mai zâmbit o dată lui Ef, i-a mulțumit în gând
lui Ignatio și celorlalți, și a urcat bucuroasă în tren.
122
Scrisorile ploii
De la iarbă și lut, mirosul morții s-a mutat la orzul copt

în spic... Omul evoluează, pătrunde taina vieții și nu se mai
teme, nu-i mai vede doar începutul și sfârșitul, ci și firul ce
leagă începutul de următorul început, o viață de cealaltă viață.
Dar nu oricând, numai atunci când se coace. Omul se frământă.
Nevoia de cunoaştere îl împinge dincolo de suprafața rece a
oricărei noțiuni abstracte, blocate în simboluri și figuri geo-
metrice stricte, prezentate voit complicate, necunoscătoare a
mângâierii misterioase pe care numai linia curbă o poate dărui,
numai spirala o poate susține, un curcubeu deasupra ravagiilor
lăsate în urmă de furtuna ignoranței. Lumina îi atinge licărul
subțire și îndârjit ce se propagă la fel de neîngrădit ca mesajele
trimise prin codul Morse. Omul se întreabă, dar simte că nu mai
poate aștepta răspunsurile din amintirile cuiva ori din cărțile
traduse și interpretate din ce în ce mai neglijent, mai subțire, cu
sensuri distorsionate, forțate – spectacole îndoielnice ale unor
contorsioniști de ocazie. Omul vrea să le simtă, să le trăiască
direct. Știe că doar așa va putea începe, la un moment dat, să
povestească despre ele.
În mine e linişte, simțea Ana. Nu aud niciun nume ros-

tit, niciun ultimatum. Fiecare se mişcă în ritmul propriei sale de-
veniri, în sensul ştiut pe de rost. E atâta linişte, că o aud pe
mama cum îmi şoptește duioasă, de peste nemăsuratele depăr-
tări: copile, să nu întârzii la masă!
123
124
Scrisorile ploii
PARTEA a II-a
CALEIDOSCOP
Umbra zilei de mâine mă sapă, mă-ngroapă, apoi mă
ridică prin sevă, până mă evapor.
125
126
Scrisorile ploii
capitolul 1
E ora cinci dimineața. Milena s-a trezit cu senzația in-

confundabilă de înstrăinare, dar nu una acută, răscolitoare prin
năvala ei, ci mai mult cleioasă. Până și cafeaua i se pare tulbure
și fără gust. Nu mai ține minte dacă a pus în cană și a doua
linguriță din boabele maronii și lucioase, râșnite atent, care îi
provoacă de fiecare dată o neasemuită așteptare a secundei când
lichidul parfumat devine fratele ei geamăn. Nici miere nu a pus,
sigur nu a pus – borcanul nu e pe masă. Înseamnă că doar a
turnat apa fierbinte în cană și a tot amestecat.
Nu așa se prepară cafeaua! Nu dai buzna peste ea și-i
răvășești liniștea de care are nevoie ca să devină o mângâiere a
cerului gurii, apoi și a sufletului! Trebuie respectat ritualul – pui
două lingurițe de cafea, torni apa fierbinte deasupra, amesteci o
dată sau de două ori și apoi te prefaci că uiți. Revii peste câteva
minute și, când dai cu ochii de bocanul cu miere, te minunezi ca
în fața unui câmp de flori fără margini. Iei cu grijă o linguriță
sau două din dulcele inconfundabil și-l adaugi în cana albastră
ca ochii tăi. Amesteci încet și nu te gândești la nimic, doar te
bucuri, ca și cum azi ar fi ziua cea mai lungă și cea mai fru-
moasă din viața ta. Schimbi firul viselor tale, până simți că ai în
palmă două monede de aur pur cu care poți ridica un turn până
la cer. Dar nu un turn Babel; acela există deja și cu cât trece
timpul, cu atât se lățește și el, căci de înălțat nu mai e posibil.
Nebunia a atins toate culmile, a îmbrăcat toate formele, s-a cui-
bărit în rădăcinile oricărui lucru, văzut ori nevăzut.
127
Cu cine poate fi egală clipa, dacă nu cu ea însăși? Cel de

la un capăt al zării, bucuros de primul cântat al cocoșilor, nu-i
aude oftatul celui aflat în partea opusă, acolo unde înserarea
coboară cu pași mărunți, dar siguri. Când unul râde, celălalt
poate că plânge; când unul pășește fericit, altul este în cădere
liberă. Indiferent cât de blânde i-au fost momentele ori cât de
ascuțite, cât de grăbite să se adauge altora sau leneșe în aș-
teptarea vreunui glas care să le cheme, fiecare om trăiește în-
singurat, fiecare crede că timpul său nu este și timpul celuilalt.
Dar marginile timpului se ating și se cuprind neîncetat.
Ce s-a întâmplat ieri nu mai poate fi schimbat, iar ceea
ce iese la suprafață acum are nevoie de mult spațiu. A deschis
fereastra, dar aerul dimineții îi pare despicat în mii de așchii
inegale. O mână răutăcioasă a împrăștiat nervozitatea peste
orașul încă somnoros. Vântul izbește acoperișurile și ridică de la
pământ tot ce întâlnește în cale – frunze, hârtii, resturile arun-
cate la ghena de gunoi. Ce mai, o lume în descompunere! O
lume care nu se mai regăsește în nimic și atacă disperată cu tot
ce are la îndemână. Nu contează pe cine, fiindcă mai toți oa-
menii se simt străini în propria lor viață.
Să vină ei după atâția ani și să o roage să-i ierte?... Atât
de încrezători, de parcă intoleranța lor ar fi fost o simplă ne-
concordanță, ceva ce poate fi trecut cu vederea? Și nici măcar
nu au făcut-o pentru ea, fiica lor, ci pentru a-și ușura sufletul
înainte de moarte. Așa au înțeles că și-l pot salva de la crunta
judecată.
Greșit! Sufletul e salvat doar de bucurie.
Au lăsat părinții ei bucuria să le intre în casă ori să le
îndrume dorințele? Nu. Au ales frica și penitența, supunerea și
nevoia de a fi considerați cei mai credincioși oameni de pe
pământ. Atât de convinși au fost că au reușit, încât nu au putut-o
accepta pe ea, așa cum era, în preajma lor. Iar ieri, auzind că au
fost iertați de mult de fiica cea mare, au răsuflat ușurați și s-au
grăbit să se întoarcă acasă. Pe chipul lor se citea un singur lu-
cru: făcuseră, încă o dată, ceea ce trebuie. Erau mulțumiți.
128
Scrisorile ploii
Cum să nu simtă Milena greață și amărăciune? N-a pu-

tut adormi decât foarte târziu și visele care o însoțeau noapte de
noapte cu frumusețea lor, uneori și cu paradoxuri, s-au pierdut.
Nu e sigur că le va recupera vreodată, iar părinții ei, când au
plecat, nu i-au lăsat un vis, ci o nouă tristețe. Are confirmarea
că ei nu au cunoscut-o niciodată. Nu i-au înțeles dorința de a
ieși în lume și a pătrunde în ea fără teamă și fără prejudecăți.
Aproape că e de mirare că au lăsat-o să meargă la școală, să afle
și altceva decât o învățau ei. De fapt, nu au avut încotro, îi
obliga legea să-și trimită copiii la școală.
Câinele din curtea vecinului latră ca un apucat, de parcă
vijelia ce s-a stârnit afară nu ar fi de ajuns. Îl aude și nu poate
împiedica senzația de frică și răceală. Caută din ochi fotoliul
învelit în catifea grena și se așază încet. Are nevoie de mo-
liciunea lui care, de obicei, îi face bine. Acum, nu e sigură că se
va întâmpla la fel, pentru că de îmbrățișarea odihnitoare a fo-
toliului are parte doar de când s-a mutat în acest apartament,
doar de când viața ei și-a recuperat numele și căldura. Fotoliul
nu are de unde să știe câtă iarnă a purtat în suflet și câte amintiri
secătuite de viață.
În noaptea când a încercat să fugă de acasă, Dodo, câi-
nele lor bătrân cu blana maronie, lăsat liber prin curte, s-a nă-
pustit asupra ei. Degeaba i-a spus pe nume și a încercat să-l
liniștească. Degeaba și-a ridicat brațul stâng să se apere. Câinele
și-a înfipt colții în brațul firav și apoi a mușcat-o de obraz. Nici
el nu a mai cunoscut-o, deși îi aducea, măcar la două zile, câte o
felie de parizer, luată pe furiș din frigider și ascunsă în palmă. Îl
mângâia și alergau prin curte sau prin grădină. Tot ea avea grijă
să-i pună fân sau un țol mai vechi în cușca învechită, când ve-
nea iarna. De ce i s-a părut străină și ostilă în acea noapte, n-a
putut să înțeleagă niciodată.
Țipătul ei sfâșietor a sculat toată casa și a adus ambu-
lanța la poartă. Salvarea, așa i se spunea atunci. Ce a urmat, e
greu de povestit. S-a trezit a doua zi cu brațul bandajat și cu o
jumătate de față pe care nu o mai simțea. Un pansament uriaș îi
129
acoperea chiar și ochiul. Jumătate din ființa ei dispăruse, cea-

laltă agoniza pe un pat de spital. Era singură și speriată. În jurul
ei, doar străini. Durerea vie a silit-o să-și amintească totul.
Fusese închisă în cameră, să nu se poată înscrie la fa-
cultate. În ce lume nimerise și cum de nu se prăbușea acea lume
în ea însăși, când unui copil i se refuză dreptul de a descoperi și
înțelege viața, când i se interzice pur și simplu să deschidă o-
chii? A plâns și s-a rugat de părinți, le-a explicat și le-a pro-
mis... Inutil! Mâncare de post și o cană cu apă, atât a primit de
la ei. Și porunca să spună rugăciuni, până scapă de ispita dia-
volului.
– Ajunge câtă bătaie de cap ne-ai dat până acum! spunea
mama ei, cu fața aprinsă de mânie. Facultatea e loc de pierzanie,
acolo se duc toți necredincioșii.
Vladimir a așteptat-o în zadar, nu a primit nicio veste de
la ea. Oho, ce vremuri! Fără telefon, fără internet. Pentru un
tânăr din zilele noastre este imposibil de înțeles cum se poate
trăi așa, și are dreptate. Ea n-a rămas în urma timpului, n-a
respins beneficiile tehnologiei; pur și simplu nu a avut ceea ce
alți copii aveau. Acum are, dar n-a renunțat la frumusețea rela-
ției directe între oameni, chiar dacă aceasta pare că aparține
unei lumi dispărute.
În seara aceea de iulie, care prevestea încă o noapte su-
focantă, sora ei a venit în cameră, s-a uitat lung la ea și apoi a
plecat, dar a lăsat ușa deschisă. Ăsta e semnul, și-a spus Milena.
A pus în geanta de școală actele și banii pe care îi economisise,
cărțile pentru examen și rochița modestă din pânză. A așteptat
să treacă miezul nopții, să fie sigură că toată lumea doarme
adânc, și a ieșit din cameră în vârful picioarelor. Și-a ținut res-
pirația până s-a văzut dincolo de ușa de la intrare a casei și a
luat-o spre grădina din spate. Știa că poarta e închisă; de atâtea
ori a auzit-o pe mama ei spunând că cei care nu erau ca ei sunt
oameni răi, mint și vin să fure.
Nu-i nimic, s-a gândit imediat, va sări gardul grădinii și
va merge spre malul apei. Luase cu ea bluza de trening și o
130
Scrisorile ploii
pereche de șosete trei sferturi, să-i țină de cald. Va sta acolo

până se va lumina de ziuă și atunci se va furișa spre centrul
orașului. Tot ce conta era să ajungă la poarta facultății. Din
păcate, n-a ajuns decât la jumătatea curții...
O sperie cuvântul jumătate. O jumătate dintre anii care
au trecut nu i-au aparținut. Dacă e să spună ceva despre ea sau,
mai bine zis, despre viața ei, ar trebui să deschidă când un re-
gistru, când altul, să citească pe rând, așa cum făcea când lua
manualele din ghiozdan ori din dulăpiorul în care le așeza cu
grijă, chiar cu iubire. Ar trebui să pășească cu teamă sau cu în-
credere, încordată sau visătoare, fiindcă legătura dintre cele
două registre nu e la vedere, dar e mai importantă decât conți-
nutul lor.
Se ridică de pe fotoliu cu grijă. Emoțiile se adună ca pă-
sările ce poposesc pe ramuri. Are nevoie de cafea, așa că o va
lua de la capăt, cu răbdare. Măcar de ea să se bucure în dimi-
neața asta de vineri, care seamănă mai mult cu una de toamnă
grăbită să plece din oraș decât cu una de iarnă.
Winter is coming! Există o replică mai bună pentru
strângerea de inimă pe care o simte? Copilăria trece ca vântul,
nu se împiedică nimeni de inocența ei. De la joaca nevinovată
până la idealurile mari e un pas, un salt de care nici nu ne dăm
seama. Totul e firesc, e logic. Doar a iubi întunericul e nebunie.
Și totuși, unii o fac.
An după an, casa de rugăciuni a devenit tot mai rece
pentru ea, lipsită de orizont. I se cerea să fie o anonimă printre
ceilalți anonimi, un element oarecare al unei mulțimi aflate
într-o continuă negare de sine. Orice încercare de a ieși din bula
de eroare bine întreținută era urmată de reproșuri și pedepse din
partea părinților.
– De ce vă supărați pe mine că vă întreb câte ceva ori vă
spun din ce am învățat la școală? rostea ea supusă.
– Pentru că te îndepărtezi de credința în care ai fost
botezată, singura curată și bună. Lumea e păcătoasă. Așa o să
ajungi și tu într-o zi și o să ne faci de rușine!
131
Asta spunea mama ei, plină de mândrie. Tatăl mai mult

tăcea și Milena se întreba de multe ori de ce – pentru că nu e de
acord cu atitudinea soției sale ori fiindcă își iubește copilul și îi
este milă? A aflat curând, dar nu i-a mai folosit la nimic.
O cuprinde revolta și neliniștea. Revolta pentru anii
pierduți și neliniștea că e singură. Dacă nu ar fi plecat la Dej,
Călin ar fi ținut-o de mână și i-ar fi spus din nou că nu e leac
mai bun și mai sigur pentru astfel de stări decât să scoată afară
cuvintele care îi apasă sufletul, îi răvășesc mintea, îi împleticesc
pașii spre viitor. Bărbatul acesta, și ciudat, și minunat...
De data asta, cafeaua a ieșit cum îi place: concentrată și
limpede. A băut-o încet și acum privește la zațul rămas pe fun-
dul cănii. Așa rămâne în spate și trecutul, se gândi ea. Numai că
trecutul lasă urme...
S-a așezat din nou în fotoliu. Ce altceva să facă de una
singură în această dimineață și această situație, dacă nu să
privească urmele trecutului? Doar să le privească, fiindcă învă-
țase între timp să nu le mai exagereze.
132
Scrisorile ploii
capitolul 2
Plafonul de nori amenință zarea ca o gelatină murdară,

gata să-și piardă consistența, în orice clipă. Cu siguranță, ziua
își începe cântecul anapoda, alege notele de jos, obositoare – o
simfonie gravă, ce n-ar fi trebuit compusă niciodată.
– Ți-am spus de atâtea ori să nu te mai amesteci cu
păcătoșii, să nu le mai asculți ereziile! Dar tu nu m-ai ascultat.
De asta te-a pedepsit Dumnezeu. O meritai!
Sunt primele cuvinte auzite de la mama ei în acea primă
zi a unei vieți pe care nu o mai recunoaștea și care nu o mai
ajuta. Vorbe care nu aveau nicio fărâmă de duioșie și nici de
iertare. Cu toate că era vară și salonul avea ferestrele spre soare,
Milenei i-a fost frig, tremura. S-a simțit brusc o Evă alungată
din paradis fiindcă a mușcat din fructul pomului cunoștinței
binelui și răului și a început să vadă.
Dar poate că nu aceasta era cauza alungării ei, ci faptul
că nu pe ea s-a văzut goală, ci pe ei. Nu cumva așa se explica
frica lor, disperarea de-a o ține cât mai departe de școală și de
cărți? Ea nu era o răzvrătită din fire; mai degrabă, o naivă care
spera că i-ar putea ajuta să vadă lumea de dincolo de icoane și
predici, dincolo de ideea lor că oamenii sunt atât de lipsiți de
judecată, încât nu pot fi decât răi și neputincioși în fața ispitelor
vieții.
– De ce s-ar bucura Dumnezeu ca oamenii să fie slabi,
neștiutori, temători și descurajați până la a-și curma viața de
care nu au voie să se bucure? îi întrebase de mai multe ori pe
părinții ei.
133
În astfel de clipe, groaza le desfigura chipul. Tăcerea

prin care se chinuiau să-i transmită că sunt ofensați de întreba-
rea ei nevinovată avea același mesaj ca și cuvintele lor tăioase:
frica.
– Ești a diavolului! rostea mama printre dinți.
– Accept și asta, dacă îmi spuneți cine l-a creat pe acest
diavol, cine este dumnezeul lui și de ce pare mai puternic decât
dumnezeul nostru, le spunea cu capul plecat și cu vocea ei mân-
gâietoare.
Se uitau unul la altul și-și făceau cruce. O încuiau în
cameră și abia dimineața îi dădeau voie să iasă. Oare știau că
ceva nu este în ordine cu toate cele pe care le susțineau sau, pur
și simplu, nu vedeau nimic din jurul lor? Erau goi numai de
înțelegere sau și de milă? Cine știe, poate că de asta i-au pus nu-
mele Milena?!...
În acea primă zi de după noaptea ce avea s-o bântuie
mulți ani de zile, la spital, sora ei, lipită de fusta mamei, afișa
un zâmbet triumfător. Milena se întreba ce putea să însemne
asta. Se bucura de necazul ei? Nu înțelegea cât de gravă era si-
tuația?
– De ce zâmbești, Valentina? Nu simți că mă doare?
Nu-ți pasă? Doar ești sora mea!
– Ești rea! Ai avut mereu gânduri necurate. Aș fi făcut
orice ca să scap de tine.
Valentina o privea de sus. Doamne, își zise Milena, doar
n-a lăsat Valentina ușa deschisă anume ca s-o împingă spre
greșeală! Nu se poate, aceea a fost doar o circumstanță. Ar fi
putut, la fel de bine, să-i asculte pe părinți, să stingă becul și să
se culce. Înscrieri la facultate vor fi mereu, de ce să fi fost atât
de urgent ca tocmai atunci să o facă? De ce simțise că era
singura cale pe care trebuia s-o aleagă? A fost vorba doar des-
pre un impuls ori ceva mai puternic decât ea a menținut-o pe
orbită, așa cum sunt menținute și planetele?
Astfel de întrebări își putea pune oricine, dar nu și
Milena. În anii aceia, a avut timp să simtă din plin limitarea și
134
Scrisorile ploii
îndărătnicia ființelor care i-au dat viață, care au crescut-o, dar

nu au știut cum s-o iubească. Oamenii nu se schimbă prea mult.
Există și excepții, dar tocmai excepțiile dau senzația că mul-
țimea este o compoziție uniformă, stabilă, care nu trebuie să se
lase afectată de cazurile izolate. Nu lasă virusul ori microbul să
invadeze organismul. Până la un punct, ideea este corectă. Dar
cum aflăm care este acel punct, când vine vorba despre oameni
și soarta lor?
Valentina a rămas cea mai grea și mai cruntă întrebare.
De ce simțise ea că trebuia să scape de sora ei? Diferența de
vârstă dintre ele era de doar un an și unsprezece luni, prea puțin
ca să constituie o prăpastie de gândire și simțire. Să fi fost vorba
despre Vladimir, adică o criză de gelozie a Valentinei? Iubirea
nu alege, e drept, dar Vladimir era unul dintre cei „necre-
dincioși”, iar Valentina nu ar fi iubit niciodată un necredincios.
Nu, în niciun caz! Și-atunci, care să fi fost motivul?
Cât a stat internată în spital, vizitele mamei și ale su-
rorii ei au fost puține. Puține și reci. Îi condamnau, în continu-
are, necugetarea și nici n-au tresărit când i-au văzut obrazul
umflat și vânăt. Despre cum o durea locul unde i se făcuse vac-
cinul sau despre greața pe care o simțea tot timpul nici nu le-a
mai spus. Ce rost avea?
Tatăl ei a venit o singură dată la spital și i-a adus flori
din grădina de acasă. Știa că îi plac. Bietul de el, avea ochii
umezi! N-a scos o vorbă, n-a mângâiat-o. A privit-o, dar privi-
rea lui și-a pierdut culoarea încetul cu încetul, până când a căzut
în pământ. Milena încerca să-i zâmbească, să-l încurajeze cum-
va, dar nu reușea. Orice mișcare îi producea durere. Și totuși,
simțea că durerea lui e și mai mare.
– De ce taci mereu, tată? l-a întrebat atunci.
Tăietura adâncă dintre sprâncenele lui s-a adâncit brusc.
Ridurile de pe frunte și din jurul gurii au luat forma unor linii
frânte. A durat, până să-i răspundă fiicei.
– De ce tac? Pentru că e prea târziu să mai vorbesc.
Trebuia s-o fi făcut acum douăzeci de ani.
135
L-a întrebat din ochi de ce. El a clipit greu, de parcă

purta pe umeri toată vinovăția lumii. Cu ochii în pământ și cu
voce scăzută și-a început mărturisirea:
– Altfel mi-ar fi fost viața, dacă aș fi avut curajul tău.
Curajul de a fi liber. Am vrut să lucrez în armată, nu la com-
binat. Mirosul de acid, de uleiuri și păcură, amestecat cu cel de
transpirație al muncitorilor trudiți și murdari mă îngrețoșa încă
din perioada de practică. Nu le suportam. Voiam să plec din
oraș, să scap de toate alea și de gura familiei. Mai erau și pre-
dicile de duminică... Nu eram împotriva nimănui, să nu mă
înțelegi greșit!... Dar mă sufocam de atâtea opreliști. Mama ta a
primit „misiunea” să mă readucă pe calea cea bună. A fost
părerea și aranjamentul părinților noștri, sfătuiți, probabil, de
pre-dicator. N-am avut ce face...
Milenei i se păru că tatăl ei a îmbătrânit pe loc. A întins
mâna dreaptă și l-a atins. O durea obrazul, dar a făcut un efort și
i-a zâmbit. Nu conta că în sufletul ei începuse anotimpul ploilor
de lacrimi.
Of, încă un Adam convins că numai Eva a greșit, își
spuse mâhnită, renunțând să se mai întrebe ce anume ar mai fi
putut schimba asta din mintea lui. Nu-l condamna. Dacă, teo-
retic, în urmă cu douăzeci de ani, mai avea șansa de a fi liber,
acum era prea târziu pentru el. Se contaminase, cedase întru
totul și uitase cum să-și construiască un vis pentru care să fie
dispus să se și sacrifice. Târziul nu e un cuvânt, nu e o descriere
a unui moment, ci crunta deznădejde, naufragiul. Și cum nu se
poate conjuga la plural, târziul înseamnă întotdeauna un munte
de singurătate.
După ce s-a reîntors acasă, pentru Milena a început
adevăratul calvar. Dacă înainte nu ieșea în oraș fiindcă nu o
lăsau părinții, acum nu mai voia să o facă. Șocul pe care l-a
trăit când s-a văzut în oglinda adusă de o asistentă a trans-
format-o într-o simplă formă de viață, o vietate ce caută mai
degrabă un loc în care să se ascundă. O vietate mută și rece.
136
Scrisorile ploii
Slăbea pe zi ce trece și pielea ei căpăta nuanța ivorie.

Excepție făcea doar locul unde se vedea cicatricea de pe obrazul
și brațul stâng. Purta bluze cu mâneci lungi, ca să n-o mai vadă.
A dat jos oglinda de pe peretele din cameră și când intra cineva,
se întorcea cu spatele. Nu vorbea, nu cânta și nu mai citea ca
altădată. Nici de visat nu mai visa. Îmbrățișa indiferența față de
tot ce exista în jur, inclusiv față de ea. Dacă în vara aceea a fost
mai cald ca anul trecut, dacă strugurii s-au copt mai devreme,
dacă oamenii au fost mai fericiți, ea nu a aflat. Lumea ei deve-
nise foarte mică.
Într-o sâmbătă seara, mama a intrat în cameră și i-a spus
hotărâtă:
– Mâine dimineață o să mergi cu noi la adunare, să te
rogi lui Dumnezeu să te ierte. Dacă o mai putea să te ierte, com-
pletă ea amenințarea în timp ce ieșea.
Milenei nu-i păsa de nimic. Dumnezeul la care i se ce-
rea să se roage era prea departe de sufletul ei, nu avea cum s-o
audă, iar cel care o auzea întotdeauna, care îi răspundea cu
blândețe și răbdare, aștepta ca ea să rostească întrebarea. Numai
că ea nu o făcea. Încă nu venise vremea.
A mers la adunare și a tăcut. Ceilalți au privit-o înde-
lung, au îngenuncheat și au spus rugăciuni pentru sănătatea ei,
dar ea simțea că se prefac – nici lor nu le păsa.
După câteva zile a visat o femeie îmbrăcată ca pe vre-
muri, în portul popular. Avea părul negru și des, exact ca al ei.
Femeia o privea insistent și ținea în brațe o carte. I-a întins-o și
apoi s-a întors cu spatele. Acum era îmbrăcată în haine băr-
bătești. Se tot îndepărta și, când se oprea, îi zâmbea.
Cu toate că se simțise atât de bine în primele secunde
după trezire, visul acela nu a ajutat-o să-și revină. L-a uitat ime-
diat. Altceva o frământa. De la o vreme, apăruse o durere nouă.
Una la gât. Nu mai putea înghiți nimic, să n-o doară. Doar apă,
de aceea o bea cu înghițituri mici. Noaptea se trezea și se speria
că inima îi va ieși din piept, atât de tare și inegal îi bătea.
Tresărea la orice mișcare, la orice zgomot, fie cât de mic. Plân-
137
gea și nu o auzea nimeni. N-a mai rezistat și i-a spus mamei de

ce nu mai mănâncă, de ce nu mai doarme.
Mama ei s-a înfuriat. A început să țipe.
– O să stau toată viața după fundul tău? O să te car la
spitale și o să cheltui banii cu tine degeaba? Dacă mă ascultai,
acum aveai un serviciu, aveai un bărbat și, cu ajutorul lui
Dumnezeu, mâine-poimâine și copii. Dar tu nu ai vrut să fii o
femeie respectată.
Până la urmă, furia mamei și-a consumat resursele, dar
nu și sămânța. A durat o săptămână, până când părinții ei s-au
hotărât s-o ducă la spital. În mașina domnului Stere a fost o
liniște absurdă, tot drumul. Milena calcula simplu: să se facă
abstracție de prezența „vinovatei” e una, dar nici ei între ei să
nu-și spună nimic?
Sentimentul că nu mai există îi era deja cunoscut. În
lunile trecute, tăiase aproape toate legăturile cu realitatea. Doar
suferința îi aducea aminte că e vie.
Pe holul sălii de așteptare de la urgențe, acel sentiment
s-a acutizat, creându-i momente de panică. Nu ținea cine știe ce
la viață, dar de data asta se întâmpla ceva ciudat – încerca să se
agațe de ea, pe orice cale. Îi era foame, simțea că, dacă nu se
hrănește imediat, va muri. Ar fi mâncat cât pentru doi, dar nu a-
vea nimic la îndemână, nici măcar un biscuit.
Oamenii din jur se mișcau încontinuu. Se intra peste
rând, se vocifera. Atâta înghesuială nu mai văzuse niciodată.
Ușa de metal de la intrare, vopsită cu gri, stătea închisă, fiindcă
se lăsase gerul în dimineața aceea. Milena simțea că nu are
destul aer, nu mai are puterea să rămână conștientă. A leșinat și
a căzut de pe scaun.
Ca prin vis, auzea voci în jurul ei. Era susținută de o
parte și de alta și dusă undeva. Nu-și simțea picioarele, parcă
nici nu pășea. Dar simțea durere în brațul stâng. Cine o ținea de
mâna aceea nu știa că acolo o strângea pielea, habar n-avea cum
se zbăteau nervii să-și reia legătura peste cusătura făcută de
medicul chirurg. Iar ea nu-i putea spune decât în gând.
138
Scrisorile ploii
Din nou într-un salon și din nou amorțită în pat... Era

îmbrăcată în pijamaua de la spital, aspră și spălăcită. Brațul
drept stătea întins și în prelungirea lui văzu un tub subțire și
transparent prin care curgea încet un lichid alb spre gălbui. Nu
știa că acela era legătura ei, așa slabă cum era, cu viața. Asis-
tenta i-a explicat că este o perfuzie cu glucoză. Pentru o se-
cundă, se văzu răstignită în pat.
Diagnosticul a venit destul de repede, dar nu și amelio-
rarea. Tiroida se supărase rău, vărsa în sânge o cantitate exage-
rată de hormoni și devasta totul în cale. Organismul ei arăta ca
un câmp de bătălie. Aflat în etapa expansiunii, a marilor visuri
și pasiuni, el nu suporta încorsetarea la care era supus. Așa că,
s-a răzvrătit. A țipat și a produs stricăciuni, a cerut ajutor. Voia
deplina libertate de a se manifesta după legile lui.
Dar de unde să știe Milena că aceste legi rezonează cu
gândurile ei? Cine să-i fi spus că emoțiile puternice și senti-
mentele pe care le întreținea îi dădeau peste cap și puținul echi-
libru pe care îl mai avea? Cine? Mama, care nu o pregătise de-
loc pentru viață? Tata, care s-a autoexilat în nefericirea lui?
Valentina? Despre ea nu vrea să spună nimic, nu-i înțelege ura.
Nici din partea unui străin nu ar fi putut s-o înțeleagă, cu atât
mai puțin din partea surorii ei.
Trecuseră cinci zile și încă era hrănită prin perfuzii. Lua
tratamentul, dar durerea din zona gâtului nu ceda deloc. Nici nu
avea cum, pentru că pe lobul stâng al tiroidei se afla un nodul
destul de mare și solid. Medicul dădea din cap, îngrijorat. Pă-
rinții au înțeles cumva despre ce este vorba, dar ce vină aveau
ei, l-au întrebat pe medic.
– Nu e vorba despre vină, le-a spus medicul, mirat de
întrebarea lor. Fata are nevoie de îngrijiri, de liniște și afecțiu-
ne. Altfel, nu se știe...
N-a murit, asta e sigur. Dar ceea ce a urmat cum se poa-
te numi? Medicul menționase că are nevoie de multă afecțiune,
adică dragoste părintească. Nici prin cap nu i-a trecut că părinții
din cabinetul său nu știau ce este aceea.
139
Da, trecutul lasă urme. Milena și-a atins cicatricea de pe

față, mai mult din instinct. Sau, pentru că deja îi lipsește Călin.
Pe el nu l-a înspăimântat urâțenia de pe obrazul ei, nici când a
văzut-o prima oară, nici după aceea.
– Tu ai observat că semnul ăsta seamănă cu litera V de
tipar? a întrebat-o el, arătându-se uimit.
– „V” de la Valentina? se amărî Milena.
– Nu, de la victorie. De la voință. Cred că ți s-a trimis
un mesaj, ce vei face cu el?
– Ce am făcut și cu cei doi de I, de la iubire și iertare.
I-am ținut cât am putut de aproape.
– Ce interesant! Dacă unești cei doi de I în partea de jos
și depărtezi puțin capetele de sus, ei formează tot un V. Unul
de la viață.
– Sau de la veșnicia în care sunt condamnată să rămân
desfigurată.
– Nu fii pesimistă, nu mai e cazul!
I-a atins cicatricea cu degetele lui atât de lungi și calde...
Călin a fost prima ființă care i-a mângâiat durerea adunată în
spatele acelui semn, indiferent al cui semn ar fi fost el.
140
Scrisorile ploii
capitolul 3
„Prietene, timpul, de unul singur, nu valoarează nimic!

Este inutil să ne predăm viața timpului ca unui oracol vestit; el
va aduce o oarecare disipare a amintirilor, ca să putem privi mai
ușor spre viitor, dar nu poate alege în locul nostru. Știu, fiecare
a fost în situația de a crede că un minut de gândire în plus o să-i
ofere o idee mai bună sau o clarificare şi, de multe ori, chiar aşa
a fost. Dar nu ne-am ales, oare, cu alte întrebări? Ce înseamnă
timpul pentru noi – acest mister nedezlegat nici până azi? Nu-l
putem răpi, nu-l putem păstra atât cât am vrea, putem doar să-l
punem la mijloc, între viață și moarte, ca pe o punte care să
aducă o rază de lumină peste dilema întrebării lui Shakespeare.
Degeaba te grăbești, nu vei obţine mai mult, alergând.
Din inima clipei poți căpăta atâtea altele, de ce să te oprești la
treizeci de arginți? Dacă nu mă crezi, ia o cană cu apă și toarnă
conținutul în vaza rămasă fără flori şi fără suflet de atâtea ierni
coborâte peste sufletul tău! Toarn-o grăbit, furios că-ţi stă în
cale, şi termină cât mai repede posibil! Răsuflă apoi ușurat că ai
scăpat de o corvoadă! Acum, ia altă cană cu apă, toarn-o încet şi
priveşte atent dincolo de legăturile moleculare, trăiește uimirea
în faţa fenomenului natural care face posibilă însăși viața ta!
Măsoară cantitățile de apă şi spune-mi: este vreo diferenţă între
ele? Nu este, dar tu te gândești că ai pierdut timpul meditând la
ceva ce nu poate fi cunoscut. Prietene, ce este acela timp și cum
să-l pierzi, dacă nici măcar urmele trecerilor tale prin univers nu
e posibil să se piardă?”
„Ascult glasul inimilor, știute ori doar bănuite, reunite

într-o curgere suavă și fără capăt, deși viața pare captivă și gata
141
să se dizolve în oceanul rece al anonimatului. Încep să simt că și

eu vin de dincolo de timp, că și eu te pot ajuta să vezi oprirea lui
în momente luminoase. Pentru asta, mă prefac ba în vânt, ba în
frunze, în petale ori în fulgii de nea, căci altfel nu mă pot
apropia destul de mult de tine. Când mă vei privi, mă voi vedea
pe mine însămi, când voi înțelege ce simți și ce aștepți, voi în-
ceta să mai fiu o străină. Mă trudesc de la răsăritul soarelui și
până când luna cade sângerie peste vârfurile dezgolite ale copa-
cilor, dar nu obosesc. Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni
cu vapori de apă, aceştia nu-mi astâmpără setea, trebuie să mă
duc la fântână. Acolo îmi potolesc setea trupului, cu apa rece şi
proaspătă, dar în mine există multe alte feluri de sete, de unde și
atâta căutare. Câtă sete, atâta căutare. Nimeni nu mă poate certa,
nici învinui. Dar tu ai putea să mă chemi pe nume. Pentru că eu
sunt cea care te-a atins mai înainte și ai tresărit. Mi-ai simţit
căldura, chiar și parfumul, era ceva cunoscut în acea atingere,
iar acum te uiți în jurul tău și vrei să înţelegi ce s-a întâmplat...”
La naiba, își spune Enzo, ce se întâmplă cu mine? De ce

tresar ca un puștan la fiecare cuvânt scris de Aniela? Nici măcar
nu știu cine este Aniela. Nu-i suficient că sunt bolnav? Bine, nu
foarte bolnav, o să se convingă și medicii că au exagerat cu
îngrijorarea, dar acum, de aceste emoții am nevoie? Poftim, stau
pe Facebook și citesc tot felul de tâmpenii! Îmi pierd vremea
aici, când am atâtea treburi importante de rezolvat și la birou, și
acasă.
Enzo e nervos. Dar cum să nu fie? A trebuit să accepte
internarea pentru câteva zile și acum are senzația că zace acolo
de ani buni. Clădirea spitalului nu-i inspiră încredere. Pereții
sunt coșcoviți, mobilierul are pete de rugină ce ies victorioase
de sub stratul subțire de vopsea, albă inițial, acum gălbuie, în-
tinsă cu nepăsare de cineva plătit să o facă, dar prea grăbit să o
facă și bine. Muncă de mântuială! Deh, și plata o fi fost la fel,
se gândi el.
142
Scrisorile ploii
Despre medici nu are ce să spună. Nu se pricepe și a

ajuns la mâna lor. Oricum, dacă va avea nevoie de tratament,
n-o să rămână în mizeria aceea, își zice îmbufnat. Doar nu a
muncit atâția ani și acum să respire aerul îmbâcsit, impregnat
deja de mirosul revoltător al dezinfectanților și medicamentelor,
să înghită picături mici de speranță, ca oricare alt muritor de
rând. Acolo nici nu se poate respira. Închide tableta, își ia ha-
latul gros, căciula și bocancii, și iese în curtea spitalului.
Parcul arată sărăcăcios și îmbătrânit, cu toți copacii lui
încovoiați de stratul de zăpadă. Parcă își plâng de milă, umbre a
ceea ce au fost. Nu, el nu se va molipsi de la ei! Viața lui e un
imn, nu o muzică funerară. A fost ceva ce și-a dorit și nu a
reușit, l-a oprit din drum efortul sau răbdarea necesară? Destinul
omului stă în mâinile lui, nu în mila sau dispoziția cuiva! Cum
să obții ceva, fără să te implici, să transpiri și să tremuri de
încordare? Dacă cineva se comportă ca un milog, un milog va
rămâne, iar cine se mulțumește doar cu visarea să fie sănătos,
dar să nu vină la el și să se lamenteze!
Mireasma de rășină îi gâdilă nările și-l ajută să respire
mai ușor, dar tot simte apăsare în piept. Aerul rece îl face să
tușească. E sătul de tuse, din cauza ei este acolo. Diagnosticul
l-a pus pe jar – s-ar putea să aibă probleme la plămâni, mai ales
la unul din ei. Nu mai știe exact la care, probabil, cel drept, căci
în partea aceea îl doare mai tare când vrea să respire adânc. Și
totul de la o banală răceală... Nu i-a acordat cine știe ce atenție,
deși Rona l-a rugat să consulte un medic. Sau măcar să rămână
în pat câteva zile. Dar putea, cu atâtea probleme? A trebuit să
semneze contractele pentru anul care tocmai a început, să pună
la punct detaliile, altfel ce se alege de afacerea lui? Concurența
nu doarme, exact asta așteaptă: să se împiedice și ea să treacă
peste el cu toată nepăsarea de care este în stare. Nu așa a pățit și
Săftoiu? Ori frații Ilin?
– Dacă vrei să nu-ți lipsească nimic, muncește, frate!
Turează la maxim motoarele, caută soluții, ieși din zona ta de
confort și plăcere! Riscă și fii atent la oportunități! Da, fii
143
oportunist, ce e rău în asta!? Crezi că altul se va uita la șansa pe

care ai ratat-o tu și nu va întinde mâna s-o înhațe? Toți ne lup-
tăm pentru contracte profitabile. Nu există pauze ori concesii și
nu-ți face nimeni cadou posibilitatea de a câștiga bani frumoși.
Mișu, prietenul și asociatul său de nădejde, nu l-a con-
trazis, doar a clătinat din cap și i-a spus:
– Îs și șansele astea pline de capcane, că doară n-or fi
Alba ca Zăpada.
Enzo i-a dat pace și a rămas la ideile lui. Nu i-a poves-
tit Ronei despre ele, cum nici despre planul de a intra serios în
politică nu i-a spus. Ei nu discută astfel de lucruri. Decizia este
întotdeauna a lui, indiferent despre ce ar fi vorba, fiindcă și res-
ponsabilitatea pentru traiul bun al familiei este tot a lui. Nimeni
nu-l poate face să creadă că femeile sunt capabile să ia cele mai
bune decizii. Ele sunt prea emotive și nu pot susține cum trebuie
și până la capăt nici raționamentul, nici efortul necesar unei
asemenea acțiuni. Rolul lor este altul...
Soarele strălucește atât cât e posibil într-o zi de ianuarie,
se întinde anevoie până la ultimul ungher al curții interioare a
Spitalului municipal din Dej, pustie la ora aceea, numai că aerul
e prea tare pentru Enzo. Trebuie să se întoarcă în afurisita aia de
cameră unde nu are nimic de făcut decât să aștepte. Nici de vor-
bit nu are cu cine. Bărbatul din salon e în vârstă și stă cu ochii
în tavan. Asta, când nu doarme. Habar nu are cât de bolnav este
acela ori dacă mai este conștient de ceva. Nu știe și nu-l
interesează. Cel târziu sâmbătă trebuie să ajungă acasă, altfel o
va lua razna.
Pe zi ce trece se simte tot mai inutil, o legumă. Apropo
de legume, o să-i spună Ronei să-i gătească ceva ca lumea, că
s-a săturat de carne fiartă, fără gust, și ciorbe lungi cât zilele de
post. Cum să se întremeze un bolnav cu așa mâncare, mai ales
după ce ia un pumn de pastile?
În fața ascensorului, e plin de lume. E firesc să fie aglo-
merat, fiindcă la parter sunt laboratoarele și camerele unde se
fac radiografii și tot felul de alte investigații. O să mai aștepte.
144
Scrisorile ploii
Nu poate urca pe scări, ar fi prea mare efortul pentru el. A

făcut-o ieri și i-a trebuit o oră ca să-și revină.
Se uită lung la oamenii aceia slabi și înfofoliți, palizi și
fără chef de vorbă. Fiecare stă cu fișa medicală în mână, gâr-
bovit și dus pe gânduri. La ce s-or fi gândind oare – la viață ori
la moarte? Probabil, la cât le-o fi rămas din viață și cum vor
face tot posibilul să mai negocieze cu Dumnezeu câțiva ani
măcar, în care să se căiască de o sumedenie de fapte, inclusiv
pentru dorința de a fi fericiți. Vor face pomeni, o să dea acatiste,
vor ierta în mintea lor și ceea ce este de neiertat. Și iată cum,
dintr-odată, vor descoperi virtuți la care să aspire și vor vorbi
numai despre sfinți, neuitând să pomenească despre păcatele
celorlalți. Niște oameni pierduți, prinși între două lumi, ambele
iluzorii până la urmă, fiindcă nu le pot înțelege și nici stăpâni, și
de care se tem în egală măsură.
Unii sunt însoțiți de asistente. Ce loc de muncă oribil și
pentru femeile alea! Să stea zi de zi cu spaima că e posibil să
inspire aerul plin de microbi și să se îmbolnăvească și ele... La
fel e și cu medicii. Enzo se miră cum fac față oamenii aceia la o
asemenea amenințare. El nu ar lucra aici. Preferă să meargă pe
teren, să aibă un milion de bătăi de cap cu furnizorii și cu mun-
citorii, să-l prindă furtuna ori să transpire din cauza căldurii.
Măcar este în aer liber. Iar în zilele când e nevoit să rămână la
birou, toate ferestrele sunt deschise larg. Nu suportă mirosurile
altora, nici odorizantele de cameră. De asta i se pare îngrozi-
toare atmosfera din spital și nu are încredere că este în
siguranță. Ce naiba, își spuse înciudat, pe acolo au trecut mii de
bolnavi, dar când au plecat, nu au luat cu ei și urmele bolii! Mai
mult ca sigur, microbii au rămas impregnați în pereți. Îl apucă
groaza, numai când se gândește la ei. Parcă îi și vede cum rân-
jesc pofticioși și se pregătesc să-l atace.
Ușa liftului se dechide și el îi lasă pe ceilalți să urce. Nu
vrea să se înghesuie printre bolnavi, trebuie să se ferească de
orice posibilitate de contagiune. La vizita de seară va afla
rezultatele investigațiilor făcute și cu asta basta. Liftul revine și
145
ușa se deschide cu un zgomot neplăcut. Urcă și tace. Doar

liftiera vorbește mai departe cu o asistentă despre nu știu ce
modele de gherghef. Nici ei nu pare să-i pese că stă opt ore
printre bolnavi. Ce lume! – concluzionă el, dezgustat.
146
Scrisorile ploii
capitolul 4
Pe la jumătatea drumului către salon, aude vocea asis-

tentei de serviciu.
– Domnule Enzo, vă rog să mai așteptați puțin!
De când este el domnul Enzo cu ea? Normal era să i se
adreseze respectuos, cu numele de familie, dar ce să facă, acolo
nimeni nu se mai comportă normal. Se întoarce spre ea mirat.
– Vă rog să luați loc pe canapeaua de pe hol! N-o să
dureze mult, îi zice femeia și dă să plece.
– Nu-mi spuneți și mie ce se întâmplă? o întreabă el
deja iritat.
– Bătrânul din salonul dumneavoastră a murit. Vor veni
imediat cei de la morgă și cei care fac dezinfecția. Dacă doriți,
puteți să vă întindeți pe patul din cabinet.
Enzo își strânge halatul în jurul trupului cu amândouă
mâinile, mecanic, absent. I s-a făcut cumplit de frig. Oare cât a
lipsit din salon – o jumătate de oră? Habar n-are. Și dacă nu
ieșea la plimbare, ar fi fost martor la moartea acelui om?
Nu se mai poate ține pe picioare. Se așază pe canapea și
privește spre fereastră. Nu vrea să vadă agitația ce va urma, nici
trupul neînsuflețit trecând pe lângă el. Deja e prea mult.
Niciodată nu s-a gândit că un om pleacă la spital și acolo, în loc
să se însănătoșească, moare pur și simplu. Nu mai bine rămânea
acasă cu ai lui, care să-i țină o lumânare aprinsă la căpătâi? Du-
pă o viață întreagă de muncă, de zbucium și mici bucurii, să
mori singur ca un câine? Asta e marea minune a vieții, pentru
asta ne naștem?
147
Nu știe de când stă pe hol. E împietrit, nici nu a observat

că transpiră abundent. De sub căciula groasă, pe care a uitat s-o
scoată când a urcat la etaj, de-o parte și de alta a feței curg
picături lipicioase. Le șterge grăbit, dându-și seama că și hai-
nele de sub halat sunt ude. Îi este silă de el. Silă de situația în
care a ajuns.
Aceeași asistentă vine dinspre salon și-l invită să se
ducă la locul lui. Care loc, îi vine s-o întrebe, dar nu mai are pu-
tere. Se târăște până la ușă, apoi o închide în urma lui. Aruncă
halatul, căciula și hainele de pe el, ia altele uscate din geantă și
se întinde în pat. Nici vorbă să facă un duș fierbinte, mai mult
decât necesar. Apa caldă este, de fapt, călâie. Iar el este atât de
obosit...
S-a trezit după o oră, nedumerit de visul pe care l-a
avut. În primul rând, pentru că în vis era cu mult mai tânăr.
Sigur nu era nici însurat, altfel ce să fi căutat pe plaja aceea
însorită și necunoscută, unde toată lumea purta costume de baie
din hârtie colorată și unde alergau unii după alții râzând zgo-
motos? Și ce era jocul acela, de ce erau mai multe femei decât
bărbați? Se uita când la una, când la alta și nu simțea dorința de
a se opri. Toate erau la fel, doar costumațiile difereau și pe el
tocmai asta îl atrăgea.
Cum pot visa oamenii lucruri pe care nu le-au trăit
niciodată? Visele nu au nicio noimă, sunt o rătăcire a minții,
concluzionează și dă din mână a lehamite. Coboară din pat și
intră în baie. Trebuie să se spele, miroase îngrozitor a trans-
pirație. Nu-i mai pasă că apa nu este fierbinte, așa cum i-ar fi
plăcut să fie. E în stare să se spele și cu apă rece.
N-a întârziat prea mult, dar deja starea lui de spirit s-a
îmbunătățit. Mirosul gelului de duș și al hainelor curate cu care
s-a schimbat încă o dată pe ziua de azi îi spune că e bine. Când
dă cu ochii de patul pe care stătuse bătrânul acela, nu-și poate
ascunde bucuria.
Spre seară a sunat-o pe Rona. O simțea încordată. Nu i
s-a plâns, dar a rugat-o să-i aducă haine curate și mâncare.
148
Scrisorile ploii
– Voi veni la spital, dar n-am cum să intru până la tine,

îi zice ea îngrijorată. O să vii tu în holul de la intrare, bine?
Uitase că era internat la izolare și nu poate avea vizi-
tatori.
– E bine! Noapte bună! Sărută și fetele din partea mea!
Din punctul său de vedere, Rona s-a dovedit soția per-
fectă. Mereu la dispoziția lui și a copiilor, gospodină excelentă,
o ființă care știe cum să umple casa cu liniște și armonie, ca
orice săsoaică. E mulțumit că a ales-o pe ea. De fapt, dacă el e
sas, cum era să se însoare cu o femeie de altă religie sau etnie?
După nașterea celor două fete gemene, nu a mai lăsat-o să se
întoarcă la serviciu, deși ea a insistat de câteva ori. Pentru ce să
o facă? El muncește din zori până în seară și au tot ce-și doresc.
Copiii au nevoie de îngrijire și educație, iar un soț, ca să
reușească în viață, trebuie să fie scutit de rutina problemelor le-
gate de casă. Asta e sarcina exclusivă a femeii. El nu le înțelege
pe femeile dornice de afirmare, disperate să fie pe picior de
egalitate cu bărbații, muncind zece sau douăsprezece ore pe zi,
doar ca să simtă că sunt cineva. Ele pot fi importante și în casă,
în familie. Nu e suficient? Atunci n-au decât să fie metresele
patronilor și să le suporte poftele! Să facă zeci de cafele, să
spele ceștile și să zâmbească la fiecare apropo nerușinat al celor
din încăpere!
Ce i-a lipsit Ronei, în tot acest timp? N-a durut-o capul
de facturile de utilități, de cumpărături și de atâtea altele, nece-
sare traiului bun. În fiecare an, au plecat în concediu, și nu în
România, ca săracii, ci pe plajele cele mai frumoase de peste
hotare. Au petrecut revelioane la munte, au fost în excursii și la
spectacole. Dacă ea a vrut să-și cumpere ceva, a fost suficient
să-i spună și-i aducea ori îi dădea bani să-și cumpere. Asta, dacă
îl convingea că este, într-adevăr, necesar. El și-a văzut de ale
lui, ea de ale ei și au fost fericiți. Pe când amazoanele alea,
înfumurate și obraznice, care reclamă că femeile au dreptul la
libertate... Păi, n-au avut destulă libertate până s-au măritat? De
ce se mai mărită, dacă vor libertate? A, vor un soț să le întrețină,
149
iar în rest să-și facă de cap! Eventual, să se ocupe tot el de copii

și de casă, iar ele să vină la toate gata și să se întindă în pat, că
sunt obosite. Dacă soții lor sunt de acord cu așa ceva, e treaba
lor. El nu concepe să trăiască în halul ăla. Căsnicia lui e așa
cum trebuie să fie orice căsnicie.
Masa de seară n-a fost o minune. Aceeași budincă de
macaroane cu brânză și o cană cu ceai. Dar n-a rămas nicio fi-
rimitură în farfuria lui, mai că voia să ceară un supliment.
Pesemne că ziua de azi l-a consumat zdravăn. Acum aștepta
vizita medicului. Spera că toată nebunia va lua sfârșit.
Ar deschide fereastra, să mai intre și aer curat, dar își
amintește că a făcut baie. Plus că nici nu este permis așa ceva.
Nu, trebuie să inspire aerul stătut, ca un prizonier în amărâta lui
de celulă! De fapt, așa se simte – prizonierul unei boli și al unui
sistem. Dacă pe oamenii sănătoși, utili și plini de viață nu se
pune cine știe ce preț, la ce se aștepta el într-un spital? Bolnavii
sunt rebuturi, nu mai corespund standardelor omului bun de
folosit la maxim. Ei stau în spitale și consumă banii statului, stat
care are altele de făcut cu acei bani. Eventual, să-i consume el,
după bunul plac.
Ce-i veni să se gândească la toate astea? Nu l-au inte-
resat niciodată chestiunile administrației centrale ori locale. Dar
când omul nu are ce face, își caută o preocupare, nu cumva să i
se năclăiască mintea. Și uite așa o ia la vale! Exact cum a făcut
de dimineață, cu blogul peste care a dat din întâmplare. Bărbat
în toată firea, să tragă cu ochiul în corespondența unei femei!
Ce altceva e un blog? Chiar dacă el se află la vedere, deschis
oricui vrea să citească, tot personal rămâne. Întrebarea lui este
de ce se expun acele persoane, ce caută și ce urmăresc? Totuși,
nu are nimic să-i reproșeze domnișoarei sau doamnei care sem-
nează acele panseuri; la urma urmei, i-a făcut plăcere să le ci-
tească. Ce altceva să facă acolo?
E crispat. S-a transformat într-un individ și mai arțăgos
decât este de obicei. El consideră că are suficiente motive, nu e
aberant deloc. Oricine, în locul lui, s-ar comporta la fel.
150
Scrisorile ploii
Se întoarce în pat și se acoperă pe jumătate. Nu mai este

mult și va intra medicul în salon. L-a auzit deja pe hol. Tot-
deauna se produce vânzoleală, când este vizita medicilor. După
aceea, întreg spitalul intră într-un con de umbră, devine un loc
uitat de lume. O tăcere sumbră se întinde pe holuri și chiar și în
saloane.
– Bună seara, domnule Klain, îi spune medicul, cu glas
domol. Cum vă simțiți?
Ce întrebare stupidă! Aiurea, cum să se simtă? Dar nu
poate spune așa ceva.
– Bună seara, domnule doctor! Cred că mi-e mai bine,
azi nu am tușit așa de mult.
Asistenta se apropie de ei cu fișa în mână. Medicul o ia
și se uită atent, citește pe îndelete și îi cere lui Enzo să-și scoată
bluza de pijama.
A urmat controlul cu care s-a obișnuit deja. Respiră
adânc de câteva ori, apoi își ține respirația. În acest timp, me-
dicul îl ascultă cu stetoscopul. Ce aude, numai el știe.
– Deocamdată, continuăm tratamentul, a hotărât el. Am
nevoie de teste suplimentare. Asta se va întâmpla luni, când va
fi în spital specialistul nostru. O să vă fac programare chiar în
seara asta.
Visul de a pleca acasă va rămâne doar un vis. Deja s-a
declanșat alarma. Ce nu era în ordine cu el, de ce e nevoie de
alte teste? Nu este pesimist din fire, dar acum nu are niciun
motiv de bucurie. L-a rugat pe medic să-i explice la ce se referă.
– Din punctul meu de vedere, apare o contradicție între
analizele de laborator și radiografie. Puse cap la cap, ele nici nu
confirmă, nici nu exclud diagnosticul pe care doar îl bănuim.
Nu ne putem juca cu viața dumneavoastră. Un examen de
specialitate va clarifica situația. Vă rog să aveți încredere și
răbdare! Mai ales că spuneți că simțiți îmbunătățiri în urma tra-
tamentului administrat. Tratamentul era absolut necesar, deci nu
ați pierdut nimic. E foarte bine că ați venit la spital.
151
De venit a venit, dar când și cum va pleca, asta era acum

spaima ce-l încolțea. Iar faptul că nimic nu mai depinde de el îi
extrage puterea ca un aspirator de mare turație. Își dă seama că
a intrat în furtună total nepregătit. E amenințat de turbionul eve-
nimentelor și nu-i place. Până mai ieri avea lumea la picioare,
își schițase viitorul destul de precis. Candidatura sa pentru un
loc de deputat în parlament se discuta serios la organizația
județeană de partid, dar dacă iese din scenă în aceste momente,
totul se va nărui. Internarea îi face un mare deserviciu, aruncă o
umbră de îndoială asupra imaginii sale de lider. Nu se poate așa
ceva! Trebuie să fie activ, să contribuie la campanie, altfel îi va
lua locul oricare dintre cei care așteaptă la rând. Politica e dură,
câștigă cei abili și puternici. Toate sunt bune și frumoase în
partid, până la momentul promovării în anumite funcții. Atunci
nu mai sunt colegi și prieteni, nu mai contează nimic. Chiar și
rudele ar fi în stare să se sfâșie între ele, nu contează pe ce cale.
152
Scrisorile ploii
capitolul 5
Cu toate că este nemulțumit de situația în care s-a trezit,

Enzo se decide să rămână lucid. Mâine va veni Rona, o să vrea
lămuriri. Doar nu va recunoaște în fața ei că îi este de-a dreptul
frică de această întorsătură a lucrurilor! Și ea, și fetele trebuie să
rămână liniștite. Îi va spune că el a cerut investigații suplimen-
tare, nu că medicul are bănuieli pe care nu i le-a ascuns. Ce rost
are să o sperie, când nimeni nu știe precis despre ce e vorba? Și-
apoi, vestea despre eventualele sale probleme de sănătate poate
ajunge la cine nu trebuie și poate fi folosită împotriva lui.
Chiar așa! Cine știe că este internat, se întrebă grăbit. În
afară de Rona, mai știe Mișu. Cu ea o să vorbească cât se poate
de clar să nu dea nicio informație nimănui. Dar trebuie să vor-
bească urgent și cu Mișu.
Îl sună. Mișu nu răspunde, deși nu este o oră prea târzie.
Poate, și-a lăsat telefonul pe undeva. O să vadă apelul și o să-l
sune când poate. Bun, ce altceva ar mai putea să-l trădeze? A,
chiar telefonul! Dar asta nu e o problemă, o să scoată imediat
opțiunea de locație și gata. Bine că se pricepe!
I s-a făcut sete. Își simte gura uscată, de parcă ar fi ținut
o prelegere și nu a avut la îndemână un pahar cu apă. Pune două
felii de lămâie în apa plată din pahar și o linguriță cu miere. Ce
s-ar face fără Rona? Dacă era după el, nici hainele de schimb
nu-și lua, doar tableta cu care să urmărească rapoartele în fie-
care dimineață, planul de acțiune, plățile și încasările bancare
ale firmei. Dar ea a pregătit bagajul cu grijă, să nu-i lipsească
nimic, chiar dacă urma să stea doar câteva zile în spital.
153
Băutura îl răcorește și parcă începe să se relaxeze. Sub

nicio formă nu trebuie să intre în panică. N-a fost bolnav nicio-
dată; poate, când era copil, dar nu-și amintește nimic deosebit.
Și nici acum nu e sigur că e bolnav, de ce face un capăt de țară
dintr-o simplă internare pentru investigații? Mâine e vineri,
până luni nu e așa de mult. E drept că se plictisește, dar n-o să
moară din asta.
Aude telefonul sunând. E Mișu.
– Salutare, tinere! Chiar azi mă gândeam la tine.
Vocea lui e reconfortantă. Mișu vorbește tărăgănat, ca
orice ardelean, ceea ce amorsează multe dispute. N-ai cum să te
cerți cu el; de regulă tace și te ascultă până la capăt și abia după
aceea îți răspunde. Dacă îți răspunde. E un om echilibrat, trecut
de tinerețe și cu destulă experiență în organizarea muncii. Nu se
aruncă orbește în acțiune și nici nu apostrofează pe altcineva că
o face. Își argumentează punctul de vedere cu calm, măsoară de
două ori, cum s-ar zice. De asta Enzo ține așa de mult la el – se
poate baza oricând pe judecata lui.
– Ți-era dor de mine? îi răspunde Enzo vesel, dorind să
pară în cea mai bună dispoziție.
– Lasă dulcegăriile! Zi-mi ce-i cu tine!
– Mâine mă externez. Gata cu boala!
– Bine c-o dat Dumnezeu și îi bine! Însamnă că ne ve-
dem luni la birou.
– Tocmai de asta te-am sunat. Vreau să mai stau câteva
zile acasă, am nevoie de odihnă. M-au întors ăștia pe toate păr-
țile, ca pe cobai. Mai am de făcut tratament și e mai bine să nu
ies deocamdată în frig. La firmă e totul în ordine? Vremea ne
face probleme. Se descurcă băieții cu deszăpezirea?
– O cam nins și am avut treabă, da nu-s probleme. Te-or
căutat de la partid. Le-am zis că ești plecat.
– Foarte bine! Așa să spui oricui. Nu am chef să dau
explicații. Am răcit ca tot omul, asta-i tot. Ce, nu am voie?
– Lasă-i încolo! Să trimet mâine mașina să te ducă a-
casă?
154
Scrisorile ploii
– Nu, am rezolvat deja. Mulțam de grijă! Te mai sun

săptămâna viitoare. Salut!
– No, bine! Vezi-ți liniștit de ale tale! Salut!
Și-acum, ce să facă singur cuc în salonul ăsta prost lu-
minat? Măcar dacă funcționa televizorul, să vadă ce se mai în-
tâmplă în țară. Pe de altă parte, ce să se mai omoare și cu
prostiile spuse de alții? Jurnaliștii bombardează cu știri mai rău
ca avioanele în timpul războiului. Unul zice într-un fel, altul
zice exact pe dos, că nu știi ce părere să mai ai, după cine să te
iei. Mai bine s-ar culca, numai că nu îi este somn și o să se fo-
iască de pe o parte pe alta, de o să-l apuce nervii.
Dar și dacă nu face nimic, tot se va enerva, se gândește
Enzo. Omul e dependent de acțiune. Nu contează că nu l-ar aju-
ta la nimic, e musai să facă ceva. Da, când e vorba de lucruri
importante, trebuie să fii nesimțit să stai cu mâinile în sân. Dar
el n-are nicio treabă acolo, nicio urgență. Stă ca un stâlp de pe
marginea drumului, anonim și inutil, deoarece i s-a ars becul.
Până una-alta, face umbră pământului degeaba. Bravo, domnule
Klain! Ai trăit să te vezi și în postura asta. Tu, care credeai că
pământul nu se poate roti fără tine!
Se duce să-și spele dinții. Și dacă ar fi pe munte, la cort,
tot n-ar renunța la acest obicei sănătos. Este o chestiune de edu-
cație. „Dacă eu nu am grijă de mine, cine e dator să o facă?”,
obișnuia să spună.
Nici bine nu deschide ușa de la baie că picioarele îi alu-
necă pe gresia udă și mai să se lovească de chiuvetă, să dea cu
capul de marginea ei. Norocul a fost că s-a ținut disperat de
clanță, cu amândouă mâinile. Îi vine să înjure. Nu e acolo decât
de trei zile și viața lui e din ce în ce mai amenințată.
Pe jos e plin de apă de la dușul făcut mai devreme. Nu
avea cum să se gândească la pericol. Acasă nu se ocupă nicio-
dată de asemenea nimicuri, o face Rona. Dar aici nu vine ni-
meni să strângă după el. Până mâine dimineață nu are decât să-
și spargă capul ori să-și rupă picioarele.
155
Aruncă prosopul jos, în fața chiuvetei, măcar să fie

liniștit cât se spală ori dacă va mai intra în baie mai târziu. În
câteva minute termină și iese bucuros ca dintr-o mare
încăierare.
Șocul și senzația plăcută din gură l-au dezmorțit, parcă
s-a trezit din somn. E bine, dar tot nu știe ce să facă până
adoarme. Pe dulăpiorul lipit de pat zărește geanta mică și nea-
gră, unde își ține tableta. Se liniștește brusc, de parcă ea îi va
salva viața.
Vreo jumătate de oră a rămas pe Facebook. A găsit și
postări simpatice, dar, în rest, marea lor majoritate erau fie ne-
interesante pentru el, fie lipsite de gust. Mai nou, toată lumea se
ocupă de poezie și de politică. El nu citește poezie, chiar ar fi
pierdere de vreme, deși în cazul său, exact de asta are nevoie.
Pe partea de politică sunt articole de tot felul, pro și contra
guvernului, a partidelor care vor candida la alegeri. Ai zice că a
și început campania electorală. Cel mai mult îl enervează co-
mentariile băgătorilor în seamă. Din senin, toată lumea se
pricepe la economie, la justiție, la oricare alt domeniu care ține
de guvernare. De ce nu candidează la alegeri, dacă sunt atât de
buni? De pe margine e ușor să critice, să blameze, dar să-i vadă
când au de respectat deciziile partidului, când trebuie să facă și
ce nu le place și să mai fie și trași la răspundere sau înlocuiți
când le este lumea mai dragă. Ce-și închipuie oamenii ăștia, că
ajungi ministru ori secretar de stat, primar ori parlamentar prin
tragere la sorți? Pe naiba! Trebuie să fii pregătit, dar mai ales
trebuie să execuți ordinele. Politica a ajuns o modă, un microb.
„Dacă nu discuți politică, ești anacronic; dacă o faci, ești
anarhist”, scrie cineva la comentarii, și zău că are dreptate, își
spune Enzo, tot mai enervat. De ce nu-și vede dracului fiecare
de treaba lui? Măcelarii să fie măcelari, profesorii să educe,
oamenii de afaceri să creeze locuri de muncă, iar cei care câș-
tigă alegerile să guverneze. Dacă ne apucăm toți de politică,
fiecare cu viziunea și dorința lui, ce s-ar alege de economia
acestei țări?... Și e plin de selfie-uri, parcă toți ar fi vedete de
156
Scrisorile ploii
cinema și mor fanii dacă nu-i văd la Mall, în mașină ori pe

plajă.
S-a plictisit, dar nu a obosit, ceea ce nu schimbă cu ni-
mic situația de mai devreme. Poate că cineva ar spune că tre-
buia să ia o carte cu el, să citească. Păi, pentru asta vine omul la
spital, ca să citească? O face destul acasă. Când are timp, bine-
înțeles. A citit la tinerețe de nu-i vine să creadă, și totuși,
concluzia lui nu s-a schimbat: garanția reușitei e practica, nu
teoriile! Cui îi place să citească și la spital, s-o facă! El nu are
nimic împotrivă, că nu e idiot, dar va prefera întotdeauna ac-
țiunea.
Involuntar, se uită la patul gol de alături. Bietul bătrân,
s-a dus! N-a schimbat o vorbă cu el; poate că în seara asta ar fi
făcut-o. Nu știe ce ar fi putut discuta, dar măcar nu se mai
simțea atât de singur.
Ce ți-e și cu viața asta! O începi plângând, speriat, și
cam tot așa o închei. Nu înțelegi unde te afli, ce ai de făcut, și
nici nu prea există altul să te dumirească. Așa că, închizi ochii
pentru o secundă și te arunci înainte.
Va trebui să facă un efort să uite de zilele astea și de
neplăcerile de la spital. El nu pricepe de ce unii se apucă și
notează totul, mai și scriu despre ele mai târziu. Poate că le
place să se chinuie la nesfârșit, retrăind spaime și dureri de care
orice om sănătos la cap ar fugi cât mai departe. Dar nu, ei cred
că sunt cazuri speciale și trebuie să afle toți prin ce au trecut.
Niște masochiști, ce mai, niște rupți de realitate!
Brusc, își amintește de Aniela. Uite un om care scrie de
plăcere și o face foarte frumos! Enzo a mai văzut bloguri pe
internet – ce-i drept, mai mult comerciale – dar blogul ei are
ceva aparte. Fiecare postare e însoțită de imagini foarte fru-
moase: fotografii din lumea întreagă, peisaje, tablouri, simboluri
fel de fel. Toate sunt colorate și luminoase, o invitație perpetuă
să deschidă încă o pagină. Și ce multe postări sunt! Oare de
când a început?... Oho, de câțiva ani! N-are cum să le citească
157
pe toate, dar, cât stă la spital, închis și iritat, măcar o să aibă o

companie plăcută.
„Puțini sunt oamenii care râd, când îşi povestesc viaţa,

care declară cu toată sinceritatea și conștiența că fiecare minut
trăit a meritat tot ce le-a cerut în schimb fie ca preţ, fie ca sa-
crificiu. Aceia sunt învingătorii, dar ei nu pot vorbi prea mult
despre ușurința de a fi fericiţi, pentru că nu vor fi crezuți. Oa-
menii îi vor invidia mai degrabă decât să le urmeze exemplul. Și
astfel, devin mai săraci cu toţii: cei ce nu vor să primească
ajutor îşi pierd până la urmă și ultima picătură din curajul de-a
mai încerca, iar cei care nu sunt lăsați să dăruiască își pierd
bucuria unică de a se simţi bogaţi. Minunile există, dar și ele îi
caută tot pe învingători, pentru că în ei găsesc mai mult loc să se
arate și mai multă mulțumire pentru sosirea lor...”
„Fiecare om are propriul său paradis pierdut, propria

depărtare de linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de
ceilalți. Și totuşi, paradoxal, fiecare le caută în afară, în alții, ca
şi cum aceia le-ar mai avea încă şi l-ar putea ajuta. Câteodată,
omul își închipuie că nu are legătură cu nimeni și nimic, că e
suficient de puternic și pregătit să răzbată cele mai întunecate
păduri, cele mai ostile oceane, să-l răpună chiar și pe Zmeul
Zmeilor, ca apoi, la o simplă poticnire, oblojindu-și o rană a-
dâncă și sângerândă, să simtă că e slab și dependent, expus și
fără șanse de scăpare; se crede alungat, nedorit, nepotrivit, o
cantitate neglijabilă, neesențială ce încurcă până la iritare plă-
cerile și planurile cuiva, și, dintr-odată, nu se știe cum, începe
să viseze că va deveni centrul universului chiar pentru acea
persoană; îi invidiază sau îi suspectează pe cunoscuți, rude și
prieteni, dar nu durează mult până să se încreadă orbeşte în ei,
în puterea lor de a-l salva cumva de ceea ce i se pare că este
singura realitate. Drumul acesta, mereu cu două capete, mereu
în fața ochilor lui, e gata să se răstoarne oricând, inversându-i
parcursul într-un mod insesizabil și nu de puține ori dramatic.
158
Scrisorile ploii
Adevăratul ajutor este încrederea în puterea din noi

înșine, de-acolo pornesc visurile noastre și curajul de a le da
viață. Și tot de acolo apare și credința în divinitate, oricât de
imposibilă ni s-ar părea ideea, orice sens și definiție i-ar da
fiecare om divinității. Fiindcă „Eu și Tatăl una suntem”. De la
acest punct de sprijin al universului și până la regăsirea para-
disului nu mai este decât un pas, unul care trebuie făcut spre
interior. Dar ce știm noi despre interiorul la care să ne în-
toarcem? Mai nimic. Nu știm cine îl umple și la ce se referă – la
organele și măruntaiele noastre, oasele care susțin trupul,
mintea fără de care nu înțelegem nimic? Ori, poate, la emoțiile
și sentimentele trăite deja? Nu știm nici dacă interiorul acesta,
spre care suntem îndemnați să ne îndreptăm ca spre o salvare de
sine, nu este cumva un gol care ne va înghiți și ne va anihila
existența. Cu toate acestea, avem câteva presupuneri, fire de
lumină ce ies de sub pragul ignoranței și ne atrag magnetic spre
locul în care ele cresc neîncetat. Simpla îndoială ce ne va
cuprinde în astfel de momente nu va mai fi atât de otrăvitoare ca
altădată, ci va crea o nouă viziune, un nou orizont, o cale spre
eliberare. Bineînțeles, dacă nu vom crea aceleași aiuritoare
scenarii din care excludem și căutarea, și implicarea.
Înainte de a fi doborâți de viaţă, înainte de a fi dez-
amăgiți şi descurajați, a existat o cădere, una liberă şi continuă,
altfel n-am fi ajuns acolo. Dar ce a existat înainte de cădere, ce
anume a declanșat-o și de ce? Oare ne mai amintim că nu am
fost şi nu suntem permanent nefericiți, că fiecare dintre noi a
avut destule surprize şi bucurii? Când ne doare şi ne deranjează
că părem nişte învinși, avem puterea să ne ridicăm şi această
putere o găsim în noi. Înseamnă că ea este permanent în noi, dar
ori nu știm, ori am uitat. De aici concluzia că şi motivul căderii
noastre este tot în noi.
E greu să ne autoînvinuim; ar trebui să ne asumăm o
responsabilitate și nu ne place. Așa că, vom da vina pe oameni,
pe condiţiile exterioare, chiar şi pe Dumnezeu. Vom urî şi ne
vom răzbuna, ne vom îndepărta de ceea ce ar putea să ne sus-
159
țină, ne vom arde fiinţa, vom risipi ocaziile de a fi fericiţi şi nici

măcar nu vom observa cum cădem necontenit. De ce, Doamne,
de ce? Nu cumva din cauză că nu avem curajul să spunem răs-
picat că știm că avem dreptul la oricâte încercări ar fi necesare
până o să reușim? Știm, dar ne pasă de ochii care ne pândesc, de
ironia unor zâmbete, de slăbiciunea perfidă care ne face să
preferăm siguranța. Ne temem, mai ales, de ceea ce vom pierde
și asta se va repeta până când vom înțelege că nu putem pierde
nimic – verbul existenței este a fi, nu a avea”.
„De la un capăt la celălalt al nopții visele păşesc fără

odihnă. Se rotesc o vreme deasupra pleoapelor lăsate peste ochi,
apoi ne deschid porțile către alte realități, nebănuite, neîn-
chipuite sau dorite în cele mai secrete colțuri ale fiinţei. Ele sunt
cele care ne zâmbesc în somn şi ne povestesc despre ceea ce în-
că nu am fost ori nu am crezut că am putea deveni, care ne
îndeamnă să scriem poeme de dragoste pe o fereastră înghețată
sau pe o frunză ce valsează în aer, cele care ne aplaudă când
deschidem uşi ce păreau zidite sau când punem dorul înapoi în
sufletul cuiva sărăcit de atâta zădărnicie. Ele fac tot ce pot ca să
ne ridice din tremurul gândului că suntem neputincioși, că nu
vom ajunge acolo unde se naşte iubirea, acolo de unde vine
ploaia. Dar gândul nostru temător și rigid repetă cu încăpățânare
că suntem cu un pas în urma împlinirii. Tristeţea este molip-
sitoare; captivi în brațele ei, uităm că şi bucuria e la fel. Astfel,
visele stau şi ne privesc, dar nu îndrăznesc să ne intre pe sub
pleoape.
Nu ne hrănim cu visuri! – o să spună unii –, dar spre ce
am alerga, pentru ce ne-am strădui şi cu ce ne-am tămădui
rănile lăsate de neîmpliniri, dacă nu am avea un vis cu care să
ne construim o casă curată, cu flori în pridvor? Nu contează că e
vorba despre dragoste, profesie ori înţelegerea necesară – fără
visuri îndrăznețe, nu vom avea împliniri deosebite. Am rămâne
plutitori în propriul nostru orizont, lipsiți de puterea şi curio-
zitatea de a afla ce este dincolo de el”.
160
Scrisorile ploii
Lui Enzo i se lipesc genele de somn. Ar dormi și, în ace-

lași timp, ar citi mai departe. L-a cuprins o liniște despre care
nici n-a bănuit că există. După o zi atât de agitată, atât de ostilă,
o necunoscută îi spune că poate să treacă peste toate cu bine,
fără să se îndârjească, fără să se opună. Doar să observe. Ceea
ce azi dimineață i s-a părut o copilărie, un gest nedemn din par-
tea unui bărbat cu capul pe umeri, se depărta tot mai mult de
ideea de simplă întâmplare. Înainte de această internare forțată,
că altfel nu poate s-o numească, nimic din ce a citit în seara asta
n-ar fi rezonat cu el. Acum, ar tot citi...
161
capitolul 6
Rona se grăbea. Făcuse pachețelele pentru fete, le pre-

gătise hainele și ghiozdanele. Aștepta ca ele să termine cerealele
din farfurie, ca să poată chema un taxi. Fetele erau somnoroase,
mofturoase. Nu dormiseră bine; tatăl lor nu le sărutase pe frunte
de noapte bună, așa cum o făcea de obicei, și nici nu le va duce
la școală cu mașina. Era ceva nou, dar neplăcut.
Și programul ei era dat peste cap. Peste aproximativ o
oră se va întâlni cu Călin. Oare cât trecuse de când nu s-au mai
văzut în carne și oase? Au fost departe unul de celălalt, dar tot
au găsit o cale de a nu se întrăina de tot – prietenia lor.
Agnes era gata de plecare, Anne-Marie se mișca mai
greu. Se născuse cu probleme locomotorii și a avut nevoie tot
timpul de mai multă atenție și îngrijire. Rona a fost zi și noapte
lângă ele, trup și suflet. Din punctul ăsta de vedere, da, Enzo a
avut dreptate să-i ceară să renunțe la serviciu. Dar din celelalte?
Viaţa se compune din clipe, nu din anii pe care îi mă-
surăm după cum ne place ori cum ne convine. O clipă poate răs-
turna totul, aşa cum poate să reașeze totul într-o altă ordine.
Una mai aproape de normalitate, zic unii. Sau de necesitate,
spun alții.
S-a întors acasă cât a putut de repede. Avea emoții.
Probabil, va afla ceea ce n-a putut discuta cu Călin la telefon
sau pe mail. I se întâmplaseră destule și lui. La ora nouă, el a
bătut la ușă.
– Singur? Milena unde e? îl întrebă Rona, nedumerită.
– Ai uitat că a început școala? Și-a luat clasa în primire.
162
Scrisorile ploii
S-au îmbrățișat ca doi prieteni vechi și buni ce erau. Mai

puțin îi interesa cum arată, dacă au îmbătrânit ori au albit. Ori-
cum, Ronei i s-a părut că bărbatul din fața ei arată bine, chiar
foarte bine. I-a mulțumit pentru flori și l-a invitat în living.
– Vrei cafea? Ceai? îl întreabă bucuroasă și nerăbdă-
toare să i se alăture.
– Mai bine ceai. Mi s-a părut cam răcoare afară.
– Adică, la Baia Mare e mai cald?
– Era, când am plecat.
S-au așezat pe colțarul de culoarea cerului de vară. Ca-
mera e luminoasă, miroase a flori. Draperiile aurii împrăștie
căldură ca soarele în miezul zilei.
Pe unul dintre pereți, Călin vede un tablou foarte mare,
vertical. O cascadă spectaculoasă își revarsă frumusețea și pros-
pețimea către el. O aude, dar nu tumultoasă, deși spuma adunată
la baza stâncii de unde cobora apa tocmai asta ar fi trebuit să-i
transmită. Pădurea din jur lasă lumina să o străbată în adâncime.
Copacii sunt de un verde crud și curat. Cei câțiva nori se văd în
depărtare, blânzi și aproape transparenți. Iar partea de jos a
tabloului se termină cu un râu ce curge liniștit în matca lui,
apărat de malurile joase, înverzite și ele. Un râu ce vine spre el
cu brațele deschise.
– Dumnezeule! Ce efect are tabloul ăsta! zise el, încă
hipnotizat de priveliște.
– Îmi place apa, îi răspunse Rona înviorată.
– Știu. Mi-aduc aminte cum voiai să ajungi la mare.
Măcar să o vezi și s-o asculți. Încă regret că nu am făcut nimic
să-ți împlinești acel vis.
– Nu trebuia decât să vii cu mine. Te-ai temut?
Călin nu voia să fie patetic, dar nici nesigur pe sine.
– Cred că pot spune și așa. Eram prea tânăr și sărac,
bulversat de toate evenimentele ce dădeau buzna peste mine. În
perioada aceea, așteptam să plec la club, să ajung un handbalist
cunoscut. Ai mei ar fi vrut să rămân aici, cu ei, și mi-o tot re-
petau. Iar tu...
163
Rona își ridică sprâncenele a mirare.

– Nu știu exact ce simțeam atunci, continuă Călin. Toată
povestea cu Mihai m-a dat peste cap. Erai atât de prinsă în ea,
dedicată, chiar prea îngrijorată. O parte din mine te venera pur
și simplu pentru ce făceai, pentru cum te descurcai. Cealaltă
parte se sim-țea în plus. Un intrus. Cred că eram și un pic
gelos...
– Totdeauna ai fost prea cuminte. De asta erai prietenul
meu cel mai bun.
– Vacanțele noastre... Îți mai amintești? Am crescut îm-
preună și nu mi-am dat seama că nu mai eram copii. Te vedeam
în continuare fetița fericită că m-a convins să mai facem o că-
suță pentru păsările ce se adunau în copacii din curtea casei.
Oricum, Mihai a schimbat totul.
– Dacă zici tu..., zise Rona cu satisfacție.
– Parcă ar fi al tău, așa de tare îți seamănă.
– Mereu l-am considerat fiul meu. L-am iubit și îl iu-
besc la fel ca pe fetele mele.
Călin tresare. Copilul acesta face parte și din viața lui,
de atâția ani. Nici dacă i-ar fi fost tată, nu s-ar fi simțit atât de
responsabil pentru el. Cum e posibilă o asemenea legătură între
oameni? Când a aflat toată povestea, Eva i-a spus că e o șansă.
- O șansă pentru ce? a întrebat-o el afectat.
– E șansa ta de a ști ce fel de om ești.
– Vrei să spui că ar trebui să mă umflu în pene că sunt
responsabil?
– Kant susținea că ceea ce facem din plăcere nu este
virtute, nu întărește morala societății, că etic este doar ceea ce
se face din simțul înalt și rigid al datoriei – trăim în comunitate,
deci suntem obligați la un anumit comportament față de oameni,
chiar dacă nu ne bucură. Multă vreme așa am crezut și eu și, ca
urmare, mi-am asumat tot felul de „datorii”, fiind chiar mândră
de mine. Mai târziu, l-am descoperit pe Schiller și am rezonat
instantaneu cu atitudinea lui. Afirma exact contrariul. „Eu bucu-
ros le slujesc prietenilor și o fac din plăcere”. Verbul a sluji mi-
164
Scrisorile ploii
a atras atenția. Deci, nu e vorba doar de a ajuta. Mai degrabă, de

a face totul conștient și cu iubire față de semeni. Mi-am dat sea-
ma că nici Iisus nu menționase obligația în superbul său îndemn
de a ne iubi semenii.
Eva avea dreptate. A avut el vreo obligație față de Mihai
ori față de Rona? Ceea ce a simțit, și simte încă și acum, e doar
mulțumirea.
– Pentru Mihai am venit la Dej. M-a sunat și mi-a spus
că se simte rău.
– Nu știam, zice Rona aproape speriată. De asta nu a
venit la fundație săptămâna trecută? Nu mi-a spus nimic.
– Vreau să știu unde stă și cum se descurcă. Nu mai e de
glumă, e student și nu-l putem lăsa să se piardă. Ajunge cât a
stat pe ici, pe colo, ca al nimănui. Doar știi cât de modest este!
Ar fi în stare să doarmă în gară, numai să nu deranjeze pe ci-
neva. Și chiar nu e cazul.
– Eu ce să mai spun? Ajutoarele pe care le împărțim
ajung și la el, dar nu le vrea întotdeauna. Spune că sunt alții mai
necăjiți. E implicat prea mult în activitățile noastre. Mă impre-
sionează copilul ăsta.
– Te-a impresionat de la bun început. Și pe mine, ce-i
drept. Nu mi s-a părut normal ca un copil să fie respins atât de
brutal de părinții lui, să fie lăsat la rude ca un animal de com-
panie în perioada concediului de odihnă al proprietarilor. Dacă
aș fi putut, l-aș fi înfiat.
– Nu-ți face griji, Mihai are cele necesare! Că doar de la
el a pornit ideea noastră cu fundația pentru copii, nu-i așa?
Bunicii de la Gherla l-au crescut frumos, iar eu am fost cât am
putut de aproape de el.
– Mai știi ceva de Hilde?
– Nimic. O fi pe undeva prin Europa. Ai mei nu i-au
mai tolerat comportamentul și fițele. Au suferit cât nu meritau.
Se simțeau vinovați că au plecat în Germania înainte să termi-
năm noi școala, dar ocazia aceea nu apărea în fiecare zi. Le-a
mers bine încă de la început și ne-au ajutat cum nu ar fi reușit s-
165
o facă, dacă rămâneau în țară. Plecarea lor ne-a afectat, e drept,

dar ea nu justifică iresponsabilitatea surorii mele și a vaga-
bondului cu care naiba știe cum s-a încurcat. Acum toată lumea
e bine.
– Ești sigură?
– De ce mă întrebi asta?
– Mă așteptam să pleci și tu în Germania. De ce nu ai
făcut-o, bănuiesc. Dar nu mi se pare normal că ai renunțat la
serviciu și te-ai izolat între pereții ăștia. Tu nu ești așa. Când
mi-ai spus că Enzo nu știe de Mihai, m-am gândit că ceva nu
merge între voi, dar nu mai ai ce face, din cauza copiilor.
Rona a început să râdă. Era un râs copilăresc.
– Căline, tu crezi că fericirea este de un singur fel? Sunt
fericită, crede-mă! Am grijă de fete și de Enzo, de Mihai și de
atâția alți copii. Am o grădină frumoasă, timp de citit. Mi-am
luat și autorizarea de expert contabil și mai lucrez de acasă. E
drept că nu prea ies în lume, că organizez și supraveghez acti-
vitățile fundației de acasă, dar nu mă deranjează. Copiii sunt
încă mici și pe Anne-Marie nu o pot lăsa în grija altcuiva.
– Mă uit la tine și nu știu ce să zic. Altfel îmi închi-
puiam viața ta.
– Stai liniștit! E bine și așa.
Călin nu era la fel de convins ca ea. Începea să simtă
presiunea motivului adevărat pentru care a vrut să vorbească cu
Rona, dar nu era sigur că vrea să-i spună ce aflase despre soțul
ei. Mai avea de verificat. Dacă se confirmă bănuielile, va veni
din nou și-i va spune totul.
– Ce face Enzo? E la treabă? o întreabă politicos.
Pe chipul Ronei apăru crisparea.
– Enzo e la spital. Așteaptă rezultatele analizelor.
– Cum așa? Și el e bolnav?
Rona îi povestește cum s-au petrecut lucrurile. În-
cearcă să fie detașată, dar nu prea reușește. Și nu e vorba despre
îngrijorarea firească în astfel de cazuri. Călin găsea printre cu-
vintele ei urme evidente de frustrare. Deci, nu se înșelase. Rona
166
Scrisorile ploii
nu e chiar așa de fericită cum voia să pară. De fapt, și postările

ei pe Facebook o trădau. Era o anonimă, fără poză, doar un
nume și nici acela al ei. Se așezase în umbră și iată câte umbre
îi întunecau ochii căprui.
– Simt o neliniște ciudată, recunoscu Rona. Uneori pre-
simt că ceva nu e în regulă...
– Poate că neliniștea vine chiar de la tine...
Rona se uită la el cu mirare. De unde știe Călin ce gân-
duri o frământă, ce o nemulțumește? Își aduce aminte însă că el
este o ființă aparte.
– Lasă-mă pe mine! Povestește-mi despre tine!
Sfânta eschivă care ne salvează pe toți! – își spuse Călin
și zâmbi, reușind astfel să se destindă.
– Vrei să încep cu începutul sau cu sfârșitul? o întreabă,
prefăcându-se distrat.
– Despre Milena mi-ai spus. Povestea ei ar cutremura
până și o inimă de piatră. Nici pe acei părinți nu reușesc să-i
înțeleg. Cum să se comporte așa cu un copil? Acuma, tu o cu-
noști mai bine, sper că nu a rămas cu urmări după atâtea traume.
Nu știu, poate, ar fi bine să fii atent... Vreau să știu mai multe
despre Eva.
Lui Călin îi venea să-i spună că viața lui e dată peste
cap. E adevărat că venise la Dej pentru Mihai, dar mai era ceva
care acum îi complica situația. Enzo și Milena. Se temea că nu
va reuși să fie suficient de obiectiv cu niciunul dintre ei. Dar
despre asta nu putea vorbi acum.
– Nici Eva, nici Milena nu sunt femei obișnuite. Nu pot
să fac o ierarhizare.
– Și totuși, de Eva ai divorțat...
– Nu contează. E încă importantă pentru viața mea. De
fapt, de la ea a început totul.
– Vorbești ca în Biblie – de la Eva ni se trage totul!
– Aiurea! Eva mea era altfel. Avea stil, eleganță, era
dezinvoltă. Prin tot ce făcea și spunea arăta că viața nu are se-
crete pentru ea.
167
– Și nu a fost așa?
Călin a stat o vreme pe gânduri.
– Tocmai asta mă inhiba, mai ales la început. Ce știam
eu despre viață, Rona? Nu avusesem nicio relație serioasă până
atunci. Le-am evitat și nu prea știu de ce. Îmi pierdeam timpul
cu băieții din echipă prin cluburile proaspăt deschise. Chestii
subțiri, nu mă preocupa viitorul. Deh, eram în anul 2007! Visam
că va curge lapte și miere, că doar așa ne promiteau democrația
și lumea liberă de peste hotare.
– Și tu ai crezut? întrebă Rona amuzată.
– Să știi că am crezut. Ieșisem de câteva ori din țară, cu
echipa. În Ungaria. Diferența era clară. Uite ce înseamnă să fii
membru al Uniunii Europene, îmi spuneam și eram nerăbdător
ca și România să ajungă acolo.
– Iată că este! Au trecut unsprezece ani...
– Mda, numai că și acum sperăm să fim în rând cu cei-
lalți...
– Sunt multe de spus, dar n-am chef de asta. Zi-mi des-
pre voi! insistă Rona.
– Eva era o femeie practică. Avea afacerile ei, casă, ma-
șină, taică-su la fel. Am cunoscut-o, într-o seară, la un club. O
mai văzusem de vreo două ori pe acolo, dar de unde să știu că
acel club e al ei? Veneam pentru că-mi plăcea muzica și jocurile
de lumini. Era cel mai fain club din oraș. La un moment dat,
tipul de la bar a întrerupt muzica și alții doi au apărut cu un
buchet mare de trandafiri.
– Domnișoară Eva, la mulți ani! a zis barmanul. Haideți
s-o aplaudăm pe șefa noastră!
– Hm, făcu Rona.
– Eva a apărut nu știu de unde și nu știu cât de sur-
prinsă, dar sigur se bucura. Personalul a venit să o felicite, unii
o îmbrățișau. M-am ridicat și eu în picioare și aplaudam, că așa
făceau toți. Ei, cum am ajuns lângă ea, cerându-mi scuze că nu
am o floare să-i dăruiesc, habar nu am! Cred că m-am și bâlbâit.
168
Scrisorile ploii
capitolul 7
Situația era de râs – un tânăr încurcă vorbele și se în-

roșește până în vârful urechilor, în fața unei femei care îl pri-
vește curioasă și încântată. Și care este mulțumită pentru ceea
ce însemna mai mult decât floarea pe care i-ar fi dăruit-o acel
tânăr – intenția lui.
– Țin minte un lucru: că purta o rochie vaporoasă, vernil
spre albastru, zise Călin, visător. Asta mi-a plăcut la ea – nu era
îmbrăcată în negru, cum era moda atunci. Colegii de la masă au
râs de mine. Eu nu am comentat și după vreo oră am plecat. La
ieșirea din club, ghici pe cine văd?
– Să nu-mi spui că era Eva!
– Era, dar nu singură. Vorbea cu un tip îmbrăcat ca din
revistă. Chiar dacă nu eram în obișnuitul trening, nu mă com-
param cu însoțitorul ei. Am dat să mă întorc, dar Eva m-a văzut
și mi-a făcut semn să mă apropii. Nu mi-a căzut prea bine. I-a
spus tipului:
– Toni, te rog ia florile și așteaptă-mă puțin! Eu voi face
o plimbare cu acest domn.
Și am pornit în plimbare, își amintea Călin, încă
deranjat de disprețul pe care Toni nu și l-a ascuns față de noul
„domn”.
– Hai să dezmorțim puțin atmosfera! a spus ea și mi-a
întins mâna. Eu sunt Eva Mikloș.
– Călin Simion, m-am prezentat și i-am sărutat mâna
pierdut. O mână caldă, fină, care mi-a dat fiori.
Și care mirosea a liliac, își mai aminti el.
169
– Român sadea, a zis Eva. Noi suntem o familie de etnie

maghiară, dar pe mine nu mă interesează astfel de aspecte. Sunt
probleme inventate, false. Oamenii se pot înțelege foarte bine,
dacă vor și dacă sunt capabili s-o facă.
– Începe să-mi placă povestea asta, interveni Rona.
– Ne plimbam pe trotuarul din fața clubului. Eu tă-
ceam, nu eram obișnuit cu astfel de situații. Eva era mult mai
degajată. S-a întors spre mine și mi-a propus, fără nicio intro-
ducere, să fiu body-guardul ei. Dar eu sunt sportiv, i-am zis și
îmi închipui ce mutră plouată aveam. Știu asta, a zis Eva, și mai
știu că în curând se vor produce anumite schimbări la club. Nu
cred că o să-ți placă ce va urma. Oferta mea rămâne deschisă.
Deocamdată, postul e ocupat de Toni, dar nu am toată încre-
derea în el. Când te vei hotărî, mă găsești la club.
– Mda, te-a luat ca din oală, zise Rona binedispusă.
– Am mai schimbat câteva cuvinte și, la final, mi-a a-
mintit de gestul făcut în club. Acela a convins-o. În mai puțin de
un an s-a adeverit ce a spus ea despre clubul sportiv. Așa am
devenit eu soțul Evei.
– Stai un pic, era vorba să-i fii body-guard, nu soț!
Asta-i păcăleală! Te-a mințit! izbucni Rona și se făcu roșie la
față.
– A, deci poți riposta! Ești în stare să nu fii de acord cu
cineva ori ceva, constată Călin destul de trist.
– Bineînțeles că pot!...
Rona n-a mai continuat. Remarca lui Călin, lichid fier-
binte care-i inunda trupul și mintea, a mers la țintă. Fericirea de
care pomenise mai înainte nu era un cerc, nu era o îmbrățișare
caldă și mângâietoare. Mai degrabă, un pătrat cu colțuri ascu-
țite. De asta se mișca greu în interior și parcă nu-și găsea locul.
Un lucru însă era cert. Pătratul are avantajul că e stabil,
nu o ia la vale, nu te dă peste cap. Pentru ea, era suficient. Că
doar e plină lumea de femei și de bărbați amețiți de promi-
siunile altora, și totuși, creditându-le, în continuare, cu propriile
170
Scrisorile ploii
lor iluzii. Măcar ea are o casă, un soț și un trai bun. E puțin lu-
cru?
Se simte țintuită de ochii verzi ai lui Călin, deși privirea
lor e blândă, ocrotitoare. Răbdarea lui începe să o enerveze. Nu
ca să vorbească despre ea îl așteptase și se bucurase că vine, ci
despre el. Doar față în față se pot spune unele lucruri. Dar de ce
o interesează numaidecât viața lui? Ce o privește pe ea cu cine
s-a însurat, de ce a divorțat, ce va face mai departe? Își dă sea-
ma cât de ipocrită este în postura de confidentă, când ea nu gă-
sește soluții nici pentru viața ei, nicidecum să poată da un sfat
cuiva.
Mai bine nu se întâlneau, îi trecu prin minte. Ar fi păs-
trat aparența de normalitate și fericire, pe care i le-a arătat în-
totdeauna. Se ridică de pe canapea și rămâne indecisă. Călin nu
tresare. Îi spune direct, ca pe o concluzie firească:
– Cred că te așteptai la altceva. Cel puțin, așa îmi trans-
miți. Poate, ar fi mai bine să plec.
Ronei i s-au muiat picioarele. S-a așezat înapoi, ca în
transă. Voia ca prietenul ei să plece? Nu! Și-atunci, ce voia de
la el?
– Iartă-mă pentru ce am zis mai înainte! îl rugă și îl privi
la rândul ei cu blândețe. Nu știu ce e cu mine...
– Nu te necăji! Sunt momente și momente în viață.
Crezi că ele apar degeaba? N-are rost să le negi, nu ți-ar face
niciun serviciu. Eu n-am de gând să te întreb de ce ești atât de
efectată, fiindcă n-am de unde să știu dacă ești pregătită să te
confrunți cu tine însăți sau dacă ți-o dorești. Poate, nu sunt
persoana cea mai potrivită să te asculte. Ai răbdare cu tine!
Omul e mai mult decât crede el că este.
Mai mult decât ce? – se întreba Rona. Decât o mamă
oarecare, o casnică banală, o soție ce începe să simtă urmele tre-
cerii timpului și nu poate interveni? E adevărat, măcar nu și-a
ratat viața, nu s-a făcut de râs. Are bucuria că ajută și e
sănătoasă. Dar ce este acel „mai mult” la care se referă Călin? Îi
este rușine să întrebe. Ar fi trebuit să știe, la anii ei. Și totuși,
171
omul nu se naște știutor și de unul singur nu ajunge prea

departe. A întreba pe alții poate fi soluția. Ori a-i asculta ce
spun. Nu va fi o certitudine, doar un alt unghi din care e privită
situația. Ea de ce citește atât de mult? Ce caută printre rândurile
lungi și, uneori, obositoare?
– La facultate ai învățat toate astea? îl întreabă în
șoaptă. Dacă-i așa, mă înscriu și eu! zise ea într-un târziu.
Călin vedea cum muntele din inima Ronei se clatină.
Era bine. Măcar atât să facă pentru femeia asta cu suflet mare,
dar prea temătoare să arunce din el ceea ce-i îngrădește puterea.
Întrebarea ei nevinovată îl neliniștește. Rona nu este o misiune
pentru el, nu pentru ea a venit la Dej. El nu a știut în ce blocaj
emoțional se afla, în ce însingurare și tristețe. Dar când vezi pe
cineva doritor să afle, nu poți rămâne indiferent. Zidul pe care i
l-ai pune aceluia în față va sta și în fața ta, zidul te va apăsa și
pe tine. I-a întors zâmbetul și a început să vorbească lejer. Des-
pre el, așa cum își dorise Rona.
– M-a ajutat și ceea ce am studiat la facultate, dar mult
mai bine mi-a făcut ceea ce am trăit efectiv cu Eva.
– Cred că m-am pripit și am tras o concluzie greșită
despre Eva. Nu e corect din partea mea.
– Parcă eu n-am făcut la fel, își aminti Călin. Să fii un
oarecare, din punctul tău de vedere, și cineva să te ridice la rang
de partener, egal și de încredere, poate fi, cel mult, subiect pen-
tru o carte sau pentru film. Nimeni nu-ți pune fericirea pe tavă,
fără să ceară ceva în schimb. Binefăcătorii sunt și ei tot oameni.
Le poți fi util în multe feluri, inclusiv procurându-le plăcerea
imensă de a se juca cu mintea și sufletul tău. Cam așa gândeam
la început...
Rona nu l-a întrerupt, nici nu avea de gând s-o mai facă.
– În anul acela, până să fiu angajat de Eva, ne-am în-
tâlnit destul de des. Avea obiceiul să vorbească mult și foarte
deschis cu mine. Despre oameni și mai ales despre cât de urgent
este ca fiecare să aibă acces la cunoaștere și să fie preocupat de
ea. Să contribuie. „Universul se mișcă – îmi spunea Eva – nu
172
Scrisorile ploii
poți să rămâi pe loc ori în urmă și să nu trebuiască să suporți

consecințele”. Asta m-a pus pe gânduri, continuă Călin. Ce adă-
ugam eu vieții mele? Doar așteptam, deși nu mi-era clar ce
anume. În toamnă, m-am înscris la facultate. Am văzut-o mul-
țumită, când i-am spus ce făcusem.
– Numai pe ea? Tu nu erai mulțumit?
– Oho, eram de-a dreptul mândru de mine! În prezența
ei, deveneam foarte atent. Aproape încordat, să nu pierd din
ceea ce spune. Eva se comporta atât de natural, că uitam că e
femeie și e frumoasă. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate.
Își scutura părul ca și cum tocmai ar fi ieșit din mare, din
piscină, măcar de sub duș. Nimic provocator, nimic incitant. Mă
obișnuisem atât de mult cu ea, că mai toate gesturile altor femei,
mai ales ale celor pe care le întâlneam la club, mi se păreau
absolut artificiale. Murdare. O vânătoare continuă, cu etape de
tatonare, atac și retragere prefăcută. O întrecere jalnică de a
construi și planta capcane acolo unde ar fi trebuit să existe
sinceritate. Observam, dar nu interveneam. Eva spunea că n-are
niciun sens să judeci sau să condamni. Dezechilibrele sunt o
realitate, cum tot o realitate e și floarea de urzică. Nu te apuci
s-o critici că nu e ca trandafirul. Observi diferențele și cauți să
înțelegi că există un scop.
Călin s-a oprit și a mai luat câteva înghițituri de ceai.
Evocarea acelor ani trăiți alături de Eva nu mai era o simplă
încântare. Simțea recunoștință, dar și un fel de apăsare chi-
nuitoare. Ea nu mai era lângă el...
– Eva îmi lipsea cel mai mult când eram în cantona-
ment. Tânjeam după întâlnirile și discuțiile cu ea, după starea de
exaltare urmată de liniștea pe care n-o puteam defini, dar care
îmi dădea chef să citesc, să învăț, să meditez la una sau alta
dintre afirmațiile ei. Totodată, mi-era și frică. Unde mă vor duce
toate acelea și ce voi deveni, la un moment dat – un fel de Eva?
Nici măcar nu puteam spune cum este sau ce este Eva, așa că eu
spre ce mă îndreptam? De aici ieșea la suprafață nesiguranța
mea. Dar cui îi puteam explica ce se întâmpla cu mine?
173
Rona e copleșită de cele auzite. Călin a fost necăjit și ea

nu l-a putut ajuta cu nimic. N-a știut prin ce trece, dar asta nu-i
diminuează sentimentul de vină. Pe de altă parte, ea pe cine a
avut alături, până s-a căsătorit cu Enzo ? Este inutil să-și pună o
anumită întrebare, fiindcă nu-i va găsi răspunsul niciodată. Și
totuși, ce s-ar fi întâmplat cu ea și Călin, dacă el n-ar fi plecat la
Baia Mare?
– Erai îndrăgostit de Eva? îl întrebă timidă.
– Nu în felul în care m-aș fi îndrăgostit de o femeie pe
care să mi-o doresc fizic, să am vise și fantezii erotice cu ea,
planuri și clipe de disperare. O veneram. Am eu ce am cu vene-
rarea unor femei.
Așa spusese și despre ea și Rona simțea că a fost sincer.
În loc de comentarii, completă cu duioșie:
– E și asta o formă de iubire, zic unii...
– Poate că e singura formă benefică pentru om. Cele-
lalte îl mistuie și-l erodează prea mult și prea devreme. Dorin-
țele îl sfâșie, îl trag în toate părțile, până nu mai rămâne din el
decât o adunătură jalnică de frustrări și neputințe. Fata Morgana
e vie, tânără și în putere. De ce să renunțe la jocul ei ispititor?
– Îi critici pe bărbați? se miră Rona.
– Doar pentru că am pomenit de Fata Morgana? Iluzia
este tot de genul feminin și nu le ocolește deloc pe femei. Sau
mă înșel eu?
– Ești foarte abil în conversații. Deja simt că pământul
nu mai e sigur sub picioarele mele. Te-ai schimbat mult...
– Nici nu se putea altfel. Dar să nu ne oprim aici. Anga-
jarea mea nu s-a făcut în locul elegantului Toni. El a continuat
să fie body-guardul Evei. Eu mă ocupam de personalul de la
club și-mi vedeam de facultate. Nu mă deranja deloc, fiindcă
întâlnirile mele cu Eva au continuat. Lumea, cu bunele și relele
ei a început să-mi pară un șir de spectacole ce meritau toată
atenția. Comedii alternând cu drame, cuceriri ale Everestului
contrastând cu scufundări nemiloase ale mereu altui Titanic.
Dar și unele, și altele se cereau deslușite...
174
Scrisorile ploii
O exprimare cam teatrală, prețioasă, gândi Rona. În ul-

tima vreme, lumea e cuprinsă de febra articolelor de dezvoltare
personală; mai toți se arată spirituali și buni cunoscători ai
sufletului și psihologiei umane. Niște profitori, care iau mult
prea ușor suferința oamenilor și o transformă în teorie, oferind
fel de fel de căi de salvare. Și nu gratuit! Nimeni nu poate înțe-
lege cazul altuia, nu e în pielea lui. După cum vorbește, Călin
pare a fi exact unul dintre aceia și ei nu-i place. Încearcă să
schimbe subiectul:
– Și cum ai plecat de la club? Așa ai vrut tu?
– Handbalul nu mă mai atrăgea ca altădată și asta nu a
trecut neobservat. Noii patroni mi-au făcut o propunere –
rămâneam în lot, în schimbul informațiilor pe care trebuia să le
dau despre colegii mei. Mi-au spus cu absolută nonșalanță:
„ Ieșiți peste hotare, unii sunt tentați de afacerile cu droguri sau
pun la cale să plece ori să convingă pe altul să plece la alte
cluburi – despre toate astea trebuie să ne informezi de îndată ce
le observi”. Le-am spus că nu pot să fac așa ceva. În câteva
secunde, mi-au pus în față rezilierea contractului pe care îl
aveam cu acel club. Totul era pregătit, Rona! Ei știau că vor ieși
în câștig, indiferent de reacția mea. Negocierea a fost reală, dar
a fost și un test. S-au lămurit că nu eram omul lor și cu asta
basta. N-am nici o îndoială că au găsit pe altul pentru rolul ăsta.
– Nu te-a speriat întâmplarea? se cutremură Rona.
– În ce fel să mă sperie?
– Căline, de unde știa Eva cu un an în urmă că așa se va
întâmpla? Nu cumva a fost capcana ei?
– Posibil. Și la fel de posibil e să nu-mi dau seama
niciodată. Totuși... O să-ți povestesc una dintre discuțiile
noastre. Ea a avut loc chiar în ziua când am plecat de la clubul
sportiv. Mă simțeam liber. Nu aveam decât oferta Evei, de anul
trecut, dar despre ea nu a mai vorbit niciodată. Putea, foarte
bine, să-mi râdă în nas și să-mi închidă ușa. Nu-mi păsa. La
nevoie, mă puteam întoarce aici, la părinții mei. Dejul nu se
compară cu Baia Mare, și totuși, nimeni nu moare de foame.
175
Așa că, de ce să mă fi temut să mă întorc? Ne-am întâlnit pe

stradă, întâmplător, și i-am povestit totul. „Deci, așa...” a zis
Eva, parcă dusă cu gândul în altă parte. Atunci i-am pus în-
trebarea pe care ai pus-o și tu mai înainte. N-a râs, nu mi-a
întors spatele, nu m-a alungat. Era liniștită, dar cumva obosită și
preocupată cum nu o mai văzusem niciodată. Am intrat în
primul restaurant și ne-am așezat față în față. Ea a comandat un
gin tonic. Eu am rămas la obișnuitul suc de portocale.
176
Scrisorile ploii
capitolul 8
– Era o oarecare tensiune între noi, mai mult din cauza

tăcerii prelungite, continuă Călin. Eva mă privea și parcă nici nu
clipea. A luat o înghițitură din băutura turnată în paharul cu
pereții groși, aburiți din cauza cuburilor de gheață ce se miș-
caseră odată cu gestul ei de a ridica paharul. Zgomotul acela a
îndulcit atmosfera, m-a destins ca o colindă. Când a început să
vorbească, am recunoscut-o în totalitate:
– Ce este timpul, Căline? Ce este acela viitor? Uneori,
cuiva i-ar mai fi trebuit o secundă sau două de viață ca să poată
rosti numele unui trădător, al unui criminal. O secundă în care
să fi semnat ori să-și fi pus sigiliul pe un act care să fi salvat nu
unul, ci mai mulți oameni. Dar acele secunde nu au mai existat.
Pe de altă parte, altcineva parcă primește un supliment de o
secundă sau două, poate o zi sau două, și reușește să semneze
ori să-și pună sigiliul pe condamnarea unor nevinovați la o nes-
fârșită Siberie. Pentru toți și pentru fiecare în parte, viitorul s-a
decis în acele două secunde. Poate să prezică cineva un viitor
încă nescris? Eu cred că nu. În schimb, poate face o legătură
între informațiile pe care le are. Cam așa ceva am făcut eu.
Călin s-a oprit din nou. Părea gârbovit, așa cum stătea la
marginea canapelei, cu umerii mult lăsați în jos, istovit de
greutatea momentului pe care tocmai îl descrisese.
– Am rămas înțepenit și mut ca manechinul din vitrină.
Până s-o cunosc pe Eva, nu m-au interesat asemenea lucruri. E
drept însă că mi-era drag să-l ascult pe tata, avea darul de a
strecura câte un proverb, o povață, ori de câte ori stăteam de
vorbă cu el. Mi le amintesc și acum. Eu nu am excelat în liceu și
177
nici colegii de echipă nu erau altfel, așa că tot ce auzeam de la

Eva mi se părea nou și extraordinar. Am ieșit amândoi din res-
taurant și ne-am dus direct la clubul ei, să completăm actele
mele de angajare.
Rona s-a uitat la ceas neliniștită. Nu-și dădea seama cât
a trecut de când stătea de vorbă cu Călin. Povestea lui o sub-
juga, avea accente de fantezie. Și totuși, privindu-l cum își fră-
mânta mâinile, ca apoi să se relaxeze brusc, era sigură că el
retrăia totul. Nu inventa nimic, nu ocolea nimic. Și-apoi, Eva
era reală. O văzuse în poze lângă el, în călătoriile lor prin
Europa și nu numai.
Omul ăsta nu a mințit-o niciodată. A ținut legătura cu
ea, o ajuta cu ceea ce nu ar fi reușit să facă de una singură pen-
tru fundație și pentru Mihai. Doar că ceea ce spune o pune pe
gânduri. Nu despre ce i s-a întâmplat lui, ci despre viața ei. O
viață care începea să-i pară incompletă și banală. Ea nu a avut
parte de astfel de discuții cu Enzo. Citește, dar până la urmă a
învins ideea că scrisul e mai mult ficțiune, nu se bazează pe
realitate întru totul. Acum, simte că oamenii aceia nu puteau
scrie ceva ce nu cunoșteau deloc, chiar dacă erau doar niște idei.
– E târziu? Trebuie să te duci după fete? o întrebă Călin
grijuliu.
– Mai avem o oră. Văd că timpul ține cu noi, zise Rona
cu o mică speranță în glas.
– Timpul... Îți dai seama că ceea ce povestesc eu s-a pe-
trecut acum vreo doisprezece ani? Dar ce sunt anii, în com-
parație cu istoria omenirii? Despre asta îi plăcea Evei să
vorbească – despre timp și despre oameni. Uneori ne întâlneam
la mine. Mă mutasem din garsoniera primită de la clubul
sportiv. Alteori, mergeam la ea. M-a învățat să gătesc, să-mi
aleg hainele și cărțile. Mai ales cărțile. Parcă le cunoștea pe
toate. Intram în câte o librărie, în anticariate. Se uita după titluri
și spunea emoționată: „Pe astea le luăm!”. Am îndrăznit, la un
moment dat, s-o întreb cum se face că știe atâtea lucruri. Mi-a
răspuns, ca de obicei, surprinzător. Cu două versuri scrise de
178
Scrisorile ploii
Shakespeare: „Horatio, în cer și pe pământ / Sunt multe lucruri

care nu sunt nici măcar visate”. Apoi, ca și cum a uitat de toate
astea, mi-a spus că de Crăciun sunt invitat acasă la părinții ei.
– Crăciunul e sărbătoarea familiei, nimeni n-ar trebui să
fie singur. Am un cadou special pentru tine, a zis Eva într-un fel
neobișnuit.
– Mi s-a părut că o aud chicotind. Când am privit-o di-
rect în ochii mari și rotunzi, mai albaștri decât mi-i aminteam,
ceva s-a întâmplat cu noi și am început să râdem amândoi. A
fost prima oară când am renunțat la sobrietate.
– Și? întrebă Rona, închipuindu-și că atunci a început
povestea lor de dragoste.
– Și m-am dus la părinții ei. Niște oameni extraordi-
nari! N-am cum să uit seara aceea. Mă îmbrăcasem elegant,
cumpărasem cadouri pentru ei. Nu cine știe ce, ca să nu par ceea
ce nu eram. Pentru Eva, m-am gândit să iau flori. Intru în flo-
rărie și simt că mă pierd. Ce să alegi, când toate erau extra-
ordinar de frumoase? Vânzătoarea nu m-a zorit, nu m-a agasat
cu întrebări și oferte speciale. Probabil, și-a dat seama că sunt
un începător. M-a lăsat câteva minute să mă plimb ca într-o
expoziție, apoi a venit lângă mine. Avea răbdare, dar și o tristețe
pe care nu încerca s-o ascundă. Nu știu cum să-ți spun, m-a
impresionat ființa aceea. Ne aflam în prag de sărbători și ea era
atât de tristă. Am rugat-o să-mi recomande ceva pentru o dom-
nișoară specială. A ridicat cu grijă un ghiveci și mi-a spus cu o
blândețe de nedescris:
– Crăciunița este un simbol al simplității și al lucrului
dăruit din inimă. Cred că e cea mai potrivită floare pentru o fe-
meie specială.
– Roșul acela aprins și curat a năvălit în sufletul meu.
Priveam floarea și parcă o vedeam pe Eva, surâsul ei din clipele
când vorbea însuflețită ori asculta întrebările și părerile mele
destul de modeste, dar sincere. Brusc, mi-am dat seama că Eva
nu a fost deloc distantă cu mine. Cu toate că ai putea spune că
se comporta ca o profesoară, atentă și exigentă, căldura ce ve-
179
nea dispre ea mă răsfățase și mă mângâiase mai mult decât ar fi

putut-o face buzele ori degetele oricărei alte femei. Doar că eu
nu conștientizasem asta până atunci. Sau nu îndrăznisem s-o
cred. I-am spus vânzătoarei triste că voi cumpăra două ghivece
și am rugat-o să primească unul din partea mea. Mi-a zâmbit
frumos. Încă mai există oameni care știu să zâmbească frumos.
Parcă îmi citise bucuria imensă din suflet.
– Mă emoționezi, îi spuse Rona.
– Surpriza a fost că, în seara aceea, Eva era îmbrăcată
într-o rochie fină de cașmir, în aceeași nuanță de roșu aprins și
curat ca și floarea din brațele mele. Când am sunat la ușă, ea a
fost cea care a venit s-o deschidă. Sincer, am avut un flash, o
viziune, nu știu cum să-i spun... Trăiam senzația că pe ea o ți-
neam în brațe, nu Crăciunița frumos împachetată. Pentru câteva
secunde am rămas uluiți amândoi.
– Atunci te-ai îndrăgostit de Eva, concluzionă Rona, pri-
vind parcă undeva în depărtare.
– Așa este. Surprizele au continuat. Vila nu părea mare
dinafară, dar de cum am pășit în hol senzația a fost de vastitate
și lumină. Tot parterul era un living multifuncțional. Nimic ex-
travagant, sofisticat, doar util și foarte plăcut. Plante ornamen-
tale mari și cu frunze lungi erau peste tot. Printre ele, ghivece cu
flori roșii și roz. Pereții erau tapetați într-o nuanță caldă de
galben spre portocaliu. Mobilierul se reducea la masa ovală, un
scrin arămiu, foarte frumos lucrat, colțarul confortabil și o mă-
suță de sticlă în fața lui. Bradul stătea lângă fereastră, împodobit
cu globuri mici, beteală albă și subțire, conuri vopsite cu argin-
tiu și bomboane învelite în staniol. Ca în copilăria noastră, mai
ții minte?
– Cine poate uita copilăria?...
– De pe masă nu lipseau merele ionatane, câteva nuci și
covrigi, o sticlă de vin românesc, una de pălincă și apă. Mân-
carea servită de mama Evei a fost foarte gustoasă, dar tradi-
țională. Nimic din mofturile pe care majoritatea românilor le-au
împrumutat din străinătate. Au deschis ușa colindătorilor, i-au
180
Scrisorile ploii
primit în casă, i-au omenit. M-am simțit foarte bine cu oamenii

aceia aproape necunoscuți. Dacă nu i-aș fi sunat pe ai mei, pro-
mițându-le că voi veni acasă de Anul Nou, cred că m-aș fi simțit
vinovat de bucuria deplină pe care o trăiam alături de părinții
Evei. Și discuțiile au fost lejere, chiar vesele. Nu m-au bom-
bardat cu întrebări de genul „Cu ce te ocupi, care e situația ta
materială, ce planuri ai de viitor?”. Știi de ce îți spun toate as-
tea? Ca să afli cât de fericit am fost că aveam parte de bucuria
simplă și înălțătoare, cea care nu cere prea mult, dar știe să
dăruiască mult. Atitudinea părinților Evei a rămas aceeași, chiar
și după ce ea a plecat din țară. I-am vizitat și mereu am avut
senzația că sunt acasă și binevenit oricând ajung la ei. Am locul
meu, în camera din pod... Nu știu câte alte cazuri asemănătoare
cunoști tu, că eu nu am exemple.
Rona aluneca într-o ceață densă și rece. Oare de ce nu o
bucura până la capăt fericirea de care povestea Călin? De ce
toate erau ca în oglindă, dar sub forma opusului? Relația ei cu
socrii a fost rece încă de la început, iar după nașterea fetelor,
din cauza problemelor de sănătate pe care le avea Anne-Marie,
i-a simțit și mai distanți. Parcă o învinovățeau pe ea de situația
copilului. S-a căsătorit târziu cu Enzo, aproape la treizeci de
ani, și nu pentru că o mistuia o mare iubire, ci ca să aibă o viață
decentă. Cumințenia și grija aceea de a le fi bine s-a păstrat
până azi, ar fi trebuit s-o mulțumească, dar nu e așa. Și nu e
prima dată când simte că ceva important lipsește din rețeta ei de
fericire. A greșit că a preluat responsabilitatea pentru păcatul
Hildei și, astfel, a îngropat femeia tânără și exuberantă care pu-
tea să fie? A greșit că nu i-a spus lui Enzo despre Mihai? Greșea
Enzo că întreținea de ani de zile acest fel de relație între ei, rece,
simplă, de conveniență? Prea multe întrebări și prea directe. Nu
e în stare să se descurce cu ele și nici cu ceea ce simte.
Călin nu i-a observat tremurul buzelor și privirea pier-
dută. Se gândea la ce să-i mai povestească din șirul aproape
incredibil de întâmplări din anii trecuți. Timpul nu-i ajungea
pentru toate, dar, pentru prima oară, nu asta i se părea impor-
181
tant. Putea spune tot ce a fost? Înțelesese el chiar totul? Cei zece
ani s-au concentrat la maxim, a trăit cât alții într-o viață. Să în-
semne că mare lucru nu i-a mai rămas de trăit? În gând îi apare
Milena și blândețea ei nemaipomenită. Deci, o speranță mai
este, dar nu-și dă seama cât de mare poate fi și cât să se în-
creadă într-o speranță ce abia s-a născut. Întrebările îl asaltau
mai departe, nu-i lăsau prea mult loc să se miște. Ce-și dorește,
de fapt? L-a bucurat reîntâlnirea cu Milena ori e speriat de ea?
Dacă e fericit – și cam asta ar vrea să spună –, de ce se simte
vinovat? Are doar patruzeci de ani, ce Dumnezeu?!...
Rona obosise. Mai era puțin și trebuia să ia fetele de la
școală, apoi să meargă la spital, la Enzo. Nu a fost cea mai
potrivită zi pentru reîntâlnirea cu Călin, e clar. Dar de unde să fi
știut că așa va fi? Și ce să-i reproșeze? Nu-l poate pune într-o
situație stânjenitoare; chiar nu merită să fie tratat ca un oare-
care, așa că se îndreaptă de spate și încearcă să arate același in-
teres ca și până atunci:
– Bun. V-ați căsătorit, ați fost fericiți ani de zile. Ce s-a
putut întâmpla între voi, de ați ajuns la divorț? Și mai spui că
Eva a și plecat din țară...
– Nu s-a întâmplat nimic. Legătura dintre noi nu s-a su-
pus niciodată timpului sau regulilor. Doar clipei.
– Nu mai înțeleg nimic, recunoscu Rona și nu-și mai as-
cunse nemulțumirea.
Călin era tot mai pierdut printre amintiri:
– Eva era fascinantă. Nu pot uita cum spunea: „Hai să
facem dragoste cu lumina aprinsă! E ca și cum am iubi cu ochii
deschiși, am vedea clipa ce se naște odată cu tot ce trece de la
unul la altul”.
Ecoul acelor cuvinte se năpusti în sufletul Ronei ca o
ceată de barbari aprigi și insensibili. Trăise ea așa ceva? Cum e
posibil?... Abia îl mai auzea pe Călin.
– Am fost fericiți, nimic nu va șterge ce am câștigat cât
am fost împreună. Dincolo de filosofie, dincolo de înlănțuiri și
gesturi mărunte, pe care oamenii le repetă de multe ori până la
182
Scrisorile ploii
plictiseală, între noi a fost viață trăită complet. A vrut să plece și

eu am înțeles-o. Avea nevoie de o confirmare pentru ceea ce
crede cu tărie, ce mi-a spus înainte de a ne căsători, că fiecare
om întâlnit îți spune ceva despre tine. Așa te poți cunoaște mai
bine, mai mult...
– Și iubirea voastră, fericirea cu care te lauzi? izbucni
Rona, înfuriată. Ele nu au mai contat? Ce fel de iubire e acea
care acceptă atât de senină o despărțire?
– Una care transformă și bucură...
– V-ați jucat! Nu a fost ceva serios între voi, ceva care
să dureze până când...
– Până moartea ne va despărți?
Călin a ridicat un pic tonul, mai mult ca o răbufnire ce-l
privea pe el, nu ca răspuns la întrebare. De aceea continuă ime-
diat cu explicațiile:
– Uită-te în jurul tău și spune-mi: câte cupluri vezi la fel
de fericite cum am fost eu și Eva? De fapt, noi nici nu ne-am
căsătorit religios.
– Doamne ferește! Ce fel de oameni sunteți voi?
În vocea Ronei era și țipăt, și reproș. Corpul îi devenise
rigid, semăna cu o armă gata să se descarce. Invidia se trans-
formase în furie și furia se îndrepta către ură. Cineva dăduse
drumul la robinet și ceea ce abia aștepta să țâșnească îi porni în
galop prin vene.
Călin nu s-a speriat de furia ei, ci de obtuzitatea pe care
începea să i-o descopere. Asta e Rona? Așa a fost întotdeauna și
lui i-a arătat doar o mască? Nici nu știa ce să mai simtă pentru
ea, în cazul ăsta. O privi direct, în ochii ei aprinși ca jarul din
sobă, și-i spuse:
– Eu, ortodox, ea catolică. Dacă ne luam după gura
lumii, n-ar fi trebuit nici măcar să ne iubim, nu să ne și
căsătorim. Probleme false peste tot, observi? Exact de astfel de
falsuri s-a izbit și Milena. Nici cu ea nu m-aș putea căsători
religios, la o adică, din același motiv aberant de aparteneță la nu
știu ce grup ori confesiune. E bine așa? Ți se pare corect față de
183
sufletele care își caută fericirea sau vrei să-mi spui că morala e
mai presus de fericire?
Rona amuți. Călin se ridică în picioare, își scoase tele-
fonul și căuta ceva de zor. Când găsi, îi întinse telefonul și-i
spuse:
– Ea e Milena. E o poză din profil, înțelegi de ce...
Rona privea, dar nu putea articula niciun cuvânt. Călin
știa de ce, a trecut și el prin acest șoc.
– Da, Eva și Milena seamănă ca două picături de apă,
zise el. De ce mi-a fost dat tocmai mie să le întâlnesc pe amân-
două, știi? Dacă știi, spune-mi, explică-mi logica acestui fapt!
Oricum, eu nu îl consider întâmplare.
Rona se ridică cu greu de pe canapea și-i întoarce spa-
tele. Acesta e răspunsul, a înțeles Călin imediat. Dar el nu e
omul care să întindă coarda mai mult decât e nevoie, nu se
hrănește cu suferința altuia și nu e tentat să producă suferință ca
să dovedească astfel că a avut dreptate. Face un pas către ieșire,
dar se oprește și o întreabă calm:
– Vrei să scot eu mașina din garaj, până te îmbraci?
– Pentru ce? Eu nu am carnet de conducere.
– Poftim? Cum e posibil așa ceva?
Călin își pune mâinile pe umerii ei și o privește cu o
tristețe sfâșietoare. Enervarea sta gata să izbucnească și ea, dar
tristețea era mai puternică.
– Rona, dacă lui Enzo i se întâmplă ceva, cum o să te
descurci cu fetele? Ce fel de viață duci tu?
– Nu te privește viața mea!
O îmbrățișă, dar scurt, să nu-i lase timp să plângă, apoi
îi zise protector:
– Mașina mea e la poartă. Hai să mergem!
Rona se îndreptă spre ieșire, împleticindu-se.
184
Scrisorile ploii
capitolul 9
Norii făceau valuri imense, neînchipuit de vivace. Se

apropiau unii de alții, se contopeau și apoi se depărtau în fugă,
dar nu dura mult și o luau de la început. Milena îi privea prin
fereastră și un zâmbet neașteptat îi înflori pe buzele cărnoase.
Visul ei de acum câțiva ani, de a fi învățătoare, s-a împlinit.
Acum, pășea spre altul.
Călin obișnuia să-i spună că oamenii au nevoie de visuri
care să le aparțină, dar, deşi le este greu să recunoască ori să
accepte, au la fel de mare nevoie şi de o doză de realism, de
contrastul fără de care aspirațiile ar fi utopii. În ciuda apa-
rențelor de fericire imediată, după care aleargă cu toţii – acele
cutii cu fluturi colorate și închise în privirile lor visătoare –
oamenii tânjesc adesea şi după puritatea lucrurilor nepuse încă
în balanţă. Într-adevăr, iubirea nu poate fi pusă în balanță.
Definiția ei este ca și cea a lui Dumnezeu – Iubirea este.
Centrul de plasamament pentru bătrâni era o clădire ve-
che și cu puține facilități. O stafie hidoasă ca oricare alt loc
unde oamenii sunt izolați de restul lumii și reduși la o poveste.
Cine încearcă să scrie ori să spună acea poveste cade în cap-
cană. Nu are de unde să știe partea ascunsă a sufletelor celor
care doar respiră în perimetrul acela, dar nu trăiesc. Acolo mun-
cea și tot acolo dormea Milena, când l-a cunoscut pe Călin,
acum șapte ani. Nu era fericită, dar măcar se simțea utilă și avea
un loc unde să citească tihnită. Găsise niște cărți în cabinetul de
tratamente, cărți de specialitate. Nu că îi plăceau ori că le înțe-
legea, totuși erau mai bune decât nimic, mai ales în nopțile când
nu putea dormi.
185
Treptat, în rarele ocazii în care ieșea pe poarta ruginită a

clădirii și mergea spre centrul orașului, se oprea în Parcul
Scriitorilor și cumpăra de pe tarabe reviste și cărți, mai ales
romane. Le citea captivată. Se împrietenea cu personajele, se
punea în locul lor, căuta alte replici și își imagina alte finaluri.
Construia o lume diferită de cea care îi răpise dreptul de a fi ea
însăși, dreptul ca măcar să încerce să fie.
Nu avea alți prieteni. Bătrânii pe care îi îngrijea zi de zi
vorbeau numai despre trecut și despre supărările lor. Nu erau
mulțumiți de nimic, dar nici n-ar fi vrut să moară. Se temeau de
moarte – asta vedea în ochii lor uscați precum geamurile sparte
ale unei case părăsite ce sta să se dărâme. Ce rost are omul pe
Pământ, se întreba ea, în acele momente. Doar ca să cunoască
frica, suspinul, deznădejdea? Să-l doară carnea pe el că mai
niciuna dintre dorințe nu s-a împlinit așa cum a vrut și cum a
fost sigur că e posibil, așa cum s-a rugat în fiecare zi? Să se tre-
zească într-o dimineață și, când s-ar uita în oglindă, să se în-
trebe speriat cum e posibil să se fi adunat atâta indiferență într-o
viață și într-un suflet?
Bătrâna din salonul alăturat, Lisandra, o ruga să stea de
vorbă cu ea, s-o asculte măcar. Spunea că-i este groază de
tăcerea în care se afundă și care îi șterge amintirile, una câte
una. Anii tinereții, anii de război, de comunism ori de după el.
– Totul cade în uitare, fetițo, ca nucile din pomul de
lângă drum! Cu zgomot la început, cu durere, apoi cu strivirea
adusă de mersul înainte al timpului. O coajă aspră și urâciosă
acoperă totul încât, în curând, nici numele n-o să mi-l mai a-
mintesc.
Doamna Lisandra se apropia de optzeci de ani, dar era
vioaie și elegantă, înaltă și slăbuță. Spunea că a fost învățătoare
toată viața. Avea o fată, avea și doi nepoți mari. Doar timp să se
bucure de ei nu mai avea. Dar accepta totul cu seninătate, mai
puțin faptul că nu e acasă la ea.
Milena îi spunea din tot sufletul:
186
Scrisorile ploii
– Doamna învățătoare, fiica dumneavoastră vă iubește

nespus. De prea multă grijă v-a adus aici. Cum să vă mai des-
curcați singură, la anii dumneavoastră? De ce să suferiți? Nu
sunteți bine îngrijită la noi?
– Nu despre asta e vorba, Milena! Noi, oamenii, suntem
cea mai firavă și mai sensibilă plantă de pe Pământ. Ne zbatem
să prindem rădăcini și în fiecare zi o luăm de la capăt. Ziua mai
e cum e, ne luăm cu vorba și cu treaba, ne mai putem preface în
fața cuiva. Dar când ne împresoară noaptea și rămânem singuri
cu noi, auzim de zece ori mai tare fierăstraiele ce ne rod ră-
dăcina cu dinții lor ruginiți, ca să ne prelungească chinul. Soții
ar trebui să moară în aceeași clipă, să plece împreună, așa cum
au trăit împreună. E groaznic să rămâi și singur, și cu atâtea
amintiri, și cu atâtea spaime.
– Știți și dumneavoastră că asta nu e posibil...
– Fetițo, să nu-ți lași părinții la casa de bătrâni! Mai bine
lasă-i să moară acasă, în aerul îmbâcsit al odăii lor. Aerul acela
le este cunoscut, în el încă mai plutesc ecourile unor vorbe și
râsete, urmele unor zâmbete și chiar ale multor lacrimi. Atâta
suntem, o sumă de amintiri ale unor trăiri. Și plăcute, și neplă-
cute. Dacă nici pe ele nu le mai avem în ceasul morții, cu ce
plecăm de pe Pământ? Nu știu unde ne ducem, e o taină pe care
ne-o refuză Dumnezeu, dar să plecăm chiar așa, cu sufletul gol,
ars de dor și de inutilitate?
Ce să-i fi răspuns Milena? Despre taina de care pome-
nise bătrâna, cătrănită, chiar deznădăjduită, ea nu se întrebase
nici măcar atunci când viața îi devenise indiferentă. Avea im-
portanță unde s-ar fi dus, dacă murea? Mama i-ar fi spus că
singurul loc potrivit pentru ea e iadul, fiindcă nu și-a ascultat
părinții. Dar cu ce era mai rău iadul decât zilele pe care le-a trăit
atunci?
De la doamna Lisandra auzea o mulțime de lucruri. A
început să noteze ce-i spunea. Apoi, îi veni ideea să dea răs-
punsuri la întrebările ei. Să răspundă așa cum știe și cum simte,
să le recitească din când în când, să mai adauge la ele. Era un
187
exercițiu pentru orele ei de singurătate, ceva nou și mai atră-

gător decât negura în care se afundase înainte ca să afle totuși
de ce i s-au întâmplat toate acelea tocmai ei. Încă nu pricepea că
a sta de vorbă cu altcineva însemna că începe să se apropie de
viața reală.
În una dintre zile, învățătoarea se dovedi și mai miste-
rioasă decât înainte. Erau afară, la plimbare. Atunci i-a zis ea,
cumva visătoare:
– Suntem ca marea și ca soarele! Oricât ne-am risipi în
valurile cu care atingem țărmul celorlalți, rămânem tot o nes-
fârşire, o necuprindere. Oricât ne-am dărui, ca să-i umplem de
căldură şi strălucire pe cei din jur, mâine vom răsări din nou, tot
iubitori. Asta nu poate înțelege și nu poate înghiți moartea – ne
taie rădăcina, ne jupoaie de trup și totuși noi continuăm să fim.
Plecăm ca și cum nici n-am fost, dar înainte de asta ne aruncăm
sămânța trăirii în sângele timpului. Acolo, moartea nu poate pă-
trunde.
– Cum așa? bâigui Milena aproape năucită...
– Pentru că timpul nu există, copilă! Greșesc cei care
spun că ori cu noi, ori fără noi lumea e la fel. Nu e la fel! Tim-
pul se construiește din ceea ce simte fiecare om. Marea încer-
care e să nu fii prins nici în visul, nici în coșmarul altcuiva.
Trebuie să fii arhitectul și visătorul propriului tău timp, doar așa
îți aparții. Altfel, n-o să poți decide și alege nimic, fiindcă ești
„ales” ca executant pentru visul altuia. Nu știu dacă visul tău e
să rămâi în instituția asta, deși ai o inimă bună și vrei să ajuți.
Dacă nu e așa, atunci fă-ți un vis și urmează-l!
Cât de diferită era învățătoarea de ceilalți oameni!
Milena nu se plictisea s-o asculte. În mod categoric, omul in-
struit prețuiește altfel viața și oamenii, știe să-i respecte și să le
transmită încredere. Visul ei de a se înscrie la facultate... Un vis.
Nu povestise nimănui despre el, dar începea să-l simtă iarăși pe
aproape. După atâția ani mai avea oare puterea să-l urmeze?
Ceilalți bătrâni, în general, se plângeau de lucruri mă-
runte și aveau doar reproșuri pentru soți și copii. Cu aceia nu-i
188
Scrisorile ploii
plăcea să stea de vorbă prea mult, dar o făcea. Îi era milă de ei.
Îi asculta, cântărea ce spuneau, dar nu uita că aceea era doar o
versiune, varianta lor. Cine știe câte altele mai existau!
Mila ei nu trecea dincolo de conștiinciozitatea cu care îi
ajuta. Era o milă ciudată, la fel de străină și utilă ca scutul pe
care și-l făcuse din emoțiile și sentimentele trăite. A trebuit să
facă așa, altfel n-ar mai fi ieșit niciodată din depresia lungă în
care a căzut imediat ce s-a întors de la spital pentru a doua oară.
Acasă n-a avut parte decât de nepăsare. O răceală de neînvins
țâșnea de sub masca îngrijorării pe care cei din familie se chi-
nuiau să o afișeze.
Medicul de la spitalul de psihiatrie se apropiase de ea
mai mult decât reușise oricine altcineva. Îi spunea tot felul de
povești, cu oameni reali ori cu personaje inventate.
–Ție de care personaj ți-a plăcut? o întreba la final.
Milena alegea aproape întotdeauna personajul bun, chiar
dacă părea mai slab sau avea mai mult de suferit. Încet, încet a
început să vorbească și despre ea. Așa a putut afla medicul de
ce nu mai voia copilul acela slab și temător să se întoarcă acasă.
Văzuse în ochii ei o spaimă ce nu putea fi îmblânzită de nimic.
Poate, doar de o ușă deschisă. I-a arătat una, ba a și ajutat-o să
ajungă la ea și să bată cu speranță. Așa a ajuns Milena să lu-
creze la Centrul de plasament pentru bătrâni din Baia Mare.
Oare câți oameni trăiesc senzația că îngerii există, se în-
treba ea uneori, aducându-și aminte de medic, dar și de predicile
de la casa de adunare unde auzise că îngerii sunt buni și curați,
dar noi nu le putem pretinde ajutorul, pentru că suntem păcătoși.
De fiecare dată dădea din cap dezaprobator la vorbele acelea
otrăvitoare și le scotea cât putea de repede din minte.
Aștepta masa de prânz. Firesc ar fi fost să aștepte tortul
glazurat, pe care să-l împartă cu alții, sau să mănânce în oraș,
fiindcă era ziua ei de naștere. Dar tocmai asta o aruncase într-o
tristețe care nici măcar nu voia să izbucnească. Dimpotrivă, o
trăgea tot mai adânc în gândul că e singură pe lume.
189
Călin a intrat în cameră, dar ea nu l-a privit. Stătea ghe-

muită, rezemată de pernă. A crezut că e cineva din personalul
cu care nu vorbea cine știe ce. Doar unora le știa numele. Se
ferea de ei, așa cum își ferea fața de ochii oricui ar fi putut să o
întrebe ce i s-a întâmplat, neștiind câte eforturi făcea ca să uite.
Împărțea camera cu două bătrâne. La capătul patului, își
făcuse o minibibliotecă. Toate cărțile erau aranjate frumos, la
vedere, una lângă alta. Nu se temea că cineva îi va lua vreuna.
Bătrânii nu mai vedeau așa de bine, încât să se apuce de citit.
Erau mai mult apatici. Nici ea nu avea chef de citit în acea zi.
Parcă se molipsise de la ei. Abia când a simțit că musafirul s-a
așezat pe marginea patului, și-a ridicat capul din piept.
Ochii ei albaștri puneau o întrebare, dar Călin nu-i prin-
dea înțelesul. Cicatricea de pe obrazul stâng a scos un țipăt lung
și ascuțit, s-a rotit câteva clipe în spațiul dintre ei și apoi a
pătruns în toată ființa lui. Călin s-a cutremurat. Un deșert imens
și nefiresc de rece se dilata cu repeziciunea valurilor de fum de
după o explozie nucleară, îi lua prizoniere simțurile și gându-
rile, îl amenința, dar nu cu moartea, ci cu nedumerirea. Ce că-
uta o tânără în locul acela? De ce avea întipărit pe față un mesaj
care nu putea fi descifrat? Cerea ajutor sau voia să fie lăsată în
pace?
A salutat-o și chiar i-a zâmbit, dar n-a primit răspuns.
Poate că ființa aceea nu aude, poate, nici nu vorbește. Dar ce
căuta acolo? Și el de ce s-a oprit la ea și nu la oricare dintre ce-
lelalte două bătrâne?
Privirea Milenei continua să-l atragă în lumea ei. Fila-
mente gri și subțiri pluteau în imensitatea albastră ce se chinuia
să rămână rotundă, concentrată, atinsă de lumina ce intra pe
fereastra din față. Călin admitea că nu știe cum să iasă din
încurcătură.
Venise în practică. Mai avea nevoie de câteva date
pentru lucrarea de licență în domeniul asistenței sociale, deci nu
se poate spune că nu era familiarizat cu mediul și problematica
din instituțiile de genul acesta. A fost de mai multe ori și la
190
Scrisorile ploii
orfelinate. Știa, măcar teoretic, cam la ce se putea aștepta. Dar

această formă de suferință îi era cu totul nouă și parcă inac-
cesibilă vreunei căi de studiu.
– Las-o maică! Așa e ea. Milena e mereu tristă, zise
femeia de alături.
El a dat din cap, în semn că a auzit-o, dar nu și-a des-
prins privirea de la Milena. Trupul ei mic și ghemuit aștepta în-
cordat. Nu se putea spune cu certitudine, dacă e întreg sau nor-
mal. Ori, poate, se apăra involuntar. Motive ar fi avut. De
exemplu, cicatricea; doar nu a apărut acolo din senin. Cineva
rupsese din carnea fragedă a chipului ei și, odată cu asta, i-a sfâ-
șiat și cuvintele. În locul lor, au rămas puncte de suspensie.
Călin se simțea înfrânt, neputincios. Eva s-ar fi des-
curcat mai bine. Avea ea un al nu știu câtelea simț cu care putea
afla unde e prăpastia dintr-un om și cum s-o înlăture, măcar s-o
micșo-reze. El n-a ajuns la acel nivel și acum trebuia să se
descurce singur. S-a uitat la cărțile Milenei și i-a venit o idee.
– Cine citește atâtea cărți îmi poate spune o poveste,
nu-i așa? Am nevoie de o poveste bună pentru examen. Te rog,
ajută-mă!
Din ochii Milenei țâșniră două fascicule de lumină vii și
neîngrădite, așa cum numai apa fântânilor arteziene poate să o
facă. Zăvorul ce-i bloca sufletul s-a mișcat. Și-a lăsat mâinile pe
pat și a rostit melodios și totodată dureros:
– Cum să ajute pe cineva o poveste netrăită efectiv?
Lui Călin îi ardeau obrajii. Se bucura că-i aude glasul.
În același timp, era cuprins de o neliniște stranie. Nu știa răs-
punsul. Dacă i-ar fi spus asta, precis ar fi dezamăgit-o, ar fi îm-
pins-o și mai mult în spatele cortinei întunecate pe care a avut
curajul s-o dea deoparte pentru el. Îi venea să se ridice și să ple-
ce. Încă mai avea timp să împiedice un rău și mai mare.
Milena era sigură că el voia să-i audă povestea. Nu o de-
ranja curiozitatea lui. Poate, chiar are nevoie de ajutor. Coborî
din pat și-i spuse însuflețită:
191
– Știu eu persoana care te poate ajuta cel mai bine. Vino

cu mine!
Călin o urmă în camera unde stătea doamna Lisandra.
Vreo două ore, dacă nu mai mult, camera aceea a auzit lucruri
demne de o lucrare prezentată la un examen important, căci nu
există unul mai exigent decât viața. Călin era vrăjit, Milena a-
tentă, iar doamna Lisandra nu mai regreta că a fost adusă la casa
de bătrâni. Îi ceru lui Călin să-i promită că va mai veni, pentru
că mai are multe de povestit. El i-a promis și a îmbrățișat-o cu
gândul la bunica lui, la mama lui, la Eva, la oricine față de care
simțea o nesfârșită recunoștință. Inclusiv, la Milena.
S-au întors în camera unde intrase prima dată. Și-a luat
haina și geanta și căuta cuvinte potrivite pentru tânăra despre
care nu știa mai mult ca la început, dar o simțea altfel. Dintre
toate cuvintele, se opri, ca de obicei, la unul singur.
– Mulțumesc, Milena!
Mulțumesc este un cuvânt magic. De câte ori îl rostea,
fie și numai în gând, dispărea timpul din calea lui. Apoi dispă-
rea și spațiul, lăsându-l să îmbrățișeze bunătatea din oameni. Nu
era prima oară când frumusețea naturii îl copleșea ori fru-
musețea sufletească a unui om îl făcea să plângă pe dinăuntru.
Se vor mai repeta oare asemenea momente? Va mai avea parte
de ele?
Îl treziră din visare cuvintele Milenei:
– Cred că eu am mai multe motive să-ți mulțumesc.
Astăzi, m-am convins că cele mai bune lucruri în viață nu sunt
lucruri...
192
Scrisorile ploii
capitolul 10
În mai puțin de o oră Milena ajunsese în oraș. Clipele

pe-trecute în camera doamnei Lisandra, alături de Călin, au
deschis în sufletul ei un vernisaj cu autori multipli, dar
necunoscuți, ceea ce nu a împiedicat-o să-și trăiască uimirea și
încântarea la maxim. Era o zi de sfârșit de februarie, nu geroasă,
cum se în-tâmpla în alte județe, nici viscolită, ca săptămâna
trecută. Poate că altădată nici n-ar fi luat în seamă mirosul dulce
al înserării ce se apropia de ea cu pași mici și cu răbdare, să nu
tulbure mu-gurii ce se puteau zări ici-colo, pe crengile
copacilor. Primăvara era aproape.
S-a întors cu tortul la care se gândise de dimineață și cu
un buchet mare de flori. A intrat direct în camera doamnei
Lisandra și i-a dăruit florile.
– De ce n-ai spus nimic de dimineață? o dojeni bătrâna,
mai mult de formă.
– Fiindcă atunci nu simțeam că am pentru ce să mă bu-
cur de ziua mea.
Tortul arăta bine. Mirosul de vanilie și ciocolată umplu
încăperea. Milena tăie două felii și își trase scaunul mai aproape
de patul învățătoarei.
– Îl cunoști bine pe tânărul care ne-a vizitat azi? o în-
trebă doamna Lisandra, încercând să pară dezinteresată.
– Nu l-am mai văzut niciodată. Când a venit la noi în
cameră, a spus ceva de un examen, dar n-am reținut mai mult.
– Cred că o să-l mai vezi pe aici. El caută ceva, dar nu
știe că-și caută locul. Acum, că te-a cunoscut pe tine...
– Doamna Lisandra, nu i-ați văzut verigheta?
193
– Aha! Deci ai văzut-o și tu. Oare de ce ai reținut tocmai

asta?
Milena rămase cu lingurița în aer. Se rușină de adevărul
spus de bătrână.
– Nu te împiedica de conveniențe, fetițo! Nu confunda
decența cu deschiderea spre viitor, spre oameni! Legătura dintre
un bărbat și o femeie nu e sexuală, deși cam așa crede majori-
tatea. De asta se și comportă ca rivalii, disperat fiecare să obțină
un ascendent asupra celuilalt. Bărbatul vrea să se impună prin
putere, femeia prin farmecul personal. O luptă continuă și pă-
guboasă...
Milena reflecta la ce spunea bătrâna. Doar în cărți mai
găsise astfel de situații. Din lumea reală, nu avea alt exemplu
decât al părinților ei – un tată măcinat de neputința de a se
impune și o mamă autoritară peste măsură, de-a dreptul in-
sensibilă. N-a zărit la ei vreun gest de tandrețe, de apropiere
firească, așa cum văzuse în filme. Ce idee să aibă ea despre
iubire și căsătorie?! Ce idee să-și facă și cum?
– Nici Călin, nici alt tânăr pe care îl vei cunoaște nu tre-
buie priviți automat și exclusiv ca bărbați. Fă-ți-i prieteni, fii
sinceră cu ei și caută să aveți un parteneriat din care să câștige
fiecare! Când mă refer la câștig, mă gândesc la împlinirea pro-
fesională, socială, nu numai la cea matrimonială. Toată lumea
de aici știe că am fost învățătoare, pentru că așa am lăsat eu să
se înțeleagă. Aici nu mai au importanță asemenea lucruri, toți
suntem o apă și-un pământ. Dar și eu, și soțul meu am fost
profesori universitari. Eu, la catedra de științe politice și sociale,
Imre la cea de istorie. Casa noastră era plină de cărți și referate,
lucrări fel de fel. Munceam la ele împreună, discutam ore în șir.
Ne-am susținut reciproc și am reușit amândoi. Mai dă-mi un pic
de apă, e cam dulce tortul ăsta!
Milena i-a adus imediat un pahar cu apă. Nu voia s-o
întrerupă pe femeia care devenise brusc foarte pragmatică și
energică. Discuția o însuflețea; vorbea apăsat, dar nimic din ce
spunea nu era moralizator. De regulă, ea nu acuza, doar sfătuia.
194
Scrisorile ploii
– Știi ce, hai să vorbim despre lucruri mai vesele! E ziua

ta, nu?
Milena nu a știut ce să răspundă. Doamna Lisandra a
stat un pic pe gânduri și a continuat:
– Apropo de Călin! Are un simț al dreptății foarte bine
dezvoltat. Îmi aduce aminte de tinerețe. Când eu și soțul meu
ajungeam să ne sufocăm de atâta minciună, lăsam totul deoparte
și dansam, ne îmbrățișam strâns și apoi ne iubeam. Alteori,
luam copilul de mână și ne plimbam prin oraș, îi ascultam râsul
și întrebările nevinovate. Lupta cu morile de vânt e pentru cei
care nu înțeleg că dreptatea e relativă. Sper să înțeleagă asta
Călin, altfel se va risipi prea mult și ar fi păcat. Amândoi sunteți
oameni buni, dar trebuie să fiți atenți și cumpătați cu această
bunătate, fiindcă ea se poate transforma în punctul vostru slab.
Bătrâna a avut dreptate. Călin a revenit de câteva ori.
Intra mai întâi la Milena și apoi se duceau împreună la doamna
Lisandra. O admirau. După ce au aflat cine a fost și ea, și soțul
ei dădeau și mai multă importanță acelor întâlniri în trei.
– Îi povesteam Milenei despre eforturile noastre de a nu
fi descurajați de ceea ce părea că va ține o veșnicie, începu pro-
fesoara, în una dintre zile. Vremuri dificile. Știi care a fost
greutatea în elaborarea studiilor și lucrărilor noastre? Faptul că
nu eram liberi să spunem adevărul. Nu am avut încotro. Orice
abatere de la linia de partid, orice împotrivire ne împingeau spre
închisoare, ne puteau duce la canal. Acolo au sfârșit cei mai
mulți și mai de seamă intelectuali ai țării noastre. A fost o ne-
dreptate cruntă, o suferință ce nu poate fi justificată de nimic.
Credeți că cei care nu au ripostat au fost lași? Credeți că le-a
plăcut? Nici vorbă! Când dușmanul îți este net superior, îți
activezi instinctul de conservare și aștepți. Aduni informații și o
grămadă de speranțe că va veni o zi când îl vei prinde desco-
perit. Important e să nu te cuprindă somnul rațiunii. Din păcate,
sunt perioade în istorie când aberațiile nu pot fi stopate, iar
oamenii nu pot face mai mult decât să aștepte un moment mai
prielnic.
195
– Cum a fost Revoluția din decembrie 1989? îndrăzni

Călin să întrebe.
– Mi-e greu să vorbesc despre acel moment. El n-a re-
zolvat nimic. Dezbinarea și minciuna s-au îmbrăcat în haine
noi, atâta tot. Eu și Imre am tremurat de frică, ne pricepeam
ceva mai bine la chestiunile astea și prevedeam că va urma un
alt val de nedreptate. Oamenii vor mereu să se răzbune, dar nu
sunt îndeajuns de obiectivi. Ura și furia se îndreaptă spre orice
și oricine, mai ales dacă e bine manipulată. Idealul unora se
trasformă repede în motiv de revoltă pentru ceilalți, astfel că nu
trece mult și urmează o nouă revoluție, justificată și ea, bine-
înțeles, de noii lideri, dar incapabilă să rupă cercul acestor repe-
tări ce ne costă foarte scump. Totuși, Revoluția din 1989 a fost
un moment inevitabil, necesar și dorit de majoritatea românilor.
– Măcar am scăpat de comunism. Așa i-am auzit vor-
bind pe mulți, a spus Călin nu tocmai sigur pe el.
– Cum anume am scăpat de comunism? Doar pentru că
nu mai există un singur partid la conducere? Păi membrii ce-
lorlalte partide, apărute peste noapte, de unde au venit? Nu sunt
și ei cetățenii acestei țări? Toți am fost comuniști, măi copii!
Pentru simplul motiv că am trăit într-o țară comunistă, că am
votat acel partid și pe Ceaușescu ani de zile. Azi e ușor de adus
critici, dar cine putea face altfel, în acele vremuri? Ce alterna-
tive aveam? În primul rând, chiar dacă votai împotrivă, re-
zultatul nu depindea de votul tău. Unanimitatea era proclamată
oricum. Însă, ce li se întâmpla celor care votau împotrivă nu e
un secret – erau duși imediat la securitate și „lămuriți” că au
greșit. Vai de viața lor! Istoria e mama învățăturii, dar omenirea
nu ascultă de mamă. La mama te duci doar când ți-e greu, când
îți vine să plângi. Uitați-vă bine la ce se petrece în țară și în lu-
me chiar acum!
Milena și Călin au tăcut. Ce-ar fi putut ei să spună?
Doamna Lisandra îi înțelegea perfect, atâtea generații de tineri
au trecut pe la orele ei. Unele nu păreau deranjate de ceea ce se
întâmpla în țară. Probabil, nici nu-și puteau imagina un alt mod
196
Scrisorile ploii
de a trăi, fiindcă nu văzuseră altceva. Dar au fost și tineri la care

simțea cum crește dorința de schimbare. Nu-i îndemna la nesu-
punere, erau prea puțini și prea cruzi ca să învingă. Dar lor le-a
explicat mai mult și mai multe decât celorlalți, i-a rugat să ră-
mână activi și să fie cinstiți cu idealul lor. Ceea ce s-a și
întâmplat, numai că...
– Știți cum am trăit în vremurile acelea? Într-o mână
țineam Biblia și în cealaltă Capitalul lui Marx. Arătam exact ca
societatea românească. De fapt, ca jumătate din continentul eu-
ropean. Ce erau acele cărți? Câte o culegere de visuri. Drepturi,
libertăți, întoarcerea în Paradis... Plus rețeta mântuirii omului
prin suferință. Iluzii și iar iluzii. Ce poți să faci, când nu ai de
unde lua vreo dovadă? Speri și crezi, ca apoi să cazi în disperare
cu fiecare nedreptate pe care o identifici. Acesta e poporul ro-
mân, un mare navetist între vis și disperare. De asta și acțiunile
lui sunt atât de greu de prezis. Mi s-a părut o jignire să se spună
despre el că iată, mămăliga românească a explodat! Am fost
fierți la foc mic, dar continuu, de când ne știm pe aceste me-
leaguri și nu i-a păsat nimănui. Când am explodat, am provocat
o mare uimire, de parcă trebuia să acceptăm chinul dezră-
dăcinării și al umilinței la nesfârșit. Aprecierile și, mai nou,
lipsa aprecierii pentru acest popor e pur subiectivă, nu are la
bază istoria. Știu că par exagerată, o să spuneți că am căzut în
extremă, din cauza soțului meu. Tinere, istoria noastră are gura
cusută, crede-mă! Dacă ai lăsa-o să vorbească, te-ai cutremura
de minciuna în care am fost și suntem obligați să trăim.
Călin asculta și făcea legături cu unele lucruri pe care
le-a citit ori le-a auzit. Și Eva obișnuia să analizeze situația
României prin prisma dezvăluirilor care au tot apărut. Chiar
spunea, la un moment dat, că istoria ar trebui rescrisă, dar cine
să o facă, cine să-și asume adevărul într-o perioadă și așa destul
de tulbure?
Doamna Lisandra era din ce în ce mai preocupată, fră-
mântată. Îi privi pe amândoi și spuse cu tristețe:
197
– Istoria nu este o știință abstractă, nu e greu s-o înveți.

Pe ea, chiar ar trebui s-o știm pe de rost, mai ales semnificația
anumitor evenimente. Uite, să luăm Marea Unire din 1918 și
cele două războaie mondiale! Ce au reprezentat ele pentru
România? Ce ne-au adus și ce ne-au luat? Așa trebuie să în-
ceapă o analiză serioasă. Dar pentru a trage concluzii, nu la
întâmplări trebuie să privim mai întâi, ci la oamenii care au luat
anumite hotărâri, la contextul internațional și la starea națiunii
de atunci. Apoi, plini de admirație pe de o parte și sfârșiți de
durere, pe de alta, trebuie să ne întrebăm ce am înțeles și ce
învățăminte am tras. Este pacea doar o lipsă a războiului? Ne-o
dorim, o prețuim? Dacă da, cum se face că nu trece mult și
intrăm din nou în război? În cazul românilor, că despre noi vor-
bim, după ce ne-am unit – greu și cu un preț atât de mare – cum
am ajuns la ideea că nu mai era nimic de făcut pentru a ne apăra
unitatea? Istoria este ca medicul legist, face autopsia unei pe-
rioade și prezintă cauzele decesului păcii, a unității unui neam.
Un document necesar, dar, după câte am văzut, nefolositor. Ca
în mai toate domeniile, lipsește prevenția, lipsește înțelepciunea.
Mai sunt câțiva ani și vom sărbători o sută de ani de la Marea
Unire. Ce credeți că se va întâmpla atunci? Nimic deosebit! Am
fost obligați să trăim atâtea secole separați, în provincii și vo-
ievodate, când sub un imperiu, când sub altul... Fiecare regiune
s-a dezvoltat în felul ei, are influențele și așteptările ei. Suntem
uniți doar în cuget și în speranță...
– Sunt cutremurat, zise Călin și se ridică în picioare.
Nicio clipă nu am văzut situația în felul ăsta.
– Mai nimeni nu o vede, nici măcar conducătorii noștri.
Lumea se îndreaptă spre globalizare și micile ori marile nă-
zuințe naționale își pierd semnificația. Globalizarea ar putea fi
benefică, ea deschide toate porțile artificiale care ne separă, dar
pentru asta trebuie să se respecte interesul general al tuturor. Nu
știu de ce, dar am îndoieli că asta se va întâmpla în curând. Oa-
menii sunt preocupați de sfârșitul lumii, vor fi neatenți la
mișcările de pe piața financiară și scena politică. Când își vor da
198
Scrisorile ploii
seama, va fi cam târziu. Dar să nu cobim! Tot istoria ne arată că

nu toate evenimentele pot fi prevăzute cu exactitate. Factorul-
surpriză este, întotdeauna, omul. Omul și conștiința lui, pregă-
tirea și aspirația care îl mobilizează. Hai, că v-am năucit!
Într-adevăr, profesoara le ținea un curs despre viața ade-
vărată. Din partea lor era uimire și încântare, din a ei o mul-
țumire la care râvnise de mult.
- Vă mai zic o vorbă sau două și gata! Nu contează că,
de data asta, în sală, am doar doi studenți care mă ascultă. Ade-
vărul se împrăștie necontenit, nu-l poate opri nimeni la nes-
fârșit. Azi l-am rostit eu, mâine o va face altcineva. Eu am rostit
un adevăr, alții rostesc alte adevăruri, căci nimeni nu le poate
cuprinde pe toate. Dar toate la un loc ridică omenirea din starea
de simplă materie, o însuflețesc. Să nu uitați niciodată asta!
Lui Călin îi venea s-o aplaude. Nu era locul potrivit, se
gândi el, așa că se ridică de pe marginea patului, veni lângă ea
și-i sărută mâna respectuos. Doamna Lisandra fu impresionată
de acel gest. Revenit la locul lui, Călin o întrebă cu maximă
îngrijorare:
– V-a afectat în vreun fel, după 1990, faptul că în ve-
chiul regim ați fost profesori universitari?
– Noi doi am scăpat ieftin, ca să spun așa. Ne-am
pensionat în anii următori și ne-am văzut de viața noastră. Dar
n-am încetat să observăm și să analizăm ceea ce a urmat. Am
avut timp și ocazia de a scrie lucrările pe care ne-am dorit să le
fi putut scrie înainte. Încet și documentat. Am publicat articole
în reviste, dar fără mare ecou. Nu eram membrii niciunui partid,
deci n-am avut nicio susținere specială. Ne așteptam și la asta,
de ce să fi fost necăjiți? La urma urmei, noi iubeam adevărul
istoric. L-am spus cum și cât am putut înainte, l-am spus și du-
pă aceea. Am strâns toate acele lucrări, poate le va găsi cineva
mai târziu și vor fi de folos. Noi am fost mulțumiți că am trăit
cum am considerat că trebuiau să o facă oamenii care își iubesc
țara. Soțul meu a murit împăcat și la fel o să fac și eu, când mi-o
veni rândul.
199
Uneori, Milena nu putea asista la discuții până la capăt,

fiindcă era în timpul programului. Dar Călin nu pleca înainte
să-și ia la revedere de la ea. Odată, i-a amintit că i-a rămas
datoare cu o poveste.
– Sunt uimit de ceea ce spune doamna Lisandra și sunt
sigur că la fel aș fi și de povestea ta. Dar nu vrei să mi-o spui...
– Poate, cândva, i-a răspuns ea liniștită.
Același lucru i l-a cerut și doamna Lisandra, ceva mai

târziu, într-o dimineață de sfârșit de martie. Ziua se prefigura la
fel de imprevizibilă ca multe altele, ascunzând hărţi meșteșugite
sub haina orologiului, aşa cum face magicianul cu porumbeii
albi în spectacolul de gală. Soarele se ridicase alene deasupra
orizontului, ca o pleoapă încărcată de visele abia risipite, ca o
mână pornită cu bucurie să atingă cealaltă mână și, împreună, să
cucerească neantul.
Fereastra camerei era deschisă și prin ea intra aerul
proaspăt. Nu era momentul potrivit pentru povești, dar n-o
putea supăra pe femeia care îi devenise atât de dragă. Și apoi,
nu mai simțea nevoia de a se ascunde în spatele acelor eve-
nimente. I-a povestit tot.
– Fetițo, tu nu ai ce căuta printre bătrâni! Aici e, cum să
spun, e cimitirul elefanților, un loc sinistru în felul lui, unde
fiecare vine când simte că trage să moară. Nu e un mediu de
viață potrivit pentru o tânără.
– Nu mă deranjează, zise Milena cu sinceritatea ei dez-
armantă. Viața mea e mai bună aici decât acasă.
– Am o idee... Uite, eu plătesc pe cineva să meargă
măcar o dată pe săptămână la apartamentul pe care îl am în
apropiere. A fost al părinților mei. Nu e cine știe ce, dar ai tot ce
este necesar. Acolo am dus câteva lucruri, cărțile și tot ce este
legat de munca mea și a soțului, după ce el a murit. Trebuie
aerisit mereu, altfel hârtiile alea or să mucegăiască. Eu zic să te
muți acolo. Nu trebuie să faci nimic special, doar să aerisești
camerele, să nu mai fie o casă părăsită.
200
Scrisorile ploii
– Doamna Lisandra, nu pot, dădu să spună Milena.

– Cum să nu poți? Mă ajuți și cu asta te ajuți și pe tine.
Vei avea locul tău, liniște să înveți și să trăiești omenește. La
vară sau anul viitor te înscrii la facultate, așa cum ți-ai dorit.
Uite ce scump ai plătit pentru dorința asta! Păstrează-ți serviciul
și fă-ți și studiile între timp! Mai mult, trebuie să înveți să te
îmbraci, să te aranjezi, să te răsfeți. Nu te va respecta nimeni,
dacă nu te respecți tu mai întâi. Nici nu te va iubi, dacă vede că
nu ai grijă de tine. Ești frumoasă, totul te avantajează – ochi
luminoși, tenul sănătos, părul tău negru și strălucitor ca noaptea
înstelată. Lasă deoparte hainele astea cernite, ele îți trădează
timiditatea și nesiguranța! Alege haine în tonuri calde, vii: roz,
turcoaz, galben auriu. Nu uita verdele sănătos. E bine și cu gri,
nu zic nu, dar să fie luminos. Tu ai nevoie de o nouă atitudine
față de viață. Nici nu-ți închipui cum te vor schimba toate astea.
– Sunteți prea bună cu mine, zise Milena cu lacrimi în
ochi.
– O să ai familia ta, într-o zi, dar pentru asta trebuie să
te pregătești cum se cuvine. Aici, printre cei care au cam în-
cheiat-o cu viața, nu ai nimic de învățat despre cum se
construiește viitorul. Din contra, ai putea ajunge să crezi că
viața nu merită trăită, că e doar o zbatere inutilă să mai apuci o
zi de mâine de care te temi și te îndoiești, de ți se face lehamite
de toate. Ascultă-mi sfatul, fetițo! O să fiu mai mult decât mul-
țumită, dacă faci asta.
Timpul s-a topit. Milena se ridică din fotoliul ei și se

grăbește să se îmbrace. Nu mai e mult și va suna clopoțelul de
intrare la ore.
201
capitolul 11
Bine că e vineri, se gândește ea, privindu-i pe micuții

din clasa a-II-a, așezați în băncile lor și grăbiți să își termine
lucrarea de control. Mai avea o oră cu ei, cea de muzică. E atât
de plăcut să-i auzi cântând, să le vezi ochii scânteind de bucurie
și curiozitate! Nu sunt timizi și tăcuți, cum erau copiii altădată.
Întreabă, se exprimă, au curaj să se opună și să ceară, chiar dacă
exagerează uneori, ca orice ființă necoaptă și încă nezdruncinată
de marile valuri ale vieții. Se ridică în picioare siguri pe ei, ca și
cum ar ști de când au venit pe lume că verticalitatea e puterea
lor, semnul că nu se vor lăsa îngenunchiați nici de necunoscut,
nici de ideile altora. Să dea Dumnezeu așa să fie, își spune ea,
și pornește cu pași mici spre fereastră.
Vijelia s-a potolit. Nu e o zi însorită, dar vântul nu mai
ridică praful în aer, ca azi-dimineață, ceea ce face ca văzduhul
să pară mai luminos. Pe trotuarul din fața școlii e liniște. Puțini
oameni au drum pe acolo, la ora asta. Unii se salută, cei mai
mulți însă nu se uită pe lângă cine trec, nu-i rețin chipul și nici
nu se întreabă dacă cel întâlnit era vesel ori trist, sătul ori cu
disperarea foamei întipărită în privire. Nu au timp să mediteze
la astfel de lucruri, se grăbesc și se supără pe oricine le stă în
cale. Singuri și înstrăinați, ei caută mai departe paradisul.
Milena oftă lung. Ce le-ar spune, dacă ar coborî acum
pe trotuar și i-ar ruga să se oprească o clipă din graba lor? O
pildă, o vorbă bună, o poveste scurtă și cu oameni reali? Pe ea
au ajutat-o toate acestea. Le-a primit de la niște necunoscuți,
cărora le-a păsat de ea mai mult decât îi păsa ei pe atunci. Dar
sunt oare toți oamenii la fel?
202
Scrisorile ploii
Abia acum face legătura dintre vizita părinților ei și

întâlnirea absolut întâmplătoare cu Valentina, de săptămâna tre-
cută. De fapt, doar a zărit-o pe holul școlii cum pleca cu un
băiat din clasa a-IV-a. Probabil, fiul ei. Îmbrăcată cu haine în-
chise la culoare și cu baticul înnodat sub bărbie, era asemeni
oricărei femei copleșite de griji, de nevoi ori, poate, de boli. O
femeie îmbătrânită înainte de vreme. Se îngrășase mult, abia se
mișca. Graba ei de a ieși din școală îi arăta că era conștientă
întrucâtva de situația neplăcută în care se afla. Oricum, nu mai
semăna cu Valentina pe care o ținea minte, trufașă, plină de sine
și distantă.
Revăzând-o după atâția ani, și-a dat seama că sora ei nu
o duce prea bine și îi pare rău pentru ea. Ar ajuta-o, dacă ar ști
cum. Mai greu financiar, fiindcă e o simplă învățătoare și nu are
o comoară ascunsă în grădină, anume pentru a-i salva pe cei
necăjiți. Dar pilda bunului samaritean îi încălzește inima, i-o ri-
dică deasupra oricărei supărări omenești, așa cum s-a întâmplat
și ieri, când i-au apărut părinții în față, pe holul de la intrarea în
școală.
– Copii, pregătiți-vă de plecare acasă! Gata pentru azi,
le spune Milena elevilor, cu cinci minute înaite să se termine
ultima oră.
Clasa se umple de chiotele și mișcările lor vesele. Oricât
de mult le-ar plăcea la școală, mai bucuroși sunt în vacanță și în
cele două zile de la sfârșit de săptămână. Clopoțelul sună lung și
copiii țâșnesc afară. Milena pleacă în grabă spre cancelarie, să
lase catalogul și să-și ia paltonul și fularul. Are un plan.
Clasa a-IV-a se află la capăt, spre ieșire. Probabil, de
asta nu a văzut-o pe Valentina până atunci. La sfârșitul orelor,
obișnuia să mai stea de vorbă cu câte un coleg sau colegă, în
cancelarie. Pleca mai târziu, când larma se potolea și clădirea
respira, în sfârșit, în voie.
Traversează holul aproape în fugă. Se uită la fiecare ma-
mă și nu-i este greu s-o zărească pe Valentina. Stătea lângă
perete, așteptându-și fiul. Acesta veni agale și se opri în fața ei.
203
Încă nu-și încheiase haina, iar căciulița o ținea într-o mână.

Valentina i-a luat ghiozdanul și se uita la el cum încerca să se
îmbrace.
– Ce băiat mare ai! îi spune Milena și o privește în ochi
cu toată bunătatea de care este în stare.
Valentina nu-i răspunde, dar nici nu-și ferește privirea.
Caută ceva, probabil cicatricea de pe obrazul stâng. O vede și
nu tresare nici de data asta. Un gest care se repetă ca o definiție
statornicită în mintea mândră de însăși suficiența ei. Indiferența
măcar face efortul de a nu-și întoarce capul spre nimic...
– Până la urmă, ai ajuns învățătoare, zice Valentina cu
dispreț, gata să-i întoarcă spatele.
– Nu vrei să mergem împreună? o întreabă Milena și se
apleacă să-l ajute pe copilul care se uita atent la ea.
– Pentru ce, ca să mă cerți că le-am spus părinților unde
ești?
– Dimpotrivă, vreau să-ți mulțumesc.
Valentina nu știe ce să creadă. Se vede pe chipul ei cris-
pat că se pregătise pentru o adevărată ceartă cu Milena, nu pen-
tru o conversație pașnică. E încurcată și, din cauza asta, devine
și mai nervoasă.
– Nu am nevoie de mulțumiri! Mi-a ajuns cât am tras
din cauza ta!
– Despre ce vorbești, că nu înțeleg? se precipită Milena.
Valentina îl ia pe băiat de mână și pornește spre ieșire.
Milena îi urmează și așteaptă un răspuns. Dacă tot a intrat în
zodia clarificărilor, trebuie să afle totul. Orice ar fi, nu-i poate
face mai rău decât toate celelalte care s-au întâmplat în familia
lor.
Au ajuns pe trotuar și Valentina îi spune băiatului să
meargă încet înaintea lor. Apoi se întoarce spre Milena și-i spu-
ne înfuriată:
– Din cauza ta am urât școala, mai ales în timpul li-
ceului! Profesorii nu erau mulțumiți niciodată de mine. Te
204
Scrisorile ploii
dădeau mereu de exemplu. Numai tu erai bună, numai tu luai

premiu la sfârșit de an. Eu abia treceam clasa.
– Am vrut să te ajut de atâtea ori cu lecțiile... încercă
Milena să se apere.
– Asta mai lipsea! răbufni Valentina, aproape cu
spaimă. Eram amenințată de mama în fiecare zi că, dacă mă iau
după tine, mă alungă de acasă. Unde să mă fi dus? La bunicii de
la țară, la orfelinat, pe stradă? Tu te puteai mărita și scăpai de
ea. Scăpam și eu de veșnicele comparații cu tine. Poate, mă
apucam de învățat și nu mai rămâneam un nimeni pe lume.
Și te-ai gândit că ar fi mai bine să plec eu, să fiu sacri-
ficată de dragul vostru, se gândi Milena, și nici putere de a se
revolta nu mai avea. Crescuse lângă niște străini și apoi lăsată
printre alții. A crezut că și-a pierdut familia și, când colo, toc-
mai familia nu încăpuse de ea.
Milena pășește îngândurată. La urma urmei, ce să-i re-
proșeze Valentinei? Așa a fost să fie.
Ce vină să ai tu, frunză, că ai crescut mai repede și mai
viguroasă, că locul tău e ceva mai în față și alte frunze au rămas
în umbra ta? Ar fi ele mai fericite, dacă te-ai arunca în gol,
înainte de vreme? Li s-ar da automat puterea pe care o aveai
tu? Și-atunci, de ce să necăjești copacul care te ține în viață?
– Dacă mi-ai fi spus toate astea atunci, era altfel...
– M-am gândit că ești destul de deșteaptă ca să-ți dai
seama și singură. Dar tu nu te-ai gândit la mine.
Glasul Valentinei se înmuiase. După acele reproșuri,
normal ar fi fost să adauge că asta înseamnă să nu ai niciun
Dumnezeu pe lumea asta. Dar nu a spus-o și Milena era din ce
în ce mai contrariată. Renunțase Valentina la credința în care a
crescut, pe care a îmbrățișat-o orbește? N-o putea întreba. Sim-
țea la ea o pornire spre mărturisire și trebuia să i-o respecte, să o
sprijine.
– Valentina, eram încă un copil, nu știam chiar atât de
multe... Și-apoi, fiecare trebuie să se gândească ce are de făcut
cu viața lui.
205
– Oare cum au fost pentru mine cei doi ani cât ai fost tu
prin spitale? începu Valentina cu glasul aproape stins. În casă
erau numai certuri și griji, nu puteam învăța deloc. Nici baca-
laureatul nu l-am luat. Mi-era rușine că sora mea a rămas
internată la nebuni, că nici n-o să mai iasă de acolo. Așa mi-a
spus mama, că n-o să mai ieși din spitalul acela și că făcea mai
bine dacă te ducea de la început. M-au măritat și m-au trimis
acasă la bărbatul meu. Nu mi-a plăcut de el, că e mai bătrân ca
mine și moale de-l păcălește orișicine. Dar cui să mă plâng? Au
venit și copiii, băiat și fată, gemeni. N-aveam pe nimeni să mă
ajute cu ei. Soacra era bătrână, vai de capul ei! Socru lucra pe
unde se nimerea. Noaptea legănam copiii, ziua fugeam la piață,
spălam rufe și pelinci. Făceam de mâncare și pentru ei, că stă-
team la un loc. De atunci n-am mai știut ce este odihna sau
alinarea.
– Of, Doamne! De ce nu v-ați dus acasă la noi? Că doar
e loc destul și n-ai mai fi fost singură, o întrebă Milena, dispe-
rată pe bună dreptate.
– Uzina s-a închis și Gheorghe al meu a rămas fără
slujbă și fără bani. La fel a rămas și tata. Cu ce să vă ajutăm, o
zâs mama atunci, dându-și ochii peste cap, și am înțeles că
soarta mea e pecetluită. Am lucrat cum am putut, pe ici, pe colo.
Ca vânzătoare, în piață, că școală nu aveam pentru mai mult; și
ca femeie la curățenie, pe la ăia cu stare. Dar nu mai pot. Cred
că-s putredă pe dinăuntru.
– Și fata unde e? Nu vine la școală? mai întrebă Milena,
ca să risipească tulburarea ce o cuprinsese.
– Fata a murit. S-a îmbolnăvit și nu am dus-o la spital,
că n-am avut cu ce. S-a prăpădit, mititica, era prea slabă. Nici
Costel nu e mai sănătos, doar îl vezi.
Ochii Milenei se împăienjeniră de lacrimi, nu mai vedea
înaintea ei. Și-a scos pachețetul cu șervețele din poșetă și nu s-a
rușinat să-și șteargă lacrimile. Ce soartă avea și Valentina! Nu
i-a purtat pică, dar nici nu s-a interesat vreodată de ea. E firesc
206
Scrisorile ploii
așa ceva între surori, între oameni? Există un motiv suficient de

bun ca să nu ne pese unii de ceilalți?...
Valentina a observat ce se petrece cu Milena și nu se
simțea bine. O vreme a tăcut, îi era greu să mai vorbească. Voia
să-și ducă băiețelul acasă și, dacă se poate, să uite de toate. Dar
mai era ceva de spus și cine știe când va mai avea ocazia:
– Dacă nu era tata, s-o bată la cap pe mama, nici pe tine
nu te duceau la spital. Săracu’ de el, e bolnav de supărare! Am
vorbit o dată despre tine și a început să plângă. De asta m-am
dus și i-am spus că ești aici – voia să te mai vadă o dată. Bine-
înțeles, a venit și mama, că nu-l slăbește din ochi nici acuma, la
bătrânețe. De ea nici boala nu se prinde...
– Iartă-mă, Valentina! Lasă-mă să te ajut, că doar sun-
tem surori...
– Nu mă mai poate ajuta nimeni.
– Nici Dumnezeu? îi trecu prin minte Milenei.
– Dacă exista Dumnezeu și vroia, la cât m-am rugat și
am plâns, putea s-o facă de atâtea ori. Dar n-a făcut-o... Rămâi
sănătoasă!
Imaginea Valentinei se pierdea în lumina incertă a zilei.
O zi de iarnă, care debutase ca un strigăt sfâșietor al unei ființe
care încă își caută rădăcinile în pământul călcat de mulții tre-
cători. Milena ar fi alergat după ea, s-o strângă în brațe, atât de
tare o durea deznădejdea pe care i-o găsise și pe chip, și printre
cuvinte. Nu știa cum ar reacționa la dovada ei de iubire, dar
ceva îi spunea să mai aibă răbdare.
„Ce e rupt, rupt va rămâne, degeaba prinzi cu acul și cu
ața”, spunea mama lor, când se întâmpla să-și agațe hainele în
ceva, la joacă ori la școală. Da, mamă, dar sufletele nu sunt de
pânză și nu se tem de cusături!
Soarele nu răzbise dintre nori, dar era la locul său.
Milena era sigură că el nu se teme nici de timp, nici de în-
tuneric, nici de uitarea care îi păcălește pe oameni. Pentru că
soarele știe că este.
Aniela a întrebat-o, într-o zi, așa, din senin:
207
– Cum ar fi ca, într-o dimineață, soarele s-o apuce spre

nord? Somnoros ori amețit de puterea lui absolută, să uite de
câmpia ce-l așteaptă pentru o altă incendiere a zilei abia mijită
la orizont. Să observe eroarea, probabil către amiază, dar să-și
spună că nu e un capăt de lume, fiindcă, în final, tot la asfințit
va ajunge. Zi, cum ar fi!?
– Stai puțin! Soarele nu se mișcă...
– Asta îmi place la tine! Ești atentă. Unii oameni nu știu
că Pământul e cel care se rotește în jurul soarelui și în jurul axei
sale. Iar tu degeaba te-ai chinui să le explici, nu te vor crede. Ei
văd soarele mergând de la est la vest și pot jura că soarele se
mișcă. Asta e mica problemă cu a vedea sau a nu vedea bine.
208
Scrisorile ploii
capitolul 12
Pe Enzo l-a trezit agitația femeii de serviciu care venise

la prima oră cu toate cele necesare pentru curățenie. N-a visat
nimic. A ațipit citind și abia mai târziu a închis tableta pe care
încă o ținea în brațe. Căldura ei o făcuse umană, prietenoasă,
pentru o clipă i s-a părut că nu mai era singur în salon. A pus-o
pe dulăpior, apoi a adormit adânc, exact ca în zilele bune.
Nu știe la ce oră va veni Rona, poate o va face în cursul
dimineții sau abia după ce aduce fetele acasă și termină de gătit.
Important este să-i ascundă orice bob de îngrijorare. Cum să
apară în fața ei temător? E cap de familie. Așteaptă să se usuce
podeaua și să plece asistenta care i-a adus tratamentul pentru
întreaga zi, apoi strânge hainele purtate. Le adună în geanta cu
care a venit la spital, dar nu le aranjează frumos, așa cum făcuse
Rona. De asta abia au încăput.
S-a spălat, a luat micul dejun și s-a întors în pat. Nu a
mai lenevit de ani de zile. E obișnuit să se trezească devreme,
indiferent la ce oră se culcă. Bea mai întâi cafeaua pregătită de
Rona, face un duș, câteva exerciții, după care mănâncă bine. De
multe ori nu are timp să mănânce peste zi, pentru că e pe teren
sau într-o ședință importantă, așa că nu sare niciodată peste
micul dejun. În timp ce merge spre birou, conducând atent,
reca-pitulează ce are de făcut. Nu-i plac surprizele, ar însemna
că nu este organizat... Mda, așa este, dar uite că acum nu mai
poate organiza nimic. Și ce dacă? E singurul om căruia o mică
în-tâmplare i-a schimbat cursul vieții?
Deja nu-l mai deranjează că sunt încă cinci paturi libere
în salon. Omul are nevoie de intimitate, indiferent unde s-ar
209
afla. Nu știe cum e în celelalte saloane și nici nu are de gând să

afle. Îi mai vede pe unii cum se plimbă pe hol, poate, poate, vor
găsi pe cineva cu care să vorbească. El nu iese la plimbare
decât în parc, o dată pe zi, și atunci evită orice discuție cu
ceilalți. Ce are în comun cu ei? Nu simte nevoia să se destăinuie
ori să se plângă, iar ca să le asculte tot felul de baliverne, ar
trebui să fie nebun. I s-a întâmplat așa ceva, în armată, și e su-
ficientă o singură experiență.
Ajunsese să sufere alături de Nelu Petrean, un oltean
înalt și oacheș, care nu mai ostenea să se frământe că Miuța se
va mărita cu altul cât face el armata. „Mor fără ea”, spunea
întruna, și lui Enzo i se făcea milă de bietul băiat. Nu că el ar fi
avut cine știe ce experiență cu femeile ori că știa ce înseamnă să
fii rănit din dragoste, dar Petrean abia de mai mânca. Se răsucea
toată noaptea în somn. De ce l-o fi ales tocmai pe el, Enzo nu
știa. Poate, fiindcă îl încuraja să aibă răbdare. Asta, până când
l-a întrebat dacă au stabilit data nunții, dacă Mia îi răspunde la
scrisori.
– Păi, n-am vorbit de nicio nuntă, nu știe c-o iubesc, dar
îi spun când mă duc acasă, a mărturisit olteanul și a oftat lung.
Îi venea să-i tragă două perechi de palme.
– Măi bolovane, tu mă iei de prost? s-a răstit Enzo la el.
Petrean nici măcar nu i-a răspuns, probabil n-a înțeles la
ce se referea. În ziua când s-au lăsat la vatră, toți erau bucuroși,
numai olteanul avea privirea fixă și vorbea de unul singur... Ce
s-o fi ales de el Dumnezeu știe. O fi și acum la fel de nerealist și
de nefericit.
Ușa se deschide și în salon intră un tânăr palid. L-a
salutat pe Enzo în trecere și s-a dus glonț spre patul de la
fereastră. Și-a trântit rucsacul pe jos, a urcat în pat și nu a mai
scos o vorbă. Stătea ghemuit și ținea telefonul în mână, pri-
vindu-i ecranul. A rămas așa, înțepenit și cu căștile în urechi,
multă vreme.
Un ciudat, și-a zis Enzo și încerca să facă abstracție de
el. Dar putea? Nu putea. Îi trăgea mereu câte o ocheadă, de par-
210
Scrisorile ploii
că îl interesa numaidecât ce făcea băiatul. „Generație pierdută,

ce mai! Tinerii ăștia trăiesc mai mult în lumea virtuală, convinși
că acolo își vor găsi fericirea”. Habar nu avea dacă ei au și o
viață adevărată, dar se întreba cum se adaptează la realitate o
minte obișnuită numai cu iluzii? Bieții părinți, n-au nicio șansă
în fața propriilor copii! Ce să le explice și cum? Sunt condam-
nați la tăcere ca trunchiurile copacilor de la malul râului ieșit
din matcă – îndură și tac, așteaptă să treacă stihia... Treaba lor e
să-i întrețină. Eventual, până își dau duhul. Nu, fetele lui nu
sunt și nu vor ajunge niciodată așa. A avut grijă să-i atragă
atenția Ronei să nu le scape din mână încă de pe acum.
După vreo oră și jumătate, timp în care Enzo n-a făcut
altceva decât să-și bată capul în fel și chip cu noul venit și
generația lui, băiatul și-a scos căștile și a pus telefonul deoparte.
Părea extenuat. S-a lungit în pat și a pus mâinile la ochi.
Sigur, acum îl dor ochii, gândi Enzo enervat. Dar cine îl
obligă să se uite la cine știe ce porcărie până îi dau lacrimile?
Asistenta de serviciu, femeie trecută de prima tinerețe,
plinuță și cu părul încărunțit, intră în salon și i se adresează
politicos:
– Domnule Klain, luni, la ora opt, să fiți la parter, pentru
investigații! Ar fi indicat să nu mai mâncați de duminică de la
prânz, iar luni dimineața să nu beți apă!
Asta nu i-a picat bine lui Enzo. Pe scurt, o să-și petreacă
duminica în post. Rugăciunile mai lipsesc.
Asistenta se apropie de tânăr și-i spune blând:
– Mihai, peste o oră vin și mergem la ORL!
Tânărul dă să se ridice, dar asistenta îl oprește.
– Stai întins! Cred că ar fi mai bine să trag draperia, să
nu fie atâta lumină.
Chiar așa făcu și ieși din salon cu aerul celei care și-a
făcut treaba așa cum trebuie. Mihai, că acum știa cum îl
cheamă, gemu și își mută palmele pe frunte, ceea ce-l făcu pe
Enzo să tresară. Ce-o fi cu băiatul? Din criticul aspru de mai
211
înainte devenea brusc îngrijorat de soarta unui străin. Ce-o fi și

cu el?!
Se duce în baie și stă câteva minute singur. La urma ur-
mei, e foarte singur. Poate, de asta are o undă întunecată în
privire. I-a crescut barba, dar nu are chef să se radă. Se întoarce
în salon și dă cu ochii de Mihai. Se chircise, dar nu mai gemea.
Se apropie de el și-i zice aspru:
– Măi băiatule, dacă te doare capul așa de rău, de ce stai
pe telefon? Trebuia să-l lași acasă, ori închide-l măcar acum!
Tânărul își dă mâinile deoparte, îl privește ca prin ceață
și-i spune cu greu:
– L-am închis deja...
– Trebuia s-o faci de la început!
– Nu puteam pierde conferința... Prietenul meu mi-a
transmis-o, pe telefon... Mi-am dorit atât de mult să particip, dar
n-am putut, din cauza durerilor... Știți, domnul profesor nu vine
oricând în țară...
Conferință! La asta se uita atât de concentrat? Enzo se
simte un mizerabil. Nu-l mai poate întreba nimic, se vedea cât
efort face tânărul ca să vorbească.
Vasăzică, puștiul nu e un aiurit, cum l-a catalogat mai
înainte! Pleacă de lângă el și încearcă să nu facă zgomot. Nu se
pricepe la boli, dar își aduce aminte ce făcea mama lui când îl
durea capul. Se duce la chiuvetă și udă capătul prosopului.
– Pune compresa asta rece pe frunte, îi spune șoptit lui
Mihai. O să te mai lase durerile.
– Mulțumesc!...
Enzo e confuz. S-a întins din nou în pat, dar nu-și gă-
sește liniștea. Din când în când, se ridică pe jumătate și se uită
spre patul de la geam. Of, și Rona nu mai sună, iar eu stau ca o
haină agățată în cuier – nici nu ies afară, nici nu sunt la locul
meu, își zise cu năduf.
Totul a devenit bizar de când s-a internat. Chiar în acele
momente, regreta gândul de mai înainte despre Mihai. În mod
obișnuit, nu-și schimba opiniile așa de ușor, nu trecea de la o
212
Scrisorile ploii
părere la alta, nici atunci când nu mai avea argumente împotriva

evidenței. Este o încăpățânare moștenită de la tatăl său, cu bune
și cu rele.
– Ești un catâr bătrân, nu ți-a ajuns cât ai mers împotriva
curentului, îl dojenea mama pe tatăl încăpățânat, dar cu o
blândețe pe care Enzo nu i-a înțeles-o decât mai târziu, când s-a
trezit el însuși în situația de a fi dojenit că este inflexibil. Și
culmea, Rona a făcut-o tot cu blândețe.
Ce știu femeile, mai mult decât bărbații, de pot îndulci
chiar și un reproș? Au mai multă putere, le este mai puțin teamă
de necunoscut? Rămân liniștite și visează mai departe că viața
este o bucurie, că abia așteaptă să le răsplătească. El nu e de
acord cu așa ceva. Le-ar spune ce le spune tuturor, de ani de
zile: pentru toate trebuie să te zbați, altfel nu meriți nimic și nu
primești nimic... A te arde la degete, fiindcă bagi mâna în foc,
nu înseamnă un eșec, ci o descoperire, o învățătură de minte
pentru viitor. Pe când visarea... Visarea nu ține de foame și nici
nu te face mai deștept.
„Puțini sunt cei care râd când îşi povestesc viaţa...”,
scrie Aniela, într-o postare. Puțini? El nu ține minte să fi întâlnit
nici măcar unul. Fiecare om se plânge de câte ceva, e nemul-
țumit de multe altele și simte până în măduva oaselor că in-
certitudinea îi stăpânește viața de la un capăt la altul. Nimeni nu
poate fi liniștit, când știe că e pândit la tot pasul de pericole și
de ispite. Cum să visezi că viața este o bucurie? Și totuși, fe-
meile o fac.
Aniela scrie destul de mult despre teamă. Despre temeri,
mai bine zis, dar nu cu deznădejde. Lui Enzo i se pare anormal.
Unde este teamă este și disperare, iar disperarea consumă, sta-
fidește, distorsionează realitatea, bate ferestrele în cuie după ce,
mai întâi, întinde hârtie neagră peste ele. Cum să mai facă oa-
menii apel la voință, concentrare sau determinare, când ele sunt
pulverizate în toate direcțiile cu o repeziciune de neimaginat?
Așa că, ce-i mai rămâne omului, dacă nu confuzia și căderea în
propria-i neputință? Nu-și dă seama cum reușește Aniela să le
213
evite. Cine știe, poate că încearcă ea însăși să prindă curaj,

poate că toate acestea și le spune sieși, iar dacă mai este cineva
să le audă și să rezoneze, bine; dacă nu, nu. Bine că nu și-a
bătut capul să înțeleagă femeile, concluzionă Enzo. Cumva, ele
trăiesc în altă lume, diferită de cea a bărbaților, deși e sigur că
nu există două lumi. Sau trei, sau mai multe...
Asistenta intră din nou în salon și îl trezește încet pe
Mihai. Îl ajută să se ridice din pat. Enzo își dă seama că a mai
trecut o oră. Îi urmărește cu privirea cum pleacă – două umbre,
una sprijinind-o pe cealaltă. Are o strângere de inimă. Nu știe
unde se duce băiatul și pentru ce. Nu-l mai poate ajuta, nu-i
poate spune că plecarea nu este o garanție că va scăpa de ame-
nințare. Cine știe peste ce va da la următorul pas, la următorul
colț! Mai bine rămânea aici, în patul de lângă geam, își spune
aproape necăjit. Brusc, își amintește de bătrânul care a murit
exact în patul acela. Îl cuprinde panica, transpiră până și în
palme. N-ar avea putere să coboare din pat și... Și apoi ce?! Să
fugă, să se ascundă, să urle? Nu mai are această libertate...
Telefonul sună strident, îl îngrozește. Se uită la el, dar
nu răspunde. E un ghem de nervi încâlciți. Insistența cu care su-
netele continuă să-l agaseze îi fură și ultimul strop de putere. Nu
face nicio mișcare, abia mai respiră, așteptând să înceteze te-
roarea. Ea încetează, dar nervii lui încordați nu renunță la țipăt.
Ecoul lor e lung, pătrunde în celule cu repeziciunea galopului
unui cal speriat ce strivește firele plăpânde de iarbă în care
locuia, până mai ieri, normalitatea. Gândul ăsta îl sperie. Nu
mai știe de cine să se agațe în prăbușirea la care este singurul
martor. Nu mai știe nici ce zi e astăzi. Îi este somn, grozav de
somn. Uită cu totul de Rona, de mâncare și hainele parfumate
pe care i le va aduce, uită că o așteaptă cum nu a mai așteptat-o
niciodată. Ațipește, chiar dacă pare imposibil ca un om atât de
încordat să reușească să adoarmă imediat.
Somnul îl scoate din salonul de care începe să se teamă
cu adevărat, îl duce departe de realitate și el nu se opune. Încă
păstrează gândul că nu este în siguranță nicăieri, așa că ce mai
214
Scrisorile ploii
contează încotro s-ar îndrepta? Poate că totuși există un loc în

care încleștarea, constrângerea de care s-a săturat nu i-ar mai
îngreuna viața și ar fi iarăși în largul lui.
Visează. Se vede intrând într-un oraș-cetate medieval
sărăcăcios și murdar. Se vede strecurându-se printre oameni și
tarabe de care i se face greață, de care se ferește cât poate. Ce-
nușiul zidurilor ce-l înconjoară, mizeria dalelor pe care calcă
declanșează în el amintiri oribile. Habar nu are dacă sunt ale lui
sau doar a citit despre ele. Nu înțelege limba vorbită, nu re-
cunoaște locul în care se află. Singurul lucru de care este cât de
cât conștient e senzația de pericol. Dă să se întoarcă, dar nu mai
vede ieșirea. Și din toate părțile vin alți și alți oameni, la fel de
nesiguri ca și el. Ce să-i întrebe, ce să le ceară? Nu sunt și ei tot
niște trecători, niște rătăciți?
În vis, e aproape miezul zilei, dar pietrele sunt încă ude,
parcă ar fi plouat toată noaptea și toată dimineața. Nu are unde
să se așeze, așa că se lipește de peretele exterior al unei încăperi
și-și spune că cel mai bine ar fi să aștepte să se liniștească
lumea aceea dezorientată. E singur și nicăieri nu zărește apă,
nici mâncare. Doar vânzoleală și haos, mizerie și deprimare. La
un moment dat, din acea încăpere, aude cum cineva rostește un
fel de litanie, blândă și monotonă. Limba în care e rostită nu-i
este cunoscută, dar parcă înțelege cuvintele ce se repetă. Din
păcate, nu și sensul lor... „Câtă sete, atâta căutare...”.
215
CAPITOLUL 13
Telefonul sună iarăși, îl smulge din locul străin și ciudat

în care ajunsese în vis. E Rona. Îi spune că îl așteaptă la intrarea
în spital. El mai stă în pat câteva minute, să se dezmeticească.
Cuvintele din vis încă îi răsună în urechi, ciudate și monotone.
Nu știe de ce ori dacă le-a auzit numai el.
Se îmbracă bine, ia geanta cu rufele murdare și iese pe
holul destul de lung, la capătul căruia așteaptă liftul. Urcă în lift
și nu se mai gândește la microbi ori la oamenii din spital. I-a
ajuns cât a făcut-o deja.
Rona îi surâde și vine spre el.
– Te-am sunat și acum o jumătate de oră, îi spune încet,
în timp ce-i ridică gulerul halatului și-i aranjează mai bine că-
ciula.
– Am ațipit, îi răspunde el și o îmbrățișează.
S-ar așeza pe scaune, dar toate sunt ocupate de cei care
au ajuns înaintea lor.
– E curent aici și nu-ți face bine, spune Rona grijulie,
citindu-i gândurile. Ai mâncat ceva de dimineață?
Enzo o privește și recunoaște femeia cu care își începe
fiecare zi, care știe ce-i place lui și ce vrea. Pare liniștită și asta
îi convine. Detestă lamentările și crizele de isterie. Nu e cazul
ei, Rona și-a păstrat cumpătul în situații mult mai dificile decât
cea de acum, dar parcă poți să știi ce o apucă? Îi spune pe scurt
ce a stabilit cu medicul și se străduiește să rămână sigur pe el.
Rona îi explică ce i-a pus în geantă și îl roagă să se în-
toarcă în salon, nu cumva să răcească mai rău. Așa e ea, atentă
216
Scrisorile ploii
de fiecare dată. Enzo o sărută la plecare și stabilesc să vorbescă

după ce află noile rezultate.
În drum spre salon, Enzo se gândește că Rona nu s-a
plâns niciodată că e obosită ori plictisită, n-a spus că o deran-
jează vecinii sau copiii acelora, deși au fost destule inconve-
niente cât au stat la bloc. Acum e altceva, au casa lor și o curte
bine îngrijită. Ea a ales arborii ornamentali și florile ce înfloresc
până toamna târziu. Curtea e plină de trandafiri. Cei agățători,
de-o parte și de alta a porții, sunt roșii. Aceia îi plac lui cel mai
mult. Îi zărește de la capătul străzii, când se întoarce de la ser-
viciu, și imediat se simte în siguranță. Intră pe poarta lată și
până la garaj îl însoțesc trandafirii catifelați pe partea dreaptă,
iar pe stânga tufele de zmeură, întinse cât ține gardul înalt din
plasă de sârmă.
I-ar fi plăcut o cupolă de viță-de-vie pe deasupra lor,
umbroasă și fremătătoare ca un crâng, dar nu se pricepe s-o
îngrijească și nici timp nu are. Rona, așa cum o știe el, ar fi fost
de acord cu vița-de-vie, dar în cealaltă parte a curții, unde e
chioșcul de vară din lemn, micuț și cochet. Poate, are dreptate.
O să se mai gândească la asta.
Pășește încet. Orice efort îl sleiește de puteri mai rău
decât o muncă silnică. Apare un fel de sufocare neobișnuită și o
tuse uscată, agasantă, urmate de o durere difuză în piept. În
numai o lună de zile, a îmbătrânit mai mult decât într-un an.
Obosește și se îndepărtează pe zi ce trece de plăcerile de altă
dată. Ar fi trebuit să fie la munte acum, pe pârtie. A nins destul
săptămâna asta, își închipuie câtă lume e acolo ori își face ba-
gajele să plece spre cabană.
Ronei nu-i place să schieze, preferă să urce cu tele-
cabina până la capăt, să se așeze pe zăpadă și să privească o oră
sau două munții și văile din jur. „E ca și cum aș sta pe nori”,
spune deseori, și privirea ei din acele clipe capătă o culoare
translucidă, asemănătoare aerului de la înălțime. El preferă să
înfrunte vântul și strălucirea zăpezii care, la coborâre, dacă nu
sunt urme făcute de altcineva, seamănă cu o planșă imensă ce
217
așteaptă să-i deseneze cineva primele linii, să-i înlăture plic-

tiseala albă și monotonă ce o face să semene cu un corp inert.
Inert, așa cum îl percepe acum Enzo pe al său.
Intră în salon și are senzația că cineva i-a răscolit patul.
A uitat că a plecat în grabă și nu a aranjat nici pătura albastră cu
carouri gri, nici perna înghesuită la un capăt, mult prea mică
pentru învelitoarea aspră ce-i zgârie obrazul la atingere. Stă
câteva minute la marginea patului, să se odihnească. Abia aș-
teaptă să guste din bunătățile aduse de Rona. Orice i-ar fi pre-
gătit, sigur e gustos și sănătos.
Îl deranjează că nu poate mânca la masă, civilizat și ele-
gant, dar n-are ce face. Nu se poate duce cu mâncarea în sala de
mese, iar aici nu are la dispoziție decât noptiera. Fir-ar ea de
situație!
Dintr-odată, își aduce aminte iarăși de armată și de zile-
le când primea pachet de acasă. Să fie tinerețea atât de nepre-
tențioasă, atât de capabilă să rețină doar partea bună și utilă a
unei întâmplări? Se adunau în jurul patului sau stăteau direct pe
podea, nu conta. Împărțeau repede din bucatele împachetate cu
grijă de mamele lor. Era greu să ascunzi ceva, să pui deoparte
pentru mai târziu, fiindcă acolo se simțeau solidari. Erau prie-
teni chiar și cu cei pe care nu-i agreau de obicei.
Poate că alții povestesc altceva, dar el a avut norocul să
fie într-o grupă unită, fii de oameni mai înstăriți. Singurul
Petrean făcea notă discordantă, dar îl acceptau între ei. În afară
de prostia cu obsesia pentru Mia, era un băiat de treabă; puteau
conta pe el, când venea vorba de discreție ori să-i ajute în
misiune. Enzo își dădea seama acum că Petrean nu era, de fapt,
un prost, ci prea sufletist și lipsit de experiență.
O, carne cu gutui și sos de roșii! Da, asta va mânca mai
întâi. A scos cam tot ce era de mâncare în geantă: ruladă de ficat
în foietaj, ciorbă de legume dreasă cu smântână, o prăjitură cu
mere și compot. Plus fructe și alune prăjite. Cât poate să mă-
nânce până duminică la prânz, având în vedere că după aceea nu
218
Scrisorile ploii
mai are voie s-o facă? O să guste din toate și restul o să pună la
rece, pe pervazul ferestrei. Așa se procedează acolo.
N-are niciun rost să facă alte considerații privind con-
dițiile din spital; bine măcar că nu dârdâie de frig. Asta i-ar mai
lipsi!
Nu terminase de mâncat, când a intrat asistenta în salon.
Era singură.
– Unde e Mihai? o întreabă repezit.
– La ORL. I s-a făcut puncție și trebuie să fie sub ob-
servația lor. Bietul băiat, e a doua oară când se internează! Mi-e
așa de milă de el!
– Văd că îl cunoașteți bine...
– Locuim în același bloc, îl știu de ceva vreme. Cumin-
te, mai ceva ca o fată. Muncește ca să aibă grijă de el, dar și de
bătrâna care tocmai pentru asta l-a primit în gazdă. Îi face cum-
părăturile, curățenie, duce gunoiul. Mă ajută și pe mine, când
am nevoie. Și pe deasupra, e și student. Copil fără noroc!
– De ce? Nu are părinți? se revoltă Enzo deodată, gân-
dindu-se la situația copiilor săi.
– Nu știu nimic despre părinții lui, nu vorbește despre ei
sau despre familie. Lucrează la o pescărie. Stă în frig toată ziua,
e și normal să răcească și să facă sinuzită. Doamna la care stă e
prea bătrână și bolnavă, nu are cine știe ce relații, ca să îl ajute.
Din când în când le mai duc o mâncare caldă, mai apelez la cu-
noștințe. Deh, din salariul meu de asistentă cât pot să le dau? Să
știți că există destui oameni cu suflet, numai că au nevoie de un
semnal, de cineva care să le dezmorțească bunătatea sufocată de
nebunia lumii ășteia.
Enzo nu s-a ocupat niciodată cu acte caritabile, a pre-
ferat să ofere un loc de muncă celui în nevoie, nu să-i dea bani
de pomană. Cazul băiatului e altceva, e un copil, și încă unul
foarte bun, ar merita ajutat. Dar cum s-o facă? O să-i poves-
tească Ronei despre el, se pricepe ea mai bine. Și lui Mișu, că și
el e milos din fire.
219
Asistenta strânge lucrurile lui Mihai. De fapt, doar tele-

fonul este la vedere. Îl pune în rucsacul cu care venise băiatul,
la fel și căștile, și abia atunci observă Enzo cât este de uzat
rucsacul. Uzat, dar foarte curat.
– Așteptați o clipă, îi spune asistentei. Vreau să-i duceți
lui Mihai o bucată de prăjitură.
Începe să pregătească un pachețel; pune prăjitura, pune
și ruladă, și câteva fructe. Până la urmă, pune și toate alunele.
– Când vă întoarceți, vă rog să-mi lăsați numărul de
telefon al lui Mihai. O să văd cum fac să-l ajut.
– Pot să vi-l dau acum, zice ea, binevoitoare.
– Mai bine. Eu nu mai am de stat prea mult pe aici.
Poate nu ne mai întâlnim după ce termin cu investigațiile.
– Toți copiii sunt, într-un fel, ai noștri, nu-i așa? îl în-
treabă ea, privindu-l și abătută, dar și misterioasă, în timp ce el
notează numărul lui Mihai în telefon.
Enzo e mulțumit, în sinea lui. Dar îl cuprinde un fel de
moleșeală. Nu mai vrea și prăjitura care miroase atât de bine a
scorțișoară. Strânge borcanele și cutiile cu mâncare și le duce la
fereastră. Înghite pastilele cu multă apă și se uită la patul care îl
așteaptă indiferent.
Iarăși e singur. Ar fi vrut să vină Mihai înapoi, să-l știe
acolo, lângă geam. Încă nu-și revine după cele auzite de la asis-
tentă. A văzut în orașul și în țara asta o mulțime de copii
sărmani, murdari și slabi, cu priviri aprinse de orice semă-na,
măcar ca formă, cu mâncarea. De multe ori și-a zis că e doar o
lipsă de educație. A lor și a familiei, evident. Nu i-a luat în
seamă numaidecât, deși imaginile erau ca de pe vremea răz-
boiului.
Dacă se gândea mai bine, tocmai asta îl indigna și-l fă-
cea să-și întoarcă privirea în altă parte. Noi nu suntem în timpul
războiului și nici după război, cum se justifică atâta sărăcie și
suferință și cum s-a ajuns aici? E numai vina guvernanților noș-
tri? S-au terminat marii oameni de stat, marii voievozi patrioți?
Poporului nu-i mai pasă de el însuși?
220
Scrisorile ploii
E ceva în neregulă cu ceea ce se petrece în țară. Condu-

cătorii sunt privilegiați și uneori habotnici. Dacă te apleci să-i
lustruiești pantofii șefului, dacă trădezi totul, îmbătat de pro-
misiunile lui, el de ce n-ar profita de tine? Există relații și
influență, jocuri politice și financiare, dar asta nu e specific nu-
mai românilor sau numai acestei perioade. Există minciunile din
campania electorală, căci și acela este un joc, jocul de putere, și
câștigă cei abili. Dar totuși, nu-i nimeni nebun să-și dea foc la
țară. Sau o fi?!
Nu mai are chef de politică și de analize obiective, e
prea abătut. Chiar dacă ar da săracilor tot ce are, tot nu se rezol-
vă problema. Lumea întreagă se confruntă cu sărăcia, cufunda-
tă în ea până la gât, cine-i el să-i pună capăt? Nici măcar nu face
parte din topul celor mai bogați oameni de pe planetă, iar pe
aceia nu i-a văzut chiar așa de îngrijorați de mâinile întinse în
gol și în zadar...
Uite ce-l frământă acum! Cât a fost sănătos și în putere,
liber să facă așa cum credea de cuviință, n-a avut un gând măcar
de felul ăsta, își spune iritat. Amenințarea bolii i-a răsturnat lu-
mea cu capul în jos. În termeni tehnici (că doar e inginer, cum
altfel să se exprime?) boala este o uzură a mecanismului, o
gripare încăpățânată cu risc de blocaj. Dar cât să se fi uzat în
patruzeci de ani? Sau Mihai, în mai puțin de douăzeci? Toată
lumea muncește, ar însemna ca numai copiii să funcționeze
bine, iar adulții să se adune în spitale și sanatorii, ca mașinile
aduse pentru reparații. Ungem pe ici, strângem pe colo, mai
înlocuim o garnitură și gata, intrăm iarăși în circuit. Până la
primul hop, care poate fi și ultimul. Și atunci, gata, urmează
dezmembrarea!...
221
capitolul 14
Cred că dau semne de nebunie, își spune Enzo îngri-

jorat. Și numai spitalizarea trebuie să fie de vină pentru aiurelile
ce-l cuprind ca tentaculele unei caracatițe flămânde cu brațe
lungi, grăbite să-l otrăvească. Care rup bucăți din el și le duc la
gura creaturii ingenioase, capabile se se camufleze ori de câte
ori ar fi gata s-o dibuiască.
Trebuie să scape de acolo înainte de a se transforma în
pacientul englez, în anonimul cu amintiri puternice, dar distru-
gătoare prin însăși inutilitatea lor. La ce i-ar folosi gândurile și
spaimele prin care trece de câteva zile, ghemuit într-un pat de
fier cu saltea inconfortabilă și izolat de lume ca un ciumat? Pâ-
nă să scape însă, trebuie să se liniștească. Poate cineva s-o facă,
în aceste condiții?
Medicul a spus că are nevoie de multă odihnă. Ce în-
țelege el prin odihnă, doar somn? Nu face oare trimitere și spre
o continuă letargie, moarte aparentă care să-l țină ostatic ore în
șir – suficient pentru a nu mai conștientiza unde este și ce i se
întâmplă?
Nu există stele, fără întunecare, a spus cineva, nu mai
știa cine, dar sigur avea un psihic mult mai puternic decât al lui.
E grav că a ajuns la această concluzie, mai ales că imaginea de
învins nici măcar nu i se potrivește. Învins ești când nu mai ai
posibilitatea vreunei mișcări, unei acțiuni salvatoare, fizice sau
doar mentale. De bine, de rău el se poate mișca, iar mintea îi
este încă întreagă, mai să dea în clocot de atâtea idei care îl
invadează.
222
Scrisorile ploii
Coboară din pat sprinten și gata să șteargă cu buretele

tot ce-a simțit în ultimele zile. A fost un film de groază, la care
s-a uitat din prostie, cum face de atâtea ori și acasă. Nu va ieși
în curte, vremea e mohorâtă și rece. Mai bine ar ieși pe hol, să
stea de vorbă cu cineva. Orice e mai bun decât să rămână sin-
gur, doar cu gândurile lui. Socializarea îi va alunga pesimismul
ce-i dă târcoale ca o fată bătrână, sătulă de viața ei fadă, brusc
doritoare de o aventură. Cum naiba de l-a ochit urâta tocmai pe
el? Arată chiar așa de rău?
Pe canapeaua de pe hol stau de vorbă doi bărbați. Enzo
se apropie și îi salută prietenos, întinde mâna spre ei. Bărbații
par mirați de gestul acela, dar nu-l refuză, ba îi fac loc lângă ei
și, încet, încet Enzo devine cel de-al treilea participant la
discuție. Probleme de sănătate, cu banii ori familia, despre vre-
me și tratamente, necazul cu pensiile – cam ăsta e subiectul pe
care îl dezbat destul de potoliți.
Pe Enzo nu-l deranjează situația, cum nici nu-l entu-
ziasmează, încearcă să se comporte normal. Și fiindcă nu se mai
consumă cu tot felul de scenarii, așa cum face în salon, se simte
mult mai bine. În mod clar, singurătatea nu e modul potrivit
pentru om de a trăi și a simți că a realizat ceva în viața lui.
Dinspre lift se aud pași. E asistenta. Când ajunge în
dreptul lor, îi face semn lui Enzo că vrea să-i spună ceva. El îi
salută pe cei doi proaspăt cunoscuți și se retrage.
– Domnule Klain, Mihai s-a bucurat foarte mult! E la un
etaj mai sus, în salonul paisprezece. Deocamdată nu are voie să
se ridice din pat; face tratament cu antibiotice, plus că e foarte
slăbit și încă are dureri de cap. Peste vreo două, trei zile, când o
să se simtă mai bine, o să vă facă o vizită. Așa m-a rugat să vă
transmit.
Enzo e mișcat – un munte de un metru optzeci, care nu
găsește niciun cuvânt potrivit să-i răspundă asistentei. Ea vede
încurcătura lui și pleacă spre cabinet, pășind egal și totuși parcă
urmând un ritm de dans ce lui încă nu-i este clar.
223
Holul pustiu își mărește perimetrul, se dilată milimetru

după milimetru, dar nu-i induce starea de rătăcire, firească în
asemenea cazuri. Dimpotrivă, are impresia că poate respira mai
ușor. Nu împarte aerul cu nimeni, toate ușile sunt închise, nimic
nu se risipește. Obiectelor, nelipsitele obiecte din orice încăpere
și din orice peisaj, nu li s-a permis prezența în acest spațiu și
Enzo se bucură. Ele nu mai au posibilitatea să înghesuie și să
preseze aerul cu volumul lor, apoi să-l determine să se năpus-
tească asupra lui, după care să se rarefieze, de parcă și obiectele
ar avea plămâni și ar țipa după o gură de oxigen.
Aproape că nici nu-i vine să se mai întoarcă în salon.
Mai bine și-ar muta patul pe hol, îi trece prin minte, și nu se
simte vinovat de gândul acesta. De fapt, nu e vinovat de nimic;
nu el a pus la cale să se îmbolnăvească, să fie răpit din mediul
perfect în care își ducea traiul și să fie închis între cei patru
pereți dușmănoși ai salonului. Mai mult, să vină de bună voie și
să nu poată pleca decât cu aprobarea medicului. E victima unui
atentat asupra libertății și vieții lui, numai că nu îi este clar cine
este atentatorul...
Iată că și aici îl încolțesc tot felul de gânduri! Înseamnă
că nu salonul e cauza, nu de el trebuie să fugă. Nici n-ar putea
s-o facă, cum nici de el nu ar putea fugi. Trăiește ce nici nu și-a
închipuit că există. S-a trezit într-o altă realitate și toate semnele
îi arată că nu e pregătit să-i facă față.
Se întoarce spășit în salon cu gândul să doarmă și să uite
de toate. O să păcălească timpul cu orele în care va fi departe de
concretul acelei situații. Dacă va visa iarăși că a ajuns cine știe
pe unde, măcar are șansa ca, la trezire, să constate că a fost doar
un vis și că visul nu-l poate afecta. Cu această satisfacție se pre-
dă somnului și el nu întârzie să vină și să-l legene câteva ore.
Deschide ochii, dar nu zărește nimic. E întuneric și o

liniște ca de mormânt. Doar senzația de căldură și confort pe
care i-o dau – culmea – salteaua și pătura cu care s-a acoperit,
224
Scrisorile ploii
îi lasă certitudinea că e viu. Își amintește unde este și înțelege

de ce lipsește lumina – iarna, se întunecă devreme.
Lenevește în continuare, ca în vremea când era elev ori
student. Părinții îl cocoloșeau pur și simplu, mai ales mama.
– Odihnește-te, Enzo! Ai învățat destul în timpul tri-
mestrului, adună puteri pentru următorul!
Bineînțeles că nu lenevea toată vacanța, firea lui avea
nevoie de acțiune, de adrenalină. Dar faptul că-și permitea să
doarmă când voia să doarmă, sau să nu facă nimic, dacă nu avea
chef de nimic, îi producea o plăcere imensă. I se părea că lumea
întreagă era a lui, o lume care nu-și dezvăluie niciodată secre-
tele și intențiile, care pe unii îi limita, pe alții îi obliga să mun-
cească neîncetat, în timp ce el putea să facă ce voia.
Cam așa ar trebui să se simtă și acum, dar numai din
punctul de vedere al posibilității de a lenevi. A muncit toți anii
aceștia și nu și-a permis decât un concediu de două sau cel mult
trei săptămâni pe an. E drept, au mai fost și cele câteva zile
libere de sărbători, dar atunci a petrecut cu familia, iar în lunile
de iarnă fugea o săptămână la munte și nu-i dădea mâna să
piardă timpul în cameră, când pârtia îi făcea cu ochiul. În rest,
muncă și responsabilități. Într-un fel, chiar avea nevoie de o
pauză.
I s-a făcut foame. Prăjitura cu mere e prima care îi vine
în minte. Nu știe dacă va mânca mai mult de atât, e seară și nu
face destulă mișcare. Pe de altă parte, indulgența față de el
însuși i-ar mai ridica moralul. Ceea ce i se întâmplă acum nu va
putea rămâne fără urmări în planul considerentelor și atitudinii
față de caracterul imprevizibil al vieții. Măcar atâta a înțeles din
ceea ce a tot citit.
Într-adevăr, nu s-a limitat numai la prăjitură. A luat o
bucată bună și din ruladă, apoi s-a îndulcit cu compotul de
piersici. A lăsat câte ceva din toate, plus ciorba de legume pe
care o va mânca la prânz. Luni e altă zi, va pleca acasă și nu va
mai fi nevoit să mănânce singur, înghesuind mâncarea pe acea
noptieră amărâtă, de metal.
225
Deschide televizorul și ce să vadă? Funcționează! Data

trecută, când a încercat, imaginile se suprapuneau și se auzea un
bâzâit infernal. Probabil, nu era semnal. Dar acum e norocos.
Pentru câteva ore se va conecta cu lumea reală. Nu vrea știri sau
filme de acțiune, tihna acelei seri merită onorată. O să caute
filme documentare. Au început să-i placă după ce i-a zis Mișu
într-o zi:
– Părerea mea este că viața morală a oamenilor ar trebui
să se conformeze legilor naturii. Măcar să se inspire din ele. Ce
e natural e frumos, fiindcă respectă viața. N-am văzut și n-am
auzit despre păsări sau animale care să-și bată joc de semenii
lor. Lupta pentru supraviețuire se referă la altceva, aia e nece-
sitate. Dar ele nu mănâncă mai mult decât au nevoie, nu ucid
din plăcere și nu-și pervertesc energia sexuală...
Enzo n-a apucat să vadă decât două documentare, dar a
fost mulțumit. S-a relaxat, privindu-le, iar dimineața următoare
s-a trezit binedispus. Niciun vis, niciun coșmar nu i-a tulburat
somnul. Un psihic echilibrat face cât o duzină de medici ori de
vraci. Și-a clătit fața cu apă rece și a plecat spre sala de mese.
Își dorea un ceai cald, prelungire a senzației de bine pe care nu
voia să o piardă.
Îi întâlnește din nou pe bărbații cu care a stat ieri de
vorbă și se salută cordial, de parcă s-ar cunoaște de mult. E și
asta o formă de solidaritate, o proclamație de unire a grupului
format ad-hoc, timorat de zidurile ce-i opresc să se mai bucure
de drepturile celor care sunt încă în afară. Mai bine zis, e un
țipăt disperat și bine mascat, un efort de a nega senzația că se
pierd într-un subsol necunoscut ce capătă, pe zi ce trece, iz de
mucegai.
E mai tânăr decât ei, teoretic n-ar trebui să fie acolo.
Teoretic, fiindcă practic nu poate fi în altă parte. Nu are o sosie
și nici nu crede în dedublare. Că un gând poate ajunge spontan
la capătul universului – dacă există vreun asemenea capăt – da,
cu asta este de acord. Dar omul nu e un gând, nu trăiește si-
226
Scrisorile ploii
multan în mai multe locuri. Omul e un întreg, ce atâta filoso-

fie!?
Sala de mese e plină, semn că fiecare se simte singur și
neajutorat, iar ca să poată rezista disperării, are nevoie de mul-
țimea care să-l învelească de jur-împrejur, ca sepalele bobocul
de floare. Să-l susțină și să-i întărească palida speranță că încă
reprezintă ceva, că arată bine și are tot viitorul în față.
Enzo lasă mâncarea deoparte, încă nu-i este foame. Cea-
iul nu-i grozav, dar merge. Singura lui calitate este căldura ce a
„molipsit” cana din care îl bea. Pereții cănii sunt la fel de
fierbinți precum conținutul – un fenomen cât se poate de simplu
pentru cine îl înțelege. Pentru ceilalți, probabil, înseamnă o
minune in-explicabilă.
Fizica e cea mai importantă știință, la fel e biologia. Și
matematica. Dacă mai adăugăm astronomia, avem careul de ași
invincibil care descifrează întregul univers, îl explică amănun-
țit, într-o logică imposibil de pus la îndoială. De unde nebu-nia
cu minunile și puterile paranormale? Probabil sunt remi-
niscențe ale primitivismului ce i-au populat omului imaginația
cu tot felul de credințe și spaime bine întreținute. Nu există
niciun fel de minune, doar lipsă crasă de informare! Pe de altă
parte, trebuia să recunoască ceva evident: nu puteau fi toți ingi-
neri și specialiști.
Trage cu coada ochiului la oamenii din sala de mese și-i
vine o idee. Se închipuie apărând în fața lor cu o friptură flam-
bată. Ce-ar spune ei? Majoritatea s-ar speria, ar fi cu gura căs-
cată și ar spune că a făcut o vrajă. Mai rău, poate că l-ar acuza
că e posedat de diavol.
Îi vine să zâmbească la gândul ăsta și o face dezinvolt.
Oricum, nu știe nimeni motivele lui, motive ce nu au nicio
legătură cu infatuarea, ci cu știința. Mai mult ca sigur, unii
dintre cei prezenți încă mai cred că pământul este plat, că are un
capăt dincolo de care trăiesc tot felul de ciudățenii. Chiar a citit
un articol, recent, care spune că 42% dintre români cred asta cu
tărie și aduc drept argument ceea ce scrie în Biblie. Pentru ei, nu
227
există efectul gravitației. Pitagora, Aristotel, Copernic, Girdano

Bruno sau Galilei nici n-au existat, iar Columb o fi fost vreun
pirat. E ceva de neînțeles în ceea ce se petrece – școlile din
România sunt gratuite (cât or mai fi), bibliotecile și librăriile
sunt pline de cărți, internetul este la îndemână, cum să fii un
ignorant în mileniul trei?!
228
Scrisorile ploii
Capitolul 15
Milena amorțise de când stătea pe trotuar. Paltonul îi era

descheiat și fularul îl avea într-o mână, îl strângea cât putea de
tare. Plecase grăbită din cancelarie, să-și caute sora, și acum nu
mai știa ce găsise. Când și-a ridicat din nou privirea, Valentina
nu se mai vedea în zare. Dispăruse ca un abur, dar îi lăsase în
suflet o adevărată vâltoare.
Nu-i vine să se ducă acasă, dar nici nu poate rătăci pe
străzi, pe așa o vreme. Gândurile și emoțiile o silesc să pri-
vească înainte, ca și cum ar fi într-un șanț adânc, îngust și rece,
atât cât să-i încapă umerii, dar să nu se poată mișca în voie. De
unde vine senzația aceea de înghesuire, când, atât de mică și
într-o lume atât de mare, e ca firul de nisip pierdut în deșert? Și
totuși, umerii ei rămân mai departe strânși ca două păsări în-
spăimântate de furtună.
L-ar suna pe Călin, măcar să-l audă, dar se răzgândește.
Clipe dificile au mai fost... E un moment potrivit să-și înfrunte
singură neliniștile în care s-a afundat în ultimele zile. De ce să
acopere iarăși frumusețea unui foc de tabără, a unui spectacol
de artificii sau a cerului înstelat cu o simplă îngândurare, de ce
să rupă din bucuria cu care a învățat să trăiască între timp?
Călin a plecat doar de trei zile și are destule griji. Mai bine să
o caute pe Aniela, poate că nu e ocupată și vor sta de vorbă, ca
de atâtea alte ori.
Pornește spre bulevard, în sensul opus drumului spre
apartamentul în care locuia, dar face pași mici, măsurați, să nu
lovească vreun trecător.
229
Pe Aniela a cunoscut-o în anul în care l-a cunoscut și pe

Călin. S-a pomenit cu el la ușă, într-o duminică dimineața, ve-
sel, îmbrăcat lejer și parcă nerăbdător să-i dea o veste mare. I-a
spus conspirativ:
– Pustnico, azi te scot din chilie! Vreau să cunoști pe ci-
neva special.
Era vară și senin. Vrăbiuțe vesele își opreau zborul pe
pervazul ferestrei de la bucătărie, umplând încăperea cu ciripitul
și cheful lor de viață. Veneau și câte cinci odată, apoi altele și
altele, pentru că acolo găseau în fiecare zi un bol cu semințe și
unul cu apă rece, puse de Milena de cum se trezea. Ciuguleau și
se jucau, săreau dintr-o parte în alta, ca într-o secundă să-și dea
drumul în aer ca niște acrobați. Fugeau să se ascundă printre
frunzele copacilor, dar nu dura mult și se întorceau la fereastră,
fie și numai ca să tragă cu ochiul înăuntru. Își lăsau capul într-o
parte și iscodeau până ce primul zgomot, primul foșnet, oricât
de mici ar fi fost, le puneau pe fugă.
– N-aș putea fără ele, i-a spus ea, privindu-le cu nesaț.
Agitația lor îmi face bine.
– Seamănă cu niște copii gălăgioși, ăia pe care vrei să-i
înveți de toate și ei nu te ascultă. Dar hai, echiparea, să nu
întârziem!
– Nu-mi spui unde mergem?
– Încă nu. Sper să fie o surpriză.
Călin era mulțumit că Milena trăia în condiții omenești.
Se mutase în apartamentul doamnei Lisandra și începuse, la
modul serios, să se pregătească pentru admiterea la facultate;
cea de anul viitor, fiindcă n-a avut destul timp să recapituleze
materia și nu voia să se facă de râs. O simțea ca pe o soră mai
mică, de care avea grijă. De altfel, chiar doamna Lisandra îl
rugase s-o ajute.
– E ca un pui de căprioară, Căline, singură și speriată!
Nu are mamă și pădurea e mare și periculoasă pentru ea. O să
treacă cu bine peste toate, dar abia după ce o să învețe să se
descurce și după ce o să-și recapete încrederea în sine. E vul-
230
Scrisorile ploii
nerabilă, dar nu fragilă, nu pierdută. Mi-e tare dragă! Te rog

frumos, ocupă-te de acte! Vreau să aibă un contract de închi-
riere, că uite cum e lumea, invidioasă și bârfitoare. Nu e vorba
de fata mea, cu ea am vorbit deja. Milena nu trebuie să-mi
plătească chirie, sunt bucuroasă că va avea cineva grijă de casa
aceea. După ce oi muri o să vadă ea ce va face.
Au pornit de pe strada Iuliu Maniu și se îndreptau spre
centrul orașului. Milena stătea pe bancheta din spate. Nu spunea
nimic, doar privea clădirile aliniate cu fața la stradă, lipite una
de alta și vopsite în culorile verii. Acesta e orașul ei, dar cât de
puțin îl cunoaște! Parcă îl vede pentru întâia oară. Micile ei
incursiuni, în zilele când pleca de la Centrul de plasament, nu
au depășit Centrul istoric, iar amintirile copilăriei și adoles-
cenței erau amestecate cu praful și dezolarea ce-au acoperit
zona industrială, spre est, unde a locuit. N-a ieșit niciodată în
afara orașului, nici în celelalte cartiere nu a ajuns. Viața ei s-a
limitat la o colivie plasată sub una mai mare, care, la rândul ei
avea deapra altele și mai mari. Așa își imagina raportul ei cu lu-
mea – o îngrădire și o apăsare continue, ilogice.
La sensul giratoriu, au luat-o la stânga și iar la stânga,
apoi tot înainte. Milenei i se părea că se întorceau de unde au
plecat, dar pe o stradă paralelă. Totuși, n-a durat mult și s-a
dumirit că se aflau pe un drum județean. Casele și oamenii
formaseră o lume ce-și apăra tihna și dreptul de a fi. Nimic nu
stingherea impresia că toate se află acolo dintotdeauna.
Dintr-odată, în fața ei au apărut munții Igniș. Un tremur
ușor i-a cuprins trupul și o făcu mai atentă. Îi mai văzuse de
atâtea ori, dar niciodată nu i-a simțit atât de aproape. Senzația
era că munții vin spre ea, că în curând va intra într-un tunel care
s-o ducă în inima lor sau i se va deschide o cărare nouă,
eventual suspendată, spre coamele aparent albastre și rotunjite,
excepție făcând vârful Igniș, impunător și aspru, așa cum îi stă
bine unei creste înalte. Curbele alternau de la stânga la dreapta,
schimbau peisajul. Drumul a început să urce și umbra cobora
231
dintre ramurile copacilor – castani, goruni și stejari, paltini și

aluni, printre care apăreau tot mai des și brazii.
Se lăsă legănată de sunetele melodiei ce plutea în ma-
șină – un cântec vioi și totuși melancolic. Prin geamul deschis
auzea și glasul păsărilor. Călin o privi în oglindă și parcă zări o
altă femeie, nu tânăra firavă și modestă pe care o cunoscuse nu
demult. O femeie care visa cu ochii deschiși. Doar că ochii ei,
frântură de cer senin prinsă între genele negre și lungi, rămâ-
neau în continuare enigmatici, nu se lăsau priviți.
– Aproape am ajuns, a spus el și a încetinit.
– Nu știu unde suntem, a răspuns Milena, privind în jur
curioasă.
Au mai mers câteva minute și Călin a oprit mașina.
Erau în mijlocul pădurii, cel puțin așa i se părea Milenei, și când
au luat-o spre dreapta, în fața ei, mai jos, apăru, ca prin farmec,
un lac.
– E Lacul Firiza, o lămuri Călin, încântat de figura ei
captivată de priveliște.
Dinspre mal, una din cele două femei ce stăteau în pi-
cioare le făcea cu mâna. Călin i-a răspuns cu același gest.
– Hai să coborâm și noi!
Cu cât se apropiau, Milena trecea de la o stare la alta.
Copacii înalți se răreau și în locul lor apăreau arbuști sub formă
de tufișuri. Lacul se lărgea, devenea din ce în ce mai mare. S-ar
fi oprit în loc, să privească mai bine.
– Ea este Eva, soția mea, i-o prezentă Călin pe femeia
care le făcuse mai înainte cu mâna.
Zveltă și frumoasă, cu chipul încadrat de părul negru și
des, tuns cu breton și lăsat să cadă drept până aproape de umeri,
cu fața luminată de ochii albaștri, Eva era o femeie foarte fru-
moasă.
– Ce bine îmi pare că ai venit! îi spuse și o luă de mână.
Ea e Aniela, prietena mea cea mai bună. Uneori, mi se pare că e
sora pe care aș fi vrut să o am încă din copilărie.
232
Scrisorile ploii
Aniela era înaltă și blondă, cam de aceeași vârstă cu

Eva. Părul ei lung, ondulat și rebel îi ajungea până la jumătatea
spatelui, curgea ca o cascadă înspumată. Despre culoarea sau
forma ochilor nu se putea spune nimic, purta ochelari de soare.
A îmbrățișat-o și ea și a oftat lung, șoptindu-i Milenei la ureche:
– Măi copile, cum îți bate inima! Parcă ai fi un pui de
căprioară.
– Aniela e minunată, o să te convingi și tu! a spus Eva,
strângându-le în brațe pe amândouă. E nevăzătoare, dar vede
mai bine decât noi, pătrunde în sufletul omului ca o rază de
soare.
Călin întinsese deja două pături și scotea tot felul de
pachete din geanta de voiaj: apă, fructe, sandvișuri și dulciuri,
toate puse în coșulete mici, împletite din fire subțiri de bambus.
– Când obosim și ni se face foame, bufetul e pregătit!
spuse el extrem de jovial și veni lângă ele.
Milena nu știa ce să mai spună. Zâmbea întruna și se
uita când la una, când la alta, când la apa din spatele lor. În bă-
taia soarelui, malurile se vedeau aurii, pe partea cealaltă aveau
culoarea pământului arat. Pădurea cobora îndrăzneață până la
mai puțin de un metru de lac. Culorile ei, de la verde intens la
verde crud, se întindeau pe suprafața răcoroasă a lacului și nu-
mai oglindirea cerului mai făcea posibil ca albastrul să se ac-
centueze către mijloc și în depărtare. Vântul își trecea degetele
prin apă, ridicând valuri mici care se îndreptau spre maluri – o
mare în miniatură, cu valuri în miniatură, dar cu aceeași sen-
zație de plutire și dilatare continuă.
Aniela inspira vântul și-l ținea aproape de inima ei, cu
palmele puse una peste alta.
– Aici e o liniște verde... a spus ea, dându-și capul pe
spate.
Și-a întins mâinile spre pădurea care îi înconjura, spre
lacul ce se pierdea în propria lui frumusețe, ca o statuie de
marmură albă în mijlocul unei superbe grădini. Nimeni nu se
mira de vorbele ei, fiindcă simțeau același lucru. Doar Milena o
233
privea aproape hipnotizată. Ce erau micile ei necazuri, în com-

parație cu situația Anielei? Câte motive mai avea să se teamă?
Eva, cu privirea limpede și cu nelipsitul zâmbet pe buze,
le-a spus gânditoare:
– De aproape, locul acesta ne copleșește cu înălțimea
arborilor, cu adâncimea doar bănuită a lacului și cu simplitatea
perfectă în care simțim că am putea trăi, că am vrea să trăim. De
sus, toate la un loc seamănă cu o saltea verde-albăstrie și plu-
titoare pe care îți vine să te întinzi și să meditezi, apoi să pri-
vești în jos și să spui: aici am iubit, acolo m-am temut de
grămada de nori ce închidea orizontul, aici am râs, dincolo am
ținut la piept disperarea!... Nu putem vorbi decât la timpul
trecut, doar atât ni se pare cunoscut, și indiferent ce ne-am ima-
gina sau am dori pentru viitor, suntem deasupra timpului. Sun-
tem în prezent și numai asta contează. Altfel spus, extremele se
reunesc și ceea ce trăim este amestecul amintirilor și proiecțiilor
noastre spre viitor. Nimic nu e nou, doar felul cum le simțim se
schimbă, chiar și de la o clipă la alta. Dar schimbarea e foarte
bună, să nu ne temem niciodată de ea! Fiindcă noi nu putem fi
decât ceea ce simțim...
În acea clipă, Milena avu o străfulgerare. Privind-o pe
Eva, recunoștea chipul femeii din visul ei, femeia care ținea o
carte în mână și i-o tot întindea. Cum e posibil așa ceva și ce
însemna?! Nu putea întreba, fiindcă erau prea multe de explicat
și nu era locul și momentul pentru asta. Putea numai să asculte
și să lase uimirea s-o umple până la refuz, până la capacul ce se
așezase brutal peste toate speranțele ei și o sufocase. Poate că,
într-o zi, această uimire va arunca în aer capacul și ea va respira
fericită, așa cum respira acum la malul apei, în mijlocul pădurii,
lângă niște ființe minunate.
La amiază au plecat spre casă. O mantie ireală, parcă
din milioane de licurici neobosiți, acoperea întinsul apei. Soa-
rele curgea auriu peste lacul ce-ți lua ochii cu strălucirea pică-
turilor atinse de grație. Era feeric, dar era prea cald.
234
Scrisorile ploii
Milenei i-a fost greu să se desprindă din mirajul în care

trăise câteva ore. Au urcat în mașină și fiecare s-a retras printre
gândurile și emoțiile lui. O tăcere binefăcătoare plutea între ei și
în ei. Pentru Milena, era prima oară când tăcerea își pierdea
puterea de a sfâșia fără milă trupul abia format al vreunui vis pe
care ea încerca să-l ajute să crească. Curbele o legănau și o du-
ceau departe de orice amintire mai veche.
La intrarea în oraș, au întâmpinat-o intersecțiile aglo-
merate, magazinele cu geamuri înalte, adesea ticsite de mărfuri,
și mirosul pașilor ce se adăugau unul altuia, pe trotuare. Mirajul
se destrăma, dar ceva rămânea totuși la fel – acea liniște verde
ce se cuibărise în sufletul ei.
„Îmi voi tăia părul, să-mi pară nopțile mai scurte și mai
puțin înfricoșătoare. O să-l las cât să-mi atingă umerii și să-mi
aducă aminte că și visele sunt scurte, dar mângâierea lor du-
rează și dezmiardă, alină și îmi dă putere”.
Așa a făcut, și acea primă schimbare a scos-o din chin-
gile indiferenței. Doamna Lisandra se prefăcea că nu o recu-
noaște, anume ca să-i vadă bucuria amestecată cu stânjeneala.
Milena era timidă, încă roșea când cineva îi făcea un compli-
ment. Și-a cumpărat câteva haine colorate și până la urmă a
îndrăznit să le poarte. Se privea lung, în oglindă, și îi plăcea ce
vede. Mai mult, observa că cicatricea de pe obrazul ei tânăr și
luminos rămânea cumva în umbră, o urmă oarecare ce nu merita
atâta atenție.
– Ai un iubit? a întrebat-o Aniela, la a treia sau a patra

lor întâlnire, cam la un an după ce s-au cunoscut.
– Nu, și nici nu am avut vreodată. În liceu aveam un
prieten bun, coleg de clasă. Vladimir. Nu știu ce a făcut între
timp, nu ne-am mai întâlnit, dar atunci mă încuraja să urmez
facultatea unde voia să meargă el. Mi-a fost rușine să-i spun că
părinții mei nu-mi dau voie. Am sperat că îi voi convinge până
la urmă, dar n-am reușit. Sunt sigură că Vladimir și-a făcut griji,
când a văzut că nu am venit să mă înscriu. Cred că m-a așteptat,
235
așa simt. Poate s-a interesat de mine, poate a întrebat-o pe sora

mea ce s-a întâmplat... Dacă Valentina i-a spus ce am pățit și
când anume, și-o fi dat seama că nu am vrut să-l dezamăgesc și
nu l-am mințit. I-aș fi spus-o eu, dar, pentru câțiva ani, nu am
existat pentru nimeni.
– Nu chiar... Au fost persoane cărora le-a păsat de tine.
Și acuma sunt.
– Ai dreptate, nu am voie să vorbesc așa. Dacă aș ști
cum să scap de amintirile mele și încotro să mă îndrept de aici
înainte...
– Of, încăpătoare mai sunt inimile noastre! De aia găsim
și atâta durere în ele, i-a spus Aniela și a venit mai aproape.
Milena, în primul rând, trebuie să ajungi să simți că nu ești
singură, că Dumnezeu nu e numai la casa de rugăciuni ori nu-
mai în biserici, că Iisus nu este o legendă sau cineva care nu se
uită la tine! Dacă tu crezi că l-ai perdut pe Dumnezeu, con-
struiește-l din nou! Dacă ți-ai uitat credința, întoarce-te și nu
avea nicio grijă! N-ai cum să te rătăcești, fiindcă Dumnezeu
este peste tot, însă nu e cum ți-l descrie cineva, ci așa cum îl
simți tu. Nu-i da chip și nume, nu-i limita în felul acesta puterea
și frumusețea! Dă-i voie să se apropie de tine și atunci spune-i
că ai uitat ce ai de făcut în această viață și cere-i să-ți amin-
tească! Doar atât îți poate da el.
– Păi, când mă rog, eu spun să se facă voia lui, nu a
mea...
– Și care ar fi „voia” lui? Să-i chinuie pe oameni, să le
ceară osanale? Voia lui a fost ca totul să fie bine. După fiecare
zi de creație chiar el a afirmat că e bine. Asta vrea și acum, dar
trebuie să vrem și noi. Toate se fac prin oameni. Ajutorul de
care ai nevoie ajunge la tine prin alții și când nici nu te aștepți.
Milena își amintea acum nu numai acele cuvinte, ci și
cum s-a ghemuit pe scaun când le-a auzit. Se temuse de
Dumnezeu, fiindcă așa a fost învățată de mică. Pe de altă parte,
îl și iubea, deși nu putea explica nimănui de ce și cum anume.
Ar fi vrut să o creadă pe Aniela și să-i urmeze sfatul, dar toate
236
Scrisorile ploii
câte i s-au întâmplat se adunau și-i slăbeau puterea. Trebuia să o

ia de la capăt, să reconsidere totul și i se părea imposibil pentru
cineva ca ea, care știe atât de puțin despre orice.
S-a întristat foarte tare, dar, brusc, și-a dat seama că o
avea în fața ochilor pe cea pe care a compătimit-o încă de la
început. Chiar se revoltase în sinea ei că unui om i se dă o
soartă atât de nedreaptă. Cu toate acestea, n-a auzit-o pe Aniela
să se plângă de ceva. Muncește, se plimbă, ajută cât poate și e
mulțumită. Când Eva i-a oferit o cameră în spațiul în care și-a
mutat farmacia, nu s-a temut și nu a zis nu. Oamenii au aflat
despre ea și vin mereu, fie și numai pentru relaxarea de care au
parte în timpul masajului. Unii își doresc mai mult. Îi povestesc
ce-i apasă, îi cer părerea și ea nu-i refuză niciodată. Își păstrează
surâsul ingenuu, evită să-i dojenească ori să se amestece în viața
lor, dar nu evită să le spună ce simte. Acela este adevărul ei,
tăios uneori, chiar nemilos, după cum spuneau unii, dar pentru
ea adevărul e cel mai important lucru. Dar de ce să constituie un
adevăr ceea ce Aniela doar simte? Simțurile ne amăgesc, ne fac
să exagerăm ori să le cădem pradă cu mare ușurință. Și totuși,
oamenii o cred, recunosc până la urmă ceea ce scoate ea la
lumină, cu toate că se străduiseră să ascundă.
237
capitolul 16
În ziua aceea, cu ani în urmă, Milena a întrebat-o pe

Aniela direct, așa cum tot de la ea se molipsise să întrebe pe
oricine :
– Cum înțelegi tu oamenii și lumea noastră, dacă nu poți
vedea?
– Mai înainte spuneam că ajutorul de la Dumnezeu vine
prin oameni. Eu sunt dovada vie, nu crezi? o întrebă Aniela bi-
nedispusă. Nici nu-ți închipui câte au făcut părinții pentru mine!
Și nu numai ei, căci nu poți educa un copil cu deficiențe grave
de vedere așa cum îl educi pe unul obișnuit. Nu ai cum să-i
explici culorile, frumusețea și urâțenia, mimica feței celor din
jur, lumina sau întunericul. Pentru el nu există zi sau noapte. Și
totuși, este posibil să-i transmiți toate acestea. Neconvențional,
bineînțeles.
– Nu știu ce înseamnă neconvențional, mărturisi Milena,
dar fără jenă, căci simțea că poate învăța multe de la noii săi
prieteni, dacă va fi sinceră.
– Înseamnă metode mai puțin folosite, mai puțin știute.
De fapt, cred că este vorba despre metode greu acceptate de
majoritatea oamenilor. Cumva, mă duce cu gândul la vrăjitori și
la vracii din povești.
Aniela a început să râdă de exemplul pe care i l-a dat
Milenei. Avea un râs tonic, molipsitor. Când râdea, se accen-
tuau cele două gropițe din obraji și chipul ei, mai mereu senin,
atrăgea și mai mult atenția cu frumusețea lui, cu expresivitatea
pe care nu și-o poate închipui nimeni că ar fi posibilă în astfel
238
Scrisorile ploii
de situație. Își arcuia sprâncenele, clipea și genele dese parcă

erau aripi de pasăre în zbor. Uneori strâmba din nasul mic și
cârn, ca un copil răsfățat. Buzele frumos conturate și le colora
numai cu roz, o nuanță caldă, sidefată. Te uitai și la mâinile ei
albe, cu degete subțiri, și aveai senzația că ai în față o floare
rară, cu frunze alungite și dulci. Calde și dulci. Te îndrăgosteai
de ea fără să vrei, chiar dacă nu te menaja când venea mo-
mentul să-ți spună și ceea ce nu voiai să auzi despre tine. Pentru
ea, iubirea însemna, în primul rând, sinceritate. Fiecăruia îi
spunea că n-are cum să se vindece, dacă nu recunoaște că e
blocat în gândurile și dorințele și temerile sale.
Milena a avut câteva șocuri la primele întâlniri cu ea. A
fost de acord să-i spună ce s-a întâmplat, dar nu și-a dat seama
că se oprea la mijlocul propoziției, că sărea de la o întâmplare la
alta – ce nu aveau legătură – ca apoi să ofteze și să lase totul în
aer, în dezordine.
– Parcă voiai să-mi povestești, de ce ai rețineri? a între-
bat-o Aniela.
Milena nu a înțeles de ce a spus Aniela așa, doar i-a
mărturisit atât de multe...
– Asta nu e poveste, i-a explicat ea. Mi-ai arătat niște
puncte, dar nu și linia care le unește. Ți-ar prinde bine să vor-
bești despre ceea ce încă simți referitor la ele. Ignoră-mă, vor-
bește ca și cum ai fi singură în încăpere! Spune totul cu voce
tare, ca să te auzi!
Și a spus, dar Aniela i-a cerut s-o facă încă o dată și apoi
s-o ia de la capăt. La un moment dat, Milena a început să plângă
în hohote. Era obosită și o durea tot corpul. Avea frisoane și
crampe musculare, i se părea că e înțepenită, că obiectele din
cameră se mișcau haotic și se pregăteau să se năpustească peste
ea. Și-a ridicat mâinile să se apere, exact ca în noaptea când a
fost atacată de bătrânul Bobo.
– Vezi vreun câine? a întrebat-o Aniela în șoaptă.
– Nu, nu-l văd nicăieri, dar știu că mă pândește...
239
– El este în mintea ta și în miezul fricii de care încerci

să te eliberezi. L-ai închis acolo și de asta ai senzația că e mereu
aproape, că te poate ataca din nou. Trebuie să-i dăm drumul
acestui câine, să-l scoatem afară. Întinde-te pe pat! O să-l rog eu
să plece, tu doar dă-i voie!
Milena a pășit ca în transă. Vedea patul și se mira că el
nu se mai mișcă. S-a dezbrăcat și s-a întins pe burtă, așa cum i-a
cerut Aniela. Palmele acesteia au început să se plimbe de-a
lungul coloanei vertebrale, de jos în sus, apoi invers, apăsând și
mângâind în același timp, masând umerii și alunecând apoi spre
brațe și spre marginile spatelui. Căldura lor îmblânzea durerea,
se întindea încet, în toate părțile și slăbea încordarea mușchilor,
dar și a gândurilor. O neînchipuită și necunoscută liniștire îi lua
locul panicii și Milenei i se făcea somn. Nu avea cum să vadă
surâsul Anielei, mulțumirea cu care ea îi descânta acelui câine
interior, atât de nevinovat la urma urmei.
Masajul a continuat de la șolduri spre gambe și picioare.
Erau înțepenite și ele. Durerea era mai acută de data asta, dar
Milena n-a ripostat. După câteva minute s-a simțit atât de
ușoară, că-i venea să zboare.
– În ce zodie te-ai născut?
– În Pești, răspunse Milena timidă, ridicându-se de pe
pat și îmbrăcându-se grăbită.
Aniela îi zâmbi și o așteptă să se așeze la locul ei, pe
scaun.
– Reține ce-ți voi spune acum! Spatele „cară” trecutul.
Se înconvoie sub greutatea sentimentului de vină și suferă, iar
de la el suferința se mută peste tot, corpul nu mai reacționează
bine, nu te mai ascultă. El are nevoie de relaxare, așa cum
plămânii au nevoie de oxigen. Fă sport, fă masaj, îngăduie-i
râsului să te cutremure uneori. Prea multă crispare, grijile și
seriozitatea excesivă te înțepenesc. Apoi, despre durerea de pi-
cioare. Ea înseamnă teama și neîncrederea că poți păși spre
viitor. E ceva specific celor din zodia Pești, ai s-o simți de multe
ori, dar asta nu înseamnă că ceva îți este interzis în această viață
240
Scrisorile ploii
ori că îți este refuzat. Problemele tale cu glanda tiroidă: îți

amintești când au apărut? Când nu ai mai vrut să vorbești.
Cauza lor e nimeni altul decât blocajul de comunicare, dar și
rușinea, și nemulțumirea că nu reușești să faci ori să ai ceea ce
îți dorești. Spaima, indiferent de formă, e la fel de paralizantă ca
oricare tranchilizant, numai că ea nu ne adoarme, ci ne tras-
formă în statui urâte. Trebuie să cobori de pe soclu și să alergi,
să dansezi, să te miști așa cum simți! Te temi de durere și în-
cerci să ridici cazemate, ca tot omul. Te înțeleg. Dar când devii
insensibilă la durere, devii insensibilă și la frumusețe. Într-o
asemenea stare, nu vei putea iubi...
Cum să coboare de pe soclu, s-a întrebat Milena, destul
de încurcată. Statuile nu au picioare ascultătoare, unele nu au
nici măcar mâini să se sprijine sau să se prindă de ceva...
– E cu neputință pentru o statuie să se miște! rosti ea cu
voce tare.
– Totdeauna pui întrebări bune și faci observații perti-
nente. Tu ai o deschidere mare spre cunoaștere. N-ar trebui să-ți
fie chiar atât de greu să ajungi unde îți dorești. M-ai întrebat
adineaori cum percep lumea, cum înțeleg oamenii, dacă nu-i pot
vedea. O să-ți răspund în felul meu, iar tu te vei gândi și vei
căuta înțelesul. Vrei?
– Vreau, a spus Milena, și deja îi venise sufletul la loc,
în locul de unde privea curioasă și deseori nerăbdătoare.
– Oamenilor le este milă de mine, mulți mă consideră
neajutorată. Crede-mă că nu e așa! Ceea ce reușesc eu să văd e
dincolo de formă, dincolo de aparență. Nu poți umple ceva care
nu are formă – de exemplu o găleată cu apă sau o foaie albă de
hârtie cu versuri de iubire. La fel e și omul. Forma e necesară,
dar ea nu este esența, doar o conține. Așa că, dragă statuie, ca-
ută-ți și folosește-ți talentele, credința, speranța! Îndârjește-te și
dorește-ți să învingi! Ori pe soclu, ori cățărată într-un copac
înalt – ca să vezi lumea mai bine – tot aia e. O să vezi, dar n-o
să atingi nimic, ceea ce este echivalent cu a nu cunoaște, de
fapt, nimic. Și încă ceva: un bec aprins, de pe marginea dru-
241
mului, te ajută să nu cazi în șanț ori în gropi, te scăpă de gândul

că ești pândită de răufăcători, îți alungă frica firească de
întuneric. De ajutor îți este și o lumânare, un felinar, o carte sau
un om care îți explică realitatea care te copleșește. Ei te pot
călăuzi, sunt îngerii tăi păzitori. Dar ai mei care crezi că sunt?
Nici urmă de sfidare sau îngâmfare pe chipul Anielei, de
autocompătimire sau frustrare. Vorbise egal, înțelegătoare și cu
binecunoscuta exigență. În fața unui asemenea exemplu, nu mai
este o rușine să suferi. Rușine e să te lași înfrânt, când ai și
putere, și sănătate, și norocul de-a nu fi singur. Milena a vrut să
spună ceva, dar n-a apucat. Aniela și-a pus mâna pe brațul ei și
a început să vorbească din nou:
– Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Mai gândește-te,
meditează! Obișnuiște-te să creezi tablouri mari, ca să poți in-
clude mai multe elemente, să poți face legături mai complexe.
Eu dau atenție lucrurilor mici, aparent nesemnificative, unele
chiar imposibile, căci ele formează conjuncturile din care pot
deduce scopul. Nimic nu e fără urmare, dar nici urmarea nu e un
simplu rezultat. De la el se ramifică alte și alte posibilități, alte
conjuncturi și scopuri. E ca un joc fără sfârșit, dar cât de in-
teresant!
O căldură stranie și plăcută s-a împrăștiat în tot trupul
Milenei. Duminica ce trecuse a fost cu Eva la Catedrala Sfânta
Maria, apoi la Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime. Se înnoptase
deja și ea încă stătea pe balcon și se topea în mirajul stelelor ce
umpluseră cerul. Întunericul devenise catifelat, exact ca bolta
înaltă a catedralelor în care intrase pentru prima oară în viața ei.
De ce construiesc oamenii asemenea lăcașuri? De ce adună în
ele ce au mai luminos în suflet și le așază dinaintea celor care
vin să le privească? Și de ce nu a apăsat-o imensitatea clădirilor,
a interioarelor aproape ireale, ci dimpotrivă, în loc să se piardă
ori să se intimideze, sufletul ei se tot recompunea în forme
nebănuite, de neimaginat, ca lumina ce intra prin vitraliile înalte
și frumos colorate, ca pâlpâirea flăcării lumânărilor aprinse ori
grandoarea candelabrelor uriașe, prinse bine de tavan cu lanțuri
242
Scrisorile ploii
groase? În jur erau icoane, chipuri pictate, scene din biblie și

din viața sfinților. Niciunul nu a privit-o ostil, n-o învinuia și
n-o împovăra. Iar când și-a ridicat capul spre boltă și a văzut
tabloul de acolo, ceva a ridicat-o și pe ea până sus. Niciodată nu
s-a simțit atât de ușoară și atât de aproape de ea însăși. Prin
minte i-au trecut o sumedenie de sinonime pentru liniștea aproa-
pe tangibilă care cuprinsese totul, care mirosea a mir și tămâie
și a flori de crin. A trăit minute în șir în miezul firului ce unea
podeaua cu bolta, micimea cu măreția, dorința cu smerenia. De
acolo îi apărea un chip de o bunătate cum nu mai întâlnise și îi
transmitea că se bucură. O așteptase, parcă știa că va veni. Iar ei
îi era atât de cunoscut, deși nu înțelegea de unde...
Când și-a dat seama că Eva plecase de lângă ea, a rămas
la fel de împăcată cum fusese înainte. Poate, a ieșit afară și o
așteaptă. Dacă nu, se vor întâlni în altă zi, în altă parte. Nu s-a
speriat că e singură și nu s-a întrebat de ce avea acel sentiment
complet de regăsire, mai puternic decât oricare convingere. Eva
fusese plecată în străinătate, Călin nu e din Baia Mare, Aniela
putea să rămână la Cluj, iar ea a stat izolată într-o clădire veche
în care nu intra mai nimeni din afară și era posibil să fi rămas
acolo pentru totdeauna. Câte șanse existau, teoretic vorbind, ca
ei să se întâlnească? De câte ori se gândise până atunci să intre
într-o biserică? Și totuși, s-a întâmplat.
Într-o altă zi, cel mai sigur într-o sâmbătă dimineață,
fiindcă își aduce aminte că s-a plimbat mult după aceea și nu se
înserase când a ajuns acasă, Aniela părea de neoprit. Îi vorbea
cu pasiune, spunea niște lucruri incredibile. Milena a întrebat-o,
la un moment dat:
– Cum ai ajuns la acest nivel de cunoaștere și, mai ales,
de exprimare? Când rostești un cuvânt, de unde ai echivalentul
său în lumea fizică?
– O să-ți răspund tot cu o întrebare: care este echiva-
lentul unei idei în lumea fizică? Dar al unei emoții, al unui sen-
timent? Și totuși, le înțelegi, le simți, le descifrezi. Apropo de
243
rugăciune, nu spui oare să se facă voia lui Dumnezeu „precum

în cer, așa și pe Pământ”?
Nu i-a răspuns la întrebare, voia să asculte mai departe.
– Părinții mi-au povestit cum s-au prăbușit la vestea că
fetița lor nu va vedea niciodată, nu va putea merge la școală, nu
se va juca afară cu copiii, nu va... Și lista se mărea din ce în ce
mai mult, se tot adăuga câte un impas și câte o neputință și ei
sufereau. Fiind oameni credincioși, au sperat într-o minune din
partea medicilor, dar minunea nu era posibilă în cazul meu.
Mama e medic oftalmolog. Ce ironie a sorții! Să poată reda ve-
derea atâtor oameni, dar nu și copilului ei. I-am simțit durerea,
la fel pe a tatălui meu. De asta am și făcut eforturi mai mari
decât se aștepta cineva – voiam să le răsplătesc grija și iubirea,
sacrificiile pe care le-au făcut de dragul meu.
Pentru cineva ca Milena era dificil să evalueze sacri-
ficiul unor părinți; nu avea termen de comparație. De asta as-
culta cu sufletul la gură ceea ce povestea Aniela. Ea a continuat
și nicio clipă nu s-a crispat, nu s-a încruntat. Nici măcar nu a
oftat. Zâmbea și povestea însuflețită.
– Am urmat o școală specială. Te aștepți să-ți spun în
care țară, pe ce continent, nu? Ei bine, în România. Mai precis,
la Cluj-Napoca. Pe atunci se numea „Institutul pentru orbi”, o
titulatură cam dură, dar important era că exista o șansă și pentru
cei ca mine. Știi câți elevi eram? Puțini și cu vârste diferite. Nu
am ajuns la nivelul de pregătire școlară al celor normali, dar am
învățat să vorbim, să citim, să dansăm. Unii, care vedeau totuși,
deși nu bine, pictau, făceau sport, alții cântau. Oricum, ne des-
curcam cât de cât și singuri, dar mereu era cineva pe aproape și
ne ajuta. Meritul este al pedagogilor și profesorilor de atunci.
Gândește-te că nu aveau la îndemână dotări speciale ca acum,
doar priceperea, dedicarea și iubirea lor! De la ei am căpătat
sensibilitatea pentru muzică. De fapt, am descoperit că o am.
O, muzica a fost elementul principal! Mă liniștea, pe fundalul ei
ni se citea, ni se predau chiar și lecțiile. Cât vremea era bună,
ieșeam în curte, în parc, ne plimbam prin oraș, am fost și în
244
Scrisorile ploii
pădure. Așa ne-am familiarizat cu lumea, cu mediul înconju-

rător, o lume a sunetelor. Abia mai târziu am înțeles că armonia
muzicii aduce armonia corpului, a minții și a sufletului. Aveam
manuale, tipărite chiar în școala noastră. Am învățat toate
disciplinele, dar atât cât se putea. Am fost în vizită la școală,
anul trecut. Acum i se spune frumos - Liceul Special pentru
Deficienți de vedere. Chiar este special, să știi! Mie îmi plăcea
să citesc. Din păcate, nu erau foarte multe alte cărți pentru noi,
care citim doar în Braille. Mă refer la beletristică. De aceea, mai
mult ascultam ce ne citea altcineva. Părinții mei au făcut asta tot
timpul.
– Dar ei nu erau la Baia Mare?...
– În primii cinci ani, mama s-a mutat la Cluj. Mă ducea
dimineața la școală, fugea la serviciu, apoi venea și mă lua aca-
să. La sfârșit de săptămână venea și tata și eu eram fericită că
sunt cu amândoi. După aceea, am rămas la internatul școlii, cu
pedagogii. Mergeam acasă în vacanță, dar între timp, părinții
veneau la Cluj, la două-trei săptămâni și asta îmi făcea bine.
Am fost un copil fericit, pentru că am fost iubită. Părinților mei
nu le-a fost rușine că au copil cu un handicap atât de sever;
m-au iubit, dar au fost și exigenți cu pregătirea mea. Îmi adu-
ceau cărți, am avut și profesor de limba engleză, am făcut balet,
fiindcă îmi plăcea muzica foarte mult. Am urmat și cursurile de
kinetoterapie, dar asta mai târziu, și uite că am o viață cât se
poate de normală.
Milena își amintește toate acestea și nu se miră. Gră-

bește pasul și nu se mai gândește la nimic. Intră în farmacie și o
întreabă pe Ramona dacă nu cumva Aniela a plecat deja acasă.
Ea îi spune că nu. Bate la ușa cabinetului și se bucură că aude
vocea aceea cunoscută, care o invită înăuntru. Aniela e singură.
– Ce bine că te-am găsit! îi spune Milena și o îmbră-
țișează. Nu știu ce făceam până mâine...
245
– Ei, citeai ceva interesant, cum fac eu acum, ori îți mai
scriai o scrisoare, și mai interesantă! Parcă nu te cunosc eu bine!
Dar de ce ești așa de înnourată?
Milena i-a povestit întâlnirea cu Valentina. Pe scurt și
încercând să nu dramatizeze. Cu cât înainta, starea ei se tot mo-
difica.
– Îți stau lacrimile în gât, abia de le poți stăpâni, îi
spuse Aniela. Dar știi ce e frumos în toată învălmășeala asta?
Că nu sunt numai lacrimi de tristețe. Simt că e și o parte care te
bucură. Respiră adânc și hai să le luăm pe rând! Eu nu mă
grăbesc, mama are o conferință și vine mai târziu să mă ia
acasă.
Milena a respirat, a băut puțină apă și s-a așezat pe
scaunul de lângă biroul Anielei. Oricât ar durea-o cele auzite de
la Valentina despre ea și copiii săi, oricât ar fi dezamăgit-o
întâlnirea cu părinții, ceva o mulțumea.
– Sunt tulburată, atâta tot. Evenimentele de ieri și de azi
au venit brusc, de nicăieri, după atât de mulți ani; au căzut peste
mine grămadă, ca o rupere de nori. N-am avut parte de o familie
iubitoare, dar v-am avut pe voi și nu numai că am supraviețuit,
ci am reușit să fac lucruri la care nici nu speram. Azi am des-
coperit ceva minunat. În primul rând, am aflat că tatăl meu m-a
iubit mereu. Am simțit asta și când a venit la mine, la spital. Din
nefericire, nu și-a manifestat această iubire, nu a putut, și am
suferit amândoi, dar măcar știu că am fost iubită. Al doilea
motiv de bucurie e sora mea. Nu mi-am putut-o apropia destul
și am pierdut-o; după ce am stat de vorbă cu ea, simt că legătura
noastră e și mai slabă. Cu toate acestea, nu sunt deznădăjduită.
Există speranțe. Nemulțumirea ei față de Dumnezeu vine de la
nemulțumirea față de mama noastră, care ne-a impus ce a vrut
ea și ne-a limitat libertatea de a alege după sufletul nostru. Dar
toate astea s-au încheiat. Niciuna din noi două nu mai este cum
a fost, și, în curând, se vor petrece niște lucruri și mai im-
portante.
246
Scrisorile ploii
– „Sunt cea mai nouă și mai bună versiune a mea - asta

îmi doresc să pot spune, din tot sufletul, în fiecare zi”. E motto-
ul tău, ți se potrivește de minune.
– Tocmai la asta mă gândesc. E vremea pentru o nouă
versiune a mea. Nu vreau să spun mai mult. Există o distanță
între ceea ce suntem în stare să facem și ceea ce alegem să
facem, de asta apare neîncrederea, îndoiala, regretul, deziluzia.
Am înțeles toate acestea treptat. Și am mai înțeles că o zi nouă
este ca o inimă nouă: poţi iubi și trăi cu mai multă putere, cu
mai multă pasiune. În orice minut ți se poate întâmpla să în-
ţelegi ce vrei și poţi alege o cale pentru a ajunge acolo. Asta e
frumuseţea vieţii, că oricând putem face din ea o nouă viaţă...
Aniela zâmbea. Presimțea un răsărit de soare cum nu s-a
mai arătat pentru Milena. A spus, aproape visătoare:
– S-a descoperit că există magnetită în ciocul păsărilor,
adevărate ace de busolă. Așa găsesc ele sudul și nu se rătăcesc
niciodată. Oamenii, când trebuie să se orienteze, caută nordul,
caută Steaua Polară, apoi caută în sufletul lor. După cum se
observă, nu suntem chiar neajutorați în această viață.
– Încă mă uimește felul tău de a fi, cunoștințele și pro-
funzimea gândirii tale. Nu ca la început, când eram bulversată
de ceea ce descopeream la tine și la Eva. O perioadă, stăteam în
cumpănă, parcă mi-era frică, apoi mă aruncam pur și simplu în
studiul și lectura cărților primite de la Eva și nu-mi ieșea din
minte visul acela cu femeia care semăna cu mine. Cred că pot
să-l numesc premonitoriu. Erau totuși câțiva ani între visul meu
și întâlnirea cu Eva, la malul lacului Firiza... Am fost împreună
la Muzeul de Artă, la Muzeul de Istorie și Arheologie, chiar și
la Muzeul Satului. Emoțiile mele au fost diferite, dar mai presus
de ele a fost starea de bine de care aproape că uitasem. Eva îmi
explica o mulțime de lucruri, ca și cum voia să mă învețe ceva.
Declicul s-a produs când am auzit-o prima oară vorbind. I-am și
spus Evei, mai târziu, că mi-e foarte cunoscută. Și foarte dragă,
așa cum îmi ești și tu, cum mi-a fost doamna Lisandra.
247
– Așa cum ai fi vrut să-ți fie drag de mama și de sora

ta... Îți amintești cum te sfătuiam să le ierți, chiar dacă nu le în-
țelegi comportamentul? Era singura cale să ieși de sub influența
și puterea energiei lor. Rănile pe corpul tău fizic sunt pe partea
stângă. Stânga reprezintă, pentru femei, energia feminină. Ră-
nile și blocajul de pe acea parte arată lipsa iubirii materne, a
înțelegerii și sprijinului din partea oricărei persoane de sex
feminin, dar și faptul că nici tu nu le dăruiai iubire acelor per-
soane, inclusiv ție. De teamă, de supărare, de prea multă nemul-
țumire. Iertând neputința lor de a te iubi și accepta, te-ai iertat și
pe tine. Ți-ai acceptat viața și nu ai mai judecat-o, nu ți-ai mai
risipit energia și elanul, ci te-ai reconstruit, te-ai reîncadrat pe
cărarea ta. O să-și povestesc într-o zi, când vei fi mai liniștită,
despre persoana care m-a învățat cum să-mi transform stările în
cuvinte și imagini. A durat câțiva ani, încă mai fac exerciții.
Vocabularul meu și asocierile pe care le fac se datorează totuși
multelor lecturi și conversațiilor deosebite cu părinții mei.
Oricât de teoretic ți s-ar părea, tot relaționarea cu ceilalți este
calea. Acum, după ce ai descoperit și înțeles partea puțin cu-
noscută a menirii relațiilor între oameni, ce ai spune despre tine
și familia ta? Mai ales despre tine.
– Că nu degeaba și nu întâmplător mi-am ales acei pă-
rinți, sora, orașul în care să mă nasc, țara... Aici erau ei, aici
erați și voi. Aici puteam să devin ce mi-am dorit și aveam
nevoie să devin. E concluzia care m-a eliberat de suferința din
trecut. Îmi pare rău însă că familia mea încă mai suferă...
– Dacă vor, ei pot să renunțe la suferință, pot să-i pună
capăt. Oricum, asta îi privește, nu e responsabilitatea ta. Difi-
cultatea unor relații este la fel de utilă ca frumusețea altora, de
alt fel. Descoperi dulcele prin comparație cu amarul, în antiteză
cu amarul. Cum să nu prețuim toate relațiile pe care le avem
într-o viață? Dacă le excludem pe unele, rămânem ologi, săraci,
neputincioși. Oamenii vorbesc despre cumpene, despre acele
mari încercări. Ce sunt ele? Sunt puncte importante în parcursul
nostru. Ne cer să alegem, să ne apărăm ce avem de apărat și să
248
Scrisorile ploii
ne eliberăm de atașamente și dependențe nocive, să nu le mai

repetăm în viitor. De asta te rugam să nu creezi atașamente față
de mine și de Eva, chiar dacă ele porneau din recunoștința și
iubirea ta, chiar dacă erau sincere. Iubirea dintre noi trebuie lă-
sată să curgă liberă. Altfel, blochează și ceea ce este în jur.
Milena se simțea ușoară, liberă și curată ca ploia despre
care scria Eva în jurnalul ei:
Inseparabili
ce mers legănat are ploaia,

cum își descalță pantofii și intră-n odaie,
să aprindă focul în sămânța de leac,
acolo ne-ascundem noi doi, de un veac,
tu, Doamne, mai înalt,
eu, zi de zi mai înflorită,
acolo, unul în brațele celuilalt,
ne ridicăm luminoși,
de parcă vântul ar avea ochii închiși,
gura lipită
și nu ne-ar putea dilua fericirea
nici în sus, nici în jos
desprinderea n-are nimic dureros,

golul e acoperit de grădini suspendate,
când stelele coboară pe pământ,
surâd și mă dezbrac încet de cuvânt
în picături cât vârful de ac,
să pot ieși din trup și să tac
la plecarea copacului dintre ramuri
și a zborului din unghiul perfect
pe care ochiul îl face cu pielea,
în anul sabatic, pur și bisect.
249
Capitolul 17
Încă sub influența cuvintelor Evei, Milena mărturisește:

– Altădată, aș fi considerat că susții distanțarea, o indi-
ferență de neacceptat față de cei pe care îi iubim, mărturisi
Milena, fericită că asta a fost demult.
Aniela se bucura s-o simtă atât de schimbată. O admira
pentru tot ce înfruntase, tot ce dăduse la o parte senin, fără re-
sentimente, și tot ce îmbrățișase apoi, fără prejudecăți. Acum,
că Eva plecase, legătura lor devenise mai puternică decât îna-
inte, mai aplicată.
– Ceea ce spui îmi amintește de o postare mai veche a
Evei, zise ea. Cred că ar trebui reluată, readusă în atenția celor
care citesc. Și numai tu poți să o faci.
– La ce te referi, întrebă Milena, înviorată de ideea că
poate ajuta cu ceva.
– La patimă, zise Aniela gânditoare. La ceea ce oamenii
confundă cu pasiunea.
„Patima, de orice fel, mă sperie, mă face să mă simt

dintr-o dată mică și neputincioasă în fața unei creaturi ce mi-ar
bloca voința și mi-ar exagera dorința până la granițe ce nu mai
pot fi închise, pentru că nu aș mai putea simți unde sunt acele
granițe. Patima nu poate fi îmblânzită, nu se poate face niciun
târg cu ea. N-am putea păși pe aleile vieții împreună fără să simt
că eu nu mai exist decât ca hrană permanentă pentru nesațul ei.
Patima mi-ar ucide orice posibilitate de a crea frumusețe din
arşiţa ce mi-ar cuprinde și trupul, și mintea. Nu aș simți decât
sete: o sete continuă de a cere, de a poseda, a închide în colivie
250
Scrisorile ploii
pasărea măiastră, de a mă izola de orice ființă umană care ar

risca totul ca să mă salveze. Fiindcă patima este o boală, o ano-
malie care amenință viața și distruge orice urmă de normalitate
în comportament, în gândire, în existența însăși. Patima mă
sperie, pentru că am văzut-o râzând și bătându-și joc de suflete
minunate, care au crezut că se vând pentru iubire, nemurire, cu-
noaștere, pentru trăiri care merită orice sacrificiu. Dar în final,
ele nu au cunoscut decât căderea și lanțurile”.
– Mi-o amintesc și eu, recunoscu Milena. Chiar azi am
s-o repostez. E mai actuală ca oricând.
– Adevărul nu poate fi decât actual. Doar interpretarea
lui e problematică, uneori exagerată. Ne jucăm cu noțiunile și
nu ne întrebăm ce rezultate vom declanșa. Abia aici pare că e
vorba despre indiferență, dar să nu judecăm prea aspru tendința
noastră, a oamenilor, spre joacă. Și-așa suntem destul de rigizi.
– Povestea asta cu a crea jucându-ne e cam greu de în-
ghițit. Oamenii trebuie să fie serioși, pregătiți și responsabili.
Aniela a început să râdă. Bucuria ei nu se împiedica
niciodată de tristețea ori îndoiala cuiva. Dacă trebuia să mân-
gâie, mângâia cu duioșie. Dacă era nevoie de o zgâlțâire, de o
trezire din inconștiență, nu se ferea să o facă, dar nu brusca și
nu căuta să șocheze.
– Creația este exaltare, bucurie. Exact ceea ce vedem la
copiii care se joacă. Munca nu înseamnă numai efort, cum nici
efortul nu aduce garantat reușita. Nu crezi?
– Nu la mine m-am referit mai înainte.
– Știu. Te preocupă ceilalți. Eu zic să-i lași să se pre-
ocupe singuri de viața lor. Ajută-i cu ce poți și atât, fără drame
și implicări emoționale peste măsură! Uite, hai să-ți dau un
exemplu! Eva mi-a adus din străinătate acest telefon care redă
vocal orice text. Până anul trecut, puteam asculta numai în
limba engleză. Nu era o problemă pentru mine, dar acum pot
auzi cărțile preferate, știri sau documente și în limba română.
Ajutorul Evei e neprețuit, dar a depins de mine să-l folosesc.
Voiam mai multe informații, știam de la mama că există o
251
mulțime de articole pe internet, dar nu puteam abuza de ea. La

fel e și în cazul tău. Tot Eva s-a gândit că te-ar ajuta foarte mult
un calculator, dar nu te-a supravegheat dacă te informezi, dacă
înveți cu ajutorul lui. Asta ai făcut-o tu. O, internetul este o
minune! Păcat că nu pot să scriu, așa cum faceți voi două! Dar
acum pot auzi ce scrieți și pot să vă transmit ce cred că ar mai fi
de adăugat. Mă simt nemaipomenit de interesantă și utilă! Tu
nu? întrebă Aniela și își ridică bărbia, apoi își întoarse capul
într-o parte, să i se vadă profilul și încântarea nedisimulată.
– Oho, și încă cum! răspunse Milena, deja molipsită de
râsul și degajarea Anielei. De interesantă ce sunt, o să plec aca-
să și o să mă apuc serios de treabă. Am de terminat un eseu.
Dacă nu ne întâlneam azi, sunt sigură că-l scriam altfel și ar fi
fost păcat. Asta e, încă mă perfecționez, încă descopăr!
– Foarte bine, scrie, numai să-mi dai și mie de veste!
mai spuse Aniela și o conduse până la ușă.
Milena mergea sprintenă spre casă. Avea chef de multe

lucruri, inclusiv să se odihnească. Dar mai întâi trebuia să facă
niște cumpărături. Se va răsfăța în weekend ca o prințesă, nu-și
va refuza nimic. O să cumpere castane și o să le coacă în tavă.
Păcat că nu e și Călin în oraș! Cu el a mâncat pentru prima oară
miezul acela dulce și aromat care a făcut-o să uite cât de necă-
jită era din cauza lui Vladimir.
Asta s-a întâmplat acum vreo patru ani. Comandase pe
internet niște cărți. Era atât de nerăbdătoare să le aibă, încât a
fost de acord să-i fie trimise prin curier. A primit mesajul că în
ziua aceea va ajunge coletul. Abia aștepta. Curierul a sunat la
ușă și... surpriză! Era Vladimir. Milena l-a recunoscut imediat și
s-a bucurat să-și regăsească prietenul din liceu. Pe moment, nu
s-a întrebat ce caută el la o firmă de curierat și nici nu s-a mirat
că era tăcut, chiar deranjat de întâlnire. Voia să-i povestească ce
s-a întâmplat că nu a venit să se înscrie, dar el, fără să o mai
privească, s-a scuzat că se grăbește.
252
Scrisorile ploii
– Poate ne întâlnim mai târziu sau altă dată, a zis

Milena, încă doritoare să stea de vorbă cu el.
– Acum vrei să ne întâlnim!
– Nu înțeleg ce vrei să spui, zise Milena, șocată de ati-
tudinea lui.
Vladimir o apucă de mână și o trase brusc spre el.
– M-ai folosit ca pe prost! M-ai lăsat să-mi fac iluzii și
să râdă alții de mine.
– Ce iluzii?...
– De ce nu mi-ai spus că ești pocăită? Aș fi stat departe
de tine și-mi căutam altă parteneră, dispusă să ne și distrăm, nu
numai să învățăm. Mi s-a părut mie că ești cam ciudată, dar am
crezut că e din cauza timidității și tocmai asta mă excita.
Milena se simțea în pericol. Ar fi vrut ca Vladimir să
plece, dar nu îndrăznea să i-o spună. Era roșu la față și în-
cruntat. De fapt, toată fața îi era ridată și uscată. Ea nu-și des-
prindea ochii de la chipul acela urât, de frică să nu fie luată prin
surprindere. Nici nu mai știe cât a durat grozăvia până i-a dat
drumul Vladimir, rânjind cu silă:
– Acum nu mai ești pocăită, de le dai întâlniri bărbați-
lor? Pentru mine nu ești interesantă, caută pe altul! Dar înainte
de asta, uită-te în oglindă!
Vladimir a luat banii pentru colet și era gata să plece.
Milena, stupefiată de violența și bădărănia lui, dar înțelegătoa-
re, i-a spus abătută:
– N-am ce să-i reproșez oglinzii. Nici ea nu e vinovată
de ceea ce mi s-a întâmplat.
Vladimir a plecat. Nici măcar n-a salutat-o. Asta nu a
deranjat-o, dar tot restul zilei s-a gândit la cât de fals a putut să
fie omul ăsta și cât de credulă a fost – și poate că încă mai este
ea. Ceva greu și întunecat i s-a așezat pe suflet. E urâtă, cine să
o iubească și s-o dorească așa? Sunt atât de multe femei fru-
moase în oraș, în țară, în lume, că nimeni nu se va uita la ea. Va
trăi singură și nemângâiată, iar dacă se va îndrăgosti vreodată,
va fi vai și amar de inima ei...
253
A doua zi a venit Călin să discute ceva cu doamna

Lisandra. A văzut că e supărată, dar nu a spus nimic, doar a în-
trebat-o dacă are ceva urgent de făcut după terminarea pro-
gramului. Ea a zis că nu. Era început de noiembrie, o zi încă
plăcută de toamnă. Au ieșit împreună și au mers cu mașina până
în centru, apoi au luat-o pe jos și au ajuns în dreptul unei
pizzerii.
– Mi-e foame, hai să intrăm aici! a zis Călin și i-a des-
chis ușa localului.
S-au așezat la singura masă care mai era liberă la ora
aceea. Au mâncat și au vorbit, dar nu prea mult. La sfârșit, aș-
teptând chelnerul, Călin i-a spus vesel, voit pus pe glume:
– Poate că ți-era foame și de asta erai supărată.
Milena a pufnit în râs, nici ea nu știa de ce. Și fără să
mai cântărească dacă e bine sau nu, i-a povestit ce a pățit cu
Vladimir. Se simțea în siguranță. Călin nu a râs niciodată nici
de urâțenia de pe obraz, nici de naivitatea sau stângăcia ei. Ce-i
drept, toate acestea s-au estompat între timp. O mică intervenție
la medicul estetician a făcut minuni. Eva a venit cu ideea. „Fe-
meia are nevoie de frumusețea ei; e darul pentru ceilalți și sursă
de încredere pentru sine”.
– Pățania asta are gust amar, a concluzionat Călin. Dar
nu-i nimic, știu eu un leac. Mergem să luăm castane coapte. Mi
s-a amărât și mie sufletul de ceea ce mi-ai povestit. N-ai mâncat
niciodată castane coapte?
Milena se uitase mirată la el, de asta a întrebat-o. Atunci
a mai spus, cu mândrie:
– Baia Mare e „țara” castanelor, ai uitat?
N-a uitat, doar că până atunci văzuse numai castanii, nu
și fructele lor. Pe acelea le știa din poze și de pe eticheta bor-
canelor cu piure de castane.
Da, o să cumpere și piure de castane, dulce și sănătos. Și
niște struguri mari, și ciocolată... Mergea pe trotuar și le zâmbea
tuturor. E interesant cum reacționează oamenii la zâmbetul
cuiva. De obicei, le place și zâmbesc imediat și ei. Parcă ar fi un
254
Scrisorile ploii
cod secret de care nu au uitat și pe care știu să-l descifreze

corect. Exact ca și lacrimile, ca îmbrățișarea. Unii nu reacțio-
nează la ele, e adevărat. Și-or fi pierdut antenele? Nu suntem
toți la fel; totuși, ceea ce ține de sensibilitatea unui om e ceva
comun. Dar dacă este vorba despre o încercare de a se proteja?
Ea nu a făcut la fel? Da, dar asta a fost mai demult. Azi are o
mulțime de zâmbete de dăruit. Și când se gândea că numai cu
câteva ore în urmă avea ochii plini de lacrimi...
S-a oprit în fața vitrinei unui magazin de lenjerie de
damă. Manechinele cu picioare lungi și bustul ferm își arătau
formele fără pic de sfială, făcând apel la imaginația privitorului,
oricine ar fi fost și indiferent de vârsta lui. Bărbații trăgeau cu
coada ochiului și treceau mai departe. Cu ce gânduri și cu ce
dorințe, e ușor de presupus, și tocmai asta o distra pe Milena –
că se chinuiau să lase impresia că nu sunt atinși, că lor nu le-ar
tresări niciun mușchi, nici dacă le-ar avea în față, vii și fierbinți,
gata să se transforme în peștișorul de aur care îndeplinește nu
trei, ci o mulțime de dorințe. Pudibonderie? În anul 2019? Cam
greu de crezut, dar cine știe? A mai privit o dată minunățiile
dantelate și a plecat. A fost aici zilele trecute și și-a cumpărat un
set roșu. Nu obișnuia să poarte culoarea roșie, dar de data asta
s-a simțit atrasă de ea și bine a făcut că și-a asculat instinctul –
îi stătea foarte bine. Contrastul dintre pielea albă și părul negru,
strălucitor, plus ochii albaștri ieșea și mai mult în evidență, iar
roșul nu făcea decât să încălzească imaginea trupului ei zvelt și
tânăr. Încă tânăr.
A traversat strada, ca să ajungă la magazinul de unde va
cumpăra castane. Magazinul e mic și cochet, chiar luxos. Aici
găsea și cafea, alune, și multe alte delicatese, majoritatea din
import. Îi plac buticurile, magazinele de antichități, îi plac lo-
curile în care simte emoție în fața insolitului. Odată, a vrut să-și
cumpere un port țigaret negru. Nu fuma, n-ar fi avut ce să facă
cu el, dar se imagina într-un cazino, purtând o rochie elegantă și
nelipsitele mănuși albe de mătase, stând la masă și conversând
cu un domn la fel de elegant, șarmant și fumând pipă. Fumatul
255
pipei este o artă veche, nu i se potrivește oricui, și, din păcate,

pare că se uită încet-încet. Franțuzisme, ar spune cineva, mof-
turi de domnișoară bătrână! Și ce dacă? – i-ar spune ea. Doar nu
te costă nimic să visezi.
Ajunsă în fața vânzătorului, ceru și o cafea cu lapte. S-a
așezat pe scaunul înalt, la masă tot înaltă, și-a scos căciula și
fularul și visa mai departe cu ochii deschiși. Pe peretele din fața
ei era un tablou cu un castel. N-o atrăgeau castelele. Acolo ar fi
fost nefericită. Zidurile aspre ascund secrete, intrigi și bârfe in-
terminabile, ce nu rămân fără urmări. Unii au fost fericiți – pro-
babil, cei din spatele scenei, sforarii, cei ce-și puteau dori orice
sau cei care obțineau orice. Lor le plăcea viața așa cum era la
vremea aceea, cum era pentru ei, bineînțeles, nu pentru cei de
dincolo de ziduri. Dar ce altceva să fi făcut ca să-și alunge
plictisul și blazarea ce le îngroșa sângele și gândirea? A, baluri
și partide de vânătoare! Oare era o mare diferență între ele?
Doar cadrul, căci scopul balurilor era tot o vânătoare. Inimile
erau săgetate, iar trupurile, adunate ca la paradă, cădeau în cap-
cana dorinței. Măcar nu murea nimeni. Nu pe loc și nu la ex-
terior, dar drame interioare au fost destule. Dacă ar fi trăit în
vremurile acelea, ar fi fugit de la castel. Ar fi încălecat un cal și
s-ar fi dus cât vedea cu ochii. Dar unde? Da, nu ar fi avut unde
să se oprească decât la un alt castel, unde viața ei n-ar fi fost
diferită. Îngrozitor!
O domnișoară drăguță i-a adus cafeaua. S-a uitat la ea și
a încercat să și-o imagineze îmbrăcată în crinolină. Era fru-
moasă, i-ar fi stat bine, dar de unde atâta spațiu ca să se poată
mișca printre mese și clienți? Lumea noastră e strâmtă, trebuie
să ne înghesuim unii în alții, să ne atingem până la dezgust.
Ăsta nu e un motiv să purtăm haine din ce în ce mai strâmte și
incomode – o altă paradă, în alți termeni. Așa că trecem la cele
lălîi, fără personalitate și ne mirăm că uneori semănăm cu o ară-
tare indescriptibilă, că seara, când ne dezbrăcăm, parcă nu ne
recunoaștem trupul.
256
Scrisorile ploii
Nimeni nu o poate acuza că-i judecă sau îi jignește pe

ceilalți; ea însăși a străbătut etape contradictorii, de la sărăcia
ținutei din adolescență la normalitatea și răsfățul de acum. A
purtat puținul pe care l-a avut, cenușiul și bejurile spălăcite, hai-
nele de împrumut, unele strâmte, altele, prea largi. S-a ascuns în
spatele lor, crezând că indiferența o salvează de la necesitatea
de a fi, a exista, ca și cum ceva sau cineva poate să nu mai fie
important pentru întreaga existență. Toate se petrec în etape –
asta încearcă să transmită prin mesajele și eseurile pe care le
scrie cu pasiune și responsabilitate. Trebuie să le vorbească
oamenilor. Așa a făcut doamna Lisandra cu ea și a readus-o în
lumea căreia îi aparține de drept. Doar i-a vorbit. Restul a venit
treptat, fiindcă i-a dat voie să vină, pentru că a învățat cum să
cheme la ea mulțumirea. Cu tot cu rănile lui și cu amintirile
neplăcute, trupul i se pare minunat, l-a acceptat și îl iubește. De
asta îl îngrijește. Timiditatea ei nu a fost decât nesiguranța izvo-
râtă din nepriceperea acelor ani. Acum e altceva.
Nu e mirată de comportamentul ei liber, natural, pro-
vocator în momentele potrivite, și nu s-ar întoarce niciodată la
pudoarea exagerată pe care a lăsat-o s-o domine atâta timp.
Ceea ce nu înseamnă că s-a depărtat de atributele feminine și de
sensibilitatea misterioasă, ci abia acum le-a descoperit. Impre-
caţia, expresiile vulgare ori înjurătura cea mai ordinară dezvă-
luie latura grobiană a individului, dar în cazul femeilor, lipsa
sfiiciunii și exhibarea necugetată înseamnă același lucru, dacă
nu cumva arată și mai rău. Frumusețea e subiectivă. Modelele și
topurile, de asemenea. Dar felul cum își trăiește ea fericirea e
real și promițător.
Gândul acesta i-a adus un zâmbet plin de candoare și o
stare de reverie și mai pronunțată. Abia l-a auzit pe domnul care
a venit lângă ea și care îi cerea permisiunea să se așeze la
aceeași masă. Un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, șaten,
cu tenul măsliniu și fin, îmbrăcat extrem de elegant. I-a făcut
semn că da, însă el nu s-a grăbit să se arunce pe scaun. Dim-
potrivă, și-a scos paltonul și l-a dus la cuier. S-a întors alene,
257
dând mărturie că timpul nu există, că cel îngrijorat de agenda

încărcată nu știe să trăiască. S-a așezat cu fața spre interiorul
încăperii. Voia să i se vadă costumul bine croit, destul de scump
și turnat pe trupul atletic, probabil, lucrat la sala de gimnastică.
La gât purta o eșarfă de mătase și de sub mâneca hainei se ară-
tau doi centimetri din cămașa albă, încheiată cu butoni. Pentru o
clipă, Milenei i se păru că a fost proiectată, de o forță nevăzută,
în sala de la cazino. Doar că ea nu purta o rochie elegantă și nici
port țigaretul nu se afla între degetele sale, iar domnul nu fuma
pipă și nici nu conversa cu ea.
Aceeași domnișoară sosi imediat cu cafeaua pentru noul
venit. O cafea neagră, fără lapte și fără pliculețele de zahăr. Pe-
semne, omul era de-al casei, un cunoscut. Dacă asta presupune
să intre zilnic aici pentru o cafea sau pentru o vorbă, îmbrăcată
ca pentru operă, putea s-o facă și ea. Dar era de-ajuns, ca să fie
o femeie remarcată? A fi cunoscută e același lucru cu a fi valo-
roasă? Poate că da; cel puțin domnul elegant așa încearcă să-i
transmită. De ce nu l-ar crede?
Zâmbetul i se lipise de buze, nu putea renunța la el. În
ea se declanșase o secvență a programului de fericire și își dorea
ca asta să rămână declarația acelei zile care continua să răs-
toarne monotonia cu susul în jos. Era una din puținele zile când
ieșise singură și când îndrăznea să-i facă față orașului și vieții
cu simpla ei prezență. Se simțea ca atunci când a învățat să
înoate. Dintr-odată, apa nu a mai înspăimântat-o de moarte.
Domnul și-a ridicat privirea spre ea, dar n-a insistat.
Nici de cafea nu s-a atins. Ceea ce i-a atras atenția Milenei era
faptul că el nu părea preocupat de nimic. Nu semăna cu cel care
intră undeva să se încălzească, dar i se vede pe chip întrebarea
chinuitoare: ce va face când se va întoarce în frigul de afară?
Sau, mai simplu: cineva care se întreabă pentru ce a comandat o
cafea, dacă nu are de gând să o bea? Nimic din toate acestea.
Aproape că îl admira. Aproape.
258
Scrisorile ploii
Ea își terminase cafeaua și s-ar fi simțit aiurea să mai

stea în locul acela. A întins mâna după căciulă și atunci domnul
s-a ridicat de pe scaun.
– Dați-mi voie! îi spune și o privește cu îndrăzneală.
Chiar trebuie să plecați?
– Nu trebuie, așa îmi doresc eu, îi răspunde Milena cu
obișnuita blândețe.
– Înțeleg... Probabil, are legătură cu mine. Să știți că nu
am vrut să vă deranjez.
Nu a deranjat-o deloc, ar fi vrut să-i spună, dar ce rost
avea să prelungească dialogul, când conversația cu șarmantul
domn, la o masă de la cazino, fusese doar în imaginația ei, iar
domnul de la cazino nu era un necunoscut, ci bărbatul pe care
nu l-ar fi schimbat niciodată cu altul? Totuși, ea este o ființă
politicoasă. Îi spune calm:
– Nu are nicio legătură cu dumneavoastră! Cum ar putea
avea, de altfel?
– V-am remarcat de la intrare. Semănați izbitor cu ci-
neva...
Pe Milena nu a impresionat-o declarația lui. În primul
rând, ea a stat cu spatele la ușă – cum s-o remarce de cum a
intrat? Și motivația că seamănă cu cineva, că seamănă izbitor...
O obliga asta la ceva? Avea datoria să-i aline dorul sau cine știe
ce alt sentiment? Dacă doar seamănă, evident, nu e originalul,
deci n-are nicio legătură cu el. Domnul se vrea misterios, afec-
tat, dar metoda lui are scăpări. Nici măcar nu e nouă. Starea ei
de bine se menține, are situația sub control. Nu simte nicio emo-
ție care s-o aducă la capitulare în fața curiozității sau a vreunei
dorințe de apropiere. Își aranjează căciula și se ridică de la ma-
să. Înainte să plece îi spune domnului:
– Curios! Nu semăn nici măcar cu sora mea. Doar dacă
mai am una și nu știu...
– Vă rog, mai stați o clipă! Promiteți-mi că veți mai tre-
ce pe aici. Aș vrea să vă mai văd. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem
mai bine.
259
– Trec uneori și pe aici, nu e nevoie să vă promit nimic.

L-a salutat și a ieșit din magazin la fel de sprintenă cum
intrase. Castanele erau în sacoșă, la locul lor. Iar Toni, căci el
era domnul care o „remarcase”, n-avea decât să-și caute locul
lui. Milena îl cunoștea. Călin îi povestise despre el și i-l arătase
odată, când treceau cu mașina prin fața clubului. Mica scenetă a
fost încercarea lui de răzbunare. Cu siguranță, i-a zărit cândva
împreună... Cât privește asemănarea ei cu Eva, asta e valabilă
doar pentru cei superficiali, își spuse ea și iarăși zâmbi.
260
Scrisorile ploii
capitolul 18
De pe strada Florilor, unde locuiesc Rona și Enzo, Călin

o cotește la stânga și se îndreaptă spre strada Lucian Blaga. E
obosit, s-ar duce acasă, dar i-a promis lui Laurian că se vor
întâlni astăzi.
Conduce cu grijă. Șoseaua e acoperită de mâzgă și nici
zona nu-i mai este chiar cunoscută. În douăzeci de ani, Dejul s-a
schimbat destul de mult. În bine, dacă se uită la vilele noi, la
străzile lărgite și utilitățile de care beneficiază locuitorii lui. Sau
magazinele de tot felul, la tot pasul, cu oferte care depășesc ne-
voia concretă, luând ochii și mințile cumpărătorilor.
În rest, ce să spună? Aceeași apatie pe chipul oamenilor
întâlniți în cale, aceleași ruine ale fabricilor de altădată, aceleași
reclame țipătoare ca oriunde în altă parte. Un iarmaroc aiuritor
s-a întins peste țară și nu are de gând să-și strângă tarabele roase
de timp, să aștepte cuviincios până la următorul sezon. Nu
lipsesc nici clovnii, dar nici cerșetorii. Vezi ici o construcție fu-
turistă cum pune în umbră una de patrimoniu, vezi oameni
înnebuniți de ultimele cuceriri ale tehnologiei că preferă să-și
petreacă serile în centrul vechi al orașului, chiar dacă acela e un
loc cernit și dărăpănat. Trecutul și viitorul invadează prezentul
și îl biruie, dar niciunul nu oferă ceva de durată, nu comple-
tează cu adevărat porțiunile lipsite de sens ale unei zile. Oa-
menii sunt derutați, parcă nu se mai regăsesc în nimic. Exact
cum se percepe și pe el însuși.
Trage mașina pe dreapta și oprește. E tensionat. Abia
mai poate fi atent la manevrele pe care trebuie să le facă. În-
261
tâlnirea cu Rona i-a însuflețit amintirile, dar le-a dat o putere

prea mare și acum simte cum îi suflă în ceafă titlul de carte ce
l-a intrigat încă de la început: Agonie și extaz. Nu poate separa o
stare de cealaltă, mai ales când se gândește la Eva. La fel ca și
eroul cărții, e subjugat și de fericire, și de disperare. Fericirea
trăită intens și disperarea ce se leagă subtil de femeia cu nume
predestinat să fie prima lui iubire, ispita și eliberarea, izvorul,
dar și albia secătuită de vise.
Ce i-a povestit Ronei este adevărat. A redat sentimen-
tele unui om puțin obișnuit cu trăiri de-a dreptul extatice, trăiri
care, deși au apărut mereu cât a fost lângă Eva, nu și-au pierdut
enigmaticul aer de taină. Dar cu ce îl ajută ele acum? Este o cru-
zime față de sufletul lui să creadă că știe ce va urma, când, iată,
o rememorare a trecutului îi arată un fel de stop joc, nicidecum
o ușă spre viitor.
S-a scurs un an de la divorț. Un divorț pașnic, consem-
nat de un notar mulțumit că toate aspectele fuseseră clarificate
deja și el nu avea altceva de făcut decât să certifice documentul
semnat de cei doi. O procedură ca oricare alta, care nu i-a de-
clanșat nicio emoție. Dar el? Ce a făcut el în tot acest timp? A
muncit, îi vine primul gând. Da, e adevărat, dar zbuciumul pe
care s-a zbătut să-l țină departe?...
Rona a reacționat dur, când i-a spus că nu e nicio pro-
blemă că s-a despărțit de Eva. E drept că nu a apucat să-i ex-
plice mai multe, să-i spună că voia s-o vadă fericită pe Eva,
chiar dacă asta însemna ca ea să plece. Duritatea Ronei putea
avea însă și alte mesaje, inclusiv pe acela că asculta un bărbat
care se minte, se amăgește. Și nu din naivitate, ci dintr-o mare
neîmpăcare. Cu cât e mai mare sau mai neașteptată fericirea
unui om, cu atât e mai de nesuportat pierderea ei.
Oamenii nu-și ascund fericirea, dar pentru suferință au
inventat o mie de spectacole gratuite. De aiurea și surprinzător
îi vin în minte cuvintele lui Cioran: „Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa
ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la
acea stare în care nu mai poţi trăi nimic, fiindcă nu mai ai ce”.
262
Scrisorile ploii
Derutant la prima lectură, acum plin de sens, citatul îl trezește la

realitate mai ceva ca o amenințare. Adevărul ne va face liberi,
se spune. O fi, dacă vom afla acel adevăr care să ne elibereze pe
noi, nu așa, în general. Tocmai asta e ceea ce nu poate găsi. Nici
în convingerea că este cel mai norocos bărbat din lume că a
întâlnit-o pe Eva, nici în dorul de ea, căruia abia acum îi con-
știentizează abisul.
Un camion lung și încărcat cu marfă trece pe lângă el în
viteză. Curentul format îi zdruncină mașina, îl sperie. Ce caută
el în acest oraș? Ce speră să obțină? Mihai a fost motivul sau
doar pretextul de a se îndepărta de Baia Mare, fie și numai pen-
tru câteva zile?
Formează grăbit un număr de telefon și așteaptă.
– Laure, ne vedem mâine! Trebuie să dau o fugă la Baia
Mare, am o urgență.
– Mai bine, că și eu am ceva treabă! Salut!
Până la Baia Mare nu sunt nici o sută de kilometri.

Vara, ar fi ajuns într-o oră și jumătate, acum va dura mai mult.
Înainte de plecare, trebuie să treacă pe acasă. Mama îl așteaptă
cu mâncarea pregătită și n-o poate supăra. Dar nu va întârzia
nicio clipă în plus.
Pornește mașina și privește la strada care se întinde
înaintea lui – e udă și lui i se pare albastră...
– Hei, de ce stai cu un picior în aer? Vei obosi și o să

cazi, îl întâmpină Aniela, bucuroasă de revedere și totuși nu
chiar în apele ei.
Călin a înțeles ce voia să-i spună – că e confuz, indecis,
nu știe în ce parte să facă pasul, de asta are „un picior în aer”.
Pronosticul e logic – dacă mai durează mult, se va prăbuși.
– Tocmai de asta am venit la tine, recunoaște el și se
așază în fotoliul de lângă biroul mic și curat pe care găsea me-
reu o vază cu flori, cel mai adesea garoafe.
263
Aniela are un mod aparte de a se exprima, îi veni în

gând lui Călin. Mereu încifrat, mereu în simboluri. Face afir-
mații sigure despre starea celui care apare în fața ei, ca și cum
i-ar vedea surâsul ori neliniștea din spatele privirii încruntate,
speranța ori demonii cu care se luptă și nu știe cum să facă pace
cu ei. Pentru cine nu o cunoaște, e ceva șocant, ar avea nevoie
de translator. Dar el e obișnuit, sunt ceva ani de când a văzut-o
și a vorbit cu ea pentru prima oară.
Asta s-a întâmplat înainte să plece de la clubul sportiv.
Făcuse o întindere musculară și a fost trimis la cabinet, pentru
masaj. Auzise despre ea de la colegii de echipă, dar una e să
auzi și alta e să rămâi blocat de ceea ce simți în prezența unui
asemenea om. Nimeni nu-i spunea „oarba”; probabil, felul ei de
a se purta îndepărta orice urmă de mică răutate cu care oamenii
îi tratează uneori pe alții. A intrat în cabinet – de fapt, într-o
încăpere cu un pat, o masă și un scaun cu spătar, toate albe, de
te dureau ochii. Și Aniela era îmbrăcată în alb, iar părul ei blond
și ondulat, prins la spate, i se păru, n-a înțeles de ce, argintiu.
Astfel că prima lui senzație a fost că alunecă încet și continuu
într-un spațiu nedefinit. Doar pe suportul de deasupra chiuvetei,
în fața oglinzii, era o pată de culoare – flori de câmp, albastre și
mici, puse într-o vază lunguiață, albastră și ea. De acea imagine
s-a agățat, dar numai până i-a auzit glasul, un fel de cântec al
pădurii în primele ore ale dimineții, când totul se trezește la
viață.
Aniela i-a spus să se întindă pe pat și să nu se gân-
dească la nimic. „Durerea trebuie ajutată să plece și pentru asta
are nevoie de pace, a mai spus ea. De pace și aceptare”. A urmat
masajul, total diferit de cel pe care i-l făcea maseurul echipei.
Palmele ei mai mult mângâiau, căldura lor alunga încrâncenarea
mușchiului gambei. Era prima oară când mângâierea unei femei
îi aducea liniște și un fel de împăcare. La final, după ce el i-a
mulțumit respectuos, Aniela i-a spus ceva ce l-a urmărit o bu-
cată de vreme:
264
Scrisorile ploii
– Nu mai încerca să sari peste etape ori să te opui! Orice

forțare a lucrurilor te întâmpină cu reacția de împotrivire și-ți
produce suferință. De data asta nu a fost grav, dar poate fi...
Și-a adus aminte mai târziu de acel episod și i l-a po-
vestit Evei. Ea asculta și se lumina la față. „Vreau s-o cunosc și
eu pe Aniela!”, a spus și s-a ridicat în picioare, gata de plecare.
Determinarea ei era molipsitoare. S-au dus a doua zi la cabinet,
de dimineață, dar nu au mai găsit-o acolo. Cel care îi luase
locul, un bărbat voinic, de vreo patruzeci de ani, cu un aer dur
pe chip, i-a privit suspicios la început, dar le-a dat un număr de
telefon. „E al doamnei Areta Brebu, mama ei. O găsiți la spital,
dacă vă interesează. E medic la Oftalmologie.”
Eva, hotărâtă de felul ei, nu a stat pe gânduri. Au urcat
în mașină și s-au dus la spital. Doamna Areta intrase însă în sala
de operație și avea să dureze câteva ore.
– Nu-i nimic, a zis ea, mergem să vedem un spațiu de
închiriat și ne întoarcem. Știi, spațiul acela despre care ți-am
spus alaltăieri. Dacă e convenabil, mutăm farmacia acolo, e o
zonă mai bună.
Eva deținea și o farmacie, nu numai clubul. Era și firesc,
fiindcă era farmacistă. Angajase încă două tinere, ca să-i ră-
mână timp și pentru celelalte activități. Umanitare, în principal.
„Banii se fac, dar ei trebuie să circule, să ajungă sub o formă
sau alta și la cei mai puțin norocoși ori care au nevoie de un
impuls. Cu cât dăruiesc mai mult, cu atât vin banii mai ușor.
Asta am învățat de la tata și uite ce bine îmi prinde!”.
S-au întors după două ore, mulțumiți de ceea ce vă-
zuseră și discutaseră cu proprietarul spațiului. Cumpăraseră ga-
roafe pentru doamna doctor, garoafe cărnoase, roșii ca focul. În
fața cabinetului, mai erau câteva persoane. N-a durat mult și a
apărut o doamnă elegantă și cu mersul sigur, purtând un halat
alb, impecabil. Călin și-a dat seama că ea este doamna Areta.
De la ea moștenise Aniela tenul deschis, părul blond și căldura
degajată de toată ființa ei. Au intrat ultimii și împreună. Călin
i-a oferit florile și Eva i-a spus direct pentru ce veniseră – își
265
dorea s-o cunoască pe fiica ei. Doamna Areta i-a privit pe a-

mândoi și le-a spus fericită:
– Sunt sigură că Aniela o să se bucure! E acasă. Dacă
doriți să mă însoțiți, vă conduc cu mare drag.
Din acea zi, Eva și Aniela au fost de nedespărțit. Ceva
magic s-a întâmplat, de cum s-au întâlnit. Călin abia dacă a scos
o vorbă, le privea și se minuna. Azi o privește doar pe femeia
care i-a deslușit, ca și Eva, multe mistere.
– Să știi că Eva a plecat cu inima un pic îndoită, a spus
Aniela și a oftat.
– Adică, ar fi vrut s-o opresc?
– Nu avem voie să oprim pe nimeni, Căline! Putem să-i
spunem ce simțim, ce dorim, dar alegerea nu ne aparține. Con-
tează ce își dorește și celălalt. Ai uitat cum ne-a tot spus-o Eva
de câte ori a avut ocazia?
– Mi-a spus că va pleca, încă înainte să ne căsătorim.
Nu mi-a fost greu să accept ideea...
– Da, pentru că sperai, ca oricare om, că asta nu se va
întâmpla niciodată. Acum pot să-ți spun un mic secret și nu
înseamnă că o trădez pe Eva. Noi două ne destăinuiam totul – și
dorințele, și gândurile, și trăirile, trecute sau prezente. Mi-a po-
vestit cum v-ați cunoscut voi doi, chiar de ziua ei, cum a știut
instantaneu că pe tine te căuta. Avea mai mult de treizeci de ani,
nu?
– Treizeci și trei, a completat Călin, cu gândul la Eva și
la acea seară de mai.
– Te-ai întrebat vreodată cum se face că nu s-a căsătorit
până atunci? Era o femeie atât de frumoasă, cu o situație bună,
educată, bună la suflet...
Călin nu a răspuns. Nu-l interesase niciodată aspectul
acela, iar acum cu atât mai puțin.
– Așa este, zise Aniela, ca o confirmare a gândurilor
lui. Nu te-a interesat că era de altă religie, că avea cu cinci ani
mai mult decât tine, că aparținea, cumva, altei lumi, cel puțin
din punct de vedere social. Erai fericit – uimit și fericit, mai
266
Scrisorile ploii
bine zis – și asta o umplea de bucurie. Țin minte ce mi-a spus

când a vorbit prima oară despre tine: „Sunt sigură că pe el îl
căutam, parcă m-am născut ca să-l găsesc. Am avut senzația
asta, a căutării cuiva anume, toată viața. Am cunoscut bărbați,
am avut și câteva relații. Mă doreau, se străduiau să-mi arate cât
de mult mă iubeau, dar la niciunul nu simțeam interes și pentru
ceea ce gândeam, ce voiam să fac. Călin m-a ascultat cu inima
deschisă, doritor să afle, să cunoască. Este de o sinceritate și o
bunătate cum rar vei găsi la cineva. Muncim, ne ocupăm de fun-
dații, el își face studiile, și cu toate astea citim și discutăm în
fiecare zi, o facem lejer, natural, ca pe ceva fără de care n-am
putea trăi. Simt că acesta e destinul nostru și pentru Călin mă
bucur cel mai mult”.
Biata inima lui! Nici nu mai știa dacă să bată ori să se
oprească pe loc, să râdă ori să lăcrimeze la auzul acelor cuvinte.
Tulburarea ce o cuprinsese încă de la Dej devenea și mai adân-
că, îi făcea rău, nu mai știa ce să-i transmită lui Călin și ce să-l
sfătuiască.
Aniela simțea chinul bărbatului din încăpere, zbaterea
ultimelor lui speranțe. Dacă ar fi fost să descrie acel chin, în
felul ei, ar fi spus că aude un vuiet ce se apropie și anunță ru-
perea zăgazurilor. Nu-i nimic, o să-i facă bine! A tot refuzat să
vorbească despre viața lui fără Eva, despre neliniștile și ne-
mulțumirile inerente unei despărțiri. Nu s-a prefăcut, nu mințea
pe nimeni cu tăcerea lui, căci oricine putea să priceapă că nu e
fericit și nu-i este ușor. Așa își apăra el amintirea anilor buni.
Însăși tăcerea lui era o dovadă că o respecta pe Eva.
– Cu puțin înainte să divorțați, am stat iarăși de vorbă.
Eram nedumerită, un pic supărată pe ea. Nu simțeam că ar fi
nemulțumită de căsătoria voastră sau de tine, așa că nu prea
reușeam s-o înțeleg. I-am și spus asta. A tăcut îndelung. Se gân-
dea la tine și strălucea, dar cu cât strălucea mai tare, cu atât se
adunau și valuri de fum în jurul ei. Sau poate că era ceață. Da,
ceața are mai mult înțeles - picături de apă plutind în aer, așa
cum plutesc și informațiile. Ceața este ca norul, numai că ea
267
atinge pământul. Trebuie pătrunsă, dată la o parte, puțin câte

puțin, ca să putem răzbi și ajunge la adevăr. Asta își dorea Eva,
să afle și mai multe, să înțeleagă și să ajute. N-am spus nimic
atunci, fiindcă și eu eram afectată emoțional de plecarea ei și
era posibil să interpretez greșit ceea ce simțeam. Dar acum mi-e
clar că ceea ce voia să-mi spună Eva era că a făcut tot ce i-a fost
cu putință ca tu să evoluezi și să fii fericit. Misiunea ei se
împlinise. Ai fost receptiv, ai primit cu recunoștință ce avea ea
să-ți dăruiască, deci putea pleca să-și urmeze drumul.
– Dar mai sunt atâtea pe care nu le știu, recunoscu
destul de îngrijorat Călin.
– Și asta este adevărat, dar mai e ceva. Eva nu voia să fii
dependent de ajutorul ei, cu asta sunt și eu de acord. Riscai să
nu-ți cunoști puterea, potențialul, să nu ai destulă încredere în
tine. N-ai fi fost liber niciodată, și un om ca Eva nu putea ac-
cepta așa ceva. Ajutor înseamnă o nevoie de moment sau pentru
o perioadă, înțelegi? Eh, perioada aceea s-a încheiat! Ești ca un
copil care a ajuns la majorat, de acum trebuie să-ți asumi și să
răspunzi pentru ceea ce alegi. Nu că n-ai fi făcut-o și înainte,
dar acum ești tu cu tine însuți. Poți! Mulțumește-i Evei și mergi
mai departe! Ești tânăr, viața mai are multe surprize și tu ești
pregătit să le descoperi. Dacă vrei, bineînțeles!
– Aniela, despre altceva este vorba! Mă tot întreb cum
ar fi fost viața mea, dacă n-o întâlneam, dacă nu te aveam a-
proape și pe tine? Încă reflectez la asta.
– Reflectează oricât ai nevoie, dar nu uita că tu ai făcut
posibile aceste întâlniri. Poate, nu-ți dădeai seama ce dorești și
ce cauți, dar sufletul tău știa și s-a făcut auzit. Să spunem că noi
două l-am auzit și am răspuns. Așa s-a întâmplat și cu doamna
Lisandra, îți mai amintești? Meritul nostru nu se micșorează și
nu există motiv de supărare că tu înțelegi cum îți datorezi ție
însuți aproape totul. Și noi am primit ajutor de la alții, care l-au
primit, la rândul lor, și tot așa. Uneori, cel mai bun ajutor sunt
întâmplările. Da, da, nu te mira! Știi cine a fost la mine mai
înainte? Milena. Răvășită cum n-am simțit-o niciodată. O să-ți
268
Scrisorile ploii
povestească ea. Se gândea la tine tot timpul. Orice ar avea de

spus, mai mult ca sigur, vrea să-ți spună numai ție. Și ea e un
exemplu pentru ce discutăm – cum ar fi fost viața ei, dacă ție
nu ți-ar fi păsat de ea? Reflectează, Căline, dar nu pierde vre-
mea! Întâmplarea e ca virgula, poate schimba sensul întregii
propoziții, chiar a întregului text. Depinde unde o pui.
Călin s-a ridicat din fotoliu, refăcut ca după un somn
bun, mult așteptat.
– Știi de unde vin? De la Dej. Am vorbit cu cineva
despre Eva și m-a cuprins o slăciune cum nu pot să-ți explic.
M-am speriat. Nu aveam cui să-i spun...
– Mai ai un prag de trecut, unul de care te ferești.
– Te referi la Milena?
– Nu la ea, la părinții Evei. Ai evitat în ultima vreme
casa și odaia ta dragă, fiindcă tocmai s-a împlinit un an de când
a plecat Eva. Oamenii aceia nu te-au învinovățit niciodată
pentru divorț, te iubesc și acum ca pe copilul lor. Du-te și
vorbește cu ei, alină-le dorul! Crezi că lor le este ușor fără Eva?
Iar tu, treci odată pragul și eliberează-te! Milena știe să aștepte.
În curând e ziua ei de naștere. Apropo de întâmplări – și pe ea ai
cunoscut-o tot de ziua ei, ca și pe Eva. Asta îți spune ceva?
269
capitolul 19
Părinții Evei s-au bucurat când l-au văzut în casa lor. Nu

s-au prefăcut, nu au ocolit subiectul Eva, nu s-au plâns. Și-au
deschis sufletul în fața lui, așa cum au deschis ușa colindă-
torilor, bucuroși că au cui să dăruiască nuca și covrigul cuvenit.
Cu tatăl Evei a vorbit până către miezul nopții. Despre
fundații, în primul rând. Ceea ce începuse Eva cu ani în urmă
trebuia continuat, chiar dezvoltat. Atâția copii au beneficiat de
ajutoare – rechizite, calculatoare, cărți și chiar îmbrăcăminte,
primite de la organizații din țară și din străinătate.
– Doar știi ce spunea Eva mereu: pentru copii, cel mai
important lucru este educația și pregătirea temeinică. Nu toți
părinții au posibilități și copiii nu trebuie să sufere din cauza
asta. Ea s-a descurcat de minune, dar nici noi n-om fi mai
prejos, a spus domnul Mikloș fără emfază.
Călin a fost întru totul de acord. Muncise alături de Eva
și știa că nu e chiar simplu, dar câtă satisfacție le-a adus!
Au discutat și despre farmacie, deși mai puțin. Acolo nu
erau probleme. Distribuitorii de medicamente se înghesuiau cu
oferte, fiindcă plățile se făceau la timp. Aceste discuții și analize
erau necesare. Eva, înainte să plece, a trecut fundațiile și
farmacia pe numele tatălui său și a lui Călin, aveau câte 50%
din acțiuni fiecare. Apartamentul i-a rămas lui Călin. Doar
clubul a fost vândut și cea mai mare parte a banilor i-a luat ea.
Restul, i-a depus în contul fundațiilor. Așa era Eva...
Povestea clubului îi aduce un zâmbet pe buze lui Călin.
L-a cumpărat Toni. Elegantul Toni. Fără negocieri și fără pro-
270
Scrisorile ploii
bleme. Prin vară, s-a întâlnit cu el în parcarea tribunalului.

– Cum e, domnule „Eva Mikloș”? l-a întrebat Toni în
zeflemea. Ai rămas și fără club, și fără Eva.
Călin l-a salutat, chiar a dat mâna cu el, dar nu inten-
ționa să stea de vorbă cu individul ce nu-și ascundea nici acum
ranchiuna. Acel apelativ a fost folosit ca să-l jignească, să-i
arate că a fost josnic și interesat. Eva i-a spus la prima întâlnire
că nu are încredere în Toni. Atunci n-a înțeles la ce se referea
ea, dar după ce s-au căsătorit a venit vorba despre el și Eva i-a
spus cum a încercat faimosul body-guard să forțeze cumva
relația lor. De dragul banilor, bineînțeles.
– Eu nu spun că Toni nu m-ar fi iubit, dar pentru el erau
mai importante afacerile și câștigul. Eram o dată la ai mei și
l-am invitat și pe el în casă. Nu era prima dată când venea la
noi. Am stat la masă și am vorbit despre multe, inclusiv despre
club și farmacie. A spus că e prea mare bătaie de cap pentru o
femeie și că el ar fi cel mai potrivit să-mi ia de pe umeri greu-
tățile. M-am uitat la tata și ne-am înțeles din privire – individul
ăsta se și vedea însurat cu mine, mare patron și mare șef. Despre
fundații nu a pomenit o vorbă, că ele nu aduc profit; acolo e
muncă, nu distracție, și nu-l interesau.
Călin a dat să plece din parcare, dar Toni nu-l slăbea cu
reproșurile:
– N-ai fost în stare să ții o femeie lângă tine, impo-
tentule! Și mai vrei să spui că ai iubit-o? Dacă Eva simțea că o
iubești, nu te părăsea. Trebuia să rămâi în cătunul tău, la Dej!
Ciudați mai sunt unii oameni! Se lasă roși de dorința de
răzbunare și nu au liniște până nu o fac, nu contează când și
cum, gândi Călin și se limită să zâmbească. Domnul Mikloș îl
întrebă deodată ceva de care nu au mai vorbit niciodată:
– Ți-a povestit vreodată Eva despre cărțile din bi-
blioteca ei? De unde le are, de când și cum?
– Nu prea... Și nici eu nu am întrebat-o. Eram mulțumit
că le pot citi...
271
– Inițial, cărțile acelea au fost în limbi străine – greacă,

latină, câteva și în engleză.
– Înseamnă că nu erau editate în România, își dădu cu
părerea Călin.
– Exact! Înainte de Revoluție, astfel de cărți erau ca și
interzise. Nu explicit, dar înțelegi ce vreau să spun. Ei bine, Eva
le-a adus, ea le-a atras! Preotul a remarcat-o la orele de ca-
tehism, încă de când era copil. Punea multe întrebări, nu întârzia
să dea și răspunsuri. Nu toate erau ca la carte, ca să zic așa, dar
preotul era mulțumit de dorința ei de a studia. I-a dat cărți, să le
citească acasă. Mă cunoșteam bine cu el. Într-o zi, mi-a spus că
avem un copil deosebit, că ar fi bine să-i oferim toate șansele de
a-și potoli setea de cunoaștere, dar organizat și treptat, pe
măsura puterilor ei și potrivite cu scopul. Bineînțeles că am fost
de acord. Cine nu-și dorește un copil silitor? Să nu uităm însă că
religia, în acea vreme, nu era bine văzută.
Domnul Mikloș vorbea cumpătat. Călin nu-și amintește
să-l fi văzut impetuos, arțăgos ori plin de aerele celui ce știe mai
mult decât alții. Cu toate era cumpătat, de asta nu i-ar da nimeni
șaptezeci și cinci de ani. Mânca puțin, bea numai rareori un
pahar de vin și nu trecea zi să nu-și facă plimbarea prin oraș,
alături de soția lui, chiar și atunci când ploua. Nimic nu-l
deranja pe omul acesta, indiferent ce s-ar fi întâmplat în jur. Și
nu era vorba că trăia retras, în lumea lui, în turnul pe care unii îl
numesc de fildeș. Dimpotrivă, era cât se poate de activ, dar
mereu răbdător, echilibrat, o ființă caldă.
Călin devenise mai mult decât curios. Relatarea pe care
o începuse socrul său nu putea fi una oarecare, doar ca să le
treacă timpul. Niciodată nu s-a întâmplat așa. Îl privea și aș-
tepta, în tăcere, deznodământul.
– Eva intrase la liceu. Un copil bun, la locul ei. Primea,
în continuare, fel de fel de cărți de la preotul nostru. Le citeam
și eu, au început să-mi placă. Stăteam de vorbă cu ea și câteva
ore. Ni s-a alăturat și Marta, soția mea. La un moment dat, unele
din cărțile primite nu mai erau în limba română. Ce să facă cu
272
Scrisorile ploii
ele, l-am întrebat eu pe preot, așteptând ajutor de la el. Atunci

am aflat că toate proveniseră din afara țării. Le aducea de la
Vatican, din Germania comunistă și din Polonia și le traducea
ulterior. M-am mirat, dar nu m-am îndoit de cuvântul lui. Era
anul 1987, o perioadă destul de dificilă, mai ales în ceea ce
privește informarea. Nu aveam voie să știm prea multe. În
următorul an și jumătate, am primit mai multe cărți decât
primisem până atunci. Am insistat să le plătesc, deși preotul mi-
a spus că nu e nevoie. Măcar drumul și osteneala, am spus eu, și
atunci a fost de acord. Nu toate cărțile erau teologice, să știi!
Cele mai multe erau texte vechi, ale altor religii și popoare,
altele erau filosofice, istorice. Din cauza asta, cred, pe copertă
scria una și în interior era alta. Ne-am dat seama de asta mai
târziu, când le-am tradus. În vara anului 1989, urma să plec în
delegație, în Polonia. Eram director de producție la Combinat,
aveam contracte cu toate țările comu-niste. În Polonia începuse
cutremurul sistemului și ne temeam să nu avem probleme cu
exportul. Asta ne-ar fi lipsit! I-am spus preotului că plec și ce
crezi? Mi-a dat o adresă și două nume. Erau oamenii de la care
lua cărțile. A fost greu să mă întâlnesc cu ei. Am avut noroc, nu
pot spune altfel. Nu am adus nicio carte, că mi-a fost frică, dar
faptul că ne-am cunoscut a contat mai târziu.
Călin simțea – pentru a câta oară? – că generația lui
cunoaște prea puțin despre cum s-au descurcat românii în vre-
murile acelea, cum riscau pentru o carte...
– Pe scurt, zise domnul Mikloș: la următoarele deplasări
pe care le-am făcut în Polonia, după Revoluție, a fost altfel.
M-am întâlnit liniștit cu oamenii aceia, am stat de vorbă mult,
am cumpărat alte cărți. Nu mai aveam de ce să mă tem. Între
timp, Eva a terminat liceul și a venit și ea cu mine. A tradus
câteva din cărțile scrise în latină și engleză – a avut norocul să
facă limba latină în liceu. Era atât de prinsă în ceea ce făcea, că
nu a dorit să se înscrie la facultate. „Am timp pentru asta, îmi
spunea. Deocamdată, nu știu ce domeniu să aleg”. I-am res-
pectat dorința și nu regretăm. Peste vreun an, prin intermediul
273
Bisericii Greco-Catolice, Eva a plecat la Vatican, unde a stat

câteva luni. A urmat și niște cursuri. Și-a făcut prieteni, cunoș-
tințe, apoi s-a dus în Polonia și a stat și acolo o lună de zile. S-a
întors maturizată, mai determinată decât fusese înainte, mai
fericită. A continuat să traducă și să studieze. „Vreau să-i ajut
pe oameni”, a zis într-o zi, și a plecat la Cluj Napoca să se
înscrie la Facultatea de Farmacie. Când s-a întors acasă, în anul
2000, Eva avea douăzeci și șase de ani, o diplomă, multe rea-
lizări și multe planuri de viitor.
Călin se gândea la anul 2000. Abia terminase liceul. A
amânat armata, apoi a făcut-o, că nu avea încotro, după care a
venit la Baia Mare. Trebuia să ajungă aici, acum e sigur de asta,
și nu pentru Clubul sportiv, cum a crezut inițial, ci ca s-o în-
tâlnească pe Eva...
Doamna Mikloș le-a adus niște gustări. Seninătatea de
pe chipul ei ar fi șocat orice om care a auzit despre plecarea
fiicei sale – și cine știe dacă nu cumva pentru totdeauna. Acela
s-ar fi așteptat să vadă lacrimi și să audă tânguieli. Întrucâtva, și
Călin se temuse de asta.
Domnul Mikloș a făcut câțiva pași prin camera
luminoasă și plin de flori, să se dezmorțească de atâta stat pe
scaun, și apoi a continuat:
– Familia noastră a fost întotdeauna înstărită. Mulțu-
mim părinților și bunicilor că au fost oameni cu judecată și nu
și-au risipit munca! Și noi am muncit, de asta am avut bani
pentru educația și călătoriile Evei, apoi pentru spațiul în care a
deschis farmacia. De fapt, am cumpărat mai întâi clubul; a fost
o afacere foarte bună, le-a susținut material pe celelalte. Dar să
povestim despre Eva! În cei cinci ani cât a făcut facultatea, în
țară s-au schimbat multe. Au apărut edituri și s-au tipărit cărți la
care nici nu ne așteptam. Eva a avut ideea să propună spre edi-
tare câteva din cele pe care le primise din străinătate. A obținut
dreptul de autor pentru edituri, prin cunoștințele ei, dar nu pen-
tru toate, fiindcă unele proveneau de la mânăstiri, aveau autori
necunoscuți sau colectivi. Le-a păstrat, la fel și traducerile făcu-
274
Scrisorile ploii
te. Presimțeam că va începe să scrie, la rândul ei, căci așa se

petrec asemenea lucruri. N-a publicat nicio carte, dar s-au adu-
nat ceva pagini. Odată, de ziua ei, ne-a întrebat de ce i-am pus
numele Eva. Marta i-a spus că era cel mai frumos copil din ma-
ternitate și s-a gândit că fetița ei va fi o femeie foarte frumoasă,
așa cum trebuie să fi fost și Eva lui Adam. „Mi-ar fi plăcut să
mă cheme Ecaterina, ca pe Sfânta Ecaterina”, ne-a spus ea.
Avea o strălucire nemaipomenită pe chip, în acele momente.
Ne-a propus să vizităm toți trei Egiptul și Ierusalimul. Am fost
și în Italia, la Vatican.
– Și eu am fost cu ea acolo, își amintea Călin...
– După acele excursii a scris și mai mult. Citeam și ne
minunam. Ceea ce ne-a atras atenția era faptul că Eva obișnuia
să se semneze Ecaterina. Ce putea însemna asta, numai ea știa.
Am fi vrut s-o vedem la casa ei, să se bucure și de celelalte da-
ruri ale vieții. A avut amici, chiar și iubiți, căci nu era o singu-
ratică. Se îmbrăca elegant, era modernă, avea tot felul de întâl-
niri. Muncea mult – și la farmacie, și acasă, scriind, dar toate
relațiile ei cu bărbații nu o încântau destul. Atunci am simțit că
Eva noastră are de gând să plece din țară. A recunoscut. Ne-a
spus că va veni vremea să plece, pentru că așa simte ea. Unde să
pleci, am întrebat-o noi, dar nu supărați sau îngrijorați. Ea nu
ne-a răspuns. Probabil, încă nu știa sigur. Asta se întâmpla exact
în perioada când te-a cunoscut, acum doisprezece ani. Ce a ur-
mat, știm prea bine. Plecarea ei nu are legătură cu tine, nu una
de cauzalitate banală, dar fericirea ei, da. Asta nu înseamnă că
acum nu e fericită. Este, dar din alt punct de vedere, unul care
contează enorm pentru ea și are efecte asupra tuturor celor care
am cunoscut-o, am iubit-o, am inspirat-o. Eva este omul care a
înțeles cum se trăiește iubirea sub toate formele ei. Și care e cea
mai sigură cale de a iubi?
– A dărui, zise Călin, aducându-și aminte de tot ce fă-
cuse Eva în anii aceia, nici nu contează pentru cine, ci cum. Cu
dragoste și cu neobosită pasiune.
275
– Când și-a luat rămas bun de la noi, Eva ne-a amintit

doar atât: „Duhovnicul Arsenie Papacioc obișnuia să spună că
smerenia este arta de a sta la locul tău”. E cu putință să nu
înțelegem ce ne-a transmis prin acele cuvinte? Eva iubea cu-
vântul, îl cântărea bine înainte de a-l rosti. Dar unde voiam să
ajung cu această rememorare – la Aniela și la Milena. Datorită
ție le-a cunoscut și amândouă au completat-o pur și simplu.
Altfel de cum ai completat-o tu, bineînțeles. Adu-ți aminte ce
s-a întâmplat după ce s-a întâlnit cu Aniela! A făcut acel blog pe
internet și a început să publice din ceea ce a scris. Nu s-a mai
semnat Ecaterina, ci Aniela, de dragul acestei ființe. Nimeni nu
știe cine este autoarea blogului, iar pe ea o interesau numai
rezultatele, efectele. Apoi, i-ai povestit despre Milena și a
cunoscut-o și pe ea. Din nou a apărut ceva – fundațiile pentru
copii. Știi ce m-a întrebat Eva atunci? Era terifiată, revoltată
până la lacrimi. „Tată, dacă mă nășteam într-o familie precum
cea a Milenei – să nu pot învăța, să nu fiu liberă să fac ce doresc
și să nu văd lumea, să nu mă simt iubită? Câți copii or mai fi în
asemenea situație?” A fost extrem de impresionată de Aniela,
așa cum a fost și de tine, dar și de Milena, și nu numai la
început, ci și pe parcurs, văzând cât de dispuși erați să studiați și
să munciți. Pentru noi, care vă observam din afară, ați fost un
grup special, elemente care se îmbinau perfect. Fiecare avea
rostul său, contribuția sa deosebită. Câți oameni au fost atinși de
ceea ce făceați voi? Destul de mulți, deși nu suficient. Câte
schimbări s-au produs în viața voastră și câte vor mai fi? Asta
depinde de voi. Să nu considerați că fără prezența efectivă a
Evei nu puteți continua ceea ce ați reușit până acum. Avem pro-
fitul de la farmacie, avem relațiile cu acele organizații uma-
nitare. Eu m-am gândit să înființăm și o editură. Milena ne-ar
putea ajuta foarte mult.
Milena? – se întrebă Călin și avu o tresărire interioară. E
a doua oară în acea zi că ea apare în discuție, și nu ca ceva
insignifiant, ceva pomenit în treacăt. Era adusă în față, în pre-
zent, iar acum se vorbea chiar despre viitor.
276
Scrisorile ploii
– Și cu ce ne-ar putea ajuta Milena?

– Cu multe. E învățătoare și ne poate da o idee. Mă
gândesc la caiete ajutătoare pentru elevi, cărți de povești, nu
știu, ceva de care au nevoie copiii. Pe de altă parte, mai sunt
traducerile și manuscrisele Evei, și cele de care mi-ați povestit,
ale profesoarei și soțului ei. Milena ar ști să le pună în ordine, să
le pregătească pentru editare. Ar fi păcat să se piardă. Fii sigur
că există persoane care se vor bucura să le citească. Tu o să te
ocupi de partea legală, ca să fie totul în ordine. Ce zici, vorbești
cu Milena?
Privirea domnului Mikloș spunea mult mai multe. Când
pomenise de Milena, Călin observă că ochii lui erau calzi și
umezi, ca atunci când se uita iubitor la Eva. Iubirea lui
părintească avea nevoie să se reverse asupra cuiva.
– O să vorbesc cu ea, când mă întorc de la Dej.
Călin urca treptele interioare circulare de marmură. Încă

îl surprinde culoarea lor verde intens – o tușă vie pe fondul pas-
telat al interiorului vilei. Amețeala bruscă, de la vinul pe care îl
băuse cu plăcere toată seara, îi încetinește mersul, prelungește
așteptarea. Oboseala se amestecă cu emoția omului care nu știe
ce o să urmeze după ce va trece de ușă, de prag, de el însuși,
care se întreabă ce va face odată ajuns pe tărâmul inimii. Acolo
e plin de oaze fremătânde de viață, proaspete ca miezul fruc-
tului abia cules de pe ram. Dar e și pustiul.
Ah, pustiul acela, care are ochii infinit mai mari decât o
oază! Îi hipnotizează pe rătăciți și le dă certitudinea că libertatea
lor nu mai este îngrădită de nimic. Și ei se lasă seduși, cred în
șanse și în victorii garantate. Aleargă spre libertatea la care au
tânjit, până cad frânți din picioare și le devine indiferent că vor
dormi sub cerul liber, fără cearceafuri apretate, fără o pernă sub
cap, fără ceva și cineva să le țină de cald. Chiar sunt fericiți să o
facă, dar cât? Noaptea îi înconjoară, se lipește de ei și le șop-
tește malițioasă ceva tot mai străin, tot mai adânc. Nu se văd
nici măcar umbrele, de unde și senzația că cei care îi pândesc și
277
îi amenință vor rămâne veșnic necunoscuți, însă permanent pre-

zenți prin răsuflarea lor întinsă până la ei ca să le curme somnul,
să le alunge bucuria de a fi stăpânii clipei pe care o trăiesc.
Ce frumos îi spusese Eva, cândva! „Singurătatea nu e
libertate. Omul fuge de oameni, de tentații și responsabilități,
crede că din cauza lor s-a simțit înlănțuit. Urăște și detestă să
aibă atâtea legături cu tot ce există, visează să scape de ele și să
trăiască numai cum îi place și numai pentru el. Dar când se tre-
zește în mijlocul imensității de variante și alternative, îl cu-
prinde groaza. Nu mai e sigur de nimic, nu se poate hotărî ce să
aleagă, de frică să nu greșească. Amână și se frământă mai rău
ca înainte, întrebându-se pe cine va învinui pentru eșecul po-
sibil, dacă acolo nu există decât el și dorințele lui? Și începe să
fugă de singurătate și nu e totdeauna atent lângă cine se oprește,
cu cine se însoțește, cui i se destăinuie. Înlocuiește un greu cu
alt greu și nu-și dă seama că însăși respingerea îi răpește li-
bertatea. Câtă fericire încape în viața unui asemenea om? Ne-
liniștea i-a cotropit întreaga ființă și cere mai mult spațiu, și el,
neștiind să facă diferența cuvenită, îi acordă mai mult timp.
Timp din timpul ce i se împuținează cu fiecare clipă neîmpă-
cată cu sine...”.
Urcă și vede că ușa camerei de la etaj e întredeschisă. O
lumină alb-gălbuie o înconjoară ca o ramă împletită din aburi
mișcători ce nu cunosc înfricoșarea. Probabil, doamna Marta
lăsase un bec aprins, pe cel de la veioză. Dacă ar fi fost întu-
neric înăuntru, inima i-ar fi bătut mai tare. Ar fi închis ochii și
ar fi rămas așa cine știe cât, încercând să amâne întâlnirea cu
realitatea ce excludea orice speranță de-a o găsi acolo pe Eva.
Speranța e greu de alungat, fiindcă nu-i ceva ce trăiește în afara
noastră. Dar mai are ea sens printre atâtea evidențe? Eva este o
realitate, însă coordonatele acesteia aparțin unui alt timp. Eva
este o continuă insinuare printre amintiri, un parfum ce dăinuie
și pe care nu-l poate atinge, dar se simte îmbrățișat de el, apărat
și împins înainte.
278
Scrisorile ploii
Intră în cameră și privește în jur. Toate sunt cum le știa.

Toate stau la locul lor și și nu suferă din cauza schimbărilor din
ultimul an. Călin respiră ușurat, ca și când ar fi aterizat cu bine
după plimbarea cu un planor purtat de vântul schimbător dea-
supra copacilor și apelor, văilor și câmpiei, a caselor cu aco-
perișul triunghiular și ferestrele orientate spre răsărit. E trecut
de miezul nopții, deja e altă zi. Nu se vede Luna, dar se aud
stropii de ploaie cum se joacă veseli pe pervaz. Cum de plouă în
luna februarie?!
„Plouă. Mii de picături curajoase umplu văzduhul. Une-

le cad grăbite pe pământ, altele plutesc şi apoi se scurg pe
frunze și pe flori, cu o blândețe mai adâncă decât mângâierea.
Dacă nu și-ar face loc în mine secundele când ele își termină
călătoria cu un strigăt de bucurie, liniștea mi s-ar părea îndo-
ielnică, inutilă pentru momentele de luciditate pe care le caut.
Lumina neonului, din spatele meu, se reflectă în stropii mai
apropiați, îi face prețioși. Încerc să-i urmăresc, vreau să-mi văd
reflexia în ei, dar nu reușesc. Oricât aş încerca să mă văd pe
mine, tot la tine mă duce gândul. Încă îmi doresc să pornim din
inima norilor, să ne unim zborul, apoi să ne contopim cu pă-
mântul ce tremură de dorul ploii, şi iarăși să urcăm spre cer,
odată cu aburii eliberați ca dintr-o mare strânsoare. Să urcăm
fericiți, până devenim noi înșine norii din care să ne întoarcem
iubitori peste pământ”.
279
capitolul 20
– Salutare! Cam într-o oră intru în Dej. Zi tu unde vrei

să ne întâlnim, că știi mai bine orașul!
– Nu mergem nicăieri, vii la mine acasă! îi răspunde
Laurian. Vreau să fim în largul nostru. Adresa o știi. Hai că te
aștept!
Călin simte că se destinde. Ziua de ieri a fost o mare
încercare pentru sufletul lui. Acum își înțelege mai bine por-
nirea instinctivă de a lăsa totul deoparte și a se întoarce val-
vârtej la Baia Mare. El doar gândise că e împăcat cu plecarea
Evei, doar gândise...
Nu avea ce să-i reproșeze Evei, dar, în ultimul an, ră-
măsese legat de ea mai mult decât a fost în stare să recunoască.
A trăit în două lumi – una numai a lui, ținută încuiată ca pe un
seif, și cealaltă, împărțită cu Milena. Frumos, dar rar. N-a fost
întreg în niciuna, de unde și starea lui continuă de oboseală, de
neliniște. Până să se întâlnească cu Rona, nu s-a întrebat nicio-
dată bărbătește: de ce i s-a dat lui să le cunoască pe amândouă
aceste femei, de ce să-i devină atât de apropiate și importante?
Azi-noapte a dormit în camera de la etaj, acolo unde a
dormit prima oară cu Eva. S-a ținut departe de ea încă de prin
luna noiembrie. Urma primul Crăciun fără Eva și era greu.
Înainte de Crăciun le-a spus foștilor socri că va pleca la părinți,
dar nu a fost așa. Nici de Anul nou nu a ajuns la ei, doar le-a
urat cele bune. Iar despre luna ianuarie, care l-a bombardat cu
cele mai colțuroase amintiri, n-a vorbit cu nimeni. Abia de s-a
mai văzut și cu Milena. Telefonul primit de la Mihai i s-a părut
280
Scrisorile ploii
un respiro de care avea nevoie numaidecât. Și-a făcut bagajele,

a anunțat-o pe Milena și a plecat zorit. Prea multe îl apăsau.
Doamna Lisandra a murit la puțin timp după ce a plecat
Eva. A murit împăcată, așa cum și-a dorit. Nu a suferit de boli,
n-a ajuns prin spitale. Și-a păstrat memoria până la sfârșit.
Milena o vizita des, Călin doar din când în când, și atunci o pro-
voca să-i mai povestească.
O astfel de vizită i-a făcut anul trecut, imediat după Re-
velion. Eva i-a spus că are ceva de terminat. De unde să știe că
ea se pregătea de plecare, că voia să lase totul în ordine: afa-
ceri, posesiuni, lucrurile ei, cărțile? De unde să știe că și
doamna Lisandra se gândea la același lucru?
– A venit băiatul meu! a spus bătrâna cu neprefăcută bu-
curie.
Așa îi spunea de la o vreme, și lui îi plăcea. N-o con-
sidera o a doua mamă – își iubea mama prea mult – , ci o
prietenă desăvârșită. Încrederea lor a fost reciprocă, la fel și do-
rința de a ajuta, fiecare cu ce avea de oferit. El i-a oferit recu-
noștință și iubire, iar ea parcă s-a hrănit cu ele și și-a prelungit
viața.
– E zarvă în țară, așa-i? îl întrebă un pic abătută. Nu-mi
place ce văd și ce aud. Prea multe proteste, prea multe lozinci și
atât de puține cerințe concrete care să privească viața de zi cu zi
a întregii națiuni. Generalități, definiții. Utopii politice, le-aș nu-
mi eu. Oamenii au visat întotdeauna la o societate perfecă,
formată din oameni prosperi și fericiți și în care să existe drep-
tate și egalitate. Poate că de asta, în mai multe momente din
istorie, s-a considerat că proprietatea privată e cauza inechită-
ților, că ea produce și propagă exploatarea omului de către om.
Nu comentez fapte care nu pot fi negate, sclavia a existat și încă
există. Termenul „Utopia” aparține filozofului englez Thomas
Morus și a apărut în secolul al XVI-lea. Cuvântul însemna
„locul care nu există nicăieri”. Iarăși nu pot comenta, pentru că
au fost multe încercări de a se ajunge la acea societate perfectă,
dar ele au eșuat, întrucât soluțiile propuse duceau la o unifor-
281
mizare forțată a unor oameni diferiți. Asta nu se poate realiza

decât prin conștiință. Egalitatea nu poate fi decât de șanse, de
drepturi și de îndatoriri. Avem așa ceva în țară? Dacă da, nu
trebuie să ne mai facem griji. Dar dacă nu?... De asta încă se
caută formule, încă se propun utopii. Ele au existat întotdea-
una, să nu crezi că e ceva nou, ceva descoperit de cei care ies
acum în stradă. Îți dau numai câteva exemple: Atlantida, Repu-
blica Universală, Grădina Edenului, Cetatea Soarelui, Noua
armonie, Noua Ordine Mondială și cine mai știe câte or fi.
– Sunteți nemaipomenită! Un izvor de informații ne-
prețuite.
– Ca mâine voi părăsi această lume. Dacă te interesează
ce spun și am spus și până acum, notează-ți undeva ce ai reți-
nut! Notează și apoi observă societatea. Unele se vor adeveri,
altele mai puțin. Eu nu sunt un prooroc, doar un om care a
adunat și sintetizat niște date. Te așteptam, ca să te rog ceva im-
portant. Fă-ți timp și uită-te în biblioteca din apartamentul meu!
Strânge manuscrisele mele și ale soțului meu și ia-le la tine! Nu
aș vrea să se piardă și nu am încredere în altcineva cum am în
tine și soția ta, cum am în Milena. Ia și cărțile, și revistele! Veți
vedea voi ce e de făcut cu ele.
– Așa voi face, o asigură Călin, destul de încântat de
propunerea profesoarei.
– Chiar aseară mă întrebam cum se face că într-o viață
atât de scurtă e loc pentru atâtea mizerii? E multă frumuseţe în
lume, dar oamenii nu o văd. Îți mai amintești ce-ți spuneam în
urmă cu zece ani? Mă tem că ne îndreptăm repejor spre o nouă
revoluție. Semne sunt peste tot. E prea multă violență, prea mul-
te trădări.
– Nu anul ăsta, zise Călin, încercând s-o liniștească. E
anul Centenarului, avem de sărbătorit.
– Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu! La drept vor-
bind, sentimentul de unire e întotdeauna înălțător, poate genera
schimbarea în bine, pacea, bunăstarea. Depinde de gândurile și
voința oamenilor. Dar apropo de revoluții, să știi că sunt foarte
282
Scrisorile ploii
multe asemănări între ele. Există un model. Înainte de marile

mișcări sociale e o perioadă de dezvoltare, urmată de o criză
economică sau ideologică. Acestea, de multe ori, sunt arti-
ficiale, sunt create anume. Societatea începe să se grupeze în
tabere și reacționează diferit la politicile de austeritate ale celui
care guvernează. Aproape de fiecare dată, mișcările sociale sunt
îndreptate împotriva liderului, care este prezentat și privit ca un
tiran, un dictator, iar populația își proiectează nemulțumirea
asupra acestuia, fiindcă are prea multe de suferit, de la sărăcie și
nedreptate, la abuzuri și pierderea încrederii în viitor. Mulțimea
se grupează și îl răstoarnă pe dictator. În cazul marilor revoluții
de până acum, liderul a fost omorât, iar noua conducere a făcut
„curățenie” în rândul celor care se opuneau. A urmat o perioadă
de teroare, în care morala și legile au fost pur și simplu
suspendate. Sper să nu se mai întâmple așa ceva în România.
Ajunge ce am trăim în anii cincizeci! Sinceră să fiu, nu mai
vreau să fiu martor la așa ceva.
– Știu cum a fost, doamnă profesor. Tot de la dumnea-
voastră știu și mă îngrozesc, dar nu cred să mai fie posibil în
zilele noastre. Și dumneavoastră nu vă mai faceți atâtea griji,
atâtea gânduri! Vreau să vă știu sănătoasă și veselă, i-a spus
Călin și a îmbrățișat-o de două ori în acea zi, parcă ar fi știut că
era pentru ultima dată.
Oare de asta a murit doamna Lisandra la numai trei săp-
tămâni de la acea discuție – ca să nu mai fie martor al istoriei?
Se poate, recunoscu el întristat. În 2018 nu a fost revoluție, dar
nici liniște și sărbătoare nu a fost. Să aibă doamna Lisandra
dreptate în toate? Să urmeze ceva și mai neplăcut anul acesta?
S-a uitat la ceas. Mai avea doar un sfert de oră de mers.
Cu atâtea gânduri și emoții, nu a mai simțit cum a lăsat loca-
litățile, una câte una, în urmă.
Își aminti ce i-a spus aseară domnul Mikloș despre Eva
și numele cu care își semna scrierile. Sfânta Ecaterina e și nu-
mele unei biblioteci imense și străvechi, aflată în mânăstirea cu
același nume, de pe muntele Sinai. Cu siguranță, acolo și-a dorit
283
Eva să ajungă și nu sunt motive să creadă că nu a reușit. Nu au

vorbit de când a plecat, așa au hotărât, ca să le fie mai ușor. Dar
putea să fie ușoară o astfel de desprindere? Până ieri, nu. Acum,
toate au alt înțeles, deși toate stau sub semnul unui mare mister.
În toți acești ani de când Milena se mutase în aparta-
ment, ei doi s-au întâlnit destul de rar – când au fost la notar
pentru reînnoirea contractului de închiriere, la Firiza, la Tăuții
Măgherăuș, toți patru, ca să vadă rezervația naturală a arbo-
retului de castan comestibil, și acum vreo patru ani, la Centrul
de bătrâni, unde o găsise supărată din cauza lui Vladimir. În-
tâmplător și fugitiv s-au mai văzut și la cabinet, la Aniela. Erau
prieteni și atât. „Fetele”, cum le spunea el Evei, Anielei și
Milenei s-au întâlnit de multe ori, dar ele chiar aveau de discutat
și de făcut tot felul de lucruri. El a fost mai mult decât ocupat cu
facultatea – cea de Drept – și cu treburile de la club, de la fun-
dații, iar timpul ce-i mai rămânea disponibil îl acorda iubirii și
fericirii lângă Eva. O, de câte ori nici nu ieșeau din casă la
sfârșit de săptămână! Parcă nu se mai săturau unul de celălalt și
nu se plictiseau niciodată fiind singuri.
După moartea domnei Lisandra, care i-a lăsat încă un
gol în suflet, a căutat-o pe Milena. Promisese că se va ocupa de
situația apartamentului, de conținutul bibliotecii și de Milena,
bineînțeles. S-au îmbrățișat și au plâns. Au plâns pentru doamna
Lisandra, au plâns și pentru Eva. Cumva, în sufletul lor, au
plâns și pentru ei. Nu erau speriați, dar golul pe care îl resim-
țeau avea un ecou puternic. Nu se mai aveau decât pe ei și
amintirile, pe ei și pe Aniela, care îi ținea de mână pe amândoi
ca să nu se clatine prea tare și ea. Oricât de pregătiți au crezut
că sunt, o bucată de vreme n-au mai știut cum să zâmbească și
cum să îmbuneze insomniile istovitoare. S-au întâlnit toți trei de
ziua Milenei. Nu ca să petreacă, s-au gândit ei; și totuși, după
acea zi de sfârșit de februarie soarele a început să crească și în
inimile lor, nu numai pe cer.
– Dacă mai întârziam două zile, mi-aș fi sărbătorit ziua
de naștere o dată la patru ani. Cine știe dacă-mi aminteam precis
284
Scrisorile ploii
întotdeauna câți ani am, le-a spus Milena, amuzându-se și mo-

lipsindu-i și pe ei.
S-au reîntors la munca și responsabilitățile care nu su-
portau amânare și asta le-a mai diminuat sentimentul de însin-
gurare și neputință.
În aprilie, după Sfântul Gheorghe, a fost ziua de naștere
a Anielei și mare le-a fost surpriza când au ajuns la ea acasă. La
masa din sufragerie stătea un domn foarte simpatic, pe care
sărbătorita l-a prezentat „Alexandru, prietenul meu”, dar cu o
inflexiune a vocii care nu lăsa nicio îndoială. Aniela era îndră-
gostită. Amândoi erau îndrăgostiți. S-au cunoscut la cursurile de
kineto-terapie, au spus ei. Povestea lor nu începuse ieri sau
alaltăieri, dar abia acum au privit-o cu inima. Alexandru nu era
total nevăzător. Ce noroc pe el că putea vedea, chiar și puțin,
frumusețea Anielei, gândi Călin, dar își aduse aminte că astfel
de oameni văd mai mult decât cei sănătoși.
Călin și Milena s-au bucurat, nici nu se putea altfel, dar
nu după mult timp s-au trezit asaltați de întrebări pe care nu și
le-au pus niciodată. Întrebările lor, nu ale celorlalți. Despre ei.
Despre anii de când se cunosc și cei mulți care le stau înainte. Și
atunci s-au văzut și ei cu inima... Iar azi, când se pregătea de
plecare, părinții Evei l-au rugat pe Călin s-o ia și pe Milena cu
el, data viitoare.
– Eva a ținut foarte mult la ea, doar știi! a spus domnul
Mikloș, susținut de privirea aprinsă a soției lui.
Ar fi putut să se ducă la Milena chiar astăzi. E sâmbătă,
e acasă, și era ora zece când a plecat, n-ar fi trezit-o din somn.
Emoțiile chiar asta îl îndemnau – să fie spontan și încrezător.
Dar el își dorea altceva. Voia să fie întreg, netulburat de alte
griji, și deocamdată nu era posibil. Așa că, a plecat spre Dej.
Laurian este fratele mai mare al foștilor colegi de liceu

ai lui Călin, frații gemeni Sandu și Marcel Ilin. Încă de atunci
erau prieteni. Au păstrat legătura, s-au mai întâlnit de câteva ori
și la Baia Mare. E o plăcere să discuți cu el, fiindcă e cult, me-
285
reu jovial, plin de energie și de planuri. Are aproape cincizeci

de ani. Divorțat, arătos, locuiește în casa părinților, împreună cu
mama lui, văduvă de câțiva ani, o femeie energică și acum,
după ce toată viața a muncit pe șantiere de construcții, alături de
soțul ei, care îi era șef. Șef de șantier, că acasă se cam shimbau
lucrurile.
Gurile rele spun că așa se explică de ce băieții gemeni
au devenit și ei ingineri constructori – mama s-a ocupat mai
mult de ei, că îi semănau bine. Laur se aruncase în partea tată-
lui. Studios și adaptabil, curios, cu o atitudine deschisă, pozitivă
și mult spirit de observație. Un tânăr potrivit pentru Facultatea
de Fizică. Și-a ales ca specializare fizica tehnologică și nu în-
tâmplător. La Cluj-Napoca funcționa, încă de prin anii șapte-
zeci, Institutul de Izotopi Stabili, ca filială a Istitutului de Fizică
Atomică de la București, Măgurele. Mai târziu, el și-a schimbat
denumirea în Institutul de Tehnologie Izotopică şi Molecularǎ.
Pentru un tânăr care se visa cercetător, chiar inventator, a fost
un stimul excelent. După ce a terminat facultatea, a urmat stu-
diile de masterat, optând pentru Fizica Corpului Solid și în final
a ajuns cercetător, așa cum și-a dorit. Profesional, toate i-au
mers bine. În viața personală însă...
Ultima dată când au stat de vorbă, acum vreo trei ani,
Laur venise la Baia Mare cu „treburi”, cum le spunea el. L-a
sunat pe Călin și acesta l-a invitat la ei acasă. A fost o întâlnire
de neuitat, cu discuții plăcute, dar nu banalități. Eva a fost im-
presionată de Laur, care s-a descris foarte bine atunci:
– Diogene considera că oamenii trăiesc o viaţă dictată
de reguli şi tabuuri și de asta nu pot fi cu adevărat sinceri. Eu îi
dau dreptate și am să vă spun de ce. Știți cum îi treaba asta cu
alegerile, cu omul-etichetă? Este ca și cum ai sta în bibliotecă,
printre cărți, și ești pofticios rău, le-ai vrea pe toate. Fiecare
dorință e o carte de pe raft, care aşteaptă să fie citită. N-or să-ți
placă toate, evident. Însă nu ai de unde să afli, până nu încerci.
Și cum nu poți citi două cărţi deodată, ce faci? Le iei pe rând,
aleatoriu. Cum să spui că n-ai avut de ales în viață? Totdeauna
286
Scrisorile ploii
ai de unde alege. Dar ce-i frământă pe cei mai mulți este alt-
ceva. Eticheta! Vor să evite consecințele, dezaprobarea, se tem
să nu sufere. Dar nu suferă și când stau pe gânduri o grămadă și
numai ce simt că poștalionul a trecut de mult? Nici coada nu i
se mai vede!
– Ai talent de povestitor, i-a spus Eva, încântată. Un
povestitor hâtru. Strecori multe printre rânduri.
– Eu nu m-am luat niciodată de nimeni, continuă el. Mă
bazez pe experiențele mele, că am de tot felul. Dar au fost des-
tui care mi-au bătut obrazul. Că să tac din gură, că numai greșeli
și păcate am făcut. Adică, n-am ales cărțile bune din bibliotecă,
cum s-ar zice. Dar ei, că n-au citit mai deloc ori numai de un
fel, cum sunt? Oi fi păcătos, dacă a ajuns curiozitatea să fie un
păcat și în mileniul trei, dar îmi asum. Și o să continui, a mai zis
și a râs cu poftă.
„Treburile” pentru care venea uneori la Baia Mare erau
întâlnirile cu doamne pe care le cunoștea pe internet. Ce să-i re-
proșezi? Era sănătos, liber, încă tânăr. Doar că nu toate întâlni-
rile i-au căzut bine. Într-o altă zi, mai târziu, când erau numai ei
doi la o terasă în oraș, Laur s-a amuzat aducându-și aminte de o
întâmplare, dar s-a amuzat numai pe jumătate.
– Îți povestesc ceva, dar să nu râzi de mine! îl preveni
pe Călin din capul locului. Am cunoscut o doamnă de aici, de la
voi. Medic. Mi-am zis eu, în sinea mea: ia încearcă să te așezi la
casa ta! Femeia este educată, e frumoasă, are o situație bună. Ai
o vârstă, ai testat destul! Am ajuns la discuții serioase cu ea și
am venit ca un adevărat pețitor. Dichisit, cu flori și cadou,
politicos. Era într-o vineri după-amiază și îmi propusesem să
rămân tot weekend-ul cu ea. Am ieșit la restaurant, așa cum se
cuvine, am stat de vorbă, am mâncat, am băut un pahar de vin.
În fine, tatonări și observații de ambele părți. Ieșim și îi propun
să mergem la hotel, să nu deranjez. Ea se supără foc. „Dar ce fel
de femeie crezi că sunt eu?” – îmi spune și se înroșește și se
încruntă la mine. M-a luat pe nepregătite, nici nu știam ce să
fac. „Pentru asta era întâlnirea? Te credeam serios!”, a conti-
287
nuat doamna mea și dusă a fost. M-a lăsat pe trotuar. Sincer, era
prima oară când mi se întâmpla așa ceva.
În momentul acela, Laur doar a zâmbit, nu a mai râs ca
altă dată și Călin înțelegea de ce. Domnul inginer-cercetător-
pețitor rămăsese cu buza umflată. Laur a continuat:
– M-am îmbufnat și m-am urcat în mașină, cu gândul să
vin acasă, dar ce crezi? Îmi vine ideea s-o iau spre Bistrița.
Știam un club, unde am mai fost. Și m-am dus. M-am așezat ca
boierul pe canapea, mi-am comandat ceva de băut și așteptam,
să văd pe cine să pun ochii. Nu m-am ostenit deloc. Au venit
peste mine două „prietene” care dădeau semne că vorbesc pe
limba mea. Lor nu trebuia să le explic ce și cum e cu hotelul.
Am comandat încă un rând de băutură, bineînțeles, și lor, și din
vorbă în vorbă am înțeles că mă voiau amândouă. Premieră. La
starea mea, îmi râdeau mustățile. Asta e recompensă pentru mai
înainte, am zis, și am ieșit țanțoș cu ele la braț. Amănuntele nu
mai contează, să nu pierdem timpul cu ele. Înfierbântați cum
eram, una dintre ele mă întreabă dacă sunt de acord să vină și
prietenul ei, că ar fi și mai interesant. Nu știu dacă am zis da ori
așa a interpretat ea. Cert este că a intrat prietenul, de parcă aș-
tepta la ușă să fie chemat. Totul a fost bine, până m-am trezit că
deveneam jucăria lor. Începeau să se joace cu mine, inclusiv
tipul, care nu arăta rău. Nu mă simțeam tocmai în largul meu cu
ele două călare pe mine și cu el care îmi dădea târcoale, mă
mângâia, deja se apropiase alarmant de mult. Înțelegi?... Am
invocat o durere de burtă groaznică. Cred că am diaree, le-am
spus și am fugit în baie. Îmi ticăia inima ca la iepure. Eram
străin în orașul ăla și singur. Naiba știe cine erau cei trei. Ori-
cum, mi-am dat repede seama că sunt în pericol. M-am gândit
să mă duc să le ofer bani, ca să mă lase să plec. Nu a fost ne-
voie. Fetele se îmbrăcau și tipul plecase deja cu toți banii găsiți
în portofelul meu. Bine că mi-au luat numai banii!
– Tu vorbești serios? l-a întrebat Călin, căruia îi pierise
pofta de râs.
288
Scrisorile ploii
– Îți dai seama că am venit acasă urgent, cu coada între

picioare și gata să jur că mă las și de femei, și de cluburi, și de
curiozități. După câteva luni de cumințenie mi-a trecut spaima,
dar nu de tot.
Un episod nostim, dacă ne gândim că alții nu au avut
norocul care a dat peste Laur atunci și au fost bătuți, santajați,
unii sechestrați și chiar abuzați, și nu numai pentru bani, își zise
Călin, ajuns la destinație. Lumea se schimbă, e rostul ei, dar
parcă alunecă prea mult spre tenebre.
289
capitolul 21
– Cum de ești acasă în weekend? îl întreabă Călin cu

subînțeles, bucuros că ajunsese cu bine și că își va petrece ur-
mătoarele minute sau ore în compania unui om care are ce
spune și știe cum să te facă părtaș la buna lui dispoziție.
– Ehe, și caii de cursă lungă obosesc, îi răspunde Laur și
se grăbește să-l invite în living.
Era îmbrăcat în trening și părea că încă nu se trezise.
Părul îi era zburlit, ceea ce îi dădea un aer sălbatic, dar, în ace-
lași timp, neîngrijit. Călin se obișnuise cu figura lui elegantă,
puternic masculină. Ce vedea acum nu prea semăna cu Laur. Pe
de altă parte, e sâmbătă. O fi dormit omul mai mult. În ceașca
de pe masă era mai mult de jumătate din conținut, ceea ce în-
semna că nici nu apucase să-și bea cafeaua.
Tot pe masă era și o carte. Călin s-a apropiat și s-a uitat
la copertă. Laur a observat și a intervenit imediat:
– Am terminat-o azi-noapte. Ce noapte, că era patru
dimineața?! M-a incitat titlul și faptul că autoarea e româncă. E
un roman științifico-fantastic. Iată că și noi, românii, putem
scrie SF, și încă foarte bine. În final, am rămas cu senzația că
am citit un roman de ficțiune, inteligent și deloc previzibil. Un
roman de dragoste, pot să spun, deși el este fantesy. Ți-l dau să-l
citești, dacă te interesează.
– „Prea mulți zei pentru un deșert”. M-ai făcut curios.
– Ai grijă la curiozități! îl sfătui Laur, dar de data asta
nu a continuat cu obișnuitele lui povestioare vesele și cu tâlc.
Să-ți fac o cafea, îi propune și deja s-a dus la bucătărie.
290
Scrisorile ploii
Ceva îl frământa pe Laur. Nu mai avea verva dinainte,

atitudinea ușor zeflemitoare și detașată față de preocupările
comune ale omului acestor vremuri. Călin era încurcat. Poate, ar
trebui să scurteze vizita și să nu întrebe nimic. Chiar așa va
face. După ce va afla de ce a vrut Laur să vorbească cu el, se va
scuza că este obosit și va pleca acasă. Avea destule de vorbit și
cu părinții lui.
Laur s-a întors cu două cești de cafea fierbinte, una pen-
tru Călin și una pentru el. A dat-o deoparte pe cealaltă și s-a
așezat la masă, în fața lui Călin.
– Mama nu e acasă și eu nu sunt chiar un expert la bu-
cătărie, dar mă descurc.
– Ce face mama ta? Nu am văzut-o de ani de zile.
– E necăjită. La vârsta ei, supărarea și grijile nu-i fac
bine. De asta voiam să vorbesc cu tine. Vreau un sfat de la
avocatul Călin.
– Ce poate fi atât de grav? Văd că și tu ești afectat.
Laur s-a ridicat din nou și a deschis unul dintre sertarele
biroului așezat în colț. A revenit cu un dosar în mână și i l-a în-
tins lui Călin.
– Am strâns aici niște hârtii. O să le citești acasă, să-ți
faci o părere, dar din capul locului te rog să reții că eu și familia
mea nu vrem să facem rău. Dimpotrivă, vreau un sfat cum să
procedăm tocmai ca să nu-l facem. E vorba despre frații mei. La
telefon nu puteam să-ți spun mai mult decât că sunt îngrijorat
pentru Enzo – asta putea însemna orice și n-aș fi devenit sus-
pect, dacă mă auzea cineva.
Lui Călin nu-i plăcu deloc amestecul lui Enzo în toată
povestea aceea. Cine știe ce a făcut și ce ar putea avea de tras și
Rona. A frunzărit în grabă dosarul și a înțeles că era ceva destul
de serios.
– Frații mei sunt distruși. Moral, sufletește, financiar.
Două familii, înțelegi? Nu mai au firma și nici nu se pot apuca
de altceva. Sunt în proces pentru insolvență, dar au și alt necaz,
unul și mai mare. Cineva le-a făcut un denunț la Direcția Anti-
291
corupție. Nu-ți spun prin ce au trecut cu perchezițiile, decla-

rațiile, au fost și sub control judiciar. Dacă se tem, asta nu e
pentru că au făcut ceva rău, ci din cauza felului cum decurge
ancheta. Au avocați, dar eu vreau o părere de la tine și chiar un
pic de ajutor. Mama suferă teribil din cauza băieților ei prefe-
rați. Nu am avut niciodată o problemă cu asta și nu am nici
acum, dar ea se topește pe zi ce trece. Uite, acum a plecat la ei
cu mâncare și ceva bani. Lor le este rușine, dar n-au ce face. Au
copii și cheltuieli, cum să se descurce? Familia trebuie să aibă
grijă de fiecare membru, noi așa am crescut.
– Spuneai că vrei să te ajut. Te-ai gândit la ceva anume?
îl întreabă Călin absolut impresionat de ceea ce a auzit.
– M-am întâlnit și ieri cu ei. M-am bucurat că ai amânat
întâlnirea noastră, fiindcă trebuia să fiu lângă ei, nu pot să-i
părăsesc tocmai acum. Denunțul împotriva lor nu prea e în
regulă, așa zic ei. E ceva legat tot de firma aflată în insolvență.
Prea au venit amândouă deodată și i-au scos din circuit. Ei au
colaborat ani buni cu firma lui Enzo, dar aceea nu e pomenită în
denunț, numai că procurorii încep să facă presiuni, să presupună
nereguli între cele două firme. Le cer informații și, mai mult, le
cer denunțuri împotriva lui Enzo. Or fi ei mirați și supărați că
firma lui Enzo a înflorit între timp, dar nu sunt niște oameni atât
de josnici încât să-și scape pielea acuzând pe nedrept, pe alt-
cineva. Ce să-i faci, chestiile astea cu partidele și relațiile sunt
la ordinea zilei! Dacă erau din același partid cu Enzo, poate că
nu li se întâmpla nimic. Zic și eu, nu știu. Oricum, ei nu pot
vorbi în momentul ăsta cu Enzo, nu se pot sfătui cu el. Sigur
sunt urmăriți. Nu vor să ascundă ceva, doamne ferește! Dar ar
vrea să-l prevină. Lucrurile se cam clatină, partidul din care face
parte Enzo începe să-și piardă puterea și nu este exclus să se
trezească și el cu o plângere. Nu din partea lor, asta nu o vor
face, dar poate fi altcineva. Jocurile sunt jocuri, totul e pe bani.
Și mai este ceva. Frații mei ar vrea să-l roage să le fie martor.
Documentele financiare de la firma lui i-ar putea ajuta. M-am
gândit la tine, fiindcă ești în domeniu și pentru că ești un om
292
Scrisorile ploii
cinstit. Tu îl cunoști pe Enzo, că ați fost colegi. Nimeni nu te-ar

bănui, dacă îi faci o vizită, fiindcă nu locuiești aici. Te rog să
vorbești cu el. Dacă vrei, bineînțeles.
– Enzo e internat la spital. Rona mi-a spus, acum două
zile. Am văzut-o îngrijorată tare.
– Ei, asta nu e bine! N-am știut.
– Eu mai stau câteva zile în oraș. Poate, se externează
Enzo până atunci și promit că vorbesc cu el. Mă uit și la docu-
mentele astea.
Laur s-a mai destins, dar chipul i-a rămas tot întunecat.
– Mi-e milă de mama, de frații mei, și mă gândesc se-
rios și la mine. Copii n-am, soție n-am, anii se adună. M-am
plictisit și de naveta asta între Dej și Cluj, m-am plictisit și de
serviciul meu. M-a apucat nostalgia, mă crezi?
– Timpul nu e pierdut, a încercat Călin să-l încurajeze.
Ai atâta experiență, vorba ta, ai putea să-ți alegi o soție bună și
să îmbătrânești frumos, fericit.
Laur a dat să zâmbească, dar s-a oprit.
– Cred că am devenit așa cum trebuia să fi fost: mai
pretențios, mai selectiv și cu măsură. Mama a zis că am greșit
când m-am însurat cu o femeie pe care nu o cunoșteam foarte
bine, așa, doar pentru că era frumoasă și-mi plăcea. Acum
înțeleg ce voia să spună: eu și soția mea nu prea aveam puncte
comune. Ea terminase filosofia, eu eram inginer. Fiecare vedea
realitatea altfel, se baza pe alte teoreme. Ne certam câteodată
aiurea. „Pentru tine, viața se reduce la atomi, fotoni, la particule
pe care le studiezi la nesfârșit. Acolo crezi tu că e secretul exis-
tenței, începutul și garanția supraviețuirii ei, puterea nemărgi-
nită a omului, chiar fericirea lui. Dar cu aspirațiile omului cum
rămâne? Cu nevoia de a se exprima, de a crea, cu dorința de a se
simți inspirat, protejat de un model aproape perfect al societății
în care trăiește sau chiar de unul divin – cu astea ce e de făcut?
Sau le negi?”. Astfel de întrebări îmi punea și mie mi se părea
cu totul exagerată. Culmea e că Ruxandra era foarte calmă de
felul ei. Avea o figură atât de inocentă, când punea întrebări,
293
încât mă dezarma. Poate, de aici îmi sărea muștarul. Eram vul-

canic, îmi clocotea sângele și mintea permanent. Disprețuiam
ignoranța și oricare tip de sensibilitate umană, deși nu le arătam
fățiș. Dar izbucneam și o făceam în cele mai nepotrivite forme
și momente. Plesneam de sănătate și de un orgoliu nebunesc de
a demonstra că toate se încadrează în ecuații precise, care nu
suportă comentarii și variante. Sunt om de știință, din punctul
meu de vedere ce comentariu să faci asupra formulei apei, de
exemplu? Ce să modifici la ea? Oricât ar evolua conștiința u-
mană, apa va rămâne apă.
– De fapt, ce te frământă? îl întreabă Călin, presimțind
că în sufletul bărbatului pe care îl privea se petreceau lucruri se-
rioase, neașteptate.
– Munca în acel birou și laborator m-a izolat de oameni
și de frământările lor reale. Știința în care cred și pe care o slu-
jesc și fără de care consider că nu am putea progresa e sublimă,
dar mă tem că am transformat-o într-un dumnezeu. Și, în timpul
ăsta, mi-a fost silă de cei care credeau și se închinau dumne-
zeului lor. Tuturor ne este frică de gol, fiindcă nu înțelegem ce
este el. Prin ceea ce facem încercăm să-l descoperim și să-l um-
plem, fiecare cu viziunea lui. Multe lucruri a îngrămădit ome-
nirea, de-a lungul timpului, în concepții rigide, inclusiv cele
științifice, la care simte că ar trebui să renunțe, dar nu știe ce să
pună în locul lor.
Călin e mirat de cercetătorul, nu de omul din fața lui.
Căci dincolo de studii și funcții și avere, dincolo de convingeri
și îndoieli stă omul, mic și vulnerabil uneori, că-ți vine să-l iei
în brațe și să-l ocrotești. Aceluia i se zguduie cetatea, i se năruie
pereții. Nu de milă are nevoie, nici de lamentări, dar așa i se
pare. Totuși, Laur e prea puternic și prea mândru ca să accepte
mila cuiva. Se clatină, e în tangaj, totul îl amețește. Și poate că
nici nu-și dă seama că el însuși dorește să se năruie tot ce a fost,
ca să poată construi de la capăt.
– Aseară m-am plimbat mult, începe Laur și apoi tace
câteva clipe. Fulguia, că la noi ninsoarea nu ține mult. Aș fi vrut
294
Scrisorile ploii
să ningă și să stau în ninsoare până dimineața. M-au cotropit o

mulțime de amintiri despre Ruxandra. Am divorțat după numai
un an de căsnicie. Nu a rezistat lângă mine mai mult. Sau, poa-
te, a considerat că prezența ei în viața mea nu va schimba nimic,
nu-mi va aduce nimic folositor. Știu că s-a recăsătorit cu cineva
din Cluj. Are copii, o mai văd uneori prin oraș, ne salutăm. Dar
aseară, în timp ce mă plimbam și îmi doream o ninsoare care să
mă acopere cu totul, mi-am amintit de ultimele ei cuvinte, de
ultimele întrebări. Era înainte de sărbătorile de iarnă. „Să nu fii
supărat pe mine! Ți-am admirat munca, punctele de vedere. Tu
ai dreptate în ceea ce susții, dar am și eu, și ar fi fost dificil să le
punem pe amândouă în același loc, în aceeași cutie de valori.
Decât să ne rănim, mai bine să rămânem ceea ce suntem, fiecare
în lumea lui. Am fost sâcâitoare cu întrebările mele, așa ai sim-
țit tu. Eu doar întrebam, Laure, doar căutam răspunsuri. Uite ce
frumos ninge! Vis, fulg de nea, iubire... Câți atomi are fiecare?
Cât de fericită aș fi să știu asta, dar să nu le simt atingerea? Ai
grijă de tine!”. Am lăsat-o să plece și nu am suferit. Nu regret
nimic din ce a urmat, nu am ce să-mi reproșez. Și totuși, astăzi
sunt nostalgic. O fi de vină și cartea pe care am citit-o. Mi s-a
părut un roman de dragoste cum de mult nu am mai citit.
Doar tăcerea putea susține asemenea gânduri. Călin își
simțea propria lui nostalgie, dar nu o alunga. Exact ca și Laur,
nu avea nimic să-și reproșeze, nici pentru trecut, nici pentru
viitorul care deja îi bătea la ușă. Nostalgia, în forma ei pură,
vindecă.
Au mai stat de vorbă poate vreo jumătate de oră și,
dintr-odată, Laur vine cu o propunere:
– Ce zici să te internezi mâine dimineață la spital?
Pentru o zi, pentru investigații. Îl rog eu pe finul meu de la
Urgențe să ne ajute. Și-așa ești cam palid, îi făcu Laur din ochi
și parcă își reveni cu totul. Ai avea timp să-ți faci o părere
despre Enzo.
295
capitolul 22
E duminică. Nici medicii nu mai trec pe la spital, se

odihnesc la casele lor. Rând pe rând, pacienții ies din sala de
mese. Iese și Enzo. Când e aproape de salon, observă că ușa e
deschisă. Cum așa, doar a închis-o când a plecat? O fi asistenta,
își spune. Poate că îl caută. Intră și dă cu ochii de un bărbat
îmbrăcat în pijama. E cu spatele, lângă patul de la fereastră.
Imediat îi apare un clișeu – bătrânul care a murit, Mihai
transferat la altă secție. Ambii l-au părăsit. La fel va face și
acesta?
Încearcă să alunge astfel de gânduri, dar îl sâcâie că toți
cei care vin în acest salon aleg patul de la fereastră. De ce? Mai
sunt paturi libere, de ce îi atrage numai acela? El, de exemplu, a
preferat patul mai aproape de ușă, ca să fie cu un pas înainte
spre clipa când se va externa. Nu așa e normal pentru cineva
care-și prețuiește libertatea?
Noul venit își scoate lucrurile din geantă. Enzo se
gândește că n-o fi auzit că a intrat și nu vrea să-l sperie. Se
apropie încet, cu intenția să-l salute, dar nu știu cum se face că
nu observă plasa de lângă pat și se împiedică de ea. Bărbatul
tresare și se întoarce spre el exact în momentul când Enzo se
dezechilibra mai ceva ca omul beat. A făcut un pas inspirat la
dreapta, întinzând, în același timp, și brațele. Un gest fericit care
l-a salvat pe Enzo de la o situție penibilă. Când dau cu ochii
unul de altul, noul venit începe să râdă.
– Enzo, băiatule! Tot împiedicat ai rămas?
E Călin, fost coleg de liceu. Toți îi spuneau Bicu, dar
Enzo nu-și amintește exact de ce. Oricum, el așa îi va spune și
296
Scrisorile ploii
acum. Îi vine destul de ușor să-i recunoască vocea. Râsul lui îi

face bine, îl ajută să treacă peste incident și să se comporte ca și
cum nu s-a întâmplat nimic. Își strâng mâinile bărbătește și se
analizează din priviri.
Lui Enzo nu i se pare că Bicu s-a schimbat prea mult și
se întreabă pe unde o fi umblat de nu s-au întâlnit în ultimii ani.
Dejul e mic, e greu să rămână cineva anonim, dar, chiar și în
aceste condiții, nu poate spune că îi cunoaște pe toți locuitorii
lui ori că are cine știe ce relații cu ei. A rămas la fel de rezervat
ca în adolescență, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă succes cu
firma și nici nu i-a adus probleme cu cei din jur. Îi place să
creadă că oamenii îl consideră mai degrabă serios, decât neso-
ciabil.
Remarca lui Călin l-a transportat în timp, cu vreo două-
zeci și ceva de ani în urmă, când, la fel de stupid ca acum, s-a
împiedicat de o bancă, în clasa unde erau adunați pentru o pre-
legere a directorului liceului, și era cât pe ce să se lovească de
alta. Tot Călin l-a prins din cădere și atunci, cu o mișcare la fel
de instinctivă ca și cea de mai înainte.
Ei doi nu au fost prieteni. Ceea ce i-a separat, ca să spu-
nem așa, a fost sportul. Călin era căpitanul echipei de handbal,
apreciat de antrenor și răsfățat peste măsură de fete, mai ales de
cele din clasele mai mici. Chiar și profesorii îl menajau. Pro-
babil, pentru felul lui proactiv de a fi, plus un farmec personal,
pe care îl exploata prudent, atât cât îi aducea beneficii.
Călin l-a chemat de mai multe ori la echipă, dar pe Enzo
nu-l atrăgea sportul. Mai târziu, și-a dat seama că despre altceva
a fost vorba: prefera solitudinea și studiul. În plus, condiția
fizică nu-l avantaja deloc. Era înalt, dar slab, nu arăta deloc bine
în șort. Mai mult ca sigur, de asta nu voia să se expună pri-
virilor.
– Dar tu ce cauți în spital? îl întreabă pe Călin și devine
relaxat.
297
– Ehei! Interesul poartă fesul! Am nevoie de un diag-

nostic. Săptămâna viitoare ar trebui să mă prezint la Comisia
pentru pensionare de boală.
– Hai că glumești... Nu te cred!
Călin termină de aranjat lucrurile pe noptieră și în-
ghesuie geanta sub pat. Cu o mină serioasă îi răspunde aproape
teatral:
– No, atunci înseamnă că am venit să le resuscitez pe
asistentele astea de aici, obosite și sătule de schelete umblă-
toare. Să le mai dau un impuls, că trebuie să aibă grijă cineva și
de ele, nu? Și unul mai potrivit ca mine nu se găsea...
Nici acest răspuns nu-l convinge pe Enzo, Bicu trebuie
să-i dea mai multe amănunte. Ceea ce și face.
– Am venit ca să dau comandă de încă un an de viață.
Habar n-am dacă-l voi primi, dar crede-mă că îl doresc cu dis-
perare. Atâta disperare câtă încape în speranța unui om ce gustă
fericirea. Dar nu mă mai gândesc la asta, altceva mă interesează
de la o vreme.
– Ce poate fi mai important decât fericirea? se miră
Enzo.
– Nesuferitul de poștaș care îmi aduce pensia, și care e
mai bolnav decât mine, a devenit un experiment pentru timpul
meu liber. Îl observ cu atenție. Nu se poate să nu vadă și el că e
galben ca tămâia, mâncat de cine știe ce pe dinăuntru. I-am spus
de câteva ori să vadă ce-i cu sănătatea lui – cu boala lui, mai
bine zis – dar nu vrea să recunoască. I se pare că, dacă e în câm-
pul muncii, e mai tare decât noi toți. Nu mai contează studiile,
experiența, meritele cuiva...
Tonul vocii lui este amestecat, ceva între speranță și re-
semnare. E un bărbat tânăr, un pic slăbit, dar atletic. Umerii lați
și statura dreaptă degajă putere, virilitate. Părul negru, ondulat îi
ascunde cele câteva fire albe, ceea ce nu e valabil și în cazul lui
Enzo, al lui e blond și subțire, tuns întotdeauna foarte scurt, pe
jumătate alb. Asta nu-i place lui Enzo, dar are o justificare: bă-
tăile de cap trebuiau să aibă o urmare.
298
Scrisorile ploii
Cum fac oamenii de au parte de atâta bine și fără să

tragă din greu? Bicu o fi trăit liniștit, ca mulți alții, își spune
Enzo. Acum, că a dat de necaz, își pierde vremea cu amărâtul
de poștaș. Nici măcar nu are drepate; cât este util, orice om se
simte puternic. Îi spune asta și, fiindcă Bicu nu-i răspunde, îl
întreabă ce i se pare anormal în comportamentul poștașului.
– N-am zis că e anormal, ci interesant. Ne știm de mici,
am stat în același bloc muncitoresc, ne-am jucat, ne-am și bătut.
Acum se dă important.
– Tot nu înțeleg ce vezi tu greșit în chestia asta.
– Poștașul meu destoinic îmi cere să mă legitimez lună
de lună, ca și cum nu m-ar cunoaște. El habar nu are că,
într-adevăr, devin altul după fiecare zi bifată în calendar cu
carioca. Una roșie, ca să-mi atragă atenția că ceea ce pare că se
adună, înseamnă, de fapt, marea scădere. Fiecare zi trecută e un
câștig, dar și o apropiere de final. El nu pare să înțeleagă asta și
nici eu nu mă mai ostenesc să-i explic. Lasă-l să trăiască până la
capăt cu impresia că va moșteni pământul!
Ei, poftim, își zice Enzo. Și aici dă peste știutorii ăștia
plini de ifose. Care de care e mai sigur de teoria lui. Ce teorie,
domnule? E doar o părere, să o țină fiecare pentru el! Nu vede
nimeni că până și oamenii de știință au rezerve, că nu se
pronunță până nu au date confirmate de o sumedenie de cer-
cetări atente și repetate?
Observă că Bicu îl privește degajat, ceea ce îl enervează.
Adică e sigur că l-a dat pe spate cu cele spuse? Grea boală și
înfumurarea asta! Pe deasupra, e și molipsitoare. Dar nu e cazul
să se neliniștească, el știe să se ferească de cei cu pretenții de
mari cunoscători ai vieții. Cel mai simplu e să nu intre în jocul
lor. Îi spune lui Bicu destul de sincer:
– Ai început așa de bine, cu gluma aia faină despre
asistente, și acum o cotești spre pesimism. Nu-mi place! Și
despre ce pensie vorbești? Mă faci să mă simt bătrân. La naiba,
ai viața înainte...
299
– Da, și cu plămânii în cuie... Sunt pensionat de boală,

omule! O boală aiurea. Depind de mofturile ei ca de cele ale
femeii. O bucată de vreme e pace între noi; atunci mă ridic din
șanț, cum ar veni, mă scutur de frunzele moarte și îmi văd
mulțumit de drum mai departe. Dar nu durează mult și iar mă
strânge de gât afurisita cu totală nepăsare. Așa o duc de vreun
an de zile.
Lui Enzo nu-i place deloc ce aude. E sătul de grijile lui,
ce-i trebuie să se încarce și cu problemele lui Bicu? Îl crede că e
supărat, dar prea o ia în serios. Întotdeauna i-a ținut la distanță
pe depresivi, i se par nocivi. Și-apoi, e treaba lor, dacă vor să-și
plângă de milă.
Îi spune calm:
– Poștașul e mai isteț ca tine. Încearcă să păcălească
moartea și el chiar se bucură. Cât îi va merge, bineînțeles.
– Mda! Evitarea răului absolut. Din două rele o alege pe
cea mai mică. Într-un fel, ai dreptate. Fiecare om încearcă să-și
amâne moartea, că de evitat, știe că nu poate. Noi ce altceva
crezi că facem aici? Am venit după un leac, după ceva care să-i
topească morții amenințarea. Din respect pentru viață, chiar așa
trebuie făcut. De asta spuneam că poștașul e zălud. Nu se tra-
tează, pentru că nu acceptă că e bolnav. Și nu se gândește la
nevastă și la copiii care deja se tem că-l pierd. Ce se va întâmpla
cu ei, dacă el cade la pat și zace așa câțiva ani? O să le fie de
mare ajutor, nu? Ca să nu mai spun de halul în care își va duce
zilele...
Vorbele lui taie în carne vie. Dacă n-ar fi sigur că e
sănătos și că luni se va termina tot calvarul cu spitalul, Enzo ar
fi de-a dreptul înspăimântat de gândul că era cât pe ce să nu se
interneze. E numai o răceală, nu-ți face griji, îi spunea Ronei, și
pleca la serviciu. Seara, cădea lat de oboseală. Apoi au început
tusea și durerile în piept. Îi era tot mai greu să respire, să
muncescă, să se bucure de ceva.
Călin dă deoparte pătura și se întinde pe pat. Se vede că
discuția l-a obosit. Îi spune lui Enzo cu regret:
300
Scrisorile ploii
– Trebuie să mă odihnesc un pic. Azi-noapte n-am dor-

mit prea bine.
Cu toate că discuția nu e chiar plăcută, Enzo se bucură
că Bicu e acolo. Nu că e și el bolnav – Doamne ferește pe toată
lumea! – ci pentru că n-o să mai fie singur. Pe la jumătatea
drumului spre patul la care privea indiferent, îl aude vorbind la
fel de domol și trist ca mai înainte:
– M-am trezit cu noaptea în cap, altfel nu puteam evita
aglomerația de la internări, mereu aceeași. Nimeni nu vine de
plăcere la spital, unii chiar sunt în stare gravă. Eu îi înțeleg, dar
nu mai vreau să asist la atâta disperare. Mă deprimă și mă
obligă să cred că oamenii jelesc într-una, dar nu plâng cu ade-
vărat.
Firesc ar fi să tacă, dar Enzo e prea curios de ce a zis
Bicu că oamenii nu plâng cu adevărat. Nu-i întreg la minte, nu
vede ce este în jurul lui? Doar nu vrea să insinueze că oamenii
se prefac... Se întoarce din drum și-l întreabă:
– Adică, ei mimează suferința? Asta vrei să spui?
– Cam așa ceva, dar nu în sensul că ar fi conștienți că
mimează. Mai degrabă, urmează un model. Eu aș vrea să-i văd
plângând din toată ființa lor, curat și dureros, dar foarte rar. Să
plângă până ce dau cu ochii de stâlpii de telegraf și aud cum
aleargă vorbele de la un stâlp la altul. Cum unele se întorc,
aceleași ori schimbate. Vorbe de duh sau de ocară, blânde și
moi ori ascuțite ca secera ce-i gata să culce lanul la pământ. Să-i
impresioneze ce aud și să cântărească de două ori ușurința cu
care se lamentează. Fiindcă nu bocetul ține oamenii laolaltă,
Enzo! Nu bocetul.
– Dar cine?!
– Cuvintele...
Enzo e dat peste cap. Chiar dacă e abătut, Bicu declară

că nu bocetul îi leagă pe oameni, ci cuvintele. Bicu e aiurit! E
atâta vorbărie în lume, atâta pierdere de timp. Nu de la cuvintele
301
rostite pornesc toate certurile și violențele? Nu tot ele întrețin și

escaladează conflicte de tot felul?
El nu are certuri cu Rona, tocmai pentru că discută puțin
și se feresc de subiecte aprinse. De exemplu, dacă i-ar spune
despre candidatura la alegeri, ea ar începe cu întrebări și sce-
narii. Nici măcar nu e sigur că va fi ales, de ce să-i spună? În
țară e o adevărată luptă între partide, fiecare vrea să-și atragă
votanți. În campania electorală vor apărea scandaluri, va fi im-
plicat și el din cauza partidului. Rona vrea o viață tihnită, nu e
omul dispus la compromisuri și la greu. Nu ar înțelege motivele
lui practice și ei doi s-ar certa până la urmă, ceea ce el nu va
permite să se întâmple.
Îl lasă pe Călin să se odihnească. Nu știe de unde vine,
dacă locuiește sau nu în oraș. În caz că nu, e normal să fie
obosit. Tace și se gândește la ziua de mâine. Simte un început
de neliniște, și asta numai din cauza poveștii fostului coleg de
liceu. Logic, Bicu ăsta ar fi trebuit să fie rezistent. A fost și,
probabil, încă mai este sportiv. Cu toate astea, zice că e pen-
sionat de boală. Un om terminat, ce mai! Poate, de asta, în nu-
mai câteva minute, a reușit să se contrazică de mai multe ori.
E ora nouă și Enzo începe să regrete că a refuzat micul
dejun. Ar mânca, dar nu poate face zgomot, nu acum când Bicu
a adormit. A naibii treabă! Dacă era singur și-și putea permite
să umble printre borcane și pachete ori să deschidă televizorul,
să se plimbe de ici-colo ori să iasă din salon, nu-i trebuia nimic,
e sigur de asta. Acum, să le facă pe toate, ar părea needucat.
Așa că, ce-i rămâne de făcut? Să se odihnească la rândul lui ori
să citească ceva de pe tabletă. Alege să citească tot de pe blogul
Anielei.
„Un obiect pare că locuiește în mii de ochi, în toți ochii

ce privesc către el, în una și aceeași clipă. E ca și cum, în felul
acesta inofensiv, acel obiect le-ar aparține tuturor privitorilor,
căci el devine o parte din realitatea lor imediată, produce emoții
și provoacă stări dintre cele mai diverse. La fel e și cu oamenii.
302
Scrisorile ploii
Dar faptul că zece persoane o privesc pe una singură, e suficient

ca să justifice dorința ori pretenția lor de a o poseda, folosi, de a
invoca dreptul de viață și de moarte asupra ei? Oamenii nu sunt
obiecte, deși, ca proces și în esență, se formează după aceleași
principii universale. Energia își coboară vibrația și intră în
formă, se densifică treptat și se materializează, dar nu-și pierde
atributele.
În cazul omului, procesul e și mai frapant, căci e perfect
posibil ca acesta să se producă și invers, dinspre materie spre
spirit. Altfel, cum s-ar explica imaginația, talentele și geniul
omului, credința și pioșenia, bunătatea ce trece până și prin
ziduri, țesând plase de siguranță, construind scări de ieșire din
infern ori aplicând bandaje vindecătoare, frumos mirositoare,
peste rana celor pe care îi atinge?”
„Cel mai adesea aud vorbindu-se despre teamă. Teama

de orice. La început, ne e teamă că vom rămâne singuri şi ne
aruncăm în prima întâmplare, oricare ar fi ea, căci nu e greutate
mai mare ca aceea de a trăi cu noi înșine. Apoi, ne temem că nu
suntem lângă omul potrivit şi devenim posesivi şi suspicioși
până la a-l otrăvi pe acela. Ni se spune că suntem iubiţi şi doriți,
dar, în loc să ne bucurăm, aruncăm o sumedenie de îndoieli
asupra motivului pentru care cineva ar face tot posibilul să-şi
împartă viața cu noi. Îl testăm, chestionăm, vrem dovezi la
nesfârșit. Eventual, să ne spună zi de zi același lucru – că ne
iubește. Și ne-o spune, dar acum ne temem de ceea ce simțim:
cum să ne predăm unui sentiment, unei dorinţe, unei iubiri?
Orice predare ar însemna să ne aflăm sub influența cuiva, chiar
și a unui gând. Parcă ne temem să mai trăim. Ne temem că
soarele ne afectează pielea, că ploile sunt acide, ne temem de
mâncare, nu cumva să fie poluată. Teama ne face întotdeauna
mai mici şi mai puţin decât am putea fi în realitate”.
„Azi mă inundă ninsorile și gândul la tine. Cea mai

mare distanță rămâne între da și nu, acolo văd zbaterea și potic-
303
nirea omului, nopţile de nesomn, zilele fără soare, pornirea de a

lăsa totul în urmă și măcar două lacrimi ce imploră dreptul la
cuvânt. Ce ți-ar spune ele, dacă le-ai lua în seamă, dacă le-ai
asculta? Spre ce ți-ar întoarce privirea grăbită și asprită de mu-
țenia pe care o îmbrățișezi mai des decât pe cineva drag? Unde-
va, mereu la vedere, așteaptă speranța. O simți, o recunoști? Ai
vrea să ai grijă de ea?”.
304
Scrisorile ploii
capitolul 23
Enzo nu l-a auzit pe Călin când s-a dat jos din pat și a
intrat în baie, atât de ușor a făcut-o. S-a uitat la ceas și nu-i
venea să creadă că e trecut de unsprezece. Ce scrie femeia asta e
și nu e din lumea noastră. Nu știa cum reușește să vadă
splendoarea în lucrurile cele mai mărunte din jurul ei. Le însu-
flețește și le ridică din stereotipie până la rang de minuni, fără
să cadă în șabloane ori să devină excentrică. Ori de câte ori
citește de pe blogul Anielei, se depărtează de ceea ce este în jur,
dar nu are senzația de disconfort, de rătăcire ori că e victima
cuiva care împrăștie iresponsabil tot felul de aberații. Nici n-ar
avea cum. S-a obișnuit să nu se implice emoțional în poveștile
pe care le citește, nici măcar mental. Nu sunt poveștile lui, nu
are motive să sufere ori să fie fericit în locul altuia. A tras unele
concluzii, era firesc. Uneori a fost uimit, a fost și indignat, dar
după ce a așezat cartea citită în bibliotecă, a uitat de toate. Așa
va uita și de Aniela.
Pune tableta deoparte și vorbește cu Rona. Nu prea
mult, doar să știe că acasă totul e bine. Ea îi spune că a sunat
mama lui, că a tot întrebat de el, parcă ar presimți ceva. Nu i-a
spus că e la spital și nici că ar avea ceva probleme de sănătate.
Rona e înțelegătoare și mă ascultă totdeauna, se gândi satisfăcut
Enzo.
Ușa de la baie se deschide și apare Călin, vesel, odihnit
și cu chef de vorbă. Îl întreabă direct:
– Ce program ai pentru azi?
305
– Ce program poți avea în spital, într-o duminică? Tragi

de timp cât poți.
– Înseamnă că te simți bine aici.
Călin vorbește serios și Enzo nu înțelege ce vrea să zică.
E imposibil ca cineva să se simtă bine într-un loc plin de su-
ferință. „Nu cumva Bicu încearcă să-și bată joc de mine?”
– Dacă ești pus pe glume, să mă anunți, îl avertizează
Enzo. Măcar să știu cum să-ți răspund.
Observă că Bicu nici nu se supără, nici nu râde. Sprijinit
cu amândouă mâinile de marginea metalică a patului, îi spune
cu o voce neutră:
– Știi când lenevesc și mă las în voia gândurilor? Când
mi-e bine. Eu asta înțeleg prin a trage de timp – să prelungesc o
stare care îmi aduce bucurie. Dacă apare vreo urgență, fii sigur
că nu mai stau să visez! Caut soluții de zor, mă agit, mă implic.
E bine și atunci, dar din alte puncte de vedere.
Enzo simte nevoia să fie răutăcios cu el. I-o retează
scurt:
– Înseamnă că și tu te simți bine aici.
– De ce nu? Privită ca șansă de vindecare și întoarcere
la normalitate, situația celui internat în spital e cât se poate de
bună. Mai contează ce spaime îndură sau cum i se par anumite
lucruri? Nu cred. Doar n-a venit aici ca să-și petreacă vacanța.
Boala nu este o rușine, Enzo, iar ceilalți n-ar trebui să se apuce
să stigmatizeze ființele care au anumite căderi ori blocaje.
– Mda, ai spus-o și mai înainte, cu povestea poștașului.
– Spun asta de mult... Boala e un fenomen natural.
Organismul reacționează când e copleșit de oboseală și carențe,
dar mai ales de stări negative prelungite, absurde. Nu numai ale
noastre, ci și ale celor din jur. Ceva trebuie să ne oprească îna-
inte să ne autodistrugem. Fiecare mecanism e prevăzut cu o
supapă de siguranță, nu-i așa?
Enzo e de-a dreptul surprins. Se uită la Călin și-și dă
seama că nu-l cunoaște și nu înțelege de ce o undă de tristețe îi
întunecă ochii mari și verzi. Ochii i-au rămas la fel de fascinanți
306
Scrisorile ploii
ca în adolescență. Și atunci i-a remarcat și a fost invidios. Poate

și din cauză că ai lui sunt absolut obișnuiți, căprui deschis și
mici, mai ales când se încruntă. Dar ce-s gândurile astea?! De
când se compară el cu un alt bărbat și pentru ce? Nu își aduce
aminte să fi considerat vreodată corpul mai important decât
mintea. Nu, el are alte atuuri.
L-a ascultat și tinde să-i dea dreptate, deși Bicu e ulti-
mul om cu care ar vrea să fie de acord. Nu mai departe de zilele
trecute și-a dat seama că și el avea nevoie de repaus, de mai
multă odihnă. Regretă că nu a fost mai înțelept. Putea să-și ia o
minivacanță, să fi rămas și acasă, nu neapărat să plece undeva.
Acum, asta e! Și-apoi, nu era singurul care nu a fost atent.
Ceva nu-i este clar: dacă Bicu știe atât de bine cum
funcționează mecanismul corpului uman, el de ce s-a îmbolnă-
vit? Și cum a ajuns un așa mare cunoscător? Enzo se temea că
are în fața lui un ipocrit ca mulți alții care dau lecții tocmai din
materiile la care sunt corigenți. S-a cam săturat de sfaturi și de
păreri.
– Apropo, zice Călin, de ce n-ai rămas la Cluj după ter-
minarea facultății?
Bicu îi citește gândurile, sau ce naiba? Toți știu mai bi-
ne ca el ce trebuia să facă. Unde ajungea, dacă se lua după capul
acestora – părinți, prieteni, educatori, colegi? Și de ce se ames-
tecă alții în treburile lui? Îi mărturisește lui Bicu destul de cris-
pat:
– Asta a fost prima discuție aprinsă cu tatăl meu – că de
ce m-am întors la Dej ca un fiu de țăran cu chemarea pământu-
lui în sânge, în loc să fiu un mare domn, cu funcție și putere la
oraș? În primul rând, nu m-am întors imediat ce am terminat
facultatea. Trecuseră câțiva ani, timp în care am fost angajat și
la stat, și la privat. Mă lămurisem cum stă treaba.
– Adică?
– Dacă nu ai propria ta afacere, nu contează unde și în
slujba cui muncești, tot un nimeni rămâi. Tata nu a înțeles prea
bine la ce mă refer. El știa una și bună – fiului său i se cuvine
307
totul, fiindcă e inginer. Măi fraților, la Cluj sunt mii de ingineri,

nu leșină nimeni că apari tu dintr-un orășel, oricât de bun ai fi.
– Cu timpul îți făceai un rost... Aveai mai multe șanse
acolo.
– Poate că da, dar îmi trebuiau bani și relații. Nu există
altă rețetă.
– De asta te-ai căsătorit cu Rona?
– Poftim? Ce vrei să insinuezi?
– Știm amândoi că familia Ronei avea o situație mate-
rială bună.
De data asta, Enzo s-a enervat cu adevărat. Bicu a între-
cut măsura. Cine se crede el, ca să-l judece?
– Muncesc și câte douăsprezece ore pe zi pentru Rona și
pentru copii. Nu fac destul pentru ei sau ce? Și tu, mă rog fru-
mos, pe unde ai umblat? De ce nu vorbești, mai bine, despre
tine?
– Simplu, fiindcă nu m-ai întrebat!
Mai bine nu l-ar fi întrebat nimic încă de la bun început.
Și ce dacă au fost colegi de liceu cândva sau că acum împart
același salon? După atâția ani nu mai pot fi decât doi străini.
Unui străin nu te apuci să i te destinui.
Își aduce aminte de mâncare, deși nu-i mai este foame.
Dar este ocazia perfectă să schimbe subiectul.
– Mănânci cu mine? îl întreabă pe Călin și pornește spre
pervazul ferestrei.
– Ai prea multă mâncare? zice acesta zâmbind.
– Am destulă și până mâine după investigații nu mai am
voie să mănânc nimic. Ar fi păcat s-o arunc.
– Dar de ce să nu o dai cuiva necăjit, vreun văduv sin-
gur pe lume? Sunt o mulțime de bătrâni pe aici care s-ar bucura
să guste o mâncare bine gătită. Cine știe de când nu au mai avut
parte de așa ceva.
Enzo e perplex și neputincios. Nu ar renunța la bună-
tățile aduse de Rona, dar nici nu vrea să pară fără suflet. Bicu îl
308
Scrisorile ploii
scoate din încurcătură. Îi propune să pună ce aveau de mâncare

într-o plasă, că are și el niște friptură. Apoi adaugă și mai blând:
– Când mergem la masă, luăm plasa și i-o dăruim pri-
mului întâlnit în cale. Noi o să mâncăm ce mănâncă și ceilalți.
Știi cum se spune: când ești la Roma, poartă-te ca romanii!
A făcut cum a zis Călin, n-a avut încotro. Se simțea
aiurea în postura de „binefăcător”, dar sclipirea de bucurie din
ochii bărbatului care a primit plasa de la ei i-a cam muiat inima.
I-a mai întâlnit privirea încă de vreo două ori, în timp ce mânca
atent și, dintr-odată, felurile de mâncare nu i s-au mai părut fără
gust. Dar stânjeneala încă persista.
S-au întors agale în salon și s-au așezat în pat. Bicu stă
cu ochii închiși, probabil, se gândește la ale lui, își spune Enzo
și își propune să facă la fel. Nu se simte liber, mai ales de când
a venit Bicu. Parcă e o păpușă în mâinile lui. Încă nu e liniștit
după episodul de mai înainte. De ce l-a ascultat ca un țânc și a
făcut ce i-a spus? Nu e vorba despre mâncare, ci despre perso-
nalitate. A cedat prea ușor. Îl aude vorbind:
– Viaţa este un ecou, Enzo! Toate vin înapoi: binele,
răul, minciuna, adevărul... Cei ce se cred săraci cer, cei care se
ştiu bogaţi dăruiesc. Nu contează că este un simplu salut sau un
gând mai profund, un sfat sau o mână de ajutor, că este într-o zi
de sărbătoare sau în una obișnuită. Dintr-o mulţumire apare
bucuria, din mai multe mulțumiri se plămădește un suflet fericit.
Enzo începe să se teamă de conversațiile cu Bicu. Unele
seamănă cu o capcană. Înțelege ce i-a spus, dar de ce i le spune
lui? Vrea să îl provoace? Face apropo la ceva? Nu-i va răspun-
de. N-are decât să vorbească singur!
Călin se ridică și își potrivește perna la capătul patului.
Se reazămă de ea, cu fața spre Enzo, și începe să vorbească.
– Voiai să-ți povestesc despre mine. Ei bine, ceea ce
într-adevăr aș vrea să povestesc nu s-a întâmplat încă. Restul,
cred că e banal pentru tine.
309
Enzo devine iarăși curios. Cum naiba face Bicu de reu-

șește să-i atragă atenția de fiecare dată? Se ridică și el în capul
oaselor și-i spune direct:
– Prefer partea banală. Nu sunt în cea mai bună formă și
tu ai un stil de a vorbi...
– Nu sunt coerent? întreabă Călin și figura lui transmite
mirarea.
– Ești prea încifrat. Unde ai învățat să vorbești așa?
– Cred că glumești! Mie nu mi se pare.
– Fie! zice Enzo nemulțumit de răspuns.
– Uite, la finele deceniului șase, nimeni nu se mai gân-
dea la război și sărăcie, ci la la viitor. În anul acela, omul a a-
juns pe Lună. Românii care aveau televizor sau rude care cum-
păraseră unul au putut vedea acel „pas mare pentru omenire”.
Era într-o zi de Sfântul Ilie, sărbătoare mare. Ilie îl cheamă și pe
tata. Atunci și-a zis el că e timpul să se gândească la însură-
toare. De multe ori mi-a spus: Tu, Căline, ești aducerea aminte a
acelor vremuri. Vremuri bune. Dacă erai fată, îți puneam nume-
le Speranța.
– Ce vrei să spui cu asta? întreabă nedumerit Enzo.
– Că încă mă întreb dacă mai sunt speranța cuiva.
– Depinde cum te-ai comportat, amice! Îmi pari cam
arogant. Dar pe unde ai umblat și ce-ai făcut? Nu știu nimic
despre tine.
– Am plecat la Baia Mare. M-au luat la echipa de
handbal.
– Era de așteptat, nu?
– Să zicem!
– Nu ești prea încântat, zise Enzo, bucuros de nemul-
țumirea lui Bicu.
– A fost bine o bucată de vreme, nu zic ba. Dar au în-
ceput niște mâncătorii între șefii clubului, au apărut și sponsorii
cu pretențiile lor. A trebuit să mă apuc de altceva, așa că m-am
înscris la facultatea de Sociologie. Încă mai existau locurile alea
310
Scrisorile ploii
repartizate cluburilor sportive. A mai fost și un alt motiv, ce-i

drept. O femeie.
– Cu care te-ai însurat, presupun.
– Așa este, dar treaba a fost mai complicată. Poate că o
să-ți povestesc și despre Eva, dar nu acum. Spuneam de situația
clubului. Aș fi putut să mă întorc la Dej, să lucrez cu tata. Avea
un gater și începuse bine, se descurca. Dar anii au trecut și firma
austriacă a cumpărat tot mai multă pădure în zonă. Apoi, i-au
convins pe unii să-și vândă și o parte din pământul pe care îl
aveau. Tata s-a împotrivit din răsputeri și a rămas printre puținii
care și-au păstrat și casa, și pământul, dar și mândria că e ro-
mân. Le spunea vecinilor:
– Nu mai aveți niciun Dumnezeu! Vă vindeți pentru
câțiva bani. Ce să faceți cu ei? Să vă umpleți casa de nimicuri și
după aia să vă împiedicați de ele? Să bombăniți că nu mai aveți
loc și vă trebuie o casă mai mare, pe care să o umpleți iarăși cu
nimicuri? Omului nu-i trebuie chiar așa de mult, ca să trăiască
în tihnă. Ce fericire e aia să fii sclavul poftelor ce nu se astâm-
pără niciodată? O să ajungeți la vorba mea! Ehei, vremurile s-au
schimbat, nea Ilie, îi spunea câte unul. Ne modernizăm și noi,
că n-om rămâne de rușine, în urma altora. Tata se întuneca de
supărare și îi zicea ăluia:
– Măi omule, vinzi livada, grădina, vinzi și curtea din
jurul casei, apoi ai nevoie de pașaport ca să poți ieși din casă și
îi plătești și taxă de trecere proprietarului. Dacă mai ai bani. Dar
cum nu ai, începi să sapi cu mâinile goale tuneluri pe sub
pământ, ca să ajungi la drum. Stăpânul te prinde și cere despă-
gubiri, doar e pământul lui, nu? Nici la fântână nu mai ai cale.
În final, nici loc de mormânt n-o să ai. Vei putrezi în casă, odată
cu casa, iar în jurul tău vor înflori copaci aduși de peste mări și
țări, copaci care nu te-au cunoscut și nu te vor ține minte.
Nimeni nu te va mai ține minte.
Enzo făcea eforturi să rămână imparțial. Nu e novice în
afaceri, știe că scopul scuză mijloacele. Niciodată nu va câștiga
toată lumea. Așa e viața – ia dintr-o mână și pune în alta. I-ar
311
spune lui Călin că nu are dreptate, dar discuția este despre alt-
ceva – despre cei care pierd. Nu are chef să dezvolte subiectul,
fiindcă el nu este dintre cei care au pierdut. Se hotărăște să lase
impresia că îi pasă și îi spune afectat:
– Decât să moară în sărăcie...
Călin îl privește lung câteva clipe și adaugă trist:
– Gaterul tatălui meu a murit. La fel și al altora, pentru
că nu s-au putut lupta cu fabricile și cu depozitele imense ale
străinilor. Și-au pierdut pământurile, speranța, apoi au început
să ia drumul străinătății, care încotro a văzut cu ochii. Atunci
și-au adus aminte ce spunea tata, dar ce folos?
– Lasă măi, că nu e chiar așa de rău! Trebuia să ieșim în
lume, să vedem și altceva decât am fost învățați.
– Țara asta parcă-i blestemată. Are de toate, dar tot să-
racă a rămas. Nu-și găsește calea și pace. La o sută de ani de la
unire, poporul e la fel de împărțit ca înainte. Nu simte că re-
prezintă o singură națiune, nu-și apără ființa și viitorul, nu trage
în aceeași direcție. Tot timpul unii se cred mai cu moț decât cei-
lalți, preferă să se certe decât să facă ceva împreună. Toți dau
vina pe comunism, dar văd că mare lucru nu s-a făcut după
1989. Mă tem că vom plăti scump la un moment dat.
– Fii serios! Ieșirea din comunism a fost cel mai bun lu-
cru care ni se putea întâmpla. Ce-ai fi vrut, să rămânem izolați
în continuare, să aplaudăm tot felul de neaveniți?
– De parcă nu exact asta facem și acum... Enzo, ideo-
logia e totul! Dacă știi cum s-o mânuiești, cum să convingi mul-
țimea că-i vrei binele, ești stăpânul. Așa s-a petrecut de când
lumea, peste tot. Drepturi promise, libertăți închipuite. În rea-
litate, cât din toate astea avem?
– Mulțimea trebuie condusă, Bicule! Nu se poate altfel.
Repet, trebuia să ieșim din idioțenia aia de comunism.
– Da, dar cum am făcut-o? Asta e problema! Uite, îți
dau alt exemplu! Se vorbește cu patos despre ieșirea din Egipt,
mare eveniment și mare realizare a omenirii, ca și cum până
atunci n-ar fi existat nedreptăți, răscoale și exoduri, asupriri și
312
Scrisorile ploii
bejenii, speranțe și o grămadă de sacrificați în luptele totdeauna

inegale, aiuritoare prin lipsa oricărui sens. Teoretic, s-a redus
calvarul omului de rând la un moment T0, ales nu știm când și
cum și, mai ales, nu știm de către cine.
– Poate că exact omul de rând a făcut-o, spune Enzo
încurcat.
– Dacă după acel moment soarta lui ar fi intrat pe un
drum firesc, ușor ascendent și provocator, n-ar fi chiar atât de
nedrept și dureros, fiindcă nici a nu i se întâmpla omului nimic
nu e un câștig. Ți se pare că asta a urmat, că suntem liberi și
cântăriți cum se cuvine, fiecare în dreptul lui? Ți se pare că
omenirea a câștigat în înțelepciune, crezând mereu că a ieșit din
ce era mai rău?
– Da, eu așa cred! Iar tu exagerezi. Nu știu ce ai.
– Oare? Ieșim din război, din criză economică, din ori-
care orânduire, dar important rămâne încotro ne îndreptăm după
aceea. Mă întreb dacă mai e cineva preocupat de ieșirea din
Matrix, spuse Călin dus pe gânduri.
– Asta-i bună! Matrix e un film, nu realitatea. Și de ce
m-ar interesa pe mine fanteziile acelea?
– Pentru că orice ieșire din ceva duce la pătrunderea,
aproape inconștientă, în altceva.
Enzo tace. Nu e obișnuit cu astfel de discuții. E uimit de
raționamentul lui Bicu. I-ar trebui un pic de timp, să analizeze,
ca să poată găsi un răspuns pe măsură, dar își dă seama că Bicu
nu-i lasă acest timp, e de neoprit:
– Vezi tu, bucuria eliberării din Egipt poate fi interpre-
tată ca o ecuație cu mai multe necunoscute. Eliberare vs. amă-
gire. Ea a fost justificată, fără îndoială, dar i-a îmbătat pe
oameni, i-a orbit. S-au crezut aleșii. Cei mai buni, cei mai po-
triviți, nemuritorii. N-au mai fost atenți la ceea ce simțeau, n-au
mai fost capabili să prefigureze următoarea capcană posibilă,
următoarea suferință. Exact ca în povestea pe care ți-am spus-o
despre tatăl meu.
313
– Nimeni nu poate fi sigur de ceea ce se va întâmpla în

viitor, ce naiba!? izbucni Enzo, exasperat de teoria lui Bicu.
Pe Călin nu l-a deranjat acea izbucnire. Era frământat,
căuta ceva anume.
– Toate dramele lumii își au izvorul în fragilitatea
clipei. E un citat pe care l-am găsit pe un blog, nu-mi aparține.
M-am întrebat de multe ori: ne aparține clipa, într-adevăr? De-
pinde numai de noi ceea ce urmează să trăim? Și dacă e așa,
suntem scutiți de responsabilitatea alegerii?
Deja era prea mult pentru Enzo. O moleșeală bolnăvi-
cioasă îi da târcoale. Nu se mai putea concentra. S-a lungit în
pat și nu a mai scos nici o vorbă.
Peste câteva clipe l-a văzut pe Bicu îndreptându-se către
ușă.
– Mă duc să dau o raită pe aici. Precis o să găsesc pe ci-
neva cunoscut.
Enzo doar a clipit. El nu cunoștea pe nimeni și nu mai
voia decât să doarmă și să uite.
Călin a urcat la etaj cu destulă emoție. Nu-l mai văzuse
pe Mihai de câțiva ani. Vorbeau des la telefon, dar nu e același
lucru. A intrat în salonul 14 și s-a mirat că nu era niciun pat gol.
A trebuit să se uite la fiecare pacient, ca să-l găsească pe băiat.
– Bună, voinicule! îi zice Călin și întinde mâna spre el
bărbătește și ocrotitor.
Mihai e numai zâmbet. Se bucură sincer. Dă mâna cu el
și apoi se ridică în capul oaselor.
– Da, de-acum sunt ceva speranțe că voi fi voinic. Bine
că nu m-ați văzut zilele trecute. Sper că nu v-am deranjat prea
tare cu telefonul acela. Eram speriat.
– Nici vorbă! Chiar așa trebuia să faci. Suntem prieteni
de atâția ani, nu? Cum ești?
– Slavă domnului, am scăpat de nesuferita de durere!
Eram de-a dreptul confuz, obosit peste măsură. Nu mai dormi-
sem de vreo trei zile. Acum sunt bine, cred că mâine mă exter-
nează.
314
Scrisorile ploii
Ce mare a crescut și ce bine seamănă cu Rona, se gân-

dea Călin, privindu-l părintește pe adolescentul ce dădea semne
clare de maturizare și care nu era timid, cum crezuse el. Chiar
dacă era slăbit, degaja multă putere și voință. Dar nu pragmatic
și rece, nu impunător. O bunătate curată învăluia întreaga lui
ființă; ba nu, era impregnată în ea. Rona are dreptate, Mihai a
crescut frumos.
– Dar de ce sunteți îmbrăcat în pijama? îl întreabă Mihai
pe bună dreptate mirat.
– Ca să pot ajunge la tine mai ușor, spune Călin și îi
face din ochi. Altfel nu mă lăsau să intru.
Mihai înțelege și îi zâmbește din nou.
– Cât mai stați în oraș? Ne putem întâlni după ce mă
externez?
– Stau cât este nevoie, îl asigură Călin. De data asta nu
mă grăbesc. Vreau să facem câteva aranjamente pentru tine. Nu
mai ești copil, ai nevoie de condiții bune ca să înveți și să fii să-
nătos. Altfel, ce ai făcut? Mai ales că nu se pune problema că
nu am avea resurse. Doar știi...
– Cred că am exagerat un pic și-mi pare rău că am su-
părat-o pe mătușa Rona. Ea nu mi-a spus nimic, dar nici nu era
nevoie. Am început să înțeleg și singur anumite lucruri. Apropo,
m-am întâlnit cu domnul Klain, dar nu a dat vreun semn că m-ar
cunoaște.
– Unde l-ai întâlnit? se interesă Bicu imediat..
– Am venit la spital cu doamna asistentă. Suntem vecini
de bloc și mă cunoaște. Ea m-a internat și m-a dus mai întâi la
un etaj mai jos. Acolo erau mai multe paturi libere. În salon, era
și domnul Klain. A fost amabil, mi-a adus o compresă rece și
chiar m-am simțit mai bine. După ce am fost transferat aici mi-a
trimis mâncare și prăjitură cu mere. I-am promis că o să-i fac o
vizită și așa am să fac mâine, înainte de a pleca acasă.
Asta e ocazia perfectă, își zise Călin. Adevărul nu poate
fi ascuns la nesfârșit.
315
La plecare, l-a rugat pe Mihai să nu-i spună nimic lui

Enzo deocamdată, doar să-i mulțumească și să-i transmită salu-
tări soției lui. Nu-l mai interesa cum a calculat Rona și ce mo-
tive a avut să-i ascundă lui Enzo povestea surorii ei. Probabil,
i-a fost rușine... Dar nu mai are rost.
316
Scrisorile ploii
Capitolul 24
Privit de la etajul doi al spitalului numit în 1862 Spitalul

Rudolf și din 1968 Spitalul Municipal, orașul se întinde domol
de la sud către nord. Străbătut de cele două râuri mari, cunos-
cute – Someșul Mare și Someșul Mic, care se unesc și fac
diferența dintre Câmpia și Podișul Transilvaniei – Dejul e locul
încărcat de o istorie la fel de zbuciumată ca a întregii țări, și
totuși una aparte.
Cenușiul clădirilor este îndulcit de acoperișurile roșii ale
bisericii Greco-Catolice, Palatului de Justiție și ale multor case,
parte dintre ele renovate ori construite în ultima vreme. Despre
forma orașului nu se poate spune că e rotundă sau drept-
unghiulară. În aerul albicios al amiezii de iarnă, el își întinde
mâinile, o mulțime de mâini, spre margini, spre Dealul Florilor,
Ocna Dejului și toate celelalte cartiere. Verdele pășunilor hi-
bernează, își odihnește sufletul în așteptarea primăverii. La ori-
zont, munții se îmbracă în albastru-difuz, ca și cum vârfurile lor
au străpuns cerul și-l fac să curgă în fâșii subțiri către pământ.
Călin stă nemișcat la fereastră și se bucură că nu trece
nimeni pe hol. Gândurile i se adună și apoi se împart între Baia
Mare și Dej. Aici s-a născut, și nu poate fi o coincidență că
viața l-a condus la Baia Mare unde, practic, a renăscut. Ambele
orașe sunt ferite de ger și de viscole, de caniculă și de vântul re-
bel. Până și oamenii seamănă între ei: același calm, aceeași
răbdare proverbială a ardelenilor. Se vede că ursitoarele i-au
dăruit la naștere ceva ce și-ar dori oricine: protecție și iubire.
Nimic nu l-a clintit din drum, doar sufletul i s-a cutremurat la
fiecare durere ori nedreptate văzută la alții. N-a stat cu mâinile
317
în sân, dar nici n-a intervenit mai mult decât are voie s-o facă un
om în parcursul altui om. Ajutor material la nevoie, compa-
siune, un sfat... „Cam atât, restul e crucea pe care fiecare o are
de dus”, îi spunea Eva și îl mângâia ca pe un copil care suferă
că, undeva, cineva stă singur în ploaie, trist și înghețat, dez-
orientat și gata să cedeze în fața deznădejdii. Azi nu plouă, nici
măcar nu ninge, fiindcă așa e iarna în Ardeal, blândă și scurtă.
Dar lui i se pare că stă în mijlocul ploii, singur și încurcat de tot
ceea ce simte. Oare mai e protejat?
Intră încet în salon, gândindu-se că Enzo doarme. Chiar
așa era. Enzo își trăsese pătura cu totul peste cap, că abia des-
lușeai că dedesubt este cineva. Parcă încerca să nu lase nimic la
vedere, nici măcar gândurile. Din punctul ăsta de vedere, nu s-a
schimbat prea mult. În liceu, colegii îl numeau „tocilarul”, cu
asta spunând cam tot ce se poate spune despre un tânăr ascuns și
taciturn, fără prea mulți prieteni. Dar cu medii generale destul
de mari.
Întins în patul de lângă geam, Călin se frământa cu în-
trebarea declanșată de întâlnirea cu Rona și pe care a lăsat-o
deoparte. Cum se face că Enzo nu a aflat despre Mihai de la
cineva din oraș?! E drept, când s-a întors el de la Cluj, Mihai
era deja la bunicii de la Gherla, iar Hilde plecase în Germania.
Cât despre părinții lui Enzo, ei sunt oameni simpli și locuiesc în
cartierul Ocna-Dejului, care e departe de centru. Poate că așa se
explică totul. Dar sunt destui alți foști colegi de liceu, care au
rămas acolo și e greu de crezut că niciunul nu a știut nimic. Ar
mai putea fi o explicație, că nimeni nu a vrut să-i facă probleme
Ronei. Asta se întâmplă foarte rar între oameni...
Și totuși, ei doi s-au întâlnit acum câteva zile. Cât de
afectat să fie Enzo de boală ori de altceva, încât să nu-i sară în
ochi asemănarea dintre Mihai și Rona? O fi neatent, nepriceput
la oameni? Gesturile față de Mihai sunt de admirat, s-a com-
portat ca un părinte îngrijorat. Poate că nu e chiar atât de egoist
pe cât se vede de la o poștă... În cazul ăsta, nefericirea pe care
Rona se chinuie s-o ascundă are sau nu are legătură cu soțul ei?
318
Scrisorile ploii
Nu a vrut să vorbească despre ea, nici despre Enzo nu s-a pro-

nunțat, ca și cum el nu este suficient de important. Cât de rănită
o fi și cât de singură? Nu-i are pe părinți aproape, nu are o viață
socială. Știe cineva ce-și dorește, ce-i lipsește, ce o nemulțu-
mește sau, poate, o sperie? Ea o fi știind?
Ajuns la această întrebare, Călin zâmbește amar. Între-
barea e valabilă și în cazul său. De câteva zile abia mai ține pa-
sul cu tot ce se zbate în el. Inima și mintea nu vor să-și dea
mâna și nu-i mai lasă nicio clipă de răgaz. Nici nu știe de unde
să înceapă, ca să găsească un răspuns. Când se gândește la
Mihai, automat îi apare și imaginea Ronei și a lui Enzo. Milena
îi amintește de Eva și de doamna Lisandra. Eva i-o aduce în
minte pe Aniela și pe mama Anielei, doamna Areta. Viața cro-
șetează neîncetat legături între oameni și astfel îi ține aproape.
Însă, ochiurile pe care le face nu sunt capcane, ci spații mai mici
și mai mari, care trebuie umplute. Cu viață, cu ce altceva! Oa-
menii le numesc întâmplări, așa le vine lor mai ușor să con-
centreze, într-un singur cuvânt, toate pățaniile, peripețiile, po-
veștile și încurcăturile de care au parte. Pe cele mai multe le
simt ori le consideră evenimente neprevăzute, ca și cum chiar ar
trăi la întâmplare.
El nu mai crede de mult în simpla întâmplare. Până și
coincidențele s-au dovedit pline de sens. De ce frecventa clubul
Evei, scump de altfel, și nu altul? De ce a ales Centrul de pla-
sament pentru bătrâni, ca să-și termine lucrarea de licență, când
tema principală se referea la dificultățile de relaționare și de
integrare în societate ale copiilor abandonați de părinți, nu ale
bătrânilor? Pornind doar de la aceste două întâmplări, putea să
aranjeze, apoi să desfacă toate celelalte evenimente, ca pe un
evantai. Undeva exista un punct comun care le unea pe toate.
Dar ce nume să-i dea acelui punct?
Părerea Evei era că destinul este o necesitate. Cum să
fie destinul o nevoie? Ține minte că a fost contrariat și deranjat
de ideea în sine.
319
– Nu așa! Destinul ne este de folos, e necesar, nu că ar fi

o nevoie oarecare. Știu că termenii sunt sinonimi, dar diferența
e mare.
Că Eva a fost destinul lui, nu mai are nicio îndoială.
Viața a căpătat sens și orizont, tocmai datorită ei. Parcă i s-ar fi
oferit ceea ce, altădată, i-a fost refuzat. Dar Milena? Dar cei-
lalți? Cu siguranță, și ei. Doamna Lisandra, de exemplu. Acele
discuții cu ea, din anii trecuți, i-au influențat foarte mult vii-
torul. La una dintre întâlniri, ea s-a comportat destul de ciudat.
Era nerăbdătoare, neatentă. Avea un aer conspirativ, deși la fel
de pragmatic și chiar matern, ca de obicei. I-a spus direct și des-
tul de impunătoare:
– Căline, poți mai mult! Ți-am vorbit despre societatea
umană și mecanismele care o dirijează – uneori, ele o apără, altă
dată, o distrug. Mișcările acestea sunt continue, nu trebuie decât
să fii atent și mult vei avea de câștigat. Cu fiecare an care trece
și ne îndepărtează de evenimentele din 1989, lupta pentru putere
devine aprigă și ia forme noi, necunoscute încă. Tendința va fi
de ocultare. Una vei vedea la suprafață, și altele vor fi motivele
reale pentru care oponenții politici vor fi acuzați. Tu ai în suflet
o mare sete de dreptate. Du-te la Facultatea de Drept! Alege
avocatura și o să ai prilejul să cunoști caracterul și psihologia
umană în toată desfășurarea lor, ca să nu spun în splendoarea
lor, așa cum sunt tentată. Să știi că omul, în fața primejdiei, se
comportă cum nici nu te aștepți, și asta în ambele sensuri. Ce
poate fi mai fascinant decât să descoperi omul?
– Cred că aveți dreptate...
– Va fi de muncă, dar ești potrivit pentru așa ceva.
Revoluția a trecut, trăiască revoluția! Acesta este adevărul gol-
goluț despre societate și partide și interese și orice mai vrei tu.
Deja se fac pregătiri serioase pentru următoarea revoluție. Sem-
ne sunt, dar nu toată lumea se pricepe, nu toți sunt atenți la ele.
Fii cu un pas înainte! Ai ceva de pierdut?
Ce a pierdut el, nu are legătură cu Facultatea de Drept.
Nu din cauza asta a plecat Eva. Și totuși, nu e vorba despre pier-
320
Scrisorile ploii
dere. După întâlnirea cu Aniela i-a apărut și cealaltă întrebare:

ce a câștigat și încă va câștiga în urma plecării Evei? Oricât de
greu i s-ar părea, la asta trebuie să se gândească acum.
Enzo dă pătura la o parte și își aruncă privirea spre
fereastră. Îl vede pe Călin și îl întreabă mirat:
– Te-ai întors deja?
Călin înțelege de ce este mirat Enzo. Trecuseră mai mult
de două ore, dar în vis timpul nu poate fi măsurat. Așa o fi și
după ce murim? Așa o fi și înainte de a ne naște? Nimeni nu
îndrăznește să răspundă, doar se fac presupuneri. Bune și ele!
Îi spune lui Enzo că tocmai a intrat, ca să nu-l bulver-
seze. Întâlnirea cu Mihai l-a înmuiat, i-a diluat pornirea de a-l
tot intriga pe fostul său coleg. Nu pentru asta se internase; a vrut
să-l observe, să vadă cum e bărbatul despre care unii spuneau că
nu e chiar onest cu partenerii lui de afaceri, ce fel de om e soțul
Ronei și de ce are senzația tot mai clară că din cauza lui nu e
fericită Rona. Să observe, nu să-l necăjească. Precis Enzo e
neliniștit din cauza investigațiilor pe care le va face mâine. Și el
ar fi așa, dacă s-ar afla într-o situație similară, și nu ar înțelege
nepăsarea celor din apropiere.
– Vrei să deschid televizorul? îl întreabă cu toată bună-
voința.
– Nu țin neapărat, răspunde Enzo. Dar dacă tu vrei, nu
mă deranjează.
Călin nu s-a mișcat din loc. Oamenii, în răspunsul lor,
menționează mai întâi ceea ce cred și își doresc, apoi mai
adaugă o variantă, așa, de dragul simetriei. Însă, ceea ce e ade-
vărat pentru ei se află în prima parte a afirmației, în primul gest,
în prima pornire. Acolo e sinceritatea. Dar cum ne dăm seama
că suntem mințiți? În primul an de avocatură, a avut un caz de
divorț. Domnul care l-a angajat ca avocat i-a spus o poveste
tulburătoare și el a crezut tot ce i-a spus. Și-a pregătit pledoaria,
și-a susținut-o cu convingere, numai că probele aduse de soția
reclamată i-au desființat concluziile. A pierdut proce-sul,
evident. Dar de atunci nu mai face greșeala de a-i asculta nu-
321
mai pe cei ce vin la el; face tot posibilul să caute și alte infor-
mații, precaut și indirect, fiindcă nu-și poate trăda clienții. A
fost necăjit atunci și i-a povestit Evei.
– Știi proverbul că minciuna are picioare scurte? La ce
crezi că se referă proverbul? a întrebat ea la final.
I-a răspuns ca un școlar, cu șablonul că nu durează mult
și adevărul iese la iveală.
– Mie mi se pare că picioarele scurte arată că minciuna
e conjuncturală. Ea nu locuiește adânc și nu țâșnește precum
adevărul. Doar iese în față ca un afiș dichisit, anume ca să de-
turneze atenția; e ceva calculat să aducă o formă sau alta de câș-
tig. Uneori însă, poate fi și soluția pentru ieșirea dintr-o situație
complicată. Viața nu e o teoremă cu rezultat garantat. Oamenii
se feresc de compromis, nu-i înțeleg beneficiul sau urgența.
Dacă suntem de acord că nimic nu e rău sau bun, atunci și min-
ciuna are rostul ei.
– Da, dar ce ne facem cu sentimentul de trădare, cu re-
pulsia față de minciună?
– Le folosim ca detectori ai minciunii. Data viitoare
vom fi mai atenți.
– Atâtea modele, clișee, rețete de fericire... Dezgustul te
ia pe sus, ai vrea să te opui, dar poți?
– Sigur că poți. N-ai cum să descoperi că ești bun, așa,
brusc, numai de două ori pe an, la Paște și Crăciun, la fel cum
n-ai cum să descoperi copilul din tine o singură dată pe an, de
ziua copilului. Ori ești bun în fiecare zi, ori nu. Ori ești copil,
pentru că așa ți-e sufletul, ori nu. Să le descoperi doar în zi de
sărbătoare este ipocrizie.
– Bună zâua, îi salută voios bărbatul care intră în salon

și care face o plecăciune discretă în fața lor.
– Bună ziua, îi răspund cei doi, aproape în cor.
Îmbrăcat în pijama, cu plasa într-o mână și o vestă de
molton pe umeri, el nu poate fi decât un alt coleg de suferință,
nicicum un vizitator. Se oprește la patul din mijloc, pe cealaltă
322
Scrisorile ploii
parte a paturilor ocupate de Enzo și Călin. Nu verifică salteaua,

nu strâmbă din nas că sertarul dulăpiorului de lângă pat scârțâie
când trage de el. Se arată mulțumit, de parcă tocmai fusese
cazat la un hotel de cinci stele. Ce-o fi și cu moșul ăsta, de e așa
de bucuros? se întreba Enzo. Numai peste ciudați a dat în spital.
Inclusiv Călin, că nici el nu e mai breaz.
– Ioi, că bine-i! exclamă bărbatul deja întins în patul lui.
Data trecută o trebuit să dorm cu unu în pat, că eram prea mulț
și nu erau locuri pentru tăți bolnavii. Am plecat acasă obosât ca
un câne fugărit pe uliță. Cum să te culci, mă, lângă un bărbat?
Da n-am avut ce face. Pe mine mă cheamă Molnar Valerică și îs
pensionar, ca să știț!
Lui Călin îi plăcu noul venit. Atmosfera s-a destins pe
loc și promitea surprize. Pensionarului Molnar îi jucau ochii în
cap și avea chef de vorbă, nu glumă. Exact ce i se potrivea ace-
lei după-amieze tensionate.
– Ce cauți, bade, la spital? îl întreabă Călin cu respect și
se așază la marginea patului. Matale ești om sănătos, uite ce
obraji rumeni ai!
– Apăi, îs sănătos, da tot e bine să mă cat. Am lucrat ani
buni la mină și mi s-or șubrezit oleacă plămânii. Nu mult, că am
fujit de-acolo când am văzut că nu-i de șagă și m-am întors în
satul meu.
– La care mină? Poate, vrei să spui la salină.
– La mină, la Baia Mare. Tocma acolo m-or trimes. Ce
pățanie! Mă lăsasem la vatră de vro două săptămâni șî am mers
cu alț băieț să petrecem, la birtul din sat. Era noptea, târzâu,
când am plecat și încă mai cântam pe drum. Aveam la noi o
sticlă cu pălincă. Nu știu de unde or venit doi milițieni și ne-or
cerut buletinele. Le-am dat, da nu ne-am țânut gura. Îi îmbiam
cu pălinca și le zâceam să cânte cu noi. Mă, da voi unde lucraț?
ne-or întrebat ei, și noi, ca proștii, am zâs că nicăieri și am râs.
Oamenii ne-or lăsat în plata domnului, da o luat cu ei buletinele
nostre. Peste o săptămână am fost chemat urjent la Primărie și
făcut de rușine că stau parazit pe spinarea părinților. Ce parazit,
323
dacă numa ce-am venit din armată? Da ei nu șî nu, că trebuiea

să fiu deja în câmpu muncii. Mi-or făcut dosar și m-or trimes la
Dej, la Forțele de muncă. Cât ai clipi, mi-or și făcut actele. Tie
duci la Baia Mare! o zâs cătră mine. Acolo e nevoie de mun-
citori. Ești zdravăn, numa bun să intri în șut. Mă, oameni buni –
mi-o venit mie o idee –, eu mă însor peste o lună, cum să plec
de acasă? Nu-i bai, iei și femeia cu tine, mi-or răspuns și se
dădeu serioși. Da eu ce femeie era să ieu, că tăte erau măritate
or vai de capu lor?
Oricât de crispat ai fi fost, nu puteai să nu zâmbești,
când îl auzeai ce spune și cum spune. Chiar și Enzo se dez-
morțise. Era fericit că poate auzi și altceva, nu numai tâmpeniile
lui Bicu. Orice era mai bun decât filosofiile lui. Bine că a venit
omul ăsta! Dacă Bicu are chef de teorii, să i le toarne moșului!
După câte se vede, moșul nu se dă bătut cu una cu două, o să
aibă ac de cojocul lui.
Călin intră în dialog cu inima ușoară. Nici el nu mai
avea chef să se ocupe de Enzo. Obosise și de gândurile care l-au
încolțit zilele astea, ca o haită de lupi hămesiți. L-a rugat pe ba-
dea Valerică să povestească mai departe.
– M-am dus sângur, ca omu fără căpătâi. La mină îi
greu și îi urât. Când mă vedeam ieșât la lumină, scăpat din pân-
tecele pământului, mă aruncam cu fața în iarbă și plânjeam de
bucurie. Așa iubeam sorele și aerul curat de afară, de parcă nu
le cunoscusăm înainte. Nu puteam scăpa de-acolo, că puneau
miliția pe urmele mele. Mi-o zâs asta de la bun început. Eram
un fel de deportat, condamnat la locul de muncă pentru
parazitism. No, aț mai auzât una ca asta? Apăi amu, pie câți ar
trebui să-i condamne că nu muncesc? Da altu-i baiul. Amu n-ai
unde munci, chit că vrei. De asta îți dau bani de la stat, ca să
taci din gură. Șesă luni, un an de zâle se duc iute ca vântu și tu
ce faci după aia? Rău era înainte, da tot era mai bine ca amu, că
aveai bănuțu tău și nu te dure capu că n-ai cu ce cumpăra batără
o pită.
324
Scrisorile ploii
Iată ce simplu se poate enunța un adevăr, se gândi Călin.

Te uiţi în stânga, în dreapta și apoi compari. Dar ce vezi, când
tu nu le-ai trăit pe niciunele sau le-ai trăit numai pe unele dintre
ele? Slogane și definiții, asta o să vezi și asta o să alegi!
Doamna Lisandra insista pe echidistanță, pe o reținere în eti-
chetarea evenimentelor la care nu ai fost măcar martor și nu era
prima oară când Călin se întorcea cu gândul la ea. A fost ori nu
a fost comunismul împotriva omului? E întrebarea ce primeşte o
semedenie de răspunsuri, dar ele nu se coagulează. Rămân
răzlețite și din ce în ce mai indiferente la nevoia societății de
a-și vindeca rănile trecutului. Națiunea rănită doar se târăște, nu
poate alerga în voie.
325
Capitolul 25
Călin nu este membru de partid. Un om care înţelege că

nu poate poseda nimic pe lumea asta, în mod definitiv, nu caută
să posede și de asta nu mai simte nevoia de apartenenţă. Acest
om îi aparţine vieţii. Problema e că viața nu pare să ofere prea
multă libertate indivizilor, din multe puncte de vedere. Și nici
siguranţă. Unde-i unu nu-i putere…
– Ai fost membru de partid, bade? îl întreabă Călin la fel
de respectuos și atent pe omul care a deschis un subiect mai
mult decât interesant, de-a dreptul important.
– D-apăi cum altfel? Eram fruntaș în muncă. Numa
fruntașii erau membri de partid. M-or făcut șef de echipă șî
după aia am făcut școală de maiștri, că aveam liceul terminat.
Dacă îț vedeai de treaba ta, nime nu-ți spunea nici dă-te mai
încolo. Munceam și statul făce bani frumoși din munca nostră.
Unii spun că ne exploata. O fi fost și așe, da măcar vedeai blo-
curi cum răsăreau ca ciupercile după ploaie. Nimeni nu dormea
sub cerul liber, îți dădea casă imediat. S-or făcut școli șî spitale
șî drumurile pe care merem și amu. Cu muncă s-or făcut tăte în
țara asta, că nu să poate altfel. Ce, la tine în gospodărie vine
străinu să-ți lucre? Șî pe dijeaba? Munca-i bună pentru om, n-ai
a te teme de ea, că te culci sara și te înzdrăvenești peste nopte.
Numa să nu bolești de ceva. Die copii ce să mai zâc? Învățau și
ajungeau omeni de samă. Băietu meu s-o făcut injiner, da nu la
mină. N-am plătit școala, cum o plătește el acuma pentru băietu-
su. No, o fost bine or o fost rău pe vremea mea, că nu mai pri-
cep nimica?
326
Scrisorile ploii
Ce om, badea Valerică! Îl ascultai și parcă te uitai la un

film documentar despre o perioadă din istoria României, una
aproape necunoscută generației tinere. Enzo nu era de acord cu
ce spunea el. După mintea moșului, ar trebui să ne întoarcem la
„marile realizări” ale epocii de aur. Halal gândire! Să se în-
toarcă el, dacă i-a plăcut așa de tare! Nu s-a putut abține să nu-i
spună ce crede el despre toate acelea:
– Ce a fost așa de bun atunci? Toți erau o apă și-un pă-
mânt, îndoctrinați și manipulați ca o turmă de oi. Bani au oame-
nii și acum, chiar mai mulți. Îți cumperi ori îți faci casa ta,
găsești de toate în magazine, te plimbi în lumea largă și poți
vorbi cu oricine din lumea asta, la telefon și pe internet. Poți
spune ce gândești, poți vota ce vrei tu, nu ce ești obligat de ma-
rele conducător, și nu mai ești la cheremul unui bolnav de pute-
re, infatuat și limitat la cele patru clase primare ale lui și ale
„academicienei”. Știi ce spunea cineva? Că trebuie să treacă
vreo două generații, până scăpăm de amintirile și apucăturile
din comunism.
– Bine zâci! Am văzut la nepot șî telefonul deștept, șî
calculatorul cât o carte pe care nu mai termină s-o cetească. Șî
eu am telefon, să știu ce și cum e cu ei. Îs alte timpuri și alte
posibilități. Da eu zâc că nu e bine să uităm ce or făcut și ăi
dinaintea noastră. Matale te urci în avion și zbori une vrei, da un
om, mai demult, o trebuit să-l inventeză pe avionul ăla. Nu e
meritul nostru, e a lui. Dară ne apucăm să-i împușcăm pe tăți
care or făcut ce-or știut și or putut la vremea lor? Dacă-i pe-așe,
și pe matale or să te împuște ăia ce-or inventa cine știe ce
năzdrăvănii peste câțiva ani și care or zâce că n-ai trăit cum
trebuia. Nu te-or face comunist, că nu se mai pote, da tot ț-or
zâce într-un fel și n-o să-ț placă.
Enzo nu se lasă și-i spune țâfnos:
– Ăla merita împușcat, era un dictator și soția lui era și
mai rea decât el. Murea lumea în țară de foame și de frig, la
canal sau pe cine știe ce șantiere și lor nu le păsa. Dacă nu se
327
ridica lumea împotriva lor, era vai de capul nostru și acum.

Trebuia să se facă dreptate și s-a făcut.
– No, că m-ai închis cu tătu, domnule dragă! Eu ce să
știu a spune? Dictatoru o fost a nostru, cum și alții or avut și au
dictator. Năcazuri sunt ș-or tot fi peste tăt, că așa-i făcută lumea,
și cu lacrimă și cu bucurie. Da mai mult cu lacrimă. Câteodată,
mă și tem să dau drumul la televizor. Ce aud la știri, ce-mi văd
ochii? Îmi fac cruce șî mă rog pentru ăia obidiți, mai ales ai
noștri. Lor le arde casa, înțăleji? În multe feluri îți poate arde
casa, nu numa de la foc. Și de boală, de pizma cuiva, de sărăcie.
Cineva trebuie să-ți deie ajutor, că nu ești tu mai rău ca altu
numa pentru că ești în năcaz ori că ești o țară mai mică. Da asta
nu prea face nime. Când s-o împărțât dreptatea, câte unii or luat
mai mult șî tot nu le ajunge. Săracu îi mai sărac șî bogatul îi mai
bogat, că-ntotdeauna obraznicu mănâncă praznicu.
Călin jubila. Enzo rămăsese cu gura căscată, nu știa ce
să mai spună. Nu că bătrânul i-ar fi schimbat opiniile, dar pe
moment chiar nu-l putea contrazice. Nu e rău, își zise Călin.
Enzo are nevoie de câteva situații limită, noi, netrăite, poate,
desconsiderate cu prea multă ușurință. Nu e vorba despre vină
aici. A căpăta experienţă de viață nu înseamnă că eşti pedepsit
de cineva.
Bătrânul tăcu o bucată de vreme. Cine știe la ce se mai
gândea? La anii lui, văzuse destule, și de-un fel, și de altul.
Totul e cum sunt înterpretate, ce valoare li se dă și ce în-
semnătate, își zise Călin, tot mai încântat de omul acela potrivit
de înălţime și cu părul încă negru pe jumătate. Nu își dădea
seama ce vârstă are; minerii se pensionează mai devreme, așa că
nu e bătrân decât în comparație cu ei.
– Cât ai stat la Baia Mare? îl întrebă curios.
– M-am obișnuit până la urmă și cu mina ș-am rămas la
oraș pân m-am pensionat. Câștigam mulți bani, că minerii erau
plătiț bine. Da ce să fac eu sângur cu banii? Dormeam într-un
fel de bloc, îi zâceau cămin de nefamiliști. Plăteam chirie, da
puțână. Nu mi-o plăcut acolo, era mizerie ca în grajd. Veneam
328
Scrisorile ploii
rupț de obosală și de spaimă de la lucru, că nu ne mai trebuia

nimic. Bărbatul nu știe a se griji de casă, nici de el. Când dă de
greu, ori bea, ori să plânje la tăți, ori să-nsoară.
Cu totul neașteptat, bătrânul chicoti.
– Eu m-am însurat cu Florica, normatoarea nostră. Faină
femeie și bună ca pita lui Dumnezău! Pot să mor liniștit, am
știut ce-i aia viață bună și fericită.
– Dar de ce-ai trecut așa de repede la capitolul însu-
rătoare? Mai povestește-ne! se rugă Călin.
– N-ai ce sta prea mult pe gânduri în viața asta, că numa
ce vezi că s-o gătat și tu n-ai nimică de-acolo. Dacă bunu
Dumnezău ț-o dat viață de trăit, apăi nu-ț bate joc de ea.
Trăiește-o serios, nu pierde vremea!
– Da, da, grăbește-te să mori! ... zise Enzo. Și după aia
unde te duci?
– Apăi la asta nu mă gândesc! Oi videa atunci. Deo-
camdată, am de trăit. Florica-i tânără, am băiet șî nepot, vecinii
mi-s de treabă. Am un cârd de găini în ogradă, am câne mare și
un motan frumos. Îi cam leneș, da mi-i drag de el, că doarme
lângă mine ca un om. Mă-ncălzăște la spate și așa toarce câte-o
dată, de gânești că-mi cântă mama die leagăn. Eu n-am ce mă
plânje, viața îi bună...
Ce păcat că Eva nu e aici, să-l asculte și ea! – se gândea
Călin. Să se bucure că avea dreptate când spunea că înțelepții nu
lipsesc niciodată de pe Pământ. Când îi descoperi, nu poți fi
decât surprins, fiindcă nici locul, nici contextul, nici figura lor
nu au nimburi strălucitoare, bătătoare la ochi. Pe acelea trebuie
să le simți, să le recunoști singur, fără publicitate.
– Suntem tentați, ca oameni, să credem în lucruri veș-
nice, în nemurire. Dar cine își dorește să fie nemuritor? l-a
întrebat Eva. Cel sănătos, bogat, fericit, cel care se poate bucura
de viața lui, nu-i așa? Dar cel aflat în mare suferință și-ar dori
oare o veșnicie în felul acela? Mai degrabă, ar lua-o de la capăt.
Poate, data viitoare, va avea și el parte de o viață fericită. Omul
este cea mai grăitoare expresie a speranței, asta e sigur.
329
– Eva, Eva... Ce dovadă avem că trăim mai multe vieți?

Nici nu se vorbește despre asta, iar cât despre a crede...
– Știu, dragul meu, dar nu te lăsa păcălit! Dovada poate
fi și indirectă, subînțeleasă ori dedusă din ceea ce este factual.
Ideea cu o singură viață mi se pare absurdă, brutală. Nu se poate
ca Dumnezeu să-i dea unuia totul, iar altuia mai nimic. N-ar mai
fi un Dumnezeu drept.
Călin medita la discuțiile cu Eva, Enzo se plictisise.
Doar Molnar Valerică era bucuros de clipa pe care o trăia. În-
cepu să povestească iarăși, fără să mai fie întrebat:
– Da, tăte erau bune, numa întunericul ăla de sub pă-
mânt nu-mi dăde pace. În pământ ajunjem, îi drept, da eu eram
tânăr și mă temeam de moarte. Mulți s-or apucat de beutură, din
cauza asta. Eu nu. Bei și uiți, da când te trezești, te temi mai
tare.
– Și aici nu te temi de moarte? întrebă Enzo cu prefăcut
interes, dar vizibil frustrat că mai înainte a fost redus la tăcere.
– Oleacă mă tem, ca tăt omu de pe pământu ăsta. Ce
crezi matale, că dacă stau doctorii șî asistentele de pază la ușă,
cu sărinjile pregătite, moartea nu știe intra în odaie? Știe, da ne
mai păsuiește. Chiar amu ia îi aici, stă șî să socoate ce să facă cu
noi.
Un fior ascuțit îl străbătu pe Enzo, din cap până-n pi-
cioare. Să-l ia naiba pe moșneagul ăsta, că nu-i mai tace gura!
își zise în gând, exasperat. Și, ca și cum chiar vedea moartea
cum intrase în salon, sări din pat și fugi pe holul spitalului.
– S-o spăriet de moarte domnu nost? întrebă vesel
bătrânul Molnar.
– Cred că da. Probabil, nu e obișnuit cu subiectul, zice
Călin și nu-și ascunde dramul de satisfacție.
– Nu-i bai! Când te temi de moarte, începi a iubi viața
așa cum trebe.
Călin se apropie de el și îi întinde mâna.
– Ce mult semănați cu tatăl meu! Și el vorbește tot așa.
Eu sunt Călin, fiul lui Ilie Simion.
330
Scrisorile ploii
Încotro s-o fi dus Enzo? Călin se uită într-o parte și în

cealaltă a holului, dar nu-l zărește. Pornește spre lift și îl găsește
ghemuit pe canapea. N-avea cum să-l vadă din ușa salonului,
pentru că locul acela de odihnă și așteptare este un intrând în
formă de pătrat cu laturile de aproximativ trei metri, care face
legătura cu sala de mese.
– Ai plecat dezbrăcat, îi spune și îi întinde halatul adus
din salon.
Enzo se ridică, își îmbracă halatul și se așază înapoi, pe
canapea. Chipul său e chinuit, reflectă cât se poate de bine ceea
ce se petrece în mintea lui, poate, în sufletul lui. Stă cu capul
aplecat, parcă s-ar uita într-o groapă adâncă. Fără să-și schimbe
poziția, începe a vorbi, dar vocea lui e plată, apatică.
– Indiferent ce ai face, unii te vor prieten, alții dușman.
Cum să faci un gard verde și înalt în jurul tău, ca să nu pătrundă
nimic din ce nu vrei tu să pătrundă?
– Gardul acela nu e greu de înălțat, problema e că din
spatele lui nu-i mai vezi pe cei care au nevoie de tine, nu de
indiferența cu care te blindezi. Dușmanii nu sunt numai în ex-
terior. La asta te-ai gândit vreodată?
– Tu și gânditul tău... Eu nu stau să mă gândesc la toate
nebuniile, că nu am timp. Aici, în spital, nu am altceva de făcut
și îmi permit. De fapt, nu am încotro... Nu ai văzut că și moșul
mă ataca?
– Enzo, el și-a spus părerea, nu a atacat pe nimeni!
Atitudinea lui însă ne obligă să ne întrebăm dacă omul mai este
compatibil cu propria lui viață. Care pe care îl conține, care pe
care îl determină și îl trăiește?
– Habar n-am ce vrei să spui...
– Când eram copii, treceam fericiţi prin toate întâmplă-
rile zilei, nu așteptam aprobarea cuiva pentru îndrăzneala
noastră. Parcă pășeam pe flori şi pe ape deopotrivă, dormeam în
cuiburi de vulturi ori vizuini de vulpi şi inima ne era caldă și li-
331
niștită. Acum, totul a devenit strâmt, zgomotos, amenințător și

nu avem unde să ne retragem decât în noi înşine...
– Asta sună mai mult a poezie, Bicule, a filosofie! Viața
e dură, dar ce știi tu?
– Un om mulțumit de viața lui, așa cum este bătrânul
din salonul nostru, n-are cum să vorbească altfel. Eu am mai
cunoscut astfel de persoane.
– Eu nu, zise Enzo neașteptat de tranșant.
Călin a înțeles că subiectul este închis, nu mai are rost
nicio vorbă și niciun sfat. S-a ridicat alene și a plecat spre salon,
nu înainte de a-l bate pe umăr, prietenește, pe Enzo.
Acesta a rămas în continuare pe canapea, frustrat și
revoltat de tot ce i se întâmplă. Bicu îl enervează cu discursu-
rile lui motivaționale. Cine se crede individul ăsta? E un coate-
goale, un mămăligar, vai de capul lui! Își bagă nasul unde nu
trebuie. Îl interesează de ce s-a întors de la Cluj? Să fie sănătos!
N-o să afle niciodată cum și-a aranjat el treburile și cu cine.
Trebuie să ajungă urgent la birou, naiba să le ia de ana-
lize și investigații! Mâine, cel târziu poimâine, vor intra bani în
contul firmei și se va rezolva cu contractele și pentru anul ăsta.
Mișu o să strâmbe din nas, ca de obicei, dar până la urmă o să
fie de acord, fiindcă n-are ce face. Vrei să câștigi, trebuie să in-
tri în joc, Mișule! Dacă nu-ți mai convine, nu ai decât să pleci la
firmele care trimit oamenii acasă pe timpul iernii, să fii și tu
șomer tehnic, să vezi cum e fără prostul de Enzo care le duce pe
toate în spinare!
S-a întors în salon îmbufnat, hotărât să se culce. Nu le-a
dat nicio atenție celor doi care încă stăteau de vorbă. Călin
stătea în fața bătrânului Molnar, pe patul alăturat, și îl asculta.
– Știi cine m-o salvat pe mine de la tăte spaimele ălea?
Florica. Îmi zâcea dimineața: „Moartea nu vine la ăi pe care îi
așteaptă femeia cu brațăle deschise, că n-are loc între ei. Meri
cu bine!”. Și meream la muncă, da numa la ea mă gândeam șî la
cum o lăsat Dumnezeu bărbatu șî femeia să se iubească și să se
ajute unu pe altul. Crezi că Florica nu știa câte femei o rămas
332
Scrisorile ploii
văduve? Știa, da o fost femeie deșteaptă și m-o țânut bine lângă

ea. Abia aștept să m duc acasă.
Duminica e pe sfârșite. Alene și cu mâinile întinse, își
coboară storurile la ferestre, stinge toate luminile și adoarme.
Câteodată, și ea visează frumos.
333
capitolul 26
Enzo s-a trezit primul. Bucuria că e la un pas de a se

întoarce acasă îi alungă și somnul, și foamea ce dă semne de
nerăbdare. Un pic, doar un pic mai are de îndurat, un ultim
obstacol, și va intra în linie dreaptă.
Asistenta îl cheamă pe Călin și pe bătrânul Molnar la
cabinet, pentru analize. Lui Enzo îi spune să coboare la radio-
logie și îi repetă unde trebuie să se prezinte.
– Poftim și fișa medicală, domnule Klain! Vă rog să vă
grăbiți, sunteți programat al doilea!
Lucrurile intră în firescul posibil. Dacă ar fi fost
sănătoși, ar porni către birou, moșul ar da de mâncare la găini,
iar Călin... Dumnezeu mai știe cu ce se ocupă și Călin, își spune
înciudat. Dar nu-i nimic, peste câteva ore va scăpa și de el.
Se îmbracă bine și iese din salon ca un războinic viteaz,
convins că va fi biruitor. Nici măcar nu se gândește că nu știe
unde și cu cine ar trebui să se lupte. Pariază toți banii pe această
ultimă confruntare și nu simte pic de îndoială. E doar o pro-
cedură, de ce s-ar teme?
La parter e aglomerat, asta o știa deja de zilele trecute.
Ciudat e doar faptul că oamenii aceia vorbesc unii cu alții, își
dau cu părerea, se confesează. Pentru ce atâta discuție, dacă
numai medicul poate spune cu precizie care-i situația lor? Le
place să fie victime ori se dau deștepți – asta e agitația care
transformă holul spitalului într-o piață oarecare! Ar sta deo-
parte, să nu-i mai audă, dar nu vrea să-și piardă rândul. Își face
loc prin mulțime și se așază lângă ușa cabinetului.
334
Scrisorile ploii
– Sunt al doilea, o să intru imediat, le spune el celor care

îl privesc supărați că se bagă în față.
Timpul trece și nimeni nu iese din cabinet. De ce o fi
durând atâta, se întreabă Enzo. Poate că medicul specialist nici
nu a venit încă. Înghesuit și deranjat de ceilalți pacienți, se
gândește că ar fi fost mai bine să fi cerut externarea săptămâna
trecută și să fi consultat un specialist de la Cluj. Nu-l mai
întâlnea nici pe Bicu, nici pe moșul acela nesuferit. Acum, asta
este!
Ușa se deschide și o femeie între două vârste iese ajutată
de asistentă. Are lacrimi în ochi. Enzo nu va mai auzi ce va
spune ea, fiindcă asistenta îl invită înăuntru.
Computerul tomograf ocupă jumătate de cameră. El nu
are preferințe. Stă rece și imobil, pregătit pentru o nouă in-
cursiune în lumea complexă și complicată a organismului uman.
Până mai ieri, așa ceva nici nu se putea imagina. Cum să des-
cifrezi enigmele vieții și cum să le înțelegi cu mintea ta atât de
mică, în comparație cu ceea ce vrei să afli? Dar bolile s-au
înmulțit și oamenii au nevoie de ajutor. Viu ești câtă vreme
funcționează creierul, cât aerul ajunge în plămâni, cât sângele
circulă și celulele sunt hrănite, dar ca să fii sănătos, nu e su-
ficient. Toate acestea trebuie să respecte programul originar. Ei
bine, cine a făcut programul?
Enzo nu se gândea la asta, era întimidat de aparatul
uriaș pe care nu-l văzuse niciodată în realitate. Au început în-
trebările asistentei: de la alte boli, medicație, până la cum ar
descrie el ceea ce îl deranjează. A fost cooperant și atent. I s-a
explicat pe scurt ce presupune procedura și că va fi expus ra-
diațiilor, dar la un nivel de siguranță, deci să nu fie îngrijorat.
Toată pregătirea aceea a avut darul să-l mai liniștească în
privința aparatului imens ce i se păru, la prima vedere, că e gata
să-l înghită.
S-a întins pe masa lungă, acoperită cu cearșafuri albe și
a închis ochii. Masa a început să pătrundă spre interiorul apa-
ratului, ducându-l și pe el într-acolo. Nu era o senzație tocmai
335
plăcută. Își aminti că a trebuit să-și scoată verigheta și să o lase

în cabinet. Simțea că nu mai are legătură cu nimeni din afară, că
e singur și absolut neajutorat. Respira sacadat, fruntea i se aco-
perise de sudoare.
– Vă rog să vă liniștiți! auzi vocea asistentei în difu-
zorul ascuns pe undeva.
A rămas nemișcat. Până și gândurile i s-au blocat.
– Gata! Procedura s-a încheiat! spuse aceeași voce.
Cât să fi trecut oare? Un sfert, o jumătate de oră? Nu
știa. S-a îmbrăcat, și-a pus verigheta pe deget și aștepta să i se
spună rezultatul. Doar pentru asta venise, nu? Dar nimeni nu i-a
spus nimic. Asistenta voia să-l conducă spre ieșire. Atunci,
Enzo a îndrăznit să vorbească:
– E ceva în neregulă cu mine? Vreau să știu.
Medicul specialist și-a întors capul de la ecranul la care
încă privea și i-a răspuns calm:
– O să primiți toate informațiile în buletinul pe care îl
voi întocmi. Despre tratament și eventuale alte investigații sau
chiar intervenții veți discuta cu medicul dumneavoastră de sa-
lon. Sănătate multă!
Ușa s-a deschis din nou și el nu văzu și nu auzi pe ni-
meni. Era în tunel, dar unul diferit de cel de mai înainte. Auzea
bătăile inimii lui, cuprinse de teamă, și cuvintele medicului spe-
cialist, care se amestecau și nu-i dădeau niciun indiciu clar. In-
vestigații... tratament... intervenții... Pentru ce toate astea?!
– Ce-i cu tine? îl întâmpină Călin îngrijorat de paloarea
ce se înstăpânise pe chipul colegului său.
– Asta e, că nu știu ce e cu mine!
Pentru vreo jumătate de oră Enzo n-a mai fost prezent în
salon. Zăcea în pat și nu voia să vorbească. Își ținea ochii des-
chiși. Făcea eforturi disperate să rămână cu ochii deschiși, ca și
cum, în felul acesta, putea ține moartea departe, o putea păcăli
că el e prezent în propria lui viață. Oare nu reținuse că morții au
nevoie de cineva care să le închidă ochii? Cineva să le coboare
pleoapele încremenite de spaimă (sau, cine știe, poate că de
336
Scrisorile ploii
mirare) peste globii oculari care încep să privească în interior?

O, câți dintre noi mai știu să închidă ochii și să lase să se
împlinească ce e dat să fie, necesar să (ne) fie?
Iată-l pe Enzo, marele afacerist, mereu pretențios și si-
mandicos, mereu sigur pe el, cum scâncește și cere îngăduință!
Și poate că în dezolarea lui, sinceră întrucâtva, justificată, își
caută ajutorul tot în el și în puterea cu care s-a obișnuit să o
aibă.
Călin își aduce aminte de o replică din film: „Ia-i pis-
tolul din mână celui care te amenință, pe tine ori pe cineva drag,
și vei afla cine este el cu adevărat!” Criza are un apogeu, un
vârf care intră adânc în cel care o trăiește, după care slăbește în
intensitate și se transformă în amintirea unui duș foarte rece. Nu
e surprins de comportamentul lui Enzo. Nu-l judecă și nu se
bucură, doar observă. Bătrânul Molnar a ieșit din salon, întris-
tat. Nicio vorbă de-a lui nu mai poate ajuta de data asta. Tână-
rul, ce se ținuse atât de mândru pe poziție aseară, are nevoie de
liniște și de pace. Uneori, nu te ai decât pe tine, i-ar fi spus
bătrânul.
Asistenta intră și nu se miră că Enzo e în pat. Habar nu
are ce se petrece cu el.
– Am vrut să văd dacă v-ați întors, zice ea grăbită.
Enzo își revine ca dintr-un leșin. Nu se ridică din pat,
doar o întreabă când va primi rezultatul.
– Peste o zi sau două, depinde cât este de aglomerat
domnul doctor, spune femeia și pleacă la treburile ei.
Nu se poate! Cum să mai aștepte atâta? Și medicul de pe
secție de ce nu i-a spus nimic despre asta? L-a lăsat să-și facă
iluzii că astăzi va pleca acasă... Toți mint, nimănui nu-i pasă!
Iritarea crește, dar îi face bine. Căzuse în letargie și nu
s-a gândit la exemplul frunzei zmulse de pe ramul ei, care mă-
car încearcă să se împotrivească vântului necruțător.
– Eu zic să aștepți mai întâi rezultatul, îl sfătuiește
Călin. De unde până unde ești așa de sigur că nu e bun? Și de ce
te arunci în cele mai negre scenarii? Viața și moartea merg mâ-
337
nă în mână, au legile lor și le respectă, de aici își dobândesc

puterea, dar și libertatea. Oamenii mai mult le încalcă, și nu
câștigă decât șiroaie de lacrimi. Așa suntem noi, niciodată mul-
țumiți de ceea ce avem! Odihnește-te! Mă duc și eu pe afară, ca
să ai liniște.
De fapt, Călin voia să știe ce face Mihai: pleacă astăzi
acasă, mai rămâne în spital? De el depinde programul lui pentru
zilele următoare.
Enzo reflectează. Așa este: nu e responsabil că respiră,
că digeră ori că bătăile inimii lui se mențin în limite normale.
Până și pleoapele i le mișcă altcineva; din ce în ce mai greu,
pentru că e cuprins de o silă ucigătoare. Are conștiența clipei,
dar nu datorită vreunei emoții care să facă legătura dintre ea și
viața lui. Și-ar ridica mâna în aer, semn că voința încă îl ajută,
dar la ce folos? Aerul pe care l-ar mișca nu i-ar aparține, nu i-ar
garanta salvarea de senzația că totul îl atacă, deși acel tot nu are
o formă fixă, muchie sau tăiș, cauzatoare de moarte.
Trăiește senzația dură că dispare ca picătura de cerneală
într-o cantitate uriașă de apă – încet, insesizabil, fără urme.
Lumina ce pătrunde prin fereastră îi accentuează umbra în care
s-a transformat, punând la îndoială până și acele gânduri răzlețe.
Poate că, dacă l-ar cuprinde revolta, un impuls nesperat i-ar
încorda mușchii și s-ar putea ridica din patul ce-i copiază trupul.
Ar pleca acasă, negând tot ce îl blochează și îl torturează cu
evidența imposibil de negat. Retras într-o cameră, singur, ca să
nu molipsească pe nimeni, măcar s-ar afla într-un loc familiar,
cunoscut, s-ar putea reconecta la ceva care să-l umple de sens.
Aici, în salonul care se impune prin îngrădiri și restricții, doar
obiectele îi dau certitudinea formei, doar ele o mai păstrează
neafectată de zbuciumul atomilor care compun materia, pe când
forma care este el se golește de conținut prin apatia ce-i ur-
mează disperării. Ea nu-i dă niciun indiciu pentru direcția în
care merge, doar o senzație de continuă îndepărtare, de cădere.
Până când, până unde?...
338
Scrisorile ploii
Îngrozitoare stare! El, care nu s-a întrebat niciodată de

unde vine, își pune problema că nu știe încotro se duce, de parcă
ar mai avea vreo importanță. Dar dacă nu are, de ce nu se poate
desprinde de obsesia că necunoscutul îi este potrivnic? Doar
pentru că nu mai poate alege? Nu, fiindcă și-a pierdut liniștea
odihnitoare a unei vieți scutite de angoasă, pe care a conside-
rat-o atât de firească, încât nu și-a făcut griji că ar putea s-o
piardă. Îi venea să strige că viața este un drept, că nu are voie
nimeni să i-l ia, dar nici pentru asta nu mai avea putere.
Anul trecut sau acum doi ani, nu mai știa sigur, Rona
obișnuia să-l citească pe Cioran, seară de seară. Înainta greu cu
lectura și el nu înțelegea de ce, doar o văzuse de atâtea ori cum
devora pur și simplu paginile câte unei cărți, ca un tocător de
hârtie. A întrebat-o ce se întâmplă, oarecum din curiozitate, dar
și din cauza unei stări de neliniște pe care o resimțea, pe bună
dreptate. Ce puteau conține acele cărți, încât să-i trebuiască unui
om mai mult timp și mai multă răbdare ca să le citească?
Citește și tu, i-a zis Rona, mulțumită că i-a atras atenția
cu ceva. Și a început să citească. Greu și tensionat. În câteva
rânduri, și-a zis că nu merită să continue. E prea pesimist indi-
vidul ăsta, aproape că desființează rostul vieții omului pe
Pământ. O descrie plină de suferință, de frustrare și neputință, o
damnare imposibil de înlăturat. Spre deosebire de alți autori și
de religia creștină, care mai lasă loc speranței, fie ea și postumă,
Cioran îi părea defetist. Omul e o cauză pierdută, cam așa per-
cepea mesajul scrierilor sale, bine intitulate „Pe culmile dis-
perării”. Viața omului, scurtă și excesiv de constrângătoare, nu-l
recompensează cu mai nimic, doar îi cere penitență și trans-
cendere spre un „rai aseptic”. Auzi la el expresie!
Nu și-a dat seama, dacă Cioran a fost ori s-a vrut un
filosof. Poate, a fost doar un alarmist feroce, transformat voit în
țipătul strident și neîntrerupt al celui care crede în bine, în viitor
și în fericire, dar nu le găsește o cale de realizare în prezentul
pe care omenirea îl parcurge târâș.
339
După ce a terminat cartea, nu a mai fost interesat de

ideile și frământările filosofului. Îi erau suficiente ale sale. L-a
citit, cu toate că nu-i plăcea, și asta s-a petrecut în perioada pe
care poate s-o numească „marea încercare”. Gemenele lor
crescuseră și diferențele dintre ele deveneau absolut vizibile.
Dar, mai ales, deranjante. Agnes se dezvoltase normal, pe când
Anne-Marie... Nu vrea să-și amintească prin ce a trecut o bună
bucată de vreme. Medici, teste, frică și nemulțumire, cheltuieli
și nicio speranță. Cum e posibil ca un bărbat sănătos și puternic
să fie tatăl unui copil bolnav? Asta nu i-o poate explica nimeni.
Nu mai are încredere nici în Dumnezeu. Un copil bolnav e o
pedeapsă pentru părinți. Cu ce a greșit el, ca să fie pedepsit în
halul ăsta? Se simte trădat, batjocurit. Nu de Rona, ci de viață.
În una dintre postări, Aniela scrie cu degajare:
„După ce dai deoparte absurdul existenței, ai șanse mari
ca viața ta să devină firească. Măcar suportabilă. Te golești de
stări ce credeai că te definesc ori că te susțin, renunți la câteva
legături (necesare cândva, cumva), triezi dorințele necondamna-
bile în sinea lor (dar inutile de la un punct) și începi să te obiș-
nuiești să trăiești și să fii fericit cu tine, apoi și cu ceilalți”.
Cioran și Aniela... Două viziuni diferite asupra soartei
omului pe Pământ. Un exemplu tipic al martorilor unui acci-
dent, care susțin cu toată convingerea că ceea ce relatează e co-
rect, neștiind că variantele lor, comparate, se exclud ori sunt
prea diferite una de cealaltă. Și-atunci, care este adevărul? Eve-
nimentele se produc simultan sau succesiv?
Și-a amintit de blogul Anielei. Numele i se pare delicat:
Scrisorile ploii. Dar de ce l-o fi ales? Nu înțelege prea bine ce
legătură are ploaia cu trăirile unei ființe umane, dar nu-i dis-
place. Fundalul pe care era scris titlul e vernil, îi dă senzația
unei zile de vară. Una fericită, deși se zăresc picături de ploaie
pe frunzele și florile unui cireș. Dar cerul nu e posomorât.
Dimpotrivă, soarele strălucește și umple imaginea cu o bucurie
nebănuită. Exact ce are nevoie acum. Pagina este aerisită. Pe
mijloc, un motto sub titlu și bara de meniuri. Opțiunile sunt pe
340
Scrisorile ploii
partea dreaptă. Cam așa arată și site-ul firmei sale – simplu și

concis. Cine este interesat, știe cum să caute ceea ce-și dorește
să afle.
Până acum a citit la întâmplare, nu i-a dat atenție paginii
de întâmpinare. De asta nu a citit acel motto.
„Dragă cititorule, e clipa când orele tac şi-mi dau voie
să-mi pregătesc sufletul pentru o nouă călătorie spre tine. De ce
m-aș teme să scriu o poveste şi să o arăt lumii întregi? De ce să
mă sfiesc să o trăiesc ca un fluture care îşi face din aripile lui o
cupă şi apoi o întinde cu recunoștință spre celălalt fluture? În
lumina domoală a asfințitului, toți fluturii devin nemuritori”.
341
capitolul 27
Călin se întoarce în salon și lui Enzo i se pare că figura

lui e mult mai destinsă. Chiar are senzația că venise grăbit să-i
spună ceva important, dar se abținuse, fiindcă a dat cu ochii de
Mihai. Băiatul îl salută politicos, apoi își ia la revedere de la
Enzo.
Când rămân doar ei doi, Călin se preface mirat și îl
întreabă:
– Tu de unde îl cunoști pe Mihai?
Enzo îi povestește însuflețit întâmplarea legată de ve-
nirea băiatului în salon. Nu-i ascunde ce a gândit despre el, cum
l-a judecat, dar mai ales ce a simțit.
– Vreau să-l ajut numaidecât. E un copil atât de bine
educat, dar uite ce necăjit e! O să-i spun Ronei să se ocupe de
el.
– De ce n-o faci tu? îl incită Călin. A, tu ești șeful!
– Eu sunt ocupat, am atâtea pe cap...
– Mda, nu ca mine, care tai frunza la câini toată ziua.
Sau, poate, ca Rona, care stă degeaba acasă.
– Stai puțin! Ce știi tu despre Rona și de unde, că eu nu
ți-am spus nimic despre ea?!
– Rona se ocupă de mult de Mihai, asta voiam să-ți
spun.
– Cum... ce...?! se bâlbâi Enzo.
– Nu pot să-ți dau detalii, nu se cade. Cel mai bine e să
discuți cu ea, când o să ajungi acasă.
– Adică, tu știi despre ce este vorba?
342
Scrisorile ploii
– N-aveam cum să nu știu. Crede-mă că n-aveam

cum!...
Sir Isaac Newton a ales cele șapte culori ale curcube-
ului. Nu e vorba că n-ar fi observat mulțimea de alte nuanțe
feerice ale luminii care se descompune miraculos când trece
printr-o prismă, ci s-a gândit, probabil, că pentru descrierea lu-
mii înconjurătoare ne sunt necesare cele de bază, iar cu ele nu
avem decât să dezvoltăm câte variante dorim. Doar așa se
explică de ce culoarea de pe chipul lui Enzo era mai greu de
încadrat. Mai întâi fusese roșie-maronie, apoi devenise aproape
arămie, galben-portocalie, ca în final, din toate, să rămână doar
galbenul, dar unul mat, lipsit de viață și numai pentru câteva
secunde, fiindcă ele se amestecau și o tot luau de la capăt.
Furie, frustrare, amărăciune, și iarăși nestăpânita furie. Fiecare
nemulțumire și spaimă trăite în ultima vreme își cerea dreptul la
cuvânt și o recompensă, voia să fie luată în seamă.
– Jigodie ordinară ce ești! îi trânti în față lui Călin. Ți-ai
bătut joc de mine! Tu și mironosița de Rona.
– Enzo, calmează-te! Nu e vorba...
– Tu să taci! Nu vreau să te mai văd în fața ochilor.
Nicio clipă, nicio secundă...
Enzo aruncă pătura de pe el și sare în picioare. Își ia
halatul, căciula și bocancii, apucă borseta de sub pernă, își pune
în buzunar telefonul și iese din salon ca un turbat. Prin ușa
rămasă deschisă Călin încă aude injuriile și amenințările pe care
le rostește la adresa lui. E înmărmurit. Reacția aceasta violentă
și disproporționată din partea lui Enzo îl depășește. Ar fugi
după el, dar se gândește că e mai bine să-l lase în pace. Când se
va întoarce în salon, ceva mai liniștit, mai realist, o să-i explice
mai multe, dar numai cât e posibil. Oricum, incidentul îl în-
tristează și-l obligă să cugete adânc la multele întorsături pe
care le-a luat viața lui în ultima vreme.
Taximetristul e calm, a mai avut clienți dintre pacienții

spitalului. O ia spre sud și se îndreaptă spre strada Florilor, la
343
adresa indicată. Clientul e tăcut și încruntat, se vede că nu are

chef de vorbă, așa că nici el nu deschide gura. Nici n-ar avea
timp pentru cine știe ce discuție; în maxim cinci minute va
ajunge la destinație. Parchează în fața porții înalte, de după care
se zărește vila elegantă, încasează banii pe cursă și salută
respectuos la plecare.
Abia când a urcat în taxi și-a dat seama Enzo că por-
tofelul îi rămăsese în buzunarul halatului, încă de dimineață. Îl
luase din borsetă, când a plecat să facă tomografia și după aceea
a uitat de el. Nu avea încredere în nimeni, acolo intră și ies tot
felul de persoane. Și doar nu era să i-l lase în grijă lui Călin!
Dar nu a fost de ajuns câte i s-au întâmplat, trebuia să afle și
despre nemernicia lui și a Ronei. Acum, ce vor de la el, mize-
rabilii? Să înghită totul pe nemestecate? Să fie prostul satului?
S-o creadă ei!
Descuie poarta și aproape că o ia la fugă pe alee. Nu-i
mai pasă de boală, de aerul încă rece. Scoate cheia și deschide
ușa de la intrare a vilei; nu are răbdare să sune și s-o aștepte pe
Rona. Intră cu gândul să fie necruțător cu ea, neiertător. Nu
există niciun fel de scuză și de explicație pentru trădarea ei.
Cine ar putea ierta așa ceva?
O găsește la bucătărie. Fetele tocmai terminaseră de
mâncat. Probabil, se întorseseră de la școală nu demult; da, așa
trebuie să fie. Agnes i-a sărit în brațe de cum l-a văzut, a venit
încet și Anne-Marie.
– Tati, te-ai întors acasă! Vrei să-ți arăt ce-am făcut as-
tăzi la școală? Dormi cu noi diseară? Ne duci mâine cu mașina?
Enzo s-a blocat. Uitase de copii... O privește cu răceală
pe Rona, o singură dată, și-și strânge fetele în brațe și mai tare.
Îi venea să plângă. De nervi și, mai ales, de grijă pentru ele. Ce
se va alege de familia lui?
Rona e și ea înlemnită. Nu înțelege ce s-a întâmplat cu
soțul ei. De ce n-a sunat-o, de ce e în pijama și cu halatul spita-
lului? Presimțirea de zilele trecute o cuprinde din nou și o în-
grozește. Ceva nu e bine, nu e bine deloc.
344
Scrisorile ploii
– Lăsați-l pe tata să se așeze! Cred că n-a mâncat la

amiază, le spune fetelor și se uită întrebătoare la Enzo.
Fetele o ascultă și se așază pe scaunele lor.
– Mănânci ciorbiță de perișoare? îl întreabă Agnes. E
așa de bună! Mami a făcut-o.
Cu ultimele puteri Enzo le zâmbește fetelor și le spune
că merge să-și spele mâinile și să se schimbe de hainele de la
spital. Ele bat vesele din palme și rămân cu Rona, să-l aștepte.
O scenă pe care a mai văzut-o de atâtea alte ori, dar niciodată nu
l-a impresionat ca acum. Are el dreptul să le răpească acestor
copii bucuria, liniștea și iubirea maternă cu care au crescut și de
care au nevoie? Le poate oferi el, de unul singur, mai mult?
Intră în baia spațioasă și elegantă, curată, mirosind a
muguri de pin și balsam de rufe. E acasă, e în singurul loc unde
s-a simțit totdeauna în siguranță, unde a fost mulțumit și mân-
dru de ceea ce a realizat. Dar acum? Din oglinda înaltă și lus-
truită îl privește un bărbat schimonosit la față, înverșunat. Își
amintește de ce a plecat de la spital și privirea i se încețoșează,
pupilele se contractă. Seamănă cu animalul de pradă, gata să
atace. Se spală în grabă și intră în dormitor. Camera e aerisită și
primitoare, toate lucrurile sunt la locul lor. Mâinile harnice ale
Ronei au avut grijă de toate. Nici nu-și mai aduce aminte de
când nu și-a mai făcut patul, dimineața... Ce e cu el, ce vrea de
fapt?... Vrea să știe, trebuie să afle totul!
A revenit în bucătărie și s-a așezat la masă. Ciorba de
perișoare era, într-adevăr, foarte bună. Nu mai mâncase de ieri,
de la prânz. Fetele îl priveau și păstrau liniștea, așa cum le
învățase mama lor că trebuie să facă la masă. Se înghionteau din
când în când, semn că abia așteaptă să treacă la joacă. Cu el,
fiindcă le-a lipsit atât de mult. Cum va trece peste toate astea,
se întreba Enzo, evitând s-o privească pe Rona.
– Să-ți încălzesc și felul doi? îl întrebă ea grijulie.
– O să mănânc mai târziu, deocamdată e suficient. Mul-
țumesc pentru masă! răspunse Enzo moleșit și încurcat în gân-
durile lui.
345
– Ura! Hai să ne jucăm! se bucurau fetițele și-l luară de

mână.
– Mergeți voi înainte! Vreau să vorbesc cu mama, bine?
– Dar nu durează mult, îl rugă Anne-Marie.
– Stați cuminți în camera voastră, că vine și tata, com-
pletă Rona zâmbind și încercând să nu-și trădeze îngrijorarea.
Încă un minut sau două se auziră glasurile fericite ale fe-
telor. Apoi, căzu o liniște grea peste toată casa.
– Enzo, ce s-a întâmplat? Să nu-mi ascunzi nimic, te
rog! Ai primit rezultatele sau ce este?
– Hai să mergem în living. Sunt obosit...
Camera aceea, mare și cu vedere la stradă, l-a încântat
totdeauna. Acum nu mai simțea la fel. Și ceea ce-l irita cel mai
mult era că nu știa cum să procedeze. Era acasă, în casa lui,
pentru care muncise atâta, și iată că tocmai pe ea trebuia s-o
transforme în sală de judecată. Nu e vina lui, altcineva își bătuse
joc de toate și lucrurile nu puteau să rămână așa. Mai ales că
acel „altcineva” era tocmai Bicu. Un val de căldură îl lovi direct
în inimă.
– Cum ai putut să mă minți în halul ăsta? izbucni Enzo,
apropiindu-se foarte mult de Rona.
Ea se dădu un pas înapoi, speriată. Își încrucișă brațele
deasupra capului, ca și cum tonul ridicat din vocea lui Enzo o
lovea. Abia de putu să articuleze câteva cuvinte, îngrozite și ele
de scandalul ce începuse în casă.
– Nu te-am mințit niciodată...
– Nu? Și cu copilul tău și al lui Bicu cum rămâne? răcni
Enzo scos din minți.
Rona ar fi vrut să înțeleagă ce-i reproșează Enzo și ce
vrea de la ea, dar nu poate. Bicu ... un copil cu Bicu... Ce-i cu
povestea asta? Îi este frică, se teme tot mai tare.
– Ți-ai bătut joc de mine și de casă, mi-ai ascuns toate
astea atâția ani de zile, continuă Enzo roșu la față și nepăsător la
tremurul trupului și vocii soției sale.
346
Scrisorile ploii
Rona e oripilată. Așa arată căsnicia ei după zece ani și

zeci de clipe grele, dar și fericite! O anulare a acestora în nu-
mele unei probleme pe care nici măcar nu o putea identifica și
de care era acuzată fără drept de apărare. Într-o clipă, trece de la
spaimă la furie. I se face o nedreptate, și cine e autorul? Taman
soțul ei! Auzi la el, cică ea e cea care și-a bătut joc! Atunci, să
discutăm altfel, domnule Klain, își spune înciudată și simte că
frica de mai înainte nu mai e atât de puternică.
– Mi-am bătut joc de tine? Mai mult decât ai făcut-o tu,
transformându-mă în casnică? Adică, nu meritam altceva? Sau
ai considerat că nu mă duce capul să fac decât curățenie, mân-
care și temele cu copiii? Disprețul tău mi-a făcut rău. Știi oare
cât am plâns, cât m-am frământat și nu am avut cui să-i spun?
– Cum să nu ai? Bicu știe mai multe despre tine decât
știu eu.
– Ia stai un pic, cine e Bicu ăsta?
– Călin, cine altul!? Așa îi spuneam noi în liceu, după ce
ne-am distrat copios văzând piesa de teatru „D-ale carnavalu-
lui”, a lui Caragiale. „Bibicule”, strigam în urma lui și râdeam
cu gura până la urechi. Iar el, prostu, nici nu se supăra. După
asta i-am spus Bicu, de la Bibicu. Ei, acum ți l-ai amintit?
Despre Călin e vorba! Și copilul? Doar n-o fi vorba des-
pre Mihai?
– Și pe tine cine te-a oprit să știi totul despre mine? îl
întreabă Rona cu pumnii strânși.
– Eu am muncit ca un rob, să trăiți voi bine...
– Dacă grija mea să nu vă lipsească nimic acasă e dem-
nă de disprețul și judecata ta strâmbă, atunci ai dreptate – nu am
contribuit cu nimic la fericirea familiei. Am fost egoistă și mi-
am trăit viața din plin, după capul meu, a spus Rona și s-a
așezat pe canapea.
– Nu schimba subiectul! o apostrofează Enzo. Eu nu
ți-am contestat contribuția în familie. Era obligația ta de soție, la
urma urmei. Dar tot obligație era să-mi spui, înainte de căsă-
torie, de copilul pe care îl ai cu Bicu. Una morală, pricepi?
347
Trebuia să știu și să decid, nu să mă trezesc după zece ani că am

fost mințit ca un prost.
– Vorbești despre Mihai, nu-i așa?
– Da. Providența a făcut dreptate și mi-a dat ocazia să-l
întâlnesc, apoi a venit mizerabilul de Bicu în salon cu mine, ca
să pot afla toată tărășenia.
Rona analiza. Începeau să apară legături între confuzia
lui Enzo și prezența lui Călin la Dej. Nu avea destule date, nu
știa cum a ajuns Enzo la ideea că Mihai ar fi copilul ei și nici
nu-l putea întreba, fiindcă nervozitatea lui era încă la cote
ridicate. Ceva se întâmplase la spital și ea nu știa ce anume. O fi
vorbit Călin și cine știe ce a spus. Asta nu i-o va ierta!
– Mihai este nepotul meu, e fiul surorii mele. N-o cu-
noști, e mai mică decât mine și după ce și-a părăsit copilul a
plecat din țară. Nu l-a mai văzut de atunci, nu a mai interesat-o.
Pe mine însă, m-a interesat.
– Ce prostii spui acolo? interveni Enzo.
– Te rog, lasă-mă să termin! Ai vrut să știi, atunci
ascultă-mă pe mine, nu pe alții!
Enzo simți aluzia Ronei, dar asta nu-i schimbă starea de
iritare soră cu nebunia, iar ea e hotărâtă să facă ce n-a făcut
niciodată.
– Tatăl copilului n-a vrut să se însoare cu Hilde, iar ea a
fugit ca o nesimțită. M-a durut soarta micuțului și n-am stat cu
mâinile în sân. L-am crescut eu câteva luni, apoi m-am dus la
bunicii lui, la Gherla. Atâta am putut afla de la Hilde – de unde
e și cum îl cheamă pe individ. I-am rugat pe oamenii aceia să
m-ajute și au făcut-o bucuroși. Eu aveam serviciu și eram și
studentă, nu mă puteam descurca de una singură cu un copil
mic. Părinții mei au făcut multe pentru Mihai, fiindcă e nepotul
lor. Așa cum au făcut și pentru fetițele noastre. Există o fundație
prin care ei trimit bani și ajutoare din Germania pentru Mihai,
pentru noi și pentru mulți alți copii.
– Și Bicu de unde știe toate astea? întrebă Enzo mai
potolit.
348
Scrisorile ploii
– Eu și Călin am crescut împreună. Ceea ce ți-am po-

vestit s-a întâmplat în anul când am terminat liceul. De asta nu
am făcut facultatea la Cluj, la zi, așa cum ai făcut-o tu. Nu am
putut pleca de aici. Nici Călin nu a plecat. Își dorea să ajungă la
Baia Mare și a ajuns, dar după doi ani și jumătate. Până atunci
însă, a fost alături de mine. Ca prieten, ca un frate. Împreună am
înființat fundația, la ideea părinților mei, și împreună ne ocu-
păm de ea și acum. S-a căsătorit, dar nu a uitat de Mihai. Într-un
fel, tu ai dreptate: eu și Călin suntem părinții acestui copil, nu
Hilde și taximetristul din Gherla. Dar numai sufletește.
Enzo s-a lăsat încet pe canapea. Asculta, dar nu se uita
în ochii Ronei. Privea covorul și se pierdea în jocul figurilor și
culorilor lui. I se păreau complicate, nici pe ele nu le înțelegea.
Dar cine ar căuta să înțeleagă un desen de pe covor, când soarta
desenase ceva și mai complicat în viața unor oameni?
349
CAPITOLUL 28
Rona nu-și găsește locul. Felul cum s-a comportat Enzo

cu ea o deranjează prea mult, o înverșunează.
– De fapt, tu ce-mi reproșezi? îl întreabă pe Enzo.
– Că nu mi-ai spus!
– Știi câți ani avea Mihai când ne-am căsătorit?
Aproape zece. Nu stătea la mine, nu era al meu, nu ascundeam
nimic. Crede-mă că mi-a fost rușine de ceea ce a făcut sora mea,
dar era o problemă de familie și atât. Asta voiai să-ți povestesc
mai întâi, pentru asta ne căsătoream noi doi?
– Dacă îmi spuneai, azi nu mai reacționam așa.
– Așa cum, Enzo? Precipitat, negândit, condus de ge-
lozie și ură, ca orice nerod? Scuză-mă că spun așa, dar m-ai
jignit. Puteai să mă întrebi, așa cum fac soții și prietenii, iar eu
îți povesteam. Ai spus că te-am mințit. Da, a fost minciună prin
omisiune. Sunt de acord, dar omisiunea a avut ca scop să te pro-
tejeze. Tu nu aveai nicio vină și nici eu nu aveam. Trecutul ace-
la nu privea viitorul nostru. Iar tu, tu ești sigur că mi-ai spus
totul?
Enzo s-a speriat de întrebarea ei. Ce știa Rona din se-
cretele pe care le păzea ca pe o comoară?
– Adică? încercă el să câștige timp.
– De exemplu, candidatura ta pentru parlament. Ce pre-
supune asta pentru mine și pentru fetele noastre, care vom ră-
mâne la Dej, în timp ce tu vei fi la București?
– Încerc să-mi asigur cum pot bunul mers al firmei.
Crezi că totul merge de la sine, că aleargă nu știu câți ca să-mi
dea mie lucrări și bani?
350
Scrisorile ploii
– Dragul meu, am și eu câteva întrebări, nu numai tu.

Te-ai gândit vreodată la situația mea? Fără salariu, fără asigu-
rare de sănătate, fără pensie... Dacă ți se întâmplă ceva, eu ce
mă fac?
– Ei, poftim! Ești sigură că voi muri înaintea ta!
– Ce simplu pui tu problema! Viața este imprevizibilă,
Enzo! Uite câte griji ne-am făcut din cauza diagnosticului tău
controversat! Poate n-a fost nimic, dar poți fi sigur?
– Te-ai molipsit de la Cioran.
– Sau tocmai el m-a trezit la realitate, zise Rona și se
ridică în picioare.
Se depărtă de canapea și de Enzo, ca și cum din cauza
lor și-ar fi putut pierde curajul de-a vorbi. Nimeni nu trebuie s-o
oprească, fiindcă e prea târziu să mai fie doar o femeie cum-
secade.
– Noi nu am stat de vorbă niciodată despre viitor, despre
ce vrem să facem. Ai hotărât mereu doar tu și apoi mi-ai adus la
cunoștință. Eu n-am contat, și nu cred că sunt multe persoane
care să se bucure de încrederea ta. De aici a pornit însingurarea
și suferința mea, nesiguranța și deruta. Nu mi-a spus nimeni că
o greșeală mă poate ajuta. Nu, doar că trebuie s-o evit cu orice
preț. Azi, am altă părere. Dacă nu-mi asum riscuri, nu voi în-
țelege nimic din viața asta. Chiar dacă voi greși, măcar e gre-
șeala mea. Și nu am cum să nu mă întreb: câte lucruri am ratat
din cauza fricii de a greși? Poate nu realizam cine știe ce, dar
ceva tot ar fi fost diferit. Am obosit să fiu perfectă, să nu de-
zamăgesc pe nimeni, să fiu zi și noapte cum consideri tu că
trebuie să fie o soție și nu știu dacă mai am putere să continui...
– Ce-ți veni să spui așa ceva?
– M-am pierdut Enzo... M-am pierdut undeva în acești
ani. Frumoși, ar spune cineva. O spun și eu, dar cu inima în-
doită.
– Ești o prefăcută! țipă Enzo și se rezemă de marginea
canapelei, luându-și capul în mâini.
351
Rona nu se mai sperie de data asta. Stătea pe loc și-și

privea soțul ghemuit pe canapea, chinuit de gânduri. Nu simțea
milă pentru el, fiindcă ar fi ajuns să-i fie milă și de ea. Mila nu
mai putea rezolva ceea ce a fost încâlcit atâta timp.
– Mda...Tot ce nu seamănă cu părerile și dorințele tale
numești prefăcătorie. Eu le numesc diversitate și cred că puteam
construi ceva frumos cu ele. Știi de ce mă acuzi de prefăcătorie?
Fiindcă am tăcut. Dar ce puteam spune, când mi-am dat seama
că disprețuiești femeile? Nu ai angajat la firmă nicio femeie,
nici măcar pe mine.
– Nu-i adevărat! Nu te-am disprețuit niciodată.
– Ai dreptate...
– Vezi că nu mint? se revoltă Enzo.
– Oricine ar fi fost soția ta, nu ai fi disprețuit-o, asta e
sigur. Dar știi de ce? Pentru simplul motiv că e a ta, că-ți apar-
ține. Ai construit o lume mică și fragilă. Numai ceea ce-ți
aparține e important. E lumea ta, e dreptul tău, e treaba ta, la
urma urmei. Dar m-ai obligat și pe mine să rămân acolo, m-ai
obligat să trăiesc viața ta, nu pe a mea.
– Nu pot să cred ce aud de la tine, îngăimă Enzo, ne-
putincios.
Rona nu-l luă în seamă. În ea se zguduia totul. Cuvin-
tele lui Călin, de acum câteva zile, i-au spart imaginea de fe-
meie fericită, masca pe care o purtase cu atâta mândrie și cu
atâta stoicism, de parcă nu conta nimic altceva decât să fie soție
și mamă exemplară, dedicată până dincolo de puterile ei, de
dorințele ei. N-a vrut să fie trezită la realitate, dar inevitabilul
s-a produs.
A continuat cu o răceală în glas, pe care nici ea nu și-o
recunoștea:
– În spatele noțiunii de soție tu nu vezi femeia. De asta
nu m-ai văzut nici pe mine. Știi oare ce făceam când erai la
serviciu? Știi ce îmi place să fac, ce mi-aș dori?
– Te-am împiedicat eu cu ceva?
352
Scrisorile ploii
– O să spui că mi-ai oferit tot ce era mai bun, mie și

copiilor. Așa e. De asta te-am prețuit, te-am iubit, am rămas
lângă tine. Am tot sperat că într-o zi voi putea să-ți spun ce am
de spus...
– Și de ce n-ai făcut-o? De ce o faci tocmai acum?
Rona nu-l mai aude. Oricât de materialistă ar fi și chiar
dacă e riscant să i se destăinuiască unui om la fel de rece și ma-
terialist ca ea, o forță nebănuită până atunci o împinge să
meargă mai departe, să vorbească despre cealaltă „față a lunii”.
S-a așezat iarăși pe canapeaua scumpă, de culoarea cerului, dar
nu-și privește soțul, nu-i urmărește reacțiile. Prin fața ochilor îi
trec o sumedenie de imagini și ea doar la acelea este concen-
trată.
– Plajele, hotelurile, cabanele, concertele la care mer-
geam, toate erau alese de tine. La fel și rochiile mele, casa și
cartierul în care locuim..., începu ea, plecată departe de locul în
care se afla.
– Pentru noi le-am făcut, ce Dumnezeu!? se miră și se
enervează Enzo. Pentru noi, ca să fim fericiți.
– Pe toate le simt străine, înțelegi? Nu rezonez cu nimic,
fiindcă nimic nu a avut voie să pornească de la mine. Am îm-
bătrânit detestându-mi lipsa de îndrăzneală cu care să mă fi
opus, măcar din când în când, voinței tale. Sarcina mi-a de-
format trupul, aproape că nu-l mai recunosc. De asta nu-l mai
pot iubi, nu mai tresar plăcut la vederea lui. Nici tu nu o faci,
deși nu e vorba de nepăsare, în cazul tău, ci de o suficiență care
mă îmbolnăvește. Nu sunt numai trupul, știu asta, dar soții sunt
și amanți, nu doar simpli colegi de dormitor.
– Adică, sexul e cel mai important lucru pentru tine,
asta îți doreai? întrebă el barjocoritor.
Crisparea Ronei, suferința ei la amintirea discuției cu
Călin despre Eva îi rămâneau străine lui Enzo. El se întorsese
acasă după șapte zile și nu mai era sigur că femeia de pe cana-
pea este soția lui. Culmea e că nu apucase încă să se întrebe ce
se întâmplase cu ea între timp, care o fi cauza și ce urmărește,
353
dar schimbarea ei bruscă și neașteptată îl stârnește. Deși obosită

și destul de nervoasă, Rona i se pare mai frumoasă de cum o
știa. Îi vine să-i spună că vrea să facă dragoste cu ea; nu fiindcă
i-ar fi fost dor, ci ca să risipească tensiunea dintre ei. A fost o
neînțelegere, a exagerat, însă toate s-au lămurit, ce rost mai are
să discute la nesfârșit?
Rona s-a întors spre el, dar îndârjirea pe care i-o des-
coperi în privire îl dezarmează și tot cheful îi piere pe loc.
– Da, sexul este important pentru mine, ca femeie, dar
nu așa cum îl consideri tu. Îmi amintesc ce spuneai despre mare.
Despre marea pe care eu o iubeam – că e doar o apă în care să te
scalzi. Nu-i simțeai frenezia, chemarea, neastâmpărul, nu te en-
tuziasmau valurile înspumate sau culorile mereu schimbătoare
ale întinsului apei. Mișcarea ei continuă te obosea, iar eu eram
la un pas de a izbucni în plâns. Cum să-ți înțeleg refuzul de a
recunoaște în mișcare însăși expresia vieții? Nici răsăritul, nici
apusul soarelui nu te emoționau – le-ai văzut în poze, ce rost
avea să fi zăbovit pe țărm și să ne pierdem în acea frumusețe, să
ne contopim în ea ca într-un act de supremă dragoste ce aduce
extazul? Din păcate, platitudinea s-a instalat între noi mult prea
devreme. Totul e conform planului și moralei stabilite de tine –
fără incidente, fără neprevăzut, fără emoția care să irumpă ne-
controlat. Doar platitudine... Un punct înscris pe o traiectorie și
silit să nu se abată pentru nimic în lume. O apă fără valuri
jucăușe, fără păsări care s-o tulbure cu zborul și cu trilul lor,
fără micile furtuni normale. Monotonă până în străfunduri. O
apă stătută...
Rona nici nu clipise cât i-a spus toate acestea. Ochii ei
căprui-cenușii înghețaseră și, odată cu privirea lor, toată came-
ra fu cuprinsă de o înstrăinare bizară. Enzo voia să spună ceva,
dar ea continuă pe același ton, care lui i se păru melodramatic:
– Mi-e dor de părinții mei, mi-e dor să fiu iubită și în-
curajată de cineva căruia îi pasă de mine. Nu că lor nu le-a
păsat, dar distanța dintre noi m-a năruit pe dinăuntru. N-am avut
o tinerețe blândă; ei au plecat în Germania cu un an înainte să
354
Scrisorile ploii
termin liceul și mi-au lăsat-o în grijă pe Hilde. Crezi că sora

mea a ascultat vreodată? Nu. Iar eu m-am simțit responsabilă de
tot ce a făcut ființa asta. În ce te privește, am rămas doar cu
visul că voi putea să recuperez ceva din tot ce mi-a lipsit în anii
aceia. Doar cu speranța. În loc să-mi revin, m-am afundat și mai
tare în obligații și singurătate. Iată că, după atâția ani, stăm de
vorbă! Chiar dacă pare că ne certăm, eu zic totuși că e bine.
Măcar știm cum stăm.
Enzo se cutremură, auzind-o. Aceea nu era Rona și nu-i
înțelegea brusca stare de reverie, tânguirea ieftină, comune tutu-
ror femeilor. Dacă ar fi știut că e așa, nu s-ar fi însurat cu ea.
Dulcegăriile astea de doi bani n-au ce căuta într-o căsnicie
serioasă. Până la urmă, ea tot l-a mințit. L-a înșelat cu supușenia
arătată atâția ani și acum, când el are mai multă nevoie de
liniște și siguranță, ea își dă arama pe față. Și o mai face și pe
victima!
– Doamnă, zise el ironic și iritat, e ceva nelalocul lui în
vorbele tale! Mă ameninți cumva sau ce vrei să spui cu prostia
asta că „măcar știm cum stăm”?
Ronei îi bate inima neregulat și asta o sperie. Poate, ar fi
mai bine să se retragă și să lase totul pe altă dată. Nici să respire
cum trebuie nu mai poate, iar Enzo nu face niciun efort să ia în
considerare mesajul spuselor ei – adevărată rugăciune a unei
femei care vrea să pună iubirea între și deasupra lor, ca pe-o
mână providențială.
– Ba înțelegi foarte bine, dar nu-ți convine. Parcă mie
îmi place că mă simt atât de obosită și uzată la patruzeci de ani,
de parcă aș avea șaptezeci? Dar, hai să lăsăm astea pentru altă
dată!
Enzo se ridică de pe canapea și cu un zâmbet sarcastic îi
spune răstit:
– Scuză-mă, dar chiar nu ai ce să-mi reproșezi! Ce naiba
ți-a lipsit, ce nu ți-am oferit eu?
355
Deși stă în picioare și încearcă s-o domine prin poziția

lui, ea continuă cu calm, ceea ce pentru soțul acela orgolios și
deja insensibil seamănă a sfidare:
– Voiam să am o clarificare cu tine, dar nu cu ceartă și
reproșuri. Eu nu aș fi ales un asemenea moment pentru ea, când
ar fi trebuit să vorbim despre tine. Dar dacă ai provocat-o, dacă
nu vrei să te menajezi, te anunț că vreau să plec în Germania la
ai mei. Am nevoie de această plecare ca de aer...
Rona nu a mai avut timp să explice la ce se referă. Pal-
ma lui Enzo n-a întârziat în aer decât o secundă, poate nici atât.
Șocul a dezechilibrat-o și a făcut-o să cadă de pe canapea. În
prăbușirea aceea instantanee, s-a lovit de masuța de sticlă, dar
n-a apucat să țipe, fiindcă el, scos din minți de ceea ce a auzit și
l-a îngrozit, continua s-o lovească și să se răstească la ea, ca și
cum numai așa se mai putea salva de la propria lui prăbușire:
– Nu pleci nicăieri! Tu ce-ți închipui, că a fi căsătorită
înseamnă să faci ce vrei și când vrei? Căsătoria este pe viață,
doar moartea ne va despărți. Doar moartea...
– Mami..., se auzi țipătul sfâșietor al Anne-Mariei care
venea cum putea, clătinându-se, s-o ajute pe Rona.
În urma ei apăru și Agnes, cu lacrimi pe obraz și cu mâ-
nuțele întinse. Niciuna nu-l privea pe Enzo, pentru ele doar
mama lor exista în acea cameră. Pe ea o mângâiau, dar mama
nu le răspundea.
Enzo se dădu la o parte. Vedea scena și totuși nu-l im-
presiona. În fața lui stăteau trei ființe îngenunchiate și în-
spăimântate, nevinovate și neputincioase, și tocmai asta îl
enerva și mai tare. Pentru ce s-a comportat Rona în halul acela,
de unde dreptul să-l înfrunte și să-l învinovățească? Dacă nu era
el, ea ar fi rămas un nimeni, o amărâtă de nevastă a cuiva. Așa îi
trebuie! Să stea la podea și să-și bage mințile în cap!
– Mami, hai în cameră la noi! plângeau fetițele și o
trăgeau de mână.
Rona auzea doar frânturi, slabe și îndepărtate. În jurul
capului i se rotea toată galaxia ori poate că ea era cea care
356
Scrisorile ploii
plutea în întunericul imprecis, brăzdat de fulgere, îndulcit de

străluciri geometrice. N-a ajuns nicăieri, altfel mișcarea pe care
o percepea s-ar fi oprit. Își simte obrajii arzând, ca și cum i-ar fi
îngrozitor de rușine. Da, îi este rușine că nu știe unde se află și
de ce este trasă de mână ca un copil încremenenit în fața unui
tablou pe care n-ar fi trebuit să-l vadă. Dar, să știe, la ce i-ar
folosi? Abandonul acela îi face bine. De mult nu s-a mai odihnit
atât de profund, lăsându-se în voia sorții. O, mare Nihil, despre
care toată lumea spune că ești inexistentul, marele gol care
distruge – cât de viu și odihnitor ești!
Din dreapta aude voci de copii, aude și o sonerie
stridentă. Și-ar întoarce capul, dar ceva o împiedică. Are gâtul
rigid, gura uscată. Plutește în mult invocatul nimic și i se cere să
privească doar înainte. De ce s-ar împotrivi și pentru cine?
357
capitolul 29
Enzo se duce oțărât la ușa de la intrare, hotărât să-l îm-

brâncească și pe cel care suna ca un idiot. „Altul care se bagă în
viața și în casa mea!” Apasă pe clanță și se repede afară, dar se
izbește de un bărbat înalt și puternic, îmbrăcat gros și cu niște
bagaje în mână. Acela nu s-a clintit niciun pas, pe când el abia
reuși să se lipească de tocul ușii, ca să nu cadă.
Străinul, auzind strigătele fetițelor, intră în casă și se
duce direct în living. Lasă bagajele din mână și se apleacă de-
asupra femeii ce pare fără suflare. Îi caută pulsul și le face semn
fetițelor să tacă. Numără bătăile slabe, greu de simțit în acele
condiții. Fetițele tac, dar așteaptă un răspuns de la el, o salvare,
și el nu e sigur că le-o poate dărui. Numără mai departe sem-
nalele că viața încă mai este acolo și se roagă de ele să nu ce-
deze atât de ușor tentației de a se retrage. Semnalele îl aud, par-
că se înviorează.
Se ridică brusc și se dezbracă de haina îmblănită, aruncă
și căciula. Se apleacă din nou și îi întoarce capul femeii foarte
încet, cu multă grijă. Ea geme și-și strânge pleoapele. O umflă-
tură urâtă se arată pe fruntea ei, dar pielea este intactă, nu
sângerează. O ia în brațe și le spune fetelor să-i arate dormi-
torul. Ele o iau înainte, ținându-se de mână. Pe hol se întâlnesc
cu Enzo.
– Frumos, n-am ce zice! Parcă ți-ai duce mireasa în
brațe, rânji el și își întoarse capul cu silă.
– Omule, ai înnebunit? Lasă-mă să trec!
– Dar poftiți, domnule Călin, poftiți! adăugă Enzo, fă-
când o reverență teatrală. Exact de tine mai aveam nevoie!
358
Scrisorile ploii
Cine să-l bage în seamă? Călin ajunge în dormitor și o

așază pe Rona pe pat.
– Aduceți-mi un prosop mic și ud, le spune micuțelor în
șoaptă.
Agnes fuge în baie și se întoarce cu prosopul. Călin îl
împachetează în patru și îl pune pe fruntea Ronei. O acoperă cu
o pătură și îi mai cercetează o dată pulsul.
– S-o lăsăm pe mami să doarmă un pic, bine? Stați aici
cu ea și anunțați-mă când se trezește! Eu mă duc să vorbesc cu
tati.
Îl găsi pe Enzo cu un pahar de vin în mână. Vin roșu.
Celălalt, umplut deja, era lângă sticla desfăcută și lăsată pe ma-
sa de la bucătărie.
– Să bem, prietene! îi spune Enzo și îi întinde paharul.
Ai venit să-ți savurezi victoria?
Călin ia paharul și se preface că intră în joc. Nu se teme
de Enzo, dar o vorbă aiurea, o privire prea insistentă, chiar și in-
tonația vocii i se poate părea acestuia o provocare și e clar că va
reacționa violent. Situația nu e bună deloc. Rona are nevoie de
medic, timpul e decisiv, dar la cum arată și ce face Enzo... Îi
spune cât poate de liniștit:
– Nu-ți face griji! Rona o să fie bine.
Enzo golește paharul și-l privește cu dispreț. Nici mă-
car nu-i răspunde. Își toarnă din sticlă și bea mai departe, cu
înghițituri mari și zgomotoase, anume ca să arate că nu-i pasă
de nimic. Ridică paharul și spune răutăcios:
– Bea liniștit! N-am turnat otravă în vin, deși ai merita.
Din cauza ta s-a întâmplat totul, tu m-ai provocat!
– Ai dreptate, spune Călin și nu-l slăbește din ochi. Te
rog să mă ierți!
– Păi ai venit degeaba, Bibicule, că eu nu iert niciodată,
pe nimeni. Auzi? Pe nimeni!
– Ce-i cu tine, Enzo? Nu mi-am imaginat niciodată ca tu
să te comporți așa cu Rona, și încă în fața copiilor.
359
– Dacă te interesează așa de mult, ia-le pe toate trei și

lăsați-mă în pace! Am fost un prost, am ținut-o în puf, dar nu e
suficient. Doamna se vrea iubită, vrea sex la malul mării... Cine
dracu i-a băgat în cap prostiile astea, nu știu, dar aflu eu și jur
că-i rup gâtul.
Enzo e amețit și bea în continuare. A mai desfăcut o sti-
clă de vin. Bea și înjură pe toată lumea. Agresivitatea lui crește,
îi desfigurează fața roșie, transpirată. Ochii mici scapără scân-
tei; îl privește pe Călin și încearcă să-l intimideze. Știe că sprân-
cenele lui unite au acest efect de tăvălug asupra privitorului.
Nici nu-i nevoie să se încrunte prea tare, tăvălugul pornește,
amenință și lovește.
– Știi ceva despre mârșavul care a ațâțat-o pe Rona?
întreabă Enzo, din ce în ce mai furios. Spune, dacă știi! Altfel,
te consider părtaș. Dacă nu cumva ești chiar tu acela...
– Dacă eram eu, toate astea se întâmplau de mult. Eu
vorbesc cu Rona de mulți ani.
– Mda... Încerci să mă duci cu vorba. Vă știu eu pe voi
ăștia, spiritualii... Ce, crezi că nu te-am mirosit? Ai încercat să
mă dirijezi cu povestioarele tale de rahat. Băi, pe mine nu mă
îmbrobodește nimeni cu povești...
– Și dacă nu e vorba despre alt bărbat, ce-o să faci?
Rona nu te-ar înșela niciodată, o cunosc eu bine.
– Dar ce, Bibicule, ai încercat și nu ți-a mers? Măi amă-
râtule, Rona nu se uită la un pârlit! Ea vrea bărbați puternici, cu
bani, de asta s-a măritat cu mine...
– Poate că așa este. Hai în living, să stăm liniștiți de vor-
bă! Sunt obosit.
Enzo ia și sticla cu el. Merge împleticindu-se. Se trân-
tește pe canapea și varsă pe el vinul din pahar. Călin se gră-
bește să i-l umple. Speră că băutura îl va doborî, că va adormi și
atunci se va putea ocupa de Rona. Asta s-a întâmplat, dar după
vreun sfert de oră și după ce a fost nevoit să asculte potop de
injurii și exagerări. Enzo e mizerabil, dar e om, și fiecare cu
păcatele lui.
360
Scrisorile ploii
Călin a intrat în dormitor îngrijorat. Fetele nu dăduseră

nici un semn că Rona și-a revenit. Nici n-au avut cum, fiindcă
s-au întins lângă ea, deoparte și de alta, și au ațipit. Era un
tablou sfâșietor, știind ce s-a întâmplat, de fapt. Atâta teamă
pentru niște suflete atât de fragede și nevinovate...
Rona respira foarte încet. I-a dat deoparte prosopul de
pe frunte, l-a udat și l-a pus în congelator. Gheața îi va face
bine, se gândi el. Umflătura devenise vineție, dar măcar nu mai
crescuse. Și-acum? Să sune la 112, s-o ia în mașină și s-o ducă
la spital? Și cu fetițele ce să facă? Enzo se va trezi și nu se știe
ce i se va năzări.
A luat compresa din congelator și a revenit în dormitor.
I-a așezat-o Ronei pe frunte și probabil că răceala ei a înfiorat-o.
A clipit de câteva ori și a deschis ochii. Era confuză, mai a-
mețită decât Enzo. L-a privit, dar nu părea să-l recunoască.
– Sunt eu, Călin! Stai liniștită!
Degeaba, reacția ei era aceeași. Ba chiar îi arăta că n-ar
vrea să-l vadă acolo, că-l simte străin și ostil. Fetițele s-au trezit
și au început să o mângâie, s-o sărute pe obraz, să râdă.
– Mami, ești bine! spuneau ele și se bucurau curat.
Abia atunci se dezmetici Rona. Începu să plângă, strân-
gându-și copiii la piept.
– Ia tableta asta, cred că te doare capul, zise Călin și o
ajută să se ridice puțin, luându-i prosopul de pe frunte.
Rona a înghițit pastila cu apă multă, n-a protestat. Călin
a lăsat-o încet pe pernă și s-a dat câțiva pași înapoi.
– Mami, de ce l-ai lăsat pe tati să te lovească? întrebă
dintr-odată Anne-Marie, speriată. Uite ce ți-a făcut pe frunte!
Pune prosopul înapoi, poate îți trece!
Micuța îi aranja compresa și se foia pe lângă ea. Rona
l-a privit pe Călin din nou. Lung, apăsat, cu ciudă. Îi transmitea
un imens și neîndoielnic reproș, îl soma să plece și să uite de ea
pentru totdeauna. Și ea îl consideră vinovat, se gândi Călin, dar
nu se mișcă din loc. Nu știa ce să spună. Când intri într-un ase-
menea balamuc, nu mai ai cum să pleci. Doar dacă ești laș.
361
– Știi că domnul Călin te-a adus în pat? Mai ții minte? o

întrebă Agnes, gata să-i povestească ce a văzut.
Rona vru să se miște și simți o durere vie în spate și pe
partea stângă a corpului. Gemu și din clipa aceea refuză orice
contact vizual cu Călin. Le spuse fetelor că o doare capul și nu
poate asculta nimic, dar nu le-a trimis în camera lor. Le strângea
lângă ea, așa cum își strângea și lacrimile între gene. De rușine,
de neputință, de frică? Cine știe?
Călin ieși cu capul în pământ și se așeză la masa din bu-
cătărie. „Bine că l-am dus pe Mihai acasă, măcar el să fie în
siguranță!” L-a așteptat cât l-a așteptat pe Enzo să se întoarcă
în salon, dar brusc i-a apărut imaginea când el a luat borseta de
sub pernă. La ce-i trebuia borseta într-o plimbare prin curte?
Atunci și-a dat seama că Enzo a plecat acasă, aiurit și plin de
nervi. Și-a strâns lucrurile grăbit, apoi le-a împachetat și pe-ale
lui Enzo, căci nu le putea lăsa în salon, la îndemâna oricui ar fi
intrat și ar fi fost tentat de ele. S-a îmbrăcat și l-a sunat pe Mihai
că e gata de plecare. Nu i-a spus nimic din ceea ce îl îngri-
jorează. Au stabilit să se vadă mai târziu ori mâine dimineață.
Apoi a venit în fugă aici unde a dat peste un adevărat iad. Rona
pare că și-a revenit, dar nu e sigur.
Agnes intră în bucătrie și ia telefonul Ronei.
– A zis mami că o sună pe doamna doctor.
E bine, se gândi Călin. E foarte bine. O va aștepta pe fe-
meia aceea și va vedea după aceea ce va face.
Doamna Maierean nu întârzie prea mult. Era medicul
lor de familie, o doamnă ce se apropia de pensie. Călin i-a des-
chis și a condus-o la Rona. A luat fetițele de acolo și le-a dus în
camera lor.
– Arătați-mi jucăriile voastre, le spuse, ca să le distragă
atenția.
Crede cineva că e ușor să păcălești un copil? Au scos
câteva jucării, i le-au arătat, dar atenția lor era la zgomotele de
pe hol. Așteptau să plece doamna doctor și să se ducă înapoi la
mama lor. Natura e perfectă, puternică. Oamenii nu sunt indi-
362
Scrisorile ploii
vizi, ci o sumă de legături peste putință de distrus, chiar dacă

unii le neagă, le reneagă și cred că sunt mai presus de legile na-
turii, că e suficientă voința lor de a le anula.
Consultația a durat o jumătate de oră. Minute lungi și
apăsătoare pentru Călin, dar și pentru fetele Ronei. Numai Enzo
era scutit de orice frământare.
Când s-a deschis ușa dormitorului, au venit toți trei pe
hol. Doamna Maierean le-a spus fetelor că mama lor a adormit
și le-a rugat să stea cuminți. Lui Călin i-a făcut semn să vină în
bucătărie.
– I-am dat un sedativ, e musai să se liniștească, a spus
ea și s-a încruntat. E conștientă, dar nu vrea să colaboreze. Nu
am aflat mare lucru de la ea. Slavă Domnului, lovitura nu e
gravă! O să-i las totuși o trimitere la spital sau la un cabinet. E
cu nervii la pământ, hipertensionată. N-am înțeles unde e soțul
ei, a fugit?...
Călin a fost nevoit să-i povestească ce e cu Enzo, dar i-a
spus pe scurt. La final a adăugat înțelegător:
– Și el e cu nervii la pământ. Încă nu știe rezultatul
analizelor și se teme că e ceva grav. Cam așa pare, după analize.
– Uite cum dă necazul peste oameni! Eu sunt cea care a
insistat să se interneze. Pare om la locul lui, poate, oleacă prea
încăpățânat. Trebuie să plec, nici nu aș avea ce să fac mai mult
decât am făcut. Când se trezește Rona, arătați-i biletul ăsta. Nu
știu cine sunteți, dar mă bucur că e cineva în casa asta care să
aibă grijă de copii. La revedere, tinere!
– Copii, vă e foame, vreți ceva? le întreabă Călin, când
reveni în camera lor. Dacă nu, eu vă citesc o poveste și voi
dormiți cuminți, măcar o oră. Până atunci se trezește și mami.
– Citește-ne Albă ca Zăpada, e așa de bună cu piticii ăia
simpatici!
363
capitolul 30
Fetele au adormit înainte să se termine povestea. Călin

le privea fețele mici și îmbujorate. Liniștea camerei, a întregii
case dealtfel, plutea ca o promisiune. E ora cinci după-amiază.
Ar avea timp să se întâlnească cu Mihai, să mai stea o dată la
masă cu părinții lui și să ajungă și la Baia Mare cu bine. Ar
avea, dacă ar putea pleca de acolo...
Intră în living. Enzo stă în aceeași poziție în care a a-
dormit, dar nu mai este încruntat și înverșunat împotriva tuturor.
Fuga lui din spital are și alte cauze, nu numai criza absurdă de
gelozie. Mai mult ca sigur, se simțise captiv, și pentru firea lui
activă, chiar egoistă, e ceva greu de suportat. Tot captivă a fost
și Rona, dar din alte puncte de vedere. Când sunt oamenii liberi
și cum? E ceva ce omit și de aceea li se pare că sunt într-o cușcă
fără ieșire? În interiorul ei, va exista întotdeauna confruntare,
împotrivire, luptă de eliberare, căci spațiul e mic. Vor mai fi și
frica, manipularea, suferința, frustrarea, neputința de a înțelege
dorința celuilalt, nepăsarea, dependența, regretul. Dar și iubirea.
Ele se amestecă și se confundă, de aceea protagoniștii, deși ar
putea să iasă de acolo, nu o fac. Încă speră că rezultatul va fi
altul, că data viitoare vor avea mai mult noroc. Dar oricine le
poate observa rănile. Mâinile lor, care încearcă să mângâie, deja
sângerează...
Îi vine o idee. La bucătărie găsește tot ce are nevoie ca
să prepare o cafea tare pentru Enzo și una normală pentru el.
Duce tava cu ceștile pe măsuța din living și aprinde veioza din
colțul camerei. Îl trezește pe Enzo cu grijă, să nu-l sperie.
364
Scrisorile ploii
– Nu-i așa că voiai să bei o cafea cu mine? îl întreabă

voios, ca și cum acela era motivul pentru care venise.
Enzo îl privește mirat. Își dă seama că este acasă, dar nu
înțelege ce caută Călin lângă el. Ia o gură de cafea și se strâmbă.
– Ce-i cu amăreala asta?
Călin dă din umeri, nevinovat:
– N-am știut cum îți place, dar lasă că e bună și așa.
Dacă nu, îți aduc zahăr.
– Măcar o linguriță. Vrei să mă omori?
Enzo mișcă lingurița de câteva ori în ceașcă și bea din
nou. Nu e foarte încântat nici acum, dar nu mai spune nimic.
Încet-încet începe să-și amintească ce s-a întâmplat. Își amin-
tește și incidentul cu Rona, dar nu întreabă de ea, nici de copii.
Îl are în față pe cel care l-a enervat încă de la început, de cum a
venit în salon. A fost elegant cu el, s-a abținut cât a putut, dar
nu mai este cazul. Neobrăzatul ăsta a venit și în casa lui, și-a
băgat nasul până și aici. Ajunge!
– Am impresia că m-ai urmărit, spune el și iar se în-
cruntă și se aprinde. Te-ai internat anume ca să mă tragi de lim-
bă ori ce mama mă-sii?
Nu e bine, își zise Călin, deși, cum altfel să fi reacționat
un om suspicios, frustrat și mahmur pe deasupra? Va fi greu să
stea de vorbă cu Enzo omenește, să-i explice câteva lucruri și să
plece liniștit. Dar o să încerce.
– M-am întâlnit cu frații Ilin. Au necazuri din cauza
contractelor cu primăria.
– Și eu ce legătură am cu asta? se răsti Enzo.
– Nu te acuză nimeni, stai liniștit! Sunt necăjiți și un pic
îngrijorați.
– Din cauza mea? Să-și rezolve singuri problemele!
– Insolvența lor a cam venit odată cu boomul firmei tale.
Spuneau că o vreme ați colaborat bine, dar dintr-odată con-
tractele n-au mai ajuns și la ei. Ai început să câștigi licitațiile
foarte ușor și numai tu.
365
– Băi, sunteți nebuni? E ilegal să câștigi o licitație?

Asta-i bună!
– Cine a zis că este ilegal? se străduiește Călin să-l po-
tolească.
– Tu, cine altul! Faci niște legături aiurea între firma lor
și a mea. Da, am colaborat și nu mai colaborăm, care-i proble-
ma? Doar nu eram însurat cu ei, să le port de grijă! Nu mai ți-
neau pasul, despre asta e vorba! Au rămas cu utilajele alea vechi
și cu niște idei de afaceri și mai vechi. Competiția e competiție,
dacă nu faci față, ești dat la o parte. Trebuia să pierd eu? Voiau
să mă zbat în locul lor? Și tu ce treabă ai cu toate astea? De
unde până unde au ajuns să ți se plângă tocmai ție? Vezi, nu
sunt bărbați! De ce nu au venit să vorbească cu mine, să nego-
ciem?
– Ai fi fost de acord? se arătă curios Călin.
– Nu știu. Chestia e că nici nu au încercat.
– Poate, nu au avut cum. Gândește-te că sunt în proces
pentru insolvență de cel puțin trei ani și mai au și dosar la
Direcția Națională Anticorupție.
– Dacă nu sunt vinovați, de ce se tem? Măcar atâta să
fie în stare să facă – să-și demonstreze nevinovăția!
– Ah, clișeul ăsta cu demonstrarea nevinovăției! spuse
Călin și făcu un gest de lehamite.
– Ce vrei să spui? se indignă Enzo. Nu e așa?
– Enzo, un proces penal pleacă de la o acuzație, așa e?
– Da...
– Ei, conform teoriei dreptului, cine acuză trebuie să
aducă și probe, trebuie să demonstreze că fapta e penală și că se
impune pedeapsa. Treaba apărării e alta – să demonteze acele
acuzații, tot cu probe, bineînțeles. La noi, toate sunt invers. Nu
cred că e corect să se judece vorbe, în loc de fapte. Multe an-
chete pornesc de la plângeri, delațiuni, declarații, interviuri...
– Păi, astea nu sunt tot probe? încercă Enzo să-și apere
punctul de vedere.
366
Scrisorile ploii
– Pot fi, dacă vor fi demonstrate. Până atunci, de ce să

fie considerați vinovați oamenii aceia? Spune-mi sincer, știai
despre dosarul fraților Ilin? Au fost colegii noștri, ți-au fost par-
teneri de afaceri, ați câștigat destui bani împreună.
Enzo se cam foiește, discuția nu-i convine. Termină ca-
feaua și se duce la frigider, să ia apă. Îi toarnă și lui Călin, în
paharul adus, și se așază iarăși pe canapea. Într-un final, spune:
– Am auzit că au dosar la DNA, dar nu e treaba mea.
Lui Călin îi este clar că Enzo e îngrijorat, dar nu vrea
s-o arate. Oare, e prea mândru sau se bazează pe altceva?
– Repet, au fost partenerii tăi de afaceri, spune Călin,
atent să nu strice momentul care pare potrivit pentru ceea ce ar
vrea să zică mai departe. De asta nu înțeleg un lucru: cum se
face că numai ei sunt anchetați?
– Cine ești, omule? întrebă Enzo, panicat.
– Un avocat oarecare...
– Ce avocat? De când ești tu avocat? mai întreabă
Enzo, repezit și batjocoritor.
– N-am apucat să-ți spun că am terminat și Dreptul. Ai
fugit din spital ca un laș, turbat de gelozie. Cum să-ți închipui
că eu și Rona am avut o relație și că Mihai e copilul nostru?
Tocmai tu, care nu ai întrerupt nici o clipă legătura cu Monica
ta de la Cluj?
Enzo înlemni. Era descoperit. N-avea rost să-l mai în-
trebe pe Călin de unde știe toate astea, îi era clar că e bine infor-
mat. Călin îi întinde trimiterea la spital, pe care o lăsase medicul
de familie, și-l întreabă calm, prevăzător, dar fără să-și ascundă
dezamăgirea:
– Merita Rona așa ceva? Doar pentru că a îndrăznit să-și
dorească să fie și ea iubită cum o iubești pe Monica? De asta nu
ai fost de acord să se întoarcă Rona la serviciu – ca să nu afle de
plimbările tale la Cluj, de felul cum îți aranjezi tu afacerile?
– Uite... hai să... pot să-ți explic, se bâlbâie Enzo, plim-
bându-se de ici colo și dând din mâini ca omul ce se îneacă.
367
– Enzo, nu pentru asta am venit la voi. Mi-e clar că ești

șantajat pe motivul relației tale suspecte cu Monica. Pentru ea ai
plecat de la Cluj, nu-i așa? Ți s-a cerut să vii la Dej, să înființezi
o firmă și să dansezi cum îți cântă ei, protectorii Monicăi, să
faci bani și să-i împărțiți. Nu știu cum, dar acum cred că trebuie
să rezolvi problema asta. Nu mă privește căsnicia ta cu Rona,
încurcătura cu Monica, afacerile sau combinațiile tale cu cei de
la partid. Sunt doar de câteva zile la Dej și am aflat o grămadă
de lucruri despre tine, ceea ce înseamnă că sunt mulți care le
cunosc și te pot da de gol. Habar nu am avut de toate astea, cre-
de-mă! Întâmplător, acum vreo două săptămâni, m-am întâlnit
cu Laurian la Baia Mare. Sâmbătă am stat de vorbă cu el aici, la
Dej. Laurian, fratele mai mare al colegilor noștri, Ilin. M-a rugat
să-i explic ce pot face frații lui, în caz că se vor face presiuni în
continuare asupra lor să depună o plângere împotriva ta. Nu vor
să-ți facă rău, dar te roagă să-i ajuți și tu cu ceva. O declarație,
niște documente. Nimeni nu vrea să-ți facă rău. Nu am mai spus
nimănui ce am aflat despre tine. Repet, nu mă privește viața ta
și nu mă amestec nicidecum, în viața nimănui. Dar dacă te pot
ajuta, sună-mă! Îți las cartea mea de vizită.
Enzo nu se poate uita în ochii lui Călin. Îl detestă și îi
este greu să creadă că tocmai omul pe care nu dăduse doi bani
aflase toate secretele lui. Îi era ciudă, dar i se făcuse și frică.
Toate s-au întors împotriva lui, în aceste șapte zile. Încearcă iar
să explice, să se justifice, dar Călin îi face semn că nu e nevoie.
– Ai niște fetițe extraordinare. Te rog, ai grijă de tine și
de familia ta, bucurați-vă, că aveți destule motive!
Călin se ridică de pe canapea și începe să se îmbrace. Îi
spune lui Enzo, obosit:
–Ți-am strâns lucrurile de la spital. Sunt în geantă. Am
pus și tableta înăuntru. Eu ar cam trebui să plec. Îmi pare rău că
nu-mi pot lua rămas bun de la Rona, dar e mai bine că doarme.
– Sunt aici, se aude vocea ei, în spatele lui.
Călin se întoarce și o îmbrățișează lung, cu grijă să nu-i
atingă fruntea lovită.
368
Scrisorile ploii
– Acum știi cine sunt? Îți amintești? o întreabă glumeț,

ca să-și ascundă îngrijorarea și tristețea.
Rona îl privește liniștită, senină. Îi întinde mâna și îi
spune surâzând:
– Ești unul dintre cei care mi-au spus câte ceva despre
mine. Mulțumesc, prietene!
Enzo e devastat. Oare de când stătea Rona acolo? Cât
auzise din cele spuse de Călin și ce va hotărî să facă? Doar
șapte zile au trecut și totul se năruie...
Călin simte o emoție vie și foarte curată. Cuvintele ace-
lea, chiar dacă Rona le-a pronunțat în altă ordine, sunt totuși
cuvintele Evei, testamentul ei: Fiecare om întâlnit în cale îți
va spune ceva despre tine.
– Sărută fetițele din partea mea! îi mai spune Ronei,
apoi dă mâna cu Enzo și iese.
Din pragul ușii, Rona și Enzo încă îi fac din mână. Călin
închide poarta în urma lui și se uită la cer. E o seară rece de
iarnă. Nu se văd stelele, însă important e că norii s-au mai dat
deoparte. Enzo privește la același cer, dar lui i se pare întunecat,
amenințător, ca și cum de acolo au venit toate necazurile lui. Ca
și cum de acolo vor veni și altele, din clipă în clipă. Asta e! Mai
întâi de toate, trebuie să se întoarcă la spital. E una din marile
confruntări pe care nu le mai poate ocoli...
Călin s-a întâlnit cu Mihai. Părerea lui era că băiatului

i-ar fi mai bine să se transfere la cursurile de zi. I-a spus-o, și
Mihai i-a promis că o să aibă mai multă grijă de el și o să-și
vadă serios de facultate.
– De acum înainte am s-o ascult pe mătușa Rona, n-o să
vă mai fac griji.
– Orice ar fi, ținem aproape, voinicule! îi mai spuse
Călin și plecă spre casa părinților.
Era mulțumit pentru fiecare persoană pe care a cunos-
cut-o, cu care a avut o legătură. Se gândea în sinea lui că acum
o săptămână, cineva răvășise viața câtorva oameni. Parcă se ju-
369
case cu un caleidoscop și stricase imaginile cu care fiecare se

obișnuise. Că acele imagini erau frumoase ori nu, că le plăceau
sau nu, era mai puțin important. Și poate că tocmai de aici o fi
pornit necesitatea acelei simple mișcări care a schimbat aproape
totul în viața lor. Cât va dura până la următoarea schimbare?
Asta nu o știe nimeni, doar o provoacă...
De cum a intrat în casă, tata i-a și spus că în seara asta
vor bea o pălincă bună, făcută de el:
– Mamă-ta o făcut un ceaun de carne cu cârnați și o
mămăligă cât juma de masă. Avem și caș de oaie, și murături.
Până dimineață, le dăm gata pe tăte.
Părinții voiau ca el să rămână peste noapte la ei. Nu le-a
spus nici nu, nici da, ca să nu-i supere și să nu strice farmecul
acelui ceas, căci nicăieri nu e ca acasă la ai tăi, numai că vine
vremea când simți că vrei acasă la tine. Bineînțeles, trebuie să-ți
construiești un asemenea loc, exact cum își construiesc păsările
cuibul.
Când ceasul de perete a bătut ora opt seara, Călin s-a ri-
dicat de la masă, și-a luat rămas bun de la părinții săi și a pășit
ușor pe trotuarul de lângă casă. A urcat în mașină și a pornit lin,
ca omul care știe că are o viață întreagă înainte.
Șoseaua nu e udă, dar lui i se pare tot albastră, exact ca
acum trei zile. Cele două femei din viața lui au colorat-o așa, cu
ochii lor, iar el nu-și poate închipui cum ar putea să arate altfel.
Zâmbește și deschide radioul. Muzica îl înconjoară, îl răsfață și
rămâne lipită de el. Gândul îi fuge spre Lacul Firiza. Acum,
probabil, e înghețat la mal, iar întinsul apei nu mai pare atât de
verde, ca în acea duminică de iulie când a răpit-o pe Milena din
chilia ei. Cu siguranță, nici valurile nu i se mai văd, dar asta nu
înseamnă că ele nu există. Sunt în firea apei, așa cum sunt și în
firea omului – nu știi când apar, cât de mari o să fie sau dacă o
să fie. Și totuși, oamenii au puterea să aștepte liniștirea lor.
Omul este vulnerabil, dar nu fragil.
Pe drum, sunt puține mașini, însă el nu se grăbește. Nici
oboseala n-o mai simte, nici timpul. Se uită în oglindă și iarăși
370
Scrisorile ploii
are senzația că pe bancheta din spate vede o femeie... Femeia

care visează cu ochii deschiși. Numai că, de data asta, ochii
acesteia, de un albastru viu și pătrunzător ca al nopții pe care
tocmai o străbate, nu se mai sfiesc să se lase priviți...
Târgoviște
Septembrie 2018 – Ianuarie 2019
371
Duplex literar – Carmen Georgeta Popescu:

Scrisorile ploii
Imprevizibil, la nivelul construcției mai ales (cum ar

putea să fie, dacă ar fi, și „scrisorile ploii”), romanul „Scrisorile
ploii”, semnat de Carmen Georgeta Popescu, prin cele două
părți ale lui, reunite printr-un titlu marcat de lirism, se dezvoltă,
de fapt, ca două cărți independente una de cealaltă, fiindcă fie-
care are altă alcătuire și alte personaje, legătura laxă dintre ele
impunându-se doar prin atenția acordată condiției umane, des-
pre care autoarea optează să vorbească în moduri diferite pe
parcursul cărții, demonstrându-i, și astfel, complexitatea greu
(dacă nu chiar imposibil) de pătruns, a formelor ei de ma-
nifestare, dinspre câte o singură minte, drept care, majoritatea
personajelor caută să comunice și să se comunice, în tentativa
de a ajunge cât mai aproape de esența vieții.
Este motivul pentru care, probabil, prima parte din
„Scrisorile ploii”, intitulată „Cu felinarul în brațe” (amintind,
sub acest aspect, de „Lampa lui Diogene”), după o fixare cvasi-
tradițională în epic, evoluează, mai degrabă, ca un amplu eseu
dialogat, insolit (latura epică reducându-se la maximum), pentru
ca a doua parte („Caleidoscop”) să aducă în prim-plan câteva
destine contemporane, cu meandrele lor, pe care personajele ca-
ută nu atât să le stăpânească, lucru aproape imposibil, de altfel,
ci, măcar, să le înțeleagă.
La începutul cărții, în prim-plan, prin intermediul gân-
durilor, al amintirilor Anei (depozitara tuturor informațiilor des-
pre lumea din prima parte a romanului, pe care le preia și le
transmite naratorul auctorial), este adus în atenția cititorului un
372
Scrisorile ploii
personaj, Caterina, din stirpea consacrată a dascălilor de țară,

care, în primele decenii (sau chiar în primul secol) de școală
românească, au fost (alături de preoți) lumina unor oameni
simpli, în viața cărora (idilică, în carte, până la un punct, prin
multe aspecte) au însemnat nu doar deprinderea buchiilor, ci și
sfaturi, în general, pentru un trai luminos, fiindcă personajul
este, cu precădere, o ființă visătoare (fiică de slujitor al bisericii,
de la care, totodată, a învățat măsura lucrurilor, a învățat să se
apropie de Dumnezeu, tatăl fiindu-i unicul părinte, după moar-
tea timpurie a mamei), ce pare chiar atinsă, mutatis mutandis,
de un bovarism sui-generis, de care însă se leapădă, odată cu
plecarea din sat în căutarea posibilității de a-și descoperi
adevărata menire, pe care, acasă, mai mult o intuiește, însă, de
la un timp, îi este refuzată posibilitatea împlinirii de către cei
mai mulți dintre locuitorii așezării.
Dar dacă, așa cum arătam, cartea debutează în manieră
tradițională, vocea naratorului demonstrându-i omnisciența și
omniprezența, în relatarea acțiunii cronologia se dovedește a fi,
de fapt, apanajul gândului Anei, unde sunt sedimentate cele mai
importante date ale tribulațiilor ce pun, mai departe, stăpânire
pe viața Caterinei, dar și pe a ei înseși, fiindcă devenită ucenica
învățătoarei (deși nu mai este la vârsta copilăriei, având ea
însăși copii de școală), în efortul de a-și răspunde la întrebări
(iscate din dorința de a înțelege în profunzime, din altă direcție,
ceea ce alții – cei mai mulți – consideră că le este familiar, deși,
în realitate, nu cunosc decât suprafața lucrurilor) și, totodată, în
speranța de a-i deschide pe oamenii în mijlocul cărora trăiește
spre înțelegerea noimelor credinței și, concomitent, ale lumii, se
autoexilează, plecând și ea de acasă, pe un drum a cărui iden-
titate rămâne, până la final, o enigmă.
Prin urmare, turnura pe care o ia romanul, pornit realist,
cu accent pe acțiune și pe construcția personajelor, impusă de
vocea naratoare, care se lasă tot mai mult tentată de construcția
eseistică, îi dă textului ambiguitate, sporită, pe de altă parte,
prin inserția fantasticului/oniricului, (într-o notă chiar se men-
373
ționează că „Visătorii construiesc o mulțime de alte lumi cu

aceeași ușurință cu care rotunjesc și mângâie colțurile celei în
care se mișcă deja și pe care îndrăznesc să o prezinte în cele mai
frumoase culori, tocmai ca s-o îmbrace până la urmă în ele. Dar
dacă nu țin seama de vânt, inima lor imensă se va risipi în
zadar”).
Virajul acesta dinspre realism spre vis se petrece după
plecarea din sat a învățătoarei, urmată, în această experiență, de
Ana, care se aruncă, la rându-i, într-o călătorie inițiatică (fiind-
că, spune un personaj, „Sub tălpile fiecărui călător trăieşte
căutătorul…”), înglobând un spațiu (posibil) astral care-i devine
formă de manifestare existențială firească. Dar călătoriile în
care se lansează Ana sunt, în primul rând, în cuvânt, fiindcă,
alături de interlocutori pe care-i simte compatibili cu gândirea
ei, se desfășoară în meditații care urmăresc ceea ce se află din-
colo de fruntariile preocupărilor obișnuite.
Insolitul călătoriei personajului este evident dintru înce-
put: „Emoționată, dar hotărâtă, cere un bilet până la ultima sta-
ție. Vrea să meargă până la capăt. Așa a făcut de cele mai multe
ori și nu regretă. Imediat este întrebată a cui să fie această
ultimă stație. A mea, răspunde destul de mirată și se gândește
din nou că despre trenul în care va urca, în curând, nimeni nu
știe totul. Se referea la cei care erau acolo; știutorii arareori mai
aleg să facă această călătorie și numai când e necesar”. Dar
drumul are și un cost pe măsură: „Fiecare hotărăște preţul bile-
tului său, e un drept și o obligație, ca să spunem așa. Dacă nu
vor s-o facă sau nu sunt atenți, li se va cere. Cam așa apare su-
ferința”.
Punctul de plecare al peregrinărilor personajelor care
ies, apoi, în față, pe rând, ca la o lecție demonstrativă, este ra-
portul omului cu divinul, cu toate aspectele adiacente sau care
derivă de aici, de pildă, relația dintre cunoaștere și credință, din-
tre certitudine și îndoială, dintre frică și curaj în abordarea
acestor teme…
374
Scrisorile ploii
Un interlocutor / partener (poate cel mai important, dacă

nu, unul dintre aceștia), în dezbaterea celor ce o frământă atât
pe Ana (a căror sămânță a sădit-o în cugetul ei Caterina), cât și
pe alții, nenumărați ce se alătură dialogului lor, nu întâmplător,
este funcționarul care vinde bilete la ghișeul unei „gări”, o rei-
terare a unui fel de Caron ori a altui păzitor la o poartă-reper a
simțirii, a cugetului, a credinței…, fiindcă „gării”, aici, i se pot
descoperi multe conotații. În plus, ca un dirijor insolit, cel al
cărui nume devine proteic, după voința Anei, de la ghișeul lui,
își asumă/arogă și statutul de moderator al discuției.
Așadar, din momentul plecării Anei pe un drum ase-
mănător cu al Caterinei, limita dintre Pământ și altceva, alt spa-
țiu, unde acestea se refugiază înarmate cu dorința de a-și cla-
rifica, prin dialogul cu alții, neliniștile, devine explicită: „acolo
nu se întuneca niciodată. Vedea cu ușurință stelele și Luna, pe
un cer tot albastru, dar nu așa cum era obișnuită pe Pământ”.
În plus, treptat, accentuând amintita ambiguitate, nara-
torul face aluzie la transmigrare („Vrei să spui că, mai demult,
oamenii știau sau, cel puțin, credeau că pot reveni pe Pământ de
mai multe ori? Știau că vor continua ceea ce au început și pot
repara ce au stricat prin acțiunile lor trecute?”) ori notează, când
și când, că întâlnirea personajelor (Ana, Caterina, Ignatio, Duiu
etc.) se întâmplă după moarte. De pildă, Caterina îi vorbește
Anei despre faptul că și-a reîntâlnit soțul pe care l-a părăsit când
a plecat de acasă, îi povestește despre sentimentele lor, iar Ana,
la rându-i, referindu-se la ce s-a mai petrecut în sat după ple-
carea ei, despre Duiu îi spune că „Până a murit, a fost om bun și
a muncit și a respectat pe toată lumea. Și să știi că și oamenii
din sat l-au respectat pe el”. Dar și Caterina, adresându-i-se lui
Ignatio, la un moment dat, îi mărturisește: „am fost mulțumită
sau m-am simțit inutilă, și toate acestea până în ultima clipă a
vieții, când am realizat că pentru orice există un moment
potrivit”.
Cartea capătă, în consecință, după plecarea celor două
femei din sat, tot mai mult caracterul unei dezbateri, în hățișu-
375
urile căreia, personajele (în realitate, mai mult voci care ex-
primă păreri), apelând la morală, religie (accente de parabolă
sunt presărate în întregul text) etc., vorbesc despre relativitate,
timp, viață, moarte, îndoială, înstrăinare, frică, ignoranță, pute-
re, amintire, frustrare, încredere, efemer, etern, despre paradisul
pierdut al fiecăruia, despre început, sfârșit, speranță, orgoliu,
cuvinte, greșeli, fericire, vinovăție, adevăr, minciună, dragoste,
ură („Dragostea nu este singurul sentiment care unește un
bărbat şi o femeie. De fapt, ea îi aduce împreună şi îi unește la
început, fiindcă dragostea înseamnă atracție, plăcere. Ea e
zgomotoasă, demonstrativă, competitivă, nu-i place să rămână
nevăzută. Să știi că ura îi unește la fel de puternic, prin re-
sentimente şi pornirea nechibzuită spre răzbunare”), despre
dezamăgire, „scopul vieții”, rațiune, iluzoriu, lacrimi, eșec, sin-
gurătate, relativitate, destin, originalitate, revoltă, bucurie, limi-
te, perfecțiune, libertate, emoție, curajul de a spune, exigență,
răbdare, firesc, despre „misiunea” fiecăruia în viață, despre
„înțelepți, filosofi, oameni de știință, părinți și educatori”, des-
pre metempsihoză, despre Dumnezeu ca „iubire, armonie sau
iluminare” etc., etc., analizează condiția umană și moduri indi-
viduale sau colective de a acționa în varii situații.
În felul acesta, latura metafizică a preocupărilor per-
sonajelor copleșește restul existenței lor. „Gara” devine agora,
fiind situată la confluența „călătoriilor”, unde lângă Ana revine
(fără a se oferi informații despre el, ca și în cazul celorlalți
participanți la dezbaterea ad-hoc) Ignatio, iar „Ef” (vânzătorul
de bilete, numit așa de Ana, „ca să-i fie mai ușor”), care nu ac-
ceptă că poate fi receptat doar ca atât (și, de aceea, îi atrage
atenția: „Dacă tu crezi că eu sunt un simplu vânzător de bilete,
atât voi rămâne pentru tine, indiferent câte întrebări savante sau
câte răspunsuri misterioase aș articula”), moderează schimbul
de replici. „Gara”, deci, este o tribună de la care publicul din
fața ghișeului se erijează în purtător de cuvânt al umanității,
rostind frământări pe care le consideră ale tuturor, punând în-
trebări și căutând răspunsuri, al căror corolar este, de fapt, ne-
376
Scrisorile ploii
dreapta alcătuire a lumii, pe care o resimt toți împreună și

fiecare în parte, legată de parcursul existențial al omului:
„…Ajungem într-o lume în care simțim că numai învingătorii
sunt iubiţi şi răsplătiți, o lume care a uitat cât de importantă
este, pentru fiecare om, participarea la maratonul vieţii. Ce sens
ar avea să alerge numai cel mai bun? Cu ce s-ar compara şi ce
l-ar stimula, și pe el, dar şi pe ceilalţi, să fie din ce în ce mai
buni? Ne-am transformat viaţa într-o competiție cu alții şi mai
puţin cu noi înşine. Încercăm să-i dăm un sens numelui pe care
îl purtăm, asta e ceea ce facem, dar ne asociem câteodată cu
minciuna, prefăcătoria, cu manipularea. Să ajungem în ceasul
morţii fără să fi reuşit să ne cunoaștem şi fără să ne fi iubit
pentru ceea ce suntem mi se pare o pierdere inutilă a unei vieţi
întregi…”
Aserțiunile din care se compune textul primei părți a
cărții nu sunt însă neapărat noi, ba, unele sunt aproape cli-
șeistice, readucând în discuție teme străvechi („Totul pare un
joc şi, de fapt, viaţa este un joc, un scenariu în care fiecare
dintre noi poate avea orice rol îşi alege, poate avea orice culoare
şi orice formă, dar nu poate să rămână neschimbat”, sau:
„Trebuie spartă carapacea, trebuie asaltat muntele, trebuie să
batem cu fermitate la porțile vieţii. De ce ne este teamă că nu le
ştim pe toate? Oare din cauză că avem numai o viață și că e prea
scurtă?”), însă cei ce le rostesc încearcă propria clarificare și, în
consecință, nu originalitatea ori expresivitatea limbajului este
preocuparea lor.
Păstrarea unității primei părți a cărții se face prin reve-
nirea mereu la Ana, la preocupările ei: „Gândul îi fuge la o altă
discuție, care i-a adus o sumedenie de nedumeriri”, personajul
părând a face continuu un bilanț al traseului spiritual străbătut.
Mai mult, cum plecarea ei, deliberată, fusese, așa cum îi spusese
vânzătorului de bilete din „gară”, spre stația cea mai înde-
părtată, precizare de la care porniseră discuțiile lor, Ana pare a
reevalua totul, privind dinspre lumea de Dincolo, unde constată
că „Era iubită și prețuită cum nu se mai simțise niciodată.
377
Bineînțeles că se bucura, dar nu putea uita de groaza trăită că va

veni momentul morții și apoi al judecății necruțătoare. De ce li
se spun oamenilor asemenea lucruri, când iată, nu este vorba
despre așa ceva?!”, aceste observații venind ca o completare a
întrebării retorice din subtitlul primei părți a cărții: „Dacă
moartea ne conduce spre marea întâlnire cu Dumnezeu, viața
spre ce ne conduce?”
Lumea acestei prime părți a cărții trăiește, prin urmare,
în două dimensiuni: una terestră și alta posibil transcendentală,
liantul lor fiind neliniștile materializate în întrebările celor mai
sensibili dintre oameni, spre exemplu: „De ce nu ar fi crucea
intersectarea timpului cu spațiul? Nu în perimetrul acestor no-
țiuni se zbat oamenii, nu acolo resimt ei suferința? Și după ce le
transcend, nu e ca și cum ar învia? Teribile întrebări, teribilă
neputință de a răspunde la ele ori a găsi pe cineva care poate să
o facă!”
Când apar și răspunsuri, acestea sunt la fel de tulbu-
rătoare (ori, de-a dreptul, înspăimântătoare) pentru cei ce le-au
căutat, ca în dialogul dintre Caterina și Ignatio:
„– Altfel nu se poate evita moartea? întrebă Caterina, dar nu
pentru sine, ci pentru cei care ascultau.
– Nu se poate evita ceva ce nu există, e un nonsens. Ce este
moartea? O spaimă, așa cum pentru unii, cândva, cea mai mare
spaimă a fost nașterea – deschizătoarea drumului spre o
permanentă și grea confruntare cu necunoscutul ce se cere
transformat în cunoscut. Dar orice spaimă dispare odată cu
înțelegerea fenomenelor care generează realitatea. Moartea
este o legitate.”
Demersul maieutic ales de autoare aduce și o explicație
a titlului cărții: „Adevărul există peste tot, el vrea să se arate.
Pentru asta, are nevoie de cineva care să-l prezinte. Nu contează
prin cine și pe ce căi va ieși la lumină adevărul, importante sunt
efectele lui asupra tuturor.
– Da, importante sunt efectele, își aminti Caterina.
– Acele rostiri sunt scrisorile ploii, draga mea!
378
Scrisorile ploii
– De ce le numiți așa?
– Fiindcă adevărul este o ploaie binecuvântată. El vindecă și
împrospătează tot ce atinge, crește și îi dă vigoare vieții. E ceva
ce nu poate fi uitat. O, nu, asta nu se poate întâmpla!”
Cât privește cea de-a doua parte a cărții, („Caleidos-
cop”), aceasta aduce cu totul alte personaje (Enzo, Aniela,
Rona, Milena, Călin, Eva, Mihai, Valentina, Lisandra, Laurian,
Areta Brebu…), cu alte destine și cu preocupări mai… terestre:
facebook, bloguri, sănătate, mediul afacerilor, concurență, poli-
tică etc. În consecință, cum problematica se schimbă și cum
niciunul dintre cei ce alcătuiesc lumea primei părți a cărții nu se
mai află în paginile care urmează, legătura dintre segmentele
întregului se păstrează (pe lângă amintita preocupare incon-
testabilă și ineludabilă față de condiția umană) numai prin două
aduceri, în treacăt, în text, ale sintagmei din titlu și, posibil, prin
titlul celei de-a doua. Prima referire la metafora din titlu am
amintit-o mai devreme. A doua oară, reapare ca nume al blo-
gului Anielei, pe care-l citește aproape fascinat Enzo, în spital.
O temă frecvent abordată, explicit și implicit, acum, în
carte, este cea a bolii (a individului și a societății), fiindcă,
direct sau indirect, îi afectează pe toți, fie și pasager.
Și încă o deosebire față de prima parte este că, de
această dată, acțiunea are coordonate concrete: se vorbește des,
spre exemplu, despre Baia Mare, dar faptele se derulează, mai
ales, la Dej: „Soarele strălucește atât cât e posibil într-o zi de
ianuarie, se întinde anevoie până la ultimul ungher al curții
interioare a Spitalului municipal din Dej, pustie la ora aceea,
numai că aerul e prea tare pentru Enzo”.
Secvențele narative sunt cuprinzătoare și, scoase din
context, ar putea fi citite și ca scrieri autonome față de întreg,
așa cum este, de pildă, „povestea” lui Enzo Klain, asupra căruia
se focalizează atenția. Personajul se află internat într-un spital,
pentru niște investigații, ceea ce-i prilejuiește evaluări intro-
spective, însă nu atât starea sănătății îl frământă (deși pare a fi
vorba de ceva grav, însă, și la acest capitol, rezolvarea rămâne
379
în suspensie), cât, mai ales, temporizarea, în acest fel, a afa-

cerilor lui și posibilitatea ca situația să greveze asupra implicării
lui (recente) în politică.
Preocupările personajului sunt, așadar, altele decât ale
celor care căutau „cu felinarul în brațe” clarificări pentru spirit.
Enzo pare convins că „Dacă vrei să nu-ți lipsească nimic,
muncește, frate! Turează la maxim motoarele, caută soluții, ieși
din zona ta de confort și plăcere! Riscă și fii atent la opor-
tunități! Da, fii oportunist, ce e rău în asta!? Crezi că altul se va
uita la șansa pe care ai ratat-o tu și nu va întinde mâna s-o
înhațe? Toți ne luptăm pentru contracte profitabile. Nu există
pauze ori concesii și nu-ți face nimeni cadou posibilitatea de a
câștiga bani frumoși”.
Mai accentuat și în mod realist, spre deosebire de prima
parte, în „Caleidoscop”, destinele personajelor se întrețes, legă-
turile lor sociale, profesionale, sufletești ies la iveală prin com-
plicatele alcătuiri ale relațiilor pe care le impune viața, iar textul
se derulează narativ și introspectiv, pentru ca, treptat, să adune
(dar nu la aceeași scară ca în prima parte) și discuții pornind,
mai mereu, de la aspecte legate de psihic, cu atât mai mult, cu
cât, așa cum remarcă un alt personaj, Rona (soția lui Enzo),
„lumea e cuprinsă de febra articolelor de dezvoltare personală;
mai toți se arată spirituali și buni cunoscători ai sufletului și
psihologiei umane. Niște profitori, care iau mult prea ușor
suferința oamenilor și o transformă în teorie, oferind fel de fel
de căi de salvare, și nu gratuit! Nimeni nu poate înțelege cazul
altuia, nu e în pielea lui”.
Dar, printre temele preferate, acum, de către personaje
se numără și timpul, istoria, dragostea, singurătatea și chiar ha-
zardul pentru că, așa cum afirmă bloggerița nevăzătoare Aniela,
într-un dialog cu Călin (un personaj-liant al cărții, în a doua
parte a ei), „Întâmplarea e ca virgula, poate schimba sensul în-
tregii propoziții, chiar a întregului text. Depinde unde o pui”…
Dintre temele menționate, timpul, în special, declan-
șează deseori dorința măcar a unora dintre personaje de a-l
380
Scrisorile ploii
înțelege. Spre exemplu, stând de vorbă cu o bătrână (fost

dascăl) aflată în azilul de bătrâni, unde lucrează, Milena
(personaj cu o poveste de viață plină de dramatism, cum se
întâmplă și în cazul altora din roman) află de la aceasta că
„timpul nu există (…)! Greșesc cei care spun că ori cu noi, ori
fără noi lumea e la fel. Nu e la fel! Timpul se construiește din
ceea ce simte fiecare om. Marea încercare e să nu fii prins nici
în visul, nici în coșmarul altcuiva. Trebuie să fii arhitectul și
visătorul propriului tău timp, doar așa îți aparții. Altfel, n-o să
poți decide și alege nimic, fiindcă ești ales ca executant pentru
visul altuia”.
Pe un asemenea fundal de preocupări, personajele din a
doua parte a cărții sunt înclinate să-și analizeze, retrospectiv,
existența, să se oprească asupra unor momente care le-au marcat
ori cărora le atașează, tot retrospectiv, o mulțime de sensuri.
Este vorba, în general, despre o lume alienată (în sens figurat,
dar și propriu), care-și caută, totuși, un drum, în sine și în afară,
cu toată determinarea. Iată, de pildă, o secvență din discursul
ad-hoc al doamnei Lisandra (fost profesor universitar), de la
amintitul azil de bătrâni, privitor la istorie: „Istoria este ca me-
dicul legist, face autopsia unei perioade și prezintă cauzele
decesului păcii, a unității unui neam. Un document necesar, dar,
după câte am văzut, nefolositor. Ca în mai toate domeniile,
lipsește prevenția, lipsește înțelepciunea”, pentru ca, în finalul
cuvintelor sale, să adauge: „Oamenii sunt preocupați de sfârșitul
lumii, vor fi neatenți la mișcările de pe piața financiară și scena
politică. Când își vor da seama, va fi cam târziu. Dar să nu
cobim! Tot istoria ne arată că nu toate evenimentele pot fi pre-
văzute cu exactitate. Factorul-surpriză este, întotdeauna, omul”,
însă „Istoria e mama învățăturii, dar omenirea nu ascultă de
mamă. La mama te duci doar când ți-e greu, când îți vine să
plângi”.
Pe de altă parte, cum acțiunea celei de-a doua părți se
desfășoară în contemporaneitate, nu lipsește nici comparația
dintre actualul regim din țară și situația dinainte de 1989, pe
381
care un personaj episodic, „badea Valerică”, i-o expune lui

Călin:
„– Ai fost membru de partid, bade? îl întreabă Călin la fel de
respectuos și atent pe omul care a deschis un subiect mai mult
decât interesant, de-a dreptul important.
– D-apăi cum altfel? Eram fruntaș în muncă. Numa fruntașii
erau membri de partid. M-or făcut șef de echipă șî după aia am
făcut școală de maiștri, că aveam liceul terminat. Dacă îț vedeai
de treaba ta, nime nu-ți spunea nici dă-te mai încolo. Munceam
și statul făce bani frumoși din munca nostră. Unii spun că ne
exploata. O fi fost și așe, da măcar vedeai blocuri cum răsăreau
ca ciupercile după ploaie. Nimeni nu dormea sub cerul liber, îți
dădea casă imediat. S-or făcut școli șî spitale șî drumurile pe
care merem și amu. Cu muncă s-or făcut tăte în țara asta, că nu
să poate altfel. Ce, la tine în gospodărie vine străinu să-ți lucre?
Șî pe dijeaba? Munca-i bună pentru om, n-ai a te teme de ea, că
te culci sara și te înzdrăvenești peste nopte. Numa să nu bolești
de ceva. Die copii ce să mai zâc? Învățau și ajungeau omeni de
samă. Băietu meu s-o făcut injiner, da nu la mină. N-am plătit
școala, cum o plătește el acuma pentru băietu-su. No, o fost bine
or o fost rău pe vremea mea, că nu mai pricep nimica?!”
Pentru personajele cărții, întâlnirile lor mai mult sau mai
puțin întâmplătoare, în contexte diferite, au efect terapeutic
(considerând, ca și Aniela, că „tot relaționarea cu ceilalți este
calea”), fiecare demonstrând un deosebit potențial emoțional,
pus, în primul rând, în slujba celorlalți (chiar dacă sunt inter-
locutori accidentali), iar credința este, de cele mai multe ori,
argumentul definitiv în determinarea altora de a se salva:
„Dumnezeu nu e numai la casa de rugăciuni ori numai în
biserică. (…) Dacă l-ai pierdut pe Dumnezeu, construiește-l din
nou! Dacă l-ai uitat, întoarce-te și n-avea nicio grijă! (…) El e
peste tot, însă nu e cum ți-l descrie cineva, ci așa cum îl simți
tu. Nu-i da chip și nume, dă-i voie să se apropie de tine și atunci
spune-i că ai uitat ce ai de făcut în această viață și cere-i să-ți
amintească”.
382
Scrisorile ploii
Este, în altă ordine de idei, de remarcat că fiecare dintre

personajele cărții cară drame, dar și resemnare, pe care caută să
o convertească în curajul de a înfrunta viața și chiar de a se
bucura de ea. De pildă, Milena a fost internată într-un spital de
psihiatrie și tocmai ea a devenit ulterior, refăcută, sprijin nu
doar al familiei și al surorii care o detestase în copilărie și în
adolescență pentru succesele care o complexau, în timp ce
Aniela este nevăzătoare, fiică de medici (mama, ironie a sorții,
este chiar oftalmolog), dar numai ceilalți o consideră slabă, ne-
ajutorată, din această cauză. Nici Enzo nu este scutit de con-
torsiuni existențiale poate și mai grave decât boala al cărei
diagnostic rămâne în așteptare, mai ales că personajul ascunde,
ani de zile, o poveste sentimentală, (pe care Călin i-o aruncă în
față spre final) când Enzo pozează pe nedrept în victimă și
devine violent cu soția sa Rona, de față fiind și cele două fetițe
ale lor, gemene.
Cum unele dintre firele narative pe care merge cartea
rămân deschise, s-ar putea, în concluzie, considera că acest mod
de construcție ar fi o demonstrație a subtitlului celei de-a doua
părți a scrierii: „Umbra zilei de mâine mă sapă, mă-ngroapă,
apoi mă ridică prin sevă, până mă evapor”.
Mioara Bahna
383
384
Scrisorile ploii
De același autor:
– Viața ca un joc, poezie, Editura Zipp, București, 2014
– Eşafodul culorilor, poezie, Editura Singur, Târgovişte, 2015
– Amintiri din clepsidră, poezie, Editura Bibliotheca, Târgo-

viște, 2016
– Scările din labirint - reflecţii, Editura Singur, Târgovişte,

2015
– Dublu sens unic, roman, Editura Bibliotheca, Târgoviște,

2017
– Zepeline, roman, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2018
– Scările din labirint, reflecții și eseuri, ediția a II-a, Editura

Bibliotheca, 2018
385

Scrisorile Ploii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Scrisorile Ploii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carmen Georgeta Popescu

Carmen Georgeta Popescu

Publicat în 2019 de Editura dío

Ne puteţi vizita la:

Culegere computerizată – Carmen Georgeta Popescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Carmen Georgeta Popescu

Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă,

Scrisorile ploii, scrisorile căutării de sine

colo de coaja întâmplărilor, a evenimentelor. Ploaia sprijină

pentru a preveni rătăcirea. Personajele au dualitatea lor: nu sunt

tempsihozei, fapt ce impune construcția mitică și citirea în acest

el. Acum, narația se constituie din intervențiile unor personaje

Miza mare a acestui roman asupra căruia Carmen

Dacă moartea ne conduce spre marea întâlnire cu

Ana e trează, mai trează decât a fost vreodată. În aer

Parcă trăia o eră a glaciațiunii, un timp în care verile alunecau

Îndată ce Duiu termină de vorbit, molcom și fără pa-

în viaţa noastră, trebuie să fim prezenți în ea şi să facem ca

– Iartă-mă, părinte, dar nu cred că este așa! Am grijă de

– Duiule, Duiule... De toate trebuie să se îngrijească

Vestea a întristat-o pe Ana peste măsură. Mai era puțin

închipui cum va trăi fără ea și fără sfaturile cu care se obișnuise.

na înghițise totul. Dispăruseră și cei care au silit-o să ajungă

tot merg, până o să dau de o mânăstire mare. Simt eu că acolo

Caterina se ridică în picioare și-i zise cu blândețe:

de singurătate. Se tem să rămână față în față cu ei, dar până nu o

Cu greu s-a desprins de amintirile care o legau strâns de

ierte și să uite; fiecare își amintește de momentele în care s-a

Se îndreaptă spre ghișeu, vrăjită de fereastra înaltă din

Emoționată, dar hotărâtă, cere un bilet până la ultima

final, că este nemulțumită. Nu mai vrea să repete așa ceva, de

– Nu vă supărați pe mine, dar nu înțeleg cum vine treaba

Ana s-a gândit o clipă la Ignatio și imaginea lui a apărut

spune că privirea ei forma cerul care nu respinge pe nimeni și

De unde să se fi întors și, mai ales, unde anume s-a în-

De la acea nedumerire a pornit prietenia ei specială cu

Ignatio nu s-a întristat, când i-a spus că ar vrea să plece

– Niciodată nu ai altceva de făcut decât să fii, indiferent

– Vi s-a spus și contrariul, pe acela de ce nu-l credeți la

Ana nu ar fi vrut ca discuția să o cotească spre durere

Întrebarea ei era foarte serioasă și voia un răspuns com-

Ignatio spunea că fără plată nu există valoare.

După o astfel de explicație era lesne de înțeles cum e cu

puternică și să învingi, dar te poate face și o nesăbuită plină de

nu e suficient să fie practicanți religioși, ca să poată vorbi lesne

E surprinzător câte amintiri îi vin în minte tocmai acum,

Ascultând-o mai înainte pe Caterina, ceva i-a atras aten-

– Și nu sunt destui învățători care au făcut-o, nu sunt

Imediat, și-a dat seama de ce simțise alarmă mai înainte.

rului să crească mai mult. Dar ei tăceau; poate, se rugau ori

Un asemenea episod îi putea zdruncina dorința de a

S-a scuturat de acele amintiri ca de un roi de albine ce-și

altă parte, ne întrebăm: de ce nu sunt înţelese acțiunile lor, de ce

Privindu-i pe ceilalți, Caterina avu un fel de revelație.

Caterina își pierdea strălucirea de mai înainte. A spus

munţii gri, soarele roșiatic, pământul maroniu, nopţile întune-

– Părerea mea e că vă risipiți în dorințe mici, în loc să

Singura care aduce încredere și compasiune este iubirea. Ea știe

– Dacă ei se predau, dacă nu luptă pentru drepturile lor,

Deși se simte ceva mai înviorată, subiectul o umple pe

– Chiar dacă sună fatalist, așa ni se arată realitatea! Ştiu

Ana își amintește o discuție foarte interesantă. Erau pre-