2.

2 Determinările educaţiei /Factorii dezvoltării psihice

a. Ereditatea

Ereditatea (latinescul „hereditas” - moştenire), este proprietatea fundamentală a lumii vii

de a conserva şi transmite de la o generaţie la alta (de la ascendenţi la descendenţi) anumite
caractere de specie. Informaţia genetică este înscrisă biochimic în moleculele de A.D.N. şi
A.R.N. şi se transmite după legile cunoscute (Mendel, T.H. Morgan), legi ce permit cunoaşterea
atât a combinărilor ce au loc, cât şi a „erorilor” de copiere şi a mutaţiilor cromozomiale.
Substratul material al eredităţii este format din cromozomi, gene şi acizi nucleici, fiecare
specie având un număr oarecare de cromozomi (la om există 23 de perechi, deci 46 de
cromozomi). Genele sunt situate pe cromozomi într-o formă liniară. Cromozomii, genele şi acizii
nucleici se află în nucleul celulei. Deci, ereditatea are o bază materială, chimică, a cărei
constituenţi sunt macromoleculele de acizi nucleici din componenţa genelor. Ele conţin într-o
formă codificată o anumită informaţie genetică. Moştenirea genetică este irepetabilă de la un
individ la altul. Acest lucru apare pentru că identitatea genetică este practic imposibilă între
antecesori şi descendenţi, probabilitatea unei identităţi absolute fiind de 1 la 70 de trilioane.
Rezultă astfel că din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic şi irepetabil în
raport cu toţi ceilalţi din trecut, prezent, sau viitor, astfel încât cadrul didactic trebuie să aibă
permanent în vedere faptul că în şcoală lucrează cu personalităţi distincte, diferite una de cealaltă.
Zestrea ereditară a omului se manifestă pe două planuri:
1. ce cuprinde trăsăturile generale ce asigură continuitatea speciei cum ar fi: structura
anatomofiziologică a organismului, poziția bipedă, trăsăturile sistemului nervos central, tipul de
metabolism etc.
2. un plan care inserează particularitățile individuale, prin care se asigură continuitatea
genealogică a descendenților unei familii cum ar fi: culoarea pielii, a ochilor, a părului, statura și
conformația corpului, grupa sanguină etc.
Genotipul-reprezintă totalitatea informațiilor sau mesajul genetic stocat în celulă, în
formă latentă, înainte de intervenția acțiunii factorilor de mediu.
Fenotipul-se constituie din conlucrarea genotipului cu factorii de mediu.
Orice genotip se exprimă prin fenotip (ansamblul trăsăturilor individuale), care este, după
cum arătam, o variantă posibilă a genotipului rezultat din interacţiunea cu mediul sau o sinteză
între ceea ce este ereditar şi influenţele mediului, ca reacţie a genotipului la aceste influenţe.
Factorii ereditari consideraţi a fi premise ale dezvoltării psihice sunt incluşi în categoria
„predispoziţiilor naturale” care se referă la particularităţile anatomofiziologice ale analizatorilor,
particularităţile anatomofiziologice ale sistemului nervos central, ale activităţii nervoase
superioare a creierului, unele particularităţi instinctuale etc.
Predispozițiile native au un caracter polivalent, ceea ce înseamnă că pe același fond
ereditar se poate realiza sub influența factorilor de mediu și al educației profiluri și însușiri
psihice diferite. Orice trăsătură psihică este o unitate a interacțiunii dintre factorul genetic și cel
de mediu.
Ereditatea îşi face simţită prezenţa în formarea personalităţii individului în măsura în care
ceilalţi doi factori îi permit. În condiţiile în care mediul de viaţă al individului este unul favorabil,
iar acţiunea educativă ce se exercită asupra lui este una de calitate, posibilele influenţe negative
ale eredităţii sunt foarte puţin simţite în personalitatea acestuia. Astfel, se explică faptul că există
copii care nu sunt foarte bine dotaţi intelectual, dar care reuşesc să facă faţă exigenţelor şcolare,
fiind stimulaţi şi dirijaţi de părinţi cât şi de cadrele didactice, atingând performanţe neaşteptate.
De asemenea există şi situaţii contrare, în care copii dotaţi din punct de vedere ereditar nu se pot
ridica la nivelul aşteptărilor deoarece nu li se creează condiţii favorabile de viaţă şi de studiu.
Posibilităţile înnăscute ale copilului trebuiesc descoperite, stimulate şi dezvoltate pentru a
se putea transforma în aptitudini şi apoi în talente. În caz contrar ele rămân latente, iar în cele din
urmă se pierd. Ereditatea, fără contribuţia celorlalţi doi factori – mediul şi educaţia – este
asemenea unui sol fertil dar necultivat.
 În concluzie, putem spune că, la nivelul actual de cunoaștere și control al mecanismelor
eredității, rolul acestui factor în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă
naturală, constituind un ,,echipament primar" pentru dezvoltarea ulteriora personalității. Din
punct de vedere probabilistic, aceasta premisă poate oferi individului o șansă (ereditate normală)
sau o neșansă (ereditate tarată). În primul caz, ea poate fi ulterior valorificată sau nu (în funcție
de calitatea intervențiilor mediului și/sau educației) iar, în cel de-al doilea caz, în funcție de
gravitate, poate fi ameliorată, compensată în diverse grade sau nu, sub acțiunea unor programe
specifice de intervenție terapeutică și educativ-recuperatorii.

b. Mediul

Mediul în sens larg cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară
și cu care omul este în interacțiune permanentă pe tot parcursul vieții sale.
Mediul ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care
individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. În mod direct
personalitatea individului este influențată de alimentaţie, climă etc. și în mod indirect de gradul
de cultură, nivelul de trai, tipul de organizare, activităţile dominante etc.
Clasificare:
1. mediul fizic ce este format din totalitatea condițiilor bioclimatice în care trăiește omul.
2. mediul social este alcătuit din totalitatea condițiilor economice, politice și culturale.
Mediul fizic sau natural cuprinde condiţiile de climă, relief, vegetaţie şi faună. Acesta
acționează asupra omului producând modificări organice (dimesiunea specifică a foselor nazale la
rasa neagră) sau orientând comportamentul privind alimentația și îmbrăcămintea (consumul de
grăsimi în zonele reci ale globului ca aport energetic necesar, îmbrăcăminte din piei de animale
etc. Condiţiile naturale pot influenţa, într-o anumită măsură, caracteristicile psihice şi
comportamentale ale omului, creând anumite diferenţieri între cei ce trăiesc în medii naturale
diferite (de exemplu mediul ecuatorial, temperat sau polar). Aceste deosebiri datorate mediului
natural sunt importante dar nu sunt determinante în dezvoltarea şi cristalizarea personalităţii. În
anumite limite, omul, pe baza progresului tehnic şi al civilizaţiei, poate interveni să modifice
unele condiţii nefavorabile de mediu natural în favoarea sa, utilizând progresul tehnico-ştiinţific,
cristalizându-şi astfel gradul de cultură şi de civilizaţie.
Mediul social este alcătuit din totalitatea condițiilor economice, politice și culturale.
Acțiunea mediului social poate fi directă prin modificările pe care le determină în psihicul uman
și indirectă prin influența lui asupra procesului educativ.
Clasificare:
1. Mediul social în sens restrâns ce este compus din influențele socioculturale ale familiei, ale
școlii, ale colectivelor, grupurilor de joacă. Este un climat cu o puternică încărcătură afectivă,
rezultat de relațiile interpersonale stabilite între membrii. Rezultă că factorii sociali se
structurează pe mai multe niveluri:
a) mediul socio-economic (condiţii materiale de viaţă a copilului),
b) mediul profesional (profesiunea părinţilor),
c) mediul igienic (condiţii de sănătate),
d) mediul cultural (nivelul cultural al familiei şi valorile culturale la
care are acces copilul),
e) mediul comunicativ şi socio-afectiv.
2. mediul social în sens larg care este o rezultantă a nivelului de dezvoltare socială, ce cuprinde
ansamblul fenomenelor structurale și infrastructurale ale societății.

Harkeness (1986) a introdus termenul de nişă de dezvoltare, desemnând totalitatea

elementelor cu care copilul intră în relaţie, la o anumită vârstă. Structura unei nişe de dezvoltare
vizează:
-obiectele şi lucrurile accesibile copilului, la diferite vârste;
-răspunsurile şi relaţiile anturajului faţă de copil;
-cerinţele adultului vizând competenţele copilului, astfel încât acesta să fie încurajat permanent,
prin solicitarea unor nivele de performanţe gradat;
-activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta.

Argumente că factorii de mediu are rol definitoriu în dezvoltarea omului. Astfel, des
menţionat este cazul copiilor „sălbatici”, crescuţi de animale, mai ales de lupi. Dintre copiii
crescuţi de lupi, cei mai descrişi sunt fetiţele. Amala şi Kamal, care în 1924 au fost găsite în
India, trăind împreună cu o haită de lupi, într-o peşteră. Una avea cam 2-4 ani, cealaltă 8-9 ani.
Au fost duse într-un orfelinat şi s-a încercat să li se facă educaţie. Fetiţa cea mică a murit repede
deoarece nu s-a putu adapta noului regim alimentar. Cea mare a mai trăit 8 ani şi asupra ei s-au
făcut observaţii amănunţite. S-a constatat că modul de viaţă al acestei fetiţe era asemănător cu cel
al lupilor. Dacă i se punea în faţă un animal ucis, se repezea să-l sfâşie cu dinţii, fixându-l cu
mâinile. Pe parcurs a fost învăţată să folosească lingura, dar când nu era supravegheată, mânca
direct cu gura din farfurie. Umbla în patru labe, putându-se ridica în picioare, dar nereuşind să
înveţe să meargă. Auzul şi mirosul îi erau dezvoltate, iar văzul era mai bun noaptea. În decursul
celor 8 ani petrecuţi în orfelinat, a reuşit să înveţe 40 de cuvinte şi propoziţii de 2-3 cuvinte.
Rezultă din experienţele prezentate că un copil rupt de mediul social şi crescut de animale de la o
vârstă mică, cu greu mai poate fi umanizat sau poate niciodată. Absenţa mediului uman împiedică
dezvoltarea normală psihică. Toţi copiii lupi au împrumutat comportamentul şi regimul de viaţă
al animalelor adoptive. Sistemul lor nervos nu s-a dezvoltat pentru a asimila noi cunoştinţe,
pentru a transforma senzaţiile, percepţiile şi reprezentările în noţiuni, judecăţi şi raţionamente.
Nici unul nu a putut vorbi, nu şi-a putut manifesta anumite sentimente sau înţelege anumite
norme sociale. Ereditatea este factorul care oferă premisele naturale, iar mediul socio-uman oferă
condiţii şi dă conţinut dezvoltării personalităţii.
Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii în
funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă asupra dezvoltării psihice. Ea se
corelează cu cea indirectă, de susţinere a dezvoltării psihice: creştere şi maturizare a sistemului
nervos, osificare, dentiţie, greutate, înălţime etc.
Influențele mediului social asupra dezvoltării psihice pot fi relevante în două planuri
fundamentale:
1. păstrarea achizițiilor istoriei umane, oferind fiecărei generații posibilitatea de a prelua
experința acumulată în forma ei ultimă, concentrată și perfecționată, scutind-o de repetări și
reluări succesive ale unor procese sau activități neesențiale.
2. achizițiile existenței și ale experienței umane se fixează și în unele modificările organice,
dar și în fenomene de cultură. Din această perspectivă, mediul declanșează și actualizează
predispozițiile naturale, astfel încât dezvoltarea diferitelor procese și însușiri psihice este o
rezultantă a conlucrării celor doi factori (ereditatea se manifestă în procesele psihice simple-în
senzații, mediul influențează procesele psihice complexe- modul cum gândim; sau mersul biped
este condiționat ereditar, alergarea de performanță este influențată de mediul social.)
Relaţia dintre om şi muncă (activitatea şcolară, de producţie, artistică, ştiinţifică) ca o
componentă a mediului social, are o finalitate benefică, în condiţile în care însă omul nu este
subordonat muncii, ci omul crează munca şi nu munca pe el.
Mediul, cu toate componentele sale, condiţiile de mediu şi culturale/ educaţionale pot fi
modificate în direcţia transformării lor în condiţii adecvate şi favorabile modelării în direcţii
constructive, elevate şi eficiente a personalităţii.
Comparativ cu ereditatea, mediul are o influenţă mai mare în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane. Omul trăieşte şi se dezvoltă în societate, iar societatea, influenţează sau îşi
lasă o amprentă definitorie asupra acestuia. În funcţie de specificul şi de nevoile sociale fiecare
societate îşi formează proprii ei indivizi. La nivel naţional se stabileşte idealul educaţional al
fiecărei societăţi, programele de învăţământ. Instituţiile, mass-media, biserica şi familia îşi aduc
contribuţia la dezvoltarea personalităţii umane. De pildă, influenţa familiei asupra personalităţii
unui individ nu se opreşte niciodată. Pe de altă parte, la vârsta preşcolară, copilul prin contactele
multiple pe care le stabileşte (cu alţi copii, cu cadrele didactice) îşi completează bagajul de
cunoştinţe pe care l-a dobândit în familie, îşi dezvoltă capacitatea de comunicare, sociabilitatea,
leagă noi prietenii. Este clipa în care el este supus acţiunii a doi factori diferiţi: familie şi instituţii
şcolare, iar de măsura în care părinţii şi cadrele didactice colaborează şi acţionează în sensul
atingerii aceloraşi obiective şi finalităţi educative, depinde formarea unei personalităţi armoioase
a viitorului individ, a viitorului actor social.
În concluzie, interacțiunea individului pe tot parcursul existenței sale, dar mai ales în
copilăria timpurie, cu elemente ale mediului familial, mediului înconjurător, mediului pedagogic
sau al celui social favorizează în mod semnificativ progresele și calitatea achizițiilor necesare
evoluției și dezvoltării sale normale.
Educaţia reprezintă activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică
raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a
societăţii prin intermediul omului.
Educaţia face medierea între ceea ce s-ar putea (ereditatea) şi ceea ce se oferă (mediul). O
acţiune educativă reuşită armonizează cererea şi oferta, deşi nu există reţete. Ceea ce într-un
moment şi pentru un anume individ se dovedeşte o educaţie sau o influenţă benefică, poate fi
dăunător în următorul moment, sau pentru un alt individ.
Altfel spus, educaţia face legătura şi mediază între potenţialitatea de dezvoltare, propusă de
ereditate şi oferta de posibilităţi ale mediului. Astfel, educaţia armonizează interacţiunea
ereditate-mediu şi creează un climat favorabil actualizării potenţialităţilor genetice, fapt pentru
care putem spune că educaţia este o activitate umană specializată în dezvoltare. Fără a nega
importanţa factorilor ereditari şi de mediu, suntem totuşi îndreptăţiţi să afirmăm că educaţia, care
include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură formativă şi informativă, are un rol
major în dezvoltarea psihică şi în formarea personalităţii umane.
Dezvoltarea care se manifestă prin schimbări calitative ce apar în plan psihic, într-o
ordine succesivă ascendentă, cu trecere de la vechi la nou, de la simplu la complex, este
rezultatul educației. Ca acțiune organizată și orientată spre un scop conștient formulat, educația
vine cu noi forme de activitate, cu cerințe din ce în ce mai complexe, care solicită psihicul
copiilor. Pe această cale se produce o restructurare a proceselor psihice mintale. Procesul de
restructurare ca efect al interacțiunii factorilor interni și externi, susținut de activitățile educative,
impulsionează și consolidează procesul dezvoltării.