maisons. In Bellier C. et Cattelain P. (dir.), Les grandes inventions de la Préhistoire. (Guides archéologiques) Cel mai vechi spațiu de locuire, aparținând lui Homo Habilis, a fost găsit într-un sit din Tanzania, respectiv situl Olduvai, și datează de acum aproximativ 1,8 milioane de ani. În cadrul așezării au fost identificate numeroase rămășițe specifice vieții cotidiene, precum oase rezultate în urma jupuirii vânatului și unelte din cuarț, basalt sau gresie. Acestea au fost descoperite în aria exterioară a unui cerc din blocuri de lavă, cel din urma dispunând de o posibilă intrare în zona de sud-vest. În cadrul complexului de pietre existau supoziții referitoare la prezența unui acoperiș sumar din vegetale, dar și a unui zid de dimensiuni reduse contra vântului. Au fost remarcate prezența unor tabere africane, datând de acum 1,6 milioane de ani și aparținând lui Homo erectus, în care s-a remarcat delimitarea zonelor de activitate (ex. cioplirea pietrei, împărțirea hranei) prin blocuri mari de piatră. Cea mai veche structură de habitat din Europa a fost descoperită în Franta și datează de acum aproximativ 800,000 mii de ani. Așezările descoperite erau așezate de obicei lângă un curs de apă , având o structură din ramuri groase și fiind acoperite cu piei de animale și vegetație. Momentul în care oamenii au început să stăpânească focul, respectiv acum 450,000 de ani, a influențat și structurile lor de habitat. Astfel, din acel moment se poate vorbi de construcții mai elaborate, precum colibele din crengi de copaci construite în jurul vetrei de foc. Pe lângă așezările în aer liber se remarcă și cele din peșteri, ce posedă de asemenea vetre de foc și au zonele de locuit bine delimitate de blocuri de piatră. Așezările omului din Nearderthal din a doua jumătate a ultimei glaciațiuni sunt per ansamblu similare celor din perioadelor precedente. Cu toate acestea, habitatul musteiran prezintă numeroase schimbări în structura sa. Așezările, poziționate de obicei în grote sau în perimetrul rocilor, aveau în componența lor mai multe zone destinate activităților cotidiene. Se poate vorbi așadar de regruparea taberelor pe perioadă scurtă sau continuă în timpul oamenilor din Neanderthal. Odată cu începutul Paleoliticului superior sunt identificate ultimele așezări neanderthaliene, în Franța, similare cu cele deja găsite prin structură și mod de construcție. În estul Europei se remarcă o preferință de poziționare a așezărilor în aer liber, pe când taberele de vânătoare erau întemeiate în general în peșteri și grote. Între 27.000 și 18.000 î.Hr se poate remarca pentru prima dată o formă de regionalizare a arhitecturii. Astfel, vânătorii de reni din vestul continentului au adoptat construcțiile circulare din piatră, acoperite ulterior cu piei de animale. Vânătorii de mamuți din estul Europei au preferat cabanele cu o formă neregulată și construite din oasele mamiferelor mari, în special mamutul. După 18.000 se remarcă în special așezările din oseminte de mamuți, care dispuneau atât de un foaier interior, cât și de unul exterior. Cabanele sunt regăsite printre altele în Rusia și Ucraina și, deși dimensiunile lor variază, au mai multe elemente commune. Printre acestea se pot aminti fundația din cranii și oase de mamut, acoperișul din piei de animale, dar și intrarea colibei, delimitată de două oase de mamut încrucișate inserate în cranii. Finalul Paleoliticului superior aduce în Europa Occidentală o organizare mai temeinică a spațiului interior. În cadrul acestor așezări foaierele sunt regăsite deseori spre margine, în timp ce mare parte a interiorului este destinată activităților specifice, precum prelucrarea osului sau a pieilor . În Epipaleolitic, se remarcă continuitatea așezărilor de tip corturi circulare, de dimensiuni
mici, cu un pavaj de piatră , scoarță sau crengi .
Stabilirea definitivă a oamenilor în diverse zone a influențat decisiv așezările acestora. Odată ce oamenii au început să adopte stilul sedentar, stabilindu-se pe perioade mai lungi în diverse zone, așezările au evoluat la rândul lor, fiind caracterizate primordial de prezența acoperișului și a pereților stabili.