Monoliţii din Carnac

Cele mai tipice exemple ale acestui rol sunt menhirele din culturile megalitice.
Pentru a întelege importanţa care li se acordă, nu trebuie să uităm de uriaşul
efort pe care-l presupune transportul şi ridicarea lor, într-o epocă ce
dispunea de o tehnologie primitivă.
De aceea, e imposibil să le consideram drept simple repere (pentru orientare). Unele
menhire au la baza lor un mormânt, dar, de asemenea, e greu să le
consideram doar simple monumente funerare. Mai degrabă mormântul
adăposteşte o victimă sacrificată, cu prilejul înălţării blocului litic respectiv.
Dacă menhirul izolat este un simbol legat de conceptul de "axis mundi", grupurile
de menhire sunt ceea ce ne-a rămas dintr-o formă de cult preistorică, a cărei
putere mobilizatoare a îngăduit construirea marilor ansambluri megalitice
din Bretania şi din sudul Angliei.

Monoliţii de la Carnac
În Bretania franceză, la Carnac şi la recenta descoperită aşezare de la Montneuf,
ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în şiruri paralele, orientate
pe axa mistică est-vest. Piatra e folosită într-o structură magică, evident
construită în contextul unei religii cosmice.
Pietrele au fost ridicate în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 î.Hr., dar unele
pot fi datate ca fiind vechi de 4.500 î.Hr.
În urmă cu 4-5.000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente
gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi
morminte totodată. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar
că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar.
Format din peste 3.000 de monoliţi, ansamblul de la Carnac se întinde pe 12 kilometri
de-a lungul coastei de vest a Franţei şi sunt cea mai mare colecţie de acest tip
din lume.
Tradiţia locală susţine că motivul pentru care stau în astfel de linii perfect drepte
este faptul că reprezintă de fapt o legiune romană transformată în piatră de
Merlin sau Cornelius Saint.

Există mai multe dolmene împrăştiate în jurul zonei. Aceste dolmene sunt în general
considerate a fi fost morminte. Ele au fost construite din mai multe pietre
mari care sprijină un cap de stâncă şi apoi îngropate sub o movilă de
pământ. În multe cazuri, zidul de pământ nu mai este prezent, uneori ca
urmare a săpăturilor arheologice şi numai unele pietre mari au mai rămas, în
diferite stadii de ruină.
Excavaţii, analize, teorii
Începând din 1720, mai multe persoane s-au arătat interesate în descoperirea
caracteristicilor Monaliţilor de la Carnac.
Primele excavări de amploare au fost efectuate în 1860 de către James Miln, un
anticar scoţian, care a raportat că mai puţin de 700 dintre cei 3.000 de
monoliţi se mai află încă în picioare. În 1875, Miln, a angajat un localnic,
Zacharie Le Rouzic, ca asistent, şi acesta a învăţat arheologie la faţa locului.
După moartea lui Miln, au fost donate rezultatele săpăturilor sale oraşului Carnac,
iar aici a fost înfiinţat, de către fratele său Robert, Muzeul James Miln, unde
sunt expuse artefactele.
Zacharie a devenit director al Muzeului şi, deşi autodidact, a devenit un expert
recunoscut la nivel internaţional în ceea ce priveşte structurile megalitice din
regiune.
Şi acesta a lăsat rezultatele muncii sale oraşului Carnac, iar muzeul a primit numele
Le Musée de Préhistoire James Miln – Zacharie le Rouzic.

Alte teorii

În 1887, H. de Cleuziou a pledat pentru o

legătură între rândurile de pietre şi direcţiile de apus a soarelui la solstiţiu.
Printre cele mai recente studii este şi teoria lui Alexander Thom, care a lucrat împreună cu
fiul său Archie, între 1970 – 1974, să efectueze un studiu detaliat al
aliniamentelor Carnac. Aceştia au realizat o serie de lucrări pe seama
aliniamentelor astronomice ale pietrelor, precum şi o analiză statistică care să
vină în sprijinul conceputului elaborat de el, conceptul de curte megalitică.
Studiile efectuate de Pierre Méreaux, care a petrecut 30 ani cercetând pietrele de pe
teren, sunt printre cele mai cunoscute. El respinge, în general, "cultul
morţilor", susţinând că dolmenele, probabil, au fost folosite ca instrumente
 primitiv de detectare a seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă seismic
din Franţa. El postulează, de asemenea, corelaţii între localizarea şi
orientarea monoliţilor şi cele mai seismice linii de falie. De asemenea, el merge
până acolo încât să pretindă că echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai mici
ar acţiona ca un detector de cutremure foarte eficient.
Există, de asemenea, teorii generale cu privire la utilizarea pietrelor ca observatoare
astronomice, după cum susţine Stonehenge. Potrivit acestei teorii, plasarea
masivilor monoliţi în apropiere de Locmariaquer şi alinierea lor a fost făcută
special pentru un astfel de scop.
O altă destinaţie a acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase
necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi în puncte de emergenţă a
energiilor telurice, ei erau nişte sui-generis „antene”, care captau vibraţiile
subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele cosmice, fiind
perfect echilibrate, se genera un câmp de energie benefică şi curativă în jurul
monumentelor, câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu
capacităţi extrasenzoriale.
Carnac este şi pământul celţilor, care te uimeşte prin trecut, istorie şi secrete. Este
unic în lume, un spaţiu înconjurat de mister, o inestimabilă comoară a
timpurilor trecute.

De multe ori varfurile a doua menhire sunt legate de o lespede tranversala, formand
un complex trilitic numit dolmen. Aceste dolmene uneori se inalta mandre in varful
unei coline sau la marginea unei rape; alteori sunt ingropate in pamant.

Sunt structuri tulburatoare. S-a spus ca energia din pamant, care urca in lungul
menhirelor (in care se amplifica printr-un fenomen de rezonanta enigmatic), ajung
la lespedea orizontala pe care o fac sa vibreze. Localnicii sustin ca in anumite nopti,
aud cantand pietrele dolmenilor.
Oricum, este limpede ca menhirele si dolmenele sunt destinate unor forme de cult
cosmic.

Carnac este un oraş mic în Franţa. Situat în partea nord-vestică a ţării, în Bretania,
aproximativ 35 km vest de Vannes. În prezent au trăit aici în jur de 4500 de locuitori.
Carnac este cunoscut pentru menhirům sale. Oraşul şi împrejurimile sale oferă cea mai
mare concentrare de situri megalitice din lume.

Despre
Carnac Carnacu este împărţit în două părţi. Satul vechi din piatră de Ville-Carnac şi
litoral Carnac statiune-Plage, care oferă o plajă de 2 km de nisip. Megalit întinde apoi 13
km la nord de Carna-Ville şi est a satului LOCMARIAQUER. In afara de monumente
megalitice este mulţumită Carnac popular pentru plajele sale, care este popular cu
yaucht, pescari şi windsurfisty. Carnac apropiere este, de asemenea, un teren de golf de
golf de Saint-Laurent. iubitorii de istorie pot vizita sunt Muzeul de Istorie a Muzeului de
la Préhistoire.

megaliti în
Carnac Carnacu este renumit pentru meglitů sale. Oraşul şi împrejurimile sale este mai
mult de 3000 de menhire neolitice. Cele mai cunoscute sunt aşa-numitele "Stone alee" cu
doar câteva mii de menhire rozestavěnými în paralel sau rânduri în formă de evantai
lungime de aproximativ 1 km. Cel mai mare grup este situat în apropiere de satul Le
Carnacu lângă Menec. Aici sunt câteva case inconjurat cromlechs format o elipsă de
pietre în picioare unul lângă altul. Acesta a fost ridicat în 1099 la 11 menhire dispuse într-
o alee. Pietrele sunt aranjate de înălţime. La început, prin urmare, 3.7 metri inaltime si
doar măsurată la capătul de 0,9 m, cele mai multe dintre pietrele sale din perioada 5000 la
3500 î.Hr. Mai multe informaţii despre megaliti în Carnacu AICI. În plus faţă de pietre în
picioare, sunt, de asemenea, numeroase movile artificiale, dolmene şi cercuri.