Coperta şi supracoperta de ALFONS SATTINGER

Fotografiile au fost executate de: A. Steclaci, M. Cicoti, N. Mitulescu,

M. Bleahu, T. Joja, S. Năstăseanu, E. Nedelcu, V. Orzea, I.G.G.

Partea întîi. GEOLOGIE ŞI DRUMEŢIE

Introducere

Din timpurile străvechi, munţii au atras atenţia omului prin frumuseţea şi bogăţia lor naturală.
Ei au reprezentat în toate vremurile un admirabil adăpost şi o sursă inepuizabilă de materii prime. Pe
măsură ce omul descoperea substanţele minerale utile, ascunse în inima lor, pe măsură ce necesitatea îi
genera mari şi noi cerinţe, el pătrundea tot mai adînc în misterele muntelui, străbătîndu-l în lung şi în
lat, executînd şi primele lucrări miniere. Desigur că la toate acestea s-a adăugat dorinţa de a cunoaşte şi
cerceta în amănunţime lumea înconjurătoare, luînd astfel naştere primele manifestări în domeniul
ştiinţelor maturii şi, în cazul de care ne ocupăm, al geologiei. Muntele te atrage, clar te şi înspăimîntă
prin măreţia peisajului, prin piscurile înalte, învăluite de nori şi neguri călătoare, spălate de ploi şi
sfredelite de fulgere, prin desişurile sumbre ale pădurilor de brad, prin apariţia siluetelor caiprelor-
negre sau a vulturilor, prin iezărele, asemenea unor ochi de mare, cantonate în vechi căldări, modelate
de gheţari — astăzi dispăruţi — prin spectacolul grandios al cascadelor sau prin simfonia murmurată pe
înserat de foşnetul vîntului printre brazi şi jnepeni şi de şopotul izvoarelor. Legende, poveşti, balade au
luat naştere pentru explicarea curiozităţilor naturii sau pentru a impresiona mintea omenească. Pe vîrful
Olimpului situează mitologia greacă lăcaşul zeilor, în fruntea cărora sta Zeus (Jupiter la romani),
păstrătorul Scînteii trăsnetului, în timp ce Apolo, zeul soarelui şi al artelor, împreună cu muzele
inspiratoare, îşi găsesc sălaş pe vîrful Parnasului. Fantezia mitologică trimite în surghiun pe Prometeu
tocmai în Munţii Caucaz, pentru vina de a fi adus oamenilor Scînteia dătătoare de progres a focului,
unde un vultur îi mînca ficatul şi de unde a fost salvat de legendarul Hercule: tema a format obiectul
multor poeme literare, în frunte cu nemuritoarea operă dramatică a lui Eschil. Vechii germani situau pe
vîrfurile muntoase cetatea zeilor, Walhala, evocată muzical în mod atît de grandios de Richard Wagner.
Munţii de foc sau vulcanii erau atribuiţi unor puteri supranaturale şi unor zeităţi aflate în adîncul
Pămîntului (zeul Vulcan îşi avea fierăria în aceste adîncuri). Iată pe Lucilius cel Tînăr descriind
grandoarea vulcanului Etna, pe împăratul Adrian escaladînd Muntele Casius, pentru a se bucura de
frumuseţea unui răsărit de soare, pe Horaţiu descriind aspectele hivernale ale Muntelui Soracte în oda
sa către Taliarhus şi folosind acest pretext pentru a face o seamă de speculaţii poetice epicuriene. Cezar
descrie luptele din Alpi cu galii, dar într-o formă comprimată, ca un ordin militar. În a doua perioadă a
feudalismului şi mai ales în timpul Renaşterii, o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, cresc şi
necesităţile materiale, fapt ce i-a condus pe oameni la străbaterea şi cercetarea munţilor înconjuraţi atîta
vreme de legende şi misticism. Sporadic găsim în Petrarca descrieri minunate de munţi. Arta impune
însă peisajul montan şi în această privinţă sînt de remarcat mai ales panoramele din Alpi, din regiunea
Piave di Cadore, prezentate în opera lui Tiţian, originar din acele locuri, sau adevăratele expediţii
făcute pentru exploatarea marmurii de Michelangelo în regiunea Carara şi prin alte meleaguri. Cu totul
izolată ne apare figura de savant multilateral şi progresist a lui Leonardo da Vinci care, pe lîngă
preocupările artistice şi ştiinţifice, găseşte timp pentru a străbate munţii, pentru a pătrunde în
întunericul, „asemănător infernului", din peşteri. La popoarele din Extremul Orient dragostea pentru
natură este zugrăvită în artă într-un mod cu totul deosebit. Pictorii manifestă pentru munţi o adevărată
pasiune. Astfel este, de pildă, binecunoscutul peisagist japonez Hokusai care reprezintă muntele sfînt
Fujiyama în zeci de poziţii.
Este interesant şi faptul că, deşi siniştri prin natura lor, munţii vulcanici au prilejuit, în secolul
al XVII-lea, obţinerea primului record mondial de înălţime care s-a menţinut apoi timp de aproape
patru secole. Este vorba despre expediţia unor soldaţi ai lui Fernando Cortez care au escaladat vulcanul
Popocatepetl spre a aduce pucioasa necesară pulberii de tun. În anul 1802, marele naturalist Al. von,
Humboldt devine părintele cuceritorilor de altitudini. După o intensă pregătire, el escaladează Muntele
Chimborazo, un vulcan din Ecuador, considerat la acea dată vîrful cel mai înalt de pe glob şi ajunge în
ziua de 23 iunie la cota 5 759 sau 5 788 m unde un perete abrupt i-a barat calea (după unele date mai
recente, Humboldt ar fi atins doar cota 5 350 m). începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales
în secolul al XIX-lea, prind să se realizeze adevăratele cuceriri ale munţilor. În Alpi, „cristalierii" sau
căutătorii de cristale deschid drumuri noi spre culmile ce ţîşnesc dure de sub oglinda gheţarilor. Ghidul
Balmat şi medicul Paccard şi apoi geologul de Saussure escaladează vîrful Mont Blanc, iar Paul
Grohman, Dolomiţii, motiv pentru care a fost chiar denumit Columbul Dolomiţilor. În acelaşi timp, în
Rusia ţaristă, mulţi cercetători au înfruntat culmile Caucazului sau ale lanţurilor muntoase siberiene. La
numele exploratorului Semionov se adăuga cel de Tianşanski, după denumirea lanţului de munţi din
centrul Asiei pe care l-a străbătut ca pionier. Ulterior se escaladează sistematic vîrfurile cele mai greu
accesibile din Pamir, Altai, Caucaz etc. şi se stabilesc, prin expediţii bine organizate, căi noi de acces
pentru amatori.
Începînd de prin a doua decadă a veacului nostru începe să se facă resimţit mirajul lanţului
Himalaya şi mai ales al vîrfului Everest (nume împrumutat de la un topograf englez care nici măcar nu
a suit acest vîrf), denumit de localnici Ciomolungma, adică sălaşul „bunei zeiţe-mame a pămîntului", a
cărei „bunătate" a fost însă plătită, în expediţiile făcute, cu numeroase vieţi omeneşti. Este cu totul
remarcabilă perseverenţa cu care oamenii simpli, savanţi, localnici s-au înfrăţit în iureşul dat pentru
cucerirea acestor locuri extrem de greu accesibile fizic şi înconjurate de numeroase legende de oprelişti
religioase. În anul 1953, nepalezul Tensing şi apicultorul neozeelandez Hillary ating cota finală de 8
848 m, pe care în 1959 o escaladează din nou patru căţărători elveţieni. În mai 1960 un grup de alpinişti
chinezi cucereşte versantul nordic, considerat ca inaccesibil, trei dintre ei (un geolog, un pădurar şi un
soldat tibetan) poposind pe cel mai înalt vîrf de pe glob, după 19 ore de eforturi supraomeneşti, fără
mască de oxigen, în toiul nopţii, cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Toţi aceşti cutezători, deşi cu
forţele greu încercate, nu au uitat să ia cîteva probe geologice din roca de pe vîrf.
Dar omul s-a avîntat astăzi de pe planeta sa către infinitul spaţiului cosmic. Navele-satelit şi
rachetele îndreptate spre alte planete aduc ştiinţei mondiale cuceriri uriaşe prevăzînd o eră nouă. În
acelaşi timp pasionaţii munţilor îşi continuă cu perseverenţă lupta pentru cucerirea altitudinilor
planetei.
În ţara noastră, turismul a luat o mare dezvoltare, fiind practicat de către toţi oamenii muncii,
amatori de excursii. Cabane confortabile şi bine aprovizionate, căi de acces însoţite de marcaje, lucrări
bibliografice, documentare fotografică stau la dispoziţia celor ce vor să parcurgă culmile înalte ale
Carpaţilor. Au rămas ca o amintire urîtă vremurile cînd regiunile pitoreşti ale munţilor noştri erau
accesibile doar celor avuţi. Chiar geologii duceau o viaţă grea,, strîngînd cu mari dificultăţi date pentru
lămurirea tainelor pămîntului patriei noastre.
***
Nu greşim afirmînd că primii cunoscători ai rocilor şi mineralelor au fost oameni din timpurile
„paleoliticului" sau ale pietrei necioplite, care ştiau să aleagă cremenea cea mai bună pentru
confecţionarea armelor şi uneltelor lor, iar mai tîrziu, în „neolitic", adevăraţi specialişti aleg piatra
necesară pentru şlefuire. Descoperirea metalelor şi a celorlalte substanţe minerale, precum şi a
metodelor de extracţie reprezintă gigantice salturi calitative în viaţa societăţii. Anumite substanţe sînt
utilizate în primele manifestări de pictură; ocrul pentru roşu, sideroza pentru galben, oxizii de mangan
pentru albastru şi negru, aşa cum s-a recunoscut pe calcarul unor peşteri spaniole. În arhitectură şi
sculptură cunoaşterea merge şi mai departe privind atît natura pietrei, cît şi calităţile rocilor plastice,
cum sânt argilele şi luturile. În Orient se modelează opere cu totul originale în jad, nefrit, calcedonie,
malahit etc. — minerale dure, dar extrem de frumoase atunci cînd mîna maestrului le-a şlefuit.
Piramidele sînt construite din anumite roci calcaroase iar în statuile şi basoreliefurile egiptene,
asirocaldeiene, greceşti etc. se recunosc multiple şi interesante tipuri de piatră. Termenii porfido rosso
antico (în Egipt) şi de pofido verde antico (în Peloponez) s-au aplicat unor admirabile pietre
ornamentale utilizate pe scară întinsă în antichitate, aparţinînd rocilor din grupul porfiritelor. Pe măsură
ce evoluează arta, evoluează şi cunoaşterea. încă din antichitate au fost discutate unele aspecte privind
structura scoarţei pămînteşti şi problemele de geneză. Totuşi misticismul reuşeşte să umbrească mult
timp înţelegerea fenomenelor. Chiar şi în secolul trecut s-a mai putut afirma, de către unii idealişti, că
scheletul fosil al unei salamandre gigantice reprezintă resturile unui om degenerat din cauza păcatului
şi rămas de pe vremea potopului. Resturile de scoici fosile din roci, pînă nu de mult, erau tălmăcite de
biserică drept relicte de pe urma acestui cataclism, sau ca resturi de la mesele pelerinilor din trecut.
Este remarcabil faptul că unii filozofi antici, ca Strabon şi Xenofon, au avut intuiţia originii acestor
resturi fosile pe care, în timpul Renaşterii, marele savant şi artist Leonardo da Vinci le considera ca
provenind din mările timpurilor geologice care au scăldat acele meleaguri. Cu toată opoziţia teologiei,
ştiinţa îşi urmează continuu dezvoltarea. Figura măreaţă a lui Lomonosov, savant rus, al cărui nume
este purtat astăzi de Universitatea din Moscova, se ridică la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi luminează
numeroase probleme ştiinţifice, multe privind originea şi caracterele scoarţei globului, rămînînd
valabile pînă azi.
Începutul secolului trecut marchează apariţia unei excepţionale pleiade de cercetători. Acest
eveniment are darul de a îndruma geologia o dată cu celelalte ştiinţe ale naturii pe făgaşul ei actual.
Structura munţilor începe să se dezvăluie, antitezele ştiinţifice încep să pasioneze pe noii cercetători,
iar constituţia bătrînei Terra este descoperită cu metode din ce în ce mai variate şi mai ingenioase,
scoţîndu-i-se la iveală tainele şi bogăţiile ascunse. Înainte de a ne începe peregrinările de-a lungul
arcului carpatic, ţinem să prevenim pe cititor că în această carte nu va găsi indicaţii de itinerare alpine
cronometrate sau analizate sub raport tehnic, asemenea ghidurilor turistice care au tocmai acest
obiectiv, şi nici noţiuni didactice de geologie, care rămîn în seama manualelor şcolare. Vom căuta
numai să-i insuflăm un grăunte din pasiunea care animă pe adevăraţii îndrăgostiţi şi cercetători ai
naturii — naturalişti-biologi, geografi sau geologi. Aceştia din urmă îşi au laboratorul în primul rînd pe
fundurile văilor şi pe culmile munţilor, acolo unde stînca neclintită le apare asemenea unei cărţi
deschise ce le povesteşte trecutul milenar al Pămîntului. Iar scoarţa Pămîntului, atît de rigidă ca
înfăţişare la prima vedere, li se arată ca rezultanta unui lung şir de frămîntări, ea însăşi ca o etapă
evolutivă în care durata vieţii omeneşti este o unitate de măsură neînsemnată.

Îndrumări pentru observaţii geologice la îndemîna drumeţului în munţi

Înainte de a pătrunde propriu-zis în tainele Munţilor Carpaţi, îl vom pune pe cititor la curent
cu munca geologului care îi străbate în fiecare campanie de lucru şi cu modul în care turistul poate să
cerceteze acest domeniu, satisfăcîndu-şi curiozitatea de naturalist, pe care o considerăm prezentă în
firea tuturor oamenilor. El poate aduce totodată contribuţii preţioase ştiinţei şi mineritului. Principiile
dialectice ne arată că ştiinţa adevărată nu poate fi desprinsă de practică, de obiectivul de a servi
colectivitatea, de a ajuta la progresul umanităţii. În domeniul ştiinţelor Pămîntului, care au ca scop
practic în primul rînd valorificarea materiilor prime ascunse în interiorul scoarţei, mineritul sau „arta
mineritului", cum a fost numită în trecut iscusinţa extracţiei materiei prime, reprezintă însăşi aplicarea
datelor teoretice, ştiinţifice, la progresul economiei naţionale. Din aceste motive vom arăta, mai întîi, în
ce constă activitatea geologului mai ales pe teren, în nemărginitul laborator al naturii.
Geologul este mai înainte de orice un turist, un drumeţ care posedă o pregătire specială şi care
„.pune urechea la pămînt ca să-i asculte bătăile inimii" 1. Este deci un om a cărui pregătire îi permite să
recunoască rocile şi al cărui fizic şi temperament se acomodează uşor cu condiţiile vieţii în aer liber.
Cu sacul în spate şi cu o hartă în mînă, el porneşte în primul rînd pe fundul văilor, unde sparge
cu ciocanul, instrumentul nelipsit şi indispensabil, stîncile pe care firul apei le-a dezvelit şi ferăstruit
scoţînd la iveală roci, adeseori inaccesibile pe versanţii acoperiţi de pornituri, de grohotiş sau de
vegetaţie. O busolă specială, busola geologică, în care cele două puncte laterale (estul şi vestul) sînt
inversate, înzestrată şi cu un minuscul pendul, denumit clinometru, îi dă posibilitatea să stabilească
direcţia şi înclinarea stratelor pe care apoi le notează pe hartă, o dată cu un număr sau o menţiune
privind specificul rocii recunoscute. Trece apoi la cercetarea ei analizîndu-i caracterele, căutînd
eventuale resturi fosile în roci sedimentare şi mai ales mineralele utile care ar putea fi valorificate
economic. Dar geologul notează şi datele cu importanţă teoretică, deoarece prezenţa lor constituie
însăşi cheia cunoaşterii modului de formare a rocii şi arată calea de urmat pentru a găsi şi pe cele cu
importanţă practică. Adeseori încearcă duritatea prin zgîriere, examinează cu o lupa care măreşte de 10
—12 ori, sau desface cu grijă o sticlă din care picură acid spre a recunoaşte dacă roca are sau nu
carbonaţi2. În nelipsitul carnet aflat în geanta de teren, geologul notează numărul trecut pe hartă, o dată
cu primele observaţii asupra rocii descoperite, Apoi, dacă consideră necesar, ia o probă din roca
respectivă pentru a o studia mai tîrziu în laborator cu ajutorul microscopului, al analizelor chimice sau
determinînd fosilele cu mijloace paleontologice. Şi aşa, merge domol spre izvorul văii, furat de beţia
cunoaşterii, şi curînd ajunge în culme, fără a-şi simţi măcar oboseala. Valea sau pîrîul de pe hartă s-a
acoperit cu notări, sacul s-a îngreuiat de numărul mare de probe de roci, iar gîndurile lui frămîntă
problemele puse de marea carte a naturii. Perspectiva ce i se deschide de pe vîrf, în momentul de răgaz
pe care şi-l acordă, îi compensează oboseala, aducînd lumina pe care adîncul văii i-o estompase.
Coboară apoi pe culme, ciocănind pietrele ce-i ies în cale şi corelîndu-le cu cele întîlnite pe vale. Ajuns
acasă, în satul din apropiere, la stîna de sub culme, în cantonul pădurarului sau la cortul în faţa căruia
pîlpîie văpaia focului de brad, geologul îşi redeschide carnetul şi harta, trece în tuş datele schiţate cu
creionul şi colorează în nuanţe diferite „cîmpurile" de pe hartă, în care se dezvoltă anumite tipuri de
roci. A doua zi, operaţia se repetă pe alte văi, pe alte culmi; nici ploaia, nici soarele necruţător al
altitudinilor nu-i zădărnicesc cercetările, iar satisfacţia realizărilor îi generează forţe noi de lucru. În
felul acesta ia naştere o hartă geologică în care diferitele formaţiuni sînt conturate şi colorate după o
scară de culori specifică, internaţională. Materialul cules pe teren se studiază apoi în laborator de către
geolog sau de diferiţi specialişti, dîndu-i-se valorificarea economică şi ştiinţifică cuvenită.
Această fază, care conduce la realizarea unei hărţi geologice, poartă denumirea de „cartare".
Harta întocmită va servi acum ca bază de cercetare mai departe şi de interpretare. O dată cu cartarea
sau pe baza acesteia, geologul cercetează alcătuirea rocilor în care se pot găsi substanţe minerale utile.
El devine astfel „geolog pros-pector", iar lucrarea pe care o desfăşoară se numeşte prospecţiune. Pentru

1
Veronica Porumbacu.
2
Carbonaţii trataţi cu acizi fac efervescenţă.
a identifica substanţa urmărită, el poate cere concursul altor prospectori care să lămurească structura
rocilor prin cercetarea caracterelor lor fizice (metode geofizice) sau chimice (metode geochimice).
Dacă substanţa nu este departe de suprafaţă, geologul propune executarea de mici lucrări „de dezvelire"
prin şanţuri în solul ce acoperă roca şi chiar în masa acesteia. Astfel, prospectorul face primul pas spre
lucrările de „explorare", care au ca scop stabilirea dimensiunilor zăcămîntului sau conturarea zonei
interesante. Dacă problema prezintă importanţă, pe locul propus de geolog şi acoperit cu vegetaţie sau
stînci, ia naştere un şantier în care se aduce o aparatură specială şi încep să se facă fie săpări de galerii
sau de puţuri în cazul în care materia primă este solidă şi accesibilă pe aceste căi (cărbuni, metale, sulf
etc), fie forări cu sonde şi sondeuze, mai ales în cazul petrolului, gazelor naturale sau al prezenţei
zăcămîntului la adîncime, unde nu poate fi interceptat pe altă cale. În cazul pietrei sau al substanţelor ce
se pot cerceta direct, începe lucrarea chiar sub cerul liber, în cariere. Obiectivul principal al tuturor
acestor lucrări este stabilirea rezervelor în vederea valorificării materiei prime sau a exploatării sale. În
momentul în care s-au realizat aceste elemente începe extracţia iar substanţele minerale utile iau calea
fabricilor prelucrătoare. O dată cu începerea lucrărilor mari de explorare, inginerii minieri şi geologii
de şantier iau zăcămîntul în primire, iar geologul prospector îşi îndreaptă paşii spre alte locuri, spre
cunoaşterea altor materii ce trebuie smulse ascunzişurilor, păstrînd totuşi uneori contactul cu
explorarea, pentru orientarea activităţii pînă la intrarea zăcămîntului în exploatare.
Am făcut toate aceste înşiruiri de date pentru a arăta cît de importantă este munca de pionier a
geologului cartograf şi prospector, descoperitorul iniţial al zăcămintelor. Nu trebuie să uităm că,
adeseori, amatorii, ţăranii localnici, pădurarii, păstorii etc. au adus importante servicii cercetării
ştiinţelor naturii şi mineritului. Turistul pe care-l vor interesa geologia sau mineritul va avea deci două
surse de informare: observaţia directă şi informarea orală. Pentru prima, în afară de echipamentul de
munte, el va trebui să-şi adauge în sacul de drum cîteva obiecte specifice. Cel mai necesar este ciocanul
confecţionat dintr-un aliaj adecvat, din care să nu sară aşchii, de tipul celui utilizat de geologi, o lupă
portativă, cu mărire cît mai puternică, utilă pentru studierea granulaţiei şi caracterelor intime ale rocii,
pentru recunoaşterea fosilelor mici şi a mineralelor. Dacă amatorul doreşte să cerceteze conţinutul în
carbonaţi al rocilor trebuie să-şi ia o sticluţă cu acid clorhidric diluat (10%), bine astupată, cu un dop de
sticlă şlefuită, căci vărsarea acestui lichid în sac sau pe haine poate aduce deteriorarea şi arderea
acestora. Sticla va fi pusă într-o cutie sau într-un toc de lemn, astupat la rîndul său etanş. Indispensabil
este, de asemenea, carnetul de teren în care turistul îşi va nota amănunţit punctul unde a cercetat proba
de rocă şi caracterul ei în stînca din care o desprinde sau din „afloriment". Coli de hîrtie sau ziare vor fi
utilizate pentru împachetarea probelor cărora li se dă un număr ce se notează fie direct pe piatră cu un
creion colorat, fie pe o etichetă care se lipeşte, fie, în fine, pe colţul ziarului în care se împacheteaza,
după care este apoi îndoit sau împăturit pentru a nu se deteriora sau şterge. Materialul se aşază cu grijă
în sac, între ziarele, rufăria sau hainele de la fundul său. Pentru ambalarea resturilor de fosile sau a
mineralelor friabile — este bine să se ia o cantitate de vată sau de lînă, necesară pentru acoperirea
formelor delicate, care apoi se pun în pungi de hîrtie sau în ziare. Pentru materialul mărunt, se
recomandă tuburile de sticlă sau de metal (cele rămase după consumarea medicamentelor). Piesele fine
pot fi introduse în tuburi cu nisip care le asigură imobilizarea şi conservarea. Prin această acţiune,
turistul îşi completează cu date foarte interesante bagajul cunoştinţelor, poate contribui la îmbogăţirea
muzeelor locale şi şcolare, dar mai ales, prin descoperirea de minerale sau roci utile, la sporirea
bogăţiilor şi rezervelor miniere ale patriei. În felul acesta se îmbină, în modul cel mai fericit, cele două
elemente, plăcutul cu utilul, şi, o repetăm, adeseori activitatea amatorilor şi pasionaţilor, deşi de altă
specialitate, a dus la descoperiri interesante.
 Capitolul I. LANŢURILE MUNTOASE DIN STRUCTURA
SCOARŢEI GLOBULUl TERESTRU

1. Consideraţii asupra marelui circuit al materiei terestre

Suprafaţa globului terestru este o imensă scenă pe care se dă, de miliarde de ani, lupta
continuă, între cele patru învelişuri exterioare mai uşoare ale sale: litosfera, hidrosfera, atmosfera şi
biosfera. Elementele chimice vagabondează în decursul erelor geologice poposind, pentru perioade
diferite, cînd într-un domeniu, cînd în altul şi stabilind un gigantic şi neîntrerupt circuit. Litosfera
reprezintă scoarţa solidă a Pămîntului, fiind constituită din corpuri cu compoziţii chimice şi cu
proprietăţi fizice bine stabilite, denumite minerale, din a căror asociere rezultă masele mari de piatră ce
o alcătuiesc — rocile1. Agenţii externi ai celor trei învelişuri (atmosferă, hidrosfera şi biosferă) se
asociază pentru a sculpta cu înverşunare partea sa superficială, căutînd să-i reducă faţa la o cîmpie
întinsă asemenea oglinzii oceanice.
Agenţii interni, avîndu-şi originea în profunzimea scoarţei, au o acţiune contrară, aducînd
mase noi de materie (magmatismul) sau încreţindu-i faţa; ei creează astfel lanţurile muntoase
(orogeneza).
Rezultatele acestor două acţiuni contrare se reflectă în relieful atît de variat al scoarţei, a cărui
rigiditate este doar momentană, impusă de durata mult prea scurtă a vieţii omului.
Hidrosfera cuprinde în primul rînd imensul domeniu al mărilor şi oceanelor căruia i se adaugă,
cu o contribuţie mult mai modestă, apele continentale (lacuri, fluvii, gheţari). Suprafaţa globului este
acoperită pe trei cincimi de ape, iar sub oglinda mărilor se ascund reliefuri variate, munţi şi platouri,
cum este, de exemplu, creasta „Dorsala Atlanticului", orientată aproximativ NS, ce împarte oceanul în
două porţiuni oarecum simetrice şi ale cărei altitudini depăşesc pe ale Munţilor Alpi din centrul
Europei. Apa este agentul extern principal care exercită o acţiune distructivă asupra scoarţei Pămîntului
atît prin forţa mecanică, cît şi prin cea chimică. Domeniul ascuns al apelor recepţionează materialul
rezultat din distrugerea litosferei din care se zămislesc roci noi, ce vor constitui cîndva munţi şi
reliefuri de suprafaţă. În mări a luat naştere prima viaţă, din asocierea elementelor în „edificii chimice"
organizate, prin aşa-numita „putere de coacervare" a substanţelor coloide; proba că este aşa o constituie
faptul că serul din sînge are aceeaşi constituţie chimică ca şi apa mării. Şi fără să vrem ne punem
întrebarea: cîţi oare dintre cei care au ascultat murmurul valurilor mării, vrăjiţi de frumuseţea unui
amurg pe faleză, s-au gîndit la faptul că pe acele locuri se vor ridica în viitor munţi şi dealuri şi cîţi
dintre cei care au poposit trudiţi pe culmea stîncoasă a vreunuia dintre munţii noştri (Bucegi, Piatra
Craiului, Ceahlău etc.) au ştiut că, în urmă cu milioane de ani, aceşti giganţi nu erau altceva decît
amestecuri de bolovăniş, nisip şi argilă pe un fund de mare nu prea adînc, sau recife asemenea celor din
mările calde actuale. Sub oglinda hidrosferei se ascund gropi a căror adîncime depăşeşte 11 000 m în
Oceanul Pacific şi care au rămas neclintite poate încă din primele timpuri ale închegării scoarţei,
păstrînd în abisuri acumulări ascunse de materiale străvechi şi noi, platforme rigide cu adîncimi mai
mici de 200 m, care, de-a lungul veacurilor, s-au deplasat doar molcom în sus şi în jos, sau zone
limitrofe plasate de obicei între aceste două domenii, mobile şi schimbătoare, din cutarea cărora iau
naştere lanţuri de munţi, denumite geosinclinale.
Atmosfera se întinde deasupra scoarţei rigide şi a oceanelor, asemenea unui înveliş continuu
gazos, ce se pierde în sus către spaţiul cosmic interplanetar, spaţiu în care omul zilelor noastre pătrunde
din ce în ce mai adînc, lărgind mereu sfera cunoştinţelor asupra naturii. Gazele dominante ce alcătuiesc
atmosfera sînt azotul şi oxigenul, elemente care asigură viaţa terestră şi pe cea acvatică, deoarece, ca şi
majoritatea altor gaze, oxigenul se dizolvă masiv în apă. O seamă de gaze din atmosferă, denumite
nobile, se găsesc însă în cantităţi minime. Aceste gaze nu se leagă cu alte elemente, motiv pentru care
se admite că ele se pierd continuu în spaţiul intersideral, zvîrlite de mişcarea de rotaţie a Pămîntului,
astfel că se împuţinează fără întrerupere. Atracţia Pămîntului se presupune că ar fi fost cauza pentru
care Luna, satelitul său atît de decorativ, şi-a pierdut atmosfera cu care se despărţise de Pămînt, în urmă
cu multe milioane de ani, lăsînd poate gigantica cicatrice a Oceanului Pacific. Dacă Pămîntul îşi
păstrează atmosfera, aceasta se datoreşte faptului că celelalte învelişuri externe îi reînnoiesc continuu
potenţialul de gaze. Cel mai important înveliş furnizor este, în acest sens, biosfera ce-i asigură oxigenul
prin procesele de asimilaţie clorofiliană iar azotul — prin descompunerea substanţei organice (care,
după cum vom arăta, conţin din belşug aceste elemente). Se poate chiar afirma, aşa cum admite

1
Definiţia nu este riguros exactă, deoarece între roci sînt situate mase minerale mai puţin compacte, cum sînt
nisipurile, şi chiar fluide, cum sînt petrolul şi gazele naturale.
savantul sovietic Ver-nadski, că atmosfera este prin excelenţă „o secreţie a biosferei". În acest sens, o
importanţă cu totul deosebită are bioxidul de carbon (CO2) sau gazul carbonic. Deşi în alcătuirea
atmosferei participarea sa este foarte redusă, acest gaz reprezintă principala formă sub care are loc
deplasarea carbonului în cadrul marelui său circuit natural. Ajuns în hidrosferă, şi mai ales în
atmosferă, din gazele vulcanice, din descompunerea organismelor, din transformări chimice şi din
combustie, el este fixat apoi de organisme, mai cu seamă de plante, în procesul de asimilaţie
clorofiliană.
Împreună cu alte cîteva elemente (O, H, N), carbonul constituie, în marea sa majoritate,
materia vie ce alcătuieşte cel de-al patrulea înveliş, biosfera. În masa Pămîntului, volumul biosferei
aproape că nu are nici o importanţă. Valoarea sa calitativă, de transformator de energie, este însă
excepţională. Celor patru elemente de mai sus li se adaugă alte şapte pentru a realiza totalitatea
elementelor prezente în materia vie. Importanţa celorlalte elemente este cu totul subordonată. Dar
organismele mai fixează în schelete substanţe minerale, cum sînt calcarul care alcătuieşte piatra de var,
opalul, rudă apropiată cu cuarţul din nisipuri, fosfaţii din oase.
Prin moarte, organismele restituie lumii minerale atît elementele înglobate în materia vie, cît şi
cele din schelete. După condiţiile pe oare le găsesc în locurile unde mor, aceste substanţe au sorţi
diferite. O parte se degajează sub formă de gaze în apă sau în atmosferă, altele rămîn în depozitul
acumulat, suferind unele transformări importante. Dacă substanţa organică se transformă în medii
neaerisite, se formează complexe chimice noi, iar substanţa ce rezultă se îmbogăţeşte masiv în carbon
şi hidrogen dînd naştere, după secole şi milenii, la depozite geologice asemenea celorlalte roci; ele
constituie astăzi materii prime de o importanţă excepţională pentru industrie: petrolul, gazele naturale
şi cărbunii. Substanţele minerale din schelete se strîng şi ele în depozite, aşa cum vom arăta mai jos,
alcătuind, după milenii, în urma ieşirii lor la suprafaţă, uneori adevăraţi munţi de calcar.
Este locul să spunem cîteva cuvinte şi despre rolul mare pe care îl joacă în biosferă lumea
organismelor microscopice, sau microorganismelor, mai ales cele din grupul bacteriilor. Nevăzută cu
ochiul liber, această lume, ascunsă aparent, zămisleşte pămînturi noi, pregăteşte substanţe utile de tipul
petrolului, cărbunilor, minereurilor de fier şi mangan, sulfului etc. în nemărginitul laborator al naturii.
Bacteriile au fost recunoscute în cele mai adînci gropi oceanice, pe culmile munţilor în gheţari, în
atmosferă şi în corpul organismelor. Unele descompun diferite substanţe, altele precipită sau înlesnesc
reacţii chimice, astfel că se poate afirma că actualmente viaţa nu ar fi posibilă fără bacterii (ca, de
altfel, şi atîtea boli) şi că multe transformări de pe faţa globului sînt conduse de bacterii.
Ajunşi aici, cititorul ar putea avea impresia că ne-am depărtat de subiect, angajîndu-ne într-o
problemă mult prea generală. Adevărul este însă că această mare circulaţie de elemente, reflectînd
însăşi viaţa Pămîntului, explică şi modul de formare a rocilor care constituie munţii, văile şi dealurile.
Lomonosov este primul care, în veacul al XVIII-lea, a arătat corelaţia dintre formele de relief şi
structura geologică. Pentru a înţelege aşadar semnificaţia peisajului montan este bine să vedem mai
întîi care este originea rocilor constitutive ale scoarţei, iar în al doilea rînd, aspectul şi alcătuirea
acestora.
Din profunzimile pămîntului, vulcanii aduc la suprafaţă, după cum ştim, cantităţi mari de lavă
care sînt precedate de explozii şi ţîşniri de gaze arzătoare, de bombardamente cu pietre rezultate din
rocile străbătute ca şi din întărirea lavei — motiv pentru care s-a dat şi denumirea de bombe bucăţilor
mai grosolane de piatră — de ploi şi torenţi de cenuşă etc Cine nu cunoaşte exemplul oraşelor de la
poalele Vezuviului acoperite de lavele şi de cenuşile acestuia în erupţie, atît de pitoresc şi de ştiinţific
descrisă de scriitorul şi savantul antic Pliniu cel Tînăr ? aici şi-au găsit moartea mii de oameni printre
care şi ilustrul naturalist al antichităţii, Pliniu cel Bătrîn. Înaintea erupţiei, craterul Vezuviului avea
aspectul unei depresiuni pe vîrful Muntelui Somnia, acoperită de plantaţii şi viţă-de-vie, astfel că acolo
s-au putut reuni 10 000 de sclavi cu ocazia cunoscutei răscoale a lui Spartacus.
Substanţa aceasta, asemenea smoalei fierbinţi, provine din topituri aflate în adîncurile scoarţei
globului, ce se ridică spre suprafaţă, ajutate de tendinţa de expulzare a gazelor pe care le conţin, pe
calea crăpăturilor şi fisurilor scoarţei.
Studiul modului în care are loc răcirea sau consolidarea acestei topituri sau „magme"
formează una dintre problemele de bază ale ştiinţei ce cercetează caracterele şi modul de formare a
rocilor sau a petrologiei generale. Şi într-adevăr, din compararea datelor de observare pe teren şi la
microscop cu datele obţinute recent în laborator, s-a ajuns la o imagine destul de avansată asupra
acestui fenomen. Cum procesele geologice se produc în timp milenar şi ochiul omenesc nu poate şi nici
nu a putut cîndva să le urmărească, este evident că oamenii de ştiinţă au fost nevoiţi să deducă, din
caracterele rocilor, modul lor de formare. Din formarea rocilor magmatice omul nu poate să prindă
decît faza finală, a consolidării bruşte pe care o constată în lava vulcanilor. În drumul său spre
suprafaţă, plecată din vatra de la mii de metri adîncime, magma se deplasează deci, oprindu-se, potrivit
condiţiilor pe care le întîlneşte în cale, la diferite adîncimi. Cu cît aceasta va fi mai mare, cu atît
condiţiile de presiune şi temperatură vor fi mai accentuate, iar răcirea topiturii va decurge lent, timp de
mii şi milioane de ani, astfel că elementele componente vor avea timp să se strîngă în minerale bine
individuali, zate, uniform cristalizate, luînd naştere roci de adîncime sau intruzive, care alcătuiesc
corpuri masive de întinderi mari. După timpuri geologice îndelungi, cutarea scoarţei şi acţiunea
factorilor de suprafaţă le scot la iveală putînd alcătui munţi şi reliefuri pe întinderi foarte mari. Astfel
de zone cenitrale de munţi, formate din roci intruzive de tipul granitului, se găsesc în majoritatea
lanţurilor muntoase mai importante, mai ales a celor rezultate din cutarea unor formaţiuni geologice
mai vechi. Cităm ca exemple granitele din axa Munţilor Caucaz, Munţilor Alpi (de exemplu vîrful Mt.
Blanc), Munţilor Hindu-kush etc, iar la noi în ţară apar astfel de roci, după cum se va arăta, în
Dobrogea de nord (străvechii munţi ai Măcinului), în inima Munţilor Apuseni (Muntele Mare), în axa
Carpaţilor Meridionali (munţii Cernei, Retezatului, Parîngului) etc. Vom reveni pe (parcurs asupra lor.
Dacă magma se insinuează însă pe crăpăturile şi pe fisurile litosferei, apropiindu-se de suprafaţă fără a
ţîşni şi a lua contact cu aerul sau cu apa fundurilor marine, răcirea se produce ceva mai repede şi se
formează roci cu cristalinitate redusă, conţinînd adeseori cristale mari cuprinse în mase fundamentale
fine. Aceste roci poartă denumirea de roci filoniene sau hipoabisice şi fac trecerea către rocile erupte la
suprafaţă. Acestea din urmă provin din „lavele vulcanilor vechi" şi se denumesc roci vulcanice sau
efuzive. Astăzi se pot găsi asociate cu vechile sedimente formate o dată cu ele. Se caracterizează prin
cristale mari incluse în paste fine pînă la sticloase; uneori, cele dintîi pot lipsi complet iar rocile apar
asemenea unor adevărate sticle naturale. Cum lava aceasta poate fi foarte fluidă, în care caz culoarea ei
este închisă pînă la neagră, ea poate curge cum curg lavele vulcanilor actuali din arhipelagurile
Pacificului. S-a şi dat denumirea de „tip hawaian" vulcanilor cu lave fluide care pot constitui torenţi şi
cascade ce încremenesc apoi, o dată cu răcirea, dînd naştere la peisaje de-a dreptul fantastice. Vechi
curgeri de atare lave „bazice", de culoare închisă, se găsesc în numeroase puncte de pe faţa globului.
Alteori, activitatea vulcanică se caracterizează printr-o alternanţă de faze explozive, cînd forţa
expansivă a gazelor pulverizează lava şi rocile prin care ţîşneşte, şi de faze în care lava curge pe
flancurile craterului, astfel că acesta ne apare constituit din alternanţe de pînze de lavă şi de material
provenit în urma exploziilor. Materialul este reprezentat prin cenuşi amestecate cu blocuri de
dimensiuni variate, cu pietroaie sau pietricele provenite din întărirea lavei zvîrlite în aer şi denumite,
după mărime, bombe şi lapili. Aceşti vulcani îşi păstrează vizibilă alcătuirea chiar în formaţiunile vechi
geologice. Canalul de legătură dintre crater şi vatra adîncă din care ţîşnea lava este de regulă umplut cu
roca rezultată din consolidare. El apare după ce scoarţa a fost prelucrată de eroziune, care dezgoleşte
faţa globului de rocile mai slabe, asemenea unei coloane sau unui con deschis spre partea sa inferioară.
La noi în ţară vulcani vechi se recunosc încă foarte evident mai ales în lanţul Harghita-Călimani, a
căror activitate s-a oprit de curînd, poate chiar după apariţia primilor oameni (ceea ce în geologie este
foarte recent). Vechi vulcani apar de asemenea în Munţii Apuseni la Baia Mare, în legătură cu
activitatea lor fiind şi importantele bogăţii miniere ale acestor locuri.
Un alt tip de activitate vulcanică este caracteristică pentru lavele foarte vîscoase, care nu curg
pe flancurile craterului, cum este cazul unei erupţii din insula Marti-nica, la vulcanul Mont Pele. Lava
andezitică s-a ridicat asemenea unui imens dop, străbătînd prin rocile înconjurătoare şi încremenind
înainte de a se fi răsfrînt în afară. Este tipul denumit „peleean", ce-şi găseşte desigur corespondenţi în
formaţiunile geologice, mai ales în legătură cu lavele acide, bogate în silice (SiCte). În fine, ultimul tip
este denumit exploziv. Lava vîscoasă se întăreşte blocînd ca un dop drumul topiturii şi gazelor din
adîncime a căror forţă ajunge însă să spargă şi să pulverizeze rocile care îi barează drumul, astfel că
întregul aparat vulcanic dispare. Cenuşile vulcanice de sute de metri grosime din Transilvania sau
Subcarpaţi provin probabil din astfel de erupţii ale unor vulcani care astăzi nu se mai recunosc.
Adeseori geologul nu ştie cum să explice prezenţa unui material vulcanic în unele roci
sedimentare întîlnite pe teren şi este obligat să le lege de erupţii concomitente. O astfel de situaţie se
întîlneşte în Munţii Apuseni unde, în anumite calcare depuse la sfîrşitul erei mezozoice, se găsesc
fragmente de roci eruptive şi cristale de minerale provenite din vulcani distruşi de explozii. Referitor la
procesele vulcanice, este locul să menţionăm şi aporturile de gaze fierbinţi care preced, dar mai ales pe
cele care urmează erupţiilor vulcanice. În special acestea din urmă se condensează şi depun minerale,
adeseori metalifere, pe crăpăturile scoarţei, dînd naştere la aşa-numitele „filoane metalifere" ce
constituie o importantă bogăţie naturală (la noi în ţară în Munţii Apuseni, regiunea Baia Mare,
Toroiaga, Fundul Moldovei, Ostra etc.) Faza este denumită hidrotermală, de la cuvintele greceşti hidros
= apă şi termos = cald. În fine, ultimele manifestări vulcanice constau în emanaţii, mai întîi sulfuroase
şi apoi de gaz carbonic, aşa-numitele „mofete", care trec în apele izvoarelor mineralizîndu-le şi formînd
cunoscutele borvizuri sau borcuturi (la noi în ţară, în legătură cu vulcanismul munţilor Harghita-
Călimani), cu valoare atît terapeutică, cît şi gastronomică.
Cu aceste date am trecut în revistă, în mod cu totul general, căile de formare a rocilor
magmatice sau eruptive şi urmează să revenim cu o serie de completări în capitolul referitor la modul
de recunoaştere a acestor roci.
După toate probabilităţile, prima scoarţă a globului pămîntesc a fost alcătuită din roci eruptive
bazice, de culoare închisă. Faţa Pămîntului era aridă, lipsită de vegetaţie şi dominată de vulcani din
care ţîşneau gazele şi lava, astfel cum se admite că arată astăzi faţa satelitului nostru Luna, pe care
rachetele interplanetare sovietice au fotografiat-o cu atîta exactitate. O dată cu apariţia vieţii, a început
să se formeze atmosfera, ca un produs direct şi continuu al acesteia. Apele, care se şi conturaseră poate
în primele mări şi oceane, intră în marele circuit al Pămîntului, ploile scaldă uscatul de curînd închegat
şi primele zăpezi încununează vîrfurile munţilor. Torenţii vijelioşi încep să se prăvălească pe flancurile
lor stîncoase şi să se unească în rîuri şi fluvii care duc oceanului primele mesaje rupte din faţa
litosferei. Vînturile şi uraganele prind să spulbere primele nisipuri şi pulberi îngrămădite în primele
deşerturi, iar variaţiile mari de temperatură dezagregă continuu rocile scoarţei. Pămîntul intră în faza
planetară, începîndu-şi depanarea vieţii sale a cărei istorie o putem citi astăzi în stivele mari de roci ce
s-au acumulat de-a lungul şirului nesfîrşit de secole. Reconstituind aceste aspecte, ne gîndim, fără să
vrem, la peisajele ce trebuie să fi împodobit pe atunci faţa Pămîntului, la munţii pe care nu i-a escaladat
nici un alpinist, la mările zbuciumate pe faţa cărora nu a navigat nici o ambarcaţie.
Dar iată că, dintr-un ungher al mării, încep să se desprindă, timid la început, vietăţi mişcătoare
care se deplasează greu pe faţa Pămîntului şi care se dezvoltă din ce în ce mai repede, pentru a pune,
pînă la urmă, stăpînire pe întinsurile de necuprins ale scoarţei, acoperită aici de vegetaţii luxuriante,
dincolo de pustiuri aride sau de gheţuri permanente.
Să revenim însă la circuitul materiei care constituie rocile. Materialul dezagregat deci de
„agenţii externi", fragmentat, pulverizat, redus chiar la soluţii cu mare „dispersie" — prin acţiunea apei,
vîntului, gheţii, organismelor — este purtat apoi de aceiaşi agenţi către ariile de recepţie — mări,
oceane, lacuri şi chiar în zone depresionale ale uscatului — unde se acumulează de-a lungul secolelor
dînd naştere la depozite stratificate, denumite sedimente. Alături de produsele acestea de alterare ale
scoarţei, în bazinele de sedimentare se strîng, amestecîndu-se cu ele, cenuşile şi produsele grosiere
rezultate din activitatea vulcanică, resturile organismelor (schelete şi substanţă organică) şi, cu o
participaţie infinit mai mică, materialul cosmic sau meteoritic ce provine din alte planete şi care ajunge
întîmplător în sfera de atracţie a Pămîntului. Importanţa acestui material este însă foarte mare pentru
lămurirea constituţiei celorlalte corpuri din Univers şi pentru compararea acestuia cu alcătuirea planetei
noastre.
După acumulare, aceste depozite sînt supuse unui şir complex de transformări, a căror
desfăşurare, începînd în locul depunerii, continuă de-a lungul erelor geologice în domeniile în care
ajung prin mişcările scoarţei, astfel că, după timpuri îndelungate, ies la suprafaţă şi prezintă caractere
noi, uneori destul de deosebite de caracterele sedimentelor de origine. Caracterele iniţiale se pot însă, în
multe cazuri, recunoaşte foarte bine iar studiul lor permite cercetătorilor să reconstituie, fază cu fază,
viaţa şi soluţia depozitului considerat. Aceste transformări, care au loc în condiţiile de temperatură şi
presiune scăzute, ce se realizează la suprafaţa scoarţei globului, poartă denumirea de „transformări
diagenetice" şi conduc la formarea rocilor sedimentare (în sens restrîns). Astfel, din nisipuri, cu epoci
geologice în urmă, au luat naştere gresiile, din mîluri — argilele, iar din pietrişuri — conglomeratele
actuale. Cine nu a observat remarcabila asemănare dintre bucăţile rotunjite ce se desprind din stîncile
Bucegilor sau ale Ceahlăului şi pietrişurile din albiile rîurilor actuale ? Cine nu ştie că argila,
amestecată cu apă, devine mai întîi plastică (putîndu-se modela din masa ei forme sculpturale) pentru
ca apoi să se transforme într-un nămol asemenea celui din lacuri şi bălţi ? Alteori însă, această întărire
sau consolidare — care, în cazul rocilor rezultate din elemente mai mari, se face cu participarea unor
substanţe ce precipită din soluţii formînd cimentul — nu are loc.
Asemănarea dintre depozitul de origine şi „roca mobilă” din stratele Pămîntului continuă să
fie foarte mare, singura deosebire evidentă constînd în pierderea apei. Şi în această privinţă, desigur,
cititorii noştri îşi pot aminti de carierele de nisipuri sau pietrişuri atît de asemănătoare depozitelor de
acelaşi fel din albiile rîurilor actuale. Dar rocile sedimentare nu cuprind numai rocile de tipurile
descrise mai sus. Descrierea a fost făcută pentru a scoate în evidenţă modul lor cel mai caracteristic de
formare. Materialul rezultat din scoarţa globului poate avea dimensiuni foarte mici, invizibile cu ochiul
liber, cum sînt particulele fine ce produc uşoara tulbureală a apelor sau cele dizolvate în soluţii reale, a
căror prezenţă nu poate fi recunoscută nici cu ajutorul microscoapelor celor mai perfecţionate (de
exemplu sarea din apele mărilor). Aceste săruri se depun sau „precipită" fie în urma concentrării foarte
avansate a soluţiei, fie datorită unor reacţii cu alte substanţe aduse de ape. Se formează în felul acesta
roci caracteristice cu o structură mai mult sau mai puţin uniformă, mai ales pentru cel ce le priveşte cu
ochiul liber, denumite roci de precipitare chimică. De obicei, ele sînt solubile fie în apă obişnuită (cum
sînt depozitele de sare şi de gips), fie în apă încărcată cu gaze de diferite provenienţe (mai ales gazul
carbonic, CO2), cum sînt rocile din care se scoate varul sau calcarele. Un agent, extrem de important,
care extrage această substanţă din apele mărilor şi lacurilor este reprezentat prin organisme: plantele şi
animalele, al căror rol în viaţa scoarţei Pămîntului a fost scos în evidenţă ceva mai sus. Unele îşi
construiesc scheletele din calcar sau carbonat de calciu asociat uneori cu carbonat de magneziu
(dolomit) iar altele, mult mai puţin însemnate ca număr, din silice (SiO) sau fosfaţi (minerale cu
fosfor). După moarte, vieţuitoarele restituie lumii minerale aceste substanţe, sub o infinitate de forme,
dînd naştere la sedimente şi la roci ce pot atinge uneori dimensiuni gigantice. Astfel sînt în zilele
noastre diversele tipuri de scoici şi melci, dar mai cu seamă coralii şi algele calcaroase care alcătuiesc
din scheletele lor încîntătoarele „insule recifale" din zonele calde ale mărilor şi oceanelor actuale. În
multe stînci ce constituie astăzi munţi impresionanţi s-au recunoscut atare „organisme constructoare".
Şi-ar închipui, de pildă, cineva neavizat că vîrful semeţ al Pietrei Craiului, pe care abia îl pot escalada
alpiniştii încercaţi, a fost cîndva un recif scăldat de ape calde, de tipul celor ce se dezvoltă astăzi în
Marea Roşie sau în Oceanul Pacific ? Pe de altă parte, o mare cantitate de substanţă minerală este
precipitată, după cum s-a mai spus, prin intermediul bacteriilor şi al altor organisme microscopice.
Rocile astfel formate se asociază cu roci de tipurile precedente, iar recunoaşterea lor este astăzi o
chestiune numai de deducţie şi nu de observaţie directă. În fine, o deosebită importanţă industrială
prezintă rocile ce provin din îngrămădirea, de-a lungul mileniilor, a materiei organice rezultate în urma
morţii plantelor şi animalelor din trecut. După îngroparea lor sub sedimentele respectivului bazin a avut
loc transformarea diagenetică ce a condus, în cazul în care materia primă provenea din plante terestre
(copaci, muşchi etc), la actualii cărbuni de pămînt, iar dacă materia strînsă era alcătuită din uleiuri sau
alte substanţe de tipul părţilor moi din corpul animalelor, la bitumene şi la petrol. Dacă transformarea
acestor substanţe de-a lungul vremurilor este foarte avansată, se ajunge la gaze naturale combustibile,
cum sînt gazele naturale aflate în subsolul Transilvaniei şi a căror importantă economică este unanim
cunoscută.
Marele circuit al materiei din scoarţa Pămîntului nu se opreşte însă aici. Transformările
începute în condiţiile de suprafaţă continuă sub influenţa unor factori noi, mecanici sau chimici.
Cutările scoarţei determinate de impulsurile gigantice ce rezultă mai ales în urma scufundării bazinelor
geosinclinal sau strivirii lor prin mişcările marilor blocuri continentale creează tensiuni şi temperaturi,
datorită cărora mineralele iniţiale se modifică fundamental, schimbîndu-se o dată cu ele chiar
caracterele rocilor. Concomitent, pot avea loc şi aporturi fluide de substanţe din adîncurile scoarţei,
care-şi dau o mare contribuţie la formarea de minerale noi prin reacţii şi înlocuiri chimice. Consecinţa
acestor transformări este că rocile de origine abia mai pot fi deduse din aspectul noilor produse. Aceste
uriaşe complexe de transformări au fost denumite procese de „metamorfism", iar rocile rezultate, „roci
metamorfice". Metamorfismul se poate produce fie sub influenţa mişcărilor puternice menţionate,
denumite şi mişcări orogenetice, fie sub influenţa presiunii obişnuite, dar mai ales a temperaturii şi a
fluidelor ce se dezvoltă în jurul maselor mari de magme. În primul caz se vorbeşte despre metamorfism
dinamic, de dislocaţie sau, în cazul în care zonele transformate au dimensiuni întinse şi constituie axele
munţilor actuali, despre „metamorfism regional". În cel de-al doilea caz, rocile se transformă în jurul
„vetrei magmatice" asemenea unei pîini ce se coace în cuptor. Iau naştere minerale noi, uneori foarte
aspectuoase şi de dimensiuni mari, iar rocile rezultate pot conţine substanţe utile (fier, magneziu, titan
etc).
În acest grup se situează „rocile de contact" din Banat (la limita dintre rocile eruptive
banatitice1 şi calcarele de vîrstă mezozoică), de care sînt legate zăcămintele de fier binecunoscute.
Gradul de metamorfism se admite că este cu atît mai intens şi, prin urmare, roca cu atît mai
transformată, cu cît adîncimea la care s-a produs fenomenul dinamic este mai mare. Primii cercetători
ai scoarţei Pămîntului au stabilit trei zone de adîncime, care corespund gradelor diferite de transformare
a rocilor de origine, zone ce au fost denumite cu termenii greceşti: epizonă, mezozonă şi catazonă.
Natural că nimeni nu a asistat vreodată la aceste transformări şi că nici în laborator nu s-au putut încă
crea condiţii comparabile în totul cu cele din metamorfism, cu ajutorul cărora să se poată reproduce
aceste procese. Studiul acestor roci — denumite şi şisturi cristaline — a condus însă pe unii la idei
oarecum deosebite, admiţîndu-se că principalul factor care intervine în aceste transformări este
alcătuirea primară a rocilor. Metamorfismul s-ar deplasa din adîncimea scoarţei spre suprafaţă
asemenea unei unde ascendente, denumită „undă metamorfică".
S-a constatat că pe măsură ce rocile se metamorfozează stratificaţia lor devine mai accentuată,
mai fină, unităţile stratificate trecînd în şisturi caracteristice mai ales în domeniile mai superficiale.
La marile adîncimi rocile încep să devină mai masive, păstrîndu-şi totuşi caracterul stratificat
sau, cu un termen mai adecvat, caracterul orientat. Aceste roci, denumite gnaisuri, au constituţia foarte
apropiată de a graniţelor care sînt considerate drept cele mai acide roci magmatice de adîncime. Mai
mult chiar, terenul ne oferă o infinitate de cazuri unde se constată treceri gradate de la gnaisuri la
granite şi invers. La adîncimi mari, procesul de metamorfism atinge grade extrem de intense, şi i se dă

1
Termenul va fi explicat în capitolul următor.
denumirea de ultrametamorfism. Condiţiile de presiune şi temperatură maxime conduc, după, autorii
moderni, la retopirea materialului şi la formarea unei „magme" a cărei origine îndepărtată este găsită în
sedimentele de la suprafaţă şi care se solidifică asemenea magmelor provenite din adîncime. În această
magmă nouă se găsesc adeseori resturi din sişturile de origine iar amestecul său intim cu materialul
menţionat este extrem de caracteristic. Acest proces de retopire s-a denumit şi „anatexie". Prin răcirea
noului tip de magmă iau naştere roci speciale, cu caractere în totul identice celor magmatice propriu-
zise, dar de obicei mai acide, mai bogate în SiO, cum sînt granitele. Pe de altă parte, din aceste procese
mai rezultă şi gaze speciale, cu putere de reacţie chimică excepţională, ce pot conduce chiar la
transformarea fundamentală a rocilor, în locul lor din scoarţă, prin înlocuirea elementelor chimice
primare cu alte elemente noi.
Am căutat să lămurim aceste fenomene, pentru a da o imagine asupra ultimei verigi din lanţul
ce constituie marele circuit al materiei, din scoarţa globului terestru. Plecată din starea mai mult sau
mai puţin fluidă sau plastică a topiturilor ce vin din străfundurile Pămîntului, substanţa peregrinează în
celelalte învelişuri oprindu-se cînd în hidrosferă (mări, oceane, lacuri), cînd în atmosferă (sub forma de
gaze de diverse tipuri), cînd în biosferă (în corpul plantelor şi animalelor), pentru a se reîntoarce apoi în
litosferă unde poposeşte mai întîi la suprafaţa sa, sub formă de roci sedimentare, pătrunde apoi în
interior prin procesele de cutare sau scufundare, pentru ca, în faza finală, să treacă în stare fluidă
asemănătoare celei din care a luat naştere cu mult în urmă, şi să re-înceapă un ciclu nou care însă
niciodată nu va fi absolut identic cu precedentul.
În această imagine generală cu caracter spiral se reflectă însăşi viaţa globului pămîntesc sau,
mai exact, a părţii sale superficiale, mai mult sau mai puţin accesibilă cercetării directe. Pentru
lămurirea structurii zonelor inferioare acestor domenii, s-a recurs la metode deductive geofizice, bazate
în primul rînd pe viteza de propagare a undelor ce iau naştere în timpul cutremurelor de pămînt şi care
depinde de densitatea mediului pe care-l străbat, în cazul de faţă, a „geosf erelor" inferioare.

2. Originea lanţurilor muntoase şi evoluţia lor de-a lungul erelor geologice

Complexitatea munţilor şi raporturile lor cu unităţile ce îi înconjură i-au determinat pe

cercetători să-i clasifice după diverse criterii: structurale, morfologice, genetice etc. Nu vom intra în
amănunte, ci ne vom mulţumi să arătăm lucrurile în mod general şi intuitiv. Vom lua în consideraţie
două cauze principale: aporturile din adîncurile scoarţei sau vulcanismul şi mişcările violente ce au loc
în această parte superficială a globului sau mişcările orogene, care în limba greacă înseamnă
„născătoare de munţi". Acestea din urmă sînt cele mai importante, fiind studiate de o disciplină
geologică specială, al cărui domeniu priveşte arhitectura sau modul de aşezare geometrică al rocilor,
denumită tectonică sau geotectonică. Această ştiinţă îşi propune delicata sarcină de a explica raporturile
actuale dintre roci şi de a descifra diversele mişcări care le-au schimbat poziţia originară. Fenomenele
se produc atît prin mişcări lente, provocate de scufundarea sau ridicarea în, masă a blocurilor
continentale, cît şi prin mişcările mai mult sau mai puţin bruşte şi intense, corespunzînd mişcărilor
orogene menţionate mai sus. Actualmente se admite că procesul de cutare decurge în bună parte treptat,
fiind paralel şi concomitent cu sedimentarea.
Un prim grup de munţi rezultă, aşadar, din acumularea lavei şi a materialului produs de
erupţiile vulcanice pe versanţii craterelor, precum şi din ridicarea scoarţei sub influenţa maselor de
magmă ce se deplasează din adîncuri spre suprafaţă. Formele lor sînt mai mult sau mai puţin conice şi
trădează existenţa unor vechi vulcani pe locul respectiv. Munţii vulcanici recenţi, cum sînt cei din arcul
Harghita-Călimani, oferă încă aspectul vechilor cratere în multe puncte, asemenea unor căldări, din
care îşi culeg apele rîurile de munte. Astfel, lacul Sf. Ana, situat în apropierea staţiunii
balneoclimaterice Tuşnad, apare asemenea unui crater înconjurat de păduri. Ipoteza acestei origini a
fost însă pusă la îndoială în urma unor cercetări mai recente.
Studiile geologice au arătat că lanţurile vulcanice sînt dependente de crăpăturile adînci
produse în scoarţă, legate de orogeneză, şi că se găsesc în genere pe ţărmurile continentelor, în regiuni
cutate sau în insulele oceanice. „Cercul de foc al Oceanului Pacific" însumează 77,78% din vulcanii
globului. Masele de materie vulcanică aduse sînt gigantice, de domeniul sutelor de milioane de
kilometri cubi. Este suficient să cităm de pildă faptul că vulcanul Mauna Loa din arhipelagul Hawaii şi-
a ridicat craterul de la 6 000 m sub nivelul mării pînă la înălţimea de 4 200 m deasupra acestuia şi că
nostalgicele plaje ale acestor insule au nisipul verde-oliv provenit din cenuşile vulcanice. Insulele
Kurile sînt tot vulcanice şi se ridică de la 2 000—3 000 m adîncime continuîndu-se spre nord cu
vulcanii din Kamceatka, 20 la număr, dintre care Kliucev atinge 4 750 m. „Dorsala Atlanticului", care
alcătuieşte un impozant relief submarin cu altitudini ce depăşesc înălţimile Alpilor, reprezintă mase
gigantice de lava ridicată de pe fundul oceanic. La suprafaţa apei apar sub formă de insule cu cratere
mai mult sau mai puţin vizibile şi active (Azore, Canare, Capul Verde etc). Între acestea, cunoscuta
insulă vulcanică Sf. Elena, unde a fost exilat Napoleon Bonaparte, se ridică asemenea, unui mare
crater, de la 4 000 m adîncime. Ar fi imposibil să cităm aici toţi munţii vulcanici din lume, de aceea
amintim numai vulcanii cunoscuţi, ca: Vezuviul, Etna, Stromboli din bazinul Mediteranei, giganţii de
peste 6 000 m, Kenya şi Kilimanjaro din răsăritul Africii, vulcanismul „provinciei pontice" sau al Mării
Negre (din Caucaz, Armenia, Marea Egee, cuprinzînd şi pe cel carpatic), vulcanii muntoşi atît de
frumos reprezentaţi de pictorii japonezi, cum este Muntele Fujiyama (un con cu vîrful veşnic acoperit
de zăpadă, înalt de peste 3 700 m), numeroşi vulcani din Islanda, Alaska şi cei din America Centrală şi
America de Sud, care, fiind în legătură cu recentele erupţii şi cutremure de pămînt, au făcut să „fiarbă
Pacificul", după plastica expresie a ziariştilor. În lanţul Munţilor Stîncoşi se găsesc conurile înalte ale
vulcanilor: Chimborazo, Cotopaxi şi Llullail-laco, care atinge 6 723 m. În Mexic se găseşte cel mai
recent vulcan, Paricutin, ridicat în anul 1943 şi care a crescut cu 476 m într-un an, şi tot aci se află
celebrul crater în activitate Popocatepetl (5 452 m); acest vulcan i-a servit ca punct de orientare lui
Cortez, pentru debarcarea lui în Mexic. În istoria turismului, şi totodată în exploatarea minereului de la
mare altitudine, Popocatepetl îşi are o străveche poveste. După cum s-a arătat, pe vîrful lui s-a atins
primul record de înălţime, în anul 1522, de către un grup din oamenii lui Cortez, trimişi să aducă sulf
(pucioasă) pentru praful de puşcă ce se terminase. Conduşi de ostaşul Montano şi de tunarul Messa,
aceşti alpinişti neîncercaţi ajung în vîrful lui, după mari peripeţii, urmăriţi, după cum relatează istoricul
Herrera, de 40 000 de localnici strînşi la poalele muntelui; coboară în repetate rînduri, cu frînghia, în
craterul înfiorător, plin de gaze otrăvitoare, în fundul căruia, la 150 m adîncime, clocotea lava. De aici
au recoltat circa 130 kg de sulf, necesar scopurilor criminale de cotropire ale spaniolilor invadatori.
Această ascensiune a rămas record de altitudine timp de aproape patru secole.
Numeroşi vulcani ridicaţi de pe fundul oceanului nu au ajuns la suprafaţă, deoarece au fost
ciopliţi şi retezaţi de acţiunea valurilor. Astfel de conuri submarine sînt frecvente în oceanele Pacific şi
Atlantic la adîncimi de cîteva zeci sau sute de metri.
Mai este necesar să precizăm că, în afară de vulcanii actuali şi cei stinşi de curînd, citaţi pînă
aici, munţi vulcanici s-au ridicat şi în timpurile mai vechi. Astfel sînt, de exemplu, cei de vîrstă
neozoică din Podişul Central francez, iar la noi în Carpaţi, erupţiile bazice vechi, mezozoice din axa
munţilor mărunţi dintre Crişul Alb şi Mureş, ridicaţi însă prin procese de orogeneză, precum şi
numeroasele conuri (rămase din vechile coşuri) ce formează variatul peisaj al Munţilor Metaliferi,
erupte în a doua parte a erei neozoice şi munţii vulcanici din lanţul răsăritean şi de la Baia Mare.
Principala forţă însă care ridică munţii sînt mişcările orogene. În bazinele marine şi oceanice actuale, se
deosebesc abisurile mari — rămase sub apă poate încă din primele timpuri ale întăririi scoarţei terestre
— şi zonele de suprafaţă ce continuă continentul pînă la 200—300 m adîncime (platforma
continentală). Între aceste două zone extreme, fundul mării coboară într-o pantă mai mult sau mai puţin
accentuată, denumită soclu sau povîrniş continental. Cercetările au arătat că blocurile continentale,
cuprinzînd şi platforma menţionată, sînt alcătuite din roci acide, cu densitate scăzută, cum sînt
granitele, iar fundurile permanente, din roci bazice şi dense de tipul bazaltelor. Blocurile continentale
ar pluti peste o masă plastică cu constituţia foarte bazică, aşa cum plutesc sloiurile de gheaţă pe apă.
între aceste două „faze" ar exista un echilibru, în sensul că orice încărcare a ariilor continentale aduce
scufundarea blocurilor şi orice pierdere de greutate — ridicarea lor, denumită echilibru izostatic.
Aceste date ne vor servi la înţelegerea mecanismului orogenezei.
În timpurile geologice, anumite bazine marine, denumite geosinclinale, după ce s-au umplut
cu mari cantităţi de sedimente, au suferit striviri, producînd puternice procese de cutare însoţite de
ieşirea la suprafaţă şi de ridicarea, uneori la multe mii de metri înălţime, a sedimentelor menţionate.
Fig. I — Schema cutării unui bazin geosinclinal
Aceste procese au ca efect formarea a numeroase tipuri de cute, în cazul materialului plastic,
iar în cazul compartimentelor rigide, de fracturi sau falii cu denivelări uneori de mii de metri. Termenii
cei mai cunoscuţi, de anticlinal şi de sinclinal, se referă la partea bombată şi respectiv la cea
depresionară a unei cute. Alteori iau naştere cute foarte mari, mai mult sau mai puţin înclinate, sau
chiar culcate la orizontală sau se desprind grupuri întregi de strate şi de cute care se răsfrîng peste
formaţiuni mai vechi sau se deplasează pe întinderi kilometrice, în care caz avem de-a face cu pînze de
încălecare sau de şariaj, unităţi de o deosebită importanţă în procesul de formare a munţilor. Substratul
peste care s-au deplasat pînzele de şariaj poartă denumirea de „Autohton" şi adeseori este puternic
strivit sub greutatea pînzei.
Fig. 2. — Schema unor cute normale
Fig. 3. — Schema unei pînze de şariaj
În exemplificarea celor prezentate mai sus dăm cazul Munţilor Caucaz, pentru munţi unde
cutele se dispun mai mult sau mai puţin simetric de o parte şi de alta a unui ax cu formaţiuni vechi,
metamorfozate şi cu granite, cazul Munţilor Jura, pentru exemplificarea unor cutări normale, simetrice,
liniştite şi fără şariaj, şi pe cel al Alpilor, pentru munţi constituiţi din pînze de şariaj de iimensiuni
areale.
La noi în ţară, sisteme de pînze pe întinderi mai reduse, pînze de desprindere sau decolare, au
fost recunoscute, după cum se va vedea, în structura Carpaţilor Orientali, iar ca pînză de şariaj propriu-
zis se admite unitatea superioară care alcătuieşte Carpaţii Meridionali, denumită de Murgoci Pînza
Getică. Răsfrîngeri pe distanţe reduse şi „cute jurasiene" se recunosc în zona Reşiţa-Moldova Nouă
(Banat) şi în Munţii Apuseni (Valea Mureşului, Biharia, Pădurea Craiului). Unii autori consideră însă
că şi în aceste părţi ale Apusenilor se găsesc pînze de şariaj. Nu insistăm mai mult asupra caracterelor
proceselor de orogeneză din diferite lanţuri muntoase, chestiune despre care nu exagerăm afirmînd că
s-au scris biblioteci întregi, ca de altfel şi despre motorul care provoacă aceste deplasări. Menţionăm
numai că, pentru explicarea acestei instabilităţi a scoarţei, s-au emis numeroase ipoteze, dintre care
multe şi-au păstrat doar o importanţă istorică. O concepţie mai veche admite că globul terestru, prin
pierderea temperaturii pe care a moştenit-o de la substanţa incandescenţă, solară de origine, se
contractă, obligînd scoarţa să se încreţească. Astfel s-ar naşte cutele şi reliefurile muntoase. Alte
ipoteze au făcut să intervină forţele create de deplasările izostatice, la strîmtarea geosinclinalelor în
urma umplerii cu sedimente, prin afundare, corelată cu ridicarea temperaturii (ipoteza expansiunii
termice), la deplasarea blocurilor continentale pe substratul plastic (translaţia continentală), la curenţi
de convecţie ce s-ar forma în zonele fluide din adîncime, la alunecări gravitaţionale sau la efecte ale
radioactivităţii terestre. Se înţelege că această formulare telegrafică ar putea primi o dezvoltare care ar
depăşi cu mult cadrul acestei cărţi.
Ţinem să reamintim că procesele de orogeneză conduc în adîncime la metamorfozarea rocilor
cu formarea de şisturi cristaline şi chiar la parţiala lor topire (anatexie) cu formarea de granite. Atare
roci se găsesc de regulă în axele lanţurilor muntoase, dacă ulterior nu au suferit mari deplasări
tectonice. Procesele de cutare mai influenţează şi erupţia magmelor din adîncurile scoarţei, existînd o
evidentă corelaţie între „magmatism şi orogeneză". Să aruncăm o scurtă privire asupra fazelor de
orogeneză din trecutul scoarţei globului şi asupra lanţurilor muntoase ce au luat naştere, cu referire
specială la ţara noastră.
Timpurile străvechi, dinainte de era paleozoică, prima eră pe care constituţia scoarţei o
dezvăluie în mod clar cercetătorilor, au fost frămîntate de evenimente geologice ce s-au eşalonat pe
durate de milioane şi chiar de miliarde de ani. Datorită transformărilor profunde suferite ulterior, aceste
faze nu au putut fi însă lămurite decît în mod parţial, cu ajutorul mijloacelor de cercetare deţinute pînă
în prezent. Este evident că, încă din primele timpuri ce au urmat închegării crustei terestre, au avut loc
frămîntări orogenetice. De-a lungul vremurilor însă, rocile depuse în acele geosinclinal au suferit, în
marea lor majoritate, intense transformări metamorfice, astfel că astăzi ele se încadrează în marea masă
a şisturilor cristaline, asemănătoare şi anonime. Totodată au avut loc şi erupţii puternice, mai ales
curgeri de roci bazice şi intruziuni de granite, în parte metamorfozate şi ele. Vechile lanţuri muntoase
au căzut pradă agenţilor erozivi care le-au redus întîi la dealuri şi apoi le-au transformat în cîmpii
întinse. Aceste vechi zone orogene s-au întărit puternic transformîndu-se în socluri solide, în blocuri
continentale care s-au mişcat cel mult oscilatoriu, de-a lungul erelor geologice iar marea, care le invada
şi se retrăgea periodic, a depus sedimente ce au rămas orizontale sau foarte uşor vălurite. Acestea sînt
astăzi marile blocuri ce caracterizează partea rigidă a continentelor: sino-siberian, indian, african,
australian, canadian, nord-american, brazilian şi platformele pendinte de aceste blocuri, dintre care,
pentru înţelegerea formării Munţilor Carpaţi, o deosebită importanţă o au cea Baltico-Rusă sau
podolică şi „Fundamentul Moesic", corespunzînd în bună parte aşa-numitei „Platforme Prebalcanice",
în care se înglobează tot ţinutul dintre Carpaţi şi Balcani, începînd din era paleozoică, evoluţia
orogenetică a geosinclinalelor a fost descifrată în bună parte de geologi. Pe la începutul erei paleozoice,
s-au ridicat munţi care astăzi au fost reduşi la coline minime sau a căror existenţă se deduce din
caracterele rocilor, denumiţi „catene caledoniene". La noi în ţară, în acest domeniu se încadrează
„şisturile verzi" din sudul Dobrogei, din care s-au rupt bucăţi ce se găsesc prinse tocmai în rocile
Carpaţilor Orientali. Mai este posibil ca tot în acest timp să se fi metamorfozat unele şisturi cristaline
din lanţul carpatic.
De pe la mijlocul şi pînă la sfîrşitul erei paleozoice, mişcări puternice au zguduit însă scoarţa
Pămîntului, la intervale de milioane de ani; geologii le-au denumit „mişcări hercinice" şi au calculat că
s-au produs acm, 250—400 de milioane de ani. S-au ridicat atunci munţi falnici cum au fost şi aşa-
numitele „catene altaice" din Siberia.
La noi, dintre aceşti munţi au mai rămas în mod şi doar dealurile pitoreşti din nordul
Dobrogei, cu inimi de granit. Tot în acest timp s-au metamorfozat depozite care au format şisturile
cristaline din Carpaţi, în lanţ muntoase a căror dezvoltare azi nu o mai cunoaşte, deoarece mişcări mai
noi le-au deranjat raporturile iniţiale.
Mergînd mai departe, constatăm că în era mezozoică are loc mişcări tectonice, chiar din
primele ei timpuri (ele numite „mişcări kimeriene") în unele locuri ele continuînd ridicarea catenelor
preexistente (Munţii Urali şi chiar în Dobrogea şi Carpaţi).
Cele mai importante mişcări care au ridicat lanţurile de munţi falnici actuali de pe glob şi, în
Eurasie lanţul „alpino-carpato-himalaian" (cuprinzînd şi alţi munţi cum sînt Pirineii, Apeninii,
Caucazul etc.) a avut însă loc în orogeneza alpină. Fazele sale s-au succedat la diferite intervale, mult
mai mici decît în cazul mişcărilor hercinice, începînd din ultima parte a ere mezozoice (denumită
cretacic, după roca „cretă" ce s-a depus în vremea sa), de-a lungul întregii ere neozoice şi pînă în
timpurile recente ale cuaternarului. Ultima sa fază, sau „faza valahică" a avut loc chiar în cuaternar şi
desigur, în multe puncte de pe glob, poate chiar şi pe teritoriul nostru, a înspăimîntat pe omul primitiv,
retras în grote şi funduri de munţi, prin năprasnicele cutremure de pămînt pe care le-a provocat. Se
poate considera că mişcările seismice sau cutremurele de pămînt actuale din multe locuri de pe glob nu
reprezintă decît ecourile acestor faze care uneori se intensifică puternic, cum a fost cazul cutremurelor
de la Agadîr, în urma cărora fundul mării, denivelat cu 200 m, mişcări însoţite adeseori şi de puternice
erupţii vulcanice (Japonia, Munţii Stîncoşi etc.). La noi în ţară, centrul seismic se găseşte la curbura
Carpaţilor în Munţii Vrancei.
Se desprinde aşadar un fapt deosebit de interesant; trăsătură proprie evoluţiei scoarţei
Pămîntului; lanţul muntoase ce se ridică la un moment dat sînt reduse, prin acţiunea factorilor de
eroziune, la materialul fin ce strînge în geosinclinal din care, prin cutare, după milioane de ani, se vor
ridica alte catene muntoase, astfel că marea devine munte iar muntele — şes sau chiar fund de mare.
Aceasta este viaţa zbuciumată a litosferei în care, prin distrugerea unui munte, geosinclinalul
plăsmuieşte un altul, astfel că se poate afirma chiar că geosinclinalele reprezintă „leagănele munţilor".

3. Recunoaşterea principalelor tipuri de roci care constituie munţii

Drumeţul obosit, dar încîntat de frumuseţile muntelui, s-a oprit nu o dată ca să se odihnească
un răstimp şi să soarbă răcoarea apei cristaline a unui izvor. Şi poate că privirea i-a fugit atunci, de la
perspectivele fără hotar ale orizonturilor, la cosmosul miniatural al lumii plantelor şi animalelor care se
dezvoltă în toate ungherele şi pe toate stîncile dimprejur. Variaţia coloritului florilor ce-şi ridică timide
corolele minuscule din covorul de muşchi, freamătul fiecărui fir de iarbă de-a lungul căruia se mişcă
fără răgaz fiinţe cu cele mai curioase aspecte, lumea de gîze de toate felurile care populează firavele
cursuri de apă desprinse din aceste izvoare, purtîndu-şi unda străvezie spre cascade şi spre rîuleţe
tumultuoase l-au impresionat desigur reţinîndu-i atenţia, cel puţin pentru răstimpul scurt al popasului.
Şi nu puţini sînt turiştii care, dintr-o curiozitate firească sau dintr-o nemărginită dorinţă de a pătrunde
cît mai mult în tainele bătrînilor munţi străbătuţi, încep să le deprindă cunoaşterea şi chiar să reţină
denumirile ştiinţifice ale plantelor şi animalelor ce-i populează. Dar o dată cu dobîndirea acestor
noţiuni este logic să se dezvolte şi cunoaşterea naturii minerale care determină de fapt relieful munţilor
şi reprezintă domeniul în care plantele îşi înfig rădăcinile. Alpinistul se identifică uneori cu stînca în
asperităţile căreia caută priză pentru vîrful degetelor sau pentru tricunii bocancilor. Fragmente mărunte
se desprind din piatră şi se pierd, cu uşorul lor zgomot de rostogolire, în adîncurile văilor, lăsînd în loc
o faţă nouă expusă direct marelui proces de alterare despre care s-a vorbit mai sus.
Fig. 4 — Microscop polarizant modern (tip sovietic MIN. 8)
Nu este oare tot atît de interesant, ca şi în cazul vietăţilor, să cunoaştem natura acestor stînci,
să încercăm să le descifrăm, din chipul aparent neclintit, viaţa, trecutul, originea ? De aceea vom
încerca, în cele ce urmează, să arătăm cum se recunosc diferitele tipuri de pietre (roci) şi care este
denumirea lor. Ştiinţa care le studiază în amănunt, cu metode uneori foarte complicate, se numeşte
petrologie sau, mai special, etrografie, cînd se referă la caracterele lor în mod descriptiv. Geologii
specializaţi în această direcţie, adică petrografii, smulg astăzi tainele rocilor cu metode foarte variate.
Cu o tehnică specială sînt „secţionate", adică reduse la forma de pojghiţe subţiri, pînă la 1/200 mm
grosime, prin care de regula lumina poate trece, suferind anumite schimbări, proprii fiecărui mineral,
schimbări ce pot fi cercetate cu microscoape speciale, denumite „microscoape polarizante" 1. Studiul
rocilor prin secţiunile cărora nu poate trece lumina (cu minerale opace), cum sînt multe dintre cele ce
conţin metale (minereurile metalifere) sau cărbuni, se face pe secţiuni şlefuite, a căror suprafaţă reflectă
razele luminoase, cu ajutorul unor microscoape speciale, denumite „microscoape calcografice". Dar
petrografii mai recurg şi la alte metode, din domeniile fizicii, chimiei sau ştiinţelor' biologice, urmărind
anumite obiective, cum ar fi recunoaşterea alcătuirii mineralogice. În funcţie de aceasta roca primeşte
un nume (diagnoză) sau i se stabileşte vîrsta, adică timpul din scara cronologică a vieţii Pămîntului în
care a luat naştere.
În cele ce urmează ne vom rezuma la descrierea caracterelor rocilor, care pot fi recunoscute cu

1
Sînt numite astfel întrucît folosesc „lumina polarizată", în care razele „vibrează" într-un singur plan. obţinută cu
un dispozitiv special.
ochiul liber, adică a caracterelor macroscopice, dînd numai arareori unele indicaţii cu privire la
compoziţia lor mineralogică sau chimică. Pentru o mai bună înţelegere este bine ca cititorul să aibă în
gînd imaginea dată anterior asupra modului de formare a principalelor roci.

a) Rocile eruptive sau magmatice

Provenite din întărirea sau consolidarea magmelor ce străbat spre suprafaţă din adîncurile
scoarţei, rocile din acest mare grup (înglobînd aici şi pe cele rezultate din procese de regenerare sau
anatexie) constituie 95% din volumul litosferei. Locul sau adîncimea la care s-au consolidat şi
conţinutul în silice (SiO2) sînt principalii factori care impun caracterele acestor roci. După natura
mineralelor ce alcătuiesc rocile acide, bogate în SiO 2, acestea sînt deschise la culoare, în timp ce rocile
bazice, mai sărace în acest component, dar bogate în alte elemente metalice (Mg, Ca, Fe, Mn), au culori
închise, nuanţele intermediare rezultînd din asocierea, în cantităţi variabile a mineralelor deschise la
culoare cu cele de culori închise. De asemenea, a mai rezultat, din cele expuse în capitolul privind
marele circuit al materiei, că rocilor intruzive, consolidate la adîncime, le corespund roci de suprafaţă
(sau vulcani avînd aceeaşi constituţie mineralogică, dar cu caractere proprii (structuri specifice) impuse
de răcirea rapidă a cristalele mari fie că plutesc în mase fundamentale (paste) fine sau sticloase, fie că
lipsesc cu desăvîrşire spre deosebire de rocile intruzive sau abisice la care cristalizare este mai mult sau
mai puţin totală, uniforn bine marcată. Deoarece porfirele sînt rocile caracteristice pentru aceste tipuri
de structuri, se aplică curent termenul de „structură porfirică" cînd ne referim la roci vulcanice,
opunîndu-l structurilor granulare, grăunţoase sau total cristalizate ce se aplică rocilor de adîncime. Cu
aceste două noţiuni (culoare şi structură), să trecem examinarea tipurilor de roci magmatice pe care le
vom întîlni pe traseele noastre din lanţul carpatic. Rocile de adîncime cele mai acide poartă denumirea
de granite, — termen în genere cunoscut, amintind de structura tipică granulară pe care o prezintă.
Culoarea lor deschisă este dată mai ales de două tipuri de minereuri albe: cuarţul (forma cristalizată a
SiO2 sau silicei) de feldspaţi, minerale ce rezultă din reunirea în diferi proporţii a silicei, a aluminiului
şi a metalelor denumite alcaline: sodiu (Na) şi potasiu (K), uneori cu cantităţi variabile de calciu (Ca).
Feldspaţii acizi sînt cei potasici (ortoză, microclin) şi cei sodici (albit). Feldspaţii, din rocile mai bazice
sînt mult mai bogaţi în calciu. Cînd predomină ortoza, granitul ia culoarea roz sau roşcată iar cînd
predomină cel de-al doilea tip, granitul este alb (numele mineralului albit indică însăşi culoarea). Un alt
mineral, tot de culoare deschisă, este şi mica albă care sclipeşte asemenea argintului mai ales în
granitele larg cristalizate. În cantităţi subordonate, la alcătuirea granitelor participă însă şi minerale de
culoare închisă, cum sînt micele negre şi alte minerale, denumite amfibolite şi piroxeni.
În granite, ca de altfel în toate rocile eruptive, mai apar, în cantităţi minime, şi alte numeroase
tipuri de minerale, denumite minerale accesorii, uneori cu importanţă economică. Alte minerale provin
din transformarea, sub influenţa soluţiilor fierbinţi, sosite din adîncime, sau reci, de la suprafaţă, a
mineralelor originare sau primare, schimbîndu-le culoarea spre alb, verde sau roşu. Aceste
minerale ,,secundare” au şi ele uneori importanţă economică, cum este de exemplu caolinul, o argilă
albă ce provine din alterarea feldspaţilor granitului de Sicheviţa (din Banat) şi mai ales cel din regiunile
cu vulcanism recent (în roci vulcanice), de tipul celor din Munţii Apuseni sau din Munţii Harghita-
Călimani. Dacă cititorul doreşte să-şi facă o idee despre un granit cu bobul mare şi foarte decorativ,
poate examina soclul atît de frumos şlefuit al statuii lui Lenin din Piaţa Scînteii. Ortoza dă culoarea
roşie, iar cuarţul şi feldspaţii sodici — petele gălbui sau albe. Cuarţul este străveziu şi cu un luciu gras,
în timp ce feldspatul sodic este alb-lăptos. Petele negre reprezintă minerale închise mai ales amfiboli.
În ţara noastră masive importante de granit se găsesc în nordul Dobrogei unde se şi exploatează,
precum şi în alte locuri din Carpaţi, mai ales în cei Meridionali (Banat, Parîng, Vîlcan etc.) şi în Munţii
Apuseni (Radna, Muntele Mare).
Cu o constituţie mai bazică şi mai închise la culoare, făcînd trecerea spre roci intermediare,
denumite diorite, sînt granodioritele al căror nume derivă de la cei doi termeni între care se situează
(granit şi diorit). Între roci în genere nu se pot trasa limite precise. Denumirile noastre se referă la
anumiţi termeni tipici, de o parte şi de alta cărora se înşiruie toate asociaţiile minerale posibile.
Insistăm un moment asupra acestui termen petrografic, deoarece la noi în ţară apare frecvent, în
regiunea Banatului şi Munţilor Apuseni, o .,familie de roci" care au erupt la sfîrşitul erei mezozoice,
purtînd denumirea de banatite, ce au ca tip principal de rocă grano-dioritul. Aceste roci prezintă şi
termeni mai acizi (granite), şi termeni mai bazici (diorite şi chiar gabbrouri). În legătură cu ele apar
minereurile de contact citate şi chiar unele filoane metalifere, hidrotermale. Dar şi alte roci mai vechi,
cum sînt cele din Retezat, au unele caractere de granodiorite. Sînt de asemenea caracteristice
granodioritele masive legate de rocile cristaline ale Carpaţilor Orientali. Culoarea lor este roz sau albă-
gălbuie.
Fig. 5 — Schema unui filon metalifer
Rocile intruzive şi mai bazice, lipsite de cuarţ şi ortoză, cu feldspaţi calco-sodici, amfiboli,
uneori piroxe şi mică neagră sînt denumite diorite. Nu sînt prea frecvente, dar se găsesc şi la noi în
Dobrogea şi în unele masive din Carpaţi, fiind mai ales în legătură cu corespondentele lor de suprafaţă,
denumite andezite. În masa lor cenuşie se văd mici cristale de minerale negre. În fine, rocile bazice,
numai cu feldspaţi calcici piroxeni şi uneori cu amfiboli, se numesc gabbrouri. Sînt roci destul de rare
iar în ţara noastră se găsesc pe vale Dunării, la Iuţi şi prin Munţii Lotrului precum şi în unele masive
mici din Munţii Apuseni şi Dobrogea. Minerale negre domină asupra celor cenuşii sînt frumos
cristalizate. Culoarea acestor roci este închisă, adeseori neagr cu nuanţe verzui sau brune. Prezintă
uneori cristale mari de piroxeni şi se şlefuiesc frumos fiind folosite pentr monumente şi obeliscuri.
Rocile „ultrabazice" sînt lipsite chiar de feldspaţi şi sînt constituite preponderent din amfiboli,
piroxeni, cărora li se adaugă un silicat foarte bazic, gălbui, denumit olivină. Culoarea lor este neagră
sau verzuie, sînt compacte şi nu prea dure. Prin alterare, din olivină ia naştere un mineral secundar, cu
ceva apă, denumit serpentin iar rocile rezultate, serpentinite (la noi se găsesc în Carpaţii Meridionali,
Munţii Apuseni şi mai puţin în Carpaţii Orientali). Din şlefuirea acestor roci, mai puţin dure decît
precedentele, pot rezulta obiecte de artă sau statuete, cum sînt cele modelate de popoarele din vechime,
mai ales de cele din Orient.
Şi astfel, am examinat cele mai frecvente tipuri de roci intruzive de la noi, dar sîntem departe
de a le fi epuizat. Am arătat că la periferia masivelor intruzive s-au „diferenţiat" roci intermediare,
denumite hipoabisice sau filo-niene. Din acest grup cităm mai întîi un tip acid foarte interesant,
pegmatitele, roci cu alcătuirea granitului dar cu cristale mari de tot, cărora li se adaugă unele minerale
speciale şi rare, foarte importante uneori sub raport economic, cum sînt, în R. P. Română, pegmatitele
cu lame mari de mică albă, exploatate pe valea Lotrului şi cele cu beril (mineral preţios) de la Teregova
(Banat). Aceste roci furnizează cel mai bun feldspat pentru ceramică. Au culoarea albă sau roz şi conţin
cristale mari, uneori gigantice, de feldspat şi mică. Dintre rocile bazice, cităm diabazele care au
alcătuirea gabbrourilor, numai că feldspaţii au forma unor baghete ce se întretaie, iar în ochiurile
delimitate se găsesc piroxeni, sticlă sau produşi de alterare. Treptat, aceste roci trec la roci de suprafaţă,
efuzive, denumite bazalte sau chiar diabaze, cînd caracterele arătate mai sînt încă conturate. Cu aceasta
am ajuns la rocile vulcanice pe care le vom examina începînd de la bazic la acid. Diabazele şi ba-
zaltele constituie, împreună cu unele andezite bazice (vezi mai jos), circa 98% din masa rocilor de
suprafaţă, astfel ca situaţia este inversă faţă de cele intruzive, unde predominau rocile acide. Diabazele
şi bazaltele se recunosc prin caracterul uniform al rocii, fin grăunţos pînă la sticloase şi prin culoarea
lor neagră sau brună, uneori roşie sau verde, culoare impusă de anumite minerale produse prin alterare.
Ici şi colo se văd unele cristale mari fie de culoare deschisă, fie de minerale negre. În ţara noastră se
găsesc admirabile ,,curgeri submarine" de diabaze vechi în Dobrogea şi Munţii Apuseni şi de bazalte
mai noi în Munţii Apuseni (Detunata) şi la Racoş (Munţii Perşani). Dioritelor le corespund la suprafaţă
un grup de roci foarte importante, denumite andezite. Atare roci de vîrstă foarte recentă, a căror erupţie
a fost văzută cu groază poate chiar şi de omul primitiv, alcătuiesc lanţul Munţilor Harghita-Călimani-
Gurghiu. În Regiunea Maramureş (Baia Mare) şi în Munţii Apuseni, soluţiile fierbinţi ce au însoţit
erupţiile de andezite recente au determinat formarea minereurilor de toate felurile, cu o importanţă
economică binecunoscută. În natură, aceste roci pot să apară sub formă de pînze rezultate din curgerea
lavei fierbinţi pe flancurile vulcanilor, alternînd cu cenuşi vulcanice sau cu roci compuse din bolovani
rotunjiţi (bombe) prinse în aceste cenuşi şi denumite aglomerate. Astfel de situaţii vorbesc
cercetătorului despre erupţii caracteristice, unde exploziile şi revărsările de lavă alternau, aşa cum se
întîmplă şi astăzi la vulcanii din bazinul Mării Mediterane. Alteori alcătuiesc coloane ce se pierd în
profunzime şi care corespund vechiului coş vulcanic. Turiştii ce pleacă de la Tuşnad spre lacul Sf. Ana,
pot vedea asemenea alternanţe în pereţii abrupţi modelaţi de ape şi vînturi în flancurile muntelui. Privit
cu ochiul liber, un andezit arată ca o masă fundamentală în care apar înglobate cristale de feldspat alb
sau gălbui, alături de foiţe de mică neagră sau de mici prisme de amfiboli sau piroxeni. Masa în care
„plutesc" aceste cristale este cenuşie, brună, verde, roşcată sau chiar neagră. Examinată cu lupa, arată
uneori o structura fin cristalizată, alteori aminteşte sticla. Granodioritelor le corespund roci efuzive,
denumite „dacite" după vechiul nume al meleagurilor noastre. Deşi roci tipice se găsesc mai rar (în
Munţii Apuseni, de exemplu) cenuşile acestor roci au umplut vechi bazine marine şi lacuri dintre care
unele foarte întinse, cum este marele bazin dintre munţi, al Transilvaniei, sau cel al Depresiunii Getice.
Grosimile lor ating uneori sute de metri iar recunoaşterea în sondaje are o importanţă deosebită, de
pildă, pentru orizontarea formaţiunilor ce conţin gaz metan din Bazinul Transilvaniei. Natural că
aspectul rocii întărite este al unei roci sedimentare iar eroziunea a modelat în el frumoase forme de
relief. Rocile seamănă cu nişte gresii aspre sau cu nişte argile întărite iar culoarea este uneori albă (de
exemplu, dealurile acoperite de arbori fructiferi dintre Ocnele Mari şi Rîmnicul Vîlcea, care apar
privirii călătorului ce vine cu trenul dinspre Govora ca văruite), alteori verde-intens sau de culoarea
oului de raţă, cum este vestitul Munte verde de la Slănicul Prahovei. Dacitele sînt ceva mai deschise la
culoare decît andezitele şi uneori, între cristalele mari, alături de feldspaţi, apare cuarţ cu formă
piramidală.
În fine, rocilor granitice le corespund roci vulcanice dure, cu cristale mari de cuarţ şi feldspat,
denumite riolite. Rezultînd din lave prea vîscoase pentru a curge, formează astăzi filoane sau coşuri cu
pereţi escarpaţi, cel mult uşor răsfrînţi. Examinată, roca este de culoare deschisă (gălbuie, roz, albă) şi
prezintă adeseori frumoase cristale de „cuarţ bipiramidat" de 1—2 cm diametru, cum este cazul în
masivul de la Roşia Montană (Munţii Apuseni). De pe sol se pot culege astfel de cristale asemenea
pietricelelor.
Înainte de a părăsi domeniul rocilor eruptive, ţinem să precizăm că varietăţile petrografice sînt
extrem de numeroase şi că nu am enumerat decît pe cele mai de seamă. Totodată adăugăm că numirile
utilizate pentru rocile vulcanice se aplică de către unii autori numai rocilor noi, din era neozoică, cu
excepţia termenului de diabaz care, dimpotrivă, se aplică numai rocilor mai vechi decît această eră.
Pentru rocile acide vechi s-a utilizat termenul de porfire, şi cel de porfirite pentru cele asemănătoare
andezitelor.

b) Rocile sedimentare
Suprafaţa Pămîntului este acoperită în proporţie de 75%, după cum am arătat, de rocile
sedimentare, asemenea unei pojghiţe subţiri ce pluteşte peste marea masă de roci eruptive şi anatexice,
dovedind vechi domenii scufundate sub ape sau poziţii tectonice, unde aceste roci au încălecat peste
altele, împinse de mişcările orogene. În capitolul referitor la formarea rocilor, am arătat modul cum se
acumulează sedimentele la suprafaţa Pămîntului, agenţii sub influenţa cărora are loc acest proces şi
modul cum se transformă ulterior pentru a da naştere rocilor consolidate şi dure, în masa cărora se mai
recunosc adeseori caracterele sedimentului de origine.
Desigur că nu o dată turistul care a străbătut culmile munţilor s-a trudit să-şi facă drum pe
versanţii acoperiţi de bucăţi colţuroase, cunoscute sub denumirea de grohotişuri, şi a respirat uşurat
cînd a depăşit aceste locuri obositoare şi cu priză nesigură. Dacă ne imaginăm că grohotişul se
cimentează, obţinem o rocă alcătuită din bucăţi colţuroase prinse laolaltă. Aceste bucăţi, constituite din
roci mai vechi, fie de acelaşi fel, fie deosebite, se pot uneori desprinde cu uşurinţă prin lovire cu
pioletul, alteori rămîn însă în loc, dacă cimentarea este puternică. Asemenea roci se numesc brecii şi se
caracterizează atît prin natura bucăţilor remaniate, cît şi prin caracterul cimentului. Cînd materialul
provine din fragmente colţuroase de lavă întărită sau din rocile din vecinătatea craterului vulcanic,
cimentul fiind lavă sau cenuşă, avem de-a face cu o brecie vulcanică. Ele se vor întîlni, după cum este
şi natural, în apropierea centrelor vulcanice şi asupra lor vom reveni mai jos. Alte brecii provin din
cimentarea fragmentelor ce rezultă prin sfărîmarea rocilor în timpul mişcărilor tectonice şi se
denumesc, din acest motiv, brecii tectonice. Se găsesc în zonele cu falii sau pînze de şariaj în foarte
multe puncte de pe întinsul patriei. Să dăm un exemplu. Cine străbate masivul Poiana Ruscăi, regiunea
principalelor noastre zăcăminte de fier, şi se opreşte în faţa carierelor de extragere a dolomitelor
necesare Combinatului siderurgic de la Hunedoara, adeseori poate recunoaşte zone unde piatra pare
transformată într-o pulbere nisipoasă de culoare gălbuie ca şi roca însăşi, din care provine, amintind de
aspectul rumeguşului de lemn, iar din masa ei se pot culege bucăţi de piatră colţuroasă. Sînt brecii
formate pe falii ce au rezultat în urma deplasării unor compartimente de roci în raport cu altele şi
prezenţa lor constituie adesea indicii importante de interpretare pentru geologul prospector. Există şi
alte tipuri de brecii provenite din resturi de organisme, din procese de contracţie etc. ., dar aceste roci
interesează numai pe specialist. În acest grup se mai situează o seamă de roci cu caractere de brecii,
specifice masivelor noastre de sare pe care le mărginesc, cunoscute sub denumirea de „brecia sării”.
Fig. 6 — Conglomerat
Într-o masă argiloasă plutesc fragmente de roci din formaţiunile mai vechi. Se admite că
provin sau tectonic, sau din acumulări în jurul bazinului de depunere a sării. Am subliniat, într-un
capitol anterior, asemănarea dintre pietrişul rotunjit de pe văi şi bucăţile ce se desprind din versanţii
stîncilor din regiunile muntoase, cum ar fi în Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, culmea Pietricica (Bacău) etc.
Aceste roci se denumesc conglomerate şi rezultă din cimentarea pietrişurilor marine şi continentale.
Blocurile şi fragmentele „remaniate" 1 îşi păstrează în aceste roci sedimentare caracterele din roca de
origine (granite şisturi cristaline, calcare etc.) astfel, dacă un drumeţ va cerceta mai îndeaproape
bucăţile din „conglomerate de Bucegi", va recunoaşte fragmente de roci albe, foarte asemănătoare
calcarelor care alcătuiesc masivele Pietrei Craiului, Pietrei Mari sau Postăvarului, alături de şisturi
cristaline verzi (cloritice) pătate cu minerale gălbui, de tipul rocilor din Masivul Leaotei, care continuă
către est impozantele culmi ale Bucegilor, roci dure, roşii ca sîngele denumite jaspuri, asemănătoare
celor de pe valea Peleşului, cum şi alte tipuri de pietre. În masa cimentului va recunoaşte granule de
nisip banale amintindu-i de pildă nisipurile carierelor de la Colentina. Exemple de acest fel se pot găsi

1
Adică desprinse din formaţiuni de pe continent şi înglobate în sedimente.
multe în Carpaţii noştri. Uneori, conglomeratele formează singure reliefurile, alteori, ca şi breciile, pot
să apară intercalate în serii de natură mai mult sau mai puţin deosebită. Astfel, în Carpaţii Orientali se
întîlnesc adeseori în zona denumită a flişului carpatic, ca şi în cea colinară, caracterizată, printre altele,
şi prin prezenţa masivelor de sare, conglomerate cu bucăţi de roci verzi de tipul celor întîlnite în sudul
Dobrogei. Aceste elemente au condus la concluzia că rocile care alcătuiesc Dobrogea de sud se
prelungesc pe sub Carpaţi pînă departe pe teritoriul R. P. Polone. Alteori însă, geologul rămîne uimit de
faptul că în conglomerate nu găseşte nici urmă din rocile ce alcătuiau ţărmul mării în care s-au depus
pietrişurile de origine. Cauza este legată probabil de curenţii ce existau de-a lungul ţărmului, care
transportau materialul cu totul în alte locuri decît cele de unde s-a desprins din stînci. În fine, o altă
explicaţie ar consta în aceea că formaţiunea din care au provenit fragmentele a fost în întregime
distrusă în timpurile geologice, astfel că astăzi nu mai poate fi identificată decît din aceste resturi.
Din cimentarea nisipurilor iau naştere, după cum s-a menţionat, gresiile, roci cunoscute pentru
întrebuinţările sale. O bucată de gresie este aspră la pipăit datorită granulelor cimentate şi de culori
variate, impuse fie de culoarea iniţială a granulelor, fie de culoarea cimentului. Lame lucitoare de mică,
asemenea unor foiţe de argint, sclipesc uneori în masa gresiilor sau pe feţele de separare dintre strate.
În Subcarpaţi, în Munţii Apuseni, în flişul carpatic, în Bazinul Transilvaniei, ca şi în multe alte regiuni,
se întîlnesc gresii asociate cu conglomerate, cu argile sau cu marne. Adeseori, picurînd pe o gresie un
acid (de obicei clorhidric), constatăm că roca fierbe degajînd bule de gaz. Fenomenul, denumit
efervescenţă, nu este caracteristic gresiilor, ci calcarului din ciment, aşa cum s-a arătat, Dar aceeaşi
gresie, ca şi oricare dintre semenele sale, va zgîria geamul datorită conţinutului în granule de nisip,
alcătuite din cuarţ, mineral cu duritate mai mare decît sticla. Este caracteristică, sub acest aspect, gresia
cunoscută sub denumirea de „gresie de Tarcău", care formează o bună parte din zona munţilor înalţi ai
Carpaţilor Orientali. În această gresie, care alternează adeseori cu şisturi argiloase, s-a săpat gigantica
escavaţie de la Bicaz în care a fost turnată fundaţia barajului. Apele Bistriţei repezi şi capricioase de
altădată au fost stăvilite fiind transformate, datorită omului, într-un furnizor de energie electrică.
Fig. 7 — Brecie
Planşa 01
Grosimea acestei gresii variază între 800 şi 1800 m, fiind alcătuită din bancuri groase, uneori
de 15—18 m, şi avînd culoarea gălbuie sau brună-gălbuie. Deschideri frumoase în gresia de Tarcău pot
fi văzute de turişti pe oricare dintre văile care ferăstruiesc arcul carpatic, începînd din valea Buzăului
spre nord cum sînt valea Milcovului şi afluenţii săi, valea Trotuşului şi valea Bistriţei. Vîrsta sa se
situează spre partea inferioară şi medie a erei neozoice (eocen).
Ceva mai tînără (oligocen) este o altă gresie, de culoare albă, care nu face efervescenţă,
cimentul fiind o silice necristalizată, denumită opal. Această gresie, foarte caracteristică flişului
carpatic, se numeşte gresie de Kliwa. Este dură şi nu are mică.
Alteori, gresiile au o culoare roşie, datorită cimentului bogat în oxizi de fier, cum sînt unele
gresii formate la sfîrşitul erei paleozoice (permian), ce alcătuiesc bancuri subţiri în anumite zone ale
Munţilor Apuseni, Banatului şi ale Carpaţilor Orientali. Sînt adeseori foarte silicioase, cimentul fiind
cuarţ ca şi granulele remaniate, de unde şi denumirea de „cuarţite". Tot de culoare roşie, însă mai moi
şi mai sfărîmicioase, cu cimentul argilos, sînt şi o seamă de roci de vîrstă mezozoică superioară
(cretacică), din sudul Munţilor Apuseni, şi rocile neozoice din regiunile subcarpatice din formaţiunea
numită saliferă. Alteori, gresiile au culoarea verde, impusă fie de materialul remaniat, cum sînt gresiile
cu „elemente verzi" de natură dobrogeană (pe care le-am menţionat cînd am vorbit despre
conglomerate), aflate adeseori în depozitele din Subcarpaţi, din multe părţi, cum ar fi valea Buzăului, în
apropierea masivului de sare denumit plastic de popor „Sarea lui Buzău". Alteori, culoarea verde este
impusă de mineralele cimentului, dintre care cele mai de seamă sînt unele minerale argiloase, minerale
cu fier din grupul doritelor şi mai ales mineralul verde, specific vechilor funduri de mare nu prea
adînci, a cărui prezenţă este adeseori recunoscută în gresii, denumit glauconit. Astfel de gresii se
întîlnesc în multe părţi din ţara noastră, dar au o dezvoltare subordonată, fiind caracteristice mai ales
unor depozite depuse pe la mijlocul perioadei cretacice, cum şi unor depuneri cretacice mai noi şi
terţiare vechi, în legătură cu flişul carpatic, depozitele din Subcarpaţi etc.
În fine, alteori, culoarea gresiei este neagră, provenind fie din substanţe organice bituminoase,
de tipul celor ce au dat naştere petrolului, şi din sulfuri feroase fin răspîndite, cum sînt multe gresii
negre din Carpaţi şi din zonele petrolifere, fie din pigment cărbunos ce s-a format prin transformarea
milenară a substanţei vegetale prinse în masa lor, aşa cum se găsesc în legătură marea majoritate a
zăcămintelor de cărbuni de la noi. Prin consolidarea sedimentelor cu o granulaţie de dimensiunile
prafului rezultă gresii foarte fine cu caractere speciale care pot fi găsite la un loc cu gresiile sau cu
argilele. Tipic, este un depozit nou, datînd din timpurile recente ale cuaternarului. Roca se denumeşte
loess şi constituie, mai ales în partea externă a arcului carpatic şi în Dobrogea, mase importante
nestratificate, de culoare brună-cenuşie, care dau un nămol supărător în timpul ploios. În orice carieră
sau cărămidărie de la marginea Capitalei, cel interesat poate vedea astfel de roci pămîntoase alcătuind
versanţii văilor; în ele îşi fac cuibul o mulţime de fiinţe, de la gîzele abia vizibile pînă la lăstunii şi
popîndăii ce produc uneori distracţia călătorului în regiunile noastre de stepă, prin aspectul şi mişcările
lor. Atins cu mîna, loessul nu o unge ca argila, ci aderă ca un praf fin, putîndu-se distinge granulele sale
componente. Acumularea acestui sediment, uşor calcaros şi conţinînd numeroase minerale şi fosile
terestre, s-a făcut sub influenţa vînturilor puternice care înălţau valuri de praf în aşa-numitele perioade
interglaciare, cînd ridicarea temperaturii determina retragerea maselor de gheaţă, ale glaciaţiilor, lăsînd
în urma lor mari cantităţi de pulberi. Din masa loessului ies la iveală adeseori schelete, mai ales măsele
de elefanţi, mamuţi, rinoceri sau coarne de cerb, arătînd că aceste locuri au fost cîndva abundent
populate de animale superioare. Depozite asemănătoare s-au format, de altfel, şi în lacuri sau în luncile
inundabile ale rîurilor, sub influenţa generală a apelor curgătoare. Dacă ne-am oprit puţin asupra
loessului, am făcut-o nu pentru că s-ar găsi pe culmile Carpaţilor, ci pentru că aceste depozite au o
largă dezvoltare în ţara noastră în regiunea colinară şi de cîmpie.
În fine, materialul cel mai fin, care se depune nu atît sub influenţa greutăţii, cît în special prin
reacţie cu sărurile apelor marine sau continentale, dă naştere rocilor denumite argile. Dacă se adaugă şi
o cantitate de calcar, roca se denumeşte marnă, şi, natural, se va deosebi de argilă prin aceea că face
efervescenţă. Desigur că toţi cititorii noştri cunosc argilele şi calitatea lor de a se înmuia cu apă, unele
dintre ele devenind plastice. Prin fosilizare, argilele pierd această calitate devenind dure, compacte şi
fin stratificate sau şistoase. Iau astfel naştere roci denumite argilite şi şisturi argiloase, caracteristice
formaţiunilor mai vechi decît era neozoică şi chiar celor de această vîrstă, dar care au suferit presiuni
puternice. Culoarea argilelor cuprinde o gamă variată de la gălbui, roz, verde, brun, cenuşiu, pînă la
negru. În afară de plasticitate, aceste roci se recunosc şi prin aceea că, aburite şi încălzite uşor prin
răsuflare, produc mirosul specific ogoarelor după ploile de vară. Prin atingere, argilele murdăresc
degetele dînd un aspect gras, caracteristic, spre deosebire de loess. De cîte ori călătorul sau geologul nu
şi-a tras cu greu bocancii încărcaţi de nămol, în zilele ploioase, prin regiuni cu argile şi marne.
Regiunile deluroase subcarpatice, versanţii văilor din flişul Carpaţilor Orientali sau al Munţilor
Apuseni sînt caracteristice sub acest raport; rîurile scot adeseori la iveală roci argiloase sau marnoase,
ce pot fi asociate cu gresii sau cu roci de altă natură. Un tip special de argilă se întîlneşte în regiunile cu
vulcanism recent unde soluţiile postvulcanice, încărcate cu diverse substanţe, au atacat şi alterat
cenuşile sau chiar lavele vulcanice. Argila astfel formată se numeşte caolin. Ea poate fi adeseori
întîlnită şi în regiuni lipsite de vulcanism, cum este, de pildă, sudul Dobrogei (Cuza Vodă). Cine a
străbătut regiunile miniere din Ţara Moţilor sau de la Baia Mare şi a coborît eventual în adîncul
întunecos al minelor a putut adeseori constata că roca deţinătoare de substanţe minerale utile are în
apropiere o astfel de argilă de culoare albă, provenită din procese de caolini-zare. De asemenea, cei
care au străbătut piscurile împădurite ale vechilor vulcani din lanţul Harghita-Călimani, au întîlnit atare
roci caolinizate.
Să ne ocupăm acum de rocile rezultate din materialul a cărui fineţe face să nu poată fi văzut,
nici cu cele mai perfecţionate microscoape. El precipită din soluţii reale formînd roci de precipitare.
Am arătat că unele dintre ele sînt foarte solubile, cum sînt sarea şi gipsul, aşa cu arareori le găsim la
suprafaţă, mai ales în zonele cu climă aridă. Uneori însă, cum este cazul în zonele colinare
subcarpatice, masivele de sare sînt direct ferăstruite de agenţii atmosferici. La suprafaţa lor iau naştere
lacuri, adăpostite în golurile vechilor saline, unde se strîng ape cu proprietăţi curative. Iată, ca exemplu,
celebra Baia Baciului de la Slănicul Prahovei, unde turistul poate pătrunde într-o grotă de sare cu un lac
extrem de concentrat. Alteori, astfel de lacuri au determinat înfiinţarea do staţiuni balneoclimaterice,
cum sînt Sovata, Ocna Sibiului, Ocnele Mari etc. Deosebit de interesant este cazul încălzirii apelor
sărate de la Sovata care prezintă, mai ales în perioadele în care vizitatorii nu le răscolesc prea mult, o
zonă la circa 2 m adîncime cu temperatură constantă du 30—40°. Motorul care înfierbîntă această apă,
departe de a fi vreun vulcan ascuns, cum s-au creat unele legende, este însuşi Soarele. La suprafaţa
lacului se găseşte o pătură de apă mult mai dulce, alimentată de rîuleţele din apropiere, care se
încălzeşte mai puţin decît stratul inferior sărat pe care-l fereşte de pierderea căldurii. Fenomenul apare
şi la alte lacuri sărate din ţara noastră. O altă categorie de roci de precipitare, mai ales prin intermediul
fiinţelor, impresionează însă în mod deosebit pe drumeţ. În capitolul referitor la modul de formare a
rocilor, am arătat că mai ales organismele denumite „recifale" fixează cantităţi mari de carbonat de
calciu (calcar), asociat uneori şi cu carbonat de magneziu (dolomit), constituind astăzi minunatele
insule coraliere din apele tropicale şi ecuatoriale. Atare organisme se recunosc încrustate în stînca albă
a muntelui, iar cercetătorii străvechilor forme de viaţă — paleontologii — recunosc în ele organisme
adeseori asemănătoare celor din mările noastre, dar şi organisme stinse de milioane şi milioane de ani.
Aceste calcare şi dolomite constituie astăzi frumuseţea peisajului nostru carpatic din Munţii Apuseni,
dar mai ales din lanţul Carpaţilor Orientali, de la stînca impunătoare a Pietrei Craiului şi pînă la graniţa
de nord. Roca albă contrastează cu fondul peisajului străbătînd şi înseninînd decorul din verdele
pădurilor de fag şi brad, sau proiectîndu-se pe cerul azuriu al dimineţii sau pe sîngeriul amurgului. Cine
a asistat la un astfel de sfîrşit de zi pe malul Lacului Roşu, de exemplu, la poalele abruptului munte
Suhard, a rămas desigur cu nostalgia unor locuri de basm. Acelaşi călător, coborînd a doua zi pe
serpentinele Cheilor Bicazului, a rămas uimit de minunile pe care le-au modelat apele în coapsa dură a
muntelui. Şi astfel de chei minunate se pot vedea în multe locuri din ţara noastră: în valea Olteţului (la
Polovragi), în valea Bistriţei vîlcene, în valea Dîmboviţei, apoi cheile Tătarului, Zănoagei şi Oarzei din
Bucegi, cheile Ghimbavului, cheile Turzii, cum şi numeroase alte astfel de strîmtori ce dau pitorescul
Munţilor Apuseni, Munţilor Poiana Ruscăi etc. Dar cine nu a auzit despre frumuseţea vestită azi, după
explorările cercetătorilor noştri, a cetăţilor Ponorului şi Rădesei din Munţii Apuseni, a Pietrei Altarului
din Cheile Bicazului, pe care se caţără alpiniştii în concursurile cele mai îndrăzneţe, a impozantelor
turnuri ale Pietrelor Doamnei din Rarău, a stîncilor Adam şi Eva de la Pojorîta sau a peretelui vestic al
Pietrei Craiului. Uneori, amintind şi mai plastic de insulele actuale de corali, aceste vechi recife stau
peste roci eruptive de culoare neagră rezultate din întărirea unor lave erupte sub oglinda mării. Această
situaţie apare clar turistului care străbate Munţii Apuseni în partea lor de sud, trecînd prin valea
Mureşului la Galşa, sau între localităţile miniere Băiţa Hunedoarei şi Crăciuneşti. Formele pe care apa
şi agenţii atmosferici le sculptează în calcare au fost denumite, după numele unei regiuni de pe malul
Mării Adriatice, „carst" sau „fenomene carstice". Astfel, menţionăm dolinele, de forma unor pîlnii cu
vîrful în jos, cum sînt cele din Platoul Vaşcăului din Munţii Apuseni, sau „poliile", forme întinse pe
care stagnează apa, izvoare intermitente sau izbucuri, cum este Izvorul Călugărului (Vaşcău) etc. Dar
deosebit de interesantă este lumea peşterilor în care apa a sculptat şi a depus forme minunate de
stalactite p,i stalagmite, coloane cu dimensiuni şi aspecte ciudate, draperii de piatră, adevărate perle
sclipitoare în lumina făcliilor şi lămpilor de carbid, portaluri de catedrale gotice, miniaturi de munţi
înzăpeziţi etc. Apa cristalină curge prin peşteri şi uneori, cum este la celebra peşteră a Scărişoarei din
Munţii Apuseni, temperatura scăzută o încremeneşte în mici gheţari ce nu se topesc tot timpul anului.
Vieţuitoarele trecutului şi-au lăsat oasele în peşteri, loc de refugiu, alături de însuşi omul primitiv retras
de groaza gheţarilor ce coborau din munţi şi care acopereau ca o calotă emisfera nordică a Pămîntului.
Fig. 8 — Organisme calcaroase din cretă (văzute la microscop)
În multe grote de la noi, de exemplu, în peştera de la Baia de Fier, aflată la poalele sudice ale
Parîngului, sau de la Meziad (Munţii Apuseni), s-au găsit oase uneori schelete întregi de urşi de
peşteră, de hiene, le etc. — formînd adevărate bolniţe ale unei înfiorătoare morţi întunecate. Craniile s-
au putut păstra în calcare depus de laptele de var, iar pe unele lespezi s-a transmis chiar cumplita urmă
a zgîrieturii desperate a fiarelor muribunde. Dar domeniul rocilor calcaroase ce pot fi recunoscute în
lanţul nostru carpatic este cu mult mai variat. Unele calcare au rezultat din acumularea scoicilor şi a
resturilor de schelete organice de toate felurile în apele mărilor trecutului îndepărtat şi ne apar astăzi
sub formă de calcare organogene, amintind de cordoanele de scoici de pe plajele mării noastre sau din
lacurile cu apă dulce. Cine a scormonit puţin în rîpele de la Bucovăţ de lîngă Craiova nu se poate să nu
fi fost impresionat de prospeţimea Scoicilor amestecate în nisipul de acolo. Sînt acumulări recente pe
care „diageneza" nici nu le-a transformat şi nici nu le-a cimentat în roci dure. Cine a cercetat unele
stînci din faleza litoralului nostru sau a privit cel puţin o piatră dintre cele îngropate în nisipul fierbinte
al plajei a remarcat desigur formele de scoici cimentate uşor cu calcar, alcătuind o rocă poroasă în care
uneori cochiliile dispărînd şi-au lăsat numai formele sau mulajele. Acest calcar este ceva mai vechi
decît acumularea de la Bucovăţ, dar încă destul de tînăr pentru a-i păstra structura iniţială. La rocile mai
vechi, gradul de cimentare este şi mai avansat, ca şi transformarea cochiliilor de organisme. Astfel,
vizitatorul carierelor de calcar de la Albeşti (în reg. Argeş) a putut constata că resturile fosile sînt
uneori puternic prinse în calcar, iar alteori se desprind uşor. Pe calcarele dure din Bucegi sau din
Munţii Apuseni, resturile fosile par desenate pe feţele spălate de ape şi de vînturi, dar nu pot fi
desprinse şi nici urmărite în masa calcarului. În fine, frumoase calcare şi gresii fosiliere de unde turistul
poate pleca cu buzunarele pline de fosile se mai găsesc şi în alte locuri, cum ar fi la Strunga în Bucegi
sau la Avram Iancu, satul de origine al vajnicului luptător pentru libertate din veacul trecut, în vestitul
Deal al Melcilor, decretat în prezent monument al naturii. Tipuri de calcare ar fi încă de înşiruit, dar
pentru scopul nostru ne oprim aici. Pentru a recunoaşte un calcar trebuie să recurgem uneori la mai
multe mijloace. Culoarea nu este un criteriu, calcarele putînd prezenta aproximativ toată gama de culori
după adaosurile pe care le conţin. Cînd sînt foarte curate, au culoare albă sau gălbuie. Spre deosebire de
argile, sînt compacte, dure, fără plasticitate şi nu dau mirosul reavăn atunci cînd le aburim prin suflare.
Duritatea lor este mai mică decît a fierului, astfel că se pot zgîria cu ciocanul sau cu pioletul. Deosebit
de importantă este efervescenţa, adică proprietatea de a se dizolva cu emisiune de bulă de gaz, atunci
cînd sînt picurate cu acid. Marnele, care rezultă din amestecul de calcar şi argilă, vor face efervescenţă,
dar vor prezenta şi caracterele argilelor (mirosul caracteristic, aderenţă unsuroasă pe degete, mai puţin
plasticitatea). Spre deosebire de calcar, dolomitul nu face efervescenţă decît în pulbere, iar la suprafaţa
sa se vede un fel de nisip caracteristic ce nu se întîlneşte în rocile calcaroase; uneori apar la suprafaţa sa
forme de dizolvare asemănătoare unor şanţuri sinuoase cu creste de separare ascuţite. În fine, sideroza
(carbonatul de fier), întîlnită uneori în munţii noştri, se aseamănă cu precedentele, roca fiind însă cu
mult mai grea iar în zonele expuse aerului prezintă rugina specifică mineralelor cu fier. Spre deosebire
de calcar şi de dolomit, sideroza nu face efervescenţă decît cu acid cald şi în pulbere. Ea reprezintă un
minereu de fier, ce se extrage la noi în Munţii Poiana Ruscăi (Ghelar, Teliuc). Drumeţii] parcurgînd
aceste meleaguri, are posibilitatea să întîi nească toate cele trei tipuri de roci, însă metamorfozate.
Rocile mai provin însă şi din alte tipuri de organisme, şi anume din scheletele silicioase, minuscule ale
unor vietăţ care au trăit fie la suprafaţa mărilor şi lacurilor trecutului (radiolari şi diatomee), fie
împlîntate în mîlurile fundurilor (spongieri, asemănătoare buretelui actual) Aceste fiinţe, prin
acumulare, au dat naştere la depozita în general subţiri ce apar intercalate în alte serii, la rocile
silicioase în care scheletele de opal adeseori au fost dizolvate depunîndu-se în apropiere sub o formă
nouă.
Fig. 9 — Diatomee (văzute la microscop)
Aceste roci, cînd sînt constituite din schelete de diatomee poartă denumirea de diatomite.
Dacă drumeţul străbate valea Buzăului şi se opreşte la Pătîrlagele, întîlneşte, în carierele săpate aici, o
rocă albă, uşoară, poroasă şi aspră la pipăit. În apropierea sa, pe valea Buzăului, în formaţiunea
oligocenă va mai putea întîlni, adeseori asociate cu gresii de tipul gresiei de Kliwa, nişte roci de
cremene dure, uneori în strate subţiri, de culoare brună şi cu spărtură aşchioasă sau concavă (ca o
scoică). Aceste roci vărgate provin din depunerea silicei ce a rezultat în urma dizolvării căsuţelor de
diatomee şi care a circulat, în chip de soluţie, printre rocile înconjurătoare. Culoarea brună rezultă din
prezenţa bitumenului provenit din transformarea substanţei organice care se găsea în diatomee. Aceste
roci au fost denumite „şisturi menilitice”1. Rocile alcătuite din radiolari şi din spiculi de spongieri sau
din silicea rezultată din scheletele acestor fiinţe sînt dure, de culoare în genere roşie sau verde, în strate
de grosimi pînă la decimetrice şi cu spărturi ca şi ale precedentelor roci, numite jaspuri 2. În jaspuri
artiştii Extremului Orient au modelat interesante forme statuare şi obiecte ce pot fi admirate şi în secţia
Arta Orientală a Galeriei de Artă din Bucureşti. La alcătuirea reliefului muntos aceste roci au o
participaţie minoră, apar însă adeseori printre alte tipuri de roci ieşind în relief atît datorită durităţii, cît
şi culorii caracteristice. Turiştii care vizitează staţiunea Lacul Roşu, venind de la Gheorghieni sau
Cheile Bicazului, pot recunoaşte jaspuri printre stîncile ce flanchează şoseaua, în intercalaţii de o
frumoasă culoare roşie sau verde. De asemenea, cei ca coboară de pe Platoul Bucegilor spre Sinaia pe
frumoasa vale a Peleşului, cum şi cei ce străbat regiuni ale Munţilor Apuseni, pentru a nu cita decît
cîteva cazuri izolate. Din silexuri, roci silicioase înrudite cu precedentele, au fost cioplite primele
unelte şi arme ale omului primitiv. Spre deosebire de calcare, aceste roci sînt toate foarte dure şi
compacte, zgîrie fierul şi chiar sticla, iar spărtura este aşchioasă sau concavă (ca o scoică).
O categorie de roci face trecerea către cele eruptive, rezultînd din materialul zvîrlit de vulcani,
depus în condiţiile asemănătoare rocilor sedimentare autentice. În acest grup se încadrează şi breciile
vulcanice care au fost menţionate la începutul capitolului. Dacă însă materialul este rotunjit rezultînd
din bombe şi din pietrele zvîrlite de vulcani — roca aminteşte de conglomerate, fiind însă cimentată cu
cenuşă sau cu lavă. Sînt denumite aglomerate, după cum cele fine, asemănătoare gresiilor, se numesc
tufuri". Oricine a străbătut lanţul Harghita-Călimani, împrejurimile Băii Mari, sau partea centrală şi
sudică a Munţilor Apuseni, a putut vedea atare roci. Deseori cimentul aglomeratelor, ca şi tufurile, este
de culoare albă, astfel că dîmburile dealurilor chiar şi în timpul verii, par ninse. Am mai arătat şi faptul
că mari cantităţi de cenuşă vulcanică se găsesc acumula: atît în Bazinul Transilvaniei, cît şi la partea
exterioară Carpaţilor, regiune unde cratere de vulcani nu au fo; întîlnite. Am vorbit despre frumuseţea
„Muntelui verde un deluşor de la Slănicul Prahovei, precum şi despre dealurile albe pe care călătorul le
poate admira din trenul care-l poartă prin regiunea petroliferă de pe malul drept al Oltului, pe la
staţiunea balneară Govora şi pe la Rîmnicul Vîlcea spre Călimăneşti. În ambele cazuri avem de-a face
cu mase impozante de cenuşi vulcanice zvîrlit de vulcani, din era neozoică.

c) Roci metamorfice
Trecînd la caracterele rocilor metamorfice, este important să reţinem că ele sînt moştenite, mai
mult sau mai puţin, de la roca sedimentară sau magmatică de origine.
Se înţelege că puternicele presiuni au accentuat stratificaţia rocilor sedimentare care devine
foarte fină la şisturile cristaline şi că această influenţă va fi mai slabă, dar evidentă, asupra rocilor
magmatice mult mai dure şi mai masive decît cele sedimentare. Dacă însă întărirea magmelor din care
provin aceste roci are loc sub presiune, mineralele se alungesc perpendicular pe direcţia presiunii.
Desigur că în natură se pot întîlni toate stadiile intermediare dintre rocile de origine şi şisturile

1
Împreună cu şisturile disodilice (argiloase), aceste roci sînt considerate roci-sursă de petrol.
2
Termenul se aplică şi unor minerale de silice roşii şi verzi.
cristaline, cum şi dintre diferitele lor tipuri, impuse de natura rocilor iniţiale şi de intensitatea
metamorfismului în punctele considerate. Astfel, în foarte multe masive granitice, se pot vedea treceri
treptate spre roci cu alcătuirea mineralogică asemănătoare (cuarţ, feldspaţi, mice), în care însă
mineralele se dispun în pături paralele, indicate mai ales de mice, determinînd şistozitatea. Rocile se
numesc granite gnaisice sau gnaisuri, după gradul de laminare. Adeseori în masivele granitice apar
astfel de porţiuni gnaisice, mai ales către periferie. Cităm numai, spre exemplificare, caracterul gnaisic
al granodioritelor din Masivul Retezatului, spre periferie, al granodioritelor din Munţii Petreanului, al
graniţelor din regiunea mănăstirii Tismana sau a satului Şuşiţa din valea Jiului, al celor ce constituie
impozantul masiv al Parîngului sau al Muntelui Mare din Masivul Gilăului în Munţii Apuseni, precum
şi în unele cariere de pe valea inferioară a Mureşului, în regiunea Lipova-Radna-Păuliş. Dar din rocile
sedimentare, prin procesele de metamorfism, se ajunge la gnaisuri, fără a mai fi nevoie ca materia să
mai fi trecut prin faza mai mult sau mai puţin fluidă, ca în cazul menţionat. Acest tip de gnaisuri, mai
puţin masive, se întîlneşte mai ales în Banat şi în Carpaţii Meridionali, în unitatea care am arătat că se
numeşte Pînza Getică, dar şi în restul Carpaţilor. Rocile sînt uneori masive, dar cel mai adesea au un
aspect aproape foios, amintind de tipul ceva mai puţin metamorfozat, din care lipsesc feldspaţii,
denumite micaşisturi (adică şisturi cu mică). Gnaisuri cu micaşisturi se găsesc în multe părţi ale
Carpaţilor. În cei sudici, întreaga Pînză Getică prezintă roci ce reţin atenţia turistului prin lespezile
plane de pe care se despart (feţe de şisturi), cît şi prin culorile strălucitoare ale acestor feţe unde apar
uneori granule de minerale brune-roşcate, rotunde, denumite granaţi, sau alte minerale caracteristice.
Gnaisurile, în genere mai compacte, prezintă zone de culori deschise (albe şi roz), şi sînt alcătuite din
cuarţ şi feldspaţi între zone peliculare de mice albe şi negre sau de alte minerale închise la culoare.
Micaşisturile sînt mai friabile şi mai lucitoare, din cauza micei. Dacă metamorfismul a fost
mai slab, pe seama argilelor aflate în majoritatea rocilor sedimentare, s-au născut minerale noi de
culoare verde (dorite) sau aurii (sericite). Aceste minerale colorează stîncile versanţilor muntoşi. Cînd
rocile prezintă încă în mod evident caracterele rocilor argiloase din care au luat naştere, fiind însă mai
dure, mai şistoase, mai puternic încreţite sînt denumite filite. Din cele cu materie organică rezultă
şisturi de culoare neagră sau grafit, mineral folosit la confecţionarea creioanelor.
Din gresii mai curate rezultă roci foarte dure, aproape numai cu cuarţ, denumite cuarţite. Din
rocile vulcanice şi din tufurile lor, iau naştere roci de culoare uneori verde, alteori neagră, denumite
şisturi verzi, respectiv amfibolite (după mineralele predominante, numite amfiboli). De multe ori
minerale verzi, dorite, se găsesc şi în gnaisuri, astfel că această culoare apare şi în serii cu metamorfism
mai pronunţat.
Aceste tipuri de roci le găseşti dominînd în tot lanţul Făgăraşului, în munţii Iezerului, Păpuşii.
Sebeşului, Semenicului, Godeanului, Poiana Ruscăi etc, în Munţii Rodnei, Bistriţei, Leaotei,
Hăghimaşului (în parte), în cei Orientali şi în numeroase locuri din Munţii Apuseni (îr jurul Muntelui
Mare, în Munţii Zarandului etc). Alteori, în seriile metamorfozate se găsesc calcare şi dolomite, în care
presiunea şi temperatura au distrus resturile de organisme conducînd pînă la roci cu o gamă variată de
culori (alb, roz, verzui etc), cu o cristalinitate remarcabilă, denumite marmuri. Se cunoaşte utilizarea
acestei roci în sculptură şi arhitectură. Ea poate fi modelată în mod remarcabil şi a constituit materia
primă pentru nenumărate opere de artă.
La noi în ţară marmura de Ruşchiţa (localitate în Banat) este cea mai cunoscută şi mai
utilizată. Avînd o frumoasă culoare roz, s-au confecţionat din ea o seamă da construcţii şi opere de artă
cum sînt: soclul statuii soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, scările Casei Scînteii, ale sălilor de
spectacole de la Palatul Republicii, ale aripii noi a Galeriilor de Artă, unele statui ale sculptorului
Medrea etc.
În sfîrşit, s-a amintit mai înainte de rocile rezultate în urma procesului de metamorfism de
contact în regiunile în care masele eruptive fierbinţi au trecut prin roci sedimentare. Rocile astfel
formate conţin uneori mari şi frumoase cristale de minerale noi, au aspecte compacte sau rubanate, iar
alteori sînt însoţite de remarcabile zăcăminte de substanţe minerale utile (de exemplu: Ocna de Fier şi
Dognecea pentru fier, Băiţa Bihorului pentru alte tipuri de metale etc).
 Capitolul II.
LANŢUL MUNŢILOR CARPAŢI ÎN ALCĂTUIREA
TERITORIULUI R.P. ROMÎNE

Specialiştii care studiază originea cuvintelor (etimologii) au ajuns la concluzia că denumirea

Munţilor Carpaţi are o străveche origine preindoeuro-peană, trecînd apoi în vorbirea ilirotracică (deci şi
a populaţiilor geto-dacice). Numele vine de la un cuvînt ce înseamnă stîncă. Un puternic trib daco-scit,
al carpo-dacilor, ar fi populat în acele vremuri meleagurile munţilor noştri. Neguţătorii greci au dus
aceste numiri pînă departe, astfel că termenul este întîlnit, ca atare, în scrierile marelui geograf al
antichităţii, Ptolemeu, după care dispare, probabil o dată cu limba dacă, spre a reîntîlni — abia după un
mileniu — în scrierile „cosmografilor" de la începutul Renaşterii. Rădăcina cuvîntului se mai
recunoaşte însă astăzi la o serie de numiri toponimice din Europa. Numele munţilor provine deci de la
caracterul lor stîncos, şi nu puţini sînt aceia care i-au asemănat cu Alpii, în trecut întîlnindu-se adesea
termenii de Alpii Transilvaniei sau Alpii Făgăraşului. În Diploma Ioaniţilor din 1247, sînt denumiţi
Alpes. Este legitim aşadar să avem curiozitatea de a cunoaşte, cel puţin în linii generale, structura
acestor gigantice stînci care au dat străvechea denumire culmilor noastre ce încing fruntea
Transilvaniei, asemenea zidurilor unei cetăţi medievale. Cu aceste gînduri, vom încerca să prezentăm
cititorului o schiţă generală a structurii munţilor noştri, necesară înţelegerii evoluţiei de-a lungul
timpului geologic şi a situaţiei lor în edificiul geologic al R. P. Romîne. Cel ce aruncă o privire mai
atentă asupra hărţii patriei noastre este frapat de remarcabila simetrie a reliefului său. Cetatea carpatică
ocupă centrul. S-ar putea spune că lanţul muntos „pătrunde" prin nordul ţării asemenea unei fîşii de
înălţimi marcante, orientate de la NV la SE, şi îşi continuă „drumul" pe direcţia NS pînă la curbură.
Este interesant să notăm faptul că, în direcţia acestei curburi, are loc şi o încovoiere a cursului Dunării,
care face un ocol remarcabil spre nord, despletindu-se în cele două bălţi ce separă Muntenia de
Dobrogea, pentru ca apoi să-şi adune apele şi să se îndrepte hotărît către est, creîndu-şi admirabila
Deltă cu cele trei braţe. Lanţul carpatic îşi urmează apoi dezvoltarea în ramura meridională, care în
Banat face din nou un cot orientîndu-se iarăşi aproape NS pînă la Dunăre, unde îşi dă mîna cu Masivul
Balcanilor1, care străbate de-a curmezişul R. P. Bulgaria pînă spre Marea Neagră. În nord, din lanţul
Carpaţilor Orientali se desprinde o ramură spre vest, alcătuind peretele nordic al cetăţii — Munţii
Rodnei. Zidul vestic al Carpaţilor este însă ceva mai incomplet, căci dacă Munţii Apuseni care îl
alcătuiesc se apropie mult de Carpaţii Meridionali în regiunea dintre Deva şi Ilia, separată doar de apa
Mureşului, spre nord Someşul îşi face cale printr-o poartă largă, între dealurile ceva mai înalte,
denumite: Munţii Lăpuşului şi Munţii Mezeşului. Spre nord, lanţul carpatic se continuă prin Ucraina
subcarpatică şi prin R. S. Cehoslovacă pînă la Viena, alcătuind Carpaţii de nord şi de vest. Astfel
delimitaţi, Munţii Carpaţi însumează 1 600 km şi reprezintă poate cel mai răsucit arc muntos de pe
glob. Povestea sa geologică este străveche şi complicată. Ea trebuie depănată nu ca o înşiruire de
evenimente privind numai acest lanţ muntos, ci considerînd ansamblul său geologic, laolaltă cu
regiunile înconjurătoare. În interiorul Carpaţilor se mai găsesc şi depozitele unor vechi bazine mari sau
lacustre, bazine intracarpatice rezultate prin uriaşe prăbuşiri, dintre care cel mai important este Bazinul
Transilvaniei, iar în spatele său, Bazinul Panonic. Geosinclinalele ce au dat fiinţă Carpaţilor şi-au
început existenţa înainte poate chiar de timpurile erei paleozoice şi s-au continuat apoi cu perioade
succesive de ridicare sau de cutare, pînă în timpurile recente, ale cuaternarului. În faţa Carpaţilor apar
două mari unităţi cu caractere de platformă, şi anume: Platforma Podolico-Rusă la răsărit şi Platforma
Moesică, la miazăzi. Această unitate cuprinde şi partea de sud a Dobrogei. Poziţia acestor două socluri
rigide şi dure se admite că a cauzat forma curbă a lanţului carpatic. În spatele Carpaţilor se dezvoltă
pînă dincolo de valea Tisei, în Cîmpia Ungară, o imensă „depresiune", rezultată prin prăbuşirea ce a
avut loc pe la sfîrşitul erei mezozoice, umplută cu sedimente mai recente, denumită Depresiunea
Panonică. Depozitele neozoice ce au umplut-o, transformate astăzi în roci, ascund la mari adîncimi
formaţiunea care i-a constituit fundul sau formaţiunea fundamentului. De altfel, o situaţie asemănătoare
se afla şi pe partea externă a arcului carpatic, în timpurile noi ale erei neozoice, unde marea şi apoi un
lac dulce au scăldat flancurile munţilor mascînd vederii, prin sedimentele depuse în acea vreme,
raporturile dintre unităţile carpatice şi cele din faţa lor. Acelaşi efect au de altfel şi depozitele care s-au
îngrămădit în bazinele formate prin invadarea apelor în reliefurile Carpaţilor. Aceste culmi s-ar fi
înfăţişat, unui ipotetic cercetător, în acele vremuri cînd încă nu se schiţase măcar apariţia omului,
asemenea unor insule grupate în arhipelaguri orientate mai mult sau mai puţin în direcţia actuală a
munţilor. Dar asupra acestor bazine vom reveni pe măsură ce vom examina unităţile carpatice. Studiile
1
Structura carpatică se continuă însă şi dincolo de Dunăre.
amănunţite ale cercetătorilor noştri, mai ales din anii puterii populare, au condus la lămurirea
principalelor trăsături geologice ale unităţilor Munţilor Carpaţi. Prima observaţie pe care o facem este
că, în întregul arc carpatic romînesc, se deosebesc două grupuri mari de roci: de o parte stau şisturile
cristaline asociate cu roci eruptive vechi (mai ales granite de anatexie), iar de alta, roci sedimentare
puternic încreţite, mai noi decît precedentele şi depuse în mările ce au scăldat aceste locuri începînd de
la sfîrşitul erei paleozoice, apoi în timpul celei mezozoice, şi pînă la jumătatea erei neozoice. Roci
sedimentare ceva mai vechi sînt foarte rare şi se găsesc în Banat, precum şi într-o unitate extrem de
interesantă, în geologia ţării noastre, Dobrogea de nord, pe care ne mulţumim numai să o cităm,
deoarece nu ţine de domeniul Munţilor Carpaţi. Această împărţire reflectă timpul şi chiar modul de
formare a rocilor citate. Primul grup de roci s-a acumulat deci într-un vechi geosinclinal carpatic ce a
început să „funcţioneze" poate chiar mai înainte de era paleozoică.
Mişcările din timpul acestei ere, mai ales cele de la sfîrşitul ei, pe care am arătat că geologii le
înglobează în denumirea de orogeneza hercinică, au transformat profund caracterele iniţiale ale rocilor,
transformîndu-le în şisturi cristaline, cu unele excepţii menţionate. Astfel fiind, orice urmă de fosile a
dispărut şi nu li se mai poate stabili vîrsta 1. Metodele bazate pe ritmul de dezintegrare radioactivă a
unor elemente, prin care geochimiştii stabilesc astăzi „vîrsta absolută" sau în ani a rocilor scoarţei, au
indicat în Carpaţii de nord vîrsta în genere sub 350 de milioane de ani, arătînd că ultimul metamorfism
s-a produs în timpurile hercinice. Această vîrstă a fost confirmată, de altfel, şi de unele lucrări efectuate
în ţara noastră.
Al doilea grup de roci din Carpaţi sînt cele sedimentare, neatinse de un metamorfism
accentuat, cel mult de procesele care am arătat că transformă rocile în partea de la suprafaţă a scoarţei,
conducînd la modificări ce nu şterg caracterele primare ale sedimentelor şi nici nu distrug resturile
organice şi pe care le denumim procese de diageneză. Aceste roci, deşi adeseori puternic încreţite,
păstrează încă resturile fosile astfel că se poate stabili atît timpul depunerii lor, cît şi cel în care s-au
cutat. Acest timp se situează mai ales în succesiunea de „faze" de mişcare începute la sfîrşitul erei
mezozoice (în cretacic) şi continuate pînă în cuaternar (denumite alpine). Paralel cu acumularea
sedimentelor, aveau loc însă şi erupţii mai mult sau mai puţin vizibile în alcătuirea actuală, dintre care
cităm ţîşnirile de lavă bazică ce au format rocile negre din Munţii Apuseni şi rocile de tip banatitic. În
fine, un al treilea grup de roci îl reprezintă, după cum am arătat, depozitele ce se acumulează în
bazinele interioare şi exterioare arcului carpatic, a căror sedimentare începe la sfîrşitul erei mezozoice
şi se dezvoltă mai ales în cea de-a doua parte a erei neozoice, în perioada denumită de geologi neogen.
Planşa 02-03
Şi în vremea depunerii lor au avut loc ţîşniri, cu precădere de roci vulcanice, cu cenuşile
respective (extruziuni), mai ales în interiorul arcului carpatic şi în Munţii Apuseni.
În concluzie, este bine ca cititorul să reţină că, în alcătuirea arcului carpatic se disting: şisturi
cristaline ce formează, împreună cu rocile eruptive asociate, osatura acestui arc, roci sedimentare, în
genere mai vechi, depuse în geosinclinalul carpatic şi cutate fără a se fi metamorfozat, şi roci
sedimentare mai noi îngrămădite în bazine şi pe laturile exterioare ale Carpaţilor, care acoperă şi
maschează relaţiile dintre aceştia şi unităţile exterioare lor. Erupţii vulcanice au avut loc cam în toate
timpurile. Cu aceste elemente, să trecem acum la examinarea structurii arcului Munţilor Carpaţi. Aşa
cum am menţionat, în alcătuirea acestui arc se cuprind trei sectoare principale: Carpaţii Orientali sau de
răsărit, Carpaţii Meridionali sau sudici şi Carpaţii sau Munţii Apuseni, situaţi în partea de apus a ţării.

1. Carpaţii Orientali

Lanţul acestor munţi prezintă o structură destul de uniformă pe toată întinderea sa. Este locul
să facem o precizare, şi anume că termenul de „Carpaţi Orientali" în geologie se dă pe baza structurii
lor şi nu pe cea a poziţiei sau pe considerente fizico-geografice. Din acest motiv lanţul acesta se întinde
pînă la valea Dîmboviţei, cuprinzînd deci şi Munţii Bucegi, iar ultimul său eşalon apusean este enorma
stîncă a Pietrei Craiului. Şisturile cristaline îi alcătuiesc coloana vertebrală şi constituie o zonă continuă
pe 250 km avînd lăţimea maximă în dreptul Munţilor Rodnei. Ele se dezvoltă din valea Tisei şi pînă în
regiunea Ciucului (Păuleni), unde dispar spre a reapărea sporadic, ca o insulă, în Munţii Perşani iar
apoi tocmai în Masivul Leaotei, vecinul apusean al Bucegilor.
Fig. 10 — Zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali. (după Gh. Macovei)
Pe toată această întindere, şisturilor cristaline li se asociază rocile sedimentare, depuse în
timpul erei mezozoice, roci care le maschează continuitatea pe porţiunile citate. Datorită constituţiei
sale, această subunitate a Carpaţilor Orientali este cunoscută sub denumirea de zona cristalino-
mezozoică (vezi fig. 10). La alcătuirea şisturilor cristaline din Carpaţii Orientali, participă mai ales roci

1
Recent, M. Dessila-Codarcea a recunoscut fosile microscopice în calcarele cristaline din Carpaţii Meridionali.
cu un grad redus de metamorfism, şisturi cu dorit, sericit şi grafit, cum am avut ocazia să menţionăm,
asociate cu cuarţite, adeseori negre, care conţin în nord minereuri importante de mangan. În Munţii
Rodnei apar roci mai puternic metamorfozate, micaşisturi, gnaisuri şi amfibolite.
Fig. 11Gnais ocular de tip Rarău şi Cozia
Procese de injecţie de material nou au produs o seamă de rod numite gnaisuri de injecţie, cum
sînt cele din regiunea Rarăului (vezi fig. 11). Destul de frecvent se găsesc în aceste serii roci calcaroase
şi dolomitice metamorfozate pînă la marmure. Asociate cu rocile metamorfice apar roci eruptive de tip
granodioritic, precum şi un corp de roci magmatice, specifice regiunii din jurul comunei Ditrău
(Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară), unele dintre ele denumite chiar „ditroite" (se admite însă că
acestea sînt mult mai recente).
După metamorfozare, apele mărilor au invadat, la începutul erei mezozoice, aceste locuri,
depunînd sedimente grosolane — conglomerate la bază — urmate de recife care apar astăzi sub forma
unor admirabile stînci de dolomit, ce pot fi asemănate adeseori fie cu rocile de acelaşi fel din cristalin,
fie cu alte roci recifale mai noi, de care ne vom ocupa mai departe. Din acest tip de roci rezultă, în
urma acţiunii agenţilor externi, admirabile forme de turnuri şi stîlpi, dintre care am şi menţionat stîncile
Adam şi Eva de la Pojorîta, precum şi alte modelări naturale care apar adeseori, de pe fondul pădurilor
de brad, ca vîrfurile unor cetăţi medievale. În regiunea Tulgheş — Munţii Hăghimaş (de unde îşi culeg
izvoarele Mureşul şi Oltul) — aceste roci au grosimi de 150—200 m. În partea de sud, în Munţii
Bucegi şi Piatra Craiului, dolomitele nu se întîlnesc. Peste ele se găsesc alte tipuri de roci de vîrstă
mezozoică inferioară a căror dezvoltare variază de la loc la loc. Apar mai ales calcare, uneori însoţite
de roci argiloase şi de gresii, alteori de rocile silicioase roşii şi verzi, numite jaspuri. Multe dintre
aceste roci seamănă cu rocile de acelaşi tip întîlnite în Munţii Alpi. Mai menţionăm că, în unele
sectoare, s-au creat condiţii continentale pe ţărmul mării sau pe insule, cu o vegetaţie de climă caldă,
dînd naştere, după îngroparea şi fosilizarea vechilor păduri şi turbării, cărbunilor de pămînt ce se
exploatează astăzi în regiunea Braşov, la Codlea. În alte părţi (Hăghimaş) s-au depus sedimente
fosilifere de apă adînca, de culoare roşie. Pentru un timp, apele mării se retrag din unele porţiuni ale
acestui sector al geosinclinalul carpatic, făcînd loc unui uscat. La mijlocul erei însă, mările invadează
din nou uscatul şi depun sedimente de adîncime nu prea mare. Noul „ciclu" începe cu conglomerate
fine şi gresii asociate cu calcare în care se găsesc uneori numeroase fosile, cum sînt cele de la Strunga
în Bucegi. Urmează roci silicioase sîngerii (jaspuri), iar după acestea, calcare, mai întîi acumulate la
adîncimi mai mari, caracterizate prin anumite tipuri de fosile din grupul amoniţilor şi apoi calcarele
recifale de dimensiuni apreciabile, specifice sfîrşitului perioadei de la mijlocul erei mezozoice
(denumită jurasic, după Munţii Jura). Acestea constituie, în majoritate, admirabilele culmi muntoase de
culoare albă care au fost descrise mai înainte.
Jocul apelor face din nou ca unele regiuni să devină uscat, dar caracterul acesta recifal reapare
şi mai tîrziu, în perioada cretacică. În baza seriei formate în această perioadă se găsesc însă şi depozite
argiloase cu multe fosile, cum sînt cele din zona Muntelui Piatra Craiului, care cuprind diferite tipuri de
roci foarte fosilifere.
În fine, după o nouă fază de retragere, cînd agenţii distrug din plin ceea ce construiseră mările
anterioare, apele invadează din nou pe la mijlocul cretacicului şi depun depozite gigantice de pietrişuri,
din care au rezultat conglomeratele de Bucegi ce constituie acest impozant masiv din inima ţării
noastre, a căror grosime este mult mai mare (1 000 m) în partea de răsărit, unde alcătuiesc admirabilul
abrupt ce străjuieşte valea Prahovei, decît în partea de apus, unde au 200—300 m, lăsînd să iasă de sub
ele calcarele recifale mai vechi, cum este de pildă marele recif al Pietrei Craiului, sau calcarele din
partea de apus a Bucegilor. Situaţii analoge se întîlnesc şi în restul lanţului Carpaţilor Orientali, de
exemplu în Hăghimaş şi în Rarău. Blocuri mari de calcare se găsesc incluse în masa conglomeratelor,
rupte la vremea lor din ţărmuri abrupte, punînd adesea problema dacă nu cumva reprezintă chiar
fundamentul. De asemenea în acele timpuri au avut loc şi numeroase erupţii submarine, însoţite de roci
silicioase (jaspuri), alcătuind insule pe care s-au fixat recife de corali, aşa cum admitem că sînt şi
Pietrele Doamnei din Rarău.
Dacă cititorul examinează o hartă geologică a ţării constată că zona cristalino-mezozoică a
Carpaţilor Meridionali apare colorată preponderent în culoarea roz (a şisturilor cristaline) şi verde (a
rocilor depuse în perioada cretacică). Într-o măsură mai mică, el va recunoaşte pete albastre şi violete
indicînd formaţiunile mai vechi ale erei mezozoice. La răsărit de aceasta, atenţia îi va fi reţinută de o
altă fîşie neîntreruptă, cu două nuanţe de culoare verde, iar în afara acesteia, de o fîşie lată, tot atît de
continuă, ce se strîmtează mult în valea Ialomiţei, colorată în diferite tonuri de brun sau portocaliu.
Această zonă, alcătuită din cele două fîşii, în care culoarea verde arată roci sedimentare depuse în
perioada cretacică iar cea brună, roci acumulate în prima parte a erei neozoice (paleogen), poartă
denumirea de zona flişului carpatic şi reprezintă cea mai caracteristică porţiune poate din întregul lanţ
carpatic. Sub raportul reliefului, această zonă continuă către răsărit culmile înalte ale zonei cristalino-
mezozoice, descrise mai sus, fiind străbătută, mai mult sau mai puţin transversal, de toate cursurile de
apă ce descind din acest frumos lanţ de munţi. Uneori, atare cursuri transversale sînt continuate de
porţiuni longitudinale, unde rîurile merg de-a lungul lanţului muntos creînd defileuri şi trecători cu un
pitoresc deosebit. Este tipică, sub acest raport, valea Bistriţei cape străbate unul dintre cele mai
frumoase defilee.
Zona flişului carpatic este caracterizată prin absenţa totală a şisturilor cristaline şi aproape
totală, a rocilor eruptive, în afară de unele diabaze şi cenuşi vulcanice, întreaga succesiune de strate
este reprezentată prin conglomerate, gresii, marne, argile, uneori în alternanţe caracteristice. Rocile
calcaroase şi cele silicioase, între care diatomitele şi şisturile menilitice, sînt rare. Caracteristică, pe
lîngă monotonia uneori exasperantă a formaţiunilor, este şi obişnuita lipsă de fosile, motiv pentru care
stabilirea riguroasă a vîrstei acestor roci nu a fost pe de-a întregul realizată.
Din analiza amănunţită a caracterelor rocilor celor două subzone ce alcătuiesc flişul, arătate
mai sus (una preponderent cretacică şi alta preponderent neozoică), se desprinde o observaţie valabilă
pentru întreaga zonă a flişului, şi anume că rocile sînt cu atît mai tinere cu cît ne deplasăm dinspre axul
carpatic spre exterior. Aceasta se admite că se datoreşte ridicării pe care axul muntos a suferit-o în
aceste timpuri, obligînd apele mării să se deplaseze din ce în ce mai spre răsărit, către platforma din
faţa lor, care alcătuia ţărmul de răsărit. În această platformă se găseau roci de tipul celor din sudul
Dobrogei.
O dată cu sfîrşitul primei părţi a erei mezozoice, putem considera încheiată viaţa
geosinclinalului Carpaţilor Orientali. Lanţurile muntoase s-au înălţat, iar apele s-au deplasat continuu
peste marginea platformei. În bazinele care au luat naştere în acest fel, s-au depus sedimentele din a
căror cutare urma să se ridice şirul de coline şi dealuri din faţa Carpaţilor Orientali, cunoscut în
geologie sub denumirea de Subcarpaţi. Acum iau naştere lacurile sărate unde apele marine,
concentrîndu-se, depun gipsul şi mai ales sarea una dintre marile bogăţii ale regiunilor noastre colinare,
şi au loc erupţii care umplu bazinele cu cenuşi vulcanice. În fazele de mişcare ce au urmat, aceste
masive de sare au străpuns rocile de deasupra. Sarea apare acum adeseori, în inima unor cute
anticlinale, denumite „diapire".
În completarea datelor privind formarea acestui sector al Munţilor Carpaţi, este necesar să
arătăm că mişcările orogene au determinat cutarea puternică şi încălecarea stivelor de strate de la apus
spre răsărit, peste platforma din faţă, astfel că aşa-numita zonă cristalino-mezozoică încalecă peste zona
flişului, iar în cadrul acestuia se deosebesc şi alte pînze secundare deplasate unele peste altele, de la
apus spre răsărit. Întregul lor complex se răsfrînge apoi peste depozitele terţiare noi ale zonei neogene.
Imaginea aceasta, schiţată atît de succint, s-a definitivat însă în milioane de ani, prin zvâcniri succesive,
urmate de perioade liniştite în vremea cărora apele îşi puteau exercita continua şi milenara lor acţiune
de transport şi sedimentare.
Pentru a da acum cîteva lămuriri cititorului asupra tipurilor de roci pe care le va întîlni în
traseele din Carpaţii Orientali, va trebui să-i precizăm mai întîi faptul că numeroasele studii întreprinse
pînă în prezent în această parte a Carpaţilor, precum şi variaţiile locale pe care le prezintă formaţiunile
geologice, au făcut să apară în bibliografia de specialitate o mulţime de denumiri. Discutînd despre
gresii, am menţionat numele gresiei de Tarcău şi gresiei de Kliwa (după o localitate poloneză), iar în
capitolul despre roci silicioase am făcut descrierea şisturilor menilitice, roci ce se întîlnesc în zona
dinspre răsărit a flişului carpatic, colorată pe hărţi în nuanţe brune. Dacă în excursiile sale, turistul va
întîlni geologi în această zonă (externă) şi-i va asculta comentînd datele geologice, desigur că va fi
surprins de numeroasele denumiri locale întrebuinţate de aceştia pentru rocile din flişul carpatic. Astfel,
el va avea ocazia să-i audă discutând despre strate de Plopu — nume dat după cel al unui pîrîu ce se
varsă în Trotuş şi care se referă la roci argiloase depuse peste gresia cea mare de Tarcău —, de strate de
Doamna, pentru unele roci calcaroase mai de la exterior, de gresia de Lucăceşti sau de strate de
Bisericani, ambele amintind localităţi carpatine moldoveneşti etc. Mai este necesar să ne referim şi la
fîşia de fliş situată la apus, cea colorată în nuanţe de verde pe hărţile geologice sau la „zona internă"
unde, după cum am subliniat, se găsesc roci depuse în mările de la sfîrşitul timpurilor erei mezozoice,
adică în perioada cretacicului. Notăm mai întîi prezenţa aici a unor conglomerate puternice, amintind
mult de cele din Bucegi, care formează înălţimile impozante ale Ceahlăului, ce atinge 1 904 m în vîrful
Toaca, pe cele din Munţii Ciucaş-Zăganu, cu cota 1956 m în vîrful Ciucaşului, sau din Culmea
Stînişoarei, unde atinge 1 531 m în vîrful Bivolul. Ca şi în conglomeratele de Bucegi, în masa acestor
roci se găsesc blocuri foarte mari de calcare recifale dintre care, în culmea Stînişoarei, un singur bloc
acoperă o suprafaţă de 2 500 m 2. Grosimea totală a acestor roci este de 300—600 m. Deosebit de
cunoscute în geologie sînt însă, din această zonă internă, o seamă de strate alcătuite din marne, şisturi
argiloase şi calcare, uneori gresii, dispuse în strate subţiri şi în plăci, cunoscute sub denumirea de strate
de Sinaia. Culoarea lor este în general închisă sau neagră şi ele sînt străbătute în toate sensurile de o
reţea de fisuri umplute cu calcit de culoare albă. Aceste roci sînt extrem de încreţite şi de contorsionate,
caracter ce apare izbitor călătorului care străbate cu trenul valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia, dar
ele se dezvoltă pe toată întinderea lanţului Carpaţilor Orientali 1. Grosimea lor poate atinge
impresionanta cifră de 1 000 m. Roci asemănătoare şi de aceeaşi vîrstă se recunosc în Carpaţii
Meridionali, ca şi în Munţii Apuseni. Ceva mai noi decît stratele de Sinaia şi depuse în aceeaşi mare cu
ele sînt nişte roci argiloase şi marnoase, uneori mai grezoase, şi care, spre deosebire de stratele de
Sinaia, foarte sărace în fosile, conţin o seamă de resturi de fiinţe inferioare, vizibile însă cu ochiul liber,
de forma unor bănuţi cu centrul umflat, denumite orbitoline. Aceste roci, cu o dezvoltare tipică pe valea
Prahovei, între Posada şi Comarnic (echivalente cu stratele de Bistra din flişul Moldovei), au primit
numele de strate de Comarnic şi au, ca şi stratele de Sinaia, o mare dezvoltare în Carpaţii Orientali.
Multe formaţiuni au primit şi aici denumiri locale amintind localităţi şi munţi. Mai cităm şi un complex
de strate, cunoscut astăzi mai ales sub denumirea de şisturi negre, ce a fost desemnat în trecut de către
geologi prin termenul de strate de Audia după o localitate de pe valea Bistriţei sau de strate de Şipote
după numele unei localităţi de la izvoarele văii Sucevei. Şisturile negre sînt roci argiloase şi silicioase,
mai rar calcaroase, de culoare neagră, cu materia organică (unii le-au considerat chiar ca roci-mame de
petrol), avînd uneori şi concentraţii de pirită şi de sideroză; însumează cîteva sute de metri grosime şi
apar, subordonat, chiar şi în zona exterioară. Altă denumire locală s-a dat unei gresii depuse la sfîrşitul
cretacicului, gresia de Siriu, de la muntele cu acelaşi nume din nordul Buzăului etc. În sfîrşit, pentru
drumeţii de pe valea Prahovei, vom reaminti nişte roci argiloase, foarte caracteristice, pe care
escavatoarele carierelor le dislocă, de exemplu la Gura Beliei, şi pe care le remarci uşor din tren sau din
maşină, după culoarea verde-cenuşie sau roşie pe care o dau rîpelor. În aceste roci, un cercetător mai
atent poate descoperi concreţiuni de cristale aurii de pirită sau fosile, asemănătoare unor tuburi de
ţigarete, care aparţin unor vechi organisme marine, denumite belemniţi. În interiorul munţilor se găsesc
vechi depresiuni sau bazine umplute cu depozite mai noi, dintre care cităm Bazinul Comăneştilor care
conţine importante zăcăminte de cărbuni.
A treia zona a Carpaţilor Orientali are o vîrstă foarte nouă şi, în contrast cu zona flişului, în
care nu se găseau decît roci sedimentare, este constituită, parcă spre compensaţie, exclusiv din roci
vulcanice terţiare superioare (andezite) şi din produsele lor de explozie. Ea alcătuieşte cel mai lung lanţ
eruptiv din Europa, întinzîndu-se cu mult peste 450 km, din regiunea Ciucului (Bodoc-Baraolt) şi pînă
la nord de Tisa, în Muntele Vihorlat la partea „interioară" sau apuseană a Carpaţilor Orientali şi
Păduroşi2. Este vorba despre lanţul Harghita-Gurghiu-Călimani. Spre nord, această fîşie de foc este însă
întreruptă de rocile sedimentare ale Munţilor Bîrgăului şi de masivul cristalin al Rodnei, prin care
răbufnesc totuşi la suprafaţă erupţiile andezite stabilind astfel o continuitate cu lanţul nordic Tibleş-
Ouaş-Gutîi. Amintirile vechilor vulcani sînt încă elocvente, iar „caldeirele" instalate pe vechi cratere —
de o parte şi de alta cărora curseseră cîndva torenţi de lavă şi peste care, datorită ploilor cumplite ce
însoţeau erupţiile, curgeau alţi torenţi rezultaţi din noroiul format de cenuşile vulcanice — alcătuiesc
circuri şi amfiteatre ce dau adeseori impresia călătorului că se găseşte în regiuni cu vulcanism nestins
încă.
Ridicarea acestor munţi vulcanici a creat depresiuni în spaţiul dintre ei şi lanţul carpatic, a
cărui înălţare era de mult efectuată, în care apele s-au strîns în lacuri şi mlaştini, depunîndu-se aici
imateriale mai grosiere cărate de torenţi din munte. Astfel sînt Depresiunea Gheorghienilor, Borsecului
şi cele două depresiuni ale Ciucului (superioară şi inferioară), unde se pot vedea turbării actuale,
rezultate din acumularea vegetaţiei în terenurile inundabile. Depresiuni asemănătoare s-au format şi în
interiorul Ţării Bîrsei, al Baraoltului, în zona cristalino-mezozoică, şi al Comăneştilor, în zona flişului.
Pădurile întinse şi turbăriile ce se dezvoltau în aceste oaze carpatine au rămas incluse între depozitele
„neorganice" aduse de torenţi. Substanţa organică s-a fosilizat şi transformat sub acţiunea milenară a
diage-nezei dînd naştere cărbunilor de pămînt ce formează una dintre bogăţiile ţării noastre.
Deosebit de interesantă este şi Depresiunea Maramureşului care s-a dezvoltat, la nord de
marea Depresiune a Transilvaniei, în golfuri ce pătrund peste marginea cristalină a Carpaţilor,
denumite de geologi Bazinul Ruscovei şi Bazinul Borşei. La sud de Munţii Rodnei, Bazinul Dornei
pătrunde în masivul vulcanic al Munţilor Călimani.

2- Carpaţii Meridionali

Denumirea de „Alpii Transilvaniei", se potriveşte mai cu seamă unei părţi din importantul
segment carpatic dintre Dunăre şi valea Dîmboviţei sau Carpaţilor Meridionali. Într-adevăr, din cele
unsprezece vîrfuri ce depăşesc 2 500 m din ţara noastră, zece se găsesc în lanţul Carpaţilor Meridionali

1
Pe alocuri apar intercalaţii cu aspect filitic silicios, roşii şi verzi, asociate cu roci eruptive diabazice — strate de
Azuga.
2
Prelungirea acestor erupţii în R. S. Cehoslovacă măreşte această întindere la 800 km.
şi unul în Munţii Bucegi (vîrful Omul), iar dintre cele zece, două sînt în Retezat, unul în Parîng, iar
restul în lanţul Munţilor Făgăraşului. Relieful Carpaţilor Meridionali este adeseori abrupt şi cizelat de
dalta gheţarilor ce coborau din culmile lor în timpurile friguroase ale cuaternarului. Munţii Banatului,
care se prelungesc peste valea Cernei în Oltenia (Podişul Mehedinţului), au însă înălţimi reduse,
frecvent sub 1000 m, deşi relieful este foarte capricios, amintind, chiar la altitudini mici, de piscurile
învolburate ale masivelor înalte. Subliniem în mod special faptul că geografii, pe criterii fizico-
geografice, adică privind caracterele reliefului, încadrează sectorul bănăţean al Carpaţilor Meridionali,
împreună cu masivul Munţilor Apuseni în Carpaţii Occidentali. Sub raport geologic-structural,
Apusenii constituie însă un complex cu totul aparte. Delimitarea lor este clară, iar cei care ştiu să
citească în varietatea de culori ale hărţilor geologice aspectul paleogeografic, îi văd parcă
individualizaţi, asemenea unui uscat înconjurat de apele unor „depresiuni", la început marine, apoi
transformate în mari lacuri rezultate din îndulcirea treptată a bazinelor marine, aşa cum de altfel se
petrec lucrurile cu întregul nostru lanţ muntos. Spre nord, partea estică a Carpaţilor Meridionali se
ridică impozantă deasupra bazinului uşor vălurit al Transilvaniei, ce se continuă apoi spre apus prin
culoarul Mureşului, faţă de care Munţii Poiana Ruscăi sînt cu mult mai puţin ridicaţi. Spre sud se
întinde o regiune colinară ce coboară în culmi prelungi, din creasta căruntă a munţilor, constituind
dealurile Olteniei şi Munteniei, din care ies în relief mai ales cele mai înalte, de peste 1 000 m, de la
nord la Cîmpulung şi Piteşti, cunoscute sub denumirea de Muscele. Această zonă colinară de la poalele
meridionale ale Carpaţilor constituie, în Oltenia şi vestul Munteniei, Depresiunea Getică. În sfîrşit,
către apus Carpaţii Meridionali sînt delimitaţi de marea Depresiune Panonică. Altitudinea munţilor
este, după cum s-a arătat, cu mult mai mică în acest sector (Banat), unde descreşte treptat către întinsa
Cîmpie a Tisei. Cine nu a avut impresia că se găseşte pe o insulă în largul mării cînd, într-o dimineaţă
senină din miez de vară, a poposit pentru prima dată pe vîrful stîncos al Negoiului, de unde şi-a rotit
apoi privirea împrejur ? Iar dacă vîntul s-a stîrnit în vale şi în căldări au prins să fiarbă negurile,
imaginea a fost şi mai sugestivă, iar vîrfurile vecine, rămase deasupra norilor, i-au dat impresia că se
găseşte aievea, într-un arhipelag fantastic. Această imagine este valabilă şi pentru restul munţilor
noştri. Cam astfel trebuie să fi arătat Carpaţii care se ridicau, încet sau uneori mai brusc, din mările
întinse ale timpurilor terţiare noi. Această ridicare a provocat însă puternice fracturi între masa
carpatică şi umplutura de sedimente depuse în bazinele ce le scăldau poala. Ca şi în cazul Carpaţilor
Orientali, golfuri pătrundeau în interiorul relativ tînăr al continentului carpatic, uneori asemănătoare cu
fiordurile adînci, de pe coasta de apus a Scandinaviei. Iată, de pildă, un astfel de golf de-a lungul
actualei văi a Timişului, pornind din largul regiunii panonice pînă la Caransebeş şi apoi la Mehadia. Pe
de altă parte, chiar în inima Carpaţilor se formau bazine care se umpleau cu o cantitate mare de
materiale cărate de apele ce se prăvăleau tumultoase din munţi. Tot prăbuşirile de pe marginile
munţilor, după cum admit oamenii de ştiinţă, au dat naştere şi acestor bazine ca şi în cazurile citate mai
sus, motiv pentru care s-au numit „bazine tectonice". Ele erau la început asemenea unor golfuri prin
care se mai păstra legătura cu marea dinafară. Aceasta rezultă din continuitatea de sedimente dintre
zona bazinului şi regiunea învecinată. Dintre numeroasele bazine, cităm cîteva. Admirabila Depresiune
a Loviştei, sau Brezoi-Titeşti, este prinsă între cele două braţe ale Munţilor Făgăraşului şi Coziei şi
cristalinul Munţilor Lotrului. Celebrul bazin al Petroşanilor ferăstruit de cursul Jiului, conţine cele mai
importante zăcăminte de cărbuni din ţara noastră, iar modul lor de aşezare arată că perioadele marine şi
continentale se succedau prin invazia şi retragerea apelor mării, după cum vom vedea şi în una dintre
excursiile noastre prin Carpaţii Meridionali. Şi tot în astfel de peregrinări vom prezenta cititorului şi
alte bazine cum sînt cele ale Ţării Haţegului de la poalele Retezatului, ale Făgăraşului, de la nord de
munţii cu acelaşi nume, Bazinul Ruscăi Montane, de pe partea de miazăzi a Munţilor Poiana Ruscăi,
care conţine de asemenea zăcăminte de cărbuni, precum şi alte bazine din munţii mai mici ai Banatului.
Culmile înalte se ridică deasupra acestor zone mai noi cu diferenţe de nivel ce pot depăşi 2 000 m
(Parîngul deasupra Depresiunii Getice, Munţii Făgăraşului deasupra Ţării Oltului, Retezatul peste
Bazinul Haţegului). Lanţurile muntoase sînt străbătute de numeroase cursuri de apă care dau viaţă
peisajului, fredonîndu-şi seculara cantilenă care însoţeşte pe drumeţ pînă în prăpăstioa-sele ruine de la
izvoare. Alteori însă cursul de apă este longitudinal şi în acest caz, ca şi în cel al Bistriţei Moldoveneşti,
el apare asemenea unui culoar mărginit de creste prăpăstioase cum sînt valea Lotrului şi valea Cernei,
cunoscute turiştilor pentru pitorescul lor. Urmărind alcătuirea geologică a celui mai frumos lanţ muntos
din ţara noastră, Carpaţii Meridionali, şi avînd în minte imaginea prezentată anterior pentru Carpaţii
Orientali, observatorul care priveşte harta geologică a ţării constată deosebiri evidente între cele două
lanţuri, de la răsărit şi de la apus de valea Dîmboviţei. În comparaţie cu Carpaţii Orientali, primul fapt
care-i apare mai evident este marea dezvoltare a şisturilor cristaline şi a graniţelor ce li se asociază, faţă
de dezvoltarea mult mai redusă ca întindere a rocilor sedimentare, cum şi lipsa unei dispoziţii zonare în
distribuirea lor, cu excepţia unor zone din Banat, a căror dezvoltare însă nu poate fi comparată cu a
flişului carpatic.
 Fig. 12 — Pînza Getică din Godeanu (după Gr. Răileanu)
O altă deosebire constă în aceea că în lanţul Carpaţilor Meridionali nu se găsesc erupţii
andezitice de vîrstă recentă aşa cum s-au întîlnit în cei Orientali. Discutînd modul în care iau naştere
munţii, am arătat că în Carpaţii Meridionali s-a recunoscut existenţa unei mari „pînze de încălecare",
denumită Pînza Getică, ceea ce rezultă din faptul că şisturi cristaline cu un metamorfism accentuat,
dovedind o mare adîncime de formare, apar deasupra unor şisturi de metamorfism mult mai slab (vezi
fig. 12), de suprafaţă, şi mai ales din aceea că, între aceste două stive de şisturi cristaline, se găsesc roci
sedimentare de vîrstă mezozoică, în bună parte strivite sub greutatea şi prin deplasarea peste ele a
colosului Pînzei Getice. „Constituţia petrografică" a unităţilor din Carpaţii Meridionali este foarte
variată. În marea Pînză Getică (denumită şi cristalinul Lotrului) şisturile cristaline sînt reprezentate
prin numeroase tipuri de gnasiuri şi micaşisturi caracterizate prin diferite minerale speciale, cu
intercalaţii de roci cu amfiboli, denumite amfibolite. Uneori apar şi aici ceea ce am denumit gnaisuri de
injecţie, provenite din pătrunderea unor fluide rezultate din topirea rocilor scoarţei ce au dat naştere la
feldspaţi. Acestea sînt gnaisurile de Cozia, care alcătuiesc o zonă continuă din valea Lotrului (la apus
de Brezoi), peste Munţii Frunţii şi Ghiţu, pînă dincolo de valea Vîlsanului 1. Numirea este locală, ca şi
în cazul atîtor numiri, şi vine de la muntele cu acest nume ce străjuieşte valea Oltului, nu departe de
vechea ctitorie a lui Mircea cel Bătrîn. Rocile calcaroase apar şi ele, dar nu prea des, uneori
transformate în adevărate marmure (Munţii Făgăraşului, Banatului, dar mai ales în Poiana Ruscăi, de
unde am citat cunoscuta marmură de Ruşchiţa). Spre deosebire de cristalinul danubian, în cristalinul
Pînzei Getice nu se găsesc decît rareori pătrunderi de roci gra-nitice. Se întîlnesc roci eruptive bazice,
slab meta-morfozate (serpentinite). Apar în schimb numeroase injecţii de roci pegmatitice, bogate în
mică albă (valea Lotrului), alteori cu feldspaţi mari, minerale necesare industriei ceramice, sau chiar cu
mineralul mai rar, denumit berii, descoperit la Teregova în Banat. În fine, şisturile slab metamorfozate
păstrate pe spinarea şisturilor cu metamorfism ridicat au alcătuire apropiată de cea a şisturilor
Autohtonului. Astfel se găsesc şisturi cuarţitice şi mai ales şisturi ce păstrează încă aspectul argilelor
din care au provenit, denumite filite, (cu sericit, clorit, grafit). Atare roci constituie o fîşie la partea
nordică a cristalinului Făgăraşului (însăşi creasta, principală), apar la Răşinari, unde seria poartă
numele localităţii, în Munţii Semenicului, unde se constată trecerea gradată la cele cu metamorfism
intens, şi mai ales în nordul Masivului Poiana Ruscăi, unde conţine numeroase intercalaţii de roci
calcaroase şi dolomitice, precum şi cele mai impor-tante zăcăminte de fier din ţara noastră. Şisturile
cristaline din autohtonul denumit şi cristalinul Parîngului se aseamănă cu acestea din urmă, conţinînd
toate tipurile descrise, uneori cu grade mai avansate de cristalinitate. O notă absolut caracteristică
acestei serii a fundamentului este că sînt străpunse de granite care alcătuiesc mase impozante. Ele dau
uneori fenomene de contact, destul de slabe în rocile dimprejur, care alteori lipsesc cu desăvîrşire. Roci
eruptive bazice, cum sînt frumoasele gabbrouri de pe valea Dunării, de la Iuţi, precum şi rocile
serpentinitice ce se dezvoltă şi către interiorul Banatului, străbat prin aceste şisturi cristaline. Desigur
că cititorul care a reţinut eventual că între granite şi gnaisuri există toate stadiile intermediare şi că
accentuarea proceselor de transformare care au condus la formarea gnaisurilor poate conduce pînă la
formarea graniţelor va fi surprins de faptul, contradictoriu la prima vedere, că aceste roci apar în
Autohton şi nu în Pînza Getică. Iar dacă admite că magmele lor au erupt din adîncime, se poate întreba
legitim, de ce nu au produs întotdeauna puternice fenomene de metamorfism de contact, aşa cum s-a
arătat ca se petrec acolo unde pătrunde topitura fierbinte a magmei. Ţinînd seama însă de date destul de
recente în domeniul ştiinţelor petrografice, s-a ajuns la concluzia că granitele se deplasează în mod
diapir, ca şi masivele de sare. Se înţelege că şi aceşti giganţi de granit s-au putut deplasa din
profunzime spre suprafaţă, zdrobind numai mecanic învelişul ce îi acoperea. Ca şi rocile din zona
cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali, rocile sedimentare de pe spinarea Pînzei Getice s-au depus
în apele mărilor din era mezozoică şi mai puţin în cele de la sfîrşitul erei paleozoice, întrerupte însă
adeseori de perioade cînd marea se retrăgea iar uscatul şi mlaştinile se acopereau cu vegetaţie
luxuriantă, ce era apoi îngropată din nou sub depozite aduse de revenirea apelor mării şi care, prin
fosilizare, au dat naştere bogatelor zăcăminte de cărbuni din Banat (mai ales huilă).
În partea de apus a Banatului, între cristalinul getic al Munţilor Semenicului şi Locva se
intercalează o fîşie alungită pe direcţia NS formată din depozite mezozoice însoţită spre nord de
depozitele noi ale erei paleozoice. Zona respectivă se dezvoltă de la Reşiţa şi pînă la Moldova Nouă, pe
Dunăre. În depozitele depuse către sfîrşitul erei paleozoice, în perioada carboniferă se găsesc cărbuni
superiori (huilă) care se exploatează la Lupac şi Secul, fiind cuprinşi între argile conglomerate, gresii
etc. de natură marină. Urmărind în timp succesiunea sedimentelor, în era mezozoică, se constată că
după depozite ceva mai noi, cu gresii roşii şi cu diferite tipuri de calcare, urmează alte depozite care
conţin cărbuni, de asemenea exploataţi în minele de la Anina şi Doman, peste care se aştern, în

1
Recent, M. Dessila-Codarcea le consideră parţial drept vechi gresii feldspatice metamorfozate.
continuare, roci şi mai noi, bogate adeseori în resturi fosile. Şi aici seria este încoronată de calcarele
masive care dau nota pitorească peisajului ca şi în Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni: calcarele
recifale de la sfîrşitul perioadei jurasice. Stîncile albe din jurul Reşiţei şi din prăpăstioşii munţi
bănăţeni, ce se întind spre Dunăre cu înălţimile lor în genere sub 1 000 m, ascunzînd interesante grote
subterane, sînt în majoritate legate de acest tip de roci. Este remarcabilă astfel peştera de la Comarnic
(valea Caraşul), cu minunatele flori de piatră depuse de apele de infiltraţie, lungă de 3,5 km. Peste ele
vin roci atribuite perioadei cretacice, mai vechi desigur decît data cutării Munţilor Carpaţi.
Aceasta este cea mai mare zonă de sedimentare de pe cristalinul Pînzei Getice, dar mai există
şi alte locuri unde calcarele mezozoice recifale, mai cu seamă, au o admirabilă dezvoltare. Astfel este
impozantul perete calcaros din partea de răsărit a Bazinului Haţegului, la nord de satul Pui, unde se
găseşte şi cunoscuta peşteră de la Cioclovina, sau fîşia în care sînt modelaţi munţii pitoreşti, dar destul
de puţin cercetaţi de drumeţi, de la sud de Culmea Căpăţînii: Munţii Vînturariţa-Vioreanu-Sturu
Olăneştilor-Buila (asociate cu roci cretacice noi), întinzîndu-se spre miazăzi pînă în valea Bistriţei
vîlcene, căreia îi imprimă pitorescul specific al regiunilor cu roci calcaroase masive. Unul dintre
traseele noastre ne va aduce şi prin aceste meleaguri. Pentru a ne forma o imagine cu totul schematică
asupra dezvoltării şi caracterului rocilor sedimentare dintre Pînza Getică şi Autohton, este necesar să
privim schiţa geologică a Parîngului şi văii Lotrului (vezi fig. 20). Vom observa că rocile cu
metamorfism avansat ale Pînzei Getice se opresc în partea de miazăzi pe o linie ce merge de la
Polovragi, şi se îndreaptă către nord, peste valea Latoriţei, pitorescul afluent al Lotrului, pe care îl
atinge în dreptul satului de munte Ciunget. Face apoi un „golf" pînă dincolo de culmea despărţitoare
dintre Lotru şi Latoriţa, de unde se îndreaptă către est separînd în nord Munţii Sebeşului care rămîn în
getic, de Masivul Parîngului la sud, pînă în marginea Bazinului Petroşanilor. Intrîndul acesta este
caracterizat prin existenţa şisturilor cristaline cu metamorfism redus, prin masivele granitice ale
Autohtonului, precum şi prin fîşiile sedimentarului dintre Autohton şi pînză, situat mai ales pe limită.
Spre apus, aceste roci rămîn dominante pînă în Munţii Godeanului, unde Pînza Getică apare încercuită
de o elipsă care cuprinde acest masiv, în jurul căreia se întîlnesc rocile sedimentare ale erei mezozoice
cu granitele şi şisturile cristaline din Autohton. Geologii au stabilit că Masivul Godeanului pluteşte
asemenea unui „petic de acoperire" peste rocile Autohtonului, ce apar împrejurul sau, peste care a
rămas „suspendat", în urma acţiunii de eroziune. De aici, apar rocile sedimentare ce se întind de o parte
şi de alta a văii Cernei, la apus, pînă la Masivul Semenicului, iar la răsărit, pînă la limita cu
Depresiunea Getică (care se dezvoltă între Dunăre şi valea Motrului în sensul arcului muntos). Această
zonă a format ţărmul nordic al mării şi apoi al lacului îndulcit unde s-au strîns depozitele Depresiunii
Getice în timpul erei neozoice. Paralel cu această zonă se mai dezvoltă o a doua ce ţine tot din valea
Motrului (cursul ei superior) şi pînă la Dunăre (între Gura Văii Cernei şi Vîrciorova). O fîşie subţire se
mai găseşte în regiunea Băilor Herculane, pe malul stîng al Cernei, iar un petic mic de tot, la Vălari, în
apropiere de Tîrgu Jiu. Geologii admit că toate aceste roci „plutesc tectonic" peste formaţiunile
cristaline şi peste sedimentarul Autohtonului Danubian, ca resturi ale unei pînze continue care ulterior a
fost erodată. În Banat sedimentarul Autohtonului se găseşte în anumite zone, recutat în parte, la baza
Pînzei Getice, iar acestor zone li s-au dat denumiri locale, intrate azi în literatura geologică, cum sînt:
Şviniţa-Svinecea, Arjana, Cerna (de la valea Cernei), Coşuştea, Presacina etc. În complexa alcătuire a
acestor zone intră rocile depuse de la sfîrşitul erei paleozoice şi pînă la cel al erei mezozoice, ca şi în
cazul sedimentarului de pe Pînza Getică. Unele au structura asemănătoare cu a cristalinului Carpaţilor
Orientali, altele formează adevărate depozite de fliş. Şi aceste roci conţin cărbuni prezenţi atît în
carbonifer, la Baia Nouă (de unde se extrage huilă antracitoasă), cît şi în sedimente ceva mai noi, în
roci mezozoice (huila de la Cozla-Bîrzasca şi de la Bigăr), situate în zona Şviniţa-Svinecea. Cărbunele
cel mai bogat în carbon este cunoscut sub denumirea de antracit şi se află în regiunea Schela (la apus de
valea Jiului), într-o formaţiune ce poartă numele localităţii; el este uşor metamorfozat sub acţiunea
puternicelor presiuni suferite în timpurile geologice. Această formaţiune este alcătuită din gresii,
conglomerate şi şisturi argiloase. Ar mai fi încă de citat în aceste serii geologice multe tipuri de roci atît
continentale (cum sînt cele cu cărbuni), cît şi marine, uneori foarte bogate în resturi fosile, alteori cu
roci dure, vulcanice, însoţite de cenuşile respective, denumite porfire (prezente în partea superioară a
grupei paleozoice din zona Şviniţa-Svinecea, împreună cu celelalte roci, în această zonă). O menţiune
specială trebuie făcută pentru calcarele masive ce alcătuiesc admirabile reliefuri şi chei, amintind, ca şi
precedentele, de rocile Carpaţilor. Orientali, Astfel sînt calcarele care dau pitorescul văii Cernei de la
Herculane şi pînă sub Muntele Godeanului, ca şi cele ce alcătuiesc pereţii defileului Dunării la Cazane,
prelungindu-se apoi către interiorul Banatului; în continuare, ele formează Podişul Mehedinţilor cu
frumoasele sale forme de relief carstic, cheile şi peştera Polovracilor şi înălţimile de pe rama Bazinului
Petroşanilor, de la est de Retezat şi de Parîng, continuîndu-se în culmea Căpăţînei şi în Muntele
Tîrnovu dintre Lotru şi Latoriţa. În aceste calcare sînt săpate minunatele peşteri de la Cloşani,
Malareşca, Balta, precum şi gigantica peşteră a Topolniţei, descoperită în anii 1961—1962 de către un
grup de speologi şi care depăşeşte 10 000 m în totalitatea galeriilor. În sfîrşit, nu putem trece peste
grupul de roci negre marnoase şi argiloase, de vîrstă cretacică, purtînd numele satului Nadanova, de
care sînt legate apele minerale de la Băile Herculane. Din mozaicul rocilor ce alcătuiesc lanţul
Carpaţilor Meridionali, mai cităm două tipuri de roci magmatice erupte în timpurile erei mezozoice.
Unele sînt mai vechi, erupte la începutul acestei ere, prezente mai ales în Autohton: diabaze şi
serpentinite, asemănătoare celor din Carpaţii Orientali (roci uniforme, negre şi dure), adeseori asociate
cu roci silicioase sau jaspuri şi cu calcare recifale. Apar mai ales pe limita dintre Pînza Getică şi
Autohton, legate de Pînza Severinului (la Baia de Aramă, la Culmea Căpăţînei). Un al doilea grup de
roci magmatice, foarte importante, care străbat numai rocile Pînzei Getice, îl reprezintă banatitele, roci
mai ales granodioritice, la care am avut ocazia să ne referim arătînd că, la contactul cu calcarele
preexistente, au luat naştere importante minereuri de fier (Ocna de Fier, Dognecea), sau chiar de metale
colorate (cupru, zinc, plumb), cum sînt cele de la Moldova Nouă. După cum se va vedea, atît aceste
roci eruptive, care lipsesc cu desăvîrşire în Carpaţii Orientali, dar mai cu seamă cele diabazice au o
dezvoltare remarcabilă în Munţii Apuseni.

3- Munţii Apuseni

Pentru drumeţul care a străbătut culmile lanţului carpatic, contactul cu Munţii Apuseni
prilejuieşte descoperirea unei lumi cu totul noi, într-un decor interesant şi specific din care însă poate
desprinde o seamă de elemente ce-i sînt mai dinainte familiare, dar care îi apar grupate într-un mod
neaşteptat. Acestor elemente li se adaugă alte aspecte încă necunoscute, proprii acestui nod muntos ce
se găseşte în partea vestică a Bazinului Transilvaniei. Astfel, el regăseşte stîncile şi cheile rocilor
calcaroase pe care le-a parcurs în repetate rînduri atît în Carpaţii Orientali, cît şi în cei sudici, întîlneşte
spinări prelungi şi platouri ce-i amintesc de întinsul Bucegilor sau de nostalgicele obcine ale Bucovinei,
alături de conuri ascuţite şi ruine haotice, asemenea celor din lanţurile vulcanice (în cazul nostru celor
din lanţul Harghita-Gurghiu-Călimani), şi toate acestea la o altitudine cu mult mai mică. Munţii
Apuseni ating înălţimile maxime de 1848 m în vîrful Curcubăta Mare din Biharia, 1 836 m în vîrful
Vlădeasa şi 1 825 m în Muntele Mare din Masivul Gilăului. În genere, totul se petrece la altitudini sub
1 500 m sau chiar sub 1 000 m, locuri mult mai accesibile drumeţilor. Din Munţii Apuseni lipsesc însă
cu desăvîrşire Zănoagele şi hăurile fără fund ale Parîngului şi Făgăraşului, lipsesc lacurile şi custurile
Retezatului, precum şi peisajele modelate de gheţari. Apar în schimb aspecte noi, liniştitoare, văi, culmi
şi platouri montane întinse, împădurite (bradul este cu mult mai puţin frecvent decît în estul Carpaţilor)
sau acoperite de păşuni întinse. Sate cu căsuţe construite într-o arhitectură originală, avînd acoperişuri
foarte înalte, populate de oameni chipeşi şi ospitalieri, se caţără pînă în cele mai ascunse unghere ale
muntelui, şi pretutindeni ies în cale relicte interesante şi preţioase ce vorbesc despre trecutul de luptă
pentru libertate al poporului nostru.
Dar nu numai pentru călător constituie Apusenii o lume nouă. Cititorul a ghicit desigur că
varietatea peisajului este consecinţa variaţiei mari a constituţiei rocilor ce alcătuiesc masivul, toate
strînse pe o suprafaţă cu mult mai redusă decît în restul arcului carpatic şi cărora li se mai adaugă
formaţiuni noi, nemaiîntîlnite în celelalte unităţi. Într-adevăr, se constată că parcă şi-au dat întîlnire aici
şisturile cristaline şi calcarele din arcul carpatic cu granitele vechi şi cu rocile banatitice caracteristice
unele Autohtonului şi celelalte Geticului Carpaţilor Meridionali, cu formaţiunile flişului carpatic, cu
erupţiile andezitice noi însoţite de produse de explozie asemenea celor ce alcătuiesc lanţul vulcanic din
partea de apus a Carpaţilor Orientali. Pe deasupra, se adaugă „bazine" cu sedimente noi, fie închise în
interiorul masivului, fie deschizîndu-se larg către apus, de-a lungul văilor ce ferăstruiesc muntele şi duc
mesajele rupte din flancul său spre apele îndepărtate ale Tisei. Aceste bazine nu reprezintă altceva decît
golfuri adînci ale marelui Lac Panonic. În plus, apar elemente petrografice cu totul noi, cum este
impozanta masă de curgeri submarine de lavă bazică de vîrstă jurasică şi cretacică, ce se întinde, pe
versantul de miazănoapte al văii Mureşului, începînd de la S-V de staţiunea balneară Li-pova şi pînă în
valea Ampoiului. La răsărit de acest curs, atare roci mai apar sub formă de fîşii întinse susţinînd în
spinare masive de calcare recifale, pînă dincolo de valea Arieşului, la nord de oraşul Turda, unde se
găsesc cheile Turzii. Dar nu numai aceste roci creează o notă specifică geologiei Munţilor Apuseni.
Rocile vulcanice erupte în partea a doua a erei neozoice, departe de a fi reprezentate aproape numai
prin andezite ca în Orientali, oferă toată gama petrografică, de la cele mai acide şi pînă la bazalte.
Partea cea mai importantă însă din Munţii Apuseni, în primul rînd pentru economia ţării noastre, o
constituie asocierea în acest masiv a celui mai mare număr de minereuri metalifere, de pe tot întinsul
patriei. În afară de fier, prezent şi el, dar subordonat cantitativ, din aceste minereuri se pot extrage
numeroase elemente, mai ales metale, cum sînt: aurul, argintul, cuprul, zincul, plumbul, nichelul,
manganul, aluminiul etc. Majoritatea minereurilor se exploatează din „filoanele metalifere" care au luat
naştere, ca şi cele de la Baia Mare, din încremenirea substanţelor aflate în soluţiile fierbinţi ce au
circulat pe fisurile rocilor preexistente. Cine nu a auzit despre patrulaterul aurifer, cunoscut încă din
antichitate ? El se desfăşoară între patru văi importante: Mureşul, Crişul Alb, Arieşul şi Ampoiul.
Localităţile care îl delimitează (Brad, Săcărîmb, Zlatna, Baia de Arieş) sînt vestite, ca de altfel şi o
seamă de localităţi miniere din interiorul său (Bucium, Abrud, Roşia Montană, Gura Barza, Stanija). O
seamă de minereuri au luat însă naştere, ca şi în Carpaţii Meridionali, la contactul dintre erupţiile
banatitice şi rocile calcaroase aflate la Băiţa Bihorului, precum şi în granodioritele de la Săvîrşin şi
Cerbia (pe valea Mureşului) în timp ce altele sînt aduse de rocile bazice (cele de mangan, nichel, titan).
Aluminiul se găseşte în zăcămintele Munţilor Pădurea Craiului, în minereul cunoscut sub denumirea de
bauxita, format prin acumulare sedimentară pe masele mari de calcare recifale, depuse către partea
superioară a erei mezozoice. Origini oarecum asemănătoare au şi zăcămintele de fier şi mai ales cele de
mangan din Platoul Vaşcăului (Moneasa), aflate în fundul unor pîlnii carstice, numite „doline". Munţii
Apuseni conţin şi cărbuni, rezultaţi mai ales din fosilizarea pădurilor şi turbăriilor din timpul erei
neozoice; se găsesc în bazine, cum sînt cele de la Ţebea-Brad (de pe valea Crişului Alb), şi subordonat
celor din bazinele Beiuşului (care se dezvoltă pe valea Crişului Negru) şi Bradului (la răsărit de
Oradea, străbătut de Valea Crişului Repede). Pentru completare, vom mai reaminti aici apele termale
de la Vaţa de Jos, localitate aşezată pe linia ferată ce leagă oraşele Arad şi Brad pe valea Crişului Alb,
şi de la Moneasa, localitate îndepărtată, situată în bazinul Crişului Negru, dar la care se ajunge de la
gara Sebeş. De asemenea, sînt cunoscute şi apele carbogazoase de la Lipova, precum şi cele de la
Geoagiu de Sus, staţiune cunoscută încă din timpul romanilor. Alcătuirea geologică a masivului
Munţilor Apuseni este poate mai complexă, decît în cazurile precedente.
Fig. 13 — Şisturi cristaline şi granite vechi în Munţii Apuseni (după Gh. Macovei)
S-a comparat aspectul Apusenilor cu o palmă ale cărei degete se răsfiră către Cîmpia Tisei.
Într-adevăr, din zona centrală şi masivă a munţilor, care prezintă o limită aproape semicirculară către
Bazinul Transilvaniei, se desprinde spre apus o serie de lanţuri ce se opresc uneori destul de brusc în
Cîmpia Tisei şi a căror constituţie este foarte variată. „Centrul masiv", cuprinde Munţii Gilăului şi pe
cei ai Bihariei, întinzîndu-se între valea Arieşului la sud, izvoarele Crişului Negru la apus, iar la
miazănoapte între obîrşiile Someşului Mic către răsărit şi Crişul Repede spre apus. Schiţa din fig. 13
redă distribuţia şisturilor cristaline şi a graniţelor. Rezultă de aici ca în acest nod central apare un
remarcabil masiv granitic în formă de L, cu axul mare, înconjurat de şisturi cristaline. El este cunoscut
sub denumirea de granitul de Muntele Mare şi nu dă fenomene de contact, ceea ce arată că s-a deplasat
în mod „diapir", din profunzime spre suprafaţă. Spre deosebire de lanţul sudic carpatic, granitele sînt
înconjurate aici de şisturi cristaline al căror grad de metamorfism descreşte treptat către periferie. În
imediata sa apropiere se găsesc gnaisuri, apoi micaşisturi şi amfibolite iar periferic — filite şi alte roci
cu metamorfism slab (cuarţite, şisturi cu clorit şi sericit etc), care se prelungesc pînă în Munţii Biharia
unde au, în bună parte, caractere asemănătoare celor din Masivul Leaotei, vecinul Munţilor Bucegi.
Mai trebuie să subliniem şi faptul că în vreme ce în Carpaţii sudici, injecţiile de pegmatite caracterizau
doar „domeniul getic", cel lipsit de granite, aici ele străbat prin şisturile cristaline ca nişte adevăraţi
sateliţi ai marii mase granitice din centru. În aceste serii cristaline apar însă şi calcare marmoreene
masive, amintind de aspectul recifelor mai noi nemetamorfozate din era mezozoică, la care ne-am
referit în repetate rînduri. Cel mai impozant este masivul ce străjuieşte pe stînga văii Arieşului Mic,
începînd din avale de istoricul sătuc Avram Iancu pînă nu departe de oraşul Cîmpeni.
Spre sud de acest masiv central se dezvoltă un lanţ muntos, denumit de unii geologi Munţii
Mureşului, termen ce nu este însă folosit de localnici. Ramura lor estică, cunoscută sub numele de
Munţii Trascăului, are direcţia N-S, întinzîndu-se de la Turda (valea Arieşului) pînă la Ampoi, spre
apus, după care urmează masivul bogat în minereuri al Munţilor Metaliferi. Aceştia sînt continuaţi de
Munţii Drocea-Highiş, cu înălţimi sub 900 m, ce descresc spre apus în mod treptat, alcătuind
binecunoscuta Podgorie a Aradului, producătoarea unor vinuri cu renume mondial. Spre nord, acest
lanţ este limitat de valea Crişului Alb. Lanţul Munţilor Zarandului este caracterizat prin prezenţa în
axul său a unei „coloane vertebrale" de roci bazice pe care o vom denumi aici, ca şi în călătoriile ce vor
urma, seria diabazelor. Este interesant să arătăm că pretutindeni aceste curgeri submarine de lavă,
fierbinte la vremea erupţiei, şi încremenită astăzi asemenea unor perne hemisferice sînt însoţite de roci
silicioase sau jaspuri, cu care fac adeseori chiar corp comun, şi care în Masivul Drocea conţin
minereuri de mangan depuse o dată cu ele. În unul dintre traseele noastre ne vom opri poate cîteva clipe
şi la aceste roci şi le vom cere să ne dezvăluie originea lor. Peste această serie se aşază pretutindeni,
calcare recifale jurasice şi cretacice ce dau nota pitorească a reliefului barînd ca două ziduri, în nord şi
sud, pătrunderea în interiorul zonei centrale a patrulaterului aurifer. Aceste ziduri sînt însă ruinele
cetăţii de odinioară, căci arată o mare discontinuitate; apele le-au ferăstruit şi le-au făcut accesibile pe
drumuri pitoreşti atît turistului care vrea să le admire frumuseţea, cît şi geologului care le citeşte
povestea trecutului. În Trascău, fîşia dispusă în direcţia N-S, alcătuieşte impozantele creste ale
Rămetului şi Bedeleului cu cheile Remetei, care conetituie unul dintre cele mai atractive monumente
naturale ale Munţilor Apuseni. Este interesant faptul că, în acest sector, calcarele jurasice apar laolaltă
cu masivele de calcare cristaline, astfel că relieful este alcătuit din roci cu aceeaşi constituţie
mineralogică, construite în mod cu totul asemănător, dar la un interval de sute de milioane de ani.
Este bine să reamintim că, în timpul perioadei cretacice, s-au depus aici conglomerate şi roci
de fliş asemănătoare cu stratele de Sinaia şi cu alte roci din Carpaţii Orientali, precum şi că seria s-a
încheiat cu depozite acumulate la ţărmul unei mări calde, populată de numeroase vietăţi şi chiar de
unele scoici recifale, cunoscute sub numele de „hippuriţi". Cu aceste roci se încheie succesiunea din era
mezozoică. Aşa cum am mai arătat şi altădată, s-au aplicat şi aici numiri locale, întrebuinţate în alte
părţi ale Europei, de regiuni unde rocile au caractere asemănătoare. În cazul de faţă, s-a denumit
această serie bogată în fosile strate de Gossu, după o localitate vestită pentru „fauna" sa din Alpii
Austriei. Pentru a încheia cu lanţul de munţi ce străjuieşte valea Mureşului, trebuie să menţionăm că în
partea sa apuseană rocile sedimentare au dispărut total şi, după cum arată schiţa de la fig. 13, apar
numai şisturi cristaline şi roci masive (granite, granodiorite, diorite). În bună parte, rocile cristaline sînt
slab metamorfozate, lăsînd să se vadă bine caracterul sedimentelor din care provin (şisturi argilo-
filitice, cuarţite, conglomerate metamorfozate). Apar şi roci cu un metamorfism mai accentuat, dar cu
totul subordonate. Acest ansamblu de roci formează partea apuseană şi nordică a Masivului Drocei şi
întregul Masiv al Highişului. Cine a trecut cu trenul de-a lungul văii Mureşului de la Deva către Arad a
fost desigur plăcut impresionat de peisajul stîncos şi totuşi liniştitor, ce încadrează această vale în
regiunea Radna Lipova, şi mai ales de mamelonul pe care se găseşte evocatoarea ruină a Cetăţii
Şoimuşului. Acesta este domeniul şisturilor şi mai ales al graniţelor de Highiş. La apus de acestea se
întinde doar marea Cîmpie Panonică. Dar aceste roci trec şi la nord de valea Crişului Alb, în cel de-al
doilea „deget" al Munţilor Apuseni, în lanţul Codru-Moma, care se întinde spre N-V, limitat, în partea
opusă, de valea Crişului Negru cu Bazinul Beiuşului. Spre răsărit, formaţiunile acestui lanţ îşi dau mîna
cu cele ale Bihariei, în bună parte asemănătoare, iar dincolo de Crişul Negru, pînă în valea Crişului
Repede, se dezvoltă interesantul Masiv al Pădurii Craiului, un minuscul mozaic de formaţiuni ce
continuă către N-V seriile din Masivul Biharia. Şisturile cristaline din Codru-Moma sînt de fapt foarte
asemănătoare cu rocile de acelaşi fel de la sud de valea Crişului Alb şi unii geologi le consideră chiar
de vîrsta paleozoică superioară, roci depuse în timpurile perioadei carbonifere. Se mai găsesc aici
şisturile mai intens metamorfozate, cum şi granite analoge celor din Highiş-Drocea cu „aureole şi
contact" şi cu pegmatite. În Munţii Pădurea Craiului cristalinul are caractere de metamorfism accentuat
(micaşisturi, şisturi de granaţi, amfibolite), amintind de cele din Muntele Mare, caractere ce se
recunosc în genere şi în zona deluroasă de la nord de acestea cu porţiuni cunoscute sub diverse
denumiri. Munţii Mezeşului, Munţii Prelucii de la nord de Someş (se găsesc aici şi calcare şi dolomite
cristaline), Munţii Bîcului etc. Spre deosebire de munţii din sud care „străjuiesc valea Mureşului",
aceste masive nordice conţin un întreg mozaic petrografic şi stratigrafie, de roci sedimentare; în ele
geologii au recunoscut aproape toate subdiviziunile mai de seamă ale stratigrafie!, de la partea
superioară a erei paleozoice şi pînă la finele celei mezozoice. Dintre cele vechi, cităm conglomeratele,
uneori foarte silicioase, alteori pline de feldspaţi, asociate adesea cu adevărat! cuarţite sedimentare şi în
legătură, ca şi în Banat, cu erupţii de roci porfirice. Cel ce coboară pe valea Arieşului, plecînd din
frumosul sat de munte Arieşeni către Albacul lui Horia, străbate roci de diferite tipuri aparţinînd
acestor vremuri, gresiile şi conglomeratele determinînd chiar apariţia de chei. Şisturi argiloase roşii şi
negre caracterizează formaţiunea şi către nord, spre Băiţa Bihorului, iar în Munţii Codru-Moma
alcătuiesc o impozantă fîşie dispusă N-S, asociate cu porfire. Rocile erei mezozoice creează însă marea
complexitate şi ridică cele mai variate probleme cercetătorilor. În fine, după o seamă de roci fie
gresoase, fie argiloase, calcaroase sau dolomitice, uneori pline cu fosile, urcuşul nostru în scara
stratigrafică se opreşte din nou la calcarele jurasice care ne oferă clasicele aspecte carstice cu chei şi
peşteri celebre. În Munţii Pădurea Craiului sînt cunoscute nenumărate peşteri, dintre care cele mai
vizitate sînt Peştera Meziad şi cea de la Vadul Crişului. În Munţii Bihariei sau ai Bihorului, peisajul nu
este mai prejos. Aici se găseşte un masiv de calcare pe care unii îl consideră drept cel mai interesant
din ţara noastră, cu vestita peşteră de la Scărişoara şi cu îndepărtatul ţinut al Padişului şi cetăţilor
Ponorului. În aceste calcare s-au strîns minereurile de aluminiu din Munţii Pădurea Craiului, şi din
unele unghere ale Munţilor Bihariei. Peste rocile mai vechi 1 depozitele cretacicului se insinuează sau se
dispun în mod nemijlocit pe tot întinsul lor, îmbrăcînd uneori acelaşi caracter masiv al calcarelor
jurasice (Munţii Pădurea Craiului). Nu lipsesc însă nici aici formaţiunile de fliş şi nici cele de Gosau,
adeseori cu monticuli rezultaţi din recifele de hipuriţi. Rocile banatitice alcătuiesc marele Masiv al
Vlădesei din nordul Apusenilor. Este interesant de notat faptul că aici se recunosc cele mai variate
tipuri de roci din această familie. În Munţii Bihariei banatitele constituie o serie de corpuri de mărimi şi
forme diverse, uneori filoniene, frumos dezvoltate mai ales în regiunea izvoarelor Crişului Negru. La

1
În Masivul Codru-Moma lipseşte jurasicul mediu şi cel superior cu calcarele sale recifale masive.
contactul cu calcarele jurasice au luat naştere, ca şi în Meridionali, o serie de minereuri de metale
importante pentru industria noastră metalurgică. Alte iviri se mai întîlnesc în diferite puncte din arcul
Zarandului, cum ar fi sub Muntele Găina sau în regiunea Săvîrşin-Cerbia.
În această regiune au avut loc puternice erupţii la sfîrşitul erei neozoice. Cea mai mare
răspîndire o au rocile de tipul andezitelor, cu diferite variante în alcătuirea mineralogică, dar nu lipsesc,
după cum se ştie, nici rocile mai acide şi nici cele de tipul bazaltelor de la Detunata. Cenuşile lor şi
produsele de explozie mai grosiere s-au aşternut peste rocile mai vechi, alcătuind pături groase de
domeniul sutelor de metri. Astfel, în regiunea Gurahonţ, aceste roci cu aspect de conglomerate vag
stratificate, care alcătuiesc pitorescul văii Crişului Alb pînă dincolo de Vîrfuri, au cel puţin 600—700
m grosime. Ce erupţii catastrofale trebuie să fi produs, la timpul respectiv, aceste mase uriaşe de cenuşă
şi de lavă ? Principala masă eruptivă nouă se dezvoltă pe direcţia NV-SE, din valea Crişului Alb,
aproape de ieşirea sa în cîmpie, şi pînă la Săcărîmb şi Deva, pe valea Mureşului. Vulcanii şi produsele
lor nu sînt continui, ci „sparg" învelişul de roci mai vechi înviorînd pretutindeni peisajul. O a doua
zonă mai scurtă, paralelă cu aceasta, se întinde între Zlatna şi Stanija, iar la răsărit de acestea apar
separate, cratere de vulcani, cum este cel de la Roşia-Montana. Toate aceste nume sînt vestite încă din
timpurile îndepărtate pentru exploatarea aurului. Este neîndoios că după cum marea masă de diabaze a
ieşit pe fundul mărilor străvechi de-a lungul unor fisuri adînci orientate EV sau SV-NE în partea de
apus şi aproximativ NS în Munţii Trascăului, toate erupţiile noi s-au eşalonat pe „linii tectonice" oblice
sau perpendiculare faţă de acestea, dispuse NV-SE. Dar Mureşul nu este o limită categorică între
Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Formaţiunile acestora din urmă (stratele de Deva, de exemplu)
se găsesc adesea şi pe versantul de miazăzi al acestui rîu pînă departe peste cristalinul Masivului
Poiana Ruscăi. De asemenea, rocile eruptive. Astfel sînt andezitele cu minereuri de aramă de la sud de
Deva şi masa de lave andezitice asociate cu aglomerate şi cu cenuşi ce se dezvoltă de la SE de Săvîrşin
şi pînă la localitatea Roşcani (la sud de satul Dobra). Dacă mai adăugăm şi faptul că şisturile cristaline
ale acestor munţi, cu dolomitele caracteristice, se găsesc şi pe dreapta Mureşului, la nord de satele
Rapolt şi Hărău. cum şi la Branişca, nu departe de Deva, înţelegem că Mureşul, pe care l-am considerat
drept limita lor sudică, nu are din punct de vedere structural decît o valoare aproximativă, mai exact,
orientativă. Această nepotrivire între considerentele geologice structurale şi cele strict geografice se
întîlneşte însă şi în alte regiuni şi am avut ocazia să o reliefăm, discutînd limita dintre Carpaţii Orientali
şi cei Meridionali. Diferitele bazine care au luat naştere asemenea unor golfuri ale Mării Panonice şi
apoi ale vastului Lac Panonic ce-şi întindea apele destul de puţin adînci, pînă către cursul îndepărtat al
Tisei actuale, prezintă astăzi regiuni foarte slab ondulate acoperite cu plantaţii, deasupra cărora se
ridică, uneori destul de escarpat, culmile haotice ale Munţilor Apuseni pe care le-am numit pînă aici, ce
este drept cu un termen cam pretenţios, munţi. În aceste golfuri s-au acumulat depozite argiloase,
nisipoase, grosiere (pietrişuri). Cel mai sudic este golful ce pătrunde pe valea Mureşului pînă aproape
de Alba Iulia şi prin care geologii admit că se stabilea legătura între apele panonice şi Bazinul
Transilvaniei, iar una dintre ramificaţiile sale acoperă partea nordică a cristalinului de Poiana Ruscăi.
În aceste ape s-au depus în timpurile terţiarului nou (neogenului) chiar calcare recifale şi mai ales
sedimente ce conţin o puzderie de scoici şi melci, ce constituie astăzi unul dintre cele mai atractive
locuri pentru amatorii de fosile, iar formele găsite au făcut vestită şi peste graniţă localitatea Lăpugiu.
Insula de cristalin de la Rapolt-Hărău, citată mai sus, a ieşit la iveală de sub astfel de sedimente prin
acţiunea eroziunii. Rîurile mari ce coboară din Munţii Apuseni se situează peste atare golfuri. Astfel,
pe valea Crişului Alb, sedimentele neogene pătrund pînă la Gurahonţ unde sînt întrerupte, pînă la satul
Vîrfuri, de mase mari de material vulcanic. Această zonă este denumită Bazinul Zarandului. De aici
spre est ajung pînă la Brad, legîndu-se apoi cu un bazin ce străbate diagonal masivul pînă în valea
Mureşului (Bazinul Brad-Săcărîmb). Este interesant faptul că în acest timp au avut loc erupţiile noi cu
importanţa lor economică, şi că adeseori aceste produse alternează cu sedimentele normale. În Bazinul
Bradului se găsesc cărbuni, la Ţebea şi Lunca Moţilor.
Pe valea Crişului Negru se întinde golful depresionar denumit Bazinul Beiuşului, după numele
oraşului situat în centrul său, bazin care, pe la satul Vîrfuri, se lega cu precedentul. În afară de unele
iviri subordonate de cărbuni, în acest bazin s-a găsit gaz metan care vine din adîncime o dată cu apele
arteziene, cu un uşor gust de păcură, de la Băile Tinca. Pe valea Crişului Repede se dezvoltă un bazin
asemenea unei fîşii subţiri cu depozite cretacice superioare şi neogene recente, conţinînd intercalaţii de
cărbuni. Pe feţele de strat ale rocilor argiloase se văd admirabile imprimări de frunze de copaci din care
s-au determinat numeroase specii, putîndu-se astfel reconstitui caracterele pădurilor din acele timpuri.
În fine, un ultim bazin nordic este Bazinul Şimleului Silvaniei, a cărui depozite acumulate la sfîrşitul
perioadei cretacice conţin oase de crocodili şi de reptile gigantice, aşa cum se găsesc şi în Bazinul
Haţegului de la poalele Retezatului. Bazinul acesta se deschide larg în văile ce coboară din Mezeş şi
Preluca, de pe ambele părţi ale Someşului, vale pe care am notat-o în mod convenţional drept limită
nordică a Munţilor Apuseni. Vechiul caracter insular al masivelor dintre văi poate fi imaginat de cel ce
priveşte într-o zi senină de pe una din culmile despărţitoare. Astfel, de pe spinările rotunde ale Drocei,
uneori cu vîrfuri mai pregnante, o privire de orizont spre miazănoapte şi apus, mai ales după-amiază,
înfăţişează Masivul Codru-Moma asemenea unui promontor întunecat, neverosimil de mare pentru cel
ce nu-i cunoaşte altitudinile. Este şi aici izbitoare asemănarea cu o insulă ce se ridică deasupra valurilor
mării. Sentimentul se apropie şi mai mult de cel încercat de drumeţul de pe Vîrful Negoiului, dacă turul
de orizont se face în zorii zilei, de exemplu, de pe vîrful cunoscutului Munte Găina.
Tectonica acestor munţi este extrem de interesanta dar încă controversată. Unii specialişti văd
mari „şariaje", alţii — doar simple răsfrîngeri şi deplasări locale de strate. Într-adevăr, adeseori
formaţiuni mai vechi „plutesc" peste altele mai noi, sau cel puţin dau această impresie. Astfel este
marele bloc de calcar recifal al Vîlcanului ce străjuieşte culmea dintre Crişul Alb şi Bazinul Arieşului
şi care se admite de către unii geologi că repauzează pe roci mai noi, de vîrstă cretacică.
 Partea a doua.
TRASEE ÎN CARPAŢII ROMÎNEŞTI

Introducere

Înarmaţi cu noţiunile elementare de geologie parcurse în prima parte a cărţii, ne putem pregăti
de drum. Nu ne mai rămîne decît să ne alegem traseele de-a lungul cărora o dată cu satisfacţia turistică
să încercăm să ne-o acordăm şi pe cea ştiinţifică, căutînd să descifrăm constituţia stîncilor ce ne
întîmpină la tot pasul. Cele cîteva trasee — mai exact cele cîteva regiuni — alese nu epuizează locurile
pe care le poate parcurge excursionistul în lanţul nostru carpatic. Au fost prezentate masivele mai des
umblate de drumeţi sau acelea care, alături de frumuseţile pitoreşti, oferă şi o importanţă economică.
O excursie în Munţii Carpaţi este grea numai în prima parte a traseului, adică de la poalele
muntelui pînă în zonele de culme. Ajungînd sus, totul se reduce la o plimbare, mai mult sau mai puţin
comodă, pe platouri întinse, acoperite de acele nesfîrşite păşuni alpine, atît de familiare drumeţului,
care fac din Carpaţii noştri munţii cu cea mai dezvoltată viaţă pastorală din Europa. Constatarea
referitoare la relief, formulată mai sus, fără a putea fi generalizată pretutindeni, justifică perfect una
dintre atracţiile turistice ale Carpaţilor. În Masivul Iezăr-Păpuşa, în Godeanu şi Ţarcu, în Munţii
Lotrului, pe întinsurile de pe creştetul Munţilor Cibinului (al căror contrast de formă faţă de ascuţişurile
Munţilor Făgăraşului atrage atenţia călătorului care vine cu maşina dinspre Sebeş Alba spre Sibiu), pe
necuprinsa platformă a Bucegilor sau pe culmile deschise ale Bihariei din Apuseni, amatorul de
altitudini se poate plimba în voie ca pe un şes obişnuit sau uşor ondulat. Cercetătorii au stabilit că
aceste niveluri, situate la mari altitudini, reprezintă vechi „platforme sau suprafeţe de eroziune",
modelate de ape în vremea cînd munţii erau mult mai coborîţi. În Carpaţii Meridionali se deosebesc trei
niveluri de eroziune care au fost denumite după masivele muntoase în care sînt dezvoltate mai bine:
Platforma Borăscu, sau cea superioară (situată între 2 200 şi 1 800 m altitudine); Platforma Rîul Seş
(între 1 800 şi 1 400 m altitudine) şi Platforma inferioară sau Gornoviţa (între 1 200 şi 400 m
altitudine), niveluri ce se recunosc în culmile dintre cursurile de apă, denumite de geografi şi
„interfluvii". Terasele rîurilor, rezultate din mişcările de basculare pe verticală, au altitudini inferioare.
Există, desigur, o evidentă corelaţie între agentul care a dominat în modelarea muntelui şi relieful
acestuia (acţiunea vînturilor, dar mai ales eroziunea glaciară fiind cele mai caracteristice exemple în
acest sens), după cum nu poate fi contestată nici corelaţia dintre formele de relief şi natura rocilor.
Această observaţie nu trebuie însă transformată într-o lege indiscutabilă şi generalizată pretutindeni.
Oricine poate constata, de pildă, deosebirea evidentă dintre aspectul Retezatului sau Parîngului şi cel al
Muntelui Mare din Munţii Apuseni sau spinările din Dealurile Banatului, deşi toate sînt alcătuite din
roci granitice analoge. Am citat mai sus deosebirea de relief dintre Munţii Făgăraşului şi Munţii
Cibinului, munţi cristalini cu aceeaşi constituţie, separaţi doar prin pasul Turnu Roşu şi mai cităm
deosebirea dintre Făgăraş şi Poiana Ruscăi. Conurile vulcanice şi rocile calcaroase par a arăta cea mai
evidentă legătură între structură şi morfologie, deşi oricine poate remarca şi aici abateri^ de pildă între
unele regiuni de platou (Vaşcău) şi reliefurile ruiniforme, cu chei şi ponoare, ale altor ţinuturi cu roci
de acelaşi tip chiar din imediata lor apropiere. Abordînd traseele noastre, vom constata că pe acelaşi
drum se întîlnesc formaţiuni ce ţin de unităţi geologice structurale cu totul diferite: vom trece astfel din
bazine cu depozite noi în zone cu formaţiuni vechi, crista line, cum ar fi din Bazinul Haţegului în
Retezat, din Subcarpaţii văii Prahovei în impozantele conglomerate de Bucegi etc. etc.
Planşa 04-05
 Capitolul I.
CARPAŢII MERIDIONALI

1. Defileul Dunării şi Băile Herculane

Să ne începem aşadar peregrinările pe plaiurile carpatine din punctul cel mai de miazăzi al
munţilor noştri, de acolo unde, din lupta seculară dintre stîncă şi apă, a ieşit învingătoare — ca-
ntotdeauna — perseverenţa acesteia din urmă şi unde Dunărea şi-a tăiat „drum fără pulbere" prin inima
munţilor, realizînd, între Baziaş şi Vîrciorova, cel mai lung defileu fluvial din Europa (144 km); el
constituie, în acelaşi timp, unul dintre cele mai pitoreşti şi mai cunoscute colţuri ale ţării noastre. Este
deosebit de interesant cursul acestui fluviu, care ocupă al doilea loc, după Volga, în ierarhia fluviilor
europene, avînd 2 860 km lungime. În limitele R. P. Romîne, Dunărea curge pe o distanţă de 1 075 km,
ceea ce reprezintă 38% din lungimea totală a fluviului. Dunărea traversează de la răsărit la apus
Europa, ca o uriaşă cingătoare în continuă Tiişcare, cînd argintie şi limpede, cînd albastră, cînd
ntunecată-brună sau cenuşie — datorită mîlurilor aduse le afluenţii săi tumultuoşi. Din coapsa de stîncă
a Munţilor Pădurea Neagră, de unde-şi strînge izvoarele cristaline şi jucăuşe, şi pînă la necuprinsa
deltă, Dunărea îşi drenează afluenţii din cele mai importante masive nuntoase europene şi udă pămîntul
a opt ţări şi trei capitale. Rocile dure din Munţii Pădurea Neagră îi îndreaptă apele către răsărit, în loc
să le lase să ia calea mult mai scurtă spre NV, către ţărmul Mării Nordului, aşa cum face Rinul, vecinul
său apusean, ce dă ocol acelor munţi, după ce şi-a limpezit unda agitată coborîtă din Alpi în apele
lacului Constanţa. Şi iată că Dunărea nu se îndreaptă nici spre Mediterană. După ce a străpuns Bazinul
Vienei şi s-a desfătat în larg peste Cîmpia Ungară, se afundă parcă cu noi forţe în strîmtoarea
pietrosului său defileu, la nord de care se întinde masivul Munţilor Banatului — un impresionant
mozaic de forme de relief care trădează o varietate tot atît de mare în natura rocilor ce îl alcătuiesc.
Vegetaţia acestor locuri aminteşte de însoritele faleze ale Mediteranei, fiind nelipsite de eucalipţi, liane
etc. Primăvara, versanţii dealurilor se ascund sub haina desişurilor de liliac în floare, ce îmbălsămează
atmosfera. Pe mal, şoseaua carosabilă urmăreşte coturile şi freamătul Dunării, cînd ridicîndu-se
deasupra malului abrupt, cînd pătrunzînd în inima rocii pe sub acoperişuri de piatră iscusit tăiate de om.
Este într-adevăr de neuitat o călătorie cu vaporul prin defileul Dunării, unde emoţia pe care ţi-o dau
vîltorile şi colţii stîncilor ce ţîşnesc de sub oglinda apei se împleteşte cu frumuseţea peisajului din jur.
Dar nu rămîne cu nimic mai prejos nici călătoria de-a lungul; şoselei sculptate în flancurile dure ale
muntelui. Ceea ce trebuie adăugat în mod deosebit laturii geologice care formează obiectul descrierilor
noastre sînt, pe acest traseu, vestigiile trecutului istoric şi mai cu seamă cele ce ne vorbesc despre
războaiele duse, pentru ocuparea Daciei, de către armatele romane ce au pătruns pe meleagurile noastre
trecînd podul construit peste Dunăre de arhitectul Apolodor din Damasc, în anul 103 e.n., la Turnu
Severin (anticul Drubeta). Să pornim la drum pentru a cunoaşte structura geologică a regiunii (fig. 15).
La răsărit de Baziaş, punctul prin care Dunărea pătrunde în ţara noastră, malul său nordic prezintă un
relief colinar, liniştitor, cu culmi prelungi, orientate aproximativ NS, acoperite de plantaţii. Sînt
colinele Baziaşului continuate către răsărit de Masivul Locvei, ale cărui altitudini alcătuite din şisturi
cristaline nu depăşesc 700 m şi care se întind pînă la meridianul comunei Moldova Nouă.
Fig. 14 — Schiţa geologică a Defileului Dunării (după Ghidul excurs. Congr. al V-lea carpato-
balcanic)
1 — aluviuni şi terase; 2 —diorite; 3 — cretacic superior; 4 a — calcare recifale cretacice
tuperioare; 4 b — calcare bazale stratificate; 5 — jurasic superior — cretacice inferior; 6 -
malm; 7 — dogger; 8 — serpenfinite; 9 — gabbouri: 10 — şişturi cristaline (dom. getic);
gnaisuri, amfibolite, cuarţite; 11 — granite; 12 - şisturi cristalina (Autohton) a — gnaisuri şi
amfibolite; b - filite.
Începînd de la sud de Moldova Nouă, Dunărea îşi taie acum cale prin rocile sedimentare ale
zonei Reşiţa — Moldova Nouă reprezentînd depozite acumulate peste cristalinul Pînzei Getice dintre
care nu lipsesc calcarele mezozoice cu formele lor de relief atît de specifice, gresiile şi marnele. Munţii
se apropie, volbura apelor freamătă sărind peste stînci întunecate: pătrundem în clisura Dunării. Satul
Coronini ne întîmpină curînd, cu o vestită cherhana; în mal se găseşte o grotă interesantă: peştera cu
musca-columbacă. Din volbura valurilor se ridică, asemenea unei stranii statui antice, stînca Strîmbă şi
calcaroasă de 6 m a Babacaiului. Ea te impresionează în mod deosebit mai ales dacă străbaţi aceste
meleaguri la lăsarea serii, cînd ultimele umbre tremurînde se aştern peste unda cenuşie a fluviului.
Legende şi basme s-au ţesut în jurul acestei stînci de care odinioară, la vreme de seară, se legau lungi
odgoane în chip de barieră pentru ca vasele ce veneau din apus să nu pătrundă fără plata cuvenitei
dijme. Cu circa 300 m în amunte de gura văii Luborazdia, caracterul rocii se schimbă fundamental şi
locul calcarelor abrupte şi sfredelite de peşteri, al gresiilor şi al marnelor este luat de o rocă dură,
masivă, de culoare deschisă, alcătuită din granule mari de feldspat şi cuarţ între care sclipesc lamele
negre de mică. Este granitul de Sicheviţa, singurul granit vechi aflat în masa Pînzei Getice. El se
dezvoltă, asemenea unei fîşii orientate NS, lată de 1—3 km, de la sud de Dunăre şi pînă la nord de
valea Nerei. Localitatea Sicheviţa, de unde i s-a dat numele, se găseşte pe valea ce coboară la Dunăre
printre dealurile alcătuite din şisturi cristaline amfibolitice, de la răsărit de această fîşie granitică.
De la nord de Sicheviţa pînă la Liubcova pe Dunăre şi de aici pînă aproape de satul Berzasca,
străbatem un mare petic cu depozite de vîrstă foarte recentă (neogenă) reprezentate prin nisipuri,
pietrişuri şi mai ales marne conţinînd intercalaţii subţiri de cărbuni şi resturi fosile, care arată că pe
aceste locuri se găsea pe la sfîrşitul erei neozoice un lac înconjurat de vegetaţie. O succesiune de iviri
de roci de acelaşi fel aflate în diferite puncte de-a lungul Dunării, mai ales cel de la Milanovăţ, de pe
malul sudic, dovedeşte că lacul acesta se întindea pînă în regiunea Orşova-Bahna, unde vom vedea că
se găseşte de asemenea o zonă largă cu astfel de sedimente. Eroziunea ce a urmat după retragerea
apelor a îmbucătăţit acea zonă continuă de sedimente reducînd-o la peticele pe care le găsim astăzi de-a
lungul Dunării. Relieful este molcom, cu versanţi întinşi, iar Dunărea se lărgeşte şi se calmează. Spre
miazănoapte se dezvoltă larga masă de şisturi cristaline a Pînzei Getice, pînă în valea Nerei unde se
ascund din nou sub depozitele de vîrstă neogenă ce alcătuiesc Bazinul Bozovici-Nera, înglobînd, ca şi
precedentele, nisipuri, pietrişuri, argile şi marne bogate în fosile marine asemănătoare mai ales celor
aflate în bazinul învecinat, ce se dezvoltă de-a lungul văii Timişului, denumit Bazinul Mehadia-
Caransebeş. Bazinul Nerei se întinde de-a lungul văii cu acelaşi nume separînd Munţii Almăjului la sud
şi est de Munţii Semenicului, care se întind la nord pînă în valea Timişului la Caransebeş.
Aceşti munţi, care sînt de fapt principalul obiectiv turistic din centrul Banatului, ating
altitudinile cele mai mari în vîrfurile Semenicului (1 447 m), Piatra Goznei (1 445 m) şi Neteda (1 438
m). Colţii duri de stîncă se ridică peste întinsul păşunilor alpine care acoperă vastul platou de pe
creştetul lor, unde apare la un moment dat lacul cristalin al Băii Vulturilor. Peisajele odihnitoare, cu
perspective întinse peste Cîmpia Tisei, spre culmile Ţarcului şi Godeanului, Cernei şi Cazanelor
Dunării, te îndeamnă la visare şi destindere. Cabane confortabile şi un teleferic completează confortul
atît vara cît şi în timpul iernii. Munţii Semenicului sînt alcătuiţi din rocile cu metamorfism avansat
(gnaisuri, micaşisturi) ale Pînzei Getice, prezentînd treceri gradate pînă la filite şi şisturi de epizonă,
din roci eruptive metamorfozate şi din pegmatite (exploatate la Teregova pentru feldspat, necesare
ceramicii).
Dar să revenim în valea Dunării şi să vedem prin ce roci este tăiat mai departe defileul, de data
aceasta în flancul sudic al Munţilor Almăjului. La răsărit de Berzasca ne găsim în şisturile cristaline ale
Autohtonului Danubian peste care s-a produs încălecarea marii Pînze Getice. La alcătuirea cristalinului
din această porţiune participă şisturi rezultate din metamorfozarea a doua bară a unor roci gnaisice şi
gabbrouri, transformate în roci cu aspect de epizonă (filite) şi în amfibolite. Această formaţiune
metamorfozată susţine rocile sedimentare de vîrstă paleozoică şi mezozoică ale zonei Şviniţa-Svine-
cea, care ne vor însoţi pînă dincolo de Sviniţa şi Triculi, aproape de Iuţi. În această zonă pitorescul este
din nou dat de caracterul abrupt al malurilor, unde rocile par a se întrece în dărnicia cu care îşi arată, pe
ambele maluri, natura şi stratificaţia.
Curînd ne găsim la Drencova, localitatea al cărui nume îl reţinem cu toţii de la buletinul
hidrologic pe care radioul nostru îl transmite zilnic, iar apoi, după un cot larg al şoselei, ajungem la
colonia Cozla. Intre aceste localităţi, seria şisturilor cristaline prinde un „sinclinal" de roci de vîrstă
carboniferă care, la Cozla, conţin zăcăminte exploatate de cărbuni superiori (huilă an-tracitoasă). Sub
dealul din spatele coloniei Cozla (pe pîrîul Weirauf) se pot vedea rocile puternic strivite ale acestei
formaţiuni alcătuite din conglomerate şi din şisturi argiloase de culoare gălbuie-vineţie, străpunse de
roci eruptive dure (natural nestratificate) de culoare roz sau brună: porfire şi porfirite, din permian. În
avale urmează colonia Sirinia şi valea cu acelaşi nume unde, de-a lungul căii ferate înguste, se recunosc
roci de vîrstă cretacică inferioară: calcare fine în strate subţiri şi marno-calcare, depuse în mări destul
de adînci, în care s-au găsit resturi fosile de amoniţi şi de organisme microscopice. Peste ele se găsesc
gresii silicioase cu mică albă atribuite cretacicului superior (din „flişul de Arjana"), iar deasupra
acestora, încălecate tectonic, roci depuse la începutul jurasicului (lias), cu gresii şi conglomerate
mărunte, conţinînd resturi fosile, cum şi cu mici intercalaţii de cărbuni. Un dîmb de roci marnoase şi
calcaroase, de culoare brună şi roşcată, cu o stratificaţie evidentă, determină un cot al şoselei dincolo de
care apare, situat într-un frumos cadru creat de stînci şi vegetaţie, cantonul de navigaţie al punctului
Munteana.
După un popas, unde perspectiva imediată a Dunării, cu versanţii bogat acoperiţi de vegetaţie
din care apar stînci albe cu forme variate îţi fură privirile, poţi lua pentru prima dată contactul cu
cenuşile porfirelor erupte la sfîrşitul erei paleozoice (în permian): roci aspre şi dure de culoare roşie ce
apar într-o mică ivire, peste care se dispun depozitele ciclului al doilea. Acestea încep cu roci depuse la
baza jurasicului (liasic): gresii şi calcare de culoare brună-verzuie, unde microscopul arată prezenţa
unor corpusculi rotunzi de oxizi sau alte minereuri de fier alături de fragmente de organisme marine.
Peste ele se găsesc roci calcaroase, cînd mai fin stratificate, de culoare roşie, verzuie sau albicioase,
cînd mai masive, atribuite jurasicului superior, şi apoi calcarele fine ale cretacicului inferior, anterior
citate la Sirinia. În partea bazală apar intercalaţii de roci stratificate dure, de culoare brună-roşcată,
foarte friabile şi aşchioase, cu spărtura concavă, sgîriind sticla şi dovedind astfel prezenţa unei mari
cantităţi de silice. Aceste roci, denumite jaspuri, le vom întîlni în repetate rînduri pe traseele noastre
viitoare. Rocile calcaroase, care dau măreţia reliefului, se dezvoltă însă în avale. Dincolo de ,,Piatra
Albă" se pătrunde acum într-o întinsă zonă de cenuşi porfirice alternînd cu porfire, dovedind o vastă
activitate vulcanică petrecută în vremea permianului. De-a lungul Dunării, ce se rostogoleşte fremătînd
peste praguri de stîncă în cataractele de la Tachtalia, se întinde pe malul romînesc culmea Cernavîrului,
cu prăpăstiosul vîrf Trascovăţ (Dracul), dominate către miazănoapte de vîrful Ravniştei, alcătuit din
rocile preponderent calcaroase ale jurasicului şi cretacicului. Pe malul sîrbesc se ridică culmea
Grebenului. Navigaţia dunăreană a fost înlesnită, în acest sector, prin săparea de canale în albia
fluviului, de-a lungul cărora vapoarele circulă prudent, orientate fiind de staţiile speciale care ridică la
înălţime uriaşe baloane colorate, spre a preveni pe navigatori atunci cînd culoarul de apă este ocupat de
vreo altă ambarcaţie. Stînci negre, cu spinări rotunde, ţîşnesc dintre valuri; poporul le-a dat plastica
denumire de „bivoli". Dar brusc, pereţii de piatră se apropie iarăşi, pintenul Grebenului ieşind ascuţit
de pe malul sîrbesc, reducînd lăţimea Dunării la 220 m. Vapoarele circulă cu greu remorcate pe canalul
tăiat în stîncă. Curînd de tot însă valea se lărgeşte din nou. Am trecut de gura văii Povalina şi de
Grebenul romînesc şi, o dată cu aceasta, din rocile permianului în cele preponderent calcaroase albe şi
cu versanţii abrupţi ale jurasicului, pe lîngă care şoseaua ne poartă pînă la Sviniţa. Alcătuirea lor este
analogă cu a celor citate la Munteana, fiind şi foarte fosilifere. Dincolo de Sviniţa apare seria de calcare
fine asociate cu marne în strate subţiri a cretacicului inferior. De la gura văii Iardumovacina şi pînă la
Triculi1 versantul este alcătuit preponderent din roci gresoase. Relieful prezintă o variaţie deosebită
impusă de pereţii abrupţi ai văilor ce coboară la Dunăre, instalate de-a lungul feţelor de strate.
Dincolo de Triculi, după o scurtă porţiune cu roci permiene, corespunzînd cu punctul cel mai
sudic al cotului Dunării, apar roci eruptive închise la culoare, denumite gabbrouri, dezvoltate în avale
de marele cot al Dunării. Se pot cerceta mai ales în regiunea satului Iuţi (bine deschise la gura văii cu
acelaşi nume). Culoarea lor este neagră sau cenuşie, iar granulaţia, grosieră, determinată de cristale
mari de piroxen alături de cristale cenuşii de feldspat. Uneori se recunoaşte o uşoară orientare sau
separare în bancuri groase. În amunte se pătrunde în roci negre-verzui, grăunţoase şi masive, denumite
serpentinite. Ele ţin cale de vreo cîţiva kilometri şi sînt frumos deschise în regiunea satului Tisoviţa (la
gura văii). În aceste roci se găsesc grăunţi de minerale opace (negre), metalice, răspîndiţi printre
mineralele celelalte, denumite cromite (minereu de crom). La Plavişeviţa, reapar gabbrourile după care
se ivesc din nou, pe o întindere mică, şisturile cristaline ale Autohtonului cu gnaisuri şi amfibolite,
urmate de rocile cristaline ale Pînzei Getice (un minuscul petic de cuarţite şi şisturi cu mică neagră).
Urmează roci calcaroase, gresoase şi argiloase cretacice. Dacă ziua este senină şi vizibilitatea bună,
încă de departe, se conturează acum stîncile uriaşe şi albe ce coboară vertical în unda cenuşie a Dunării,
al cărei curs se îngustează de parcă pereţii ar tinde să se prăvălească unul peste altul (vezi fig. 14). Pe
măsură ce te apropii, ai impresia că muntele te va înghiţi o dată cu unda spumegîndă a fluviului pe care
pluteşte, înfruntînd curentul, cîte un vaporaş îndrăzneţ. Dacă eşti cumva pe bordul său, remarci imediat
freamătul de pe punte şi atenţia încordată a mateloţilor. Pătrunzi în Cazanele mari, tăiate în calcarele de
vîrstă cretacică inferioară ale Ciucarului Mare (cu grota de la Ponicova), în care poţi distinge aspecte
stratificate la partea inferioară şi masive la cea superioară. Curînd însă valea se deschide din nou şi îţi
iese în cale, situat pe şesul creat de cotul Dunării, satul Dubova, dincolo de care, în calcarele Ciucarului
Mic, albia Dunării atinge, în Cazanele mici, lăţimea cea mai mică (180 m) şi compensativ, adîncimea
maximă (70 m), pe o lungime de circa 8 km. Imaginile acestor locuri au fost imortalizate pe mii de
pelicule fotografice şi purtate apoi pînă departe dincolo de hotarele ţării. Vechile recife ale unor mări
de mult apuse îşi împlîntă astăzi flancul în unda cenuşie şi necruţătoare a Dunării care le macină şi le
poartă apoi substanţa pînă la marea cea lipsită de recife. Din ea îşi vor construi scheletul cu totul alte
soiuri de organisme marine actuale. Iar impresia pe care o avem acum o vom reîntîlni şi pe alte trasee
carpatine: între stîncile cheilor Bicazului, Turzii, Olteţului sau ale altui rîu zglobiu de munte. Din
timpul romanilor au rămas aici, ca mărturie, ceasul solar şi mira ce arăta pe atunci „nivelul apelor
Dunării". Simţi parcă o uşurare cînd vaporaşul a ieşit din strînsoarea, de fiord scandinavic, a Cazanelor.
Apele se destind din nou la loc larg şi, dacă parcurg, drumul pe şosea, desigur că te vei opri un
moment spre a contempla imaginea Cazanelor lăsată în urmă. Te găseşti în satul dunărean Ogradena
Veche, din care te poţi abate puţin spre miazănoapte, fie pe valea satului, fie pe cea a Sohodolului, unde

1
Unde se găsesc ruinele unor turnuri din timpul Mariei Tereza.
vei face cunoştinţă cu „granitul de Ogradena", o rocă dură, masivă, cenuşie-albicioasă, în care se văd
lamele de mică albă şi pe alocuri fragmente de şisturi cristaline prinse, cu sute de milioane de ani în
urmă, de către topitura granitică. Dar, curînd, Dunărea îşi desface cursul pentru a mai îmbrăţişa grindul
unei insule, iar valea se lărgeşte în mod remarcabil, timp ce, către miazănoapte, ne reapare, întins şi
liniştit, relieful specific regiunilor alcătuite din depozite recente ale bazinelor neogene. Într-adevăr,
cercetările au arătat că, de la apus de Eşelniţa, la Orşova (vechea aşezare romană Tierna) şi apoi spre
nord-est, pînă la Bahna Podişul Mehedinţilor, s-au găsit în vremea miocenului întinsuri marine în care
s-au depus sedimente cu numeroase resturi de organisme, ce constituiesc astăzi încântarea
paleontologilor care le recoltează şi le studiază. Orşova, rîul Cerna, zglobia fiică a Godeanului, care-şi
rostogoleşte apele cristaline pe sub pereţi abrupţi, creînd peisajele cele mai variate, se aruncă avîntată
în vîltorile Dunării, iar linia ferată şi şoseaua asfaltată ce vin de la Turnu-Severin cotesc spre
miazănoapte, de-a lungul văii Cernei, către Băile Herculane, de unde se afundă în inima Banatului,
ajungînd la Timişoara pe la Caransebeş şi Lugoj. În dîmbul dintre malul stîng al Cernei şi Dunăre se
ridică Dealul Alion (cota 316 m) care ne oferă minunate privelişti, atît către apus, spre stîncile
Cazanelor, cît şi spre răsărit, către Porţile de Fier. Cea mai interesantă apariţie este însă frumoasa şi atît
de cunoscuta insulă Ada-Kaleh1, una dintre marile atracţii turistice ale văii Dunării. Drumeţii îşi
întrerup de obicei şirul călătoriei pentru a traversa braţul Dunării cu luntrea ce înfruntă curentul
fluviului, condusă destoinic de barcagiii localnici, pînă pe malul insulei.
Ada-Kaleh are parcă lumea sa proprie, desprinsă din basmele celor 1001 de nopţi. Este locuită
de cîteva familii de turci, iar moscheia caracteristică îşi ridică minaretul original deasupra desişului
vegetaţiei. Ruina unei cetăţi vorbeşte despre vremurile viteazului Ion Corvin de Hunedoara care a
donat-o pentru pază cavalerilor teutoni (1430), după care a fost fortificată de turci şi apoi de austrieci.
Peisajele sînt pline de o melancolică nuanţă romantică. Vegetaţia abundă în smochini, al căror rod este
transformat cu iscusinţă de localnicii insulei în cea mai gustoasă dulceaţă.
Începînd din Dealul Alionului, pe sub sedimentele miocene ce îi alcătuiesc culmea, Dunărea
şi-a tăiat drum prin şisturi cristaline aparţinînd de data aceasta domeniului Pînzei Getice şi alcătuind
„Peticul Bahnei" (roci gnaisice şi cuarţite cu minerale din grupul granaţilor, avînd intercalaţii de şisturi
micacee). La Vîrciorova tipul rocii se schimbă din nou: o fîşie de roci sedimentare se dezvoltă în
direcţia N-E (paralel cu lanţul carpatic de o parte, iar de alta, sub forma unei fîşii subţiri de-a lungul
Dunării. Aceste roci reprezintă depozitele acumulate pe spinarea cristalinului Autohtonului Danubian şi
apar de sub şisturile cristaline ale Pînzei Getice. În cariera de la Vîrciorova se pot recunoaşte rocile
sedimentare ale unităţii de Cerna alcătuite preponderent din calcare recifale cretacice inferioare, ca şi la
Cazane, peste care se găseşte o alternanţă de gresii şi conglomerate cretacice, cunoscute sub denumirea
de gresie de Vîrciorova. De o parte şi de alta a acestei iviri, se dezvoltă larg roci foarte asemănătoare
celor menţionate în capitolul privind prezentarea Carpaţilor Orientali şi pe care le vom descrie în
traseele noastre viitoare, cunoscute sub denumirea de strate de Sinaia şi strate de Azuga (asociate cu
diabaze). Aceste roci ţin de unitatea denumită pînza Severinului 2, şi ies de sub peticul de şisturi
cristaline ale Pînzei Getice, scoase de eroziune într-o mare „fereastră". Către răsărit, ele ne apar
acoperite de şisturi cristaline cu aceeaşi constituţie, denumite de geologii noştri „peticul Porţilor de
Fier", şi se întind pînă la Gura Văii. Poziţia Şisturilor cristaline peste aceste roci se recunoaşte în mod
clar pe valea Slătinicu Mic (în avale de Vîrciorova), ceva mai sus de gură, la contact rocile fiind
puternic strivite de mişcarea uriaşei Pînze Getice. Cu peticul cristalin al Porţilor de Fier începe Podişul
Mehedinţului, care se continuă către NE, pe sub culmile înalte ale Carpaţilor pînă în valea Motrului. La
Porţile de Fier, Dunărea se bate o zonă stîncoasă, avîntîndu-se cu freamăt mare în cataracte şi vîrtejuri.
Stîncile îşi scot colţii negri de sub unda apei indicîndu-ţi continuitatea de structură şi dincolo de albia
sa. Printre şisturile domeniului getic, din care nu lipsesc nici amfibolitele, se individualizează zone
granitice şi mici corpuri de serpentinite. Două stînci ridicau cîndva pe acest traseu dînd o notă
caracteristică peisajului, denumite de localnici Moşul şi Baba. Astfel Moşul a rămas însă singur,
întrucît Baba s-a prăbuşit în Dunăre. Roca ce alcătuieşte stîncile pe aici este un granit gnaisic, de
culoare roz-albicioasă, în care se recunosc sclipirile negricioase-metalice ale micei negre. La Gura
Văii, mai ales în cariera de unde se exploatează calcar pentru fabrica de ciment, se întîlnesc calcarele
albe roşii ale jurasicului superior repauzînd peste frămîntatele şisturi cristaline, iar peste calcar, o gresie
grosieră avînd conglomerate în bază (la alcătuirea cărora participă mai cu seamă bucăţi de calcare
alături de şisturile citate). Această gresie, denumită gresia de Gura Văii este atribuită cretacicului
superior (conţine şi cîteva resturi fosile).
În avale de Gura Văii, relieful redevine colinar, trădînd prezenţa sedimentelor neozoicului:

1
Această insulă rezultă din depunerea de-a lungul timpului a depozitelor nisipoase aduse de apele Dunării
(aluviuni) şi de afluenţii săi.
2
Denumire dată de acad. Al. Codarcea.
mai întîi depozite marine cu resturi fosile, iar apoi nisipuri acumulate sfîrşitul miocenului în timpurile
etajului denumit sarmaţian, după numele unei populaţii ce a trăit, în primele timpuri istorice, în părţile
noastre. Nisipurile acestea, „stratificaţie încrucişată", prezintă interesante forme sculpturale, asemenea
unor alveole, modelate de acţiunea vîntului. După sarmaţian, apele s-au îndulcit şi, în lacul format, s-au
strîns pietrişuri şi nisipuri cu resturi de organisme de apă dulce. Intrăm acum într-o zonă colinară
dominată de cursul larg şi de terasele Dunării. Depozitele recente (cuaternare) depuse de fluviu conţin
osemintele rinocerilor ce au populat aceste locuri acum cam un milion de ani.
Şi astfel, ajungem la unul dintre porturile noastre dunărene, Turnu Severin. Dacicul Drubeta a
fost, după cucerirea Daciei, colonie romană, iar săpăturile arheologice scot la iveală continuu cele mai
interesante vestigii. Înfiinţarea sa ca oraş datează însă din anul 1109. Turnul lui Sever, picioarele
podului lui Apolodor din Damasc, diversele ruine şi vestigii antice de toate felurile din nuzeul local
satisfac cu prisosinţă dorinţa de cunoaştere a drumeţului.
Vaporul te poate duce însă pe oglinda liniştită a Dunării, care ne desparte de R. P. Bulgaria,
spre lumea tainică, plină de un farmec cu totul diferit, a bălţilor şi Deltei. De pe puntea vasului remarci
uşor asimetria malurilor Dunării, cel drept ridicîndu-şi faleza abruptă cu 50—200 m deasupra celui
stîng. Chestiunea semnificaţiei structurale a acestei denivelări a ridicat una dintre problemele cele mai
dezbătute din geologia noastră: dacă există sau nu o falie a Dunării ?
Traseul nostru se opreşte aici. Înainte de a-l încheia, considerăm necesar să ne întoarcem şi să
suim puţin pe valea Cernei, pînă la frumoasa staţiune balneară Băile Herculane. Geologia văii Cernei
este complexă şi ar necesita desigur încă multe file pentru a-1 pune la curent pe cititor cu structura
munţilor ce o străjuiesc. Pitorescul sălbatic al acestei văi este unic în ţara noastră şi poate că nu
exagerăm extinzînd această apreciere şi dincolo de hotarele sale. Omul şi-a tăiat cale adînc în flancul
muntelui care, de data aceasta, i-a oferit izvoare fierbinţi, tămăduitoare, ce ţîşnesc din adîncuri sau din
stîncile pe care se caţără o luxuriantă şi caracteristică lume vegetală. Cu greu ne putem închipui o
îmbinare mai originală şi mai pitorească decît cea rezultată din elementele naturii şi feluritele
aşezăminte din staţiunea Băile Herculane. Din desişul pădurii se desprind siluetele vilelor moderne
alături de linia impusă de arhitectura barocă, dar nu prea încărcată, a pavilioanelor construite la
începutul secolului trecut. Statuia lui Hercule 1 tronează în mica piaţetă; dincolo de aceasta pătrunzi în
lumea tainică a pădurii unde freamătă neîntreruptul zumzet al minusculelor repezişuri şi cascade ce se
înşi-ruiesc pe cursul cristalin al Cernei. Pereţii vechilor recife jurasice se ridică albi de o parte şi de alta
a văii, amintind de culmile învolburate ale Carpaţilor. Vîrful Domogledului atinge abia 1 106 m, iar
staţiunea se găseşte la numai 152 m deasupra nivelului mării. Ceea ce este pasionant, pentru amatorul
de fapte istorice, este însă că această staţiune, de ale cărei ape termale beneficiază în mod nelimitat
oamenii muncii de pe întinsul patriei noastre, şi care îşi oferă cu dărnicie confortul atît vara, cît şi în
sezonul rece, se ridică pe locul unde acum vreo 17 veacuri se găsea o aşezare balneară construită de
ostaşii armatelor romane. Aceştia descoperiseră izvoarele fierbinţi cu ocazia clădirii unei cetăţi, în
timpul primului război dacic (101—102 e.n.), cetate ce s-a numit „Ad Mediam" (la jumătatea drumului
dintre Tierna — astăzi Orşova — şi Tibiscum); denumirea a rămas localităţii Mehadia. Vechi terme,
apeducte, inscripţii şi statui arată cît de mult preţuiau ocupanţii romani „băile sacre ale lui Hercule".
Ruina le-a măcinat apoi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cînd
staţiunea a fost reconstruită de austrieci. Pentru a simplifica descrierea noastră vom ruga pe drumeţul
care doreşte să cunoască structura geologică şi m ales originea apelor fierbinţi să privească spre patul
pe care se rostogoleşte unda cristalină a Cernei şi apoi spre versanţii ei stîncoşi. Din sudul staţiunii şi
pînă la baia Cloşca va constata prezenţa unor roci argilo-marnoase dure, frumos stratificate, uneori
chiar şistoase, încreţite sau retezate de mici falii. Este de-a dreptul instructivă şi didactică înfăţişarea
acestor roci, denumite strate de Nadanova (ale unităţii de Cerna). Vîrsta lor este cretacică mijlocie,
reprezentînd vechi mîluri negre depuse într-o mare slab aerisită, care au fixat, la acea vreme. o mulţime
de elemente din apele saline. În spatele băii Cloşca se poate vedea cum aceste roci stau peste stînci de
calcare recifale mai vechi. Dacă ieşi apoi din staţiune. ajungi curînd la izvoarele Hercule şi Higeea,
unde se gă sesc şi vechile băi romane cu izvoare ţîşnind direct di masa calcarelor recifale, care se ridică
impunătoare p ambii versanţi ai Cernei. Iar dacă drumeţul îşi continuă plimbarea, în amunte, constată
că, de pe la uzina electrică, din firul văii răsare spinarea masivă şi cenuşie a granitului de Cerna, care se
dezvoltă pînă dincolo de „Crucea Ghizelei", în drumul prăpăstios pe unde îşi face loc cu greu căruţa
sau carul cu boi. În alcătuirea, granitului de Cerna, drumeţul poate recunoaşte albul feldspatului,
cenuşiul cu luciul gras al cuarţului şi petele negre-lucitoare, uneori ruginite, ale micei negre. Alteori,
roca este transformată într-o masă albă, mai mult sau mai puţin uniformă, denumită „caolin", datorită
unor procese ulterioare. Granitul de Cerna alcătuieşte aici fundamentul vechi pe care s-au fixat recifele
jurasice şi cretacice, în mările calde de acum 60— 100 de milioane de ani. La un moment dat, stîncile

1
Construită în anul 1847.
calcaroase, asemenea unor pereţi unde se văd guri negre de peşteri, se dau la o parte şi valea se
deschide destul de larg. Rămîi în domeniul granitului, cu spinările sale masive şi rotunde, peste care
apar ici şi colo, evidenţiate de relief, stînci de calcare recifale sau strate negre de Nadanova. Ajungi
curînd la punctul „Şapte izvoare", unde apa ţîşneşte direct din granite, în marginea şoselei, nu departe
de o stîncă de calcar recifal; izvoarele se varsă în apa Cernei sau în butoiul amenajat primitiv pentru băi
de către localnici. Alte izvoare se găsesc chiar sub nivelul apei, mai ales dincolo de vale. Acestea sînt
cele mai fierbinţi (59°) şi cele mai radioactive ape din ţara noastră. Pentru a înţelege cum de s-au strîns
atîtea izvoare pe firul văii Cernei, vom preciza mai întîi faptul că acest rîu curge de-a lungul unei vechi
linii de falie şi că rocile Autohtonului sînt fracturate pînă la mare adîncime. O seamă de fracturi
secundare s-au produs însă şi transversal faţă de această linie principală în masa rigidă a rocilor. În
punctele de intersecţie ale acestor două direcţii de faliere s-au dovedit a fi zonele de ţîşnire a izvoarelor.
Apa de la suprafaţă răzbate pe sistemul de crăpături pînă la adîncimi de peste 2 500 m unde atinge
temperaturi foarte mari, datorită aşa-numitei „trepte geotermice" care arată că temperatura pămîntului
creşte în medie cu circa 1°C la 33 m adîncime. Ţinem aici să subliniem în mod special că încălzirea
apelor nu are nici o legătură cu vreun fenomen vulcanic, aşa cum s-a afirmat cîndva. Adusă poate chiar
în stare de vapori, apa capătă acum o mare putere de dizolvare a rocilor prin care circulă, de unde îşi
culege astfel substanţele pe care apoi le poartă, pe alte căi, înapoi spre suprafaţă şi cărora le conferă
puterea tămăduitoare ce le situează alături de cele mai importante ape curative de pe glob. Vaporii de
apă descompun sulfura de fier din stratele de Nadanova şi formează gazul sulfuros ce trece în soluţie o
dată cu celelalte elemente. Cum rocile argiloase sînt cele mai bogate în astfel de elemente, se înţelege
de ce izvoarele din partea sudică a staţiunii (Horia, 7 Noiembrie, izvoarele de ochi şi de stomac) sînt
mai concentrate decît cele din nord. Pe de altă parte, cele mai sărace în substanţe fiind calcarele, la fel
sînt şi apele izvoarelor ce apar din aceste roci (la Hercule şi Higeea). În fine, marea radioactivitate a
celor de la Şapte izvoare se datoreşte circulaţiei lor prin granite, rocile cu cel mai mare conţinut de
elemente radioactive. Ne oprim aici, deşi structura acestor plaiuri bănăţene ar cere o dezvoltare mai
amplă. Drumeţul găseşte nenumărate locuri minunate pe culmile din jurul staţiunii Herculane, găseşte
peşteri întunecate cu broderii de piatră, purtînd denumiri legate poate de vremurile haiduciei (Grota
Hoţilor) sau de manifestările apelor fierbinţi (Grota cu Aburi). De pe culmi privirea întîlneşte d o parte
adîncurile ulucului Dunării, iar de alta — piscurile adeseori înzăpezite ale Carpaţilor. Printre umbrele
ce se fugăresc în amurg, recunoşti parcă uneori imaginile zeităţilor romane desprinse din forma lor de
piatră în care le-au imortalizat primii stăpînitori ai staţiunii.

2. Retezatul şi Ţara Haţegului

Mulţi străini care ne-au vizitat ţara au rămas încîntaţi de frumuseţea Carpaţilor dar, dintre toţi
munţii, se pare că Retezatul le-a făcut cea mai profundă impresie. Cel care a înnoptat cu cortul pe malul
lacului Bucura sau în căldarea Galeşului, cel care a simţit înfiorarea vîntului pe vîrfurile Judelui,
Retezatului sau Pelegei, cel care s-a căţărat pe stîncile custurilor sau a admirat reflexele amurgului în
unda lacului Gemenilor, alături de siluetele întunecate ale „zîmbrilor", specie de brad proprie acestor
locuri, cel care a ascultat simfonia adierilor de seară în faţa focului cu vreascuri de jneapăn la Stîna din
Rîu sau a privit jocul caprelor-negre printre cleanţurile Păpuşii, străjuite de umbrele stolurilor de ză-
gani sau vulturi-bărboşi, păstrează imagini vii ce nu se vor putea şterge sau altera vreodată. În ultimii
ani, cărările masivului au fost străbătute de numeroşi excursionişti care au găsit un adăpost confortabil
în cabanele recent amenajate.
Fig. 16 — Bazinele Streiului inferior (I), Haţegului (II) şi Petroşanilor (III) (după CI.
Giurcăneanu)
1 — masive muntoasa înalte (peste 1 500 m altitudine); 2 — masive muntoase joase (sub 1
500 m); 3 - regiuni colinare şi depresiuni; 4 - văi largi (lunci şi terase); 5 —defilee.
Despre el s-au scris ghiduri turistice, s-au făcut studii geologice şi biologice, iar parcul natural,
declarat monument al naturii, a oferit drumeţului cele mai variate aspecte din flora şi fauna Retezatului.
Dar Retezatul se impune privirilor şi de departe. În zilele senine şi răcoroase de toamnă, călătorul poate
admira din tren imaginea masivului ce pare a-şi propti piscurile de bolta cerului. De îndată ce te-ai
angajat însă pe valea Streiului, spre străvechea Ţară a Haţegului, apare din ce în ce mai aproape şi mai
clar conturul său masiv, învolburat de nori, pe care pînă tîrziu în vară se zăresc mari pete albe de
zăpadă indicînd locurile ferite ale căldărilor lăsate de gheţari. Este cît se poate de caracteristic vîrful
Retezatului, cu aspectul său teşit, despre care legenda spune că a fost tăiat de un fier de plug zvîrlit de
către un uriaş în timpul luptei cu rivalul său. Spre nord se întinde frumoasa Ţară a Haţegului, în
care ,,trecutul apropiat" şi-a lăsat, în cadrul unor minunate decoruri de baladă, cele mai variate vestigii,
de la vremurile pietrei cioplite, trecînd prin antichitatea geto-romană, pînă în timpurile evului mediu,
cînd se găseau aici cele mai puternice cnezate romîneşti: unelte de piatră, ruine, statui, monede şi
medalii, biserici vechi, cetăţi şi castele, monumente ale trecutului istoric sînt întîlnite de drumeţ,
aproape în toate satele, pe toate drumurile, pe toate dealurile. Arhitectura locală, ogoarele şi populaţia
acestor locuri sînt încîntătoare, ca şi peisajul din jur. Dar nu mai puţin variată este şi constituţia
geologică a acestor meleaguri, unde stau alături civilizaţia Ţării Haţegului, din bazinul sedimentar, şi
izolarea hăurilor Retezatului din rocile dure granitice (vezi fig. 17). Masivul Retezatului este alcătuit
din roci vechi cristaline şi anatexice aparţinînd Autohtonului Danubian. Peste el s-a mişcat gigantica
Pînză Getică la sfîrşitul erei mezozoice, dată după care Retezatul a alcătuit un corp comun împreună cu
ceilalţi munţi ai lanţului Carpaţilor Meridionali. Depozitele sedimentare mai vechi, depuse pe spinarea
graniţelor şi şisturilor cristaline ale Autohtonului, au ieşit la iveală o dată cu acestea, de sub mantaua de
şisturi mai puternic metamorfozate ale cuverturii Geticului, distruse de-a lungul mileniilor de dalta
necruţătoare a eroziunii. Astfel se explică prezenţa unei fîşii de roci de vîrstă jurasică-cretacică ce
delimitează pe harta geologică Masivul Retezatului de cel al Godeanului, „petic din Pînza Getică",
cruţat de eroziune. De-a lungul acestei fîşii curg spre apus apele învolburate ale văii Lăpuşnicului, a
căror origine este în inima Retezatului, sub vîrful Peleaga, şi de care desigur că au auzit toţi drumeţii ce
au străbătut acest munte. Către răsărit, se găseşte bazinul cursului superior al Jiului Romînesc. Din
reunirea văii Lăpuşnicului cu valea Rîului Seş, care-şi are obîrşia în Muntele Borăscu, pendinte de
„nodul" Godeanului, rezultă Rîul Mare, poate cel mai important afluent al Streiului, care desparte
Retezatul de Masivul Petreanului, de la apus. Spre miazănoapte se întinde „Bazinul sedimentar al
Haţegului" (vezi fig. 16 şi 17) care, spre vest, se prelungeşte, asemenea unei fîşii subţiri, de-a lungul
văii Haţegului, peste Porţile de Fier transilvane, în pitoreasca vale a Bistrei, iar spre est se leagă cu
Bazinul Petroşanilor. Spre miazăzi, Masivul Retezatului este separat de Munţii Vîlcanului prin fîşia
triunghiulară de roci recente, (neozoice) conţinînd zăcămintele cele mai importante de cărbuni din ţara
noastră, a Bazinului Petroşanilor, străbătută longitudinal de apele Jiului Romînesc. Pe aceste locuri ne
vor purta traseele către Masivul Parîngului. În fine, spre răsărit, formaţiunile geologice din Retezat se
continuă cu cele ale Pînzei Getice care alcătuiesc Munţii Sebeşului şi ai Cibinului. O fîşie de şisturi
aparţinînd acestui domeniu, acoperită de unele petice sedimentare vechi, se prelungeşte pe limita
nordică a Retezatului la contactul cu depozitele din Bazinul Haţegului. Privind schiţa geologică vom
constata că, la nord de oraşul Haţeg, în zona staţiei feroviare Subcetate 1, cristalinul din partea apuseană
a Munţilor Poiana Ruscăi şi cel din partea răsăriteană a Munţilor Sebeşului se apropie foarte mult, iar
valea Streiului curge printr-un defileu. Ceva mai la sud, în regiunea comunei Sîntămăria, Streiul
primeşte apele Rîului Mare şi ale văii Haţegului (cu valea Fărcădinului), care îi aduc mesaje din
Retezat şi Poiana Ruscăi. La nord de Subcetate, valea Streiului se deschide larg, într-un bazin
sedimentar cu formaţiuni de vîrstă neozoică, pînă în valea Mureşului, unde îşi varsă apele venite din
atîtea colţuri de munte. Acest bazin al Streiului inferior nu este de fapt decît continuarea spre nord a
Bazinului Haţegului. Ca ţărm răsăritean, apele sale aveau Munţii Sebeşului, iar spre apus scăldau
cristalinul Poiana Ruscăi, aşa cum vom arăta în paginile ce urmează. Depozitele i se întind pînă dincolo
de Hunedoara şi Simeria, legîndu-se către răsărit cu cele din bazinul Orăştiei. Este şi aici un petic de
ţară frumos ca şi Ţara Haţegului, cu coline întinse prinse între zidurile munţilor, pe care drumeţul este
bine să-l cerceteze. La tot pasul se îmbină vechiul cu noul: relictele antichităţii şi ale evului mediu cu
noile construcţii ale socialismului.
Dar să suim din nou pe Strei în sus şi să dăm o raită prin Ţara Haţegului. Primul lucru pe care
îl remarcăm pe harta geologică este că diversele haşuri ale rocilor sedimentare sînt întîlnite — mai ales
către periferia sa, pătrunzînd spre apus, asemenea unei fîşii subţiri, pe valea Haţegului spre Porţile de
Fier şi dincolo de acestea, pe valea Bistrei 2. Dacă trenul ne duce spre aceste meleaguri, amintirea ne
este răscolită mai întîi de numele unei gări micuţe, Sarmisegetuza (fostă Grădişte), unde, dacă vom
descinde, ne vom putea relua călătoria numai peste cîteva ore, căci antichitatea daco-romană şi-a lăsat
aici cele mai tulburătoare vestigii. Aici tracţiunea feroviară îşi dublează forţele şi locomotiva este
prevăzută cu cremaliere spre a sui în punctul cel mai înalt (699 m) al Porţilor de Fier, străvechea
trecătoare dintre Transilvania şi Banat, adică dinspre Bazinul Haţegului spre valea Bistrei. În fine,
trenul se opreşte în gara cu un nume tot atît de sugestiv: Porţile de Fier (ale Transilvaniei). În aceste
locuri s-au dat lupte între daci şi romani şi tot pe aici au trecut popoarele migratoare, iar mai tîrziu,
invaziile turcilor. Era în acelaşi timp o cale comercială importantă ce lega Răsăritul cu Apusul. Dacă
venim pe şoseaua carosabilă ce merge paralel cu un vechi drum roman, ne oprim în satul Zeicani, unde
se află un monument în formă de buzdugan, ce ne aminteşte de marea victorie a lui Ion Corvin de
Hunedoara asupra turcilor, în anul 1442.
La răsărit, rocile sedimentare apar asemenea unei fîşii ceva mai groase de-a lungul văii
Streiului. După ce, în amunte de Crivadia, acest rîu se înfundă în Munţii Sebeşului, sedimentarul se

1
Satul Subcetate este străjuit de ruina unui turn roman de la care i se trage şi numele.
2
Făcînd legătura cu bazinul de la Rusca Montana.
continuă pe la Merişor, pînă în Bazinul Petroşanilor. Pasul Merişorului, foarte pitoresc şi cu aspect de
chei, este traversat prin tunele de linia ferată ce merge în patria cărbunilor, Petroşani. Fîşia aceasta arată
pe harta geologică culoarea galbenă-deschisă a pliocenului (partea superioară a erei neozoice,
premergătoare zilelor noastre). Rozul-închis al rocilor cristaline, picurat cu cîteva pete albastre de
calcare jurasice, o înlocuieşte total dincolo de halta Baniţa, separînd-o de Bazinul Petroşanilor (Pasul
Merişorului). Cine cercetează harta geologică mai remarcă uşor şi faptul că centrul Bazinului Haţegului
prezintă de-a lungul văilor principale (în cursul lor mijlociu şi către vărsare) o seamă de forme
unghiulare ce se deschid spre lunca Streiului, asemenea unor palme cu degetele răsfirate sau a unor
evantaie străbătute de linii divergente. Aceste forme corespund pe teren unor importante depozite de
pietriş şi nisip, aduse de rîuri şi viituri din munte şi răspîndite de forţa curentului la suprafaţa cîmpiei.
Ele se îngustează spre amunte, o dată cu valea, şi au fost denumite, de către geomorfologi şi geologi,
conuri de dejecţie1. Sînt caracteristice pentru zonele de la poalele munţilor sau regiunilor piemontane.
Prezenţa lor astupă în general celelalte formaţiuni; uneori acestea din urmă apar totuşi pe cursurile unde
apa a îndepărtat depozitul, la o dată mai recentă. Cel ce a fost prins de o furtună coborîtă din Retezat, în
vreunul dintre satele de la poalele sale, a putut asista la depunerea materialului haotic adus de şuvoaiele
ce se formează pe versanţi cu o viteză vertiginoasă şi în felul acesta îşi poate explica aspectul şi
originea acestor evantaie de material cărat din munte. Pe marginea bazinului mai ales, se recunosc,
peste cristalin, atît rocile sedimentare depuse pe Pînza Getică, cît şi cele care au urmat acestora după
şariaj. În prima categorie se situează masivele calcaroase de pe malul drept al Streiului de la nord de
satele Pui şi Baru Mic. Se găsesc aici diferite roci de vîrstă jurasică mai ales calcare recifale în baza
cărora apar roci silicioase alcătuite din resturile sub formă de spini ale unor bureţi-de-mare ce au
populat apele trecutului. Sub ele se găsesc gresii şi conglomerate marine şi continentale, acestea din
urmă conţinînd resturi de plante ce trăiau pe uscatul din apropiere. În calcarele masive, care dau şi aici
aspectul carstic şi ruiniform specific, se găseşte cunoscuta peşteră de la Cioclovina. Peste aceste
calcare, procesele de alterare au dat naştere, într-o fază continentală care a urmat după ieşirea recifelor
la suprafaţă şi transformarea fundului de mare în uscat, la depozite cu oxizi de aluminiu denumite
bauxite, minereu de aluminiu util industriei. Peste bauxită au urmat apoi o seamă de sedimente (calcare
în bună parte recifale şi fosilifere ca şi precedentele), depuse în timpurile cretacicului cînd marea a
năvălit din nou peste uscat. Drumeţul care pleacă spre traseele Sebeşului, fie de la Baru Mare, pe valea
Pietrosului, fie de la Pui, prin Ohaba Ponor, străbate o întinsă şi pitorească regiune carstică, cu doline,
cu multe peşteri şi cu toponimie specifică tuturor regiunilor de acest fel (Ponor, satul Ponorici, valea
Fundătura, Runcu, Varnia), sau cu dispariţii de cursuri de apă cum este Pîrîul Ponorici care intră
deodată în piatră dispărînd subteran spre a reapărea apoi şi a constitui apa Luncanilor. În peşterile din
aceste locuri şi-a găsit sălaş omul primitiv care şi-a lăsat uneltele sub formă de silexuri cioplite. Sînt
cunoscute, sub acest raport, staţiunile comunei primitive din peşterile de la Ohaba Ponor, de la Federi şi
de la Cioclovina, unde s-au găsit şi piese din epoca bronzului (găteli de bronz şi chihlimbar) 2. Alături
de aceste resturi s-au descoperit şi adevărate cimitire ale animalelor contemporane: urşi de peşteră,
hiene, lupi, rinoceri etc. Apele au modelat minunate broderii de piatră, stalactite, stalagmite, coloane
etc. Cursuri de apă circulă încă pe unele dintre aceste întortocheate galerii subterane, pe care speologii,
care se avîntă în descoperirea necunoscutului adîncurilor de piatră, le străbat cu bărcuţe pneumatice.
Alteori însă, apele venite dinafară le-au umplut în parte cu nisip şi grohotiş, astfel că procesul de
eroziune subterană a încetat integral. Spre a completa, menţionăm calcarele cu peştera de la Crivadia şi
cu defileul ce duce la Petroşani. Dar cu aceste date ne-am angajat mai mult în comentarea depozitelor
vechi de pe cristalinul Sebeşului care, din punct de vedere structural, nu aparţine Bazinului Haţegului
propriu-zis, ci constituie rama sa, adică ţărmul mării în care s-au depus sedimentele acestui bazin.
Apele mării au dăinuit de la sfîrşitul erei mezozoice şi pînă la începutul celei neozoice. Numai geologii
şi paleontologii — care citesc în scoici vîrsta stîncilor — pot spune astăzi căror timpuri aparţin. Cel ce
se plimbă în jurul comunei Pui sau în multe alte locuri ale bazinului poate recunoaşte cochilii mari de
melci încrustate în stîncă, alături de bucăţile de pietriş ce alcătuiesc conglomeratele, sau în gresiile
însoţitoare. Originalitatea acestui bazin constă în prezenţa unor roci, de culoare adeseori roşie (argile,
gresii, pietrişuri), depuse la sfîrşitul erei mezozoice şi care, datorită frumoasei lor dezvoltări în jurul
unei comune de pe valea Sebeşului, au fost denumite strate de Sînpetru. Pe valea Sebeşului, şi mai ales
în argilele de pe rama apuseană din jurul comunei Răchitova, la Ciula Mică şi la Vălioara, în masa
acestor roci s-au descoperit cimitire întregi din oasele unor reptile mari şi hidoase, ce trăiau în mlaştini
calde şi desigur cu o neplăcută climă tropicală sau chiar ecuatorială, denumite dinosaurieni. Alături de
acestea, se mişcau grotesc reptile mai mici, carnivore, de tipul crocodililor actuali, precum şi broaşte-
ţestoase de apă. La un loc cu acestea s-au găsit şi fragmente fosile de palmieri care permit geologilor să

1
Din a căror reunire au rezultat forme complexe de relief denumite piemonturi.
2
Vezi O. Floca, Ghidul turistic al regiunii Hunedoara.
stabilească aspectul pădurilor din acele timpuri. Din cercetarea rocilor existente în partea de apus a
bazinului, la nord şi vest de satul Denisuş, de pe frumoasa vale a Fărcădinului care pătrunde în inima
Masivului Poiana Ruscăi, rezultă că în aceste vremuri au avut loc şi o seamă de erupţii vulcanice cu
lave şi cenuşi.
În fine, mările, ce s-au retras într-un anumit moment de la începutul erei neozoice, revin către
sfîrşitul ei de-punînd materiale de diferite tipuri cu multe resturi de organisme (scoici, melci), cum ar fi
cele din jurul satului Galaţi de pe valea Streiului. Aceste ape s-au îndulcit încet, încet şi s-au
transformat, în timpurile de la sfîrşitul erei neozoice, într-un lac unde s-au acumulat mai ales pietrişuri
aduse din flancurile muntelui. Toate aceste schimbări ale ţărmului apelor marine din timpurile erei
mezozoice şi ale erei neozoice, petrecute în Bazinul Haţegului, au fost privite de la o înălţime care
probabil că se accentua încet, de către gigantul de piatră al Retezatului. Reptilele citate se tîrau pe
stîncile sale scăldate de apele lacurilor şi mlaştinilor, iar pădurile ecuatoriale i se ridicau pe flancuri.
Fig. 17 .Schiţa geologică a Retezatului (după harta 1-500 000 a Comitetul geologic şi Ghidul
Congr. al V-lea carpato-balcanic)
Dar să ne avîntăm spre inima Retezatului, spre locurile care alcătuiesc de fapt marea sa
atracţie turistică. Orice drumeţ poate remarca faptul că pe limita dintre abrupturile muntelui şi întinsul
Bazinului Haţegului, a cărui semnificaţie structurală acum o cunoaştem, se înşiruiesc o seama de sate
de munte: Clopotiva, Rîul de Mori Nucşoara, Mălăeşti, Şerel, Hobiţa, Uric. Dacă ieşim de exemplu, din
satul Nucşoara şi pornim pe unul dintre cele mai bătute drumuri spre Retezat, pe plaiuri întinse, cu
păşuni submontane şi păduri seculare de fag, schimbarea formelor de relief apare destul de evidentă.
Dacă cercetăm fundul văii, descoperim mai întîi prezenţa unor roci friabile cu mică neagră, micaşisturi,
ţinînd de o fîşie subţire rămasă din Pînza Getică peste care au invadat apele din Bazinul Haţegului.
Trecem curînd în domeniul Autohtonului, alcătuit din filite şi şisturi cu sericit şi cu clorit unde apar
uneori cristale mari de feldspat (albit). Aici se găseşte, în rocile de la nord de satul Nucşoara, un
mineral cu o duritate mică, important din punct de vedere industrial, numit talc. Drumul de munte se
angajează apoi în pădurea de brad cu privelişte peste minunatul lanţ al Galeşului, care coboară între
valea Nucşoara, şi o altă vale secundară, pîrîul Chiagului. Înainte de a ajunge la confluenţa celor două
rîuri, întîlnim roci albe, dure, masive uşor gnaisice, cu mică albă vizibilă. Ne găsim în domeniul
granodioritului, cunoscut pînă nu de mult sub numele de granitul de Retezat. Această rocă va alcătui de
acum înainte, în majoritate, văile, cleanţurile, custurile, căldările şi Zănoagele Retezatului. Dar
constituţia geologică a Retezatului este cu mult mai complicată decît rezultă din această scurtă
enunţare. Cei care au străbătut frumoasele meleaguri ale masivului cunosc desigur cele două denumiri:
Retezatul Mare, pentru partea sa principală nordică şi estică, şi Retezatul Mic, pentru porţiunea de sud-
vest. Limita dintre cele două segmente este considerată valea Buţii sau Izvorul Buţii, afluent al Jiului
Romînesc ce curge în colţul de apus al Bazinului Petroşanilor. Pe această vale şerpuieşte un drum de
acces din partea meridională a muntelui, de la Cîmpul lui Neag, aşezare montană pitorească şi extrem
de caracteristică, despre care hrisoavele pomenesc încă din veacul al XV-lea. Retezatul Mare este
alcătuit din roci granodioritice, din şisturi cristaline, precum şi din roci slab metamorfozate atribuite
timpurilor mai noi ale erei paleozoice sau carboniferului. Retezatul Mic cuprinde vîrfurile şi culmile
sudice tăiate preponderent în calcare de vîrstă mezozoică. De fapt, acestui segment i se atribuie şi o
parte din domeniul granodioritic pînă la vîrful Buţii, cum şi culmea Drăgşanului. Întrucît însă structura
acestora se integrează cu totul în cea a Retezatului Mare, pentru unitatea expunerii structurale, vor fi
tratate în acelaşi capitol. Trecînd acum la alcătuirea Retezatului Mare sau a Retezatului propriu-zis,
constatări mai întîi că rocile granodioritice se individualizează în două zone. Prima formează partea de
apus a masivului ea este limitată la vest de Rîul Mare, care şi-a tăiat albia în şisturi cristaline şi care
desparte Masivul Retezatulu de Munţii Petreanului. Aici se pătrunde de la Gura Zlatei, cabană
binecunoscută drumeţilor, din apusul masivului, sau de la Gura Apei, cabană mai mică, situată în locul
de vărsare în Lăpuşnic, a văii Branului, ce coboară din Masivul Godeanului. Între acesta din urmă şi
granodioritul de Retezat, valea Lăpuşnicului (ce va da în avale naştere Rîului Mare) urmează o fîşie de
şisturi cristaline. Dar Lăpuşnicul îşi afundă cursul superior către inima Retezatului, luînd, peste şisturi,
direcţia NE. Paralel cu el capătă aceeaşi direcţie şi limita rocii masive granodioritice, trecînd pe la nord
de izvorul Rîului Bărbat, nume ce aminteşte de primii voievozi ai Ţării Romîneşti, vale ce se îndreaptă
apoi către apus, atingînd aceste roci doar cu izvoarele afluenţilor săi de pe stînga. Limita nordică a
acestui granodiorit este dată de şisturile care se dezvoltă pe ramura sudică a Bazinului Haţegului, din
valea Rîului Bărbat şi pînă dincolo de satul Clopotiva. Domeniul astfel delimitat cuprinde majoritatea
obiectivelor pe care turiştii le parcurg cu pasiune în acest masiv, impresionînd printr-o sălbăticie cu
totul specifică. Aici se găseşte, printre altele, vîrful Retezat (2 485 m), cu şaua Retezatului, situată în
partea de acces turistic. Acest pisc atît de caracteristic oferă, de pe punctul său culminant, una dintre
cele mai încîntătoare panorame din tot arcul nostru carpatic: culmea Stînişoarei se desprinde din el spre
nord, străjuind valea ce duce la cabana Pietrele. Alte piscuri sînt: vîrful Custura Bucurei (2 362 m), cu
frumoasa poartă a Bucurei, unde drumeţul ajunge străbătînd sălbatica vale a Pietrelor, venind de la
cabana cu acelaşi nume (pe deplin justificat de altfel prin blocurile îngrămădite haotic de gheţari),
vîrful Peleaga, punctul culminant al masivului (2 509 m) care îşi oglindeşte colţii de piatră, mai ales în
zilele senine, de toamnă, în marele lac Bucura (2 040 m), situat într-o imensă căldare glaciară şi
înconjurat de o seamă de lacuri mai mici, cărora fantezia turiştilor le-a dat denumiri feminine ce nu au
nimic de-a face cu toponimia originară. vîrful Peleaga se găseşte în zona gnaisică ce mărgineşte
masivul granodioritic din Retezatul Mare. La apus de acest vîrf principal, drumeţul care pleacă spre
cabana Baleia va întîlni, în aceeaşi rocă, o serie de obiective turistice cu un pitoresc deosebit. Astfel
este şi vîrful Păpuşa (2 500 m), cu o custură impozantă, sub care sclipesc, ca în fundurile unor puţuri,
doi ochi de mare, Tăul Ţapului spre est şi Tăul Ghimpeiului spre vest, sub Peleaga. Versanţii ei sînt
acoperiţi de un impresionant grohotiş, destul de periculos pentru turistul neatent. Vîrful Văii Rele, are
pe versantul nordic o căldare glaciară cu cîteva tăuri mici, din care-şi trage obîrşia spre miazănoapte
cursul de apă cu acelaşi nume. Vîrful Mare (2 455 m), din care coboară o culme masivă spre nord, este
unul dintre piscurile ce ies în relief în mod deosebit, atunci cînd Retezatul este privit din Bazinul
Haţegului, şi mai ales din acel colţ, desprins parcă din lumea cîmpurilor Elizee. Vîrful Galeşului are
căldarea sa, în fundul căreia se ascunde lacul cu acelaşi nume. La apus, prin culmea Lănciţului şi
Dealul Cozmii, drumeţul ajunge la cabana Baleia de unde poate apoi coborî, pe un drum carosabil,
peste roci granitice, în valea Rîului Bărbat, pe versanţii căreia toamna zugrăveşte peisaje de basm, iar
apa zglobie murmură nostalgic eternul laitmotiv al culmilor carpatice. La miazăzi şi apus de vîrful
Retezatului dalta vremii a imprimat forme sculpturale tot atît de impresionante. Intre mase haotice de
grohotiş, custurile şerpuiesc asemenea unor lame ştirbe de cuţit. Către vest şi sud ele se îndreaptă spre
vîrful Slăveiului (2 346 m), la poalele căruia se dezvoltă un vast circ glaciar, din care se desprinde spre
sud-vest culmea cu acelaşi nume, cuprinsă între văile Lăpuşnicului şi Judelui. Către răsărit, calea duce
prin granodiorite, pe la vîrful Şeselor (2 323 m) şi culmea cu vîrful Judele, către faţa Zănoagei şi vîrful
Zlatei (2 140 m). Lacurile glaciare sînt numeroase şi în acest sector. Astfel, drumeţul care, din
curmătura Bucurei se îndreaptă spre apus, lasă în stînga frumosul Tău al Zănoagei (1 973 m), rotund ca
un crater de vulcan, lacul Judele sub vîrful cu acelaşi nume (2 388 m), iar în dreapta, Tăul Negru şi
Tăul Cîrligului, pentru a ajunge apoi, trecînd printr-o regiune alcătuită din granodiorite tipice, la Lacul
Gemenelor, a cărui minunată poziţie poate rivaliza cu a oricărui alt lac glaciar şi la al cărui pitoresc ne-
am referit în primele rînduri ale acestui capitol. De aici, un drum abrupt ne condu prin pădure pînă la
Gura Zlatei, de unde putem apoi ajunge, după o cale voinicească, la gara Sarmisegetuza. Dar numărul
lacurilor glaciare este cu mult mai mare decît al celor amintite; acestea apar adeseori pe neaşteptate în
funduri de stînci şi dispar tot atît de repede, în funcţie de unghiul sub care este privită panorama. Al
doilea masiv granodioritic se găseşte la sud-est de precedentul, fiind despărţit de acesta printr-o fîşie de
şisturi cristaline cu metamorfism nu prea intens, la care ne vom referi imediat. Cu altitudini mai mici
dec acela (frecvent sub 2 000 m), acest masiv intruziv se dezvoltă în partea de sud a Retezatului, fiind
alcătuit la sud din rocile preponderent calcaroase, depuse mai ale către sfîrşitul erei mezozoice, ale
Retezatului Mic. Spre răsărit, se ridică masiv deasupra Bazinului Petroşanilor. El a constituit ţărmul
acestui bazin în timpurile erei neozoice, cînd pădurile se îngropau sub sedimente marine spre a da
naştere la actualii cărbuni de piatră, întreaga reţea de rîuri care îl străbate, avînd o desime remarcabilă,
este tributară Jiului Romînesc. Munţii mai importanţi constituiţi din aceste roci sînt: Văcăria, Dealul
Zănoagei şi Dealul Buţii, ale căror altitudini, mai scăzute faţă de restul masivului, reies chiar din
termenul de „deal" utilizat de localnici. Deoarece, mai ales, studiile microscopice şi chimice au arătat
deosebiri între acest roci şi cele din nord, li s-au dat denumiri locale diferite, masivul intruziv de
Retezat şi masivul intruziv de But (Pavelescu). Nu vom insista aici asupra lor, dar vor scoate în relief
faptul că zonele gnaisice şi strivite sînt mai rare în acesta din urmă decît în granodioritul de Retezat.
Drumul pe Valea Buţii pe care-l urmează turistul de la Cîmpul lui Neag, sau din oricare punct sudic
către inima masivului, străbate în mod obligatoriu aceste roci. Dar, după cum am mai spus, în Retezatul
Mare se găsesc frumos dezvoltate şisturile cristaline caracteristici domeniului Autohton. Aceste roci
(mai ales şisturi şi cuarţite) se dezvoltă ca o zonă continuă în partea de nord; masivului, prelungindu-se,
printre cele două granodiorite, de-a lungul văilor Rîului Bărbat în nord şi Lăpuşnicului către sud-vest,
prin muchia Drăgşanului; porţiunea răsăriteană se dezvoltă peste vîrful Pilugul Mare (1 755 m), Pilugul
Mic şi Dealul Sterminos pînă la marginea masivului unde ia contact anormal cu şisturile unităţii Getice
din Muntele Şurianu. Adeseori, mai ales în apropierea maselor granitice, aceste şisturi sînt puternic
strivite, efect mecanic al deplasării ,,diapire" a acestora din urmă. Majoritatea şisturilor conţin minerale
de tipurile enunţate (sericit, clorit, talc). Uneori se recunoaşte chiar caracterul unor vechi conglomerate
(Pilugul). Mai rar, ele sînt calcaroase, amfibolice (pînă la amfibolite) sau gnaisice. Drumeţul le poate
recunoaşte după caracterul foios şi culoarea aurie, verzuie sau chiar neagră. Uneori apar prinse în
marea masă a granodioritului care le-a „înghiţit", în timpul deplasării sale în stare plastică, în urmă cu
vreo 300—400 de milioane de ani, din fragmentele rupte pe traseul său ascendent. Dacă turistul care a
suit valea Pietrelor poposeşte în Curmătura Bucurei (2 206 m) şi nu este prea absorbit de panorama
circului glaciar ce apare spre sud, unde vîntul încreţeşte în mii de brazde argintii oglinda albăstruie a
celui mai întins lac alpin din ţara noastră, îşi poate îngădui un scurt moment de geologie. Pe fondul alb
al pereţilor alcătuiţi din roci granodioritice masive, roci de tipul blocurilor ce l-au însoţit pe parcursul
haoticei văi a Pietrelor, va recunoaşte culoarea verde a cloritului şi caracterul şistos al unei astfel de
bucăţi smulse de masa mare a granitului. Atare roci şistoase prinse în masa intruzivă se mai întîlnesc şi
în alte părţi ale masivului şi drumeţul le poate uşor recunoaşte pe culmea ce leagă Peleaga cu Vîrful
Mare. În şisturile seriei de Drăgşani se găsesc, în afară de muntele cu acelaşi nume, Muntele Păpuşa (2
247 m), Buta Mare (1 977 m) şi Buta Mică, separaţi prin cursul superior al văii cu acelaşi nume pe care
se găseşte cabana O.N.T.-ului şi frumoasa stînă „La Fete". Mase uriaşe de grohotiş flanchează şi în
acest domeniu pereţii custurilor sau circurilor glaciare. La nord de vîrful Custurii (2 463 m), dintr-un
pitoresc grup de lacuri glaciare (Tăurile Custurii), îşi trage originea izvorul meridional al Rîului Bărbat,
în timp ce izvorul nordic îşi aduce apele din izolatul lac al Ţapului, situat în roci granitice. Sub vîrful
Custurii se găseşte cel mai înalt lac glaciar din ţara noastră: Tăul Mare sau al Custurii (2 270 m în masa
şistoasă din nord-estul masivului se găsesc prins roci foarte slab metamorfozate atribuite părţii finale
erei paleozoice (în baza perioadei carbonifere), avînd culoare mai ales neagră (filite, cuarţite,
conglomerate cu o răspîndire caracteristică, pînă la marginea răsări teană a masivului. Seriei i s-a dat
denumirea locală vîrfului Tulişa (1 795 m).
În fine, pentru a ne completa imaginea alcătuirii Retezatului, precizăm că nuanţa cu totul
deosebită pe care Retezatul Mic o aduce în peisajul acestor locuri este determinată de relieful
ruiniform, creat de eroziune în calcarele jurasice. Întîlnim aici din nou cortegiul carstic la care am avut
ocazia să ne referim de atîtea ori. Înălţimile culminează în vîrful Piule (2 086 m) şi în Piatra
Iorgovanului (2 016 m), primul încadrîndu-se într-un admirabil decor cînd priveşti de pildă de pe
înălţimea nordică (cum ar fi vîrful Custurii), spre miazăzi. O fîşie subţire din rocile seriei de Tulişa se
interpune între şisturile şi calcarele de la Dealul Albele (1 910 m) pînă dincolo de Scocul Scorotei care
taie în două masivul calcaros, vărsîndu-se în Jiu. Izvorul Buţii, care este considerat de turişti drept
graniţa dintre Retezatul Mare şi cel Mic, curge prin roci granodioritice în apropierea limitei cu
calcarele parautohtonului, dar nu chiar pe limită. În alcătuirea acestor calcare s-au deosebit unele roci
masive, altele mai sfărîmate (brecioase) şi altele fin stratificate, pînă la şistoase, de culoare neagră. Un
aspect interesant geologico-turistic cu privire la Retezat şi caracteristic tuturor munţilor noştri înalţi,
unde se mai constată urmele gheţarilor sau, cum se mai numesc, urmele glaciaţiei cuaternare, îl
constituie modul cum au sculptat gheţarii minunatele forme de relief, în inima muntelui.
Se ştie că, o dată cu timpurile geologice recente, desigur după apariţia omului, în vremurile
cuaternarului, clima s-a răcit şi o calotă densă de gheaţă a acoperit nordul Europei şi vîrfurile munţilor
mai înalţi din zonele sale sudice. Cauzele au fost atribuite fie mişcărilor de ridicare orogenă, fie
variaţiei cantităţii de gaz carbonic aduse de erupţii din atmosferă. Fapt este că, îngrozit, omul primitiv
se retrăsese în peşteri împreună cu numeroase animale care şi-au lăsat resturile fosile în aceste locuri.
Culmile carpatice cu înălţimi de peste 2 000 m erau acoperite de gheţari a căror limbă ajungea pînă la
1300 m în Carpaţii Meridionali, cu dezvoltare maximă pe clinele nordice ale masivelor muntoase.
„Circurile" sau căldările glaciare, situate între creste şi custuri, adăposteau masa de gheaţă unde, sub
acţiunea presiunii şi temperaturii, aveau loc transformări ce conduceau la tasarea şi uniformizarea sa.
Aceste circuri sau căldări ne apar astăzi asemenea unor amfiteatre pline de bolovani adăpostind adesea
un iezăr, tău sau lac glaciar. Ciobanii au dat denumirea de zănoage căldărilor fără lacuri în interior.
Uneori, mai multe circuri glaciare se reunesc în forme complexe foarte frecvente în Retezat. Pe văile ce
se desprindeau din aceste căldări curgeau lent spre piciorul muntelui limbi de gheaţă ce se fragmentau
transversal creînd crevase sau crăpături de tipul celor pentru trecerea cărora alpiniştii din munţii
îngheţaţi actuali folosesc o înaltă tehnică şi măiestrie. Limba de gheaţă dură avea o acţiune de roa-dere
asupra pereţilor şi fundului de piatră, cărînd pe spinare sau în masa compactă a gheţii material de
dimensiunile cele mai variate, de la blocuri şi pînă la prafuri şi argile, ce alcătuiau diferite tipuri de
„morene". Tot acest material se depunea pe locul topirii gheţarului de unde începea apoi acţiunea
zglobie a apelor curgătoare care imprimau un aspect deosebit şi nou atît proceselor de eroziune, cît şi
celor de depunere. Consecinţa acestor fapte sînt văile în formă de U pe care le-a săpat masa gheţii (spre
deosebire de cele săpate de rîuri, cu forma de V), blocurile călătoare sau eratice, pe care le vedem la tot
pasul în regiunile bîntuite cîndva de glaciaţii, formele rotunjite asemenea unor spinări de berbeci
alcătuind uneori adevărate ciopoare încremenite, zgîrieturile de pe blocuri etc. Toate aceste relicte au
scris istoria glaciară din timpurile recente şi în Retezat. Gheţarii din acest munte, ca şi cei din Parîng
sau din Făgăraş, amintesc mai ales aspectele celor din Alpii actuali, în vreme ce alţi gheţari mai mici,
cum sînt cei „suspendaţi" din Munţii Iezăr-Păpuşa, se aseamănă cu gheţarii actuali din Pirinei.
Ulucurile văilor glaciare, ca şi circurile, se dispun în genere radiar faţă de piscurile mai
importante ale Retezatului. Numărul căldărilor este foarte mare, iar cel al lacurilor, după ultimele
evaluări, depăşeşte 80. Unele dintre ele poartă denumiri sugestive legate de poziţia geografică sau de
caractere specifice: Tăul Agăţat, Tăul Negru, Tăul Ştirbului, Tăul Urît, Tăul Ascuns, Tăul Răsucit, Tăul
fără Fund, Tăul Secat etc. Marele lac Bucura este situat la altitudinea de 2 040 m, are o suprafaţă de
10,9 ha şi 14 m adîncime, în timp ce lacul Zănoaga, al doilea (după Bucura) ca dimensiuni, din Munţii
Carpaţi, are o suprafaţă de aproape 10 ha, cu o adîncime de 22,5 m şi este situat la altitudinea de 1 973
m, iar Lacul Negru1, la 2 014 m altitudine, are 7,5 ha şi 25,5 m adîncime. Amfiteatrul în care se găseşte
lacul Zănoaga are circa 700 m diametru de unde ulucul văii coboară în pantă remarcabilă, ajungînd,
după numai 1700 m, la înălţimea de 1 510 m. Din acelaşi punct, din valea glaciară a Zănoagei, ia
naştere cursul Judelui ce primeşte pe stînga apele din alte două mici iezăre de altitudine (Tăul Ascuns şi
Tăul Urît). Adeseori, în jurul unui circ principal se găsesc circuri glaciare mai mici despărţite prin
trepte abrupte, uneori cu mici lacuri în ele. Cea mai sugestivă sub acest raport este situaţia din căldarea
Galeşului (1 990 m), cu lacul de 4,5 ha, a cărei romantică frumuseţe, în solemna sa izolare alpină, este
parcă deosebită de celelalte tăuri; faptul nu a scăpat desigur nici ciobanului nostru din timpuri străvechi
care i-a dat o denumire atît de sugestivă. Cel ce se caţără pe stîncile amfiteatrului glaciar care domină
căldarea Galeşului nu va descoperi mai puţin de şase lacuri suspendate deasupra sa. Alimentarea cu apă
a lacurilor şi căldărilor glaciare din Retezat revine topirii zăpezilor, ploilor, cum şi numeroaselor
izvoare alpine. Drumeţul din Retezat a sesizat poate murmurul aproape inexplicabil ce-l însoţeşte
adeseori pe grohotişurile căldărilor, răzbind de sub haosul stîncilor, asemenea unui ciudat glas din
adîncuri, şi a dedus că este vorba despre o nevăzută circulaţie a apei prin acest imens burete de piatră.
Toată această reţea hidrografică ascunsă a Retezatului se scurge spre punctele depresionare ale lacurilor
de pe fundurile de căldări.
Văile glaciare, cu aspectul lor caracteristic, prezintă adeseori denivelări abrupte, marcate de
cascade, indicînd locurile unde eroziunea stratului mai subţire de gheaţă a fost redusă. Văile acestea, pe
care s-au tîrît cîndva limbile gheţarilor, au lungimi kilometrice, cel mai întins gheţar de pe pămîntul
ţării noastre găsindu-se tot în Retezat: gheţarul Lăpuşnicului (9 km); el rezulta din contopirea gheţarilor
Bucurei şi Pelegei (ca şi rîurile rămase astăzi pe albia lor).
Şi poate că, în zilele cînd viforul zăpezilor se îmblînzea, iar soarele înviora argintul culmilor
uriaşului- Retezat, omul preistoric ieşea sfios în gura peşterii de la Cioclovina şi Ohaba Ponor şi,
ridicîndu-şi privirea spre culmi, începea să simtă, alături de teama inspirată de hăul îndepărtărilor,
inexplicabilul fior al atracţiei minunatelor frumuseţi ale naturii. Şi cine ştie dacă, în noaptea umedă a
peşterii, omul paleoliticului nu visa cucerirea acestor culmi înconjurate de neguri fără însă a bănui că
nemărturisitul lui ideal va fi cîndva transformat în realitate chiar de către propriii săi urmaşi.

3. Munţii Poiana Ruscăi

Cred că nu prea mulţi, chiar dintre drumeţii noştri cei mai pasionaţi, pot face afirmaţia că an
străbătut meleagurile Masivului Poiana Ruscăi. Bineînţeles că, pe baza cunoştinţelor din şcoală, cum şi
pe cea a lecturilor ulterioare, majoritatea sînt la curent cu faptul că acest masiv muntos are o deosebită
importanţă minieră, constituind principala sursă de fier din ţara noastră. Dar desigur că nu este nimeni
care să nu cunoască astăzi, dacă nu din vizitarea directă, cel puţin din datele comunicate prin presă şi
radio, din jurnalele de actualităţi, din filmele documentare, cetatea de oţel a Hunedoarei, alimentată cu
minereul oferit de adîncurile munţilor din imediata apropiere. Localităţile Ghelar şi Teliuc au furnizat
minereu de fier încă din timpul dacilor (la Teliuc s-au descoperit obiecte şi monede romane din secolul
al II-lea e.n.). Ele au avut o importanţă deosebită în evul mediu, mai ales pentru confecţionarea
armelor, sub cîrmuirea familiei Corvinilor al căror castel — despre care legenda povesteşte că a fost
construit de o zînă, fiica unui uriaş — se înalţă maiestuos pe o stîncă pe care a preexistat o străveche
aşezare strategică romană. Această regiune înfăţişează una dintre cele mai sugestive îmbinări între
relicvele trecutului şi marile realizări din anii puterii populare. Alături de turlele celui mai caracteristic
castel medieval din ţara noastră2 se înalţă cutezătoare către cer coşurile combinatului siderurgic. Cel ce
se apropie de Hunedoara, pe şoseaua asfaltată care se desprinde din şoseaua naţională, rămîne
impresionat de febrila activitate de transporturi şi de halele care-şi desfăşoară formele masive pe
marginea şoselei, în timp ce în fund se conturează noul oraş muncitoresc, construit în ultimii ani pentru
eroii fontei şi oţelului nostru. Înainte de a se angaja la drum spre bezna codrilor din zare, drumeţul are
multe lucruri de văzut în cetatea de oţel. Să ne referim însă la structura geologică. Masivul de roci
cristaline al Poianei Ruscăi se dezvoltă de aici şi pînă departe în valea Bistrei la sud, limitîndu-se, în
partea sa răsăriteană, cu întinsul bazin al Streiului şi cu pitoreasca Ţară a Haţegului. Admirabila vale a
Bistrei desparte Masivul Poiana Ruscăi de Muntele Ţarcu şi de Muntele Mic, frumoase culmi ce

1
Este cel mai adînc lac glaciar din Carpaţi.
2
Castelul datează din secolul al XIII-lea.
străjuiesc hotarul răsăritean al Banatului. Cînd pleci de la Haţeg spre Caransebeş, peisajele ţi se
desfăşoară asemenea unui caleidoscop, străjuite continuu de imaginea nostalgică a Retezatului, iar
drumul continuă pe la Sarmisegetuza şi Porţile de Fier, aşa cum am văzut în traseul din Retezat şi Ţara
Haţegului. Dacă treci de Porţile de Fier şi mergi mai departe, pătrunzi în interiorul Banatului spre
Băuţari şi Oţelul Roşu, centre a căror importanţă în industria noastră metalurgică este bine cunoscută.
Dacă vii, de pildă, din Retezat sau din Petreanu şi mai dispui de cîteva zile, pe care doreşti să le petreci
pe locuri cu peisaje odihnitoare şi cu încîntătoare perspective asupra coloşilor parcurşi, opreşte-te la
gara Voislova şi porneşte-o spre inima Masivului Poiana Ruscăi, pe calea trenului forestier ce suie spre
Rusca Montană. Dar această rută o vom face mai tîrziu. Spre apus, Masivul Poiana Ruscăi se ridică
asemenea unor dealuri înalte, cu cline domoale, peste colinele şi Cîmpia Banatului. Cel ce porneşte cu
trenul pe linia Lugoj—Ilia are, de la un moment dat, în permanenţă pe partea dreaptă imaginea
vîrfurilor Padeşului şi Ruscăi, cele mai înalte puncte ale masivului, care ating cotele 1 378 şi respectiv
1 331.
Fig. 18 — Schiţa geologică a Masivului Poiana Ruscăi (după harta Comitetului geologic la
scara 1:500 000).
Şi dacă priveşte „valurile morfologice" ale colinelor care se opresc în relieful destul de
escarpat al muntelui, îşi poate uşor reconstitui imaginea Bazinului Panonic, descrisă în capitolul cu
prezentarea structurii geologice a Carpaţilor. Puncte de acces spre interiorul pitoresc al masivului sînt
mai ales orăşelul reşedinţă de raion Făget sau staţia feroviară a comunei Margina. De aici către nord,
problema limitei structurale a Masivului Poiana Ruscăi faţă de latura sudică a Munţilor Apuseni este,
după cum am arătat, aproape imposibil de schematizat, formaţiunile Apusenilor dezvoltîndu-se masiv
şi la sud de Mureş, limita geografică convenţională dintre Banat şi Crişana. Linia ferată şi şoseaua
naţională par însă a marca cel mai bine această limită, părăsind valea Bega şi angajîndu-se pe culmea
ce separă bazinul acestui rîu de cel al Mureşului, în depozitele noi ale Bazinului Panonic, pînă la
Lăpugiu, de unde pătrunde în miezul formaţiunilor Munţilor Apuseni, pînă la Ilia, pe Mureş, şi de aici
la Deva. Cristalinul Poienei Ruscăi reapare însă, între Hărău şi Rapolt şi la Brănişca, la nord de Mureş,
confirmînd o dată mai mult faptul că văile nu se situează în mod categoric de-a lungul liniilor
structurale. Dacă, înainte de a pleca la drum, turistul dornic de a şti va examina şi de data aceasta schiţa
geologică (vezi fig. 18), va constata că în partea nordică a Masivului Poiana Ruscăi, se găseşte zona
şisturilor cristaline slab metamorfozate peste care, în părţile extreme de vest şi de est, se suprapun, fie
sub formă de mari cîmpuri continue, fie sub cea de pete mai mici şi de puncte adunate uneori asemenea
unor roiuri de albine, masivele sau numai intercalaţiile de roci calcaroase şi mai cu seamă dolomitice,
asociate şisturilor cristaline citate mai sus. În partea de sud a hărţii va recunoaşte micaşisturile şi
gnaisurile, roci cu metamorfism accentuat, întrerupte de un cîmp întins de roci sedimentare depuse la
partea superioară a erei mezozoice, adică în cretacic. Sub formă de pete mai mici şi cu contururi mai
mult sau mai puţin circulare, va recunoaşte prezenţa erupţiilor banatitice, care trec de altfel şi în
porţiunea nordică cu metamorfism slab, mai ales în partea de apus a masivului.
Cu aceste observaţii să pornim acum la drum. Vom parcurge două trasee în Masivul Poiana
Ruscăi, şi anume: unul plecînd din Hunedoara spre apus, iar cel de-al doilea traversînd masivul pe
direcţia nord-sud, din valea Bega pînă în valea Bistrei. În ambele cazuri drumeţul va întîlni mai întîi
zonele de coline, care corespund bazinelor de la poalele muntelui. Şoseaua asfaltată care îl aduce spre
Hunedoara străbate o regiune de coline prelungi, acoperite de plantaţii, de unde se deschid largi
perspective atît către nord, în lunca Mureşului, străjuită de înălţimile Apusenilor, cît şi spre sud, către
centrul siderurgic, unde fumul furnalelor alcătuieşte un plafon caracteristic deasupra oraşului. Drumul
spre satele Peştişu Mare sau Cristur, precum şi către Nandru, care se găseşte mai departe, este arătat de
indicatoarele de circulaţie. În rîpele din dealul Cărpinişului, din dealul Buiturului sau la Cristur, se
găsesc adeseori o puzderie de melci şi scoici rămase din apele marine şi dulci ce au umplut acest bazin
al Hunedoarei, pendinte de bazinul Streiului, în timpurile de la sfîrşitul erei mezozoice. Asemănător
este, de altfel, şi modul în care pătrundem pe versantul nordic al masivului. Din lunca văii Bega ne
angajăm mai întîi într-un drum ce trece peste dealuri line, alcătuite din nisipuri şi pietrişuri. Dacă vom
merge pe valea Bega în sus spre Fabrica de sticlă de la Tomeşti, vom fi surprinşi de blocurile foarte
mari aduse de pîraie şi de modul în care au fost distribuite ele pe coline, unde se profilează uneori
asemenea mormintelor druide de tipul dolmenilor. Ceva mai în amunte de satul Romîneşti se găsesc
peste marginea cristalinului cenuşi vulcanice şi lave, depuse în timpul erupţiilor terţiare noi.
Să ne referim în continuare la formaţiunile vechi care alcătuiesc de fapt masivele muntoase.
Iată-ne în oraşul Hunedoara. Valea Cernei, care colectează reţeaua de ape a regiunii, trece chiar prin
centrul său, iar la locul de confluenţă cu valea Zlaşti se află castelul. Dacă în timpul vizitării lui vom
examina atent stînca pe care a fost zidit şi în care doi prizonieri turci au săpat o fîntînă timp de un sfert
de veac, pînă au ajuns la apă, în nădejdea libertăţii, vom constata că roca este compactă, de culoare
albă-cenuşie, dar mai puţin dură decît fierul ciocanului care o zgîrie. Seamănă foarte mult cu piatra din
carierele ce se găsesc la tot pasul atît pe valea Zlaşti, cît mai ales pe valea ceva mai nordică ce străbate
satul Govăjdia, venind din inima muntelui, prin satul Runcul Mare, denumită valea Runcului. Este un
dolomit cristalin de Hunedoara. Dacă ne vom opri să cercetăm piatra din cariera Tulea, vom constata o
alternanţă de strate de culoare închisă şi de şisturi fine, albe-argintii, pe suprafeţele de separare.
Primele, încercate cu acid, nu fac efervescenţă 1 aşa cum fac şisturile. Cele dintîi sînt dolomite, celelalte,
calcare. Aspectul compact, uniform şi prezenţa mineralului argintiu (sericitul) arată că acestea sînt roci
cu un metamorfism destul de slab. Mai departe, putem pleca fie pe valea Zlaşti, spre Boş, fie pe valea
Cernei, spre Teliuc. În ambele cazuri vom întîlni masive de roci dolomitice, adeseori lipsite total de
stratificaţie, asemenea recifelor de vîrstă jurasică, alternînd fie cu dolomite cu aspecte şistoase şi
stratificate, fie cu şisturi autentice şi cuarţite, uneori verticale.
Valea Zlaşti vine foarte de departe, tocmai de sub vîrful Cornul Ruscăi, străbătînd de-a latul
Masivul Poiana Ruscăi. Trecînd prin satul Boş, eventual cu vreo maşină de ocazie, drumeţul ajunge la
Groşi şi de aici în cătunul Ulm, izolat între culmi, de unde îşi poate continua drumul prin pădure,
pentru a ajunge la cătunul Ciulpăz, sau pînă la Cerbăl, alt cătun cocoţat pe culme, asemenea multor sate
din aceste îndepărtate locuri. În cuarţitele negre de la Cerbăl se găsesc concentrări de minereu de fier,
ca de altfel şi în unele dolomite de la Ulm. Întreaga vale se caracterizează prin pereţi escarpaţi unde
culoarea albă a dolomitului trece adeseori prin gălbui pînă la roşu şi are aspectul uneori dezolant,
carstic, dar lipsit în genere de peşteri. Aceeaşi este şi situaţia pe valea Govăj-diei sau Runcului, pe care
o vom parcurge în curînd, înainte de a ajunge în această vale, turistul se va opri însă la Teliuc spre a
admira escavaţia mare a minei de fier. Pulsează aici viaţa febrilă a centrelor miniere. Vagoanele se
încarcă continuu cu minereu extras din adîncurile întunecate, de către vrednicii noştri mineri, iar
trenuleţul, ce şerpuieşte printre păduri şi stînci, ia grăbit calea Hunedoarei. Simţi parcă trepidarea
ciocanelor de abataj de pe suitorile şi galeriile din inima muntelui. Examinînd roca din malul alăturat,
vei constata că este vorba despre o tipică alternanţă de şisturi şi de dolomite, în care se găsesc corpurile
de minereu, ce au forma de mari lentile şi sînt alcătuite din siderite (carbonaţi de fier) şi dintr-un
minereu, spongios uneori, de culoare roşie sau brună pînă la neagră, denumit limonit (un oxid de fier cu
apă). Acesta din urmă cîteodată este lucios, negru şi prezintă irizaţii de toate culorile pe suprafaţa sa.
De altfel, cam acelaşi este şi minereul de la Ghelar, al doilea centru minier din regiune.
Ajunşi la confluenţa dintre valea Cernei şi valea Govăjdiei turistul îşi poate continua drumul
pe valea Cernei şi, trecînd de satul Cinciş — al cărui nume se zice că se referă la cinci dintre oamenii
lui Ion Corvin care l-ar fi întemeiat —, să ajungă la Topliţa — unde a fost construit la 1750 primul
furnal din regiune —, iar de aici, în îndepărtatele cătune de munte, Lunca Cernei de Jos şi de Sus.
O şosea în serpentine, construită în ultimii ani, suie de la confluenţa văii Cernei cu valea
Govăjdiei spre Ghelar de unde un drum de culme, străjuit de funicular, conduce pînă la alt centru
minier, situat nu departe de vîrful Cornul Ruscăi, la Vadu Dobrii.
Cine se angajează pe primul drum va recunoaşte mai întîi, la Cinciş, nişte şisturi de culoare
verde cu puncte aurii metalice, reprezentînd cristale de pirită, şi cu puncte ce-nuşii-argintii,
reprezentînd un minereu de fier, numit magnetit. Aceste roci rezultă din metamorfozarea unor străvechi
cenuşi vulcanice. De aici pînă la Lunca Cernei se va afunda în păduri seculare, pe văi cu pereţi abrupţi.
Totul se găseşte în şisturi cu metamorfism avansat (gnaisuri, micaşisturi, amfibolite etc), cu unele
intercalaţii de marmură. Satele Lunca Cernei de Sus şi de Jos se întind pe fundul văii, pe mulţi
kilometri. De aici începe spre apus domeniul sedimentar care ţine pînă la Rusca Montană. Sate mici se
înşiruiesc pe culmi într-o pitorească dar neînchipuit de mare izolare. Tipic este satul Meria (la 1 000 m
înălţime) între culmi şi păduri întunecoase. Dacă iei însă drumul în serpentină spre Ghelar, opreşte-te
un moment şi cercetează şisturile cristaline ce-l flanchează şi care trec pînă în valea Govăjdiei.
Mergînd mai departe şi admirînd abisurile împădurite de sub şosea, remarcă, la un moment dat, că în
malul drumului apar calcare albe marmoreene şi dolomite negre asociate cu şisturi. Înainte de intrarea
în Ghelar, la orizont, îţi reapare silueta familiară a Retezatului, care te va însoţi în drumul de creastă
pînă la Vadu Dobrii. Ghelarul, centru minier cu exploatări din timpul romanilor, se întinde pe culme.
Dacă te apropii de marea escavaţie a minei, roca îţi va aminti de Teliuc, prin asociaţia de
şisturi şi dolomite. Într-un vagonet încărcat, gata de plecare din gara Reti-şoara, pe pitoreasca vale a
Govăjdiei, vei putea recunoaşte minereurile şi te va impresiona poate culoarea albă sau gălbuie a
bucăţilor de sideroză ce seamănă bine cu unele dolomite, fiind însă mai grele şi nefăcînd efervescenţă
cu acid nici măcar în pulbere (nu numai la cald). Dacă porneşti apoi pe plaiul cu perspective întinse ce
merge la Vadu Dobrii, însoţit continuu de linia funicularului, treci printr-o serie de sate de munte.
Deasupra cătunului Alun răsar ca din pămînt blocuri mari de marmură. Aproape de Vadu Dobrii apar
roci dure, negre-verzui, denumite serpentinite, provenite din metamorfozarea unor vechi roci eruptive.
La Vadu Dobrii sîntem din nou într-un frumos sat de culme cu perspective peste văi adînci de sute de

1
Decît în pulbere.
metri şi cu mine din care se extrage fierul.
Un farmec special are şi valea Govăjdiei prin impunătorii săi versanţi dolomitici. Satul se
întinde pe firul văii ascuns printre desişurile pădurilor dese ce acoperă versanţii. Ai crede uneori că
şoseaua trece prin locuri nepopulate. Paralel şerpuieşte apa de munte cu cascade ce dau viaţă peisajului
şi pun în acţiune două uzine producătoare de curent electric. La confluenţa cu valea Nădragului ne
atrage atenţia ruina unui furnal datînd din primii ani ai secolului trecut. Linia ferată ce transportă
minereu şi dolomit pentru Combinatul siderurgic de la Hunedoara, care ne-a însoţit, trecînd şi prin
tunele, la cîteva zeci de metri deasupra şoselei, porneşte pe făgaşul văii. În amunte urmează
încîntătoarea vale a Runcului, cu aspecte carstice, al cărei curs superior taie o fîşie de roci calcaroase,
acoperite de şisturi pe versanţii dealurilor. Pe culmile dimprejur se găsesc platouri ce contrastează în
mod izbitor cu văile alungite, de sub ele, iar pe platouri s-au instalat sate destul de frumoase, cum sînt
Lelese, Cerişor, Plop, Alun, Sohodol. În ceea ce priveşte structura geologică, subliniem că aceste
platouri sînt în general modelate în roci dure, în cuarţite de culoare albă. Ele „plutesc" peste masa
calcarelor şi dolomitelor. Deosebit de importantă este prezenţa în dolomite a unor zone întinse în care
manifestaţiile post-vulcanice au preschimbat roca într-un mineral moale, de culoare albă sau gălbuie,
care se zgîrie cu unghia, denumit talc. Lucrări miniere pentru extragerea acestui preţios mineral se fac
la Cerişor, Lelese şi Govăjdia de către întreprinderea cu sediul în satul Zlaşti, care se ocupă şi cu
prelucrarea sa. De la Lunca Cernei, drumeţul poate trece pe poteci de pădure la Rusca Montană unde îl
va duce traseul următor.
În cel de-al doilea traseu, am rămas deci pe valea Bega, urmînd de astă dată plaiurile Munţilor
Poiana Ruscăi de la nord la sud. Fie că intrăm pe cursul principal ce duce de la Fabrica de sticlă
Tomeşti la satul de munte Luncani, fie că luăm trenul forestier spre răsărit, pe valea Saşa către ultimul
sat spre munte, Poieni, ceea ce ne impresionează sînt şi aici pereţii de dolomit alb-gălbui şi „stratele"
verticale ce străjuiesc cursul de apă tot atît de zglobiu şi limpede ca şi valea Runcului. La Luncani ne
găsim în centrul unui masiv dolomitic care aminteşte în totul masivul dintre Hunedoara şi Sohodol.
Drumul carosabil conduce la bifurcaţia văii, unde Bega se Uneşte cu valea Stîlpului. O vie activitate de
exploatare forestieră domneşte în aceste îndepărtate locuri, presărate astăzi la tot pasul cu cabane şi
străbătute în goană de camioane încărcate. Pe valea Stîlpului se lucrează un drum carosabil care va
străbate munţii şi pe care drumeţul poate vedea tot felul de roci din seria dolomitelor, de la cele mai
masive pînă la şistoase, de la albe pînă la negre, alături de cuarţite, filite şi alte roci slab
metamorfozate. Dacă însă îşi continuă drumul pe valea Bega spre izvor, serpentinele şoselei încep să
urce versantul muntelui, ajungînd în culme într-un mic luminiş de pădure, la Tăul Ursului (ciudată
denumire, deoarece nu sînt pe aici nici lacuri sau „tăuri", şi nici urşi). De o parte şi de alta a sa, spre est
şi spre vest se poate merge la Padeş sau către Cornul Ruscăi, cele două vîrfuri mai importante ale
acestui masiv muntos, printr-o pădure de brad deasă care însă nu astupă total roca. Aceasta apare la tot
pasul: stînci verzi-gălbui, aurii şi argintii, dure, cu mult cuarţ (zgîrie fierul), în care o cercetare mai
atentă descoperă şisturi foarte puternic contorsionate, în toate sensurile, pe feţele cărora micele,
sericitul şi doritul produc sclipiri în lumina razelor ce-şi fac loc prin frunzişul brazilor. Aceste roci
constituie creasta despărţitoare dintre Văile Bega şi Bistra. Cele două vîrfuri pot fi atinse fără prea mult
efort. Pe vîrful Padeşului se găseşte domeniul afinetului şi jnepenilor, iar pe al Ruscăi, o păşune întinsă
de tip alpin, unde turmele de oi completează peisajul vîrfurilor înalte. În fund reapare printre nori
silueta albăstruie a Retezatului. Dacă începi apoi coborîşul pe serpentine spre sud, adică spre Ruşchiţa,
formaţiunile cu calcare şi dolomite îţi apar din nou (vezi fig. 19). Drumul coboară repede şi ajungi la
punctul Şapte izvoare unde apele ţîşnesc gălăgioase din stîncă. Rocile întîlnite au un metamorfism mai
intens (mai ales amfibolite), de tipul unora dintre cele cunoscute pe drumul dintre Cinciş şi Topliţa.
Continuînd coborîşul pe valea Ruşchiţei, se ajunge în marmura masivă ce ţine pînă în punctul numit La
Gatere, confluenţa cu Pîrîul cu Raci. Ne oprim în satul de munte Ruşchiţa, unde există o febrilă
activitate minieră. Vizitarea carierei de marmură este deosebit de interesantă. Blocuri mari,
paralelipipedice, în greutate de mai multe tone, pornesc continuu la vale, spre gara Voislova, pentru a fi
valorificate. Se mai găsesc aici şi galerii miniere în care se caută zincul, cuprul şi plumbul, metale
legate în sulfuri şi cuprinse în filoane şi roci calcaroase transformate şi mineralizate la contactul cu
erupţii banatitice. Dintre aceste roci eruptive, se pot vedea tot felul de tipuri, de la cele mai acide de
culoare albă şi gălbuie pînă la gabbrourile şi bazaltele negre. Vîrful Boul este un punct deosebit de
interesant pentru aspectul pitoresc şi pentru geologie, deoarece aici apar roci de contact cu minereuri
mai ales de fier alături de şisturi cristaline slab metamorfozate de tipuri diferite. La sud de Ruşchiţa,
rocile cu metamorfism slab reapar pînă la nord de Rusca Montană unde se intră în bazinul sedimentar
de vîrstă cretacică al acestei localităţi. Rocile pe care le va întîlni acum drumeţul, mai ales pe pîraiele
laterale, sînt pur sedimentare şi se întind la sud pînă în valea Bistrei, iar spre est, după cum am mai
spus-o, pînă la Lunca Cernei. Se pot recunoaşte gresii, conglomerate, şisturi argiloase şi caracteristice
cenuşi şi aglomerate vulcanice, produse ale erupţiei rocilor banatitice care străpung prin rocile
sedimentare. Aceste roci dau şi fenomene de contact la nord de vîrful Tîlva Vîntului pînă sub culmea
Huş-niţei şi pe dreapta văii Ruşchiţei. La Rusca Montană turistul va găsi alte lucrări miniere, executate
de data aceasta pentru exploatarea cărbunilor, cuprinşi în roci care aparţin „formaţiunii cretacice în
facies de Gossau", menţionată într-un capitol anterior. În fine, la limita sedimentelor cu şisturile
cristaline apar uneori calcare albe-gălbui, probabil recifele jurasice, mărginind bazinul unde s-au strîns
depozitele cu cărbuni şi material vulcanic de la sfîrşitul erei mezozoice.
Încercînd să reconstituim o imagine geologică din care să rezulte modul cum a luat naştere de-
a lungul vremii complexul de roci descrise, trebuie să ne transportăm cu multe milioane de ani în urmă,
poate 400, poate 300, în timpurile celei de-a doua sau a treia perioade a erei paleozoice. Pe locurile
unde se găseşte astăzi masivul se întindea atunci o mare caldă, asemenea celor de la tropice sau de la
ecuator, în care se formau minunate insule recifale ce răsăreau ca nişte vîrfuri de sub oglinda albastră a
mării. O barieră de recife se găsea în vest, în actuala zonă dintre Ruşchiţa la sud şi valea Bega
(Luncani-Tomeşti) la nord şi alta în est, între Hunedoara şi Sohodol. Intre ele se dezvolta o mare
întinsă, aici ceva mai adîncă, dincolo ceva mai ridicată, pe fundul căreia se strîngeau nisipuri şi mîluri
aduse de fluvii şi măcinate de valuri. Dar valurile şi taifunurile nu au cruţat nici insulele de corali, după
cum nu le cruţă nici pe cele actuale, sfărîmîndu-le continuu coapsa, iar curenţii au purtat materialul
rezultat pînă departe în larg, fie amestecîndu-1 cu cel adus de pe continent, fie depunîndu-1 separat.
Căsuţele calcaroase ale organismelor microscopice ce pluteau la suprafaţa valurilor s-au depus şi ele pe
fundul mării, formînd, împreună cu scoicile ce mureau prin aceste locuri, un material mixt, calcaros. Pe
alocuri, crinii şi aricii-de-mare îşi lăsau scheletele alcătuite din frumoase rondele de calcit. Substanţa
organică se descompunea şi era uşor împrăştiată în zonele aerisite de curenţi; în locurile adăpostite se
aduna şi da naştere la zone bogate în gaz carbonic şi sulfuros. Ţărmul şi fundul acestei mări erau
alcătuite din roci mai vechi cutate şi poate chiar metamorfozate în timpuri anterioare şi străpunse de
vulcani, ale căror lave şi cenuşi fie că se acumulau pe fundul mării, fie că ajungeau acolo purtate de
vînturi şi furtuni. Aceste cratere vulcanice submarine au oferit în erele geologice, ca şi astăzi, cel mai
bun loc pentru fixarea recifelor. O mare cantitate de fier era adusă fie de pe continent, fie din lavele şi
cenuşile vulcanice, fapt caracteristic pentru aproape toate mările globului din timpurile acelea. În
regiunile cu mult oxigen, deci aerisite, acest metal se fixa sub formă de oxizi, în timp ce, pe flancurile
insulelor recifale, gazul carbonic îl obliga să treacă în carbonat sau sideroză. Cenuşile vulcanice se
amestecau cu materialele rezultate din sfărîmarea scoarţei sau din resturile organismelor şi ale recifelor.
Mai apoi, după ce recifele şi-au încetat existenţa, în marea puţin adîncă dintre Hunedoara şi Runc s-au
depus nisipuri, iar în partea apuseană apele s-au adîncit şi, peste recife, s-au strîns mîluri şi argile.
Mileniile au trecut, fundul mării s-a ridicat, iar sedimentele s-au transformat mai întîi în roci
sedimentare obişnuite: argile, gresii, calcare, dolomite (cele provenite din recife şi din materialul
recifal), tufuri vulcanice etc. Dar iată că Pămîntul începe să se frămînte, orogeneza hercinică striveşte
rocile şi le transformă în şisturi cristaline, al căror caracter variază după tăria metamorfismului. Aceste
procese, ce se produceau probabil cu 200—250 de milioane de ani în urmă, au adus rocile în starea lor
actuală. În zona de suprafaţă, cu metamorfism mai slab, recifele au devenit dolomite cristaline masive,
sedimentele recifale — dolomite cristaline stratificate sau şistoase, calcarele au dat naştere la calcare
cristaline de diverse tipuri, cenuşile vulcanice au trecut în şisturi verzi, rocile eruptive în serpentinite,
argilele în filite, gresiile în cuarţite. Amestecurile de materiale au produs roci mixte şi alternanţele
citate. Oxizii de fier şi sideroză au recristalizat formînd minereurile de fier specifice acestor munţi.
Acolo unde era mai multă substanţă organică apărea grafitul care colorează în negru actualele roci
cristaline. Şisturile şi rocile stratificate s-au cutat mai uşor decît cele masive. Nisipurile de deasupra au
trecut în gresii şi, prin metamorfism, în cuarţitele ce alcătuiesc platourile de culme menţionate, iar
mîlurile în argile şi, apoi, în rocile filitice de pe culmile de la Luncani. Datorită acestei evoluţii, s-a
ajuns la situaţia actuală din partea de nord a Munţilor Poiana Ruscăi.
În zonele mai puternic metamorfozate din partea lor de miazăzi, aceleaşi roci sedimentare au
dat naştere la marmura de Ruşchiţa, la micaşisturi şi la gnaisuri, în timp ce lavele pe care se fixează
recifele ne apar astăzi transformate în amfibolitele ce înconjură atît de sugestiv marmura de pe valea
Ruşchiţei. O dată cu sfîrşitul erei paleozoice, procesele tectonice încetează şi ele. Întregul masiv s-a
transformat acum într-un bloc rigid ce nu se va mai clinti pînă la formarea Pînzei Getice, către sfîrşitul
erei mezozoice. Atunci el porneşte în marele proces de şariaj peste Autohtonul Danubian. Blocul rigid
al Munţilor Poiana Ruscăi se scufundă la sfîrşitul cretacicicului sub apele unei mări de adîncimi reduse
ce se retrăgea uneori, lăsînd să invadeze vegetaţia uscatului, din a cărei fosilizare au rezultat cărbunii
actuali. Pe crăpăturile ce s-au creat pînă în adîncuri ţîşneşte magma care se opreşte fie în profunzime,
dînd roci magmatice de adîncime, ce produc schimbări şi nasc minereuri noi la contactul cu calcarele şi
dolomitele, fie că rămîne mai sus sub formă de filoane, fie că ajunge la suprafaţă în vulcanii care
proiectează blocurile şi cenuşa ce se acumulează în marea alăturată, o dată cu nisipurile şi pietrişurile
aduse de pe continent.
 Aici se opreşte frămîntarea Munţilor Poiana Ruscăi. În tot timpul erei neozoice, blocul lor
cristalin suferă o uşoară mişcare de ridicare, cu unele rupturi pe margini pătrunse de lave mai noi. În
ansamblu însă, el rămîne rigid, cu poalele scăldate de apele mării şi de cele ale Lacului Panonic la apus
şi miazănoapte, de apele bazinului Streiului la răsărit, către marea întinsă din centrul Transilvaniei şi
ale Bazinului Haţegului la sud. Munţii Poiana Ruscăi asistă liniştiţi în toată era neozoică la cumplita
frămîntare a scoarţei, cu invazii marine şi cu erupţii vulcanice, ce au loc în sudul Munţilor Apuseni.
Uneori, munţii de foc îşi trimit indiscreţi cenuşile, ca o provocare la duel neluată în seamă, peste
flancul nordic încremenit pentru numeroase milenii, al Munţilor Poiana Ruscăi.

4. Bazinul Petroşani, Masivul Parîngului şi valea Lotrului

Să ne întoarcem cu gîndul cu multe milioane de ani în urmă, poate vreo 20—30, cam pe la
sfîrşitul primei şi începutul celei de-a doua părţi a erei neozoice. Se scurseseră multe sute de milenii de
la marele eveniment orogenetic cînd gigantica masă de roci a Pînzei Getice încălcase peste Autohtonul
Danubian. Carpaţii Meridionali se înălţaseră impunători peste apele bazinelor ce mai dăinuiau la
poalele lor, constituind un uscat întins. O dată cu ei, Parîngul se ridicase asemenea unui colos de granit,
alcătuit, ca şi Retezatul, din rocile Autohtonului. Este greu de spus cît de înalt era, deoarece, datorită
luptei continue dintre agenţii interni şi cei externi — acţiunea de înălţare şi eroziunea care se înfipsese
adînc în flancul său — nu poate fi apreciată de privirea retrospectivă a geologiei. Ştim doar că acţiunea
erozivă a scos la iveală Parîngul şi Retezatul de sub acoperişul dur al Pînzei Getice. Cei doi coloşi
şedeau, la est şi vest, faţă în faţă asemenea uriaşilor despre care povestesc legendele locale, constituind
ţărmurile unui minuscul bazin alungit aproximativ în direcţia EV ale cărui ape, cînd marine, cînd
lacustre, se prelingeau pe flancuri. La sud bazinul era mărginit de munţii granitici ai Vîlcanului iar la
nord, în parte de Retezat şi în parte de Masivul Şureanului din Munţii Sebeşului, munţi cu altitudini
puţin mai mici. Cititorului nu i-a fost greu să deducă că este vorba despre actualul Bazin al
Petroşanilor, principalul nostru rezervor de cărbune, cu a cărui evoluţie geologică ne începem acest
capitol.
În prima parte a timpului geologic la care ne referim, adică în epoca denumită oligocen (în era
neozoică), apele marine se retraseră şi, în mărunta depresiune dintre munţi, predomina o climă aridă.
Torenţii depuneau pietrişuri şi nisipuri rupte din flancurile munţilor, ce se îngrămădeau haotic sub
diverse unghiuri prinse în materialul argilos de culoare roşie, specifică climatului. Aceste acumulări ni
se înfăţişează astăzi sub formă de conglomerate şi gresii cu oxizi de fier peste care urmează şisturi
argiloase şi gresoase vărgate. În timpurile ce încheie această epocă geologică se petrec însă principalele
fenomene de pe urma cărora s-au format zăcămintele de cărbuni. Prin porţi de legătură cu marea
dinafară, apele invadează din nou depunînd sedimente, astăzi reprezentate prin alte conglomerate,
gresii şi roci argiloase bogate în fosile caracteristice. Aceste depresiuni, cu o adîncime redusă, sînt
umplute curînd cu depozite. Pe ţărmul mării se dezvoltă păduri şi turbării întinse, invadînd chiar şi
locurile unde, cu puţin mai înainte, se îngrămădiseră depozitele marine. Pădurile acestea, pe care nu le-
a văzut ochi de om şi pe care nu le-a cercetat nici un naturalist, se asemănau mult cu cele din regiunile
calde actuale, fiind alcătuite, în afară de arbori de tipul celor ce cresc şi astăzi prin ţara noastră (arţari,
ulmi, nuci, carpini, paltini, mesteceni), din esenţe exotice ca bradul secvoia (care atinge vîrste milenare,
fiind caracteristic pentru flora din continentul american), laurul arborescent, bradul taxodium, care
trăieşte astăzi în apropierea rîurilor din Mexic avînd dispozitive speciale pentru respirat la baza
trunchiului şi care-şi pierde frunza iarna, arborele de scorţişoară, întîlnit astăzi în ţinuturile calde ale
Japoniei, brazi exotici dintre cei cultivaţi actualmente şi în ţara noastră ca plante de ornament cum este
tuia, diverse tipuri de palmieri etc. În aceste păduri vieţuiau diferite mamifere, dintre care s-au
recunoscut doar resturile unui strămoş al rinocerului actual, iar în rîurile şi apele marine trăiau peşti ce-
şi lăsau solzii şi scheletele în argilele de pe fund. Pe alocuri, în braţele izolate de mare, denumite
lagune, se produceau, datorită morţii organismelor şi lipsei totale a oxigenului, „mîluri putrede",
asemănătoare celor ce au generat rocile-mame de petrol din Carpaţii Orientali. Dar această fază
continentală nu dura mult: curînd bazinul se scufunda din nou şi era inundat de apele mării care rupeau
noi fragmente din flancurile munţilor. Acest material era depus peste relictele pădurilor moarte şi peste
depozitele acumulate pe continent — pietrişuri grosiere — care, pe măsură ce apele se adînceau sau se
linişteau, erau înlocuite cu nisipuri şi cu argile. Umplerea bazinului începea din nou ajungînd, ca şi mai
înainte, la un mediu continental cu păduri, mlaştini şi turbării peste care, într-o fază următoare, au
revenit din nou apele mării. Aceste mişcări sacadate s-au repetat de vreo 25 de ori, fiecare începînd cu
pietrişuri şi terminînd cu depozitele continentale care conţin cărbuni, reprezentînd ceea ce s-a denumit
în ştiinţă „cicluri geologice". Istoria aceasta repetată a fost descifrată de geologi din natura şi din
alternanţa rocilor din Bazinul carbonifer al Petroşanilor. Pietrişurile cu care începea fiecare ciclu ne
apar astăzi sub formă de conglomerate, nisipurile, sub cea de gresii, mîlurile au devenit argile şi marne
iar resturile vegetale s-au transformat treptat, de-a lungul vremurilor, în cărbunii de piatră care
alcătuiesc una dintre marele bogăţii ale ţării noastre. Întregul „orizont", conţinînd 25 de strate de
cărbuni, însumează o grosime medie de 300 m. Dintre aceste intercalaţii, o mare parte sînt exploatabile
şi formează obiectul importantelor şi numeroaselor lucrări miniere din regiune, motiv pentru care a fost
denumit „orizontul productiv". În unele locuri ale bazinului, dezvelite astăzi de acţiunea erozivă a
pîrîului Sălătruc, se găsesc resturi de scoici care arată o amplă dezvoltare în acele vremuri a bancurilor
de stridii, cu caracter local. După încheierea ultimului ciclu, la începutul celei de-a doua părţi a erei
neozoice, o vastă invazie a apelor marine distruge din nou coapsa cristalină a munţilor depu-nînd un
gros depozit de pietrişuri (pînă la 700 m), cu unele intercalaţii de mîluri şi nisipuri, în care trăiau
numeroase scoici şi melci marini. Ca şi pentru cazul precedent, aceste depozite s-au transformat, cu
timpul, în conglomerate, gresii şi argile iar resturile de organisme, în fosile a căror prezenţă permite
geologilor să fixeze cu precizie timpul cînd a avut loc depunerea, adică vîrsta sedimentelor. În
timpurile recente de la sfîrşitul erei neozoice, în Bazinul Petroşanilor se găsea un lac îndulcit, în care
trăiau scoici de tipul celor ce se întîlnesc azi în iazuri. În acest lac, apele curgătoare îngrămădeau tot
bolovănişuri şi nisipuri cu stratificaţii înclinate încă de la origine, dovedind acţiunea unor cursuri
torenţiale. Astfel s-au format, în epocile îndepărtate, depozitele ce au umplut Bazinul Petroşanilor,
printre care şi cele ce au generat importantele sale zăcăminte de cărbuni. Marea grosime a stivei de
sedimente acoperitoare, ca şi mişcările tectonice ce au urmat, prinzînd zveltul Bazin al Petroşanilor în
cleştele dur al munţilor ce-l limitau, au supus cărbunii la presiuni şi temperaturi foarte ridicate
provocînd continua lor transformare şi înnobilare, adică îmbogăţirea în carbon. Cum eforturile
tectonice nu s-au manifestat cu aceeaşi intensitate în întregul bazin, consecinţa a fost că gradul de
carbonificare variază după punctul considerat, uneori chiar în acelaşi strat. Deoarece partea apuseană a
bazinului a fost mai puternic zguduită şi fracturată, cărbunii din acest sector prezintă grade mai
avansate de carbonificare.
Densitatea mare a populaţiei din Bazinul Petroşanilor este o consecinţă a existenţei acestor
mari avuţii ascunse în adîncurile pămîntului. Din documentele existente reiese că popularea văii Jiului
a început mai ales prin migrarea locuitorilor din Bazinul Haţegului, ceea ce rezultă din însăşi toponimia
locală, cam o dată cu exploatarea cărbunilor, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Alte documente
istorisesc despre existenţa unor sate (Cîmpul lui Neag, Petrila), încă din secolul al XV-lea. Cărbunele
din valea Jiului este încadrat, după cele mai noi clasificări, în grupul huilelor. Obiectivul lucrărilor ce
se desfăşoară cu deosebită asiduitate este obţinerea cărbunelui cocsificabil, necesar industriei noastre
metalurgice. Lucrările sistematice şi extinderea exploatărilor carbonifere în valea Jiului au dus la
creşterea masivă a producţiei de cocs metalurgic. Aparatura modernă şi tehnica avansată au pătruns
astăzi adînc în toate minele din valea Jiului. Puţuri cimentate, adînci de sute de metri, şi mii de metri de
galerii brăzdează străfundurile subsolului în căutarea vechilor trunchiuri transformate în cărbuni de
piatră, pe faţa cărora apar adeseori contururile frunzelor, ramurilor şi ale celorlalte organe vegetale.
Apele cristaline ale celor două Jiuri — Romînesc (la vest, între Munţii Vîlcanului şi
Retezatului) şi Transilvan (în partea estică, trăgîndu-şi originea din căldările Parîngului) — se tulbură
şi se întunecă după ce au trecut prin regiunea carboniferă, datorită deşeurilor rezultate de la exploatări.
Ele poartă spre Dunăre, străpungînd inima pietroasă a muntelui prin pasul Lainici-Surduc, mesajul
muncii neobosite din bazinul minier de la poalele Parîngului. Calea ferată care însoţeşte cursul Jiului
prin tunele şi viaducte, creaţie a muncii patriotice entuziaste a tineretului nostru, între Livezeni şi
Bumbeşti, împreună cu şoseaua naţională, paralelă cu ea, reprezintă unicul drum de acces către sud,
fiind artera prin care cărbunele ia calea directă spre numeroasele centre industriale din partea sudică a
ţării. În afară de această cale, ieşirea din Bazinul Petroşanilor nu se mai poate face decît prin pasul
Baniţei, care, după cum am mai arătat, îl leagă prin valea Merişorului cu Ţara Haţegului. Şi aici linia
ferată şerpuieşte peste numeroase serpentine, viaducte şi tunele. Şi aici pasul de trecere este foarte
pitoresc, străbătînd printr-un petic de depozite pliocene şi prin roci calcaroase ce continuă, cu relieful
lor specific, fîşia de calcare jurasice din nord, dinspre Ohaba Ponor-Cioclovina. La Baniţa se
exploatează calcar pentru metalurgie. În aceste roci se găseşte una dintre cele mai frumoase peşteri de
la noi — peştera Bolii — situată la 8 km de Petroşani. Ea este străbătută de Pîrîul Galben (Jupăneasa),
a cărui undă cristalină reunită cu reflexele faclelor pe broderiile pereţilor de calcar dau un farmec
deosebit plimbării subterane, ca o recompensă pentru efortul pe care vizitarea grotei îl reclamă încă de
la început. În apropierea peşterii se găseşte şi aici ruina unui turn medieval: Cetatea Bolii. În nopţile
senine de vară, cînd priveşti spre vale din faţa cabanei de la Parîng, cuprinzînd întregul bazin
carbonifer al Văii Jiului, licuricii miilor de lumini ce pîlpîie în vale îţi dezvăluie activitatea febrilă ce
pulsează la poalele muntelui. Iar dacă te laşi puţin purtat de gînduri spre îndepărtatul trecut geologic şi
încerci să reconstitui peisajul care s-ar fi înfăţişat la acea vreme observatorului de pe Parîng, revezi
parcă apele frămîntate ale mării străvechi în care se reflectau razele lunii cu albe sclipiri metalice, ape
ce veneau tumultoase să acopere cu depozite noi necuprinsele îngrămădiri de vegetale, din
transformarea milenară a cărora a rezultat huila. Constituţia geologică a bătrînului Parîng, de pe vîrful
căruia am încercat să reconstituim reprezentaţia timpurilor neozoice, era la acea dată aproape identică
cu cea de astăzi (vezi fig. 20). Ea se asemăna într-o mare măsură cu a vecinului apusean, Retezatul.
Giganticele forţe ce au luat naştere în orogeneza hercinică au transformat şi aici fundamental
caracterele depozitelor acumulate în geosinclinalul carpatic, către sfîrşitul erei paleozoice, ajungînd
pînă la acele procese de „ultrametamorfism" care conduc la formarea rocilor granitice. Aici, în Masivul
Parîngului, formaţiunile Autohtonului apar de sub masa Pînzei Getice sub forma unei impresionante
zone, situată la sud de cursul EV al Jieţului ce merge chiar pe limită (poate o mare falie), şi se
prelungeşte apoi spre apus peste izvoarele Lotrului, de-a lungul văii Latoriţei şi pînă la satul de munte
Ciunget, situat la vreo 5 km de confluenţa acestora. De aici, limita dintre Pînza Getică şi Autohton ia
direcţia spre sud şi sud-est, pînă la Polovragi, localitate cunoscută datorită uneia dintre cele mai
frumoase peşteri din ţara noastră, situată pe valea Olteţului, care îşi taie în această regiune sălbaticele
sale chei. Această impresionantă zonă muntoasă autohtonă, ale cărei roci au fost scoase la iveală de
dalta necruţătoare a eroziunii, de sub rocile Pînzei Getice, alcătuieşte ceea ce se numeşte în tectonică
(studiul geologic al modului de suprapunere geometrică a formaţiunilor) o semifereastră şi este
cunoscută sub denumirea de ,,semifereastra Parîngului". Pentru înţelegerea termenului, precizăm că
denumirea de „fereastră tectonică" se aplică formaţiunilor autohtone ce au apărut sub acţiunea eroziunii
de sub o pînză de şariaj, înconjurate de rocile acestea din urmă, din toate părţile, şi că prefixul „semi"
arată că aceste formaţiuni, superioare tectonic, nu o înconjură decît parţial. În regiunea Parîngului,
Autohtonul ne apare constituit tot din roci granitice, în genere cu aspecte gnaisice, asociate cu şisturi
cristaline cu un metamorfism nu prea accentuat. La limita dintre cele două mari unităţi tectonice, apar,
ca pretutindeni, roci sedimentare de vîrstă paleozoică şi mai ales mezozoică, cruţate sau slab modificate
de acţiunea metamorfismului. Printre aceste roci nu lipseşte formaţiunea de Schela şi nici calcarele
jurasice cu efecte carstice de tipul celor citate mai sus, la Polovragi. Turistul care porneşte pe valea
Jieţului, spre a poposi apoi la casa forestieră situată la cotul acestui rîu, lasă aşadar spre nord domeniul
cristalinului getic în timp ce către miazăzi priveşte spre vîrfurile învolburate ale Cîrjei şi Mîndrei, din
domeniul Autohtonului. În prima zonă (getic), altitudinile nu ating 2 000 m, fiind cunoscute, în partea
lor apuseană şi sub denumirea de Munţii Cîmpii. Valea cu acelaşi nume coboară către NV la localitatea
Cimpa, situată pe Jiul Transilvan, în apropierea limitei dintre depozitele Bazinului Petroşanilor şi rocile
cristaline ale domeniului getic. Din această porţiune de la nordul Parîngului îşi strînge apele Jiul
Transilvan, pe versantul său sudic, adică din culmea ce alcătuieşte cumpăna apelor dintre Jiu şi Lotru,
cuhne ce formează în acest sector însăşi graniţa de răsărit a regiunii Hunedoara. Dintre vîrfurile mai
importante cităm Capra (1 929 m), Fometescu (1967 m), Buha (1905 m), Cotul Ursului (1 887 m) şi
vestitul masiv Poiana Muierii (1 757 m). Aici au loc anual celebrele „nedei", ocazii de întîlnire între
ciobanii din toată regiunea, conform unei străvechi tradiţii. De altfel, atare datini se întîlnesc şi în alte
colţuri ale munţilor noştri, cum este vestitul Munte Găina din Apuseni sau chiar la obîrşia Lotrului.
Denumirea a rămas imprimată în toponimie în cazul Muntelui Nedeiu dintre Latoriţa şi Obîrşia
Olteţului. Spre miazăzi formaţiunile Pînzei Getice se întind, pe stînga Lotrului, pînă sub vîrful Ciobanu
(1 946 m), pe la Boianu şi Huluzu. Către apus ele vor constitui de acum înainte patul Lotrului pînă
aproape de Brezoi, ceva mai sus la vărsarea sa în Olt. Pe versantul sudic al văii Jiului Trasilvan, ele se
prelungesc în Munţii Şureanului sau Sebeşului, ce se continuă spre apus cu Munţii Cibinului sau
Cindrelului. Aceştia vor constitui, în continuare, înălţimile remarcabile ce străjuiesc malul stîng al
Lotrului, cunoscute sub denumirea de Culmea Cîinenilor.
Ca şi în întregul domeniu al Pînzei Getice, rocile predominante le constituie diferitele tipuri
petrografice de gnaisuri şi de micaşisturi. Primele au aspecte ceva mai compacte decît micaşisturile,
care sînt în genere foioase, strălucitoare-argintii, cînd conţin multă mică albă şi de culori brune-roşcate
către negru, cînd acest mineral foios este mica neagră sau biotitul. Domină gnaisurile, micaşisturile
fiind cu totul subordonate, în Dealul Cîmpii (1 169 m), între valea cu acelaşi nume şi Jiul Transilvan.
Culoarea gnaisurilor variază uneori către negru, datorită apariţiei unor mari cantităţi de amfiboli ce
conduc spre rocile amfibolitice (partea de apus, între Jieţ şi Dealul Lolei, 1 322 m). Subordonat, mai
ales sub Dealul Sterminosu (1 422 m), dar şi în alte puncte din bazinul văii Cîmpii şi văii Ciorganu, se
găsesc calcare şi dolomite cristaline de culoare albă, uneori frumos cristalizate, asemenea unor
marmuri, conţinînd, alături de cristalele de calcit şi dolomit, minerale de tipul celor ce se produc în
apropierea vechilor mase de topituri fierbinţi care ne apar astăzi sub formă de roci intruzive. În alte
regiuni, cum este în vîrful Muncelu Jieţului (1 560 m), aceste roci prezintă transformări care le apropie,
în diferite grade, de rocile cu metamorfism foarte slab, chiar de filite.
Un alt caracter al rocilor domeniului Getic este că sînt străpunse în toate sensurile de roci cu
cristale foarte mari de cuarţ, feldspat şi mică albă, de culoare albă pînă la roz-gălbui, denumite
pegmatite. Aceste roci formează intercalaţii de dimensiuni diferite, uneori de sute de metri, alteori
centimetrice, dovedind că s-au insinuat în rocile cristaline sub forma unor soluţii de natură granitică.
Aceste roci apar pretutindeni printre şisturile domeniului Getic. În fine, în serie mai apar mase, uneori
destul de puternice, de roci eruptive, închise la culoare, de tipul dioritelor, din a căror metamorfozare
iau naştere roci negre amfibolitice, întîlnite în sectorul pe care-l prezentăm, mai ales în vîrfurile
importante (vîrful Ciobanu pînă la vîrful Coriciu (1858 m), vîrful Capra, Muncelul Cîmpii (1556 m),
Fometescu etc). Datorită faptului că domeniul Getic se dezvoltă în lungul văii Lotrului, geologii l-au
denumit încă de mult: cristalinul Lotrului. Drumeţul care poposeşte la casa de adăpost Voievodul (950
m), fie că pleacă spre miazăzi către Parîngul propriu-zis, fie că se îndreaptă spre culmile de la nord de
Jiul Transilvan, din Masivul Şureanului către vîrful Smida (1 776 m) sau Vîrful lui Pătru (2 130 m) din
inima acestui masiv, parcurge formaţiunile geologice ale seriei Getice sau cristalinului Lotrului. Abia
acum pătrundem în masivul propriu-zis al Parîngului, alcătuit din formaţiunile domeniului Autohton pe
care le-am citat ceva mai sus. Dezvoltarea lor tipică în acest sector carpatin a determinat pe geologi să
le dea chiar şi denumirea de „cristalinul Parîngului". Se dezvoltă larg la miazăzi de cursul EV al văii
Jieţului, din avale de „Barăci", înglobînd cele mai frumoase vîrfuri ale masivului, pe care gheţarii
timpurilor reci cuaternare le-au şlefuit în mod impresionant. Structura geologică este complexă, fiind
dominată de două tipuri de roci. De o parte se găsesc şisturi cristaline cu metamorfism în genere mai
scăzut decît ale seriei de Lotru, roci amfibolice de culoare închisă (gnaisuri şi amfibolite, rezultate
probabil din metamorfozarea unor vechi gabbrouri) asociate cu roci cloritice, provenite din gresii şi
argile, precum şi din şisturi verzi, rezultate din transformarea unor vechi cenuşi vulcanice. Al doilea tip
de roci sînt cele granitice, foarte caracteristice, adeseori gnaisice. Alcătuirea lor mineralogică variază
de la granite pînă la dioritele cuarţifere. La limita cu şisturile cristaline ale seriei precedente s-au produs
fenomene ale metamorfismului de contact. Dacă plecăm de la cabana Parîng (1 680 m) suim prin seria
şisturilor cristaline citată, la vîrful Parîngului (2 075 m) şi, de aici, pe un drum destul de abrupt, dar cu
minunate perspective, printre elegante căldări glaciare în care zăpada persistă pînă tîrziu în vară,
ajungem la stîncosul vîrf Cîrja (2 408 m), la poalele căruia se găseşte o mare zănoagă, din care-şi trage
obîrşia valea Mijei, principalul afluent al Jieţului. Suişul este obositor, pe serpentine pieptişe şi
acoperite adesea de grohotişurile cărate de torenţi, astfel că popasul pe vîrf este necesar şi obligatoriu.
Ajunşi aici, perspectiva, la care nu ne-am mai gîndit pe traseu, datorită efortului fizic, ne transpune
deodată în lumea feerică a crestelor stîncoase iar privirile ne ajung departe de-a lungul arcului carpatic
sau în depresiunile care îl flanchează. Dacă drumeţul, după ce s-a odihnit cîteva minute, are
curiozitatea să examineze şi pietrele din îngrămădirea grohotişului, poate uşor recunoaşte caracterul
şistos al rocilor seriei de Parîng şi culoarea verde sau închisă, dată de amfiboli şi de clorit, căci vîrful
Cîrja se găseşte în plină serie şistoasă. De aici, către NE, şerpuieşte ca o potecă, adeseori deasupra
norilor, o creastă pleşuvă din care răsar la tot pasul stînci ascuţite, acoperite cu licheni sau se trece,
chiar în plină vară, peste pîlcuri de zăpezi tasate ce acoperă săritori peste prăpăstii. Această cărare de
piatră, pe care, dacă vremea este frumoasă, o parcurgi ameţit de beţia înălţimilor, fără a mai resimţi nici
măcar oboseala provocată de escaladarea Cîrjei, te conduce spre punctul cel mai înalt al Carpaţilor
Meridionali dintre Dunăre şi Olt, la vîrful Mîndra (2 529 m). Dominînd maiestuos asupra uriaşilor
împietriţi care-l înconjură, acest pisc ne înfăţişează în zilele senine caleidoscopul celor mai
impresionante imagini smulse din povestea glaciaţiei cuaternare. Este lumea circurilor şi a morenelor.
O mare de bolovani a încremenit pe versanţii ce coboară în căldări fără fund, în ale căror abisuri
sclipeşte cînd şi cînd, printre pîlcurile răzleţe de nori, apa unor iezere minuscule, cum ar fi lacul
Mîndrei din care îşi trage obîrşia valea Jieţului. În căldările de la poalele crestei ce uneşte vîrful Parîng
cu Mîndra se mai găsesc două mici iezăre glaciare: Lacul Roşiile (între Mîndra şi Cîrja) şi lacul Stînei
(la nord de acesta), ambele dînd naştere la pîraie ce se unesc cu apele Jieţului. Pînă departe se desprind
creste ruiniforme, văi în formă de U autentice, se recunosc roci rotunjite ca spinările de berbeci etc,
oferind cel mai variat material studiilor de glaciologie. Vîrful Mîndra 1 se găseşte în seria şistoasă, chiar
în apropiere de marea masă granitică ce se dezvoltă la sud şi la est, în zona influenţată „la contact" de
fierbinţeala topiturii granitice sau de fluidele care au produs poate însăşi granitizarea rocilor pe care le-
au pătruns. Aceste roci, denumite corneene, alcătuiesc zone mai mult sau mai puţin continue la
contactul cu roca granitică, fiind caracterizate printr-o seamă de minerale speciale. Alteori însă,
contactul este net fără aceste influenţe. Rocile acestea sînt mai compacte, mai dure decît şisturile din
care provin. Mineralul nou este numai granatul, cu aspect granular, de regulă, de culoare brună-roşcată.
Corneene cu granat se găsesc în Parîng, în regiunea vîrfului Slăvei (2 375 m) 2, situat la NE de Cîrja,
unde seria şistoasă este pătrunsă de mici mase granitice.
Dar să revenim pe vîrful Mîndrei. Spre est şi nord-est culmea, flancată de impunătoare relicte
1
După măsurători mai recente, se pare că înălţimea Mîndrei este de 2 519 m. Cercetătorii toponimiei afirmă că
denumirea din hărţi este dată greşit şi că ar trebui denumit de fapt Parîngul Mare, numele de Mîndra fiind dat de
ciobani unui munte situat la circa 1/2 km mai la sud, înalt de 2 324 m (după I. Co-nea, în Monografia geografică o
R.P.R., 1960).
2
Care posedă şi el o căldare şi un lac glaciar la poale.
glaciare, trece prin vîrfurile Gruiu (2 366 m), Setea (2 378 m) şi Coasta lui Rusu (2 306 m) către
izolatul Munte Găurile, spre iezerul Cîlcescu. Spre apus se dezvoltă o largă zonă parcursă de ape
tributare văii Jiului (bazinul văii Polatiştea), cu vîrfurile Cîrligul Prisloapelor (2 018 m) şi Stolniţa (1
759 m) în care se găsesc numai roci granitice, mai ales cu caractere gnaisice, de culoare deschisă. La
vest de acestea, după o bandă de şisturi, se dezvoltă larg formaţiunea de Schela. La miazăzi de culmea
Mîndra-Coasta lui Rusu, clocotesc numeroase pîraie cu versanţi stîncoşi care dau naştere văii
Gilortului. Apa sa străbate mai întîi o nouă fîşie de şisturi cu metamorfism mai slab, ce se prelungeşte
pînă departe dincolo de valea Jiului, pe care o atinge între schitul Locurile Rele şi satul Păiuşi, trecînd
şi pe la schitul Lainici (unde s-a refugiat Tudor Vladimirescu, în 1817), denumită din acest motiv seria
de Lainici-Păiuşi. Gilortul îşi poartă apoi apele prin rocile granitice spre a ajunge în zona dealurilor
alcătuite din sedimentele noi ale Depresiunii Getice, la orăşelul de munte Novaci. Să ne despărţim de
vîrful Mîndrei şi, pe la curmătura prăpăstioasă a Pietrei Tăiate (2 306 m), să coborîm în una dintre cele
mai minunate căldări ale Carpaţilor noştri, punct turistic de mare atracţie în Masivul Parîngului,
străjuită de Munţii Coasta lui Rusu, Urdele Ştefanu şi Cărbunele, căldare ce adăposteşte iezerul
Cîlcescu de unde îşi culeg izvoarele apele Lotrului. Recomandăm în mod deosebit drumeţului amator
de reale frumuseţi naturale, şi nu de recordurile care nu-i dau nici răgazul să gîndească, să poposească o
noapte cu cortul în căldarea Cîlcescu, pe malul lacului, printre păduri seculare de jnepeni ce se tîrăsc
parcă pe stîncile cenuşii-gălbui, spre a ajunge cît mai aproape de culmi. Oglindirea crestelor şi jocul
norilor albi sau plumburii în unda albăstruie creează imagini pe care nici o mînă de artist nu le va putea
zugrăvi vreodată. În amurg, cînd liniştea pare că se materializează, începi să descifrezi freamătul tainic
al muntelui: alături de zumzetul gîzelor şi al izvoarelor, percepi zgomotul discret produs de rostogolirea
unei pietre sub copita fină a caprei-negre şi chiar chemarea prelungă a acestui romantic locuitor al
culmilor, ciripitul scurt al păsărelelor de stîncă, cu culori ce se deosebesc extrem de greu de pe fondul
stîncilor, zgomotele produse de salturile păstrăvilor (ale căror contururi, neînchipuit de mari, te
impresionează mai ales în faptul dimineţii, cînd apa este de o claritate neverosimilă). Iar dacă îţi ridici
privirea spre bolta albastră, zugrăvită cu minusculi nori albi, întîlneşti formele negre şi maiestuoase ale
vulturilor şi parcă auzi foşnetul pe care-l produc despicînd aerul pur al înălţimilor. Asemenea unui
organism viu, muntele îşi trăieşte viaţa. Închizi ochii şi parcă nu-ţi vine a crede că stai culcat pe stînci
care cu milioane de ani în urmă erau o topitura fierbinte ce se închega încet la mii de metri sub pămînt
şi nici că în vremurile recente ale cuaternarului gheaţa dură ca sticla săpa cu forţe gigantice piatra
granitului modelînd căldarea ce adăposteşte lacul Cîlcescu.
De aici putem pleca acum la vale pe firul Lotrului (vezi fig. 20) care se îndreaptă spre nord,
sau să rămînem în căldarea Găurilor. La nord de acest munte se găseşte limita între Pînza Getică şi
Autohton, de-a lungul căreia se continuă fîşia de sedimente parăutohtone de pe valea Jieţului, asociate
cu şisturi de culoare verde, calcare, esii feldspatice şi conglomerate. Tot aici se mai întîlnesc şi roci
eruptive bazice ţîşnite probabil pe la mijlocul i mezozoice. Dar să întovărăşim mai departe unda pede şi
înspumată a Lotrului, spre punctul în care valea coteşte brusc luînd direcţia EV, adică spre „obîrşia"
rîului. Aici ni se deschide o întinsă padină, care a avut desigur o importanţă deosebită în trecutul
poporului nostru, mai ales în zbuciumul răzmeriţelor şi în viaţa pastorală. Denumirea de obîrşie se
atribuie de către unii cercetători ai toponimiei faptului că ciobanii numesc Lotru doar cursul de apă din
avale de acest punct, cel cu direcţia EV. Aici se uneşte valea ce pleacă din lacul Cîlcescu, denumită de
localnici pîrîul Cîlcescu (pentru drumeţi începutul văii Lotrului), cu pîrîul Pravăţului care descinde de
la nord la sud, din vîrful Poiana Muierii. La Obîrşie ne întîmpină o cabană primitoare, iar nu departe de
aceasta se mai găseşte încă o veche stînă, proprietatea bătrînului şi ciudatului Ghişe, nume cunoscut
tuturor turiştilor care au străbătut aceste locuri. Tot aici coboară şi largile serpentine carosabile ale
„drumului strategic" care pleacă de la Novaci şi trece munţii la Sebeş (143 km) şi Poiana peste masivul
şi prin valea cu acelaşi nume, pe la cantonul Tătărau, cabana Oaşa şi Şugag. O ramificaţie a drumului
străbate culmea Căpăţînii, care străjuieşte la miazăzi valea Lotrului, coborînd la Gura Latoriţei (la
vărsarea Latoriţei în Lotru). Balada populară leagă numele Lotrului şi al Latoriţei de idila a două
personaje legendare, aşa cum face de altfel şi cu numele Mîndrei, Parîngului şi negativului personaj
Cîrja. De la Obîrşia Lotrului, direcţiile în care se pot face excursii sînt numeroase. Spre nord, drumeţul
poate pleca de la Poiana Muierii spre cabana (1 734 m), lacul şi vîrful Şurianu (2 061 m) sau să coboare
pe la Vîrful lui Pătru pînă la confluenţa Văii Frumoasei cu apa Sebeşului, la cabana Oaşa (1 207) m).
Spre răsărit poate porni pe drumul ce urcă spre vîrful Cindrelului (2 245 m), sub care se găseşte de
asemenea un lac glaciar. Tot din acelaşi punct se poate coborî în valea Sadului sau peste vîrfurile
Rozdeşti, Niculeşti, Beşineu, pentru a ajunge la frumoasa staţiune Păltiniş, locul preferat al sibienilor
pentru odihnă la sfîrşit de săptămînă, mai cu seamă iarna cînd pantele de schi sînt minunate. Cu aceste
elemente am pătruns însă în Munţii Sebeşului şi ai Cibinului, care se dezvoltă la nord de Lotru. De la
Obîrşie şi pînă la Brezoi, Lotrul străbate seria cristalină Getică, ce-i poartă numele, alcătuită din
gnaisuri şi micaşisturi cu metamorfism avansat străpunse de pegmatite, ca de altfel întregul masiv
muntos citat mai sus. Dacă cobori pe Lotru de la Obîrşie, treci pe la stîna de sub Baiu sau stîna lui
Papuc, după numele unui cioban, fost haiduc, apoi te opreşti la staţia Puru, de sub vîrful cu acelaşi
nume. De aici poţi continua drumul pe Lotru, pe la lacul Vidra, pînă la vestitele Cataracte, în care apele
înspumate se prăvălesc pe lespezi uriaşe de gnaisuri pătrunse de pegmatite, şi pe la vechea staţiune de
funicular Balindu, sau poţi tăia drumul pe Mănileasa scurtîndu-1, dar lipsindu-te şi de o seamă de
obiective turistice interesante. Ajungi astfel la frumosul sat de munte, Voineasa (560 m), de unde o cale
ferată îngustă, construită, în anii puterii populare, te duce pînă la staţia Lotru, punctul de vărsare a
acestui rîu în Olt. Pe tot cursul Lotrului, din amunte de gura Latoriţei, în corpurile de pegmatite se
găsesc frumoase cristale lamelare de mică albă a căror exploatare s-a făcut şi se face chiar în inima
muntelui (la Cataracte şi pe Mănileasa). Drumul care urmăreşte firul Lotrului ne mai aminteşte însă şi
de crunta exploatare a pădurilor de către fostele societăţi străine şi autohtone care utilizau cursul rîului
pentru plutirea trunchiurilor de brazi tăiaţi fără omenie de pe culmile şi flancurile munţilor. Datorită
defrişării, în urma ploilor torenţiale, Lotrul rupea şi cara adeseori la vale porţiuni întregi de munte,
distrugînd aşezăminte omeneşti, inundînd sate şi şosele. Pe versantul nordic al Lotrului, în rocile
Geticului (gnaisuri cu mică neagră) se găsesc vîrfurile Piatra Albă şi Ştefleşti (vecinul sudic al
Cindrelului), Balindru (deasupra staţiunii cu acelaşi nume) şi Dobrunu (cu o cabană de vînătoare). Din
vîrful Sterpu (2146 m) îşi trage originea valea Păscoaei ce şerpuieşte numai prin gnaisuri, fiind însoţită
de o linie îngustă forestieră preţuită de turişti; Vîrful Robu este cunoscut pentru luptele din primul
război mondial. Deasupra satului Malaia, situat cam la jumătatea distanţei dintre Voineasa şi gura
Lotrului, se ridică peretele abrupt al Molidvişului, la limita dintre două tipuri de gnaisuri.
În culmea de pe versantul sudic al Lotrului apar mai ales rocile seriei Parîngului, şisturile
domeniului Getic găsindu-se doar în partea estică, spre Olt. În masa lor sînt sculptaţi munţii Balota,
Cocora, Smeurătu, Breota (2 080 m), vîrfuri a căror panoramă încîntă în amurg pe drumeţul ce
poposeşte o noapte în satul Malaia. De asemenea, un intrînd sudic de roci getice constituie munţii Miru,
Mirăuţu şi Puru, stabilind legătura cu cele din Parîng, citate mai înainte. Între Munţii Breota şi Cocora
se dezvoltă o masă importantă de serpentinite rezultate din metamorfozarea unor vechi roci eruptive, de
culoare închisă.
Să pornim acum, într-o excursie, pe culmea Căpăţînii, adică pe versantul sudic al Lotrului, pe şoseaua
alpină ce şerpuieşte pe culme, plecînd de la Novaci între văile Lotrului şi Latoriţei, pînă dincolo de
satul Ciunget (848 m), pentru a vedea cum se dezvoltă la răsărit de valea Gilortului şi de lacul Cîlcescu
granitele şi şisturile Autohtonului, pe a căror limită apar pretutindeni, de sub învelişul Pînzei Getice,
roci nemetamorfozate, de vîrstă mezozoică, prinse de marele fenomen de încălecare.
Localitatea Novaci (580 m) este situată la marginea nordică a Depresiunii Getice, într-o
regiune cu roci sedimentare noi depuse în apele mărilor şi lacurilor ce scăldau poalele sudice ale
Parîngului, în apropierea limitei cu străvechile roci granitice şi gnaisice ale colosului ce se ridică astăzi
cu peste 2 000 m deasupra sa. Doar la cîţiva kilometri spre est de Novaci se găseşte, pe apa Galbinei,
satul Baia de Fier, la nord de care apar calcarele jurasice cu vestita Peşteră a Muierii. Denumirea
peşterii este moştenită din timpuri istorice, fiind locul de refugiu al femeilor în timpurile invaziilor
duşmane. O catedrală subterană, cu turnuri, portaluri şi dantelări gotice, întîmpină pe vizitator.
Frumuseţea acestor sculpturi ale naturii a fost valorificată în mod artistic prin instalarea becurilor
electrice, printre stalactite şi draperii, ce s-a făcut în ultimii ani. Numeroasele schelete ale urşilor de
peşteră au fost găsite încrustate în calcar, amintind de vechii locuitori ai acestor întunecimi. Tot aici s-
au recunoscut de altfel şi resturile omului paleolitic şi ale animalelor vînate de el. Suind pe valea
Galbinei, ajungi la Muntele Cerbu (1 648 m), în apropiere de izvoarele Olteţului, unde filitele slab
metamorfozate conţin zăcăminte de grafit. Spre răsărit, la 7 km de Baia de Fier, Olteţul taie în calcare
pitoreştile sale chei de la Polovragi, localitate cunoscută pentru peştera cu acelaşi nume şi pentru un
schit care datează din veacul al XVII-lea. Dar să pornim de la Novaci spre nord. Şoseaua alpină în
serpentine scurte, cu privelişti admirabile, înghite denivelări de sute de metri, ajungînd, după numai 22
km, la cabana Rînca, de unde coboară apoi, pe alte serpentine tăiate în rocile domeniului getic al
Muntelui Ştefanu, la Obîrşia Lotrului. Acest drum atinge în Muntele Păpuşa cota cea mai înaltă din ţara
noastră pentru şosele carosabile (2125 m). El străbate prin roci granitice şi gnaisuri, cu unele apariţii de
şisturi cristaline cuarţitice cu clorit din seria Lainici-Păiuşi şi de amfibolite, în regiunea Muntelui
Păpuşa. De data aceasta însă, în loc să pornim pe serpentine spre Obîrşia Lotrului, vom coti spre est
peste frumosul Munte Urdele, de 2 166 m (mai exact, prin pasul Urdele), unde se găsesc calcare
marmorizate asociate cu şisturi verzi cloritice, străpunse de serpentine, cu lentile de azbest, mineral
utilizat mai ales ca izolator termic şi electric. Drumul parcurge aici un platou mînunat acoperit cu iarba,
de unde se deschide o frumoasă perspectivă care nu rămîne cu nimic mai prejos faţă de oricare alt
punct de vîrf din Carpaţi. Spre apus tronează, asemenea Olimpului, arătîndu-şi colţii pietroşi printre
negurile călătoare, Masivul Parîng. Spre miazănoapte descind serpentinele spre Obîrşia iar dincolo de
Lotru, culmile rotunde acoperite cu păşuni alpine ale Cindrelului. Dar dacă vremea este senină sau cel
puţin dacă negurile se sparg cînd şi cînd, îţi apare în faţă priveliştea de neuitat a izvoarelor Latoriţei,
care coboară dintr-un amfiteatru grandios, dar liniştitor prin formele sale de relief, conturat de munţii
Bora, Cărbunele, Ştefanu şi Urdele. Pe la Coasta Benghii (1 880 m) se poate coborî în vale şi înnopta la
o cabană forestieră. Munţii Muntinu Mare şi Muntinu Mic, unde primăvara auzi chemarea de dragoste
a cocoşului-de-munte, a cărui nălucă ţîşneşte din jnepenişul secular, completează o parte din minunatul
decor de la izvorul Latoriţei. După ce se aruncă spumegînd într-o cascadă, Latoriţa îşi rostogoleşte apoi
apele de o claritate neverosimilă pînă dincolo de Ciunget, pe un pat de stîncă albă sau verzuie, alcătuită
din gnaisuri granitice cu intercalaţii de roci amfibolice sau epidotice (denumirea vine de la mineralul
epidot, colorat în verde-măsliniu, care le pigmentează). Dar pe culme, şoseaua alpină şerpuieşte printre
stînci şi păşuni alpine cu nesfîrşite turme de oi, peste pripoare pietroase, încrucişîndu-se cu străvechi
drumuri pastorale, ca o panglică albă, aninată de flancurile muntelui. După ce străbate o porţiune pe la
Muntele Puru, unde apare un intrînd de Getic, calea se angajează în seria sedimentară a
parautohtonului. În faţă se ridică vîrful calcaros al Pietrelor iar în stînga excursionistul poate cobori la
stîna cu acelaşi nume, unde este întîmpinat de figurile zîmbitoare ale ciobanilor ospitalieri. În timp ce
pe culme drumul te duce, prin ruiniforme calcare albe, pe la Boarneşu, Turcinu (1 960 m) şi
Fratoşteanu (1830 m), munţi populaţi de nesfîrşite ciopoare, flancul muntelui, pînă în valea Vidruţei
(afluent al Lotrului în apropierea cabanelor de la Puru), este alcătuit din şisturile argiloase negre ale
formaţiunii de Schela, pe care o întîlnim la tot pasul pe limita dintre Autohton şi Getic. De sub Munţii
Turcinu şi Fratoşteanu îşi trage originea apa Rudăresei a cărei direcţie este tot estică şi se varsă în
Latoriţa la Ciunget. Culmea nu mai şerpuieşte de acum înainte printre Latoriţa şi Lotru, ci printre
afluenţii lor, Rudăreasa şi Mănileasa. După ce am trecut o zonă cu şisturi metamorfozate slab, de
culoare verde, provenite din vechi cenuşi vulcanice, puternic dezvoltată la izvoarele Rudăresei, iată-ne
din nou în granitele gnaisice, ce ne-au însoţit încă de pe culmea Parîngului şi care ţin pînă la Ciunget
(cu un petic de calcare la Piatra Albă). În depărtare, dincolo de Latoriţa, în zilele senine, îţi fură
privirea vîrful Tîrnovului, care domină către miazăzi. Cel ce colindă munţii Latoriţei găseşte
perspective şi locuri minunate pe culmile calcaroase ale acestor doi munţi (Tîrnovu Mare şi Mic) cu o
variată floră alpină, cu păşuni întinse, ciopoare şi ciobani primitori. De aici turiştii pot ajunge uşor la
izolatul vf. Nedeiu care domină peisajul şi al cărui nume ne aminteşte de vechile tradiţii pastorale. Un
nou drum carosabi duce de pe Latoriţa pe Valea Repedea, la exploatările forestiere de pe Muntele
Funicelu, sau spre nu mai puţin sălbatica Curmătură a Olteţului care, împreună cu vîrful Igoiu,
străjuieşte versantul drept al Latoriţei. La sud de Curmătură curg spre Polovragi apele spumoase ale
Olteţului. Pretutindeni roca preponderentă este granitul gnaisic sau gnaisul granitic, cînd mai compact,
cînd mai şistos, de culoare mai albă sau mai întunecată, datorită amfibolilor şi cloritelor, uneori asociat
cu amfibolite şi cu şisturi de diferite feluri, mai ales cu şisturi verzi. După această scurtă divagare în
lumea Munţilor Latoriţei, să revenim la şoseaua alpină care coboară acum în serpentine scurte, spre
satul Ciunget, printre poieni întinse, presărate cu mesteceni picturali, răsunînd în toiul verii de cîntecele
colectiviştilor la coasă sau la strînsul fînului. De sub Piatra Albă ne continuăm drumul printre rocile
Pînzei Getice pe care le-am examinat mai înainte.
Drumul coboară, în sfîrşit, pe valea Lotrului care s-a lărgit şi al cărui debit a crescut mult, mai
ales în avale de gura Latoriţei, dar a cărui apă este parcă aproape tot atît de curată, de cristalină, ca şi
sub stîncile Cîlcescului. Pornim în goana maşinii sau trenuleţului spre Brezoiu, orăşel submontan, cu o
dezvoltată industrie forestieră şi, într-o oarecare măsură, minieră. Geologia este în împrejurimile sale
deosebită atît în domeniul rocilor cristaline, cît mai ales în al celor sedimentare din minusculul bazin
ce-i poartă numele.
Înainte de despărţire, mai aruncăm o privire spre apus, către îndepărtatele izvoare ale Lotrului,
a cărui undă a spart de-a lungul veacurilor rocile atît de dure ale munţilor, realizînd cea mai frumoasă
vale longitudinală din ţara noastră. Sună parcă ultimele acorduri ale simfoniei pastorale, cu care
Beethoven îşi încheie imnul de preamărire a naturii şi forţelor omului care o străbate şi o supune. Ne
îndreptăm spre gara Lotru purtînd cu noi nenumărate impresii, imaginile tăiate în stîncă, freamătul
brazilor şi jnepenilor uniţi cu murmurul atît de sugestiv al celor două rîuri de cristal: Lotrul şi Latoriţa.

5. Valea Oltului şi Muntele Cozia

Altădată drumul care duce de la Piteşti la Rîmnicu Vîlcea era o problemă. Două şosele
carosabile conduceau în această direcţie: una prin voievodala aşezare de la Curtea de Argeş, peste
Dealul Comarnicului care, mai ales primăvara cînd ploile se infiltrau adînc, devenea patria porniturilor
pe versanţi, iar a doua era cunoscuta, dar temuta şosea peste Dealul Negru, cu multe curbe scurte,
abrupte şi întortocheate, unul dintre locurile ce deţineau recordul accidentelor. În anii puterii populare,
în urma refacerii şi construirii căilor de comunicaţie de pe întregul cuprins al patriei, drumul peste
Dealul Negru a devenit tot atît de simplu ca oricare altul, iar de curînd au dispărut, ca prin minune,
aproape toate curbele şi pieptişurile. Printr-o serie de lucrări de întărire a substratului s-a ajuns la
realizarea unei şosele asfaltate care, prelungindu-se către nord, de-a lungul văii Oltului, scurtează în
mod simţitor, faţă de drumul clasic, Valea Prahovei — Braşov, călătoria pînă la Sibiu, de unde apoi
drumurile se ramifică spre Cluj şi spre partea apuseană a ţării. Dacă din viteza maşinii sau într-un
moment de oprire, călătorul aruncă o privire asupra malurilor pe care excavatoarele şi tîrnăcoapele l-au
sfărîmat pentru deschiderea drumului, recunoaşte uşor depozite mobile, mai ales pietrişuri şi nisipuri,
uneori cu stratificaţie oblică sau încrucişată, alternînd local cu strate de argilă şi marnă cenuşie, roci pe
care ploile le transformă, mai ales primăvara şi toamna, într-un noroi urîcios.
Aceste depozite joacă adesea feste tehnicienilor, muindu-se, deplasîndu-se apoi pe patul de
argilă şi dînd naştere astfel la pornituri sau alunecări de teren. Problemele de geologie tehnică sau
inginerească ce se ridică în faţa constructorilor care execută atare lucrări sînt complicate; pentru buna
lor soluţionare, este nevoie de o temeinică cunoaştere a alcătuirii geologice. Cititorul care a urmărit
expunerea noastră de pînă aici poate deduce că aceste depozite nu reprezintă, în bună parte, decît
sedimentele haotice îngrămădite de ape în lacul care luase naştere în timpurile de la sfîrşitul erei
neozoice, sau, cu un termen întrebuinţat în geologia stratigrafică, la sfîrşitul pliocenului, peste
amplasamentul Depresiunii Getice. Această depresiune constituia în timpurile de la sfîrşitul erei
mezozoice şi în era neozoică un bazin marin ale cărui ape scăldau flancurile Carpaţilor Meridionali,
acumulînd, la poalele lor, materialele desprinse şi cărate de torenţi şi de valuri: marea Depresiunii
Getice. Numeroase golfuri pătrundeau în toate interstiţiile uscaturilor ce o mărgineau. În timpul erei
neozoice, întregul arc carpatic şi-a continuat ridicarea cu mişcări mai mult sau mai puţin pronunţate, a
căror vîrstă a fost determinată în mod riguros de geologi după natura sedimentelor depuse în mările
acelor vremuri, după raporturile dintre acestea şi cele ce le-au urmat şi mai ales după caracterele
resturilor organice sau ale fosilelor. Cea de pe urmă fază de ridicare, denumită şi „faza valahă", s-a
manifestat la sfîrşitul pliocenului, puţin înaintea apariţiei omului, dacă nu chiar şi după acest
eveniment. După cum rezultă din nivelul la care au fost înălţate în vîrful Măgurii Odobeştilor (1 001 m)
depozitele din pliocenul superior, numai în această fază, Carpaţii s-au ridicat cu cel puţin 1 000 m.
Urmarea înălţării a fost deplasarea ţărmului mării din ce în ce mai către miazăzi şi, ca urmare, vîrsta
sedimentelor este cu atît mai recentă, cu cît ne deplasăm de la nord la sud.
Fig. 21 — Schiţa geologică a reg. R. Vîlcea — Călimăneşti Olăneşti — Govora (după Gr.
Popescu, simplificată).
În drumul nostru peste Dealul Negru ne găsim în domeniul celor mai recente depozite ale
acestui lac. De pe punctul culminant al primului deal pe care ajungem, mai ales primăvara, „cînd umbra
e încă rară", ca să parafrazăm pe Topîrceanu, şi toamna, cînd arborii s-au desfrunzit, se conturează la
orizont nostalgica formă a Munţilor Făgăraşului, ca o nălucă azurie ce dispare curînd. Ne găsim aici pe
dealul sau pe Platforma Cotmenei, din care îşi trag originea apele rîului cu acelaşi nume şi ale rîului
Vedea, ape ce se unesc şi descind spre Dunăre, împreună cu Teleormanul, rîu ce-şi are izvoarele în
dealurile de la apus de Piteşti. Văile sînt larg deschise, mărginite de surpături şi se desfăşoară într-o
reţea ce adeseori face meandre datorită denivelărilor reduse. Culmile dintre pîraie, denumite interfluvii,
sînt acoperite de pietrişurile depuse de rîuri. În cursurile lor superioare, aceste rîuri dezvelesc şi
pietrişuri ce se admite că ar reprezenta umplutura finală a lacului pliocen. Sub ele se găsesc nisipuri,
argile şi marne, prin care drumul coboară pe la Deduleşti în valea Topologului. Din valea Topologului
suim din nou şi iată-ne la Milcoi, pe o culme cu frumoase perspective (cota 662) 1, de unde coborîm la
Blidari, pe valea Sîmnicului, micul afluent pe stînga al Oltului. Aici întîlnim drumul ce duce la Curtea
de Argeş şi ne găsim în formaţiuni pliocene de vîrstă cu puţin mai veche, aparţinînd subetajului
denumit de geologi, după locurile noastre, dacian. El cuprinde roci marnoase şi nisipoase. Formaţiunea
se dezvoltă masiv atît la stînga Oltului, pînă dincolo de Curtea de Argeş şi Cîmpulung, cît şi la dreapta
acestui rîu, pe la sud de Ocnele Mari, într-o fîşie mai îngustă, cu fosile de apă dulce şi uneori cu strate
de cărbuni de calitate inferioară celor din Bazinul Petroşanilor. Aceşti cărbuni amintesc perfect lemnul
din care au luat naştere, fiind denumiţi „ligniţi xiloizi" (ambii termeni rezultă de la cuvîntul lemn în
limbile latină, respectiv greacă). De multe ori ei alcătuiesc strate groase de peste 1—2 m, fiind
exploatabili. Sînt unanim cunoscute minele de la Schitu Goleşti; de curînd au fost descoperite mari
zăcăminte în apropiere de Tg. Jiu, la Rovinari, unde exploatările se fac în cariere, iar stratul de lignit
are remarcabila grosime de peste 10 m.
Priveliştea pe care am admirat-o de pe ultimul deal, înainte de a coborî la Rîmnicu Vîlcea, ne-
a înfăţişat spre apus munţii de la izvoarele văii Olăneştilor, a căror porţiune nordică îşi dă mîna cu
lanţul Munţilor Lotrului: Stogu, Vînturariţa (1816 m), Vioreanu (1 890 m), Buila (1 809 m). La nord ne
apare muntele ce domină valea Oltului, purtînd un nume istoric binecunoscut tuturor, Muntele Cozia
(1677 m). El se înalţă solitar peste dealurile dintre Rîmnicu Vîlcea şi Călimăneşti, asemenea unui frate

1
Dealul Negru propriu-zis
mezin al Munţilor Făgăraşului, a căror panoramă are parcă egoismul de a ne-o acoperi spre a o oferi
însă, cu o dărnicie de-a dreptul impresionantă, celor ce au făcut susţinutul efort de a-1 escalada pînă în
vîrf.
Curînd ne apare albia largă a Oltului cu perspectiva oraşului Rîmnicu Vîlcea. După puţin
timp, trecem podul de fier în plăcutul şi curatul orăşel situat la poarta Olteniei. Obiectivele turistice
care ni se deschid din acest centru sînt multiple, iar constituţia geologică a dealurilor şi munţilor
dimprejur este variată. La sud de Rîmnicu Vîlcea, în anii puterii populare, s-au descoperit noi
zăcăminte de petrol. Dacă trenul te duce într-o noapte prin aceste meleaguri, nu-ţi dai seama, văzînd
lumina vîlvătăii gazelor ce ard continuu, dacă nu te găseşti cumva în regiunea petroliferă de pe valea
Prahovei. Dacă însă drumul te poartă ziua, panorama munţilor ţi se deschide printre turlele pădurii de
sonde, iar albul dealurilor din jurul Govorei îţi vorbeşte despre vechi cenuşi vulcanice. La Govora,
localitate cunoscută pînă nu de mult doar datorită apelor sale curative, îţi reţin atenţia clădirile noului
combinat pentru prepararea sodei, produs derivat din prelucrarea sării geme, bogăţie minerală cu care
natura a îndestulat aceste locuri (sînt binecunoscute tuturor salinele de la Ocnele Mari).
Dacă doreşti să faci cîteva plimbări uşoare şi odihnitoare, şi în acelaşi timp şi instructive, ai
ales bine Rîmnicu Vîlcea, vechea reşedinţă a lui Pătraşcu cel Bun, orăşel cu tradiţie cărturărească, legat
de vechi aşezăminte şi de numele lui Antim Ivireanu sau Anton Pann, cu relicte din timpul romanilor şi
cu realizări industriale în anii puterii populare. Înainte de a porni pe valea Oltului în sus, să examinăm
cîteva dintre aceste trasee, scoţînd în relief caracterele geologice ale rocilor întîlnite. O perspectivă de
ansamblu asupra oraşului o putem surprinde dacă ne suim pe Dealul Capelei ce străjuieşte la nord
localitatea.
Privind oraşul care se întinde de la poalele dealului, avem impresia că este aşezat pe o serie de
mari trepte ale reliefului care descind către valea Oltului. Sînt terasele pe care acest rîu şi le-a tăiat, la
diferite intervale, în masa de o duritate redusă a rocilor terţiare. Dacă examinăm alcătuirea cîtorva rîpe,
recunoaştem pietrişuri şi nisipuri uneori uşor cimentate în conglomerate şi gresii, precum şi roci marno-
argiloase cenuşii. Este remarcabilă prezenţa unor corpuri de forme sferice sau elipsoidale, cu margini
rotunjite, rezultînd din cimentarea selectivă a nisipurilor şi a pietrişurilor ce se desprind din masa
nisipoasă, denumite „trovanţi". Se găsesc de asemenea şi roci calcaroase gălbui, uneori cuprinzînd şi
material nisipos, bogate în resturi organice (melci şi scoici de diferite forme, dintre cele ce trăiesc în
apele marine cu începuturi de îndulcire); resturile lor se întîlnesc de altfel şi în celelalte tipuri de roci.
Dar cel ce face o plimbare cu puţin interes geologic recunoaşte mai cu seamă nişte pietre, aspre la
pipăit, de culoare albă, uneori grosiere ca gresiile, alteori ceva mai fine şi mai compacte, amintind
oarecum creta, cu cruste subţiri sau cu flori de culoare neagră, pictate parcă de o pensulă delicată,
reprezentînd oxizii de mangan depuşi din apele de infiltraţie. Sînt vechi cenuşi provenite din erupţia
unor vulcani cu lave dacitice, denumite şi tufuri dacitice, care alcătuiesc dealuri întregi în regiunile
subcarpatice. Dacă prin livezi, păduri şi poieni străbatem potecile dealului spre nord, ajungem la Dealul
Cetăţuii. În marginea Oltului se găseşte satul Malul Alb. După cum rezultă şi din denumire, este vorba
aici tot despre cenuşa dacitică, vizibilă de altfel foarte bine şi în malul stîng al Oltului, în rîpele ce
completează decorul plajei din amunte de podul de fier. În nordul oraşului Rîmnicu Vîlcea (spre
Călimăneşti), ne întîmpină un minuscul promontor modelat în această rocă vulcanică, pe vîrful căruia
se găseşte o modestă bisericuţă, înconjurată cu ziduri de cetate, în care au fost ucişi de către boieri, în
anul 1529, Radu de la Afumaţi cu fiul său. Pictura i-a fost restaurată în secolul trecut de Gh. Tăttărescu.
În aceste roci s-a constatat că se găsesc, mai ales în intercalaţiile de marne care le însoţesc, căsuţele
calcaroase ale unor vietăţi microscopice care trăiesc şi în mările actuale, denumite globigerine. Este
interesant să mai notăm şi faptul că nu s-au recunoscut încă craterele prin care au ajuns la suprafaţă
masele enorme de cenuşă vulcanică, a căror grosime variază, pe teritoriul dintre Rîmnicu Vîlcea şi
Ocnele Mari, între 60 şi 250 m. Acest material a fost depus pe fundurile mărilor ce scăldau aceste
locuri în prima diviziune (miocen), a timpurilor neogene. La sfîrşitul acestei epoci se admite că ar fi
început îndulcirea apelor marine ce a dus la formarea lacului din pliocen (afirmaţie însă destul de
discutabilă). Acest etaj de limită a fost denumit sarmaţian. Formaţiunile din Dealul Capelei de la
Rîmnicu Vîlcea sînt de vîrstă sarmaţiană. În timp ce unii geologi admit că cenuşile au venit aduse de
curenţi de peste munţi, provenind din vulcanii ce erupeau acolo, s-a emis şi se susţine din ce în ce mai
insistent opinia unor centre de erupţie care s-ar fi găsit în afara arcului carpatic. Cum dacitele sînt roci
destul de puţin reprezentate, chiar înăuntrul arcului carpatic, trebuie să presupunem că au provenit în
urma erupţiilor unor puternici vulcani explozivi, de tipuri cunoscute şi astăzi, a căror presiune pulveriza
lava dacitică ce îi constituia, reducînd-o total la cenuşă. Pentru a ne face o idee aproximativă despre
forţa acestor vulcani neogeni, este suficient să arătăm că una dintre cele mai puternice explozii actuale
cunoscute, erupţia vulcanului Katmai (din Alaska) a depus, la distanţa de 100 km, un strat de cenuşă
gros doar de cîţiva centimetri. Dacă admitem că cenuşile vin din Munţii Apuseni sau din lanţul
vulcanic Harghita-Călimani, deci de la sute de km distanţă, sau chiar dacă acordăm o sursă mai
apropiată, deducem uşor că stivele acestea de sute de metri nu pot fi decît produsul unor manifestări cu
mult mai puternice şi mai dese decît cele mai grozave erupţii cunoscute în timpurile istorice.
Dacă pornim acum pe şoseaua asfaltată ce duce spre staţiunea Olăneşti, mergem paralel cu rîul
cu acelaşi nume ce-şi poartă unda printre dealuri cu o vegetaţie bogată, pe flancurile cărora se caţără
gospodării cu căsuţe construite în vechiul şi pitorescul stil al acestor meleaguri olteneşti. Formaţiunile
pe care le străbatem aparţin diviziunilor superioare ale miocenului. Pe partea stîngă (nordică) a văii se
găsesc roci preponderent conglomeratice, în timp ce pe partea dreaptă apar rocile sarmaţianului, în
partea inferioară cu marne nisipoase conţinînd resturi de plante şi rare cenuşi vulcanice, iar pe culmea
dealului diviziunea superioară, preponderent nisipoasă, cu roci asemănătoare celor din Dealul Capelei
(Rîmnicu Vîlcea). Această situaţie se menţine pînă dincolo de satul Păuşeşti Măglaşi pe valea Debrădet
ce ne conduce la satul Smeurăt.
Fig. 22 — Schiţa geologică a Defileului Oltului între Călimăneşti şi Turnu Roşu (după Ghika-
Budeşti, simplificată).
1 - terţiar; 2 - cretacic superior; 3 - brecia de Brezoi; 4 - sedimentarul de sub Pînza Getică; 5 -
filite şi şisturi cu beerit şi grafit; 6 -calcare cristaline; 7 - amfibolite; 8 - şisturi cu mică; 9 -
gnaisuri oculare; 10 - gnaisuri de diferite tipuri; p -pegmatite 11 — linie tectonică
De aici şoseaua coteşte spre nord şi de la gura văii Cheii care duce la un frumos sat oltenesc
submontan (Cheia) de la care se pot face excursii în inima munţilor, trecem printr-o nouă formaţiune,
depusă în timpurile de la sfîrşitul paleogenului (prima perioadă a erei neozoice), adică în oligocen. Ne
găsim acum într-o regiune cu roci marnoase, asemănătoare celor denumite, la răsărit de Olt, strate de
Pucioasa, cu intercalaţii de şisturi argiloase bogate în substanţă organică (de culoare neagră sau brună),
uneori cu gresii. Spre deosebire de stratele de Pucioasa propriu-zise, ele conţin intercalaţii lenticulare,
de 10-20 m, de conglomerate. În această formaţiune se găseşte satul Olăneşti pe care îl străbatem în
lung pentru a ajunge, în sfîrşit, la eleganta staţiune care-şi ascunde sanatoriile, vilele, aleele şi mai ales
celebrele izvoare, în desişul umbros al pădurii. Oamenii muncii veniţi la odihnă şi tratament se bucură
şi aici, ca şi în toate celelalte staţiuni balneoclimaterice din ţara noastră, de cele mai bune con diţii de
cazare şi îngrijire medicală. Dacă cercetăm izvoarele minerale ce se înşiruie fie în grupuri, fie izolate,
cel mai depărtat fiind izvorul 24, constatăm că ţîşnesc din rocile gresoase grosiere şi din
conglomeratele care alcătuiesc dealurile pînă departe sub munte şi care, pe bază de fosile, au fost
atribuite părţii mijlocii a paleogenului sau epocii eocene. întreaga serie de această vîrstă ar avea 1 500
—2 000 m grosime, iar orizontul din care ies izvoarele — circa 800 m, fiind urmat de marne şi de
conglomerate superioare. Cel care întîrzie un moment pentru a observa stînca din pereţii ce mărginesc
valea Olăneştilor recunoaşte conglomerate cu bucăţi mari de şisturi cristaline de tipurile gnaisurilor
granitice, micaşisturilor, cuarţitelor şi amfibolitelor din cristalinul Lotrului, precum şi roci calcaroase
de tipul celor recifale etc. din formaţiunile sedimentare aflate peste cristalinul Getic. In fine, forma -
ţiunea cea mai veche ce stă în baza succesiunii este de vîrstă cretacică superioară şi este constituită din
gresii unde, ceva mai în amunte de izvorul 24, s-au recunoscut fosile caracteristice. Dacă pornim către
inima muntelui, pe care apa Olăneştilor, ca şi apa Cheii, îl ferăstruieşte adînc, constatăm că în aceste
ultime formaţiuni şi în calcarele jurasice recifale se găsesc culmi înalte ca Vînturariţa, Vioreanu, Buila.
Calcarele dau pitorescul acestor munţi şi au direcţia de dezvoltare SV. În partea de sud a acestei fîşii de
roci, Bistriţa vîlceana îşi taie frumoasele sale chei şi peştera. Aici se găseşte şi o ctitorie a banilor
Craioveşti din secolul al XV-lea. Satul Bistriţa este situat doar la cîţiva kilometri de minunata operă de
artă brîncovenească, mănăstirea Horezu. Pe aceeaşi fîşie de calcar, deasupra Bistriţei, se găseşte o
micuţă mănăstire, Arnota, în al cărei modest pronaos se află osemintele voievodului Matei Basarab şi
ale tatălui său. Dar rîurile menţionate îşi culeg izvoarele chiar de dincolo de această zonă de sub
masivele cristaline ale Breotei şi Smeurătului care străjuiesc, după cum am arătat, satul Malaia de pe
valea Lotrului, pînă către Brezoi, la sud de care se găsesc în munte prăpăstioasele „Cîrlige ale
Olăneştilor". Din cele înşiruite pînă aici, cititorul a recunoscut desigur că succesiunea datelor arată
formaţiuni cu atît mai recente, cu cît ne depărtăm de masa cristalină a muntelui, fapt care a rezultat din
deplasarea ţărmului mării din ce în ce mai spre exterior, ca o consecinţă a ridicării masivelor carpatice.
Pe ţărmul mării se găseau, în oligocen, păduri de pini din a căror răşină, prin fosilizare, a luat naştere
chihlimbarul, recunoscut în regiunea Olăneştilor. Din cînd în cînd, în timpuri ceva mai recente, în urma
erupţiilor, cenuşa vulcanică se acumula pe fundul mării, amestecîndu-se uneori cu materialele cărate de
pe uscat de rîuri şi torenţi. Spre sud, în locuri pe care astăzi se găsesc mai ales cenuşi vulcanice şi rocile
noi ale miocenului, se izolau din mări „lacune" sau lacuri sărate în care saramura atingea stări de
suprasaturare precipitîn-du-se depozite de sare gemă. Recristalizînd sub influenţa presiunilor, căci sarea
gemă se metamorfozează cu mult mai uşor decît celelalte roci sedimentare, acest mineral a dat naştere
frumoaselor forme sculpturale pe care le recunoaştem în bucăţile neprelucrate.
Dacă drumeţul pleacă cu trenul sau autobuzul din Rîmnicu Vîlcea, ajunge curînd de tot la
Ocnele Mari, iar dacă o porneşte peste Dealul Petrişorului, străbate un drum uşor prin păduri şi livezi
cu heleşteie cu peşti şi broaşte ţestoase, coborînd în staţiune după o oră sau două ore. Turistul găseşte
aici un lac şi o instalaţie de băi calde cu ape sărate, rezultate în urma dizolvării sării din masiv. El poate
coborî în salină ca să admire colosul de sare ce se ascunde pînă la sute de metri sub o cuvertură de roci
mai noi şi care constituie materia primă a uzinei de sodă de la Govora. În bezna adîncurilor spre care te
coboară ascensorul, simţi umezeala şi mirosul sărat al aerului ce te pătrunde, iar flacăra ce scînteiază în
mii de lumini pe pereţi şi bolte îţi arată zone întunecate mai bogate în argilă, încreţite uneori, vorbindu-
ţi parcă despre puternicele eforturi pe care le-a suportat, după îngroparea sa sub alte roci, impunătorul
masiv de sare. Deşi masivele de sare sînt adeseori însoţite de brecii, subliniem că atare roci nu se
găsesc în jurul sării de la Ocnele Mari. Să ne îndreptăm acum spre frumoasa staţiune balneoclimaterică
— Govora, unde ne apare din nou freamătul oamenilor muncii veniţi din toate regiunile ţării la
tratament cu ape iodurate. Şi pe aici harta geologică arată un substrat alcătuit din roci miocene cu tufuri
vulcanice. Din substanţele organice acumulate în lagunele trecutului, prin procesele diagenetice, au luat
naştere, acolo în străfundurile Pămîntului, petrolul de calitate superioară, precum şi apele de zăcămînt
ce-l însoţesc, întrebuinţate cu mult succes la cură balneară. Reveniţi la Rîmnicu Vîlcea, să pornim, în
sfîrşit, pe Olt în sus, urmărind firul undei întunecate a celui mai cîntat rîu din baladele noastre populare.
Piscul Coziei ne străjuieşte continuu arătîndu-ne parcă ţinta culminantă a excursiei noastre. Pe stînga
Oltului, dealurile creează un peisaj liniştitor ce atrage în mod deosebit penelul pictorului. Pe fondul
verde al pădurilor se caţără pînă către vîrfurile dealurilor căsuţele albe ale satelor şi cătunelor. Remarci
lesne ridicarea bruscă a vîrfului Coziei peste ondulaţiile dealurilor de la poale şi, dacă ai puţină fantezie
geologică, vezi parcă în aceste forme de relief valurile mării ce umpleau, cu milioane de ani în urmă,
Bazinul Depresiunii Getice, izbind în cadenţă în flancul său dur. Formaţiunile geologice pe care le
întîlnim amintesc mult „profilul" de pe valea Olăneştilor, fiind depuse în aceleaşi ape, timpuri şi
condiţii. La nord de satul Gura Văii, părăsim domeniul miocenului pentru a intra în şisturile cu
substanţe organice ale oligocenului, roci fosilifere conţinînd conglomerate la partea lor superioară.
Aceste roci se dezvoltă atît pe firul Oltului, cît şi pe cel al văii afluente şi aproximativ paralele, valea
Muie-reasca, ce duce la satele Muiereştile de Jos şi de Sus. Urmează rocile marnoase şi conglomeratice
ale eocenului din care ţîşnesc izvoarele minerale de la Călimăneşti, precum şi cele de la Muiereasca, cu
o compoziţie analogă. Este interesant de notat faptul că la Călimăneşti apar şisturi argiloase iar
caracterul rocilor din care izvorăsc apele minerale este mai fin, mai puţin conglomeratic. Spre fund,
valea Muiereasca pătrunde în rocile cretacice superioare în apropiere de izolata mănăstire Frăşinei. Pe
valea Oltului ţi se desfăşoară acum frumoasa staţiune balneară Călimăneşti cu hotele spaţioase şi vile
construite cu multă fantezie, cu plaje la Olt şi cu un Ostrov împădurit ce adăposteşte mica, dar artistica
ctitorie a lui Neagoe Basarab — schitul Ostrov. Munţii încep să se apropie iar vîrful Cozia, care în gara
Jiblea ţi se ridică deasupra creştetului, se ascunde adesea după stîncile versanţilor. Printre vile şi grădini
înflorite ajungi la Căciulata unde firul subţire de apă sulfuroase ce izvorăşte din rocile gresoase şi
conglomeratice, cu intercalaţii de argile şi cu resturi vegetale, ale cretacicului superior, este captat într-
un pavilion din apropierea văii Oltului. Şi astfel, drumul ne duce curînd în faţa vestitei ctitorii a lui
Mircea cel Bătrîn, de la Cozia, care este situată în dreapta şoselei în timp ce pe dealul din faţă se ridică
o bisericuţă modestă, cu mult mai mică, zidită în veacul al XVI-lea de Radu Paisie. „Havuzul lui
Brîncoveanu", în vechiul stil bizantin, în care curge un fir cristalin de apă, chiliile ce îl înconjură,
bisericuţa cu mormintele lui Mircea şi al mamei lui Mihai Viteazu, pînă şi bucătăria lui Mircea, toate îţi
vorbesc plastic despre îndepărtatul trecut istoric.
Priveliştea cea mai sugestivă o ai însă din „ceardacul lui Mircea", vechea sală de consiliu a
voievodului, prin ale cărei ferestre cu vedere spre miazănoapte surprinzi ridicarea bruscă a peretelui de
roci dure şi metamorfozate ale gnaisului de Cozia, peste depozitele recente ale Depresiunii Getice.
Oltul îşi taie aici o poartă îngustă prin care năvălesc, lăţindu-şi brusc cursul, „negrele generaţii
spumegate", invocate pe aceste locuri de Grigore Alexandrescu. Este prima ivire a „gnaisului de
Cozia", rocă de culoare sură sau cenuşie, cu aspect destul de masiv, dar care, la o observare atentă,
arată o orientare sau chiar şistozitate evidentă. Cuarţul, mica neagră şi amfibolii se observă în masa mai
fină pe care a orientat-o presiunea contrastînd cu ochiurile mari, de culoare albă ale feldspaţilor. Dacă
ne deplasăm vreun kilometru mai la nord, la strîmtoarea citată, putem examina contactul dintre gnaisul
de Cozia şi dintre gresiile şi conglomeratele cretacice. Este aici, pe dreapta Oltului, un pîrîiaş ce curge
chiar pe limită, avînd în stînga peretele escarpat al gnaisului, iar în dreapta — depozitele cretacice. El
poartă sugestivul nume de „Pîrîul Poştei" şi prezintă la gură o minusculă ruină, impresionantă prin
simplitatea sa, reprezentînd zidurile celei dintîi ctitorii ridicate pe aceste locuri de Mircea cel Bătrîn.
Depozitele cretacice au o puternică înclinare la contact, dar sînt din ce în ce mai puţin înclinate, cu cît
ne deplasăm către sud. Aceasta arată că raporturile iniţiale dintre cele două formaţiuni au fost deranjate
de ridicarea în bloc a Muntelui Cozia. Concluzia a reieşit clar şi din prospecţiunile geofizice (electrice)
executate de curînd. Şi dacă ţinem seama că pe vîrful Coziei s-au recunoscut roci sedimentare eocene
de acelaşi tip cu cele care se găsesc jos în vale la 300—400 în altitudine, depuse în acelaşi timp în
marea al cărei fund era constituit din gnaisul de Cozia, trebuie să admitem că Muntele Cozia s-a ridicat
cu cel puţin 1 200 m. De o importanţă practică deosebită este apariţia în forajele executate recent de
Institutul balneologie pe terasa de pe stînga Oltului, la Bivolari (nord de Cozia), a unor ape minerale,
calde de 31°, bogate în gaz sulfuros şi în metan. În timpul romanilor pare că se găseau aici terme şi un
turn de pază, de la care se trage probabil şi numele unei ctitorii din secolul al XVII-lea, de pe vremea
tenebrosului Duca Vodă — mănăstirea Turnu. În fine, dacă ne îndreptăm către nord, prin trecătoarea
Oltului, gnaisul în care sînt tăiate şoseaua şi terasamentul căii ferate ne întîmpină cu pereţi impozanţi şi
pe care vegetaţia se caţără cu greutate (vezi fig. 22). La un moment dat, pe stînga Oltului, apare o stîncă
paralelipipedică ce-şi afundă baza în apele negre şi pline de capcane. Tradiţia i-a păstrat denumirea de
„masa lui Traian". Dar nu după mult, 1—2 km, valea Oltului se deschide din nou. În marginea şoselei
ne răcorim la „fîntîna lui Cuza", iar peste Olt, în spatele haltei feroviare, ne putem odihni pe întinsele
pajişti şi livezi în care primăvara zugrăveşte cele mai diafane peisaje cu pomi înfloriţi. Pe aici drumul
conduce la mănăstirea Turnu. Se poate trece de pe un mal pe celălalt cu ajutorul unui pod plutitor.
Drumeţul care a urmărit expunerile noastre va deduce, după relief, că au intervenit din nou
rocile sedimentare. Într-adevăr, dinspre răsărit pătrunde aici un minuscul „golf" de gresii cretacice pe
care le recunoaştem în curtea mănăstirii, unde, chiar în aceste roci, s-au săpat cîteva chilii.
Ajuns aici, te găseşti la poalele Muntelui Cozia şi, pentru a-l escalada, nu-ţi rămîne decît să
porneşti pe drumul ce te conduce întîi la mănăstirea Stînişoara, cale de două, trei ore, prin păduri şi
luminişuri. În apele calde de la sfîrşitul erei mezozoice se dezvoltau prin aceste locuri şi mici recife
alcătuite, nu din alge şi corali de tipul celor obişnuiţi, ci din scoici, uneori mari de ½-1 cu valvele
asemenea unor cutii cu capace, care trăiau fixe pe stîncile marine şi care au fost denumite hipuriţi.
Atare roci au fost descoperite pe actuala clină sudică a Muntelui Cozia, între mănăstirea
Stînişoara şi valea Păteştilor.
În zori începem suişul spre vîrful Ciuha Neamţului (1677 m), punctul culminant al Muntelui
Cozia. Mai ales primăvara, naturalistul este profund impresionat de varietatea florei ce îşi face loc prin
toate ungherele pădurilor şi stîncărişurilor. În zonele cu calcare nu lipseşte nici eleganta floare-de-colţ.
Demn de remarcat este şi faptul că nucul suie foarte sus, ca o consecinţă a climei dulci, specifică
regiunii. De altfel, primul nume al mănăstirii Cozia a fost Nucet. 1 Culmea scurtă a Coziei se înalţă spre
răsărit, prin vîrfurile: Rotunda, Turneanu, Piatra Scorţarului, Foarfeca (a cărei formă caracteristică se
conturează de la mari distanţe, cum ar fi de exemplu din Rîmnicu Vîlcea), Durducul şi culminează în
vîrful Ciuha, citat mai sus. Pe culme se găseşte o cabană şi de curînd a fost construită o staţie
meteorologică. Altădată, stîna din Ciuha Neamţului, cu izvorul său cristalin, ne era singurul adăpost
posibil. Masivul Coziei poate fi escaladat pe diverse trasee: de la Stînişoara pe la fruntea Oii şi colţii
Foarfecei la stîna din Foarfeca, pe la colţul lui Damaschin şi Peştera Haiducului peste cheia Bulzului
pentru a ajunge prin Ciuha Mică pe vîrful principal, sau pe la stînele din Turneanu şi Rotunda, după ce
au parcurs muchia Scorţarului2. Pretutindeni structura muntelui este aceeaşi: după ce ai trecut de rocile
sedimentare de la poale, ţi se înfăţişează exclusiv gnaisurile de Cozia cu caracterele arătate. Popasul pe
culme oferă, după cum am mai afirmat, una dintre cele mai încîntătoare privelişti din lanţul Carpatic.
Spre nord, Muntele Cozia prezintă un perete abrupt deasupra Depresiunii Ţării Loviştei, ce se întinde
pînă în marginea Făgăraşului şi pe care hrisoave, vechi de 700 ani, o arată ca leagănul primelor noastre
cnezate. Relieful acestei depresiuni este vălurit, Dealul Măgurii (1 III m) marcînd o uşoară ridicare.
Peste Ţara Loviştei, dacă negura nu trage impenetrabile cortine, se desfăşoară neasemănat de
grandioasă panorama lanţului Făgăraşului, de la Olt şi pînă dincolo de Negoiu şi de izvoarele
Topologului, rîu ce-şi poartă cursul orientat NS la partea de răsărit a Ţării Loviştei. Dincolo de Olt,
gnaisul de Cozia se continuă pînă în Muntele Năruţu (1 495 m), din capătul răsăritean al culmii
Căpăţînii în timp ce, către răsărit, se prelungeşte în culmile Frunţii (1 640 m) şi Ghiţu, asemenea unei
subţiri peninsule, printre sedimentele Depresiunii Getice la sud şi Bazinul Titeşti-Brezoi la nord, pentru
a dispărea apoi între văile Vîlsanului şi Doamnei. Bazinul Brezoi-Titeşti ne apare ca un vechi golf al
mării ce scălda flancul sudic al lanţului carpatic, golf ce se întindea de la est la vest, între culmea
Făgăraşului şi lanţul sudic citat mai sus. Depozitele Bazinului Brezoi-Titeşti separă zona aceasta a
gnaisului de Cozia de o altă formaţiune geologică ce se dezvoltă în sudul Munţilor Făgăraşului, ce
poartă denumirea unei localităţi de pe valea superioară a Argeşului: gnaisul de Cumpăna. Printre Vîlsan
şi Rîul Doamnei, pe sub cristalinul Munţilor Iezer-Păpuşa, se face legătura cu sedimentarul de la sud,
unde încep să se dezvolte dealurile Subcarpaţilor.
Dar să examinăm alcătuirea depozitelor depuse în acest sector al Bazinului Brezoi-Titeşti.
Dacă îţi continui drumul spre nord de halta Turnu, pe valea Oltului, reintri imediat în masa stîncoasă a
gnaisurilor care formează relieful cu colţi prăpăstioşi şi ascuţiţi ai versanţilor săi.

1
Numele Cozia vine de la cuvîntul capră în limba slavonă.
2
Pentru trasee, vezi O. Maniţiu; Prin Munţii Coziei, în „Almanahul turistic O.N.T.", 1962.
 Pe aceste abrupturi şerpuiesc drumuri înguste iar văile apar asemenea unor mari fisuri în
munte cu pereţ abrupţi şi cu mase enorme de grohotiş îngrămădite; gura torenţilor sau la baza pantelor,
alcătuind conuri de dejecţie. Aceste depuneri au forma unor evantaie deschise spre vale şi sînt formate
din grohotiş şi din nisipul grosolan rezultat din ciocnirea bolovanilor în timpul zbuciumatei lor
deplasări. Privind spre încreţiturile puternice ale rocilor din aceşti pereţi, gîndul ne poartă în urmă cu
milioane de ani la marile frămîntări care au încleştat scoarţa Pămîntului pentru a ajunge la situaţia
actuală. După vreo 7—8 km, relieful se deschide din nou la gura Lotrului, ce-şi culege apele de sub
culmile înzăpezite ale Parîngului. Un pod, de curînd construit, conduce linia ferată către gara Lotru de
unde buştenii sînt încărcaţi în trenuri spre a fi transportaţi către diferitele centre de prelucrare a
lemnului.
Dacă te desprinzi din şoseaua naţională şi o porneşti în sus pe Lotru, ajungi, după 3 km, la
Brezoi, important centru pentru industria cherestelei. Ceea ce îţi reţine atenţia în relieful regiunii sînt
vîrfurile ascuţite şi golaşe de rocă albă-gălbuie, cu frecvente rîpe şi surpături, dintre care cel mai
important este vîrful Ţurţudan, ce domină Brezoiul 1. Dacă faci o plimbare în jurul Brezoiului sau pe
acest vîrf, pe care poţi întîlni adesea vipera-cu-corn sau scorpionul, ca de altfel pe întreaga vale a
Lotrului, remarci o rocă sedimentară friabilă, alcătuită din bucăţi colţuroase de şisturi cristaline, mai
ales din gnaisuri, denumită de geologi brecia de Brezoi. Pe alocuri se întîlnesc conglomerate. În masa
acestor roci, care indică o îngrămădire originar haotică, apar cînd şi cînd stînci de recife cu hipuriţi şi
roci albe, calcaroase. În apropierea contactului cu şisturile cristaline, pe marginea bazinului cu
sedimente a căror vîrstă nu este încă stabilită precis (eocene sau cretacice şi ce tip de cretacic ?),
blocurile de şisturi cristaline sînt foarte mari. Unii cercetători au admis chiar că masele de calcare
recifale nu ar reprezenta decît astfel de blocuri smulse o dată cu cele ale rocilor cristaline şi rostogolite
apoi fie la baza versanţilor drepţi ai muntelui din care se desprinseseră, pe un uscat eu o climă caldă, fie
ca nişte mari conuri de dejecţie decantate în zona bătută de valuri a mării cretacice. Nu este însă exclus
ca aceste roci să se găsească chiar în locul pe care se fixaseră scoicile din neamul hipuriţilor, încă de la
origine, iar condiţiile de acumulare a grohotişului să fi urmat mai tîrziu o dată cu ridicarea fundului
mării. De altfel, către apus, bazinul se prelungeşte pe Lotru pînă la Valea lui Stan, la 6 km de Brezoi.
Această vale, pe care s-au găsit în cristalin filoane cu minereuri de aur şi arsen, separă două mari
domenii: pe versantul său estic se termină gnaisul de Cozia, iar pe cel vestic începe cristalinul Lotrului
cu caracterele descrise. Pe firul văii apar diferite feluri de roci calcaroase sau conglomeratice, uneori
puternic strivite, ceea ce a dus la concluzia, pusă încă în discuţie, că ne găsim aici în prezenţa unei
extrem de importante dislocaţii tectonice şi că rocile de pe fund apar într-o fereastră tectonică. O falie
puternică s-ar găsi la marginea bazinului, falia Brezoiului, de-a lungul căreia cristalinul Coziei s-ar fi
înălţat cu cel puţin 1 000 m. Roci cretacice fine se găsesc puţine, pe marginea Bazinului Brezoiului,
chiar şi la gura Văii lui Stan, trecînd pe malul ei stîng. Conglomeratele iau apoi o extensiune mare de o
parte şi de alta a Oltului, dezvoltîndu-se larg la est, în Bazinul Titeştilor. Pe valea Oltului cristalinul
reapare însă curînd după cele două coturi mari pe care acest rîu le face la nord de gara Lotru. Este
reprezentat prin gnaisuri pînă dincolo de satul Călineşti, după care în marginea şoselei se pot vedea din
nou breciile şi conglomeratele, în timp ce pe malul estic se continuă cristalinul. Acesta din urmă apare
şi pe malul drept al Oltului, ceva mai jos de mănăstirea Cornetu (din veacul al XVII-lea), situată
deasupra unui mic pod de beton pe sub care trece linia ferată. Pe malul stîng apar însă de data aceasta
roci argiloase eocene, pînă la nord de satul Racoviţă; în amunte de acestea Oltul a ferăstruit exclusiv
iprin roca tare a şisturilor cristaline, croindu-şi cale prin impresionantul pas Turnu Roşu. Am insistat
ceva mai mult asupra „profilului" din acest sector al văii Oltului, deoarece drumeţul poate recunoaşte
roca chiar în şosea iar văile care coboară din munte au totdeauna pereţi înalţi şi escarpaţi, tăiaţi în masa
gnaisică, ce te îmbie parcă să-i cercetezi şi să le stabileşti identitatea. După cum se vede, cursul apei nu
a ţinut nici aici cont riguros de natura şi de tăria rocilor.
Către miazănoapte, şoseaua şerpuieşte pe sub stînci prăpăstioase, cu dese coturi şi la mare
denivelare faţă de apa Oltului. Pereţii impunători şi goi, sau cu vegetaţie rară, sînt străbătuţi de poteci şi
„lăsătoare". De o parte şi de alta a Oltului se înalţă cei doi coloşi cristalini, despărţiţi şi ferăstruiţi de
Olt: la apus culmea Cîinenilor ce se continuă la nord cu Munţii Cibinului, iar la răsărit lanţul
Făgăraşului, munţii cei mai semeţi ai ţării. După satul Racoviţă, pătrunzi în şisturi de diferite feluri (cu
biotit, dorit, sericit, epidot etc), cu unele intercalaţii de gnaisuri oculare. După ce treci de Robeşti,
localitate amintind de luptele din primul război mondial, pe stînga Oltului întîlneşti satul Grebleşti, de
la care se poate ajunge în culmea Făgăraşului, situat la gura văii Boia, ce izvorăşte de sub vîrful Ciortea
şi curge prin gnaisuri. Urmează apoi întinsul sat Cîineni (de Argeş şi de Vîlcea, pe cei doi versanţi ai
Oltului), în şisturi micacee şi gnaisuri, şi apoi Rîul Vadului, de unde încep către nord să apară şisturile
slab metamorfozate, asociate cu amfibolitele şi calcarele cristaline specifice Munţilor Făgăraşului. La

1
Localnicii denumesc „ţurţudane" toate aceste vîrfuri ţuguiate.
marginea nordică a cristalinului se găseşte gara Turnu Roşu, care poartă numele trecătorii Oltului. În
drumul nostru pe şoseaua naţională, am întîlnit, la un moment dat, ruina vechiului turn de strajă al
pichetului de grăniceri, pe vîrful căruia se aprindeau odinioară focuri semnalînd pericolul invaziilor
duşmane. La Boiţa, frumos sat ardelenesc, ai cărui locuitori au avut întotdeauna relaţii cu cei de pe
versantul sudic al munţilor, ne găsim în domeniul Bazinului Transilvaniei. Peisajul ni se deschide acum
larg spre oraşul Sibiu. La stînga se desfăşoară clinele întinse ale Munţilor Cibinului în timp ce, în
dreapta, putem admira priveliştea învolburată a Munţilor Făgăraşului. În urma noastră, Oltul îşi
frămîntă undele pe patul său de stîncă încremenit de milenii, purtîndu-ne parcă gîndurile înapoi pe
cărările parcurse. Iar în zilele luminoase de miez de toamnă, cînd turmele de oi coboară molcom din
munte de-a lungul aceloraşi plaiuri, pe care le străbat ciobanii din vremuri imemorabile, cînd foşnetul
vîntului se împleteşte cu murmurul cavalului şi cu strigătul prelung aj cuburilor de călătoare, iar
frunzele ofilite plutesc peste ceardacul de la Cozia, unda Oltului îşi continuă tăcută lupta cu stînca dură,
printre versanţii pe care toamna a zugrăvit culorile cele mai variate şi mai armonioase, ducînd spre
Dunăre minerarul lor mesaj din care, în timpuri cine ştie cît de îndepărtate, se vor ridica semeţe, alte
lanţuri de munţi.

6. Munţii Făgăraşului

Lanţul Munţilor Făgăraşului se întinde pe o distanţă de 70 km, asemenea unei creste pleşuve,
între valea Oltului, la apus, şi stînca Pietrei Craiului, de care îl despart văile Dîmboviţei şi Bîrsei, la
răsărit, reprezentînd ultimul masiv estic al Carpaţilor Meridionali. În aceşti munţi se găsesc cele mai
înalte piscuri din Carpaţii noştri: Moldoveanu (2 543 m) şi Negoiul (2 535 m) şi nu mai puţin de 7
dintre cele 11 vîrfuri ce depăşesc 2 500 m 1. Nicăieri în munţii noştri turistul nu poate străbate distanţe
mai mari fără a coborî sub 2 000 m, decît în Făgăraş. Desigur că cei care au parcurs ambii versanţi ai
Munţilor Făgăraşului au remarcat o evidentă asimetrie: în timp ce versantul lor nordic se ridică brusc şi
prăpăstios deasupra Ţării Oltului, urcuşul cerînd un efort susţinut pe serpentine scurte şi pieptişe,
versantul sudic se caracterizează prin culmi prelungi acoperite de păşuni şi de păduri seculare, cu
drumuri uşor practicabile, dar infinit de lungi, însoţite de marcaje ce conduc turistul spre culmile cu
largi perspective, tot atît de bine ca şi cele de pe clina nordică.
La sud şi est de culmea principală, dincolo de cursurile superioare ale Rîului Doamnei şi
Dîmboviţei, se desfăşoară culmile Masivului Iezer-Păpuşa care, prin caracterul său geologic, stabileşte
trecerea spre cristalinul Carpaţilor Orientali, mai exact spre cristalinul Leaotei, unitatea cea mai vestică
a acestora din urmă. Înălţimile culminante ale acestui masiv sînt atinse în vîrfurile Iezerul Mare (2 463
m), Păpuşa (2 391 m) şi Bătrîna, iar calea principală de acces spre inima lor se găseşte pe valea
Tîrgului, pe la Cîmpulung şi pe la cabana Voinea, situată chiar la poalele masivului. Datorită
altitudinilor considerabile, faţă de celelalte masive din lanţul Carpatic, Munţii Făgăraşului au fost
acoperiţi, în timpurile cuaternare, de numeroşi gheţari, a căror gigantică daltă i-a sculptat adînc
imprimîndu-le cel mai caracteristic relief glaciar. De pe urma gheţarilor au rămas şi aici importante
depozite de morene, care coboară pînă în punctul cel mai jos din Carpaţi (1 250 m în valea
Arpăşelului). Circurile glaciare sînt extrem de numeroase, fiecare rîu mai important avîndu-şi căldarea
proprie din care izvorăşte. Spre deosebire de ceilalţi doi munţi examinaţi anterior, Parîngul şi Retezatul,
importante noduri orografice, cu forme mai mult sau mai puţin izo-metrice, unde căldările glaciare sînt
distribuite în jurul unor vîrfuri masive de unde descind radiar custurile şi crestele despărţitoare, în
Făgăraş aceste circuri se dispun cu o remarcabilă simetrie de o parte şi de alta a culmii principale, pe
care se orientează perpendicular creste muntoase secundare. Această particularitate determină în mare
măsură pitorescul original al peisajului făgărăşan. De pe oricare dintre piscurile pe care vei poposi
privirea-ţi va descoperi două sau trei căldări, în fundul cărora străluceşte foarte adeseori oglinda
metalică a iezerelor glaciare. Dintre cele peste două sute de lacuri glaciare cunoscute în Carpaţii noştri,
acestor munţi le revin circa 70, în timp ce 80 se găsesc, după cum s-a arătat, în masivul Retezatului, 20
de iezere în Parîng şi vreo 27 în Munţii Rodnei (cel mai important dintre acestea din urmă fiind lacul
Lala). La începutul verii, în clipele cînd, prin vălmăşala negurilor ce fierb în adîncuri de căldări,
străbate cîte o rază timidă de soare, deschizînd variate perspective de scurtă durată, îţi apar coaste,
pripoare şi piscuri însîngerate de mulţimea bujorilor de munte în floare, în timp ce pereţii prăpăstioşi ai
căldărilor se ascund încă sub veşmântul alb al zăpezii ce se menţine, mai ales pe versantul nordic, pînă
tîrziu, în toamnă, întîlnindu-se cu zăpada cea nouă. Pe fondul acesta, spulberînd colbul de zăpadă,
străbat siluetele caprelor negre sau unduieşte vreun jder rătăcit. Fără să atingă dimensiunile unor lacuri
din Retezat, lacurile Făgăraşului au totuşi farmecul lor. Iată-ne de pildă în curmătura de deasupra

1
Două se mai găsesc în Retezat (vîrful Peleaga şi vîrful Păpuşa), unul în Parîng (vîrful Mîndra) şi unul în Bucegi
(vîrful Omu).
lacului Avrig, veniţi de la Suru (2 282 m), peste Budislavu şi gata să escaladăm stîncile pleşuve, puţin
ospitaliere, ale vîrfului Ciortea (2 427 m). În fundul căldării vîntul încreţeşte apa lacului Avrig, de
formă ciudată. De aici îşi trage originea Rîul Mare, care se varsă în Olt în apropierea vechiului sat
sibian Avrig, localitatea de baştină a binecunoscutului dascăl ardelean Gheorghe Lazăr (se pot vedea
căsuţa sa natală şi mormîntul cu inscripţia în litere slavone). Dacă cobori din Negoiul pe lespezile
colţuroase ale Strungii Dracului, încă de sus îţi apare, pentru scurt timp, imaginea lacului Călţun, unul
dintre cele mai singuratice şi tenebroase iezere alpine, situat la o mare altitudine. Deşi nu are decît vreo
50 m diametru, lacul Călţun lasă turistului una dintre cele mai adînci amintiri alpine. Din acest lac îşi
rostogoleşte primele unde către miazăzi cursul Argeşului. Dacă prinde cumva una dintre puţinele ore
luminoase, căci negurile dau în această căldare cele mai vijelioase raite, drumeţul care merge la Bîlea
poate admira înălţimile impresionante ce o străjuiesc, adică: Negoiul, Doamnele, Călţunu (2 528 m),
avînd în faţă, vîrful Lăiţelu (2 390 m), al cărui suiş îi va cere însă un nou şi susţinut efort. Mai apoi,
după ce ai trecut de Laiţa (2 397 m), coteşti şi ieşi pe versantul nordic şi pe coasta Muntelui Paltina (2
397 m), un drum prelung şi reconfortant ce te îmbie să cobori la lacul Bîlea (2 043 m), în mijlocul
căruia, pe o peninsulă, se găseşte una dintre cele mai atractive cabane din munţii noştri. Lacul Bîlea îşi
unduieşte apele cristaline într-o impresionantă căldare situată pe cea de-a treia treaptă glaciară a văii cu
acelaşi nume. Acest lac are circa 360 m lungime, 250 m lăţime şi 10 m adîncime; se afirmă, şi poate
chiar fără prea multă exagerare, că ar reprezenta cel mai frumos iezer glaciar din lanţul carpatic.
Căldarea Bîlei este străjuită de uriaşul munte Vînătoarea 1 lui Buteanu (2 508 m), de piscurile Paltinei,
Pisicii şi Iezerului, fiind despărţită prin creasta colţuroasă a Bîlei, cu versanţi escarpaţi şi stîncoşi de pe
care uneori te priveşte cîte o solitară capră-neagră, de căldarea Doamnelor de la V, în care se ascunde
lacul cu acelaşi nume. Acest lac are doar 133 m lungime şi 73 m lăţime, fiind situat la altitudinea de 1
860 m. Dacă mai apoi sui de la lacul Bîlea în curmătura Iezerului (2 333 m), pe clina meridională, te
întîmpină peisajul, de un neasemuit romantism, al căldării Iezerului, una dintre cele trei căldări ale văii
Caprei, modelată de gheţari între vîrfurile Văiugii 2 442 m), Iezerului (2 463 m) şi Caprei (2 494 m), pe
fundul căreia se întinde, neverosimil de aproape, apa albastră a lacului Capra, cel mai mare iezer alpin
de pe clina sudică a Munţilor Făgăraşului (aici se găseşte şi un al doilea lac, mascat însă de relief). Din
lacul Capra pleacă valea cu acelaşi nume, care se uneşte cu Buda, spre a se vărsa în valea Argeşului.
După ce ai trecut Portiţa Arpaşului, una dintre cele mai prăpăstioase şi mai antrenante trecători, unde
creasta Făgăraşului se reduce la o muchie subţire şi colţuroasă, de pe vîrful Vîrtopului (2 459 m), îţi
apare în dreapta lacul Buda, iar jos, la piciorul muntelui, iezerul Podul Giurgiului, cu o stînă pe mal
care în trecut reprezenta singurul refugiu în acest sector al Munţilor Făgăraşului. Perspectiva este
impresionantă, mai ales de pe vîrful destul de izolat al Podragului (2 454 m), pe care drumeţul îl poate
escalada, nu fără un susţinut efort, de la Podul Giurgiului sau din căldarea Podragului, unde s-a
construit, în anii puterii populare, o confortabilă cabană (1 995 m). De aici i se desfăşoară una dintre
cele mai frumoase panorame glaciare. Spre nord îi apare căldarea în care este adăpostit lacul
Podrăgelului, precum şi cea a Podragului cu cabana, străjuită de muchia Tariţei (2 419 m) şi de şaua
Podragului (2 307 m). Această căldare are un etaj superior, cu un lac ceva mai mic, suspendat deasupra
celui principal. Lacul Podragu are 17 m adîncime, avînd 250 m diametru. Sub Munţii Moldoveanu şi
Valea Rea, ca de altfel şi sub alte masive (Vînătoarea, Negoiu, Ciortea), căldările se reunesc spre gură
în complexe de circuri, foarte caracteristice (aici se găseşte şi lacul Valea Rea). În fine, după lacul mic
şi foarte cocoţat al Viştişoarei, situat pe versantul nordic al vîrfului Viştea (2 517 m), vecinul
Moldoveanului, ultimul lac estic de interes turistic este Urlea, cu o minunată şi vastă căldare pe care
drumeţul îl admiră de obicei de pe Vîrful Moşului (2 273 m), peste care trece mai ales dacă porneşte de
la est spre vest, adică de la cabana Urlei spre cea a Sîmbetei, pentru a nu pierde din altitudine coborînd
pînă în marginea lacului.
Fig. 23—Schiţa geologică a Munţilor Făgăraşului (după harta geologică la scara I:500 000 a
Comitetului geologic, simplificată).
1 — limita glaciaţiei cuaternară; 2 — conuri de dejecţie; 3 — neogen; 4 — eocen; 5 — şisturi
cristaline epizonale: a) şisturi cloritice, sericitice etc; b) şisturi cu porfiroblaste de albit; c)
amfibolite; d) calcare; 6 — tisturi cristaline mezozonale: a) gnaisuri şi micaşişturi; b)
amfibolite; c) gnaisuri oculare; 7 — gnaisuri granitice.
Să pornim acum pe ulucurile văilor a căror formă de U ne impresionează în mod deosebit. Cel
ce coboară de exemplu valea Sărăţii, de sub Negoiul, valea Sîmbetei, pornind din Fereastra Mare, valea
Podragului sau valea Bîlei rămîne surprins de larga dezvoltare a acestora şi de imensele cantităţi de
stînci şi bolovani ce le flanchează sau le acoperă fundul pe care apa divaghează uneori dînd naştere la
lacuri mlăştinoase şi turbării inundate de o vegetaţie variată. Vechile repezişuri ale gheţarilor ne apar
astfel în cele trei praguri pe care le treci coborînd de la lacul Bîlea. Un ultim repeziş este marcat uneori

1
De fapt: Vînătarea
de cascade, cum este impresionanta cascadă a Şerbotei, ce coboară de sub creasta cu acelaşi nume, sau
Urlătoarea Bîlei, al cărei aspect de evantai rezultă din desfăşurarea largă a apelor înspumate peste
neregularităţile suprafeţelor de şisturi verticale. Contempli această impresionantă panoramă printre
brazi şi arini de munte (singurii arbori cu frunze care ajung la mari înălţimi în Carpaţi), de pe locul de
popas din marginea ei, cerut nu atît de oboseala suişului, cît de frumuseţea peisajului.
Pe de altă parte, uriaşele perdele de blocuri şi de grohotişuri, de lespezi prăbuşite şi de colţi
întunecaţi, ce sparg primăvara covorul alb şi gros al zăpezii, completează decorul grandios. Cine nu s-a
înfiorat cînd, după suişul prin grohotiş, în drum spre Negoiu, a poposit la baza uriaşilor colţi de piatră
denumiţi „Acele Cleopatrei", pe care viscolul iernii le acoperă cu zăpadă numai pe clina nordică. Ajuns
în vîrful Negoiului, îşi odihneşte însă privirea pe infinitele brazde de stîncă ce se desfăşoară haotic de o
parte şi de alta, străjuite spre răsărit de (masivul ce-şi ridică peste rest cele două vîrfuri gemene, Viştea
şi Moldoveanu. Spre nord se tîrăşte, asemenea unui dragon din basme, cursul argintiu al Oltului, iar
privirea cuprinde pînă departe întinsul Bazin al Transilvaniei. Către miazăzi culmile se desfăşoară
prelungi spre Depresiunea Loviştei şi Cîmpia Romînă, din cadrul peisajului desprinzîndu-se în mod
deosebit vîrful Muntelui Cozia şi uneori, cînd atmosfera este foarte curată, mai ales în dimineţile de
toamnă, după o uşoară fulguire, poţi surprinde la orizontul sudic, sclipirea unui fir subţire de argint,
Dunărea. Gheţarii care au modelat culmile făgărăşene din lanţul principal aparţineau, ca şi cei ai
Retezatului, tipurilor de gheţari alpini, dînd naştere la limbi întinse de gheaţă ce descindeau de-a lungul
actualelor văi, săpîndu-şi larg ulucurile şi sculptînd pragurile pe care drumeţul le escaladează cu o
încîntare cu atît mai mare cu cît se apropie mai mult de culme. Ele şi-au creat astfel acele
impresionante terase (în număr de trei la Bîlea şi de patru la Sîmbăta, spre a da doar două dintre
exemplele cunoscute excursioniştilor). În Masivul Iezer-Păpuşa, în schimb, cercetătorii au ajuns la
concluzia că se găseau în vremile cuaternare gheţari mici, spînzuraţi în căldări suspendate, dînd naştere
la limbi scurte, cu o dezvoltare minoră, denumiţi gheţari de „tip pirenean". O astfel de căldare se
găseşte sub vîrful Iezer, punctul culminant al acestui lanţ muntos, iar în ea se adăposteşte un admirabil
lac alpin lîngă care s-a construit şi o cabană mică.
Dacă abordăm lanţul principal pe oricare dintre traseele nordice urmînd indicaţiile date
pretutindeni de către săgeţile marcajelor ONT, vom avea aproape întotdeauna un zglobiu şi
neastîmpărat tovarăş de drum într-unul dintre rîurile de-a lungul cărora şerpuieşte şoseaua ce taie în lat
Ţara Oltului. În acest scop putem pleca pe nenumărate trasee, cum sînt: de la Sebeş Olt spre cabana de
sub vîrful Suru; urmînd calea de la Avrigul lui Gheorghe Lazăr pe la Poiana Neamţului sau din
Porumbacu de Jos, sat vestit pentru luptele din primul război mondial, către cabana de sub Negoiu; de
la Arpaşu sau Cîrţa, către cabanele de la cascada şi lacul Bîlea. Putem să ne angajăm pe un alt traseu
dacă plecăm din Ucea spre cabana de mare înălţime de la lacul Podragului, prin noul oraş muncitoresc
înălţat în anii puterii populare, Victoria, sau să luăm drumul munţilor de la Sîmbăta de Jos, pe la
ctitoria lui Constantin Brîncoveanu, minusculă şi neasemănat de pitoresc aşezată, către cabana
Sîmbetei, sau, în fine, putem pleca de la Voila, prin Breaza, spre cabana de sub vîrful Urlea. Scăpat
parcă din încleştarea stîncilor dure ale şisturilor metamorfice care constituie muntele, după ce a
ferăstruit printr-o fîşie de sedimente neogene aflate în colinele modeste de sub munte, unda cristalină şi
dezvolburată a rîului se desfată la loc deschis şi, grăbindu-se să ajungă din urmă apele tulburi ale
Oltului, fredonează parcă o temă veselă şi sacadată dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Deşi
regiunea îţi apare întinsă, asemenea unui şes acoperit cu lanuri sau cu păşuni pe care se mişcă molcom
formele masive ale bivolilor, suişul este evident, astfel că ajungi curînd la 700—800 m altitudine
(exemplu 750 m la combinatul turistic şi Mănăstirea Sîmbăta). Dacă examinezi o surpătură din
marginea şoselei, constaţi prezenţa bolovănişurilor cu bucăţi mari, mai mult sau mai puţin colţuroase,
desprinse de torenţi din şisturile cristaline făgărăşene, bucăţi ce te vor însoţi apoi, chinuindu-ţi uneori
amarnic paşii, către adîncurile muntelui. Dacă priveşti harta geologică, recunoşti aici formele
unghiulare, larg deschise, ale conurilor de dejecţie construite de neastîmpăratul tău tovarăş de drum
amintindu-ţi de Ţara Haţegului de sub Retezat. Pe versantul sudic al munţilor însă, acolo unde culmile
prelungi coboară treptat spre miazăzi continuîndu-se cu dealurile Bazinului Titeşti şi ale Depresiunii
Getice, cursul apelor îşi păstrează pînă departe caracterul torenţial.
În partea apuseană, pînă sub Negoiu, izvoarele din căldări se strâng în valea învolburată a
Topologului care le poartă spre Olt, străbătînd dealurile de la răsăritul Ţării Loviştei. Un drum, de dată
foarte recentă, construit pentru exploatarea forestieră, permite accesul cu automobilul pînă departe în
inima muntelui. În zilele înnorate de toamnă, cînd îţi îndemni paşii ca să nu te prindă întunericul pe
drum, îţi vine în gînd cadenţa versurilor pline de melancolie şi de dragoste faţă de natură ale lui
Topîrceanu:

Strigă-n vale Topologul

Şi-a lui larmă, cînd şi cînd,
 Ca o voce omenească
Pînă sus pe culmi tresare
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Între Negoiu şi Moldoveanu apele se strîng în valea Argeşului, principalul rîu ce descinde din
lanţul Făgăraşului, iar la răsărit de Moldoveanu, se desfăşoară bazinele Vîlsanului şi Rîului Doamnei,
ale cărui izvoare se ramifică, asemenea unor braţe de caracatiţă, pînă dincolo de vîrful Urlea; ambele
văi sînt, de altfel, afluenţii Argeşului. Valea Argeşelului îşi are însă originea sub piramida izolată a
Păpuşii din Masivul Iezerului, fundurile sale reprezentînd unicul refugiu pentru ciobani, turişti şi
geologi, pe care îi prinde vremea urîtă prin aceste locuri. În zilele senine însă perspectivele sînt
neegalate; spre NV se desfăşoară creasta Făgăraşului, în timp ce către răsărit apare abruptul Pietrei
Craiului şi Masivul Bucegilor.
Drumeţul care a luat însă trenul de la vechea capitală a Ţării Romîneşti, Curtea de Argeş, către
Cumpăna, pitoreasca staţiune, cap de linie, de sub munte, trece, din dealurile cu aspecte vălurite ale
Depresiunii Getice, în domeniul stîncilor abrupte şi întunecate ale cristalinului — în gnaisul ce poartă
numele staţiunii mai sus menţionate. De pe un pisc prăpăstios, cursul înspumat al Argeşului este
dominat de impresionanta ruină a cetăţii lui Vlad Ţepeş care dă o notă specifică peisajului pietros şi
sălbatic.
Dacă examinăm acum schiţa geologică (vezi fig. 23) a masivului întreg, constatăm că la
alcătuirea sa participă cu exclusivitate străvechile şisturi cristaline. Porţiunea sa nordică, mai exact
culmea principală, cu urmele gheţarilor, se găseşte în şisturi cu metamorfism redus, de suprafaţă sau
epizonale (filite, şisturi cloritoase, sericitoase, grafitoase, cuarţite, calcare şi amfibolite), în timp ce
zona meridională, cu spinările sale prelungi şi pietroase, a fost sculptată în rocile cu metamorfism
puternic, mai ales gnaisuri. Prezenţa acestora din urmă se manifestă însă şi în zona nordică, cum este în
partea apuseană a acesteia, sub forma unei fîşii ce poate fi urmărită din valea Oltului 1 şi pînă la răsărit
de Negoiu, şi a doua oară, în colţud său vestic, unde altitudinile scad foarte mult, constituind culmile de
la sud de Şinca Nouă, pînă în regiunea Holbav-Codlea, unde ia contact cu depozitele de vîrstă
mezozoică peste care încalecă, strivindu-le puternic. De fapt, gnaisul din această regiune, denumit şi
gnais de Holbav, nu reprezintă altceva decît continuarea spre est a marii mase de gnais de la Cumpăna,
care, către apus, ajunge pînă în valea Oltului unde am arătat că se întinde între satele Racoviţă şi Rîul
Vadului. Mai mult chiar, cercetătorii au ajuns la concluzia că, în timpul erei mezozoice, au avut loc
puternice mişcări ale scoarţei care au determinat încălecarea sectorului estic al Făgăraşului, asemenea
unui uriaş bloc de stîncă, peste rocile depuse în zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali,
această mişcare fiind şi cauza răsturnării spre răsărit a calcarelor ce alcătuiesc marele recif al Pietrei
Craiului, precum şi schimbarea direcţiei sale. Dacă ne vom întoarce cu gîndul la cele arătate pe traseul
precedent, de-a lungul văii Oltului, ne vom reaminti că, în masa şisturilor cristaline dintre Rîul Vadului
şi Boiţa se găseau numeroase intercalaţii de amfibolite 2 rezultate mai ales din metamorfozarea unor
vechi roci eruptive bazice sau din cenuşile lor.
Între Olt şi vîrful Suru (vezi fig. 24), primul obiectiv apusean preferat de turişti, apar miasive
şi intercalaţii importante de calcare şi dolomite, asociate cu amfibolite. Asemenea asociaţii au fost
menţionate în regiunea Ruşchiţa (vezi cap. Poiana Ruscăi), unde, ca şi aici de altfel, le interpretăm
drept vechi recife fixate pe roci eruptive submarine, metamorfozate. Mergând de-a lungul crestei
Făgăraşului, pe la cabana de sub vîrful Suru, călătorul care doreşte să vadă o asemenea succesiune
poate face o plimbare spre apus, la vîrful Tătarului (1 896 m) şi la Stîna din Plaiu, poate merge direct în
valea Oltului spre Porceşti, peste chica Fedeleşului sau chiar să coboare drumul clasic pe valea de sub
Fruntea Moaşei (1 702 m), pe care se găsesc frumoase cascade miniaturale, ce înviorează decorul. Va
recunoaşte uşor, între şisturile de culoare închisă, bancurile mai groase şi mai compacte, negre sau
pestriţe, care se sparg uneori în bucăţi colţuroase, ale amfibolitelor sau ale şisturilor negre, foioase,
denumite şisturi amfibolice, alături de intercalaţiile de culoare albă sau cenuşie, uneori frumos
recristalizate, ale marmurilor. În alternanţe dese şi variate de roci, a căror caracterizare amănunţită se
poate face doar cu ajutorul microscopului, gnaisurile, micaşisturile, amfibolitele şi calcarele alcătuiesc
în continuare vîrful Ciortea, piscurile rotunjite ale Scării şi Budislavului, creasta prăpăstioasă şi
neasemuit de atractivă a Şerbotei (s-a denumit chiar seria de Şerbota o seamă de roci caracteristice
acestor locuri), pînă dincolo de Negoiu. De asemenea, o alternanţă de calcare şi amfibolite apare între
piscul Ciortei şi fundul Rîului Mare al Avrigului, în căldarea de pe versantul sudic al acestui munte.
Dar calcarele, dolomitele şi amfibolitele se menţin în seria ce constituie restul crestei, spre răsărit.

1
Vezi traseul precedent.
2
Amfibolitele s-a admis că ar putea proveni şi din metamorfozarea marnelor, ceea ce este însă îndoielnic.
Drumeţul care suie spre Bîlea, Viştea, Sîmbăta sau Urlea recunoaşte în bucăţile de piatră şi în blocurile
desprinse din versanţi sau acumulate de vechile gheţuri, aproape invariabil, calcare cristaline, albe sau
gălbui (uneori şi dolomite), bucăţi de amfibolite şi mai cu seamă şisturi foioase argintii sau verzi.
Fig. 24-Detaliu geologic în partea vestica a Munţilor Făgăraşului (după Ghika-Budeşti,
simplificată).
Aceleaşi roci se recunosc şi în stîncile versanţilor. Pe amfibolite verticale se rostogolesc
spumegînd apele cascadei Bîlea. Asociaţia amfibolitelor cu calcarele este aşadar indiscutabilă şi în
această formaţiune şi o remarci pe tot locul: la Bîlea 1, unde calcarele formează stînci impozante pe
ulucul văii şi pe terasele glaciare, în vîrful Doamnelor (dintre Bîlea şi Negoiu), în căldarea Caprei şi pe
valea cu acelaşi nume ce coboară spre miazăzi de sub Vînătoarea lui Buteanu (munte tăiat în
amfibolite), în regiunea grandiosului şi izolatului Arpaş, în cei doi gemeni, Viştea şi Moldoveanu,
despărţiţi doar printr-o minusculă curmătură prin care îşi atinge punctul culminant un romantic drum
pastoral, în Valea Rea sau în bazinul văii Sîmbetei, străjuită pe versantul drept, înainte de a ajunge la
cabană, de un recif metamorfozat ce constituie Piatra Caprelor etc. La sud de comuna Arpaş se găsesc
marmuri, exploatate încă de multă vreme, iar în regiunea Poiana Neamţului, la sud de Avrig, dolomite
cristaline ce constituie obiectul unor exploatări.
Rocile acestei zone slab metamorfozate trec în mod gradat la cele intens metamorfozate din
sud, din fîşia întinsă a gnaisului de Cumpăna, ce ţine continuu din valea Oltului şi pînă la Holbav.
Direcţia lor este EV şi se schimbă începînd din Rîul Doamnei, de unde acuză o inflexiune către nord,
conturînd astfel aria cu roci slab metamorfozate a Masivului Iezer-Păpuşa. În această fîşie
sudfăgărăşeană de şisturi puternic metamorfozate se găsesc în primul rînd gnaisuri de toate felurile ce
au constituit, după cum se ştie, ţărmul nordic al golfului Loviştei (cu rocile sedimentare cretacice şi
paleogene ale Bazinului Brezoi-Titeşti). Caracterele gnaisurilor variază pe o scară întinsă după
mineralele specifice care le alcătuiesc. Partea sudică prezintă gnaisuri obişnuite, mai mult sau mai puţin
şistoase, de culori deschise sau cenuşii, cu intercalaţii de roci amfibolice; spre nord se întinde o fîşie,
care se menţine pînă la Holbav, încălecînd peste depozitele mezozoice de la Codlea, cu gnaisuri de
injecţie în care apar ochiuri mari, albe de feldspat amintind de gnaisul de Cozia, lată de cîţiva kilometri.
În această fîşie, de sub Munţii Berevoiescu (2 299 m) la nord şi Mezea la sud (la limita cu cristalinul
epizonal ai Iezerului), se găsesc o bună parte din izvoarele Dîmboviţei, al cărei curs o străbate, pe
direcţia VSV-ENE. La nord de zona de injecţie, urmează din nou o zonă de gnaisuri obişnuite,
caracterizate prin prezenţa diferitelor minerale specifice, dintre care nu lipsesc granaţii, acele frumoase
minerale, mai mult sau mai puţin rotunde, de diferite culori (brune şi roşii, mai ales) care, atunci cînd
au dimensiuni acceptabile, reprezintă pietre semipreţioase. La NE de valea Dîmboviţei, zona injectată
prezintă numeroase intercalaţii de roci amfibolice şi este tăiată transversal de văi prin care pătrundem
pe cărările traseului următor: valea Bîrsei lui Bucur, ce coboară de sub vîrful Faţa lui Sf. Ilie (1 641 m),
munte alcătuit din cuarţite negre, şi valea Bîrsei Fierului, care taie o lamă de roci granitice, sub vîrful
Vulturului (1 217 m). Ambele se unesc în valea Bîrsei, pe firul căreia putem da ocol Masivului Pietrei
Craiului, pe la apus, către Zărneşti. La est de această vale se răsfiră larg izvoarele văii Şinca, ce se
îndreaptă apoi către nord, tăind în lat Ţara Oltului. Sub culmea principală, începînd din valea Buda (la
V) şi pînă în valea Doamnei (la E) se dezvoltă, între gnaisuri, o fîşie subţire de roci amfibolice orientate
EV. În sfîrşit, şisturile cristaline ale Munţilor Făgăraşului sînt adeseori străpunse de injecţii de roci
eruptive bazice (diabaze) sau de filoane de roci mai noi, toate ţîşnite în vremurile erei mezozoice, cum
este colţul său estic, în jurul localităţii Poiana Mărului. Să facem acum un succint popas în Masivul
Iezer-Păpuşa. Creasta sa principală, caracterizată prin urmele gheţarilor cuaternari, se dezvoltă la SV de
cotul Dîmboviţei, în apropierea limitei cu zona de gnaisuri, fiind modelată în şisturile cristaline cu
metamorfism scăzut, cu aspect foios (filite, şisturi şi cuarţite cu dorit, sericit etc.), uneori cu minerale ce
arată un metamorfism mai accentuat cum este mica neagră. Spre sud, ele trec gradat în şisturi speciale
în care, pe lîngă componenţii menţionaţi, apar cristale vizibile cu ochiul liber de feldspat, albit, roci
denumite şi şisturi cu porfiroblaste de albit, caracter ce le aseamănă, uneori pînă la identitate, cu
şisturile cristaline din Munţii Leaotei, peste care sînt depuse rocile ce constituie munţii sectorului
apusean al Carpaţilor Orientali. Rocile provin fie din metamorfozarea unor vechi cenuşi vulcanice, fie
din injectarea, în timpul metamorfismului, a unor soluţii care au luat naştere în zonele adînci ale
scoarţei. Drumeţul care străbate calea nesfîrşită a Plaiului lui Pătru, către izolatul vîrf al Păpuşii sau
care suie de la cabana Voinea, din Rîul Tîrgului, pe plaiul Văcării spre Iezeru sau spre curmătura dintre
acestea şi Muntele Bătrîna pentru a poposi la stîna din Colţii lui Andrei, străbate continuu o regiune cu
atare roci, a căror constituţie este destul de uniformă. Dacă însă, de la Colţii lui Andrei, porneşte spre
apus, pe plaiuri izolate şi stîncoase, înfruntînd urgia vremii sau admirînd la orizont lanţul maiestuos al

1
Se găseşte aici o intercalaţie de şisturi mezozonale ce determină deopotrivă şi cascadele din văile Doamnei şi
Arpăşelului (R. Dumitrescu).
Făgăraşului, ascultînd foşnetul vîntului printre acele de brazi şi jnepeni, acompaniat de sunetul sacadat
şi discret al tălăngilor, ce trădează o intensă viaţă pastorală, ajunge la stîncile denumite Colţii lui
Cremene, deasupra văii Doamnei, în inima gnaisului de Cumpăna. Limita sudică a masivului se găseşte
ceva mai sus de Cîmpulung, la Voineşti, iar de aici se dezvoltă spre apus, pînă în valea Doamnei, pe la
satul Cîndeşti. Pe acest traseu, marginea cristalinului este acoperită de depozitele neozoice ale
Depresiunii Getice. Către răsărit, pe la Nămăeşti, limita ajunge în valea Dîmboviţei, dîndu-şi mîna cu
cristalinul Leaotei. În sectorul său sudic, acest mare masiv cristalin conţine intercalaţii amfibolitice şi
prezintă injecţii de roci granitice, roci care, la Albeşti (localitate cunoscută geologilor şi pentru fosilele
din calcare eocene), au fost scoase prin eroziune de sub cuvertura sedimentară, în apropierea limitei cu
rocile cristaline. Rocii i s-a dat numele local de „granit de Albeşti" (granit cu mică neagră) şi este
asemănătoare cu granitele ce străbat cristalinul Leaotei pe care, unii geologi îl consideră ca aparţinînd
Carpaţilor Orientali.
Caracteristic Munţilor Făgăraşului este că nu prezintă nici o rocă sedimentară
nemetamorfozată; într-adevăr, cu excepţia apelor care în trecut au scăldat flancurile Munţilor
Făgăraşului, precum şi a celor ce au pătruns în golful Loviştei, între Făgăraş şi lanţul Coziei şi pe
culoarul ce despărţea Masivul Iezerului de cel al Leaotei 1, peste aceşti munţi nu au mai invadat mările
şi deci nu s-au depus sedimente începînd de la sfîrşitul erei paleozoice, cînd s-au înălţat primele catene
metamorfozate, şi pînă astăzi. Pe flancul lor nordic o ruptură tectonică a determinat, pe la sfîrşitul
perioadei cretacice, prăbuşirea marii Depresiuni Transilvane, în care au năvălit apele depunînd
sedimente (cu unele întreruperi), pînă în miocen. Evoluţia acestei mări reprezintă o problemă
interesantă şi dezbătută mult în geologia noastră. Din acest motiv, versantul nordic al Făgăraşului este
cu mult mai escarpat decît cel meridional. Aceste sedimente se găsesc în dealurile submontane
interpuse între munţi şi şesul Ţării Oltului (fiind reprezentate prin gresii, argile, marne etc). În timpul
de la sfîrşitul neogenului, sau în pliocen, peste depozitele Depresiunii Transilvane la poalele
Făgăraşului, se instalează un lac îndulcit în care se depun nisipuri, pietrişuri, argile şi marne (denumit
Bazinul Făgăraşului), iar peste aceste acumulări, în timpurile cuaternare şi actuale, vijelia torenţilor
montani a îngrămădit conurile de dejecţie care acoperă întinsul Ţării Oltului.
Pe şoseaua prăfuită, căruţa continuă să ne poarte către obiectivul final al oricărei excursii: o
gară mică. Dar gîndurile dau năvală înapoi şi, de la excursie, ne duc departe la timpurile marilor
frămîntări ale Pămîntului, ce se continuă şi astăzi. Iar dacă asculţi glasul tainic al văii Sîmbetei în serile
de vară, cînd razele lunii sparg negurile depunînd argint peste imensul semicerc al Ferestrei Mari
(dintre Sfinxul şi Piramida Făgăraşului), prinzi parcă, din freamătul său, vuietul înăbuşit al apelor
năvalnice rezultate din topirea ultimilor gheţari cuaternari şi uneori ai impresia că recunoşti, venind din
timpurile geologice, însuşi scrîşnetul cumplitei încordări ale cărei presiuni au dat naştere
metamorfismului hercinic. Pentru geologii care ştiu să vorbească cu pietrele, din murmurul apelor ce
rod necruţător coapsa stîncilor, se conturează însă, cînd şi cînd, ca o şoaptă peste ere, însuşi ritmul
sacadat al valurilor unei mări, cine ştie cît de îndepărtate, mare ce a constituit cîndva primul
geosinclinal, primul sălaş al materialului sedimentar care urma să dea naştere, peste sute şi mii de
milenii, culmilor făgărăşene actuale.

1
Denumit şi „culoarul Dîmbovicioarei".
 Capitolul II. CARPAŢII ORIENTALI

1. Piatra Craiului

Nu există desigur nici un turist care să fi străbătut zona răsăriteană a Munţilor Făgăraşului,
mai ales Masivul Iezer-Păpuşa, să fi scurtat zările de pe Platoul Bucegilor, de pe vîrful Postăvarului,
Pietrei Mari sau Ciucaşului, să fi trecut în goana maşinii pasul Branului, coborînd în pitoreasca
localitate Rucăr, sau să fi călătorit numai cu trenul de la Braşov către Făgăraş sau Feldioara, fără a ne
mai referi, natural, la cei care au poposit în centrul industrial Zărneşti, fără să fi admirat silueta Pietrei
Craiului izolată între ceilalţi coloşi montani. Întunecată şi sumbră în zilele mohorîte sau ploioase, de un
alb aproape orbitor cînd se profilează pe albastrul cerului senin, troienită de zăpezi argintii, iarna şi
primăvara, învolburată de neguri, asemenea unui crater activ de vulcan, sau împodobită pe versanţi cu
cele mai variate şi mai armonioase culori, astfel cum numai penelul toamnelor carpatine ştie să
zugrăvească, Piatra Craiului se înalţă impunătoare peste şesul Ţării Bîrsei. Drumeţul prevenit ştie că de
aici, spre răsărit, pătrunde în inima unor munţi unde peisajul, ca şi structura geologică, sînt altele. Zona
cristalino-mezozoică se desfăşoară larg spre est şi apoi spre sud, peste Bucegi şi Perşani, către insula
cristalină răsăriteană, ce se prelungeşte pînă în Munţii Rodnei şi Moldova de nord. Desigur că nu este
prea uşor, pentru necunoscător, să admită că stîncile în care sînt tăiate Prăpăstiile Zărneştilor şi
Vlăduşcei, colţul ascuţit al Crăpăturii sau peretele vestic atît de abrupt şi de golaş, care, pe alocuri, nu
suportă nici măcar prezenţa grohotişului, sau stîncăriile extrem de greu accesibile ale crestei sudice
reprezintă de fapt o succesiune de vechi recife de corali, pe care, în timpul erei mezozoice (jurasic),
vietăţile calcaroase ce trăiau fixate pe stînci (denumite şi organisme constructoare) i-au înălţat, cu
încetul, de-a lungul mileniilor, într-o mare caldă, asemenea celor actuale dintre tropice şi ecuator.
Desigur că cititorul care ştie eventual şi faptul că atare vietăţi marine nu trăiesc decît la
adîncimi mai mici de 20—30 m, se poate întreba, pe drept cuvînt, cum de a ajuns reciful Pietrei
Craiului actuale să treacă de 2 200 m altitudine ? Explicaţia, pe care de asemenea poate că o bănuieşte,
rezidă mai întîi în procesul de scufundare treptată a fundului marin astfel că, în timp ce vietăţile de la
niveluri adînci şi neprielnice mureau în cantităţi masive, deasupra lor îşi cereau dreptul la viaţă urmaşii,
care se fixau peste scheletele părinţilor şi îngroşau continuu masa calcaroasă a recifului. De aceea
grosimea reală a calcarului recifal atinge astăzi 800 m. Procesul, denumit subsidenţă, a fost schiţat cu
ocazia discuţiei originii vechilor recife metamorfozate din Munţii Poiana Ruscăi sau cînd am explicat
semnificaţia succesiunii de strate de cărbuni şi de depozite marine din Bazinul Petroşanilor. Aceste
elemente geologice se aplică tuturor recifelor de la noi sau din alte locuri, atît celor depuse în timpurile
vechi ale erei paleozoice, cît şi celor ceva mai recente, din era mezozoică (din perioadele jurasică şi
cretacică), între care se numără şi recifele „barierei Pietrei Craiului". A doua cauză a grosimii de peste
2 200 m a masivului este explicată şi de faptul că depozitele s-au cutat, redresîndu-se, aşa cum s-a
arătat mai sus, pînă la verticală. Utilizînd termenul „barieră" am pătruns în domeniul oceanografiei sau
a ştiinţei care studiază caracterele bazinelor marine, caracterele apelor, constituţia fundurilor, precum şi
a fenomenelor ce se petrec în adîncurile şi la suprafaţa lor. După îndelungi studii asupra recifelor
actuale şi din trecut, specialiştii au împărţit aceste formaţiuni geologice în trei grupuri, după modul lor
de dezvoltare: recife litorale, mai mult sau mai puţin izolate între alte sedimente, bariere recifale
rezultînd din dezvoltarea recifelor pe întinderi foarte mari, aşa cum este bariera de pe coasta de răsărit a
Australiei, şi atoli sau recife circulare, provenite din fixarea organismelor în jurul unor vechi conuri
vulcanice rămase sub mare. În formaţiunile geologice s-au întîlnit toate aceste tipuri de recife, chiar şi
atolii a căror existenţă în trecutul scoarţei era pusă la îndoială sau chiar contestată.
Desigur că actualul lanţ al Pietrei Craiului a alcătuit în timpurile perioadei jurasice (deci pe la
mijlocul erei mezozoice) un lung recif-barieră care apoi, cutîndu-se în mişcările orogene ce au înălţat
lanţul carpatic, şi-a micşorat dimensiunile, atingîndu-le pe cele actuale. Stratele de calcar s-au redresat
la verticală sau chiar s-au răsturnat, lucru ce poate fi constatat de orice turist care le priveşte pe abruptul
vestic al Pietrei Craiului, în drum spre Colţii Grindului sau pe padinele ce conduc peste pereţi
prăpăstioşi spre culmea segmentului său nordic. Deoarece grosimea impresionantă a recifului s-a
datorat şi procesului de subsidenţă sau scufundare, excursionistul care suie de pildă peretele vestic
atinge treptat niveluri diferite ale acestei vechi bariere recifale, ale căror organisme se pot adeseori
recunoaşte mai ales pe suprafeţele spălate de ploi şi şuvoaie ale blocurilor de calcar. Dacă drumeţul
doreşte să-şi facă o idee asupra modului în care se dezvoltau recifele acestei bariere în mările jurasice
este suficient să privească spre abisuri de pe vîrful Turnul (1923 m) în zilele de vară, cînd negurile
purtate de vînt se rostogolesc peste colţii albi ai Pietrei Craiului. Aspectul este al unei mări frămîntate
din care ţîşnesc diferite insule recifale. Spre răsărit, peste şaua Crăpăturii (1 600 m) apare vîrful Pietrei
Craiului Mici (1 816 m) dincolo de care alpinistul mai întîlneşte, ca ultim bastion estic al masivului,
vîrful Colţul Pietrei (1 596 m). Uneori, asemenea unui pisc de recif, îi apare Acul Crăpăturii, cel care,
în zilele senine, imprimă nota caracteristică acestui colţ de munte. Către nord, răzbesc uneori, sălbatici,
Colţii Calului iar la o altitudine cu mult mai mică — 1125 m — şi destul de rar pe ceaţă, Colţul
Chiliilor, ce se înalţă deasupra văii Bîrsei, între Padina Calului şi Padina Şindileriei (avînd la bază o
mică grotă). Spre sud-vest înălţimile cresc treptat către Timbalu Mare (1248 m), de unde creasta
nordică se înalţă continuu pînă la vîrful culminant, Piscul Baciului sau vîrful La Om (2 224 m).
Calcarele recifale au o dezvoltare mult mai mare şi în jurul Masivului Pietrei Craiului, unde impun,
alături de conglomeratele cretacice, nota atît de pitorească a regiunii. În rocile acestea sînt tăiate cheile
Dîmboviţei, Dîmbovicioarei, Brusturetului, cum şi binecunoscuta peşteră a Dîmbovicioarei, una dintre
grotele cele mai vizitate de turişti din ţara noastră. Tot în calcare recifale se găsesc şi culmea Cojei (cu
vîrfurile Coja, 1 504 m, şi Sasu, 1 512 m), culmea Toancheşului şi vîrful Velicanului (1 536). Între
culmea Coziei şi Piatra Craiului Mică, ce constituie segmentul meridional, orientat NS, al culmii Pietrei
Craiului, atingînd culminaţia în vîrful Piatra (2 239 m), se găsesc valea Pietrelor şi Brusturetului cu
cheile amintite. Sub muntele Toancheş, la sud, şi vîrful Mărtoiu la nord, se dezvoltă valea Vlăduşca, cu
faimoasele prăpăstii, care se uneşte cu văile Cheii şi Curmăturii, toate binecunoscute turistului, dînd
naştere Rîului Mare, ce se varsă la Zărneşti în Bîrsa, vale de unde încep cele mai accesibile drumuri fie
spre cabana Curmătura, fie spre refugiul (1 250 m) de sub Colţii Grindului (2 199 m). Aspectele
carstice pe care turistul le întîlneşte pretutindeni, dintre care nu trebuie să uităm Zăplazul din peretele
vestic sau peştera şi ceardacul Stanciului din creasta sudică, sînt date de aceste calcare recifale atît de
caracteristice regiunii.
Dar să ne referim acum şi la celelalte formaţiuni care constituie această minunată stîncă a
Carpaţilor sau, mai exact, să vedem pe ce fundament s-au fixat la vremea lor recifele şi ce alte
sedimente s-au mai depus după înălţarea acestora de sub oglinda mării. În traseul nostru anterior am
arătat că rocile cristaline din lanţul Iezer-Păpuşa fac trecerea către şisturile cristaline ale Carpaţilor
Orientali sau, mai precis, către şisturile proprii acestui segment muntos dintre Piatra Craiului şi Bucegi,
şisturile slab metamorfozate ale Munţilor Leaotei. La alcătuirea crestei principale a Munţilor
Făgăraşului am arătat că participă şisturi cu metamorfism scăzut în partea nordică şi şisturi cu
metamorfism ridicat, mai ales gnaisurile în cea meridională şi că aceste roci se întind pînă la Holbav,
localitate situată la sud de Codlea (purtînd chiar denumirea acesteia). Fîşia de gnaisuri şi micaşisturi se
interpune între zonele slab metamorfozate, epizonale din nordul Făgăraşului şi cristalinul Munţilor
Iezer-Păpuşa. Aceste roci străvechi, transformate cu multe milioane de ani înaintea instalării recifelor,
au constituit ţărmul apusean al mării din vremurile erei mezozoice, în timp ce ţărmul său răsăritean era
constituit din şisturile cristaline ale Masivului Leaotei. Dacă se coboară pe şoseaua naţională, de la
Podul Dîmboviţei, pe la sud de Rucăr, se constată că relieful abrupt al versanţilor Dîmboviţei, rîu ce
face brusc un cot spre apus în dreptul Rucărului tăindu-şi impozante chei, devine mai liniştit, mai puţin
ruiniform. De aici, pe la Dragoslavele, comună cunoscută pentru luptele din primul război mondial, şi
pînă la Stoeneşti, Dîmboviţa curge prin şisturi cristaline. Pînă la Dragoslavele se găsesc şisturi tipice de
Leaota1 în timp ce, la sud de această localitate, predomină din nou şisturi puternic metamorfozate
(gnaisuri, micaşisturi, amfibolite). Pe culmile dinspre vest se găsesc însă roci sedimentare care imprimă
nota caracteristică reliefului, cea mai frumoasă fiind stînca ascuţită de calcare recifale jurasice, ce
constituie vîrful Mateiaşului. Spre răsărit se dezvoltă marea masă a cristalinului Munţilor Leaotei cu
flancuri împădurite şi spinări acoperite de întinse păşuni alpine, culminînd în vîrful Leaotei (2 134 m).
Prin această zonă de pe valea Dîmboviţei îşi dau mîna domeniul cristalin al Leaotei cu cel al Iezerului.
Rocile cu metamorfism ridicat din această regiune reprezintă probabil „faciesul" sau corespunzătorul
de adîncime al rocilor slab metamorfozate din Leaota şi din Iezer-Păpuşa; scoase la iveală prin procese
de eroziune adîncă. Din examinarea schiţei geologice rezultă că şisturile de sub Păpuşa coboară sub
Piatra Craiului, pe care o conturează pe la miazănoapte, pînă către Tohan. Atît valea Bîrsei integral, cît
şi bună parte din valea Dîmboviţei, în amunte de masa de calcare jurastice de la Podul Dîmboviţei
(pînă către izvoare), sînt tăiate în şisturile cristaline cu metamorfism scăzut ale Munţilor Iezer-Păpuşa.
O „insulă" de şisturi cristaline se mai găseşte şi pe versantul răsăritean al culmei Cojei, avînd forma
unei fîşii alungite NS, între satul Şirnea şi Mînecuţa.
Drumeţul care a parcurs distanţele mari şi destul de grele dintre Masivul Iezerului şi Piatra
Craiului, peste culmea Dracsinului, coborînd în valea Dîmboviţei pentru a escalada apoi Muntele
Tămaş, pe la Plaiul Turcilor, în Curmătura Foii şi de aici pe Bîrsa la vale, va străbate exclusiv şisturile
specifice Munţilor Leaotei, colorate în verde sau argintiu, foarte foioase şi cu acele cristale mari
caracteristice de feldspat albit. Dacă însă soseşte de la Urlea, adică de pe creasta principală a

1
Alcătuite mai ales din şisturi cloritice şi sericitice în care abundă cristale de albit vizibile cu ochiul liber,
asemenea unor pete albe pe fondul rocii de culoare închisă.
Făgăraşului, peste curmătura Zîrnei (1 932 m), Ludişoru (2 305 m), Berevoescu (2 299 m), vîrful
Groapilor (2 131 m), vîrful Comis (1 884 m), fie că merge peste Lerescu şi Tămaşul Mare — creastă ce
ajunge chiar în vîrful Grindului — sau coboară la casa forestieră Rudăriţa, spre a ajunge la cabana
Plaiul Foii pe vîrful Bîrsa Groşetului, drumeţul constată o trecere de la şisturile cristaline proprii
Făgăraşului la cele ale Leaotei, din fundamentul Pietrei Craiului, trecere a cărei sesizare nu este prea
uşoară, fapt ce dovedeşte o continuitate între şisturile cristaline din cele două braţe (meridional şi
oriental) ale Carpaţilor noştri.
Dacă vom încerca acum să ne transpunem în îndepărtatele vremuri geologice, pe la mijlocul
erei mezozoice, vom constata că apele năvălesc peste rocile metamorfice cam pe la mijlocul său în
perioada denumită dogger, marcînd cel de-al doilea ciclu de sedimentare. Această invazie sau
transgresiune marină este generală în lanţul estic al Munţilor Carpaţi. În ciclul precedent, ce se
manifestase la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul celei mezozoice, se depusese o seamă de sedimente
care, transformate astăzi în roci, ne apar în unele puncte ale regiunii de care ne ocupăm. Drumeţul
poate recunoaşte, de exemplu, în apropiere de Cristian, într-o mică carieră din marginea şoselei ce duce
spre Bran, calcare fine de culoare închisă, străbătute de vine albe calcitice, depuse în perioada bazală a
erei mezozoice (denumită triasic, datorită faptului că se împarte în trei epoci), mai ales în regiunea
Codlea. Oricine a călătorit la vest de Braşov cunoaşte orăşelul Codlea, însemnat pentru industria
chimică şi pentru exploatarea cărbunelui, dominat de piscul unui deal cu vîrful rotunjit, denumit
Măgura Codlei. În această regiune se găsesc depozite de vîrstă triasică şi depozite din baza jurasicului,
bogate în fosile marine, alternînd cu strate cu cărbuni şi dovedind o succesiune, la acea vreme, de faze
marine şi continentale, analoge celor din Bazinul Petroşanilor. Vîrful Măgurii Codlei provine tot dintr-
un recif construit la sfîrşitul perioadei jurasice. În timpurile jurasicului superior, cretacicului şi părţii
inferioare a erei neozoice (pînă în eocen), Bazinul Transilvaniei comunica cu Depresiunea Getică din
sudul lanţului carpatic, printr-un braţ de mare ce se insinua printre masele cristalinului Făgăraşului la
vest şi Leaotei la est, în care s-au depus sedimentele de aceste vîrste dintre Cristian, în nord, şi
Cîmpulung-Stoeneşti, în sud. Aici se situează „sinclinalul Pietrei Craiului" şi zona depresionară de la
est de aceasta, de-a lungul căreia şerpuieşte şoseaua ce străbate munţii peste Pasul Branului şi Muntele
Giuvala, pe la Rucăr şi Dragoslavele, atingînd cota 1 210. Acest culoar a fost denumit „culoarul
Dîmbovicioarei" şi face parte dintr-o zonă importantă de sedimentare ce se întindea către nord pînă în
Munţii Baraoltului care a fost denumită „zona Dîmbovicioara-Baraolt".
În cea mai recentă publicaţie geologică, apărută cu ocazia celui de-al V-lea Congres carpato-
balcanic, Ghidul excursiilor, cititorul poate găsi o descriere geologică amănunţită, prezentată la nivelul
specialiştilor, asupra formaţiunilor ce apar pe acest traseu care străbate sectorul cel mai vestic al
Carpaţilor Orientali. Cel care a parcurs în goana maşinii aceste locuri a rămas desigur încîntat de
grandoarea şi de variaţia peisajului ce-şi schimbă aspectele, asemenea unui caleidoscop, dominat
continuu spre apus de creasta colţuroasă a Pietrei Craiului ce face o mare buclă către sud 1. La răsărit se
ridică peretele escarpat al Bucegilor, în care distinge vasta căldare glaciară din care porneşte valea
Gaura, situată pe versantul apusean al piscului culminant (vîrful Omul, 2 507 m), precum şi creasta
ascuţită dintre acesta şi Bucşoiu, la sud de care, se distinge caracteristica ştirbitură de la Strunga, în
flancul lanţului Guţanul, punct bogat în fosile jurasice.
Din timpuri străvechi, pe acest „culoar", ca şi pe alte fîşii de roci sedimentare prinse între
masive cristaline (vezi Bazinul Pietroşanilor şi Bazinul Haţegului), s-a construit o importantă cale de
comunicaţie comercială şi militară între Transilvania şi Muntenia. Această cale este figurată încă din
secolul al IV-lea, pe harta Imperiului Roman, aflată în secolul al XVI-lea la Augsburg, iar de-a lungul
său se înşiruie, încadrîndu-se în peisajul montan, impresionante relicte istorice. La marginea Rîşnovului
se găsea castrul roman Cumidava, iar numele satului Gemenea (situat la 30 km de Cîmpulung) se
admite că derivă de la legiunea a XIII-a Gemina. În anul 1211 Andrei al II-lea aduce în Ţara Bîrsei,
pentru a-i păzi ţara de invaziile cumane, pe cavalerii teutoni care şi-au construit o seamă de fortăreţe,
deşi nu li se îngăduise iniţial decît ridicarea unor întărituri de lemn. Pentru apărarea arterei de
comunicaţie ei au zidit masiva cetate a Rîşnovului 2, situată pe un promontor de pe care creasta Pietrei
Craiului oferă una dintre cele mai frumoase privelişti, şi cetatea Neamţului, aşezată pe malul stîng al
văii Oraţii, la nord de Podul Dîmboviţei. Castelul medieval de la Bran a fost zidit de locuitorii
Braşovului, tot pentru apărare, în anul 1377, cu aprobarea regelui Ludovic cel Mare. Zbuciumatul său
trecut arată, printre altele, că a aparţinut cîndva lui Mircea cel Bătrîn şi că a jucat un anumit rol în
timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Doja. Toate aceste bastioane se găsesc pe vîrfurile unor vechi
1
Direcţia crestei sudice este, după cum s-a arătat, NS, în timp ce creasta nordică merge de la SV la NE, iar de la
Turn la Piatra Mică, EV, cu o uşoară inflexiune sudică (vezi fig. 26). Abruptul versantului vestic al Pietrei Craiului
se datorează unei cauze structurale : adică poziţiei verticale şi chiar răsturnate a stratelor de calcar, ale căror vîrfuri
au fost apoi prelucrate de agenţii exogeni.
2
Reconstruită mai tîrziu de localnici.
recife jurasice care alcătuiesc astăzi coline ce domină împrejurimile. Revenind însă la timpurile
geologice şi examinînd caracteristicile depozitelor acumulate în apele mării erei mezozoice, în funcţie
de rocile ce au rezultat pe seama lor, vom constata că primele sedimente cu care începe „ciclul" în
timpul doggerului (la mijlocul erei mezozoice), peste şisturile cristaline de tip Leaota, au fost nisipuri şi
pietrişuri cu fragmente de dimensiuni nu prea mari şi de grosimi moderate, transformate astăzi în
conglomerate şi gresii, urmate apoi de marne. După acest episod urmează o sedimentare cu totul
deosebită: în mare se dezvoltă o puzderie de organisme microscopice silicioase, numite radiolari. Ele se
îngrămădesc în zone marine mai liniştite, poate şi ceva (dar nu cu mult) mai adînci, dînd naştere la
mîlurile fine. Astăzi ne apar sub forma acelor roci frumoase, foarte dure, silicioase, cu aspect cornos,
de culoare roşie sau verde, denumite jaspuri sau radiolarite. Este posibil că dezvoltarea acestor
minusculi locuitori ai suprafeţei mărilor să fi fost condiţionată de apariţia unor mari cantităţi de cenuşi
vulcanice (ceea ce se constată în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, cum ar fi de exemplu în regiunea
Lacul Roşu—Bicaz). Grosimea acestor roci este redusă (sub 15 m). Peste ele se depun apoi sedimente
complet diferite, calcaroase, de culoare roşie, acumulate poate la adîncimi mai mari, bogate în vietăţi
din grupul moluştelor, specifice erei mezozoice, denumite amoniţi. Aceste depozite constituie astăzi
calcare noduloase roşii, fosilifere, avînd o grosime foarte redusă (1—2 m). Rocile descrise mai sus stau
sub marile stive de recife (groase de 800 m) care s-au dezvoltat după ele, în timpurile de la sfîrşitul
jurasicului. Din profilul dat în fig. 25, ca şi din schiţa geologică a regiunii, rezultă evident că rocile
menţionate se dezvoltă sub calcarele Pietrei Craiului şi că apar ca o fîşie continuă în baza peretelui său
vestic, între ele şi şisturile cristaline. Drumeţul poate recunoaşte aceste roci în versantul drept al văii
Bîrsei, vale tăiată în şisturi cristaline, unde se află cabana Plaiul Foii, punct de plecare pentru cele mai
frumoase, dar şi mai „bărbăteşti" excursii în Masivul Pietrei Craiului.
Cunoscînd că la nord de satul Peştera se găseşte, sub culmea Cojei, o fîşie de şisturi cristaline
din fundament se poate observa din profil că aceste roci au o poziţie simetrică faţă de cristalinul din
valea Bîrsei, apărînd într-un „ax anticlinal", situat la răsărit de marea masă sedimentară a Pietrei
Craiului, care constituie o zonă sinclinală. Din examinarea profilului rezultă că pe „flancul estic al
sinclinalului" nu apar rocile calcaroase şi gresoase ale doggerului, care fie că nu s-au depus, fie că au
fost strivite în mişcările orogene care au cutat scoarţa ridicînd şi axul de şisturi cristaline. În alte părţi
însă dimpotrivă, apar şi termenii intermediari în succesiunea din baza calcarelor recifale. Astfel, sub
vîrful Pietricica, peste gresiile doggerului, se găsesc roci marno-calcaroase (vechi mîluri calcaroase)
bogate în resturi fosile, dovedind o schimbare locală a condiţiilor de sedimentare din geosinclinal,
numai în acest sector. Dar mileniile au trecut, stivele gigantice de calcare recifale jurasice şi-au încheiat
dezvoltarea şi, o dată cu aceasta, au apărut zorii cretacicului, ultima perioadă a erei mezozoice, ale
cărei depozite, atît de caracteristice pe teritoriul nostru, alcătuiesc o bună parte din Masivul Pietrei
Craiului şi marea majoritate a Bucegilor, munţi ce se zămisleau în apele geosinclinalului de la răsărit de
uscatul Leaotei.
Rocile care stau la baza formaţiunii cretacice în Piatra Craiului s-au depus în continuitate
peste recife şi sînt reprezentate prin calcare albe, în strate subţiri, peste care urmează, în cîteva puncte,
depozite marnoase foarte bogate în amoniţi, belemniţi, cum şi în alte fosile de vîrstă cretacică
inferioară, dezvoltate mai ales în „culoarul Dîmbovicioarei". Aceste roci, extrem de interesante peutru
specialişti, au format, încă din secolul trecut, obiectul de studiu al geologilor noştri. Sînt cunoscute şi
peste graniţă unele numiri locale cum sînt Dealul Sasului sau valea Muierii (Brusturet) din comuna
Dîmbovicioara, de unde s-au recoltat cele mai variate forme fosile, asemănătoare în mod remarcabil cu
cele găsite şi în alte locuri de pe glob, mai ales în Crimeea, în sudul Franţei şi în Bavaria. Rocile care
alcătuiesc această interesantă formaţiune sînt în primul rînd roci calcaroase şi marnoase, dovedind o
depunere marină, în condiţii specifice, de mîluri şi argile calcaroase. În bază apar şi unele nodule
silicioase, prinse în calcare, rezultate din soluţii ce au precipitat în anumite locuri şi din resturi de mici
organisme silicioase. În seria aceasta „de Dîmbovicioara" se mai găsesc intercalaţii de mici recife, mai
ales în partea superioară, arătînd uneori o evidentă corelaţie cu celelalte roci vecine. Rezultă de aici că
depunerea a avut loc, şi de data aceasta, în zona puţin adîncă a unei mări calde, asemănătoare celor
dintre actualele tropice şi ecuator. Dacă drumeţul doreşte să cunoască modul în care se găsesc aceste
resturi fosile în roci, conturîndu-şi astfel imaginea miilor de organisme ce mureau în nămolurile mărilor
care scăldau aceste meleaguri, nu are decît să scormonească şi să ciocănească rocile depuse în acele
timpuri cu un vîrf ascuţit de ciocan sau să cerceteze atent feţele lor roase de vreme. Va putea simţi ceva
din satisfacţia pe care o încearcă geologii la descoperirea acestor străvechi vestigii ale Pămîntului. În
acest scop, i se recomandă două zone interesante în culoarul Dîmbovicioarei. Prima este flancul
binecunoscutului „Dealul Sasului", aflat chiar în marginea şoselei ce coboară în serpentine de pe
Muntele Giuvala, punct unde este bine să se oprească puţin, chiar în marele cot pe care îl face către
nord şoseaua, spre a se odihni şi a contempla panorama dinspre Podul Dîmboviţei. Dacă drumeţul va
scormoni în versanţi, va descoperi în marne şi calcare numeroase resturi fosile mai ales forme rulate ca
melcii (amoniţi), alungite ca nişte ţigări de foi (belemniţi) sau asemănătoare în parte scoicilor actuale.
Iar dacă drumul l-a purtat prin cheile Dîmbovicioarei spre peştera cu acelaşi nume, sărăcită de podoabe
prin barbaria vizitatorilor de altădată, să întîrzie un moment în satul Dîmbovicioara şi să pătrundă pe
valea Izvorului (la răsărit de biserica din sat) sau sa se angajeze pe valea Dîmbovicioarei în amunte de
peşteră şi apoi pe valea Muierii, dincolo de confluenţa cu Brusturetul 1, pentru a găsi interesantele roci
fosilifere. Din aceste locuri geologii au determinat pînă în prezent peste 100 de specii.
După depunerea acestor roci a urmat o lungă fază continentală, datorată retragerii apelor
marine, fază ce se situează pe la mijlocul perioadei cretacice. În timpul acesta uscatul a fost erodat, cu
multă violenţă, de agenţii externi creîndu-se un relief stîncos şi accidentat astfel că, atunci cînd apele
marine au năvălit din nou, de pe munţi au prins să se rostogolească torenţi ce antrenau blocuri şi stînci
de toate mărimile. Alături de materialul mai fin, aceste bucăţi s-au îngrămădit haotic în mari conuri de
dejecţie, revărsate la întîmplare la ţărmul unei mări puţin adînci, dar care, tot printr-un proces de
subsidenţă, se adîncea treptat înlesnind astfel continua îngroşare a depozitelor. Astfel de roci s-au
depus pe o mare întindere, pe ambele flancuri ale Masivului Leaotei şi alcătuiesc astăzi Platoul
Bucegilor, constituind o pătură impresionantă de depozite grosiere. În „sinclinalul Pietrei Craiului" (şi
în regiunea Rucărului) ne găsim în zona de subţiere a acestor depozite, a căror grosime nu trece de 300
m, spre deosebire de zona Bucegilor unde grosimea atinge cifrele maxime, depăşind chiar 1 500 m.
Mai trebuie să remarcăm că, în timp ce în Bucegi aceste roci conţin blocuri mari şi eterogene, pe
măsură ce ne deplasăm spre vest, materialul înglobat are dimensiuni mai mici, ajungînd pînă la gresii 2.
Specialiştii discută încă vîrsta exactă şi condiţiile de formare a acestor gigantice stive de conglomerate,
dacă cele din Piatra Craiului sînt formate în acelaşi timp cu cele din Bucegi (denumite şi conglomerate
de Bucegi), precum şi relaţiile dintre aceste roci şi cele înconjurătoare.
Gresiile şi conglomeratele citate alcătuiesc versantul estic al Pietrei Craiului, începînd de sub
piscul culminant (La Om) şi de la sud de fundul văii Vlăduşca, cu celebrele prăpăstii, şi pînă la
Dîmbovicioara, cu o întrerupere la sud de vărsarea văii Muierii în valea Dîmbovicioarei (unde apar
rocile fosilifere ale cretacicului inferior şi calcarele recifale jurasice). Spre răsărit se întind pînă în
creasta de calcare a Cojei, iar dincolo de aceasta şi de peticul de roci cristaline citat, ele formează o
zonă continuă care, pe la Moeciu de Jos şi Şimon, se leagă cu marea masă a conglomeratelor de
Bucegi. Văile scot la iveală uneori şisturile cristaline şi rocile ciclului sedimentar anterior, roci ce apar
pe hartă sub formă de fîşii îndreptate către nord, asemenea degetelor răsfirate ale unei palme.
Dacă îmbinăm acum ceea ce vedem pe hartă cu un profil geologic, ţinînd seamă şi de vîrsta
rocilor, înţelegem că, între creasta Pietrei Craiului şi cea a Cojei, fîşia de gresii şi conglomerate
cretacice alcătuieşte umplutura unui mare sinclinal ale cărui flancuri sînt formate din calcarele recifale
jurasice citate. Cristalinul de pe versantul estic al culmii Cojei constituie un ax de anticlinal, dincolo de
care urmează masa întinsă de conglomerate depuse, în bună parte, direct peste rocile cristaline. Tot ca
un mic petic sinclinal ne apar şi conglomeratele ce stau chiar pe culmea sudică, pe vîrful Muntelui
Pietricica.
Dar să revenim la mările cretacice şi să vedem ce s-a petrecut după acumularea marii stive de
pietrişuri ce a generat conglomeratele. Deşi în Masivul Pietrei Craiului nu se întîlnesc roci mai recente,
s-a admis că apele au mai dăinuit pînă la sfîrşitul cretacicului şi că, chiar după aceea, un braţ de mare
străbătea poate culoarul Dîmbovicioarei, unind Bazinul Transilvaniei cu Depresiunea Getică. Rocile
presupus cretacice superioare, destul de frecvente pe spinarea conglomeratelor de Bucegi, sînt gresii şi
marne, uneori cu resturi de plante, în dealurile dintre văile Dîmboviţei şi Rîuşorului (dintre Podul
Dîmboviţei şi Rucăr). Eroziunea recentă le-ar fi redus doar la cîteva petice.
Aceste roci se găsesc numai peste conglomerate şi niciodată peste alte formaţiuni mai vechi,
ceea ce duce la concluzia unei „continuităţi de sedimentare" între conglomerate şi rocile mai noi.
După interpretări mai recente, aceste roci ar aparţine părţii superioare a cretacicului inferior şi
de aceea în schiţă nu au fost reprezentate separat.
Caracteristică este însă dezvoltarea acestor roci mai recente pe malul stîng al Bîrsei, în părţile
Tohanului Vechi, unde depozitele de la sfîrşitul cretacicului sînt reprezentate prin marne acoperite de
calcare cu resturi fosile caracteristice, printre care şi scoicile constructoare, denumite „rudişti", ce
alcătuiesc dealul din spatele satului. Depozitele din partea inferioară a erei neozoice (paleogene) se
găsesc în promontoriile de la poalele Bucegilor, fiind situate peste marnele cretacicului superior din
versantul vestic al văii Ghimbavului, precum şi la intrarea în Bran (un mamelon pe stînga Bîrsei). Aci
întîlnim roci calcaroase, gresoase şi conglomeratice uneori cu fosile caracteristice asemenea unor
bănuţi (denumite numuliţi). La intrarea în Bran, ele sînt acoperite de roci mai noi, depuse în lacul

1
Atragem atenţia că în valea Izvorului punctele fosilifere se găsesc în apropierea gurii unui afluent pe stînga,
denumit tot valea Muierii.
2
Puncte cu fosile sînt citate la sud de Rucăr (Valea lui Ecle) şi la Podul Cheii (Oncescu).
recent de la sfîrşitul erei neozoice (nisipuri, pietrişuri pliocene). În afară de aceste depozite nordice, ale
unui vechi „golf al Rîşnovului", sedimentele cretacice superioare şi terţiare nu se mai găsesc în culoarul
Dîmbovicioara, deoarece procesele de eroziune le-au îndepărtat de-a lungul veacurilor, în îndelungata
perioadă continentală ce a durat pînă în timpurile actuale. Materialul rupt din flancul muntelui de văile
Bîrsei şi Ghimbavului, în timpuri recente, s-a acumulat sub versanţii abrupţi dînd naştere teraselor
dintre Bran şi Rîşnov, ce constituie o platformă întinsă, dominată spre sud de înălţimile Pietrei Craiului
şi Bucegilor, iar către nord, deasupra Rîşnovului, de piscul conglomeratic al Postăvarului. A fost
denumită şi Platforma Branului.
Fig. 26 — Schiţă geologică a Munţilor Piatra Craiului şi Bucegi (după Ghidul Congr. al V-lea
Carpato-balcanic).
1—Depozite recente; a — terase; b — aluviuni; c — grohotiş de pantă; 2— neogen; 3 —
paleogen; 4 — cretacic superior; — cretacic inferior; 5—conglomerate de Bucegi; 6 — facies
marno calcaro-gresos; 7 — strate de Sinaia; 8 — facies de Dîmbovicioara; 9 — calcare
jurasic-superioare; 10 — dogger; 11 — cristalin eplzonal; 12 — cristalin mezozonal.
Cu aceste considerente ne încheiem atît seria drumurilor de peste colţii prăpăstioşi ai Pietrei
Craiului, cît şi sondajele întreprinse în străvechile mări purtătoare de recife, de pe versantul apusean al
uscatului Leaotei, rămînînd ca în capitolul ce urmează să desprindem cîte ceva din structura şi trecutul
masivului Bucegilor, ce se zămislea, în acelaşi timp, pe versantul său răsăritean. Dacă cititorul va lua
acum în mînă vreuna dintre numeroasele cărţi sau ghiduri, apărute în bibliografia turistică, asupra
Pietrei Craiului, sau dacă va porni cu sacul în spate pe drumurile indicate de săgeţi şi de marcaje, îşi va
reaminti poate de cele cîteva noţiuni geologice prezentate aici. Şi atunci cînd va străbate desişuri de
jnepeni sau îşi va înfige unghiile în albul pietrei de var pentru a depăşi o săritoare, cînd, după ce i-au
crăpat buzele de sete1 în zilele toride de creastă, se va simţi aproape înghiţit de trombele reci ale
furtunilor rapide de miez de vară, luminate prin cenuşiul negurilor năvalnice de sclipirile fulgerelor
acompaniate de lungile ecouri cu care abisurile îngînă glasul tunetului într-o îmbinare de sunete
amintind „noaptea de pe vîrful muntelui pleşuv" a nemuritorului Mussorgschi; în astfel de ocazii, ce
rămîn profund imprimate în amintire, turistul se va considera poate pentru o clipă primul navigator ce
înfruntă taifunurile sau contemplă siluetele recifelor din îndepărtatele mări ale erei mezozoice.

2. Bucegii şi valea Prahovei

Iată-ne, în sfîrşit, pe platoul de necuprins al Bucegilor, rătăcind în voie pe covorul gros de

vegetaţie alpină şi desfătîndu-ne privirea peste panoramele atît de variate ce se desfăşoară la orizont.
Spre răsărit, sub abruptul ce domină ulucul văii Prahovei, ne apar înşiruite staţiunile cele mai cunoscute
din ţara noastră, asociind pitorescul naturii cu confortul şi eleganţa construcţiilor moderne: uzine,
hoteluri, vile, poieni, păduri şi crînguri se îmbină armonios de o parte şi de alta a firului argintiu al
Prahovei. Pe versantul opus al văii, Masivul Gîrbovei oferă aspecte liniştitoare: culmi rotunjite,
acoperite cu păşuni alpine, dincolo de care se conturează turnurile ruiniforme ale Ciucaşului. Spre apus
se desfăşoară, în culise, bazinul văii Ialomiţei, ce coboară de sub piscul culminant al Omului (2 507 m)
sub numele de valea Obîrşiei. O varietate neegalată de imagini, între care cheile Tătarului, de care se
leagă legende cu domniţe şi urmăritori, şi cheile Zănoagei ocupă parcă locul central. În ultimul plan,
zgîriind parcă bolta albastră, se întinde spinarea colţuroasă a Pietrei Craiului, pe care am părăsit-o de
curînd. Pretutindeni apar săgeţi indicatoare, marcaje, cabane, se aud cîntecele voioase de drumeţie,
rîsetele şi chemările zglobii ale turiştilor aduşi de dorul munţilor de pe toate meleagurile ţării. Într-
adevăr, nu credem că exagerăm afirmînd că acest încîntător masiv muntos, situat chiar în inima ţării şi
străbătut de una dintre cele mai frecventate artere feroviare, este şi cel mai vizitat şi mai cunoscut
dintre toţi munţii noştri.
Străinii care ne-au vizitat patria au purtat pînă departe, dincolo de graniţele ei, vestea
frumuseţii văii Prahovei.
S-au scris multe lucrări, mai ales în ultimii ani, asupra Bucegilor atît în domeniul turismului,
cît şi în diferitele ramuri ale ştiinţelor naturii. S-au publicat studii asupra geomorfologiei şi climei
Bucegilor şi s-au popularizat minunatele lor peisaje prin numeroase fotografii reproduse în cărţi, la
expoziţii, precum şi prin conferinţele turistice audiate de masele largi de amatori.
Fig. 27— Profil geologic prin sinclinalul Bucegilor (după N. Oncescu)
1 — conglomerai de Bucegi; 2 — cristalin de Leaota; 3 — strate de Sinaia.
Desigur că, în astfel de condiţii, în materie de drumeţie, nu este cazul să insistăm în această

1
Lipsa apei este una din principalele caracteristici ce impresionează pe turistul care străbate Piatra Craiului. Ea se
datorează reliefului carstic şi numeroaselor fisuri care străbat în toate sensurile uriaşa masă de calcar, determinînd
scurgerea apei freatice către un nivel hidrostatic inferior.
carte, ci să abordăm, ca şi în celelalte trasee, problemele de geologie. Foarte mulţi dintre cititori, mai
ales dintre bucureşteni, au făcut în Bucegi primii paşi pe munţi şi au simţit primele înfiorări ale
altitudinilor, primele emoţii date de săritorile stîncilor, primele încîntări ale orizonturilor necuprinse, şi
poate primele atracţii spre cunoaşterea florei şi faunei acestora. Au admirat de jos peretele versantului
estic, au privit cu melancolie cum se îndepărtează culmile la orizont atunci cînd trenul trece de
Comarnic în drum spre Bucureşti, au păstrat neştearsă imaginea formelor cioplite de gheţari de pe
versantul apusean, după ce maşina i-a dus în goana de la Bran spre Rucăr, de-a lungul istoricei şosele
de peste Giuvala. Lecturile copilăriei şi adolescenţei s-au reactualizat, amintindu-i de zînele de pe
Valea Cerbului, evocate de neîntrecutul nostru povestitor M. Sadoveanu, şi de descrierile duiosului
Vlahuţă.
Mai mult decît în oricare alt masiv din Carpaţi, amatorii au parcurs aici, în toate sezoanele,
ţancurile şi pereţii stîncoşi, adeseori legănîndu-se ca păianjenii în vîrful unui fir ancorat de piloane
metalice.
Am arătat că, în timpurile erei mezozoice, paralel cu acumularea depozitelor din mările de pe
versantul apusean al Cristalinului Leaotei, depozite asemănătoare se îngrămădeau şi în bazinul de la
est, astfel că, după cutarea şi ieşirea la suprafaţă a lanţurilor muntoase, s-au conturat două mari „zone
sinclinale": zona Pietrei Craiului şi zona Bucegi—Piatra Mare. Depozitele de pe versantul apusean al
Leaotei corespund primei zone sinclinale citate mai sus; se consideră că s-au acumulat într-un braţ
marin continuu, denumit „zona Dîmbovicioara-Baraolt". În aceeaşi interpretare, rocile depuse în apele
marine de pe flancul răsăritean al Leaotei se admite că ar corespunde unei zone estice de sedimentare
(zona Bucegi—Piatra Mare) din care se desprindea spre SE un golf marin în apele căruia s-au depus
sedimentele de acelaşi fel din Munţii Ciucaşului şi Zăganului. Aceste ape ar fi invadat peste domeniul
flişului carpatic. Dacă prezentarea Masivului Piatra Craiului ne-a prilejuit discutarea problemei
recifelor de astăzi şi din trecutul geologic, calcarele recifale alcătuind în acest munte principalele
obiective turistice, în Bucegi se poate afirma că ne găsim într-un imens domeniu de conglomerate, ce
nu-şi găseşte pereche în altă parte a ţării, alcătuind o placă puternică a cărei grosime depăşeşte 1 500 m.
Iar dacă, spre deosebire de alte trasee, în care am plecat de la poalele muntelui sau din bazinele
submontane, pentru a urca apoi pe înălţimile dorite, de data aceasta plecăm de pe Platoul Bucegilor
spre formaţiunile din vale, tăiate de apa Prahovei, o facem deoarece asemănarea în linii mari cu
structura geologică a Pietrei Craiului este izbitoare, astfel că elementele prezentate pe traseul anterior,
referitoare la alcătuirea şi la modul de formare al acestor roci, ne vor folosi în totul la expunerea ce va
urma. Sub raportul structurii geologice (vezi fig. 27), Bucegii, care constituie şi o unitate morfologică
evidentă, se încadrează deci în sectorul sudic al zonei cristalino-mezozoice, limitîndu-se la apus cu
marea masă a cristalinului Leaotei, iar la răsărit cu domeniul întins al zonei interne din flişul carpatic,
reprezentată prin roci de vîrstă cretacică inferioară, mai ales printr-o importantă masă de strate de
Sinaia1, constituind înălţimile Gîrbovei sau Zamorei de la vest de valea Prahovei şi care se dezvoltă
spre răsărit pînă în valea Doftanei şi pînă la Zizin. Spre miazăzi, rocile citate avansează pe la sud de
masa de conglomerate pînă în valea Ialomiţei ai cărei versanţi îi Constituie, pînă la sud de staţiunea
Scropoasa (binecunoscută turiştilor pentru lacul şi pentru uzina electrică de la Dobreşti) şi Moroeni.
Această zonă, ridicată faţă de restul formaţiunilor înconjurătoare mai noi (stratele de Sinaia sînt
aproximativ cele mai vechi roci cretacice din flişul carpatic), a fost denumită „anticlinoriul de
Zamora"; primul termen, de origine latină, arată că este vorba despre un mare anticlinal reculat 2. După
unele păreri, marea masă de conglomerate de Bucegi s-ar fi deplasat de la apus spre răsărit, asemenea
unei gigantice „pînze de încălecare" alunecînd peste cea a flişului de la apus de valea Prahovei, astfel
că actualmente ocupă o poziţie tectonică peste rocile din faţă, şi nu una normală, adică nu se găsesc pe
locul unde s-au depus ele la început. Calcarele recifale masive pe care călătorul le vede şi din tren în
carierele de sub Muntele Piatra Arsă, ca şi cele ce constituie stîncile de la Sf. Ana, unde se găseşte o
frumoasă cascadă, se situează în faţa uriaşei stive de conglomerate şi ar reprezenta bucăţi rupte în
mişcarea pînzei şi împinse în „fruntea" acesteia. După alte opinii, conglomeratele s-ar găsi actualmente
chiar pe locul lor de acumulare, iar aceste calcare ar reprezenta blocuri uriaşe prinse în masa lor (rupte
din faleza mării cretacice). Ne putem subscrie la o atare opinie în toate cazurile, aceste roci putînd
reprezenta adeseori chiar recife fixate pe locul lor de origine, ce îşi „scot capetele" de sub învelişul de
conglomerate mai noi. Dacă ne referim acum la caracterele rocilor ce alcătuiesc Masivul Bucegilor, va
trebui, ca în toate regiunile de pe întinsul zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orientali, să începem
cu şisturile metamorfice care au alcătuit ţărmul mărilor erei mezozoice şi fundamentul peste care s-au
depus rocile mai noi, ca şi în cazul sinclinalului Pietrei Craiului. Se înţelege că, în acest scop, ne vom

1
Roci a căror denumire locală arată tocmai marea lor extensiune în acest sector carpatic.
2
Adică o cută anticlinală pe care mişcările tectonice au transformat-o într-un complex de cute păstrînd forma
generală a anticlinalului iniţial.
îndrepta privirile spre flancul vestic al Bucegilor, adică spre marea masă cristalină a Leaotei. Sub raport
petrografic, este remarcabilă asemănarea cu rocile care se găsesc pe flancul vestic al Pietrei Craiului.
Limita cristalinului se urmăreşte din valea Porţii (lîngă Bran) la nord, pe sub Muntele Clinciu (2 071
m), prin marea căldare glaciară Gaura (2 275 m), pe sub întinsele grohotişuri de la poalele Guţanului (2
177 m) şi ale Muntelui Grohotişu (2 168 m), deasupra văii cu acelaşi nume, şi apoi pe sub Strunga în
Muntele Tătaru, iar de aici, prin izvorul Mircii, pînă la vărsarea sa în Ialomiţa. Spre sud, şisturile
constituie Muntele Lucăcilă (1 872 m), din care coboară valea Bolbocilor, ce se varsă în Ialomiţa în
apropierea cabanei. De aici, ele se dezvoltă şi mai departe către miazăzi. Turistul care se îndreaptă spre
apus plecînd fie de la cabana Bolboci, fie urmînd linia funicularului (care trece peste munţi de la
Buşteni, prin valea Ialomiţei, pînă în Masivul Leaotei şi care transportă trunchiuri de brad pentru
fabrica de hîrtie din Buşteni), pătrunde în inima cristalinului Leaotei, poposind la staţiunea terminală a
funicularului, Brătei. În faţă i se desfăşoară munţii versantului răsăritean al Leaotei, îmbinîndu-1 cu
plaiuri întinse şi împădurite, iar către culme, acoperite de întinse păşuni alpine. Pretutindeni roca este
invariabilul şist sericitic sau cloritic cu porfiroblaste de albit. Uneori mai apar şi intercalaţii locale de
gnaisuri albe şi compacte sau de întunecate amfibolite. În apropierea staţiei Brătei se găseşte un granit
masiv, dur şi compact, bogat în mică neagră, ale cărei lame sclipesc în razele soarelui, pe fondul alb-
albăstrui al masei fundamentale de cuarţ (sticlos) şi feldspat (lăptos). Acest granit, în care cu greu îşi
face loc ciocanul geologic, seamănă mult cu granitul de la Albeşti şi cu micile iviri ce se găsesc pe
valea Bădenilor, afluent al Dîmboviţei, la satul muscelean Stoeneşti, de pe versantul apusean al
Leaotei. Spre răsărit, şisturile cristaline dispar sub masa conglomeratelor, cu excepţia unor mici petice
scoase la zi de eroziune, cum sînt cele de pe valea Ialomiţei: la gura văii Horoabei, între Padina şi
Peştera, între cheile Zănoagei şi Scropoasa, precum şi în interiorul zonei stratelor de Sinaia, pe
versantul stîng al văii Cerbului, circa 1 km în amunte de vărsare şi pe valea Zamorei de pe versantul
drept al Prahovei (la est de Buşteni). Pe versantul estic al Bucegilor depozitele mai vechi decît
cretacicul, care începe cu doggerul, au o dezvoltare subordonată. Aici se situează calcarele de la Piatra
Arsă şi Sf. Ana, precum şi cele de pe văile Zgarburii (Piatra Roşie) de sub Hotelul de la cota 1400 şi
din valea Peleşului (cheile superioare), unde sînt asociate cu frumoase jaspuri de culoare roşie După
unii cercetători, recifele menţionate, ca şi cele de pe Plaiul Furnica, ar fi de vîrstă cretacică inferioară.
Pe versantul apusean al masivului, apar calcare recifale jurasice superioare, alcătuind o fîşie
discontinuă, îmbucătă-ţită prin fracturi. Aspectele lor sînt masive sau blocate de imense perdele de
grohotiş, cum este cazul în partea de sud în Munţii Lespezi-Zănoaga iar spre nord, începînd din cheile
Tătarului, pe la Strunga, Guţanu, Gaura, pînă sub Muntele Ciubotea (2 275 m). Masele de calcar recifal
masiv prezintă unele zone stratificate la partea inferioară (cheile Zănoagei, cheile Peşterii, valea
Zgarburii). Şi în aceşti munţi minunatele chei, peşteri şi celelalte forme carstice au fost sculptate de ape
în aceleaşi vechi recife jurasice. Astfel sînt cheile Urşilor, Tătarului, Zănoagei, Peşterii. Oarzei,
Cocorei, Horoabei, binecunoscute turiştilor din Bucegi, precum şi alte modelări carstice pline de
pitoresc, printre care se numără peşterile Ialomiţei, Tătarului, Urşilor 1.
Desigur că nu există turist care să fi străbătut meleagurile Bucegilor şi să nu fi pătruns în
bezna grotei Ialomiţei, unde a admirat jocul de umbre ce se desfăşoară pe albul pereţilor peşterii la
lumina faclelor însoţitoare. Fantezia turiştilor şi speologilor a încetăţenit aici numiri sonore, fără nici o
legătură cu toponimia originară, ca: „Bolta lui Decebal", „Grota Urşilor", „Galeria Apelor", „La altar"
(fundul peşterii). Vlahuţă, în România pitorească, povesteşte astfel vizitarea peşterii Ialomiţa: „Acum
vestita peşteră te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în fioroasele-i adîncuri, s-auzi
şopotul izvoarelor ascunse şi plescăitul răsunător al cascadei — o ploaie de pietre scumpe la lumina
torţelor, să vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nici o creţitură, sub mîndre pologuri de
piatră, din vîrful cărora atîrnă felurimi de ciucuri albi şi lucii ca de marmură, şi de-aci să te urci în
marele dom al peşterei, sub uriaşa boltă, împodobită cu stalactite, — minunatul palat unde-au împărăţit
odinioară „urşii speluncilor", ale căror oase zac, de cine ştie cîte mii de ani, risipite pe lîngă pereţi. În
fund de tot este o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru frumuseţea şi bogăţia stalactitelor
ei lungi şi sclipitoare, s-ar putea numi „sala coloanelor de marmură".
În sfîrşit, tot în calcarele jurasice superioare apar izvoarele cu debit variat de pe văile
Scropoasei, Văcăriei, Coteanului. Succesiunea rocilor jurasice depuse înaintea calcarelor se deosebeşte
adeseori de cea schiţată şi atît de uniformă din sinclinalul Pietrei Craiului. În baza doggerului sînt şi
aici strate subţiri de conglomerate şi gresii, uneori cu mici intercalaţii de cărbuni (Zănoaga).
Caracteristic este însă că, în acest sector al mării jurasice, s-au acumulat, la un moment dat, mari
cantităţi de organisme care ne apar astăzi în calcare şi în gresii calcaroase ale căror variaţie şi bogăţie
de specii au făcut din punctul cunoscut turiştilor sub denumirea de Vama Strungă, de sub Muntele
Tătaru, un loc tot atît de vestit în geologie, ca şi cele citate pe traseul anterior. Succesiunea este foarte

1
Vezi Em. Cristea şi N. Dimitriu, în loc. cit.
asemănătoare cu anumite locuri din Munţii Alpi (unde au primit denumirea locală de strate de Klaus,
denumire sub care se găsesc menţionate, în literatură, şi o parte din aceste roci de la Strunga). Dacă
drumeţul le cercetează de aproape, poate recunoaşte multe forme rotunde sau alungite, puternic
pietrificate, amintind de scoicile marine prin prezenţa celor două valve suprapuse, dar care aparţin altor
tipuri de organisme străvechi (denumite brahiopode, deoarece, în interiorul cochiliei, partea cărnoasă
sau piciorul avea forma unor braţe ramificate). Alături de acestea, se găsesc amoniţi, melci (denumiţi în
ştiinţă gastropode) şi chiar corali care, spre deosebire de cei din recife, nu clădeau stînci, ci trăiau
izolaţi etc.
Jaspurile roşii şi verzi, roci dure cornoase, cu spărtură aşchioasă sau concavă, care se găsesc şi
în Piatra Craiului peste formaţiunea doggerului, se întîlnesc în Bucegi frumos dezvoltate pe valea
Peleşului, ce-şi poartă apele pe versantul prahovean. Jaspuri apar şi sub calcarele de la punctul Ana şi
din cariera de la Piatra Arsă. Uneori, în locul jaspurilor, se întîlnesc calcare dure, galbene, cu resturi
fosile, cum este pe valea Horoabei, calcare verzui (Muntele Lespezi) sau marne şi calcare roşii, cu
resturi de crini-de-mare (Vîlcelul Ţapului, afluentul văii Gaura). Peste marea stivă a calcarelor recifale
jurasice s-au depus în continuare marne calcaroase de tip Dîmbovicioara (cretacice inferioare). Se
admite însă că. În timpurile cînd marea se retrăsese şi aceste sedimente se găseau pe uscat, adică pe la
mijlocul perioadei cretacice, au fost roase de dalta agenţilor externi şi reduse doar la un mic petic aflat
la Poliţa (la nord de Muntele Gaura), de unde s-au citat numeroase forme fosile încă de pe la mijlocul
veacului trecut.
După aceste timpuri, în care uscatul se ridicase alcătuind un impozant relief deasupra mărilor
cretacice, am arătat că marea a invadat din nou, rupînd şi prăvălind blocuri de toate mărimile şi
formele, ce se rostogoleau haotic în apele agitate de la ţărm. Acum iau naştere stivele uriaşe ale
conurilor de dejecţie, din cimentarea cărora au rezultat actualele conglomerate de Bucegi. Bucăţile
incluse în aceste roci îngăduie geologilor să reconstituie natura acelor uscaturi şi caracterul mărilor şi
torenţilor care le-au transportat. Cine examinează o bucată de conglomerat de Bucegi constată că, în
cimentul calcaros (face efervescenţă), plin uneori de granule de nisip, asemenea unei gresii, se găsesc
mai ales bucăţi de cuarţ rotund, lăptos sau transparent, alteori de calcare albe de tip jurasic, de şisturi
din seria de Leaota, de roci marno-calcaroase de tipul stratelor de Sinaia, rupte din ţărmul răsăritean
(din anticlinoriul Zamorei), de jaspuri roşii, de calcare, de gresii şi de conglomerate din dogger; cu alte
cuvinte, marea a muşcat dintr-un ţărm alcătuit din rocile depuse anterior. Dar ceea ce se remarcă este şi
prezenţa unor blocuri din roci ce nu au fost recunoscute în fundament şi a căror explicaţie rezidă fie în
faptul că aceste roci au fost distruse în întregime şi că astăzi nu se mai recunoaşte locul lor iniţial, fie că
au fost purtate de valuri de-a lungul ţărmului din cine ştie ce ungher îndepărtat, aşa cum se întîmplă cu
pietrele de-a lungul plajei Mării Negre, fie, în sfîrşit, că aceste roci au rămas în adîncime, ascunse sub
stiva de conglomerate. Astfel sînt blocurile de granit ce se găsesc în conglomeratele dintre Omul şi
Caraiman, de pe platou, roci care nu au fost recunoscute pe locul de origine. Este sugestivă şi prezenţa
unor gigantice blocuri de calcare recifale, alunecate desigur pe panta falezei sau platformei
continentale, ce se găsesc la obîrşia Ialomiţei, sub vîrful Omul, la Mecetul Turcesc, în vîrful Baba Mare
(2 202 m), la Caraiman etc. În unele zone mai fine se ajunge pînă la gresii, roci care apar intercalate
între stratele dure şi grosiere de conglomerate. În locurile larg deschise, cum este Platoul Bucegilor,
unde vînturile rod adînc stînca şi spulberă pulberea rezultată, stratele de gresii se macină mai repede
decît cele de conglomerat, care rămîn suspendate asemenea unor ciuperci şi conduc la formele bizare
ale Babelor, dintre care una aminteşte destul de sugestiv chipul Sfinxului din Egipt. De altfel, chiar
Sfinxul, celebra operă a antichităţii, a fost modelat mai întîi de dalta vîntului deserturilor, iar artistul
anonim care a desăvîrşit-o nu a făcut decît să prelucreze stînca cu forma cea mai sugestivă. Tot acestei
eroziuni selective a stratelor de gresii se datoresc şi acele cotloane denumite „portiţe", cum este Portiţa
Caraimanului, pe care se întrec alpiniştii curajoşi, sau ferestre, cum este Fereastra Urzicii.
După acumularea conglomeratelor de Bucegi, în mările cretacicului superior s-au depus mai
ales nisipuri şi subordonat mîluri, care au dat naştere la gresii cu multă mică şi respectiv marne. Atare
roci conţin resturi fosile pe valea Dorului în regiunea Jepilor. Zone întinse de gresii cretacice
superioare se găsesc pe Platoul Bucegilor şi în valea Ialomiţei. Le străbate din plin orice drumeţ care
traversează platoul coborînd mai ales la Padina sau, de-a lungul funicularului, la Bolboci. Pe valea
Ialomiţei se întind pe versantul stîng, la sud de cabana Peştera, pînă la cheile Tătarului, dezvoltîndu-se
spre culme pe pîraiele dintre Blana şi Lăptici pînă în vîrful Pietrosu (1931 m), apar apoi la sud de gura
Izvorului Mircii pînă la Bolboci unde, după o intervenţie locală a conglomeratelor de Bucegi, se
dezvoltă din nou gresiile cretacice superioare pînă la cheile Zănoagei. Cel ce coboară de la Babele la
Peştera, prin umbroasa pădure Cocora, merge prin conglomerate de Bucegi, dar prinde şi o fîşie din
aceste roci, înainte de a întîlni drumul ce coboară pe valea Obîrşiei. Pe platou, ele sînt limitate, în
genere, la apus şi la miazăzi, de linii de fractură sau de falii. Astfel de „petice de gresii" se găsesc între
Munţii Jepii Mari şi Piatra Arsă, Furnica, Vîrful cu Dor şi Nucet, Păduchiosu şi Dichiu. Am arătat însă
în capitolul precedent că interpretări mai noi atribuie aceste roci tot cretacicului inferior. Ca şi în
sinclinalul Pietrei Craiului, după cretacic, apele se retrag din bazinul Bucegilor care rămîn pradă
agenţilor distructivi ai eroziunii pînă în zilele noastre. În timpurile cuaternarului, calota de gheaţă care a
învăluit munţii din ramura sudică a Carpaţilor şi-a întins gheţarii şi peste Bucegi (singurul masiv, în
afară de Munţii Rodnei, din lanţul Carpaţilor Orientali care prezintă urme mai evidente de gheţari 1).
Oricine a parcurs culmile Bucegilor au rămas entuziasmat de grandoarea circurilor din jurul vîrfului
Omul, din care-şi trag originea văi cunoscute tuturor drumeţilor. Cea mai sugestivă este zănoaga de la
fundul văii Gaura, cu forma sa semicirculară, cu pereţi stîncoşi şi grohotişuri întinse, ce domină
peisajul versantului apusean al Bucegilor şi pe care neaua întîrzie pînă miezul verii. Turistul care a suit
pe vîrful Omul a admirat în zilele senine, firul de argint al Ialomiţei (Obîrşiei) ce coboară dintr-o dublă
căldare, vecină cu precedenta, către vest, iar după aceea, întorcîndu-se, privirile i-au alunecat spre
abisul căldărilor din care izvorăşte Valea Cerbului şi valea Morarului, străjuite de stîncile ascuţite, atît
de caracteristice peisajului din Bucegi, ale Acelor Morarului. Spre nord ne apare una dintre cele mai
poetice zănoage ale munţilor noştri, circul Mălăeştilor, din care-şi trage originea valea ce coboară la
cabana cu acelaşi nume, către care te duc atît serpentinele ce pleacă de pe vîrful Omul, cît şi abruptul
horn al Mălăeştilor sau Brîna Caprelor, ce se desprinde de sub creasta Bucşoiului. În fine, în căldarea
Ţigăneştilor, de la nord de valea Mălăeştilor, se găseşte unicul lac glaciar, mic şi adeseori secat, din
Bucegi. Pe toate aceste văi, ca de altfel şi pe altele (valea Căldărilor, valea Doamnelor, valea Sugarilor,
valea Ciubotei), coborau gheţari ce şi-au săpat ulucul în formă de U şi pragurile caracteristice. De pe
urma lor au rămas voluminoase depozite morenice, la locul unde limba de gheaţă s-a topit. O astfel de
morenă alcătuieşte promontorul prin care străpunge firul Ialomiţei în amunte de cabana Peştera, în zona
în care primeşte apele văilor Doamnelor şi Sugarilor; o morenă întinsă a fost lăsată de gheţarul Gaurei,
pe valea Cătunului, o alta se găseşte pe Valea Cerbului, în avale de Poiana Văii Cerbului, şi, în sfîrşit, o
altă morenă, pe frumoasa vale a Mălăeştilor. Aşadar, Masivul Bucegilor propriu-zis se ataşează, sub
raport structural, zonei cristalino-mezozoice. La poalele Bucegilor, Prahova îşi taie cursul în
formaţiunile zonei interne a flişului carpatic, depuse într-o mare întinsă şi, în bună parte, mai adîncă
decît cea în care se depuneau sedimentele zonei cristalino-mezozoice. În această mare a avut loc
sedimentarea formaţiunilor de fliş, începînd cu baza cretacicului. Grosimea depozitelor acumulate a
fost apreciată pînă la 4 000 m. Variaţia grosimilor este însă mare, după locul considerat, datorată
ridicărilor şi scufundărilor ce se compensau reciproc, la un moment dat, între marea flişului şi
depozitele sinclinalului Bucegilor. Dacă am încerca să urmărim cu gîndul modul în care a luat naştere,
în timpul cretacicului inferior, stiva atît de groasă de sedimente, ar trebui să ne închipuim o mare, poate
mai adîncă de 200—300 m, pe fundul căreia se depuneau mîluri şi argile de culoare cenuşie şi neagră,
bogate în substanţă organică, uneori cu mult calcar, din care au rezultat şisturi argiloase, marnoase şi
calcaroase. Local se acumulau fragmente colţuroase de roci, ce au dat naştere la brecii, sau se
produceau erupţii submarine de roci diabazice, de pe urma cărora se dezvoltau mari cantităţi de
organisme silicioase (radiolari). Scheletele acestora, care se strîngeau pe fundul mării în mîluri bogate
în oxid de fier, au dat naştere mai tîrziu şisturilor argilo-silicioase de culoare roşie ce apar asociate cu
roci eruptive bazice. Spre partea superioară a seriei, fie că adîncimea mării a scăzut, fie că pe fundurile
adînci ajungeau blocuri alunecate de pe continent, au luat naştere conglomerate cu bucăţi mari şi cu
ciment argilos. În genere, succesiunea, bazală mai ales, este lipsită de fosile, ca orice formaţiune de fliş.
Pe măsură ce studiile avansează, cercetătorii noştri descoperă însă forme noi, care infirmă în bună parte
această concepţie şi lămuresc ou succes problema vîrstelor geologice. Cine nu a remarcat, de la
fereastra compartimentului de tren, rocile stratificate de culoare neagră, cu dungi albe (vine de calcit),
care alcătuiesc versanţii văii Prahovei în amunte de Posada, roci puternic încreţite, ridicate la verticală
sau fracturate, vorbindu-ne parcă despre cumplitele frămîntări ale scoarţei de pe urma cărora s-a înălţat
lanţul carpatic ? Sînt binecunoscutele strate de Sinaia ce se întind în tot lungul Carpaţilor Orientali.
Şisturile roşii şi verzi, formate sub influenţa erupţiilor submarine apar, printre altele, şi în apropiere de
Azuga (strate de Azuga).
După aceste sedimente, în marea flişului a continuat depunerea de mîluri cu mult mai bogate
în nisipuri şi uneori cu resturi numeroase de organisme, asemenea mai ales unor mici bănuţi cu centrul
îndoit, denumite orbitoline, uneori cu aporturi de carbonaţi de fier (siderite). Din aceste sedimente au
luat naştere argilele, gresiile, calcarele şi sideritele, dezvoltate în partea de sus a acestui mare
anticlinoriu de Zamora. Au fost denumite, după numele cunoscutei localităţi de pe valea Prahovei,
strate de Comarnic. Peste acestea, sedimentarea a continuat cu materiale grosiere, formîndu-se ceea ce
se numeşte flişul gresos, compus mai ales din gresii, cu grosimi uneori de zeci de metri, şi din
conglomerate mărunte, uneori cu resturi de plante carbonificate. Local, prezintă mici intercalaţii de
recife alcătuite din scoici speciale din neamul citat al hipuriţilor şi cu bănuţi de orbitoline. Urmează o

1
În Munţii Călimani ca şi în Munţii Moldovei de nord sînt cu totul subordonate.
fază cu adîncime mică în care se acumulează pietrişuri dînd naştere apoi la conglomerate asemănătoare
celor din Bucegi (groase de 400 m, după unii autori). Peste acestea apar o serie de alte tipuri de roci,
dintre care ţinem să atragem atenţia cititorului asupra unor marne roşii pe care le poate recunoaşte la
nord de Comarnic şi care conţin fosile de tipul belemniţilor. Partea superioară a perioadei cretacice este
marcată de rocile argiloase vinete şi roşii pe care le recunoaştem din tren, mai ales la Gura Beliei,
ieşind în relief din restul decorului acoperit de vegetaţie. Dacă te opreşti pentru un moment la bariera
de la Gura Beliei şi pătrunzi în incinta carierelor, unde uneori vezi escavatoarele muşcînd din malul
argilos, şi mai ales dacă timpul nu este ploios pentru a te înfunda în noroi, scormoneşte puţin în
frumoasa alternanţă de strate ce apare în locurile dislocate şi vei descoperi mici bile sau corpuri
alungite de un mineral strălucitor, gălbui, acoperite în genere de o crustă mată de oxizi, uneori chiar
frumos cristalizate. Sînt „concreţiuni de pirită" (sulfura de fier) ce au luat naştere, cu milioane dr ani în
urmă, în mîlurile de pe fundul mării cretacice, sub influenţa gazului sulfuros rezultat din
descompunerea materiei organice asupra fierului din apă. Alteori poţi găsi resturi de belemniţi, cu
formele alungite amintite, cărora poporul le dă denumirea de „cozi de şarpe", împietrite. Revenind
acum la versantul estic al Bucegilor, constatăm că, pe orice traseu am porni-o din elegantele staţiuni de
pe valea Prahovei, către platoul Bucegilor, va trebui să străbatem printre aceste depozite de fliş
cretacic, între conglomerate şi marea masă a stratelor din Sinaia găsindu-se în mod continuu, potrivit
interpretărilor recente, formaţiunea flişului marno-gresos care, între Sinaia şi Buşteni, depăşeşte chiar şi
versantul stîng al Prahovei. Cum asemănările dintre aceste roci şi cele din seria de Sinaia sînt uneori
foarte mari, dovedind că în natură nu există limite categorice între formaţiuni, prezentăm, în ansamblu,
întreaga formaţiune de culoare închisă şi cu mult calcit, oare, pînă nu de mult, a fost înglobată, aproape
integral, în stratele de Sinaia. Gresiile pot fi recunoscute mai ales în Valea Jepilor (cursul inferior), pe
marginea şoselei dintre Sinaia şi Podul Stînii, în legătură cu o seamă de stînci calcaroase. Aceste roci
de fliş se dezvoltă, cu mult mai larg în partea nordică a masivului, apărînd în „ferestre" sau susţinînd
conglomeratele de Bucegi. Calcarele din carierele de la Sinaia au fost declarate rezervaţii naturale.
Argilele şi marnele de la Gura Beliei sînt folosite pentru fabricarea cimentului în fabricile de la Sinaia
şi Comarnic. Străvechea cale ce şerpuieşte în lungul văii Prahovei, amintită în hrisoave încă de pe la
mijlocul veacului al XV-lea, din timpul domniei lui Dan al II-lea, este astăzi şoseaua naţională de
interes republican ce stabileşte legătura directă dintre regiunile situate în interiorul şi exteriorul arcului
carpatic. Pînă la Predeal, în culmea ce desparte bazinul Prahovei de al Timişului, şoseaua trece exclusiv
prin aceste roci de fliş, dominate de tipicele strate de Sinaia.
Fig. 28. — Schiţă geologică a văii Prahovei în zona subcarpatică (după harta Comitetului
geologic la scara I:500 000:
1 — cretacic; 2 — eocen + oligocen; 3 — miocen (antesarmaţian); 4 — sarmaţian; 5 —
pliocen; 6 — cuaternar; 7 — masiv de sare; 6 — anticlinal.
Pe versantul transilvan coboară din nou în gresiile şi conglomeratele de tip Bucegi, unde sînt
sculptate formele elegante ale celor doi munţi ce închid orizontul: Postăvarul la nord şi Piatra Mare la
răsărit, unde apar de altfel şi calcarele recifale jurasice.
Dacă însă o porneşti pe Prahova în jos (vezi fig. 28), spre miazăzi, dincolo de Gura Beliei,
constaţi că şoseaua pătrunde în depozitele zonei externe a flişului carpatic şi anume într-o formaţiune
eocenă bogată în resturi fosile, alcătuită din marne, gresii şi calcare; nu lipsesc fosilele caracteristice
acestor perioade, denumite numuliţi, rotunde ca nişte bănuţi. După localitatea Şotrile Vistierului de pe
valea Prahovei, s-a dat acestor depozite denumirea de eocen de Şotrile. Curînd însă apar depozitele din
baza neogenului (miocene) care se dezvoltă pe o fîşie, avînd în centru localitatea Breaza, situată pe o
terasă întinsă, a cărei poziţie deasupra malului escarpat al Prahovei, cu strate cutate, deschise ca pe un
panou, nu poate scăpa călătorului ce contemplă peisajul de la fereastra vagonului de tren. În spatele
gării Breaza se recunosc bancurile groase de roci conglomeratice şi gresoase care se pot urmări apoi şi
pe malul stîng al Prahovei. În masa acestora apar uneori intercalaţii de roci, de culoare albă, alcătuite
din gips, mineral moale ce se zgîrie cu unghia, şi care arată o depunere în lagune sau în lacuri sărate
concentrate rezultate de pe urma braţelor de mare ce se izolau în anumite momente prin aceste
meleaguri subcarpatice. Uneori gipsul este frumos cristalizat, fibros, sau intră în alcătuirea cimentului
gresiilor, arătînd că, în aceleaşi lagune, au avut loc şi acumulările de nisipuri. Este inte-restant să notăm
şi faptul că, în conglomerate, se găsesc blocuri de şisturi verzi de tipul celor din sudul Dobrogei. Spore
partea superioară, acest complex conţine intercalaţii de cenuşi vulcanice şi alte gipsuri, alături de şisturi
marnoase şi de roci mai grosiere. Cum la miazăzi reapar rocile flişului cretacic superior şi eocen,
reprezentate prin gresiile cu multă mică şi cu granule mari, cunoscute sub numele de gresia de Tarcău,
şi oligocen, s-a tras concluzia că sedimentele miocene arătate mai sus s-au depus într-un braţ de mare
prins între marginea flişului şi un promontor sudic, cu roci de fliş, denumit sinclinalul Slănicului.
Promontorului citat, ce-i constituia ţărmul sudic, i s-a dat denumirea de Pintenul de Hor-moriciu, La
sud de acest pinten s-au depus, în timpul miocenului, importante cantităţi de sare intercalate între
diferite tipuri de roci, însoţite regulat de acea „brecie a sării". Peste ele, în apele lacului pliocen, ce a
urmat, s-au acumulat formaţiuni variate, interesante pentru cercetările geologice. În aceste vremuri, în
lagune, s-au concentrat imense cantităţi de materie organică, din a cărei descompunere, la adăpost de
acţiunea oxigenului, a luat naştere, de-a lungul veacurilor, petrolul, aurul negru al străfundurilor
pămîntului patriei noastre. În timpul cutărilor scoarţei, masivele de sare s-au ridicat printre strate
asemenea unor sîmburi ce sparg la apăsare carnea fructelor, dînd naştere unor cute speciale, numite
„cute diapire". Liniile de fractură au fost căi de migrare a petrolului din adîncime către suprafaţă,
ajungînd apoi să impregneze stratele poroase de nisip (sau rocile colectoare ale pliocenului), de unde îl
extrag de obicei sondele de exploatare. Ajungem în frumosul oraş industrial Cîmpina, în gara căruia
remarcăm întotdeauna prezenţa nenumăratelor vagoane-cisterne ce iau grăbite calea spre centrele de
prelucrare. Ne găsim în plină „zonă a cutelor diapire". Oraşul însuşi este situat deasupra unui masiv de
sare. În trecere prin oraşul Cîmpina putem vizita casa memorială a pictorului N. Grigorescu, unde s-au
zămislit de-a lungul anilor opere atît de specifice locurilor noastre.
Trenul sau automobilul se pune din nou în mişcare. Pe fondul orizontului mai dăinuiesc
ultimele sonde care dezvăluie sălaşul, ascuns la adîncimi de sute de mii de metri, al zăcămintelor de
petrol. Te apropii de Ploieşti pe şesul întins al Cîmipiei Romîne, formată din depozitele recente ale
lacului cuaternar, peste oare divaghează acum cursul văilor coborîte din stînca sură a muntelui. La
orizont, globul sîngeriu al soarelui începe să se întunece tot mai mult, asemenea unui imens cărbune ce
se răceşte vertiginos. În curînd, miile de licurici ai Capitalei îţi vor trimite prin noapte familiarul lor
salut, încheind astfel (a câta oară ?) o minunată evadare pe locuri întotdeauna noi şi interesante, în
Bucegi şi pe valea Prahovei.

3. Ceahlăul şi Cheile Bicazului

Marele nostru savant şi enciclopedist, domnitorul Dimitrie Cantemir, a cărui faimă, acum
două veacuri şi jumătate, depăşise cu mult graniţele Moldovei, şi a cărui clarviziune politică a fost
confirmată de vremuri, afirma în celebra sa Descrierea Moldovei că, dacă rapsozii antichităţii ar fi
cunoscut Ceahlăul, el „nu ar fi fost mai puţin celebru decît Olimpul, Pindul sau Pelia". Iar mai departe,
savantul, care mai tîrziu avea să întocmească cîteva schiţe ale Caucazului, considera ca muntele cel mai
semeţ al Moldovei îşi are „mişlocul acoperit întotdeauna cu zăpadă, iar vârful lui niciodată pentru că
pare a fi mai înalt decît norii cei de zăpadă". Şi într-adevăr dacă, urmînd recomandarea lui Dimitrie
Cantemir, privim spre apus de undeva din Lunca Siretului sau a Prutului, într-o dimineaţă senină,
vedem profilîndu-se la orizont piramida Ceahlăului înconjurată de nori albi. Uneori, pînă tîrziu în
miezul toamnei, cînd zilele senine de octombrie presară pulbere de argint peste culmile Munţilor
Bistriţei, un nouraş alb rămîne, agăţat parcă în stîncile Toacei şi Panaghiei de pe vîrf al Ceahlăului,
asemenea unei cuşme de plăieş. Dar emoţia cea mai profundă o simte, în această privinţă, drumeţul
care a înnoptat la cabana Dochia şi care, trezit în faptul zilei, asistă la un răsărit de soare privind
fermecat marea încremenită de nori adunaţi în abisurile de sub ţancuri, din care răzbeşte globul auriu al
soarelui. Străjuind una dintre cele mai pitoreşti şi mai cîntate văi din ţara noastră, valea Bistriţei,
îmbrăţişat la nord şi la sud de apele de cristal ale Bistricioarei şi Bicazului, Ceahlăul îşi ridică fruntea
pietroasă dominînd peste zări lanţurile paralele ale Munţilor Moldovei, denumite şi „obcine".
Desprinsă de sub înălţimile ce depăşesc 2 200 m ale Ineului Rodnei şi ale Prislopului, Bistriţa
sparge năvalnic flancul stîncos al muntelui şi-şi taie de-a curmezişul drum prin zona cristalină a
Carpaţilor Orientali pentru a pătrunde, în avale de satul Frasin, în inima flişului carpatic, unde, între
plaiuri moldoveneşti, străjuită de Ceahlău, îşi oferă cu dărnicie apele marelui baraj. De la Piatra Neamţ,
cursul Bistriţei trece prin zona dealurilor subcarpatice, alcătuite din formaţiuni neogene în care adesea
se găsesc şi masive de sare. După ce trece de Săvineşti şi primeşte apele Cracăului, în avale de oraşul
Buhuşi, mai străbate o palmă de loc prin formaţiunile recente ale Podişului Moldovenesc pentru a se
vărsa apoi în Siret, mai la răsărit de oraşul Roman. Marii noştri scriitori: Gh. Asachi, V. Alecsandri, Al.
Russo, M. Eminescu, Al. Vlahuţă, Gh. Coşbuc, Em. Gîrleanu, G. Galaction, M. Sadoveanu etc. au
cîntat şi au descris în nenumărate lucrări Bistriţa şi Ceahlăul, urmînd parcă dorinţa marelui Cantemir.
Cine n-a urmărit cu gîndul acţiunea din Baltagul, petrecută pe plaiurile bistriţene ? Geologia variată a
acestor locuri a format obiectul de cercetare al specialiştilor din ţara noastră încă cu multe decenii în
urmă, iar marele baraj, realizat în anii puterii populare, a fost întrevăzut acum vreo jumătate de veac de
profesorii Leonida şi Macovei. În zilele noastre, plaiurile bistriţene cunosc pulsul unei vieţi noi. Cursul
ei a fost deviat pe vreo 15 km, iar minerii au durat un tunel de aducţie prin inima Muntelui Botoşanul,
pe o lungime de 5 km, între Poiana Cîrnu şi Stejaru, pentru a pune în funcţie turbinele uzinii de la
Stejaru. Drumeţul care escaladează Ceahlăul venind de pe versantul moldovenesc îşi termină de obicei
excursia trecînd munţii în Transilvania prin minunatele Chei ale Bicazului. Acestea constituie unul
dintre cele mai vestite şi mai încîntătoare obiective turistice din ţara noastră, alături de staţiunea Lacul
Roşu, situată pe malul lacului de baraj natural cu acelaşi nume, din unda căruia se ridică încă cioturile
vîrfurilor de brazi înecaţi de apa Bicazului. Dar şi de astă dată traseul nostru va porni din zona
cristalino-mezozoică, de la Gheorghieni, de pe versantul ardelean al Carpaţilor, cu destinaţia Bicaz.
Între lanţul vulcanic şi zidul carpatic de la răsărit, se găsesc depresiuni intracarpatice, bazine de
sedimentare recente, printre care şi Depresiunea Gheorghienilor, de-a lungul cărora îşi poartă unda
Mureşul şi Oltul. Pe harta geologică această depresiune apare asemenea unei pete de formaţiuni
recente, alungită aproximativ NE-SV după direcţia văii Oltului, care o străbate prin mijloc, situată între
masa uriaşă de lave şi cenuşi a lanţului vulcanic la apus, şi şisturile cristaline slab metamorfozate ale
zonei cristalino-mezozoice, la răsărit. Dinspre munte se deschid larg, către Olt, evantaiele conurilor de
dejecţie, pe care le întîlnim şi la poalele altor munţi înalţi (Făgăraş, Retezat). Oraşul Gheorghieni se
găseşte situat în apropierea limitei cristalinului, astfel că cel ce pleacă cu maşina spre apus, către
culmile Munţilor Gurghiului ce se profilează la orizont, poate recunoaşte foarte curînd, în stîncile din
marginea şoselei, şisturile foioase şi cuarţitele uneori cu feţe strălucitoare, cu culori argintii (sericitice)
sau verzui (cloritice), alteori negre, datorită grafitului. Primul eşalon de şisturi cristaline ce apare în
amunte de Gheorghieni prezintă chiar „porfiroblaste de albit", amintind rocile specifice sectorului sudic
al Leaotei. Înainte ca şoseaua să părăsească firul văii Beche-nilor, care coteşte către miazănoapte spre
a-şi înfunda izvoarele în mozaicul de roci eruptive ale masivului de la Ditrău, în masa şisturilor apar
intercalaţii importante de roci albe, uneori şistoase, alteori mai masive, cu cristale mari împlîntate într-o
masă mai fină. Se admite că aceste roci rezultă din metamorfozarea unor vechi porfire sau cenuşi
porfirice, motiv pentru care au fost denumite porfiroide. Ele se menţin şi în versantul pe care-l urcă
şoseaua, în serpentine, uneori însoţite de cuarţite negre. Sub culmea ce constituie cumpăna apelor între
bazinul Oltului la apus şi bazinul Bistriţei la răsărit, locul şisturilor slab metamorfozate este luat de
micaşisturi, bogate mai ales în mică neagră, şi de gnaisuri, roci cu aspect mai masiv,, mai compacte şi
mai dure. Ajunşi în culme, lăsăm în spate Depresiunea Gheorghienilor, străjuită de lanţul vulcanic
Harghita-Călimani. La stînga, spre miazănoapte, se desfăşoară înălţimile Munţilor Suhardului în care
dolomitele triasice se asociază cu rocile dure (gresiile şi conglomeratele din baza formaţiunii triasice)
pentru a da cele mai variate aspecte reliefului, în timp ce către sud, la dreapta, se înalţă vechile recife
gigantice, încremenite de veacuri, ale Hăghimaşului. Un prim plan este constituit, pînă în pîrîul Oii, din
dolomite, culminînd în vîrful Lohavas (1 621 m).
Dincolo de această vale, Hăghimaşul Negru, atingînd 1774 m, îşi înalţă culmea flancată de
mase întinse de grohotiş, continuîndu-se apoi într-un lanţ muntos orientat NS, alcătuit dintr-o veche
barieră recifală, dezvoltată în apele jurasice, ca şi Piatra Craiului. Înălţimea cea mai mare este atinsă în
vîrful Hăghimaşul Mare (1793 m), care în nord alcătuieşte culmea separatoare între Valea Oltului şi
valea Bicăjelului, iar în sud, între prima şi valea Trotuşului. Bicăjelul, ca şi mulţi dintre afluenţii
Trotuşului, curge pe conglomerate de vîrstă cretacică ce repauzează pe flancul răsăritean al barierei
recifale a Hăghimaşului, formînd umplutura unui vechi bazin de sedimentare, astăzi în formă de
sinclinal, ceea ce aminteşte de situaţia asemănătoare de pe flancul estic al Pietrei Craiului. Spre vest,
către Olt, culmea Hăghimaşului prezintă un abrupt remarcabil, cu pereţi drepţi, grohotişuri mişcătoare
şi fenomene carstice. Ca şi bariera pietrei Craiului, bariera Hăghimaşului se găseşte tot peste şisturile
cristaline, însă mai puternic metamorfozate. În bază, prezintă roci triasice între care arareori apar şi
calcare şi dolomitele atît de caracteristice Carpaţilor Orientali, precum şi cu conglomerate şi gresii,
urmate de jaspuri şi de calcare roşii.
După această digresiune asupra lanţului Hăghimaşului, să pornim, orientîndu-ne după harta lui
I. Atanasiu, din culmea Pongraţ de pe care am admirat zările, către Lacul Roşu, pe şoseaua care ne
poartă de-a lungul văii Pietrei Roşii, vale care îşi strînge izvoarele de pe o mare suprafaţă, ferăstruind
adînc formaţiunile geologice. Drumul coboară prin serpentine. Pe culmi străjuiesc, fixate peste
cristalin, recifele de dolomit triasic, avînd în bază adesea gresiile şi conglomeratele cu care începe
ciclul de sedimentare. La un moment dat, pătrundem din cristalin în dolomitele de culoare albă-gălbuie
cu zone de alterare roşcate, ce apar pe marginea şoselei. Tratate cu acid clorhidric, ele nu fac
efervescenţă decît în pulbere şi arareori se poate constata o stratificaţie în masa acestor roci. La gura
unui pîrîu de pe dreapta, pe o mică distanţă, reapar şisturile cristaline pentru a face apoi loc dolomitelor
masive şi unor roci sedimentare şistoase marno-argiloase cenuşii, a căror vîrstă se situează spre partea
inferioară a perioadei jurasice. Aceste roci constituie, în dîmbul din dreapta noastră, aflorimente pe care
drumeţul atent le remarcă uşor. Curînd ajungem la marginea frumosului Lac Roşu (980 m), alungit pe
direcţia NS, asemenea unei gigantice fîşii de peruzea 1 încleştate între pereţii muntelui. Întinsul lacului
apare cînd argintiu, reflectînd în sclipiri îndrăzneţe razele soarelui de munte, cînd albastru-deschis sau
verde-gălbui, oglindind stîncile şi brazii de pe mal. Adierea vîntului de vară îi încreţeşte discret faţa
argintie, printre cioturile uscate ale brazilor de odinioară. În clipele liniştite, apa se tulbură doar de

1
Piatră semipreţioasă, de culoare albastră sau verzuie, numită şi turcoază.
undele concentrice lăsate de păstrăvii ce sar după gîze.
Lacul Roşu este cunoscut şi sub denumirea de Lacul Ucigaşului, nume moştenit probabil de la
muntele a cărui prăbuşire a zăgăzuit în anul 1838 apele Bicazului. În capătul său de miazăzi, primeşte
apele pîrîului Oii, ce coboară din calcarele prăpăstioase ale Hăghimaşului negru, croindu-şi oale apoi
prin conglomerate asemănatoare celor din Bucegi şi Piatra Craiului şi, înainte de vărsare, prin dolomite,
gresii şi conglomerate triasice. Pe versantul său vestic se varsă pîrîul Suhărdelului carp îşi aduce apele
din Muntele Suhardul, străbătînd de la izvoare, şisturi cristaline iar apoi dolomite, urmate de gresii şi
conglomerate triasice care alcătuiesc versant; muntelui şi vîrful cu cota 1507 m. Capătul nordic al
lacului este barat de o mare stîncă dolomitică în avale de care începe primul eşalon de recife jurasice de
pe stînga Bicazului: Piatra Roşie (în baza cărora se găsesc calcare roşii şi jaspuri). Pe dreapta lacului
întîlnim de asemenea dolomite asociate cu conglomerate şi cu gresii, ce alcătuiesc flancul Muntelui
Ghilcoş (1 411 m) care, alcătuit tot din calcare, continuă către nord şirul de recife jurasice din lanţul
Hăghimaşului. O mare „pornitură" cu grohotiş şi conuri de dejecţie se dezvoltă acum de o parte şi de
alta a văii Bicazului care, desprins din apa liniştită a lacului, o porneşte grăbit peste spinări stîncoase,
prăvălindu-se în mici cascade, spumegînd şi murmurîndu-şi ritmic cîntecul său de vitejie. Şoseaua
coboară printre cabane şi vile ce te privesc din desişul brazilor de pe versanţi. Un dîmb îţi apare în faţă
înainte de accentuarea coborîşului de la ieşirea din staţiune. În această stîncă poţi recunoaşte „jaspuri
silicioase", dure, de culori brune şi verzui, ce zgîrie sticla, cu spărtură aşchioasâ sau scoicoasă. În
asociaţie cu ele se găsesc cenuşile vulcanice diabazice, de culoare întunecată sau chiar negre. Ambele
tipuri de roci sînt incluse între roci calcaroase stratificate. După ele, pe firul văii, apar calcarele roşii
stratificate ce conţin amoniţi. Cititorul care a reţinut poate succesiunea prezentată anterior va înţelege
uşor de ce, de o parte şi de alta a văii, se înalţă acum cetăţi de calcare recifale jurasice, precedentele
două tipuri de rocă stînd, ca pretutindeni în Carpaţii Orientali, la baza acestora. Curînd calcarele
coboară în firul văii. După ce am trecut printr-un mic tunel, lăsăm în urmă reciful Pietrei Roşii şi, tot pe
stînga văii, în faţă, ni se înalţă acum, golaşă, Piatra Altarului sau Turnul Bardosului (1 120 m). Pentru
escaladarea acestei stînci se întrec alpiniştii cei mai iscusiţi, spînzuraţi în corzi şi fixaţi în crampoane.
Perspectiva pe care o oferă vîrful ei este minunată, mai ales cînd vine ca răsplata unor eforturi
neînchipuit de mari, dar, după cum este şi natural, nici nu îndrăznim să o recomandăm drumeţului şi
nici nu sîntem în situaţia de a o putea descrie. Zidurile albe, pe care vegetaţia cu greu se fixează, ne
împresoară acum dominînd serpentinele lungi ce coboară vertiginos către hăul ce se deschide
ameninţător în vale, între doi pereţi albi, despicaţi parcă de securea unui gigant legendar. Pe stînga,
Bicazul primeşte pîrîul Cupaşelor, ce-şi strînge apele de departe, de sub Muntele Fugheş, purtîndu-şi-le
apoi pe pat de gnaisuri şi micaşisturi, printre masele dolomitice ale Suhardului Mic, la sud, şi mozaicul
de roci ce culminează tot cu dolomitele de vîrstă triasică, din Bîtca Cupaşului (1 408 m) la nord. Cursul
inferior al acestei văi desparte calcarele jurasice ale Pietrei Roşii de Masivul Bardosului. În pline chei
calcaroase, pe stînga Bicazului, se varsă valea Lapoşului ce separă şisturile cristaline şi conglomeratele
cretacice ale muntelui cu acelaşi nume (1 452 m) de Bîtca şi Suhardul Cupaşului. Pe dreapta văii, după
ce ai depăşit serpentinele, vezi cum năvăleşte, spumegînd, apa Bicăjelului, care îşi culege izvoarele
dinspre sud, din domeniul marnelor şi al calcarelor cretacice ce flanchează spre apus spinarea
colţuroasă a „barierei Hăghimaşului". Pereţii s-au apropiat acum, iar din cer a rămas doar o fîşie
albastră. Drumeţii au dat acestui loc sugestivul nume de Gîtul Infernului. Mai departe, valea te scoate la
lumină; versanţii se deschid larg şi sînt constituiţi din conglomerate cretacice cu cimentul calcaros şi
gresos, amintindu-ţi de rocile întîlnite în abruptul Bucegilor. La o cercetare atentă, recunoşti, prinse în
ciment, blocuri de şisturi cristaline (dar niciodată de tip Leaota), calcare recifale, bucăţi negre de
diabaze, jaspuri roşii, granite, granodiorite, marne şi gresii negre. La poalele unei vechi faleze marine,
torenţii îngrămădeau, în vremurile de pe la mijlocul perioadei cretacice, toate rocile mai vechi, ce
formau continentul, aşa cum am arătat că se petreceau lucrurile şi în sud, pe meleagurile Bucegilor şi
Pietrei Craiului.
După circa un kilometru jumătate reintrăm din nou, pentru cîteva sute de metri, în cheile tăiate
în stîncile de calcar recifal. În interiorul lor, Bicazul primeşte pe stînga valea Şugăului care dă ocol pe
la răsărit Muntelui Lapoş, străbătînd un întins domeniu de conglomerate.
Pe bază de fosile, geologii au arătat că aceste calcar au vîrsta foarte apropiată de a
conglomeratelor, poale cu puţin mai vechi, fiind deci tot cretacice. Recifele ce le-au dat naştere s-au
depus în ape calde. Curînd, vijelia torenţilor a înecat însă recifele, sub masele uriaşe ale conurilor de
dejecţie, astfel că aceste calcare apar astăzi acoperite de masa conglomeratelor de sub care le-a scos la
iveală fie dalta milenară a eroziunii, fie exploziile de dinamită şi burghiul perforatoarelor de la carierele
de piatră. Aceste chei mici sînt denumite şi cheile Şugagului sau Cheiţele. Spre nord, creasta calcaroasă
recifală se continuă pe mai mulţi kilometri, pînă în vîrful Munticelu (1 387 m) şi Crucea lui Ţepeş (1
228 m), iar spre sud, pe alţi kilometri, pînă la Făgeţelu. În punctele citate mai sus, ca şi pe firul
Bicazului, la ieşirea din chei, dezvelite de lucrările de exploatare, apar la lumina zilei rocile diabazice
de culoare neagră însoţite de cenuşi vulcanice alterate cu formare de dorit, ceea ce le dă culoarea verde,
reprezentînd vechile erupţii submarine de roci bazice ce au alcătuit insule în marea cretacică.
Ieşită din chei, şoseaua şerpuieşte acum la loc deschis. Pe maluri se văd mari pornituri şi
conuri de dejecţie, de unde deducem prezenţa marnelor şi a conglomeratelor (de data asta cu un ciment
negru argilos, foarte urîcios în timp de ploaie) de vîrstă cretacică. După vreun kilometru, o nouă stîncă,
de dimensiuni cu mult mai reduse, ne barează calea: sînt ultimele dolomite triasice din Piatra
Pîngărenilor, dincolo de care valea se deschide larg între terasele de-a lungul cărora se întinde satul
Bicaz-Chei. Pe versanţii de dincolo de terase, mai rar chiar în dîmburi, constatăm prezenţa şisturilor
cristaline slab metamorfozate, de tipul celor cloritice, uneori cu intercalaţii de cuarţite negre şi de roci
porfiroide care se întind pînă la gura văii Dămucului. Dincolo de aceasta începe Bicazul Ardelean şi,
sub raport geologic, domeniul întins al flişului intern (denumit de I. Băncilă: vest intern) cu stratele de
Sinaia. La Gura Dămucului se găseşte un minuscul recif format în timpurile de la începutul cretacicului
în aceleaşi ape în care se depuneau şi stratele de Sinaia, dar la o adîncime desigur mai mică decît a
acestora. Dincolo de valea Dămucului, de-a lungul căreia un drum străvechi trece munţii în
Depresiunea Ciucului, la Lunca, traversînd formaţiunile zonei cristalino-mezozoice, pe valea Bicazului,
se întinde, pe cîţiva kilometri, satul Bicazul Ardelean. Pe stînga, valea Bicazului primeşte mai întîi
pîrîul Ţepeşenilor şi apoi larga vale a Bradului, de-a lungul căreia, o şosea carosabilă duce peste munţi
la Tulgheş, prin locuri cu un pitoresc poate cu nimic inferior minunatelor tărîmuri parcurse pînă aici.
La vreo 5 km de la gură, pe dreapta, în valea Bradului, se varsă pîrîul Bistrei, pe care se găseşte cel mai
important traseu de acces în Ceahlău de pe clina sa sud-vestică şi unul dintre cele mai frumoase din
întregul masiv. Continuînd drumul pe valea Bradului, după vreo 5 km, se ajunge la frumoasa peşteră
Toşoroc sau Jgheabul cu Gaură. Să revenim însă în valea Bicazului. După ce ferăstruieşte prin stratele
de Bistra, la gura pîrîului Chişirig, — punct cunoscut şi sub denumirea de Vama Veche, fiindcă aici se
găsea vama înainte de primul război mondial — apele sale pătrund în marne şi gresii cu orbitoline,
paralelizate cu stratele de Comarnic, iar mai departe, de la Neagra şi pînă în regiunea satului Hamzoaia,
într-o succesiune de marne şi gresii cenuşii cretacice aparţinînd tot zonei interne a flişului, şi anume
subunităţii denumite flişul est-intern.
Dincolo de Hamzoaia, după o minusculă intercalaţie de şisturi negre, se dezvoltă domeniul
întins şi foarte caracteristic al gresiilor paleogene, specifice zonei mediane a flişului carpatic (gresiile
de Tarcău) şi a unor depozite oligocene în care apare intercalată o gresie oarecum asemănătoare
acesteia (gresia de Fusaru). La sud de văile Bradului şi Bicazului se dezvoltă Munţii Tarcăului, iar pe
valea Bistriţei, între Bicaz şi Piatra Neamţ, se găseşte frumosul sat moldovenesc Tarcău. Localitatea se
află situată la punctul de vărsare în Bistriţa al pîrîului cu acelaşi nume, care îşi aduce apele de departe
de la miazăzi, de pe un pat stîncos şi accidentat, constituit din roci eocene superioare (strate de Secu) şi
oligocene. Complexul gresiei de Tarcău reprezintă de altfel formaţiunea în care a fost săpată imensa
escavaţie pentru bararea lacului de acumulare, între Obcina Horştei şi Muntele Gicovanu. Lucrări
complicate de injectare şi consolidare, cu o tehnică specială, s-au executat în roca vie pentru a putea
primi apoi tumultul apelor Bistriţei. Şi tot în gresie de Tarcău, ceva mai în amunte de Bicaz, se găseşte
Piatra Corbiţei, în jurul căreia imaginaţia poporului nostru a ţesut una dintre cele mai duioase legende 1.
Compoziţia rocilor ce se întîlnesc pe traseul dintre Bicaz şi Piatra Neamţ — traseu pe care
drumeţul îl parcurge, în mod obligatoriu, şi în lungul căruia se găsesc multe obiective turistice
interesante — este foarte variată. Astfel, în avale de gura Tarcăului, gresia menţionată se continuă pînă
la Straja, sat de străjeri în timpul lui Ştefan cel Mare, unde apar roci marno-argiloase, uneori foarte
silicioase, de culori ce variază de la verde-cenu-şiu, prin violet, pînă la roşu, asociate cu gresii
silicioase. Acumularea lor a avut loc fie la sfîrşitul cretacicului, fie la începutul eocenului; li s-a dat
denumirea localităţii de mai sus. În amunte de Straja, se dezvoltă o succesiune de depozite variate
dintre care se desprind şisturile negre cretacice şi o serie de roci marnoase cu resturi fosile din neamul
scoicilor marine, denumite ino-cerami (cretacic superior). În centrul acestei fîşii se găseşte un sat
străvechi (din secolul al XIV-lea), astăzi localitate climaterică, Pîngăraţi, cu o mănăstire ce păstrează
amintirea lui Alexandru cel Bun şi a lui Alexandru Lăpuşneanu. Dincolo de Combinatul de cherestea
de la Vaduri şi de noile blocuri construite, se desfăşoară unitatea cea mai exterioară a flişului carpatic,
în care apar larg dezvoltate, alternînd datorită cutării, depozite eocene şi oligocene.
Pornind pe un pîrîiaş nordic, turistul ajunge curînd la mănăstirea Bistriţa, unde se găsesc
mormintele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Ana, loc ce aminteşte de cele mai de seamă nume
voievodale din neamul Mu-şatinilor şi de primul nostru letopiseţ. În apropiere de Piatra se găseşte satul
Bisericani, localitate al cărui nume a fost dat unei serii de roci din partea superioară a oligocenului,
alcătuită din şisturi marnoase şi gresoase, de culoare închisă, cercetate pentru prima dată în această
regiune, dar care se recunosc aproape în întreaga zonă a flişului. Ajungem astfel la Viişoara şi apoi la

1
Vezi Sanda Nicolau şi colab., Ceahlăul.
Piatra Neamţ, important centru industrial şi istoric. Aici se opresc formaţiunile flişului carpatic, în
Dealul Cozlei şi al Pietrei, fiind împinse „tectonic" peste depozitele mai noi ale Subcarpaţilor. În
Dealul Cozlei, care străjuieşte oraşul Piatra Neamţ, se găsesc, în şisturile argiloase oligocene
(disodilice), cele mai frumoase urme de peşti şi răcuşori din vechile mări în care s-au depus, cu
milioane de ani în urmă. Cu datele expuse pînă aici referitoare la regiunile vecine, nu este prea greu să
înţelegem acum constituţia geologică a celui mai semeţ munte al Moldovei. La alcătuirea sa participă
aproape exclusiv rocile sedimentare. De altfel, chiar poziţia sa structurală ne spune aceasta: Ceahlăul se
situează integral în zona internă a flişului Carpaţilor Orientali. Drumeţul care a parcurs înălţimile
Bucegilor rămîne surprins de marea asemănare dintre peisajele întîlnite acolo şi cele din Ceahlău, fapt
ce se datoreşte structurii petrografice analoge a celor două masive muntoase. Rătăcind pe platourile şi
pe „poliţele" Ceahlăului, printr-o vegetaţie deosebit de variată, amintind în mod remarcabil pe cea din
Bucegi1, călătorul poate uşor recunoaşte prezenţa conglomeratelor grosiere şi a gresiilor din care răsar
masive, într-adevăr ceva mai mici, de calcare recifale asemănătoare cu totul celor din cheile Tătarului
sau de la peştera Ialomiţei. Relieful este şi el foarte asemănător. De altfel, în zona interioară a flişului,
atare roci creează decorul specific. Ele se găsesc şi în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, cum sînt
Ciucaşul şi Zăganul din partea de sud a ţării, Hăghimaşul (1 505 m), vecinul vestic al Ceahlăului, şi
Culmea Stînişoarei, din lanţul Carpaţilor Moldovei. În toate masivele citate se poate constata o etajare
asemănătoare a formaţiunilor geologice, şi anume: în bază alternanţe de roci marnoase specifice flişului
carpatic, care pot fi recunoscute în punctele depresionare tăiate de văi (valea Schitului, Izvorul Alb,
Izvorul Muntelui, Neagra), urmate de un al doilea etaj constituit din gresii grosiere şi, în sfîrşit, etajul
superior, alcătuit din conglomeratele de Ceahlău şi Piatra Sură. Din examinarea schiţei de la fig. 29
rezultă că aceste roci se găsesc în zona formaţiunii stratelor de Bistra, avînd la apus fîşia lată de strate
de Sinaia ce se întinde peste valea Bistricioarei, Pîrîul Pîntecului şi valea Bistrei (afluent al Bicazului),
pînă la marginea zonei cristalino-mezozoice, care „încalecă" tectonic peste partea lor apuseană. O linie
structurală denumită linia Grinţieşului, după satul cu acest nume din valea Bistricioarei, separă pe hartă
zona stratelor de Bistra de cea a stratelor de Sinaia.
Fig 29 Schiţa geologică a Ceahlăului (după I Băncilă)
În partea răsăriteană se găseşte o altă linie tectonică, denumită de I. Băncilă linia Luţu Roşu,
după numele curmăturii dintre originea Izvorului Muntelui şi Izvorul Alb, caracterizată prin apariţia de-
a lungul ei a unor roci argiloase roşii de vîrstă cretacică superioară. Această linie marchează
încălecarea, de la apus la răsărit, a rocilor de Ceahlău (gresii şi conglomerate) peste formaţiunile de la
est (gresii şi marne prezentînd forme contorsionate, cu feţe curbe, uneori cu intercalaţii de strate
sideritice, denumită seria curbicorticală). Aşa cum se întîmplă în toată zona flişului, formaţiunile sînt
cu atît mai noi, cu cît ne deplasăm de la apus la răsărit, unităţile încălecînd local, tot în acest sens, una
peste cealaltă. Toate rocile citate pînă aici au vîrsta cretacică şi aceeaşi vîrstă are şi fîşia îngustă de
şisturi negre cu care se încheie, făcînd un mare cot spre est, succesiunea lor (aproape de 90°) în
regiunea pîrîului Secu, afluent al Bistriţei în lacul de baraj, la satul cu acelaşi nume. La răsărit de aceste
roci se dezvoltă, aşa cum s-a arătat şi pe profilul de pe valea Bicazului, gresiile eocenului (de Tarcău şi
de Fusaru) care, la nord de pîrîul Secu, pătrund masiv sub şisturile negre, după o linie denumită linia
Audiei 2.
Din orice punct am porni spre înălţimile Ceahlăului, vom trece prin succesiuni de roci
sedimentare unde întîlnim marne, argile, gresii, calcare, înainte de a ajunge în lumea conglomeratelor şi
calcarelor care dă farmecul Ceahlăului. Versantele nordic şi răsăritean ale acestui masiv erau accesibile
altădată de pe şoseaua ce unea oraşul Piatra Neamţ cu Tîrgu Neamţ sau Vatra Dornei. Astăzi, de la
Bicaz şi pînă la Poiana Teiului, sat străjuit de un vechi recif cretacic de 17 m, se întinde lacul
hidrocentralei V. I. Lenin. Drumeţul care a admirat culmile Toacei, Panaghiei, Bîtcei Ghedeonului sau
Ocolaşelor, din pontonul cu care străbate lacul, va admira curînd întinsul său albastru de pe stîncile
acestora şi natural că nu va şti să aleagă care dintre cele două perspective este mai impresionantă.
Principalele căi de acces sînt: de la Bicaz pe valea Izvorului Muntelui spre cabana cu acelaşi nume, pe
Izvorul Alb direct sau pe dîmburile laterale (Piciorul Secu cu Obcina Chica Baicului şi Piciorul
Verdelui, coborînd din Obcina Verdelui şi Bîtca Stirigoaiei), cum şi pe pîrîul Schitu, din comuna
Ceahlău, de la binecunoscutul schit Durău (datînd numai din anul 1835, cu picturi restaurate de
Tonitza); aici este şi casa de odihnă a Academiei R.P.R., de unde căile te poartă spre vîrf fie pe la
vestita cascadă a Duruitoarei3 (de la care vine şi numele schitului), fie pe la cabana „7 Noiembrie",
către Piciorul Sahastrului şi Piatra Lată. Alt marcaj te conduce în fine pe la o păstrăvărie modernă şi

1
Deşi în Ceahlău lipseşte bujorul-de-munte sau smirdarul (rododendronul), atît de caracteristic în Bucegi, după
cum, ceva mai în vale, lipseşte şi primăvăraticul ghiocel.
2
Şisturile negre cretacice, la care ne-am referit în atîtea rînduri, sînt denumite de geologi şi strate de Audia.
3
Instalată pe o bară rezistentă de conglomerate, cascada are o cădere de aproape 30 m pe cele două trepte ale ei.
apoi, spre zona alpină, prin Piciorul Şchiopului şi Pîrîul Rupturilor. Toate drumurile duc în culme, la
cabana Dochia (1 750 m), situată sub dîmbul Lespezilor (1 802 m), principalul adăpost de altitudine al
Ceahlăului, care-ţi oferă peisaje dintre cele mai variate. Acelaşi obiectiv au şi căile de acces dinspre
sud, din valea Bicazului. Cea mai importantă suie din satul Neagra, pe valea cu acelaşi nume, pe sub
vîrful Văraticului (1363 m), pe deasupra pitorescului Jgheab al Armenilor, pe sub Turnu lui Budu şi
Stănilă, peste „poliţa" Ocolaşului şi pe sub vîrful Ocolaşului Mare (1 857 m), precum şi traseul ce
porneşte din valea Bradului, pe firul pîrîului Bistrei şi, prin Piciorul cu Strungile deasupra Jgheabului
lui Vodă, lăsînd la S-E piscul Ocolaşului Mare, suie pe lîngă stînă, la cabana Dochia. Pe oricare dintre
aceste drumuri o vei porni, te vei găsi mai întîi în domeniul formaţiunilor cu roci de granulaţie fină şi
abia de la 1 400 m (arareori de mai jos) vei pătrunde în cel al conglomeratelor de Ceahlău şi al
calcarelor ce le însoţesc. Dacă din localitatea Ceahlău, de pe malul lacului de acumulare, situată în seria
de marne şi gresii curbicorticale, porneşti către cabana şi schitul Durău, pe valea Schitului, drumul te
poartă prin locuri pitoreşti, cu o veche tradiţie istorică, pătrunzînd mai întîi în marnele şi gresiile seriei
de Bistra. Pe un dîmb de pe dreapta se găsesc ruinele, vechi de vreo 400 de ani, ale palatului Cnejilor
(fostă proprietate a Cantacuzinilor moldavi) şi o mică biserică. Drumul continuă pe sub obcina Boiştei,
prin rocile puternic contorsionate ale stratelor de Sinaia, pînă la cabana şi apoi la schitul şi la casa de
odihnă a Academiei R.P.R. de la Durău. Cursul superior al văii se răsfiră: Pîrîul Slatinei, Pîrîul lui
Martin, Pîrîul Rupturilor, Pîrîul Nicanului, toate străbat aceeaşi serie de roci, ultimele două avîndu-şi
însă izvoarele în zona alpină a conglomeratelor de Ceahlău. În stratele de Sinaia se găsesc întinsele
poieni acoperite de o vegetaţie luxuriantă, din care nu lipsesc cele mai frumoase orhidee din munţii
noştri, cu miros de scorţişoară, şi nici decorativul crin-de-pădure, Lilium martagon, cu floarea maronie,
pătată cu negru. Asemenea poieni însoţesc suişurile către culmi în spatele schitului Durău, pe Izvorul
Muntelui şi pe aproape toate traseele citate. Şi tot prin seria stratelor de Sinaia curge valea Bistrei
(dinspre sud), ale cărei izvoare sînt separate de precedentele prin curmătura obcinei Lacurilor (1 328
m), ca şi Pîrîul Pîn-tecului, cu numeroşii săi afluenţi estici, vale la apusul căreia se întinde domeniul
zonei cristalino-mezozoice. Dacă însă, coborînd din ponton la debarcaderul Secu, iei calea munţilor pe
la Izvorul Alb, străbaţi mai întîi gresiile de tip Fusaru iar apoi pătrunzi în lumea rocilor negre silicioase,
dure, ce-ţi zgîrie fierul pioletului, a stratelor de Audia (şisturi negre). După acestea, caracterul
formaţiunii se schimbă trecîndu-se la roci argiloase roşii şi verzi unde apar intercalate singurele
indicaţii ale unui vulcanism din acele timpuri cretacice: cîteva strate de vechi cenuşi vulcanice. Valea
te duce apoi, prin seria gresiilor curbicorticale şi a marnelor, pe sub Bîtca (1 160 m) şi Poiana Ciribuc,
pe lîngă ruinele schitului cu acelaşi nume, dărîmat de o avalanşă prin anul 1703. La fundul văii, sub
Bîtca Chica Baicului se găseşte curmătura Lutu Roşu, cu argile roşii de vîrstă cretacică superioară. La
sud de aceasta, ajungi la valea Izvorul Muntelui pînă sub Ocolaşu Mare şi Detunatele. De altfel, Izvorul
Muntelui este astăzi poate cea mai umblată cale de acces în Ceahlău, marcajul său pornind chiar din
dreptul barajului, prin satul cu acelaşi nume. Drumul, în bună parte carosabil, străbate prin gresia
masivă de Tarcău, printre versanţi împăduriţi. După vreo 7 km, înainte de a ajunge la confluenţa cu
pîrîul Furciturii, apare şi aici o fîşie îngustă de şisturi negre şi de argile roşii, cu cenuşi vulcanice
puternic silicifiate. Pentru a le da de urmă, trebuie să scormoneşti în malul pîrîului sau în poteca ce
porneşte pe dîmbul dintre văi. De aici înainte se dezvoltă seria de gresii curbicorticale ca intercalaţii de
marne şi strate de calcare sideritice prin care ajungi la cabana Izvorul Muntelui. Drumuri, frumos
descrise în ghidurile noastre turistice, te poartă la deal prin minunate poieni, între care Poiana Maicilor,
ce pare că nu are pereche, spre poliţele cu crini 1, sau spre impresionanta curmătură de la Lutu Roşu, la
vest de care se dezvoltă gresiile din baza conglomeratelor de Ceahlău.
Să pătrundem acum şi în acest domeniu ce încununează masivul. Deasupra gresiilor care le
preced pretutindeni, conglomeratele şi calcarele recifale ce răzbesc prin ele alcătuiesc lumea de basme
a culmilor Ceahlăului. Şi în aceste roci, ca şi în surorile lor brune din Bucegi, Ciucaş sau Hăghimaş,
colţii eroziunii au sculptat diferite forme, în jurul cărora imaginaţia ciobanilor a creat cele mai ciudate
şi mai duioase legende. În conglomerate sînt tăiate o seamă de forme specifice Ceahlăului. Astfel sînt:
spinarea Pietrei Late şi turnul Panaghiei, ce se desprinde pe fondul albastru al cerului de vară sub vîrful
culminant al Toacei (1 904 m), coloanele dorice din Ocolaşul Mare, ca şi turnul denumit La Pavilion,
„colţii" de peste Jgheabul Armenilor, amintind de Acele Morarului din Bucegi, crenelurile de cetate
feudală din Turnu lui Budu, căpitanul de oşti al lui Alexandru cel Bun, Căciula Dorobanţului, cele două
clăi la care ajungi din Poiana Maicilor, dintre care pe una imaginaţia populară a denumit-o „claia lui
Miron", celebrele „Pietre Detunate" sfărîmate, după legendă, de trăsnet năpraznic, Piatra Sihastrului,
precum şi alte multe forme sculpturale împrăştiate pretutindeni. Pe spinarea lor îşi fixează rădăcinile
firavele flori de munte dintre care nu lipseşte albastrul de cobalt al genţianelor, galbenul şi albul

1
Localnicii denumesc cranii specia Larix decidua, acei brazi cu frunze căzătoare, frecvenţi mai ales în Ceahlău, iar
„poliţe" — platformele de sub vîrful Ocolaş, acoperite cu păduri de larice.
saxifragelor, violetul florilor carnivore din neamul pingui-culelor, perniţele argintii cu mici flori
albastre de Eritrichium şi mai ales catifelata albumeală sau floare-de-colţ, trofeul de preţ al turiştilor şi
ciobanilor, care uită adesea că în vederea protejării naturii este interzisă culegerea ei. Acolo unde apar
şi gresii, rezistenţa neegală la eroziune conduce la forme de tipul Babelor din Bucegi (Ceahlăul are
Babele sale) sau de al Pietrei Lăcrimate.
Cum calcarele recifale se găsesc la baza masei conglomeratice, privit de departe, muntele pare
uneori încins cu un brîu alb, ceea ce a determinat pe unii să presupună că din acest motiv ar fi afirmat
Cantemir că Ceahlăul are „mijlocul înconjurat cu zăpadă". Şi în calcare, eroziunea a sculptat forme
bizare, cum este Piatra cu Apă de la fundul văii Izvorul Muntelui (aproape de curmătura Luţu Roşu)
sau vestita Piatră a Dochiei, care, potrivit legendei, ar reprezenta pe fiica lui Decebal fugită spre
pustiurile muntelui de teama urmăritorilor romani, înconjurată de un grup de pietre albe, rotunde, oile
Dochiei. Şi încă un lucru: tot datorită constituţiei rocilor, în Ceahlău cascadele sînt dese iar murmurul
lor te însoţeşte pînă departe. Desigur că drumeţul care a îndrăgit aceste plaiuri străbătute secole de-a
rîndul de ciobani, plaiuri pe care coboară căprioarele la izvoare în faptul dimineţii de cristal şi de-a
lungul cărora s-a urzit o mitologie proprie, va găsi şi alte colţuri pitoreşti pentru a completa cu ele şirul
imaginilor descrise mai sus.
Să ne oprim aici, pe culme, şi să privim spre marea de la poalele Ceahlăului, gîndind la apele
zbuciumate ce au scăldat în vremurile de la sfîrşitul erei mezozoice meleagurile acestea. Povestea
evoluţiei lor este povestea întregii mări a flişului carpatic. Spre apus, în zona cristalino-mezozoică,
peste şisturile cristaline încremenite încă de la sfîrşitul erei paleozoice, au năvălit, o dată cu zorii erei
mezozoice, mările care au depus cînd nisipuri şi pietrişuri, cînd calcare, mai ales recifale, cînd mîluri
fine ou organisme mici, silicioase. Pe atunci, adîncurile mării flişului nu se schiţaseră. Ele încep să-şi
depene povestea abia o dată cu ultima perioadă a erei mezozoice (cu cretacicul), cînd în mări se
depuneau cele mai variate sedimente, dar cu puţine fosile. Apele erau cînd puternic aerisite, cînd
infectate cu hidrogen sulfurat, ca cele de pe fundul actualei Mări Negre, cînd vijelioase, îngropînd totul
sub povara conurilor de dejecţie, cînd liniştite, pregătind viitoarele strate de Sinaia. Ridicarea masei
cristalino-mezozoice determina „migrarea" mărilor de la apus spre răsărit, către zona exterioară a
flişului unde se depuneau din nou cele mai variate tipuri de sedimente. În toată această lungă vreme,
bazinul mării flişului a fost puţin bîntuit de erupţii vulcanice, în mod cu totul excepţional, pe la sfîrşitul
acumulării şisturilor negre, cretacice şi apoi în vremurile oligocenului, cînd au furnizat silicea necesară
şisturilor menilitice. Mişcările orogenetice au scos din adîncuri rocile iar eroziunea le-a ferăstruit adînc
dîndu-ne astăzi putinţa să le citim povestea. Stivele s-au suprapus, conturîndu-se astfel la contact liniile
majore: linia Grinţieşului, linia Lutu Roşu, linia Audiei. Lăsăm drumeţului mulţumirea de a adăuga
elemente noi datelor pe care i le-am prezentat aici; iar dacă va poposi la cabana Dochia într-o zi
nestatornică de primăvară, trudit de lupta cu zăpada umedă, din topirea căreia pornesc peste stînci ape
învolburate, către adîncurile văilor, în grandoarea singurătăţii alpine, va desprinde parcă chemarea
străveche a toacei de pe pisc, iar printre negurile ce se gonesc vijelioase, va avea impresia că
recunoaşte nălucile personajelor legendare: a frumoasei Panaghii, iubita Soarelui, a Dochiei, urmărită
de ostaşii lui Traian, a viteazului Budu şi a fiicei lui Alexandru vodă, a ciobanului Miron doinind din
caval, sau ale sihastrilor retraşi printre ţancuri, suind cu pasul măsurat către culmile străjuite de zborul
vulturilor spre a privi către vale şi a-şi oglindi chipul uriaş în apa limpede a marelui lac de baraj,
dătător de forţă şi de lumină.

4. Prin munţii din nordul Moldovei

Spre deosebire de alte trasee prezentate pînă aici, mai mult sau mai puţin independente unul
faţă de altul, în cele ce urmează, călătoria noastră va fi, sub raportul geologic, întru totul corelată cu cea
precedentă, de pe meleagurile Bicazului şi ale Ceahlăului. Alcătuirea Carpaţilor Orientali se
caracterizează prin zone longitudinale continue ce se pot urmări pe întreaga lor întindere, cu excepţia
lanţului vulcanic. Calea noastră de acces către plaiurile istorice din nordul Moldovei va fi pitoreasca
vale a Bistriţei, al cărui nume indică în limba slavonă repeziciunea undei sale. În capitolul anterior s-a
făcut o fugară prezentare a formaţiunilor geologice pe care le ferăstruieşte Bistriţa de la izvoare şi pînă
la vărsare. Desigur, drumeţul care nu a cunoscut decît din literatură faima turistică a acestor tărîmuri,
visează o coborîre cu plutele pe Bistriţa de la Vatra Dornei şi pînă la Galu, care a devenit punctul
terminal, în urma construirii marelui baraj al hidrocentralei „V.I.Lenin". El a savurat neîndoios
descrierea emoţionantă pe care o face Vlahuţă, mai ales punctului denumit „la Toance" şi a aflat că, în
urma unei competente intervenţii, omul a supus şi aici natura, îndepărtînd stîncile primejdioase din
albia rîului1 pentru a evita astfel pericolul traversării Toancelor, care au rămas de domeniul amintirilor.

1
Piatra lui Toader se numeşte o stîncă în care şi-a găsit sfîrşitul un plutaş destoinic.
 Vuiesc pe Bistriţa nahlapii
Şi cîntă volbura la Toance
(Gh. Topîrceanu)

Vom face aşadar cunoştinţă cu geologia acestor locuri deplasîndu-ne în susul văii, pe şoseaua
carosabilă ce pleacă acum de la Poiana Teiului. Din acest punct pornesc, de altfel, două artere
importante: una către NE, pe la Poiana Largu, unde se află coada lacului, iar de aici, pe valea Largu
(taie în diagonală formaţiunile flişului carpatic), traversînd, pe la Pătru Vodă, sudul Culmii Stînişoarei,
în care se găsesc conglomerate asemănătoare celor din Ceahlău şi, prin apropierea Pipirigului, de care
este legat numele marelui nostru povestitor, I. Creangă, ajunge la Tîrgu Neamţ, oraş situat chiar pe
limita dintre formaţiunile de vîrstă miocenă ale Subcarpaţilor şi depozitele pliocene ce acoperă Podişul
Moldovenesc.
Cea de a doua cale, pe care o apucăm şi noi, fiind străjuită la răsărit de Culmea Stînişoarei iar
la apus, de Muntele Grinţieşu (1 762 m) (vezi fig. 30), merge pe firul Bistriţei, lăsînd în urmă silueta de
neuitat a Ceahlăului. Străbatem succesiv seria de gresii şi marne cretacice de tipul celor întîlnite sub
Ceahlău, iar apoi, o fîşie cu roci de tipul stratelor de Bistra, de-a lungul căreia se găsesc înşiruite satele
Galu şi Popeşti, pînă la Fărcaşa, de unde încep stratele de Sinaia aflate la baza cretacicului. După ce am
trecut de Borca, frumos sat de munte, cunoscut pentru prelucrarea lemnului 1, pe la Mădei, ajungem la
Frasin, unde se pătrunde în masa întinsă a şisturilor cristaline slab metamorfozate, care alcătuiesc, de
altfel, şi Masivul impunător al Grinţieşului, de pe stînga. Drumeţul va recunoaşte aici şisturile
sericitice, de culoare aurie, şi pe cele verzi, cloritice, cu unele intercalaţii de cuarţite negre, dure şi
compacte, specifice cristalinului Orientalilor, asociate uneori cu şisturi negre, grafitoase, cu cuarţite
negre şi cu roci calcaroase şi dolomitice metamorfozate. La Broşteni, şoseaua părăseşte cursul Bistriţei,
care are acum direcţia longitudinală, dezvoltîndu-se către nord, prin inima munţilor ce-i poartă numele,
paralel cu o fîşie lungă de cuarţite, ce ţine de la Holda şi pînă în cheile Bistriţei. Ocolind vîrful
Grinţieşului de deasupra Broştenilor (1 762 m), şoseaua ne duce pe minunate meleaguri de munte către
satul montan Dîrmoxa. Pătrundem acum în roci cu metamorfism mai accentuat (gnaisuri, micaşisturi),
care stau „în pînza" deasupra celor slab metamorfozate sau epizonale. Caracteristic mai ales sectorului
nordic al zonei cristalino-mezozoice este faptul că adeseori apare o serie de şisturi la alcătuirea cărora
participă, alături de componenţii minerali ai rocilor epizonale, micele şi granaţii, specifice zonei mai
profunde sau mezozonale. Seria conţine şi amfibolite şi se admite că s-ar situa la limita dintre cele două
zone. A fost denumită, după numele unui masiv din amunte de Cîrlibaba, seria de Brătila. Tot în
sectorul satului Dîrmoxa, imprimînd nota specifică reliefului de pe traseul pe care îl parcurgem, apar
calcare şi dolomite cristaline masive, amintind în totul de cele din Munţii Poiana Ruscăi din Carpaţii
Meridionali. De altfel, prezenţa acestor roci constituie unul dintre caracterele specifice cristalinului
Orientalilor. Pe aici, ca şi prin Poiana Ruscăi, în timpurile de la începutul erei paleozoice, se dezvoltau
recife coraliere, pe întinderi poate mai mici, dar în condiţii cu totul asemănătoare cu cele descrise în
capitolele anterioare. Apar şi aici acele înaintări dintre şisturi şi calcare sau dolomite, asociate chiar cu
concentrările de sideroză, specifice formaţiunii din Poiana Ruscăi. Dar în acest sector al marelui
geosinclinal carpatic se găseau în acele vremuri cantităţi mai importante de mangan decît de fier. Acest
preţios metal s-a depus în ape sărace în oxigen, o dată cu materialul nisipos din care au luat naştere
cuarţitele negre cu grafit. Prin metamorfozarea lor s-au format minerale bogate în mangan, alcătuind
zăcăminte asociate cuarţitelor negre, ce constituie în zilele noastre obiectul unor importante lucrări
miniere, cum sînt cele din regiunea Iacobeni de la Şarul Dornei şi Broşteni 2. De altfel, frumoasa
dezvoltare a calcarelor şi dolomitelor, din seria cu metamorfism redus, se poate observa în mod
remarcabil la apus, în Munţii Rodnei.
Prin desişul întunecos al pădurilor de brad şi printre recife încremenite de multe milioane de
ani, şoseaua ne poartă, pe sub Muntele Glodu pe vîrful căruia eroziunea a mai cruţat un petic de
sedimente cretacice superioare cu scoici specifice (inocerami), pînă la Păltiniş, sat la apusul căruia se
înalţă stiva impozantă de lave şi cenuşi vulcanice de dată recentă a Munţilor Călimani. Curînd ne găsim
în culmea (1 372 m) care ne coboară spre valea Bistriţei. Zarea se deschide larg cuprinzînd numeroase
culmi paralele împădurite, din care ţîşnesc stînci albe şi se înalţă vîrfuri masive de munţi, creînd un
cadru natural în care aşezările omeneşti se integrează într-o artistică armonie. La picioarele noastre îşi
face loc spre Bistriţa valea Neagra Şarului; dincolo de ea se conturează, la confluenţa Bistriţei cu
Dorna, eleganta staţiune balneoclimaterică Vatra Dornei (802 m), binecunoscută pentru industria sa
1
Spre est se desprinde şi aici o şosea ce traversează Culmea Stînişoarei (1 230 m), coborînd pe valea Suha la
Mălin, de unde duce la Fălticeni.
2
Alături de mineralele obişnuite (carbonaţi, silicaţi), în aceste zăcăminte s-au recunoscut şi minerale proprii cărora
li s-au dat denumiri speciale: broştenit, ponit (de la savantul romîn P. Poni).
forestieră (Combinatul forestier „Bernat Andrei"), minieră, terapeutică, fiind un loc căutat pentru
odihnă de oamenii muncii din ţara noastră. La dreapta noastră, deasupra satului Chiriliu, se ridică
Pietrosul Bistriţei (1 794 m), iar pe dreapta Bistriţei, Masivul Giumalăului (1 857 m), care străjuieşte
spre nord valea Moldovei. În Giumalău apar şisturi epizonale şi rocile porfiroide descrise mai înainte.
Ne continuăm drumul pe şoseaua ce însoţeşte pîrîul Cîmpulungelului şi coborîm în frumosul sat Şarul
Dornei, unde, pe o linie de falie, ţîşnesc ape încărcate cu gaz carbonic (pîrîul Borcutului îşi trage de aici
numele) şi, ceea ce este unic la noi, ape cu arsen, ambele produse ale ultimelor manifestări vulcanice
din Munţii Călimani ce-şi trimit mesajele în ţinuturile înconjurătoare. Poposind în această localitate,
drumeţul are posibilitatea să-şi mai îmbogăţească cunoştinţele cu cîte ceva. Astfel, în masa unor şisturi
argiloase, probabil de vîrstă eocenă, apar vine subţiri pline cu un mineral galben ca aurul, denumit chiar
auripigment, care de fapt este o sulfura de arsen, depusă de apele pomenite mai sus (pe pîrîul Sărişor).
Tot datorită apelor încărcate cu gaz carbonic s-a produs transformarea în caolin (masă argiloasă albă şi
plastică) a unor bolovani de andezit din teresa de pe Dealul Sîhla. În sfîrşit, cel ce va pătrunde pe pîrîul
Usăriei, afluent al văii Neagra, în avale de sat, pîrîu care îşi strînge izvoarele de sub vîrful Şarului (1
521 m), va recunoaşte roci gnaisice de origine eruptivă, de culoare deschisă, alcătuite din cuarţ,
feldspat, albit, mică albă, uneori înverzite prin conţinutul de dorit. La gura pîrîului Borcutului, va putea
vedea nişte roci foarte asemănătoare celor sedimentare, conglomerate, însă metamorfozate. În traseul
nostru prin sudul Munţilor Apuseni vom întîlni atare roci destul de des. În terasele inundate, drumeţul
poate vedea acumulări de vegetaţie montană ce se transformă pe loc, creînd un soi de saltele unde
începe procesul de carbonifioare. Sînt cunoscutele turbării în care se pot recunoaşte plante specifice de
munte, cum este muşchiul Sphagnum, sau plante mai rare, rude ale afinilor de pe culmi. Curînd de tot
poposeşti în Vatra Dornei, staţiune situată într-o admirabilă depresiune intramontană unde, în timpul de
la începutul erei neozoice, pătrundea un golf adînc al mării ce ocupa actualul Bazin al Transilvaniei.
Rocile depuse în acele vremuri aparţin eocenului, cu predominarea celor calcaroase şi marnoase,
precum şi oligocenului, cu roci gresoase şi argilo-marnoase. Pe harta geologică, în colţul de NE al
Transilvaniei, între masa cristalină a Rodnei la nord, a Munţilor Bistriţei la est şi masivul cu erupţii
recente al Călimanului la sud, se găseşte o „pată" mare de roci sedimentare, mai ales oligocene,
străbătute ici şi colo de erupţii andezitice. Aceste roci alcătuiesc Masivul Bîrgăului şi corespund zonei
nordice a mării Bazinului Transilvaniei din care pornea golful Dornei. Urmînd şoseaua către apus, pe
valea Dornei, laşi la nord, în cristalin, Muntele Suhărdelul (1 709 m) şi apoi, paralel cu linia ferată ce
duce la Ilva Mică, treci munţii, de-a lungul unor locuri foarte pitoreşti, sculptate în roci oligocene şi în
produsele vulcanice recente (pe valea Iliuţei). Dar dacă iei calea către sud, paralel cu linia ferată locală
ce duce la Dornişoara pe sub înălţimile Călimanului, treci cumpăna apelor prin locuri sălbatice şi
umbroase, cu largi perspective peste munţi, şi apoi cobori, în bazinul Someşului, la Bistriţa Bîrgăului,
după ce ai parcurs diagonal întreaga zonă sedimentară a Munţilor Bîrgăului. Din Vatra Dornei,
direcţiile în care poţi pleca pentru a admira splendorile acestor locuri sînt încă foarte multe. Pe Bistriţa
o poţi porni la vale cu plutele, pe sub stîncile Giumalăului, Pietrosului şi Rarăului, privind cum
defilează peisajul de o parte şi de alta a învolburatei căi mişcătoare. Te poţi opri la Zugreni, la poalele
Pietrosului, spre a sui apoi Rarăul, sau îţi poţi continua drumul, urmînd marele cot al Bistriţei, spre
pitorescul sat Crucea, la gura văii Bîrnărelului, ce coboară prin şisturi de epizonă şi gnaisuri, separînd
Masivul Pietrosului de cel al Scărişoarei (1 716 m). Situat imediat la sud, acesta din urmă se întinde
pînă în valea Bîrnarului, la vărsarea căruia se găseşte satul Gura Bîrnarului. Valea Bîrnarului coboară
din culmea dintre Bistriţa şi Neagra Şarului, izvorînd de sub vîrful Bîrnarului dintr-o zonă cu şisturi
slab metamorfozate (filite şi şisturi de tipurile citate); străbate în cursul ei de două ori masele de
gnaisuri, calcare şi dolomite puternic recristalizate şi prin porfiroide de aceleaşi tipuri cu cele pe care
le-am întîlnit pe culme, la Dîrmoxa. Pe valea Bîrnarului petrografii au descoperit prezenţa unui mineral
specific ce apare în marmuri şi calcare cristaline, cu aspect de ace sau bastonaşe albe-gălbui, dispuse
uneori în rozete. Se numeşte „tremolit" iar cînd devine filiform, amiant 1 şi are importanţă economică.
Turistul poate găsi bucăţi de calcar frumos cristalizate, cu rozete de tremolit la I suprafaţă, pe care să le
păstreze ca amintire, în raftul cu cărţi turistice din bibliotecă.
Dacă însă de la Vatra Dornei escaladezi Giumalăul, într-o zi senină de sfîrşit de vară,
frumuseţea peisajului răsplăteşte din plin efortul depus. Spre apus se desfăşoară lanţul masiv al
Munţilor Rodnei, culminînd în Vîrful Ineului (2 280 m). La sud, peste şanţul adînc al cheilor Bistriţei
Aurii, se întind culmile Pietrosului şi Bogolinului iar spre apus se ridică spre cer braţele albe ale
Pietrelor Doamnei (1 647 m) şi vîrful cu adevărat elegant al Rarăului (1653 m), foarte aproape, dincolo
de pîrîul Colbului, astfel că uşor îl vei putea atinge coborînd versantul estic al Giumalăului. Spre
răsărit, dispuse „în culise", se înşiruiesc, asemenea unor valuri încremenite, „obcinele" prelungi ale

1
Amiantul este o varietate de azbest, mult mai rezistentă la ardere decît semenele sale din rocile serpentinitice,
utilizată ca izolator.
flişului Bucovinei, străjuind locurile cele mai înălţătoare din zbuciumata istorie a Moldovei, meleaguri
în care amintirea lui Ştefan cel Mare ocupă locul central. Dacă însă porneşti pe Bistriţa în sus, pe
Bistriţa Aurie, cum i s-a spus din străbuni, pentru aurul pe care-l poartă nisipul albiei sale (şi a cărui
provenienţă se leagă fie de cristalinul Rodnei, fie mai curînd de eruptivul Călimanului), şoseaua te duce
prin locuri pitoreşti, cu relicte istorice, printre sate cu gospodării bogate, populate de oameni chipeşi, cu
port străvechi şi cu o arhitectură cu totul deosebită. Drumul merge prin şisturile cristaline epizonale,
dintre care nu lipsesc şisturile negre, deţinătoarele principalelor minereuri de mangan din ţara noastră.
Ajungi la Iacobeni: pe dîmburile înconjurătoare apar mormane (haldine) de material extras din galeriile
săpate pentru exploatarea acestui preţios metal. Dacă scormoneşti într-o astfel de grămadă, recunoşti
mai ales crustele negre, ce murdăresc mîna, ale oxizilor rezultaţi din celelalte minerale de mangan prin
oxidare în contact cu aerul. În rocile cuarţitice dure, şi tot negre, ce zgîrîie fierul ciocanului sau al
pioletului, mai poţi recunoaşte şi zone cristaline, de culoare roz sau roz-gălbuie, înnegrite pe direcţiile
de fisurare. Sînt mineralele de origine a oxizilor de mangan (carbonaţi şi silicaţi) născute prin procesul
de metamorfism.
Dar curînd şoseaua se bifurcă. Cea de la dreapta suie spre înălţimile din faţă ale Obcinei
Mestecănişului pentru a trece în bazinul văii Moldovei, la Cîmpulung. Pe cea de la stînga însă, ţinînd
valea Bistriţei Aurii, ajungi în frumosul sat Cîrlibaba (nume probabil derivat de la Gîrla Babei). Aici s-
au săpat galerii în căutarea aramei şi a fierului. În şisturi, calcare şi dolomite cristaline rîul şi-a tăiat un
drum încîntător. Toponimia aminteşte trecutul de legendă; plutele se mişcă domoale pe apa cristalină a
Bistriţei, străjuită la apus de vîrful Omul (1 931 m). Drumul ne poartă acum spre alte locuri minunate,
cum este gura văii Ţibăului, din satul cu acelaşi nume. În acest punct, drumeţul va putea vedea o
frumoasă „deschidere" în conglomeratele eocene peste care vin calcare cu numuliţi şi cu resturi de
corali. Ne găsim într-un bazin de sedimentare mai micuţ, denumit Bazinul Ţibăului, caracterizat prin
depozite eocene situate de-a dreptul peste şisturile cristaline. Aceste roci sedimentare, în continuare,
pot fi văzute de drumeţ şi pe valea Bistriţei Aurii, pe la gura văii Ruscăi, care coboară din masa
cristalină a Masivului Omu-Rotunda, de pe versantul sudic al Bistriţei, continuîndu-se în masivul de la
nord, pînă în Muntele Brătila (1 489 m) 1. Către vest începe Bazinul Borşei care nu reprezintă altceva
decît un mare golf estic al Bazinului Maramureşului, unde s-au acumulat, în timpul cretacicului
superior şi al eocenului, depozitele ce urmau să dea naştere actualei formaţiuni de fliş din Depresiunea
Maramureşului. Un observator care ar fi trăit în acele vremuri ar fi putut naviga pe mările ce înconjurau
peninsula, cu ţărmuri prăpăstioase, formate din actualii Munţi ai Rodnei, ce se desprindeau către vest
din uscatul şisturilor cristaline al osaturii Carpaţilor Orientali. Pe la apus, prin actuala zonă de joncţiune
cu Munţii Ţibleşului, apele comunicau cu marea Depresiunii Transilvane, al cărui golf estic, udînd de
data aceasta flancul sudic al Munţilor Rodnei, corespunde sedimentelor cu caracter de fliş din Munţii
Bîrgăului. Mai departe, spre apus, intrăm din nou în zona şisturilor cristaline, cu calcare şi dolomite, în
care, la Rusaia, s-au căutat minereuri de fier. Pătrundem apoi, peste pasul Rotunda, în inima
Transilvaniei, către Bistriţa-Năsăud; prima localitate care te întîmpină este satul Şanţ, după care, la
confluenţa Izvorului Băilor cu Someşul, se găseşte importantul centru minier Rodna Veche. Drumul
este străjuit de culmile Munţilor Rodnei. Dacă însă de la Rusaia continui drumul în susul Bistriţei
Aurii, care devine din ce în ce mai firavă, avînd în stînga abruptul Rodnei, te afunzi în Bazinul Borşei
urmînd chiar limita cu „rama cristalină" pînă la Bîrjaba. Dincolo de aceasta, pe valea Bistricioarei,
şoseaua ocoleşte Măgura Bîrjabei (1 540 m), pătrunzînd din nou în masa cristalină, iar apoi se
angajează către miazănoapte, în sedimentar, atingînd cota cea mai înaltă (1 413 m) în pasul Prislopului
de la care s-a dat de altfel şi numele gresiei eocene din bazin. Admirînd din acest punct largile
perspective ce se deschid la sud, spre prăpăstiosul lanţ al Rodnei (denivelat de o mare falie) iar la nord
asupra Munţilor Maramureşului, care culminează, dincolo de Băile Borşa, în masivul cristalin străpuns
de andezite noi, Toroiaga (1 939 m), coborîm calea Descălecatului Moldovei spre una dintre cele mai
încîntătoare văi din ţara noastră, cu un evocator nume istoric, valea Vişeului.
După această fugară escapadă să revenim însă în pasul Mestecănişului (1 099 m), adică în
culmea dintre văile Bistriţei şi Moldovei şi, printre pădurile de brazi în care mestecenii dau ici şi colo
nuanţe coloristice variate, să pătrundem în ulucul acesteia din urmă, luînd străvechea cale voievodală,
plină de amintiri istorice, a Cîmpulungului. Ne găsim în continuare în şisturi cristaline iar coborîşul
Mestecănişului pe valea Putnei ne duce la satul cu acelaşi nume, dincolo de care ajungem la cunoscuta
localitate Pojorîta. Aici ieşim din domeniul cristalinului şi pătrundem în cel al sedimentelor erei
mezozoice, depuse după sfîrşitul mişcărilor hercinice, peste aceste şisturi. În vorbirea geologică, fîşia
de roci sedimentare ce se dezvoltă la NE şi la SV de Cîmpulung, între cristalin la vest şi zona flişului
carpatic la est, reprezentînd sedimentele unei vechi mări alungite în sensul menţionat, este cunoscută
sub denumirea de „Cuveta marginală a Bucovinei"; Rarăul reprezintă cel mai autentic deţinător al

1
Al cărui versant sudic este tăiat în şisturile cristaline ale seriei de Brătila.
depozitelor sale. Pentru a înţelege cum au luat naştere munţii din acest sector carpatic, trebuie să ne
imaginăm „braţul de mare" menţionat, cu mult mai lat, natural la timpul depunerii sedimentelor, decît
fîşia sa actuală (cutată şi recutată), cu ţărmurile (vestic şi estic) alcătuite din şisturi cristaline. Ţărmul
vestic se compunea din şisturile ce se prelungesc din Giumalău pînă în Muncelele Rarăului, de pe
versantul estic al acestui munte, de-a lungul obcinei Flocenilor, spre nord, pînă la vărsarea Izvorului
Giumalăului în valea Moldovei. Spre sud, cristalinul apare în Dealul Muncelului (1458 m), tăind
şoseaua ce traversează Rarăul, pe sub vîrful Colbului (1 483 m), iar apoi pe la baza abrupturilor de sub
Fîntîna Rece şi Pietrele Doamnei (1647 m), pe la fundul Pîrîului Călugăru, afluent al văii Toancelor,
care se uneşte cu Pîrîul Chirilu în valea cu acelaşi nume. Se varsă în valea Bistriţei la satul Chirilu.
Bazinul acestuia din urmă şi cu cel al văii Gemenea, care merge către valea Moldovei, se apropie într-o
culme alcătuită tot din şisturi şi delimitează astfel cuveta Rarăului către sud, în vîrful Văcăria (1294 m)
şi vîrful Măruţa (1269 m)1. Către răsărit şi în continuarea precedentei, din ţărmul cristalin apare o fîşie
lată, ce se dezvoltă între văile Gemenei şi Slătioarei, de unde se bifurcă în două braţe (pe la Obcina
Arşiţei) reprezentînd două anticlinale răsfrînte către răsărit peste marginea flişului cu strate de Sinaia.
La nord de Izvorul Alb, vechiul ţărm cristalin a fost acoperit de aceste strate. Este important să notăm
că, pe versantul apusean al Rarăului, apar puternic dezvoltate şisturi cu metamorfism mai avansat,
bogate în mice (albă şi neagră), şisturi amfibolice şi chiar gnaisuri albe cu granaţii, alcătuind o fîşie
destul de subţire între sedimentarul Rarăului şi cristalinul slab metamorfozat cunoscut (cu şisturi
cloritice, sericitice, cuarţite negre, calcare, şisturi verzi etc.). În acea fîşie submontană se mai găsesc
însă şi „gnaisuri de injecţie" asemănătoare celor de Cozia, denumite gnaisuri de Rarău. Ele provin din
injectarea în vremea metamorfismului, între şisturi, a unui lichid fierbinte, produs în timpul acestor
procese la mare adîncime. Din întărirea acestuia au luat naştere feldspaţii ce alcătuiesc ochiuri alungite
şi rotunde, printre păturile de mică şi de cuarţ . În unele locuri, soluţii fierbinţi, legate de erupţii mai
recente, au depus minereuri hidrotermale (din care se poate extrage mai ales arama). Aceste locuri sînt
cunoscute, putînd fi vizitate şi de drumeţul aflat prin apropiere. Astfel sînt minele de la pîrîul Colbului
şi cele din apropierea satelor Slătioarele şi Gemenea (707 m). Văile ultimelor două localităţi se unesc în
valea satului Ostra, care se îndreaptă spre nord către valea Suha. Acest rîu se varsă apoi în apa
Moldovei, ceva mai în amunte de Gura Humorului, după ce străbate zona flişului, trecînd pe la
Stulpicani. Între mineralele ce însoţesc minereurile metalifere, se găsesc sulfaţi şi carbonaţi de bariu
(primii sînt denumiţi baritină), consideraţi cînd sînt în cantitate redusă ca nefolositori, sau gangă 2, dar
care, dacă sînt exploatabili, furnizează o materie deosebit de valoroasă mai ales pentru forajele
petroliere. În regiunea satului Ostra (aflat în zona flişului), a fost descoperit un mare filon de baritină,
care trece deopotrivă din domeniul rocilor cristaline în cel al rocilor sedimentare dovedindu-şi singur,
în mod neîndoielnic, originea hidrotermală sau filoniană. Să revenim în bazinul sedimentar al Rarăului,
pe la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul erei mezozoice. Sedimentarea mezozoică începe depunînd în
bază, peste cristalin, nisipuri şi pietrişuri cuarţoase, din a căror consolidare au rezultat gresiile şi
conglomeratele de tipul celor descrise şi pe traseul precedent. În continuare, condiţiile recifale se
instalează pe ambele ţărmuri, recifele constituind stîncile impunătoare de dolomite masive ce apar
astăzi pe ambele laturi, ale Rarăului. La Pojorîta, acolo unde ne-am întrerupt călătoria, pe şoseaua către
Cîmpulung, aceste roci formează cele două mameloane conice atît de sugestive, împădurite pe flancuri
şi lăsînd să ţîşnească dintre brazi creasta albă a pietrei, denumită de popor Adam şi Eva. Marginea
estică a cuvetei este flancată de o fîşie de dolomite, între gnaisul de Rarău şi „umplutura" cretacică ce
constituie inima masivului, de la Pojorîta pînă în vîrful Colbului (1 438 m) şi sub Fîntîna Rece, de la
sud de Pietrele Doamnei. Pot fi văzute perfect pe o mare distanţă şi în şoseaua ce suie la cabană de la
Chiriliu, iar apoi pînă la fundul Izvorului Alb, de-a lungul căruia şoseaua coboară către Cîmpulung. Pe
flancul estic, dolomitele alcătuiesc vreo trei fîşii paralele, însoţind „lamele" de şisturi cristaline ce
răzbat printre depozitele cretacice în „axe anticlinale", produse ale cutării. Dacă pleci din Cîmpulung
spre Rarău, desigur că iei calea carosabilă a Izvorului Rece. Chiar cînd te angajezi pe această şosea, în
dreptul unui canton feroviar (lîngă care se găsesc şisturi negre din flişul cretacic), te întîmpină stînci
masive, albe-gălbui, recifale, cu alterare caracteristică pulverulentă, făcînd efervescenţă doar în praf:
dolomite tipice. Pe unele fisuri apar poleieli de culoarea verde sau (albastră, rezultate din alterarea unor
minereuri de cupru prezente în mici filoane hidrotermale, depuse de apele fierbinţi formate de pe urma
unor erupţii vulcanice mai noi. Fîşia dolomitică ce începe aici, paralelă cu o a doua, se menţine pînă în
vîrful de deasupra satului Slătioarele (1 115 m) iar o altă fîşie, cea mai apropiată de inima Rarăului,
ajunge pînă în culmea dintre pîrîul Hozdeu (afluent al văii Gemenea) şi valea Chirilului, la Poiana
Prislopului. Ultimele roci formate aici în triasic sînt silicioase, jaspuri, depuse peste dolomitele
1
În capătul sudic al limitei dintre cristalin şi depozitele cretacice se găseşte mănăstirea Rarău, ctitoria lui Petru
Rareş.
2
Unii geologi consideră sulfurile complexe din Carpaţii Orientali drept vechi minereuri sedimentare
metamorfozate, aşa cum sînt, în mod sigur, cele de mangan.
stratificate formate pe flancurile vechilor recife. Se văd foarte clar la Pojorîta, la circa un kilometru în
amunte de gară, la gura pîrîului Putnei, datorită carierelor de exploatare a dolomitului pentru fabrica de
var. Sînt acoperite de marea masă de conglomerate cretacice.
Al doilea ciclu de sedimentare este şi el reprezentat în Rarău, dar într-o măsură subordonată.
Rocile din bază, ale doggerului, şi jaspurile jurasice se recunosc mai anevoie, pe sub masa mare de
calcar din vîrful Rarăului, ca şi pe versantul apusean al masivului. În timpurile anterioare şi
concomitente depunerii recifelor în cauză, aveau loc erupţii submarine de roci bazice, aşa cum se
întîmpla şi în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, dar mai ales în sudul Munţilor Apuseni, unde, după
cum se va vedea, evenimentele se desfăşurau în mod cu totul analog cu cele de pe aici, motiv pentru
care rocile rezultate se aseamănă astăzi pînă la identitate. În mările Rarăului se găseau insule vulcanice
pe care se fixau recife coraliere, ca şi în multe ape marine actuale. De asemenea, caracteristic mai este
însă faptul că urmarea acestor ţîşniri de lavă submarină era, printre altele, formarea de mîluri bogate şi
aici în radiolari ce ne apar astăzi sub formă de jaspuri. În zonele fără vulcanism se depuneau nisipuri şi
mîluri obişnuite ce se întîlnesc sub formă de gresii şi şisturi argiloase sau marnoase, iar acolo unde
cantitatea de organisme calcaroase era foarte mare, s-au format calcarele intercalate astăzi între
celelalte roci. Se înţelege cît de complicată apare o astfel de regiune peste care apele au năvălit apoi din
nou, fragmentînd toate rocile preexistente întîlnite în cale şi de-punînd masele mari de pietrişuri (în
conuri de dejecţie) aşa cum s-a arătat că se petrec lucrurile în geosinclinalul Carpaţilor Orientali, pe la
mijlocul cretacicului. Între blocurile mari ce s-au rostogolit pe faleză sub puterea vijeliei torenţilor, se
mai găseau la acea vreme şi blocuri de calcare mult mai vechi, triasice, de dimensiuni foarte mari, care
se pot adeseori confunda, atunci cînd din masa conglomeratică le apar numai vîrfurile, cu recife
preexistente peste care a avut loc invazia apelor. Toate aceste roci, împreună cu cele din primul ciclu,
s-au cutat şi recutat în timpuri mai recente, iar eroziunea şi-a dat apoi curs liber scoţînd unele roci la
suprafaţă şi lăsîndu-le pe altele în adîncimi, departe de vederea noastră.
Pe rama răsăriteană a acestei „cuvete externe" a început, din cretacicul inferior, să se frămînte
marea flişului, în care se depuneau nisipuri şi mîluri argiloase şi calcaroase cu substanţe organice, pe
seama cărora au luat naştere stratele de Sinaia actuale. Cum apele au pătruns şi la apus de stîncile
recifale dolomitice formate în triasic, atare strate se găsesc astăzi pe văile ce coboară din Rarău,
dincolo de bariera recifelor dolomitice.
Astfel, dacă înainte de a porni pe frumosul şi uşorul drum ce suie la cabana din Rarău,
călătorul se opreşte un moment la cantonul feroviar de la gura Izvorului Alb poate recunoaşte imediat,
după şisturile negre-brune sticloase citate, stratele de Sinaia, familiare acum cititorului, mai ales dacă
va cerceta versanţii pînă la primele stînci dolomitice. Rocile seriei de Sinaia se dezvoltă în cute strînse
şi contorsionate, mai ales în amunte de primul eşalon de dolomite, iar contactul dintre aceste două
formaţiuni, corespunzînd chiar primelor depozite acumulate peste insula dolomitică în apele
cretacicului inferior, este marcat de gresii roşii şi albe, alternînd cu şisturi argiloase, după care apar
marne şi calcare negre. Drumul îl poartă apoi mai departe, prin roci gresoase şi argiloase de tipurile
descrise mai sus, în genere cenuşii sau negre, din care îi mai apare o dată o stîncă dolomitică iar ceva
mai în amunte, roci diabazice de culoare neagră, înroşite de oxizi ferici, între care poate recunoaşte
aglomerate (constituite din bucăţi rotunde, negre, de mărimea unor ouă) şi lave întărite (roci negre,
compacte), acoperite de jaspuri silicioase roşii, în care microscopul arată numeroase căsuţe perforate de
radiolari. La principala bifurcaţie, unde drumul îşi începe suişul în serpentine, ne ies în cale, în axa de
anticlinal, roci cristaline cu metamorfism slab, asociate cu gresiile şi conglomeratele din triasic, precum
şi o mică intercalaţie de dolomit, iar apoi, după o nouă zonă marno-gresoasă, pătrundem în „umplutura"
de marne, gresii şi conglomerate a „cuvetei sau sinclinalului de Rarău", de vîrstă cretacică ceva mai
nouă. Prin această cuvertură răzbesc blocurile masive de calcare, jaspurile şi rocile diabazice. Deşi se
eşalonează pe linii continue, ivirile de erupţii bazice au un caracter sporadic, apărînd cercetătorilor
asemenea unor stînci izolate între care doar intuiţia geologului poate stabili corelaţia.
Înainte de a ajunge în culme la cabană, pe serpentine, turistul este întîmpinat de jaspuri
galbene-roşcate iar mai sus, în dîmbul şoselei, recunoaşte diabaze cu separaţii sferoidale, caracteristice
erupţiilor submarine. Aceste „lave" constituie suportul pe care s-au fixat, acum zeci de milioane de ani,
recifele pe care le va întîlni, sub formă de stînci impozante, pe Platoul Rarăului. Pe culme, vîrfurile de
recife şi diabaze apar ici şi colo, asemenea unor stînci albe sau negre, într-o situaţie ce aminteşte de
cele descrise în Ceahlău. Pe poteca de deasupra recifului de la Piatra Zimbrului, sub calcarele din
Muntele Todirescu (1492 m), vecinul răsăritean al Rarăului în şaua care-l separă de Bîtca Leş (1 266
m) de deasupra văii Slătioarei, la Bîtca lui Mîndrilă (1 023 m) sau sub vîrful Pietrei Albe (1 311 m),
asociaţia calcarelor recifale, cu diabaze şi jaspuri, este evidentă. La Bîtca lui Mîndrilă, M. Savul arată
că aceste roci erupeau chiar în timpul depunerii calcarelor care le-au cimentat fragmentele şi cenuşile.
De altfel, jaspuri şi diabaze submarine, uneori asociate cu calcare, se mai întîlnesc şi în regiunea
Pojorîtei, în Dealul Cailor (deasupra pîrîului Cailor şi satului cu acelaşi nume) şi pe valea Fundul
Pojorîtei, afluent pe dreapta văii Moldovei. Cine nu a admirat, o dată ajuns pe Rarău, măreţia de turnuri
gotice a Pietrelor Doamnei, care constituie unul dintre cele mai caracteristice peisaje şi subiecte
fotografice din Carpaţi ? Denumirea lor îşi găseşte rădăcini în vremurile cînd Petru Rareş pribegea pe
aceste meleaguri, după cum amintirea Pietrei Zimbrului se leagă de cele ale primului Descălecat. Doar
căţărătorii îndrăzneţi le calcă pe creştet, luîndu-se la întrecere cu vulturii, pentru a-şi desfăta apoi
privirile peste zări de pe piscul lor pleşuv. Ca şi pe ţancurile Pietrei Craiului, te întrebi parcă cum de a
fost posibil să se înalţe astfel de coloane din stîncile coraliere bătute odinioară de valuri ? Deşi este un
munte cu altitudine modestă, ca şi Cozia, semenul său de pe malul Oltului, Rarăul, Au rămîne cu nimic
mai prejos sub raportul perspectivelor ce le deschide, faţă de uriaşii ce depăşesc 2 000 m. În zorii
dimineţii, Giumalăul îţi restituie cu dărnicie priveliştea, ca o compensaţie pentru cea pe care ţi-o oferise
Rarăul, cu puţin mai înainte, de pe vîrful său, iar forma haotică şi întunecată a Pietrosului Bistriţei îţi
inspiră parcă teama faţă de abisurile nevăzute. În depărtare se conturează către SV crestele Călimanului
iar la răsărit, armonia de formă şi culoare a Obcinelor Bucovinei. Şi, tot ca şi Cozia, Rarăul străjuieşte
locuri istorice evocatoare ale unui trecut de epopee.
Coborît în oraşul Cîmpulung, înşiruit de-a lungul ulucului Moldovei, turistul vizitează negreşit
muzeul raional, iar apoi porneşte la vale pe firul Moldovei, către întinsul obcinelor de la răsărit, care,
învăluite de mantia pădurilor de brad, îşi desfăşoară culmile paralele, din valea Bistriţei, peste valea
Moldovei, străjuind locuri ce deţin preţioase vestigii ale trecutului, pînă la rîul de la graniţa nordică a
ţării, al cărui nume reaminteşte momente glorioase din trecutul nostru istoric: Suceava, vechea cetate
de scaun a lui Ştefan cel Mare. Unul dintre obiectivele turistice interesante, legate de trecutul nostru
istoric, îl constituie mănăstirile Moldovei de nord, ctitorii domneşti, comori de artă şi de amintiri. Intre
văile Sucevei şi Moldovei se întind două importante şiruri prelungi şi paralele de înălţimi. Spre apus, în
imediata apropiere a zonei din care am plecat, se găseşte Obcina Feredeului, iar la răsărit de ea, Obcina
Mare (în prima, altitudinile nu depăşesc 1 500 m, iar în cea de-a doua, 1 300 m). Valea Moldoviţei îşi
trage apele din aceste obcine curgînd aproximativ pe o limită structurală. Examinînd o schiţă geologică,
vom constata că ambele lanţuri muntoase se suprapun peste zona flişului carpatic. Aceeaşi hartă ne mai
arată că la nord de valea Bistriţei, în Culmea Stînişoarei, se dezvoltă larg zona internă a. flişului unde
se încadrează şi marea masă de conglomerate care o alcătuiesc, după cum roci asemănătoare constituie
şi Masivul Ceahlăului. Paralel cu dezvoltarea zonei interne, se subţiază continuu zona externă a flişului,
gîtuindu-se mult la nivelul văii Suha Mică, afluentul Moldovei, pe care se află mănăstirea Slatina,
ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. La nord de aceasta, în Obcina Mare, zona marginală se lăţeşte
brusc, asemenea unui evantai deschis către miazănoapte, suprapunîndu-se peste regiunea arătată mai
sus. Desigur că cititorul care a parcurs datele prezentate de noi pînă aici ştie că succesiunea de la vechi
la nou merge în fliş de la contactul cu rama cristalino-mezozoică spre est, către limita cu depozitele
Subcarpaţilor şi a Podişului Moldovenesc, în conformitate cu deplasarea în acest sens a „axului"
geosinclinalului, la sfîrşitul erei mezozoice şi în cea neozoică. De asemenea, îi sînt cunoscute şi tipurile
de roci ce au luat naştere. Cum condiţiile de orogeneză manifestate peste mileniile geologice au
determinat încălecarea1 stivelor de strate unele peste altele de la apus la răsărit, formaţiunile mai vechi
ne apar astăzi peste cele mai noi: zona cristalino-mezozoică peste cea internă a flişului (despărţite prin
„linia centrală") iar acestea din urmă, peste stratele de Bistra-Comarnic între care am arătat anterior că
se găseşte linia Grinţieşului. Acestea din urmă încalecă la rîndul lor direct peste unitatea şisturilor
negre, ceea ce arată că, la nord de Cîmpulung, a dispărut seria de gresii şi marne atît de evidentă în
valea Bistriţei, pentru care am indicat denumirea de seria curbicorticală, iar linia Lutu Roşu, se
interpune, de data aceasta, între stratele de Bistra-Comarnic şi şisturile negre (strate de Audia), ce se
dezvoltă larg în Obcina Feredeului, între văile Suhei şi Sucevei. La răsărit de zona şisturilor negre se
dezvoltă fîşiile succesive de roci eocene şi oligocene alternînd cu fîşii de roci cretacice superioare, spre
partea sa exterioară.
Pînă în valea Moldoviţei, eocenul este reprezentat prin masele gresiei de Tarcău iar la partea
superioară, prin argile roşii şi verzi cu intercalaţii de gresii, cunoscute sub denumirea de strate de
Plopu. Oligocenul înglobează acea gresie de Fusaru, asemănătoare celei de Tarcău şi aşa-numitele
strate de Găineşti sau de Vineţişu, alcătuite din marne cenuşii şi gresii fine. La răsărit de valea
Moldoviţei, în „unitatea marginală a flişului", se găsesc depozite cretacice superioare, cu scoici din
neamul ino-ceramilor şi roci eocene în care se recunosc gresii verzi cu glauconit, calcare fine de
culoare albă, conglomerate „cu elemente verzi dobrogene", precum şi o gresie albă, asemănătoare celei
de Kliwa, din oligocen, denumită gresie de Lucăceşti. În oligocen apar rocile citate de atîtea ori:
şisturile disodilice şi menilitice, alături de alba şi dura gresie de Kliwa. Numeroase cute şi răsfrîn-geri
(solzi) complică raporturile dintre aceste pachete de strate, tendinţa generală fiind însă de încălecare
spre răsărit.

1
Mai exact: răsfrîngerea în „cute-solzi".
 Dacă, plecînd din Cîmpulung, cobori din tren la Vama, localitate situată la vărsarea
Moldoviţei, pe unde o legendă spune că ar fi avut loc vînătoarea de zimbri a lui Dragoş, te găseşti chiar
la limita dintre cele două subzone descrise mai sus. De aici poţi pătrunde pe valea Moldoviţei, pe o
linie secundară, pînă la Vatra Moldoviţei, ctitoria lui Petru Rareş 2 (secolul al XVI-lea), cu picturi
murale ce se păstrează încă nealterate, indică gradul înalt de perfecţiune la care ajunsese, la ace. dată,
arta măiestrilor moldoveni. Te găseşti în plină zonă eocen-oligocenă şi poţi cerceta rocile citate mai
sus. Şoseaua ce porneşte apoi către NE, străbătînd de-a curmezişul zona marginală a flişului, te
conduce la Suceviţa, ctitoria Movileştilor, zidită pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, unul dintre
frumoasele monumente istorice de la noi, culminaţia stilului născut din contopirea artei Bizanţului cu
cea a Renaşterii. Concomitent te impresionează acum arhitectura şi pictura, zidurile de cetate fortificată
ce o înconjură, precum şi cadrul natural în care a fost plasată. Sub raport geologic, apar aici
formaţiunile eocene şi cretacice superioare, cu inocerami.
Dar dacă în loc de Vama, cobori din tren la Gura Humorului, în plină zonă marginală a
flişului, poţi vizita două minunate ctitorii voievodale. Una dintre ele este mănăstirea Humorului, situată
la circa 10 km mai la nord, pe pîrîul cu acelaşi nume, în formaţiunile paleogene şi cretacice superioare.
Este o minusculă, dar inspirată operă de artă ce datează din vremea primei domnii a lui Petru Rareş
(1530). Aici s-a găsit vestitul evangheliar cu chipul lui Ştefan cel Mare, aflat în prezent în muzeul de la
mănăstirea Putna. La sud, situată în formaţiunile marnoase cretacice cu inocerami, la contactul cu un
solz de eocen, se găseşte ctitoria lui Ştefan cel Mare — minuscula mănăstire Voroneţu. Şi, pentru a
încheia enumerarea monumentelor trecutului, ascunse în aceşti munţi, cităm vestita mănăstire Putna, în
care se găsesc osemintele lui Ştefan cel Mare, ctitorie a viteazului voievod. În bogatul muzeu alăturat
se mai găsesc multe avuţii artistice şi istorice printre care evangheliarul citat, precum şi „tripticul" cu
care pleca voievodul la luptă. Situată pe o terasă a văii Putnei, afluent al Sucevei, mănăstirea poate fi
vizitată fie venind cu trenul de la Rădăuţi, fie trecînd de la Vatra Moldoviţei, peste spinările obcinelor,
de-a lungul cărărilor călcate la vremuri de bejenie de cetele plăieşilor şi de fugari. Formaţiunile
geologice din jurul Putnei au vîrsta cretacică superioară, strate cu inocerami, şi pot fi examinate
îndeaproape în deschiderea făcută pentru exploatarea marnelor. În apropiere se află, tăiată în piatra albă
a gresiei de Lucăceşti, chilia lui Daniil Sihastru, ce se desprinde de pe fondul sumbru al pădurilor de
brad, aşa cum se desprinde din istorie pagina de vitejie, pe care legenda spune că a scris-o Vodă Ştefan
cu plăieşii săi după ce înţeleptul schivnic i-a retrimis la luptă. Iar dacă rătăceşti pe valea Putnei, cu
gîndul la timpurile apuse, în gresiile albe eocene (amintind de gresia de Kliwa), ce alcătuiesc versanţii
stîncoşi, îţi ies în cale forme interesante de eroziune, asemănătoare unor ciuperci de piatră, pe care firul
apei le ciopleşte şi astăzi cu aceeaşi asiduitate ca şi în vremurile cînd meşterii anonimi modelau
basoreliefuri şi ridicau zidurile ce aveau să vieţuiască peste veacuri.
Ne încheiem aici călătoria prin Munţii Moldovei de nord. Din umbrarul pădurilor de brad,
coborîm pe drumuri străvechi, ascultînd parcă ecoul tropotului sacadat al călăreţilor ce se îndreptau
odinioară spre curtea de la Suceava sau către hotare, atunci cînd buciumul suna a bejenie iar cerul se
înroşea de pîrjolul duşmanului. În colinele de la piciorul muntelui, către lunca Sucevei şi cea a
Siretului, ne aşteaptă încă multe vestigii ale trecutului. Dar concomitent ne ies în cale, aici ca şi
pretutindeni pe întinsul patriei noastre, realizările din anii puterii populare, pulsul febril al vieţii noi ce
se resimte peste tot, căci trecutul zbuciumat şi prezentul glorios se îmbină şi pe întinsurile regiunii
Suceava.

2
O alunecare de teren, fenomen geologic actual specific formaţiunilor de fliş, a distrus în veacul al XVI-lea vechea
mănăstire a lui Alexandru cel Bun.
 Cap. III. MUNŢII APUSENI

Trebuie să recunoaştem că nu întotdeauna amatorii de drumeţie se urnesc uşor către plaiurile

Apusenilor. Situaţi într-un sector mai excentric al ţării, cu altitudini mai mici decît celelalte masive din
lungul arcului carpatic, pe alocuri oferind un confort mai discutabil şi distanţe mari de parcurs, aceşti
munţi au fost vizitaţi într-o măsură mult mai redusă de către turişti. Dacă însă excursionistul a depăşit
momentul de ezitare şi s-a decis să-şi petreacă cel puţin o parte din concediu pe aceste locuri, se
înapoiază acasă cu amintiri de neşters, cu imagini originale şi variate. În capitolul privind structura
Carpaţilor am subliniat faptul că văile şi munţii, considerate limite naturale geografice, nu urmăresc
întotdeauna graniţele geologico-structurale. În acest sens, Mureşul, care apare, sub raport geografic, ca
o limită dintre cele mai evidente, nu se poate considera şi limita geologică sudică a Munţilor Apuseni,
deoarece formaţiunile acestora se găsesc pe ambii săi versanţi. Mai mult decît atît, tocmai din aceste
motive a fost propus termenul de „Munţii Mureşului", pentru sectorul meridional al Munţilor Apuseni,
care se întinde din Cîmpia Mureşului (corespunzînd vechiului ţărm răsăritean al Depresiunii Panonice)
şi pînă în cursul inferior al Arieşului, în regiunea Turda, unde, părăsind direcţia EV, această vale
coteşte către miazăzi prin depozitele Bazinului Transilvaniei, unde se găsea ţărmul apusean al mării ce
umplea Depresiunea Transilvaniei. Limita nordică a acestui lanţ deluros-muntos este dată, aproximativ,
tot de cursul Arieşului Mic (la est), iar către apus — de valea Crişului Alb. Această vale separă Munţii
Mureşului de Munţii Codru Moma şi Biharia, de la nord, fără a fi însă o limită structurală aşa cum
apare sub raport geografic. La apus de Cîmpeni, Arieşul Mic îşi rostogoleşte apele prin rocile cristaline
din sudul Bihariei, la un paralel situat ceva mai la nord de marginea ultimelor roci de vîrstă mezozoică
ce se dezvoltă larg spre sud, ţinînd de domeniul Munţilor Metaliferi. În descrierile traseelor noastre
vom separa sectorul meridional de cel nordic, în funcţie de constituţia rocilor. În afară de rocile noi, ale
erei neozoice, în primul sector vom încadra formaţiunile sedimentare şi eruptive de vîrstă mezozoică,
dezvoltate între văile Mureşului şi Crişului Alb, precum şi cristalinul şi eruptivul vechi din partea
vestică (Masivul Highiş-Drocea), în timp ce, în sectorul nordic vom plasa întregul domeniu situat la
nord de aceste formaţiuni (cu roci cristaline, paleozoice şi mezozoice de diferite tipuri), din Munţii
Gilău (Muntele Mare) şi Biharia. Aceasta, pentru sectorul estic în care, pe valea Arieşului, ne apar roci
din ambele domenii. Pentru sectorul apusean, lucrurile sînt mult mai simple, deoarece Bazinul
Zarandului, ce pătrunde ca un mare golf al Depresiunii Panonice de-a lungul văii Crişului Alb,
împreună cu importanta masă de materiale vulcanice, separă în mod natural Masivul Drocei în sud de
al Codrului şi Momei de la nord de valea Crişului. Ca şi în celelalte unităţi vom avea de considerat, în
formaţiunile pe care le străbatem în Munţii Apuseni, trei mari domenii. Primul este al şisturilor
cristaline şi al erupţiilor vechi conexe, al doilea este al sedimentelor nemetamorfozate depuse în erele
paleozoică şi mezozoică, precum şi al rocilor eruptive de aceeaşi vîrstă, iar al treilea cuprinde
depozitele neozoice din „bazinele recente", legate de marea Depresiune Panonică, precum şi eruptivul
nou. Cu aceste elemente vom descrie în cele ce urmează plaiurile Munţilor Apuseni în străfundurile
cărora se găsesc cele mai variate metale neferoase, pe baza cărora s-a dezvoltat în anii puterii populare
o importantă industrie metalurgică.
Minereurile nesecate şi codrii întunecoşi, păşunile întinse cu turme de oi şi de cornute, viile şi
livezile cu pomi fructiferi, luncile mănoase şi energia căderilor de apă sînt valorificate astăzi din plin.
Pe oriunde vei pătrunde în Munţii Apuseni, vei simţi ritmul vieţii noi, care pulsează pînă în cele mai
îndepărtate colţuri ale muntelui.

1. Prin sudul Munţilor Apuseni

Pătrunzînd în şirul de munţi ce străjuiesc văile Mureşului, Crişului Alb şi Arieşului vom întîlni
culmile întinse împădurite sau acoperite de plantaţii care fac loc pe neaşteptate cheilor calcaroase,
carstului cu doline şi ponoare, piramidelor şi cocoaşelor rămase de pe urma vechilor vulcani. Din
umbrarul pădurilor se desprinde murmurul armonios al pîraielor şi izvoarelor, întrerupt în serile liniştite
de chemarea prelungă a cerbului. Sectorul răsăritean al acestui lanţ, Munţii Trascăului, este bine
încadrat geografic între văile Arieşului şi Ampoiului, ambele străbătute de cîte o „mocăniţă", adică de
un tren ceva mai mic, ce duce în inima regiunilor noastre aurifere. Prima, de la Turda, ne poartă pe la
Baia de Arieş în atît de cunoscuta „Ţară a moţilor", ce se găseşte pe văile celor două Arieşe (sau
Aurare), avînd ca centre principale cunoscutele localităţi istorice, Cîmpenii şi Abrudul. Cea de-a doua
pleacă din Alba Iulia, oraşul cu multe vestigii istorice, de-a lungul pitoreştii văi a Ampoiului, pe
drumul bătut acum două mii de ani de cohortele romane. El conduce în bazinul aurifer al Zlatnei, veche
aşezare minieră romană (Ampelum). Oraşul este în plină dezvoltare, purtînd, ca toate centrele
muncitoreşti, amprenta noului, a transformării lor socialiste. Munţii Metaliferi, numire introdusă de
cercetători, dar neutilizată de localnici, se desfăşoară către apus fără o limită vestică precisă, nici
geografică, nici geologică, formaţiunile lor prelungindu-se în Masivul Drocea, dincolo de limita
administrativ-teritorială dintre regiunile Hunedoara şi Banat (raionul Lipova). În aceşti munţi, care se
întind spre nord pînă dincolo de Muntele Găina (1 456 m), se găsesc importante zăcăminte neferoase.
Oraşul minier Brad, centrul economic şi cultural al întregului Zarand, formează colţul apusean al
patrulaterului aurifer. Ne aflăm aici în vechea Ţară a Zarandului, menţionată de hrisoave încă din
veacul al XII-lea, mai tîrziu Comitatul Zarandului, vestită atît prin zăcămintele de aur, cît şi prin luptele
pentru libertate ale ţăranilor, culminate cu răscoala lui Horia din Albac (1784).
Segmentul următor, vestic, Masivul Drocea, are o altitudine mai scăzută (sub 900 m), fiind
alcătuit din dealuri masive cu întinse păduri seculare, de unde se deschid, mai ales toamna cînd codrul
se desfrunzeşte, neasemuite privelişti atît spre miazănoapte, unde îţi apar în ansamblu valurile
frămîntate ale Apusenilor, cît şi spre sud, unde, dincolo de cursul cenuşiu şi leneş al Mureşului, ce se
mişcă pe lunca întinsă asemenea unei reptile preistorice, se zăresc culmile înzăpezite ale Retezatului, o
şosea carosabilă străbate masivul pe direcţia SV-NE, ca o diagonală de dreptunghi, de la Bătuţa pe
Mureş şi pînă la Gurahonţ, pe Crişul Alb, împărţind masivul în două sectoare mai mult sau mai puţin
simetrice. Cel sudic tăiat în roci eruptive şi sedimentare de vîrstă mezozic iar cel nordic este constituit
din roci cristaline şi eruptive vechi (paleozoice). Fără nici o graniţă morfologică sau geologică
(structurală) se trece, şi de astă dată, la şisturile cristaline ce constituie Masivul Highişului, complex de
dealuri sub 800 m altitudine, cu coapsa larg ferăstruită de văi, al căror curs îmbătrînit pe alocuri
aminteşte de ulucurile în formă de U ale gheţarilor din munţii înalţi cu care nu au însă nici o legătură.
Spre apus, aceste dealuri se termină destul de brusc în cîmpie, indicînd un vechi ţărm escarpat sau, mai
curînd, o prăbuşire tectonică ce s-a produs recent pe limita cu formaţiunile Lacului Panonic. În această
parte colinele sînt acoperite de vii, cît cuprinzi cu ochii, iar toamna rodul este adeseori neverosimil de
îmbietor. Ne găsim în binecunoscuta Podgorie a Aradului, de-a lungul căreia şerpuieşte linia trenului
electric ce pleacă din Arad. Spre Tisa, se întinde necuprinsa Cîmpie Panonică.
Din cadrul acesta al realităţilor actuale să evadăm însă, ca şi altădată, în trecutul geologic (vezi
fig. 31) şi să căutăm să reconstituim aspectele timpurilor cînd s-au format rocile ce constituie aceşti
munţi. Şi sub acest raport, se constată o remarcabilă asemănare pe întregul lanţ muntos. Dacă ne
întoarcem cu gîndul, în urmă cu vreo sută de milioane de ani, găsim, pe locurile dintre Arieş, Crişul
Alb şi Mureş, o mare deschisă care se întindea cu mult mai departe decît rocile pe baza cărora geologii
încearcă să-i reconstituie aspectul, deoarece formaţiunile sînt puternic cutate, redresate la verticală şi
chiar răsfrînte în sens invers. Ţărmurile acestei mări erau constituite la sud din masele cristaline ale
Munţilor Poiana Ruscăi şi ale Sebeşului, iar la nord, din formaţiunile aceeaşi natură şi din rocile
sedimentare mai vechi de această mare, din masivele Gilăului, Bihariei, Codru Moma. În sectorul cel
mai apusean aceste ţărmuri erau reprezentate prin masivele Highişului şi Drocei, alcătuite din şisturi
cristaline şi din rocile eruptive legate de acestea. Este greu să spunem astăzi cum se prezenta tărîmul
acestei mări străvechi spre apus şi spre răsărit, deoarece formaţiunile geologice sînt acoperite de rocile
mai noi ale Depresiunii Panonice, respectiv ale Bazinului Transilvaniei.
Din acest străvechi „ţărm de mare", între Crişul Alb Mureş, se găseşte numai masivul cristalin
Highiş-Drocea. Cînd trenul te poartă către Arad, înainte de a ieşi marea Cîmpie a Tisei, poţi face o
oprire la Radna. Deşi dealurile au un aspect molcom şi odihnitor, cu spinări rotunjite de vreme, unde
viile impun nota specifică unui peisaj, ce aminteşte pe alocuri de colinele Provenţei, în flancurile lor
apar, pe ambele maluri ale Mureşului, pereţi şi stînci golaşe în care dinamita şi ciocanele de abataj îşi
fac loc anevoie. Ruina cetăţii Soimuşului străjuieşte, înainte de Radna, de pe un pisc rotund, întinsul
văii Mureşului, dealurilor şi cîmpiei, completînd armonia peisajului. Sub raport structural, ne găsim în
partea de sud a Munţilor Highişului, ce ating culminaţia în vîrful cu acelaşi nume (860 m), Carierele
sînt tăiate în roci masive şi dure granitice, uneori uşor orientate conduc spre tipurile gnaisice. Dacă ne
oprim la o astfel excavaţie sau dacă suind pe micul promontor pentru a contempla întinsurile de sub
zidurile cetăţii Şoimuşului, examinăm stînca de la poale, recunoaştem roca roz sau alburie, bogată în
feldspaţi potasici, ce arată uneori chiar forme geometrice, alături de cuarţul cu nuanţe mai întunecate,
transparent, sticlos, cu luciu gras, niciodată cu forme cristaline, şi punctele negre care, privite cu lupa
dezvăluie forme de lame, cu luciul specific micei negre în masa puternic fracturată a granitului din care
poţi desprinde marile forţe ce au forfecat pămîntul prin acele locuri, apar filoane centimetrice, sau chiar
metrice, roci întunecate, verzui sau cenuşii, cu mai puţin feldspat şi cu mai multe minerale negre,
denumite diorite. Dacă însă ne oprim la Păuliş, sat frumos, situat chiar la marginea dealurilor, dincolo
de care cîmpia se întinde necuprinsă pînă la orizont, şi examinăm cariera din marginea şoselei, putem
recunoaşte roca cenuşie-verzuie, bogată în minerale de culoare neagră, cu pete, sau chiar zone întinse
gălbui — culoare localizată mai ales pe fisuri — de diorit asemănător celui din filoanele care străpung
granitul de la Radna. Este străbătut şi el atît de fisuri adînci, cît şi de filoane, de această dată cu roci de
culoare deschisă, cu granulaţia foarte fină, rezultate din întărirea unor topituri cu o constituţie analogă
graniţelor. De altfel, oricine va cerceta regiunea, mai ales dacă va lua un tren forestier şi se va afunda în
adîncurile întunecoase ale văilor împădurite din Highiş, va întîlni adeseori atare roci eruptive
înconjurate de mari întinderi de şisturi cristaline, puternic frămîntate sau doar uşor înclinate, în care va
recunoaşte rocile cu metamorfism scăzut, filite şi cuarţite, uneori mai argintii pe feţele de separare
(bogate în sericit), alteori verzi (datorită mineralelor numite clorit şi epidot), alteori negre (din cauza
grafitului) sau albe-unsuroase (din cauza talcului). În serie se mai recunosc şi vechi conglomerate
metamorfozate amintind bine de cele obişnuite, dar cu cimentul analog şisturilor descrise. Din vechi
cenuşi vulcanice şi roci bazice au luat naştere şisturi verzi, de culoarea ierbii, şi amfibolite, roci dure,
de culoare neagră. Cu aceste caractere seria epi-zonală la care ne referim se prelungeşte spre răsărit în
Munţii Drocei în dealuri a căror înălţime maximă o întîlnim în vîrful cu acelaşi nume (836 m). Acest
vîrf, situat în roci conglomeratice metamorfozate, se găseşte la nord de satul izolat Slatina de Mureş,
prin care trece drumul ce străbate diagonal Masivul Drocea. În regiune se găsesc şi şisturi cristaline mai
puternic metamorfozate, reprezentate mai ales prin gnaisuri ce trec la granite, arătînd atît înrudirea
dintre aceste roci, cît şi intervenţia proceselor de regenerare a topiturilor. De altfel, topiturile granitice
au dat naştere pe alocuri Şi la roci de contact dure, compacte şi cornoase, denumite “corneene". Cel
care suie minuscula spinare a dealului pe care se găseşte ruina cetăţii Şoimuşului poate recunoaşte
alături de granite astfel de roci bogate în mică neagră, rezultate din transformarea şisturilor cristaline
alăturate. În concluzie, întreaga serie provine din roci roci argiloase, gresoase, conglomeratice, de
vîrstă paleozoică sau chiar mai veche, transformate în marele procese de cutare a scoarţei, petrecut spre
finele erei paleozoice, adică în orogeneza hercinică. O parte din aceste roci, ajunse la o foarte mare
adîncime, s-au topit sub influenţa temperaturilor şi a presiunilor iar apoi s-au deplasat spre suprafaţă
transformînd rocile întîlnite. În unele masive se constată treceri gradate între granite şi diorite şi apoi
între acestea şi şisturile din apropiere. Atare lucruri pot fi văzute în multe iviri de roci cristaline şi
eruptive din Highiş-Drocea şi în galeriile miniere ce se sapă, şi în acest sector carpatic, pentru căutarea
şi exploatarea mineralelor utile metalifere, mai ales a cuprului.
Drumeţul care poposeşte pe valea Mureşului, fie în Podgoria Aradului, fie mai în amunte, de
exemplu în satele Milova sau Bîrzava, situate între Radna şi Săvîrşin, poate lua decovilul 1 care
pătrunde în dealuri după buşteni şi poposind în locuri unde stîncile străbat de sub vegetaţi bogată, sau
la gura unor galerii miniere, să examineze piatra şi s-o ciocănească. Va putea citi în flancul stîncilor
povestea lor milenară, mai ales dacă găseşte şi pe vreun specialist care să-i tălmăcească graiul pietrelor.
În aceste roci sînt sculptate dealurile spre care se îndreaptă paşii drumeţilor de pe plaiurile arădane, mai
ales la sfîrşit de săptămînă, cînd pădurile răsună de cîntece şi veselie. Aici sînt situate cabanele Căsoaia
(la 222 m), unde se găsesc şi intercalaţii de calcare cristaline, şi Ghioroc (la 125 m), puncte la care se
ajunge după un drum cu tramvaiul prin Podgorie de la staţiile Radna sau Ghioroc. La cabana Debella
Gora (483 m), situată în şisturile slab metamorfozate şi încadrată într-un plăcut decor de păduri de
stejar, se ajunge de la halta Nadăş. Cetatea Şiriei domină întinsul Luncii Crişului Alb pînă departe, de
pe un monticul granitic, iar călătorul ce a luat trenul de la Arad către Brad, pe această vale, îi reţine
uşor imaginea sugestivă.
Dar roci cristaline frumos dezvoltate se găsesc şi în partea răsăriteană a lanţului, în Trascău:
un intrînd al Gilăului, cu roci metamorfozate mai intens şi cu granite, pătrunde pînă dincolo de Baia de
Arieş. În partea nordică se găsesc şisturi foarte variate tăiate de cursul Arieşului (între acestea şi valea
Trascăului). O a doua fîşie apare la sud de valea Mogoşului (Onceşti). În prima, care se dezvoltă
prelung către sud, se deosebesc în nord şisturi puternic metamorfozate (gnaisuri, micaşisturi cu
intercalaţii de amfibolite şi de calcare cristaline). Spre sud se dezvoltă o masă impresionantă de calcare
marmoreene, asociate cu şisturi filitice cu clorit şi sericit. Am văzut că printr-o interesantă coincidenţă,
calcarele recifale jurasice s-au suprapus peste vechile recife din era paleozoică, actualmente
metamorfozate, colaborând cu ei la alcătuirea reliefului carstic atît de impresionant.
Frumoasele calcare cristaline, albe şi marmoreene, alcătuiesc colţii şi pereţii prăpăstioşi din
capătul nordic al Crestei Bedeleului cu colţii Pleşii (1 082 m şi 1 263 m) şi culmea Trascăului cu
impresionantul colţ al Trascăului (1194 m ). Mai spre sud, de la Vălişoara, pe valea Bedeleului se
ajunge în satul Izvoarele, iar în amunte de acesta, în sălbaticele chei ale Bedeleului, cu numeroasele
izvoare dintre Obîrşia (1 202 m) şi vîrful Pleşu (1 133 m). De altfel, toate văile din acest sector îşi taie
drumuri admirabile prin calcarele cristaline: valea Dumbrăviţa cu Drumul Muntelui, valea Muntelui, ce
coboară la Colţeşti, sat deasupra căruia peisajul capătă o nuanţă romantică datorită şi ruinelor cetăţii
Trascăului. Parcurgînd timpul geologic şi privind din nou spre apele frămîntate ale mării ce scăldau
aceste locuri cam în vremea perioadei jurasice, constatăm, din caracterele actualelor roci ferăstruite
adînc de firul cristalin al pîraielor, că pe fundul acelor mări, ca şi pe continentul şi insulele învecinate,

1
Instalaţie provizorie de linie ferată îngustă, uşor de deplasat, folosită la exploatări locale şi pentru transport.
aveau loc puternice erupţii vulcanice de lave întunecate la culoare şi foarte fluide, care curgeau
asemenea unor şuvoaie de smoală topită, aşa cum am văzut că se întîmplă şi astăzi pe fundurile
oceanelor, mai ales în partea de apus a Oceanului Pacific. În timpurile jurasicului şi cretacicului este
clar că astfel de fenomene aveau loc pe o scară foarte întinsă în apele mărilor din sudul Apusenilor.
Lavele ne apar astăzi sub forma unor roci dure, de culoare neagră, fin grăunţoase, în care se recunosc
adeseori spinări rotunde, denumite diabaze, alternînd cu strate de tufuri sau cenuşi vulcanice, de
aglomerate şi de brecii. Apare astfel scrisă în stîncă, alternanţa între fazele de explozie şi de curgere
năvalnică a lavelor ce le urma, şi care încremeneau brusc datorită temperaturii scăzute din apa marină.
Consecinţa a fost crearea unei imense stive de lave şi de cenuşi vulcanice, ce constituie axa Munţilor
Mureşului din centrul Masivului Drocea, începînd de la răsărit de satul Bătuţa (pe Mureş), şi pînă
dincolo de valea Arieşului. Lăţimea maximă este atinsă în partea de răsărit a Munţilor Drocei, între
băile Vata, staţiune balneară cu ape calde de 36° pe valea Crişului Alb, şi comuna Zam de pe Mureş,
precum şi în inima Metaliferilor, între Furcşoara, sat izolat între dealuri diabazice, situat la nord de Ilia
(reşedinţă de raion), şi fundul văii Juncului, ce coboară din nordul Munţilor Metaliferi (de sub Strîmba,
1 154 m) pe la satul Crişan (fost Vaca, satul de origine al lui Crişan), spre a se vărsa în Crişul Alb, ceva
mai în amunte de cîmpia de la Mesteacăn. Bazinul Bradului împarte în două, în acest ultim sector,
marea masă de diabaze. Către răsărit, ivirile de diabaze sînt mai puţin numeroase, apărînd de sub
mantaua groasă de roci sedimentare cretacice, iar în Trascău, sînt de asemenea frecvente ieşind în
evidenţă, mai ales de sub stiva de calcare recifale jurasice a Bedeleului şi Remetei. Uneori masa închisă
la culoare a diabazelor, asemenea rocilor înrudite lor, denumite bazalte, este alcătuită din grăunţe
vizibile de minerale conducînd spre rocile întărite la adîncime, denumite gabbrouri. Aceste roci s-au
consolidat sub stiva de lavă cursă înainte, fără a fi avut forţa necesară spargerii păturii groase de roci de
deasupra, motiv pentru care se înţelege că nu prezintă separaţiile sferoidale citate. Topitura rămasă în
adîncime a dat adevărate gabbrouri, prin răcirea sa lentă, roci ce se întîlnesc în unele puncte mai săpate
de eroziune ale Masivului Drocea. În aceste roci se găsesc minereuri de nichel şi de fier cu titan şi
vanadiu, elemente foarte preţioase pentru industria metalurgică, întîlnite în regiunea satelor Ciungani şi
Căzăneşti. În primul sat se ajunge cu un tren forestier, iar în al doilea, pe şoseaua ce traversează
cumpăna apelor dintre Mureş şi Criş, de la Băile Vata. O astfel de rocă are un aspect pestriţ, fiind
alcătuită din minerale deschise (feldspaţi) şi minerale negre (piroxeni), iar între acestea apar granule de
magnetit cu luciu de metal care, dacă se sfarmă roca făcîndu-se pulbere, pot fi atrase cu magnetul.
Un alt fapt caracteristic pentru seria diabazelor din sudul Munţilor Apuseni este şi asocierea
pretutindeni cu rocile silicioase cu radiolari de culoare roşie sau verde care mulează adeseori faţa
bombată a pernelor de roci bazice, denumite jaspuri. Explicaţia formării acestor roci constă în faptul că
materialul eruptiv pulverizat şi dizolvat în apa mării a furnizat materia primă optimă pentru construirea
căsuţelor minusculelor fiinţe plutitoare, aşa cum se întîmplă şi în mările actuale unde fundurile marine
cu activitate vulcanică sînt acoperite totdeauna cu pături de diferite grosimi de mîluri cu radiolari. Dar
tot în aceste depozite şi în apele bogate în cenuşi vulcanice s-au dezvoltat, în vremurile mezozoice ca şi
astăzi, bacterii speciale care au depus, în procesul lor vital, cantităţi importante de oxizi de mangan
(metal preţios pentru industrie) în masa mîlurilor silicioase. Astăzi, aceste lentile de oxizi de mangan,
fosilizate, alcătuiesc intercalaţii de culoare neagră, uneori exploatabile, în seria jaspurilor asociate cu
diabaze.
Dacă din frumosul sat mureşean Săvîrşin, pleci cu drezina sau cu trenul forestier spre
miazănoapte, ajungi în satul Pîrneşti; la nord de acesta se găsesc galerii şi lucrări miniere în haldinele
cărora se pot recunoaşte bucăţi de diabaze negre, jaspuri roşii şi minereu de mangan, negru-pămîntos,
asemenea cărbunelui, care lasă urme pe mîini. Se mai găsesc fragmente de marne, şisturi argiloase şi
calcare, pe care le întîlnim şi în regiunea satelor Şoimuş, Buceava, din apropiere de Gurahonţ (pe
Crişul Alb), sau Godineşti, sătuc aşezat într-o pitorească depresiune legat de Zam printr-un drum. Dacă
în dorinţa de a cunoaşte locurile istorice din jurul Bradului, ajungem în satul Curechi, vom întîlni
jaspuri foarte frumos dezvoltate, cu nuanţe gălbui şi roşii, în amunte de sat, pe valea Cornetului. La
răsărit de aceasta se dezvoltă o masă puternică de diabaze şi cenuşi ce ţine, cu unele întreruperi, pînă în
versantul drept al Văii Mari, vale pe care coboară serpentinele şoselei carosabile ce conduce către
Zlatna, traversînd Dealul Breazei. Este greu de precizat cînd au început să erupă submarin diabazele
din Munţii Apuseni. Ştim doar că, în jurasicul superior, cînd pe oglinda mărilor se conturau
pretutindeni recife de corali, aceste erupţii erau în toi, că începuseră cu mult înainte şi că au durat
continuu, pînă în timpurile cretacicului inferior. Ca şi în mările calde actuale, recifele găsesc un
excelent loc de fixare pe vîrfurile şi pe flancurile insulelor vulcanice şi poate că aceşti vulcani
încălzeau şi apele făcîndu-le prielnice dezvoltării lor. Această asociere dă peisajului munţilor
Zarandului şi Trascăului cele mai variate aspecte, în care albul recifelor contrastează cu negrul
diabazelor; vegetaţia, uneori abundentă, alteori firavă, aninată de versanţi sau răspîndită pe creste,
aduce în timpul verii vioiciunea verdelui plin de sevă iar toamna, armonii de culori demne de paleta
pictorilor.
Contrastant este şi caracterul reliefului; culmi domoale, cu aspecte de cupole şi domuri
prelungi, în diabaze şi ruiniform, găurit de peşteri şi de doline, în calcarele recifale. Frumuseţea
culmilor şi cheilor descrise în Bucegi, Piatra Craiului, Rarău o întîlneşti şi pe aceste meleaguri, dar la
altitudini cu mult mai mici. Vegetaţia este, în parte, specifică locurilor înalte calcaroase. Gingaşa
albumeală sau floare-de-colţ (Leontopodium alpinum), cu petalele acoperite de puf alb, proprie stîncilor
calcaroase din Piatra Craiului, Ceahlău, Făgăraş sau Caraiman, poate fi culeasă de la numai cîteva sute
de metri altitudine, la întregalde sau în dealurile Zamului (cota 560 m fiind punctul cel mai jos în care
se găseşte această floare în Europa).
În tot lanţul dintre Arieş şi dealurile Drocei, pălăria de piatră a vechilor recife acoperă
diabazele; descrierea fiecărui deal calcaros, ne-ar cere prea multe pagini ca şi enumerarea peşterilor şi
minunilor carstice, din regiune.
Sînt cunoscute tuturor sălbaticele chei ale Turzii, cu peşterile respective, tăiate de apa
Hăşdatelor. În Trascău, culmea Bedeleului şi culmea (cu cheile) Re-meţii constituie munţi care lasă
amintiri de neşters, ca şi culmile carpatine ce trec de 2 000 m. Pe versantul apusean al văii Trascăului
se înalţă dezolant creasta calcaroasă a Pietrei Secuiului, cu vîrful „La Cetate", ce străjuieşte satul
Remeţ la înălţimea de 1 130 m. lipsită de vegetaţie ca o copie miniaturală de pe Piatra Craiului. La sud
de satul Vălişoara, se găsesc „cheile şi cetăţile Aiudului", prin care răzbate drumul ce duce la Aiud.
Dincolo de creasta Bedeleului, apele „Văii Ascunse" dispar enigmatic în străfundurile calcarelor dintre
Peştera şi Vînătoarea. Străjuind de departe Teiuşul, Piatra Cetii (1 233 m) reprezintă unul dintre cele
mai atractive locuri ale Apusenilor. Ajungi la poala ei străbătînd valea Geoagiului sau Stremţului (prin
satele Stremţ şi Cetatea). Continuînd drumul pe valea principală pătrunzi în sălbaticele şi prăpăstioasele
chei ale Remeţilor, unul dintre cele mai dificile trasee de regiune calcaroasă, inaccesibil după ploaie
sau la topirea zăpezilor. Dacă pleci însă pe vestita vale a Galdelor, ajungi la Piatra Cetii prin cheile
întregalde, unde se poate culege de pe pajişti frumoasa floare-de-colţ 1. Dincolo de aceste chei şi de
răsfiratul sat întregalde, valea conduce la Negrileşti, sat montan situat sub întinsul Platou al Ciumernei
unde, în colţul său apusean, se află peştera Bisericuţei. La peste 1 200 m te găseşti aici pe un şes întins,
uşor ondulat, într-o lume ce contrastează cu zidurile ruiniforme ce străjuiesc văile (vîrful Lăcustei,
1286 m, vîrful Albinei, 1276 m, vîrful Runcu Rău, 1275 m etc). Spre sud, apele acestui nod montan se
strîng în frumosul lac Iezer, de formă alungită şi întins pe o suprafaţă de 4,5 ha, la altitudinea de 924 m.
Din el porneşte către Ampoi, printre chei abrupte, Valea Mare ce străbate prin satele Ighiel, Ighiu şi
Şard, una dintre cele mai cunoscute localităţi ale acestei mănoase regiuni viticole de sub Munţii
Trascăului. Spre nord, printre satele vestite pentru podgorii (Cricău, Bucerdea, Galda) se găseşte satul
Craiva, cu vîrful Piatra Craivei, pe care se văd încă urmele unui vechi „castru medieval" 2. Dacă însă
venind de la Alba Iulia, te opreşti la Feneş, poţi pleca într-o admirabilă excursie pe valea satului, a cărei
apă curge sprintenă între două culmi cu vîrfuri ce depăşesc uneori 1300 m (vîrful Dîmbău, 1 370 m,
vîrful Căra, 1 315 m). Ambele vîrfuri se găsesc în stîncile de calcare recifale ce străjuiesc valea de-a
lungul căreia poţi vedea uşor o alternanţă de roci mai noi, cretacice (marne, argile, gresii,
conglomerate) Şi de „lame" de diabaze şi de calcare ce ies de sub cuvertura mai recentă de sedimente,
asociindu-se în mod indisolubil.
O situaţie tot atît de sugestivă apare şi la apus de meridianul comunei Zlatna, în Munţii
Metaliferi centrali. Intrucît pe aici depozitele cretacice nu acoperă diabazele, se pot recunoaşte foarte
bine, de o parte şi de alta a marii mase de diabaze, două „bariere recifale"; una sudică şi cealaltă
nordică. Prima se întinde la apus de Zlatna, iar a doua, la apus de cumpăna apelor dintre văile Crişului
Alb şi Arieşului. Din acest motiv, aproape toate văile principale ce răzbesc către Mureş din inima
Metaliferilor îşi taie chei adînci în calcare, asemenea unor porţi de intrare către legendara Ţară a
Zarandului. De altfel, chiar denumirea de „Porţile Zarandului" a fost dată admirabilelor chei dintre
Băiţa şi Crăciuneşti (regiune cunoscută pentru exploatări miniere şi cu o flotaţie de minereu la
Crăciuneşti), denumite şi „Între Pietre", precum şi cheilor Peşterii, ce se dezvoltă spre nord de
confluenţa văii ce coboară de la Clinei cu cea care vine din satul Ormindea. Numeroasele peşteri şi
doline, perspectivele deschise pînă spre culmile Retezatului constituie marea atracţie a acestor locuri.
Spre est, dincolo de vîrful dominant al Cetraşului (1 084 m), tăiat în dacite neogene, se găseşte o altă
zonă calcaroasă cu peşteri şi abrupturi prăpăstioase înconjurate de legende cu zîne (Gaura Mîndrei) şi
flăcăi ce se ascundeau pe vremuri pentru a nu fi prinşi cu arcanul şi duşi la cătănie (Peştera Feciorului).
Venind din valea Mureşului, dacă, în loc să sui la Băile Geoagiu, urmezi calea de pe fundul văii, ea te
va conduce spre miazănoapte fie pe valea apuseană prin satul Mada în calcare jurasice cu chei foarte
strîmte şi prăpăstioase, fie prin valea Glodului, pe unde trece şoseaua principală, peste diabaze străjuite

1
O varietate deosebită de cea de pe munţi.
2
Vezi O. Floca, l.c.
de vechi recife calcaroase, pe la Ardeu în satul Balşa şi de aici, prin Almaşul Mic, spre Zlatna. La nord
de Ardeu, drumeţul poate vizita de asemenea chei lungi de mai mulţi kilometri, în drum spre satul Glod
sau, din satul Bozeş, prin cheile văii Băcîia, poate ajunge într-un sat izolat şi cu pitoresc specific, la
Cib. Spre apus de şoseaua principală ce duce la Brad prin Valea Cîinelului peste o mare masă de
diabaze, calcarele apar mai mult sporadic şi pe culmi. Latura de miazănoapte, situată la nord de Crişul
Alb, cuprinde locuri de un pitoresc sălbatic cu cîteva vîrfuri înalte ce domină zările. De la Mesteacăn,
sat situat lîngă Baia de Criş, şoseaua — astăzi bine amenajată — te poartă pe la Grohot, unde calcarele
constituie un masiv pod natural peste apele cristaline ale rîului, către Bulzeşti, sat montan situat sub
vîrful calcaros cu aspect de cetate medievală al Pietrei Bulzului, care răsare din mijlocul rocilor
sedimentare de vîrstă cretacică. Spre răsărit se zăresc piscurile calcaroase ale Strîmbei (1 154 m) şi
Plotunului (1 193 m) iar departe, vîrful teşit, ce domină creasta despărţitoare dintre Arieş şi Crişul Alb,
al Vîlcanului (1 266 m), una dintre cele mai frumoase şi mai des fotografiate privelişti din Munţii
Apuseni. Cum aceste ultime recife jurasice se găsesc în plină zonă de roci sedimentare cretacice, care
„intră" adesea sub masa lor, s-a emis ideea că poziţia lor nu ar fi normală, ci tectonică: smulse din alte
părţi şi împinse de forţele orogenezei peste roci de vîrstă mai nouă. Este greu să uiţi vreodată clipele de
linişte ale serii, ce le petreci sub stîncile deosebit de albe ale Vîlcanului sau Pietrei Bulzului, tulburate
doar de sunetul prelung al tulnicului ce răzbate din fundul nevăzut al văilor. De la Bulzeşti drumul duce
pe sub Muntele Găina, pe la Izvorul Crişului, în vestita Ţară „a Vidrelor" spre care coboară în largi şi
repezi serpentine. Din şaua Vi-drişoarei, spre est ne apare stînca Vîlcanului ce străjuieşte ca o gigantică
piatră de hotar, culmea dintre Arieş şi Crişul Alb în punctul cel mai înalt al şoselei dintre Brad şi
Abrud.
Fig. 32— Erupţiile neogene de la Roşia Montană (după Socolescu)
Dar timpurile jurasicului apun şi, o dată cu ele, încetează şi condiţiile de dezvoltare a recifelor.
Fundul mării se înalţă şi, pentru puţin timp, devine uscat lăsînd stîncile negre de diabaze şi recifele albe
de curînd împietrite pradă agenţilor distructivi ai eroziunii care îi reduc la fragmente, blocuri şi
materiale mai fine, ce se (acumulează în bazinele marine ce mai dăinuiesc. O dată cu vremurile
cretacicului însă apele invadează din nou peste aceste Meleaguri, creînd o mare întinsă, la suprafaţa
căreia se găseau fel şi chip de insule şi care primea materialul adus de fluvii şi torenţi de pe continent.
În aceste mări continuă erupţiile diabazice care însă nu au aceeaşi extindere ca în jurasic. Este deosebit
de interesant faptul că rocile ce s-au format din depozitele acestor mări amintesc, uneori, pe cele din
flişul Carpaţilor Orientali. Astfel, în flişul Apusenilor se găsesc roci identice cu stratele de Sinaia din
baza formaţiunii cretacice în care apar, o dată cu intervenţia erupţiilor diabazice, jaspurile şi şisturile
argiloase satinate, roşii, amintind de stratele de Azuga. Peste ele se strînge o stivă mare de sedimente
cînd mai grosolane (din care au luat naştere conglomerate şi gresii), cînd fine (marne şi argile), cînd
bogate în organisme calcaroase dînd naştere la calcare, ce ne apar sub formă de strate sau de recife
(care se pot adeseori confunda cu cele din jurasic). Geologii au împărţit în numeroase diviziuni
vremurile cretacice. În Munţii Apuseni situaţia rocilor în această scară cronologică este foarte grea, mai
ales din cauza lipsei resturilor fosile, fapt care, după cum am mai arătat, caracterizează mai totdeauna
depozitele de fliş.
Privind o hartă geologică, cititorul poate constata remarcabila extensiune a rocilor cretacice în
partea de răsărit a Munţilor Mureşului: în sectorul estic al Munţilor Metaliferi şi în Trascău. La
miazăzi, ele constituie o fîşie subţire de-a lungul masei diabazice, pe la sud de Mureş, iar la apus de
această masă, apar sub forma unei benzi late, interpusă între ea şi şisturile cristaline, orientată SV-NE.
De-a lungul său străbate şoseaua ce leagă văile Mureşului şi Crişului Alb. Vîrsta formaţiunilor, în
această fîşie, este cu atît mai recentă, cu cît ne depărtăm de diabaze. Unele roci calcaroase conţin
cantităţi mari de schelete de orbitoline, acele organisme cu formă de minuscul bănuţ, atingînd
dimensiuni milimetrice, ce se găsesc şi în flişul carpatic, în stratele de Comarnic. Spre deosebire de
Carpaţii Orientali, vîrsta acestor roci se limitează la partea inferioară a timpurilor cretacicului după care
a urmat din nou o perioadă de retragere a mării (o regresiune). Revenirea apelor pe la mijlocul
cretacicului este însoţită de aporturi de pietrişuri şi alte materiale (astăzi transformate în conglomerate,
gresii, marne).
Rocile depuse în partea superioară a cretacicului apar în formă de gresii, argile şi
conglomerate, în partea inferioară indicînd o invazie marină, după o perioadă continentală, cu o climă
aridă asemenea celei din regiunile tropicale şi deşertice actuale.
Urmează apoi o perioadă cînd, în apele calde ale mărilor, trăiau o mulţime de organisme de
toate felurile care lăsau nisipuri şi mîluri milioane de cochilii, ce ne apar astăzi în forma fosilelor atît de
frecvente în unele sectoare ale Apusenilor. Acest fapt contrastează total cu lipsa fosilelor din rocile
flişului. Tot în aceste timpuri s-au depus şi micile recife de scoici de tipul hipuriţilor (la care ne-am
referit şi cînd am trecut prin Bazinul Brezoiului de la Gura Lotrului). Acolo unde uscatul se ridica peste
ape, au luat naştere mici depozite de cărbuni, în locurile bogate în vegetaţie, şi slabe acumulări de oxizi
de aluminiu (bauxită), în cele aride. Aceste roci îmbracă aspectul stratelor de Gosau, caracteristic
mărilor puţin adînci şi cu o viaţă abundentă de la sfîrşitul cretacicului. Extensiunea rocilor cretacicului
se suprapune peste multe dintre obiectivele turistice, dînd naştere unui relief lipsit de aspectele
ruiniforme ale calcarelor jurasice dar ceva mai accentuat decît cupolele domoale ale diabazelor. În
partea de sud a Metaliferilor, aceste roci s-au depus peste cristalinul „insulei" de Rapolt-Vărmaga, de
tip Poiana Ruscăi. Cine şi-a petrecut concediul la Băile Geoagiu şi a făcut excursii în dealurile
dimprejur a putut constata existenţa unui monticul de calcare cristaline, în spatele staţiunii, dincolo de
care, în orice direcţie a pornit-o, a găsit, în rîpe şi maluri, gresii şi marne. Prin rocile cretacicului ne
poartă şoseaua de la Aiud la Remeţi. Apoi, după ce am trecut culmea calcaroasă cu acelaşi nume pe
deasupra prăpăstioaselor chei de la Brădeşti, ajungem la satul Mogoş, situat la 734 m. De aici, tot prin
roci cretacice, în drum spre Abrud, poposim pe culme unde ni se deschid cele mai frumoase privelişti
ale Apusenilor, punct în care negurile călătoare şi freamătul furtunilor îţi dau uneori impresia că te afli
la cine ştie ce altitudine. Iar de aici, tot prin aceleaşi roci ajungem la Abrud trecînd prin nesfîrşitul sat
minier Bucium. Tot aici întîlnim şi şoseaua care, venind de la Zlatna, trece prin alte sate cunoscute
pentru lucrări miniere: Valea Dosului (unde gresiile cretacicului inferior sînt impregnate cu minereuri
de mercur) şi Bucium Cerbu. Dacă de la Abrud pleci spre Brad, pe sub reciful Vîlcanului, pînă în satul
Mihăileni (la apus de aceasta începe domeniul diabazului), treci de asemenea prin roci cretacice,
conglomeratele constituind un deal cu frumoase perspective, vîrful Negrii (984 m), deasupra satului
Blăjeni. De la Abrud la Cîmpeni şi apoi pînă la Bistra, pe valea Arieşului, şoseaua şi mocăniţa străbat
prin roci cretacice inferioare şi apoi prin întinsul domeniu al cretacicului superior din care, pe dreapta
Arieşului, nu lipsesc calcarele cu hipuriţi. După o zonă de şisturi cristaline ce ţine pînă la Lupşa 1, rocile
cretacice revin în firul Arieşului, pînă la vechea localitate minieră Baia de Arieş şi apoi, după o nouă
zonă de cristalin, în regiunea Sălciua. Spre NE depozitele cretacice, mai ales cele superioare, alcătuiesc
în Munţii Metaliferi culmi importante cum sînt cele din partea nordică, între care şi vestitul Munte
Găina (1 456 m), de unde plaiurile coboară în valea Arieşului Mic. La Avram Iancu (fosta Vidra de
Sus) se găseşte cunoscutul „Deal cu Melci", declarat monument al naturii, unul dintre cele mai bogate
puncte fosilifere din j ţara noastră, ce adăposteşte în rocă resturile a mii de melci rămaşi din mările
calde cretacice. În regiunea Muntelui Găina, mase de erupţii banatitice au străpuns şi metamorfozat pe
alocuri, la contact, rocile sedimentare. Poţi constata aceste lucruri fie suind de la Izvorul Crişului prin
păduri nesfîrşite, din frunzişul cărora vîrful Găinii îţi apare cînd şi cînd tot mai aproape, mai ales în
timpul cînd pădurile de pe versanţi au îmbrăcat haina pestriţă a toamnei, fie pe versantul sudic prin
satele Sîrbi sau Luncşoara, peste plaiuri nesfîrşite. În sud, de o parte şi de alta a Mureşului, au
dezvoltare remarcabilă, mai ales rocile cretacicului superior (unora li s-au dat denumiri locale — strate
de Deva). În aceste roci se găsesc nenumărate resturi fosile, printre care melci alungiţi sau forme
rotunjite de tipul celor citate în Dealul cu Melci de la Avram Iancu, căruia paleontologii i-au dat un
nume derivat de la un personaj mitologic, Acteonella, precum şi gigantice forme împietrite, ca roţile de
car, de amoniţi, al căror diametru depăşeşte uneori 1 m. Astfel de gresii cu acteonelle au fost descrise în
Munţii Trascăului şi în Masivul Drocea, unde apar uneori şi mici recife de hipuriţi. Depozitele cretacice
superioare stau aproape nederanjate peste şisturile cristaline ce au constituit ţărmul mării unde s-au
acumulat, fiind încălecate de sedimentele flişului, dintre care nu lipsesc nici stratele de Sinaia, aşternute
peste diabaze. Înainte de a trece la rocile recente, vom mai aminti faptul că rocile eruptive banatitice
constituie pe alocuri dealuri întregi şi că, o dată cu ele, au venit soluţii care au dat naştere la filoane
metalifere conţinînd, printre altele, pirită şi calcopirită (minereu de cupru). Am citat mai sus banatitele
de la Muntele Găina. Cele mai caracteristice roci din această interesantă familie eruptivă (conţinînd şi
molibdenit) se găsesc însă în dealurile Săvîrşinului şi la Cerbia, la nord de Zam, ţinînd pînă către Crişul
Alb, la Căzăneşti. Cel ce coboară în gara Săvîrşin remarcă chiar lîngă ea un mic deal împădurit ce dă o
frumoasă notă pitorească acestui colţ din valea Mureşului. Dacă cercetează o bucată de piatră din
această colină, recunoaşte caracterele granitului: rocă compactă, albă-gălbuie, cu cuarţ, cu lame,
vizibile cu ochiul liber, de mică neagră şi cu cristale mari, de 1—2 cm, de feldspat roz, cu forme
geometrice, şi care, privite în soare, arată o jumătate luminată iar cealaltă întunecată. Aceasta rezultă
din modul cum s-au asociat cele două cristale în timpul răcirii magmei. Dacă o porneşti apoi către nord,
pe valea ce duce la Troiaş, sat izolat în inima dealurilor, constaţi curînd că roca ia culoarea roşcată şi că
dispare cuarţul, trecînd astfel la granodiorite tipice, roci în care apar şi filoanele de molibdenit. Dacă
treci de moara de la Temeşeşti, pe pîraiele ce coboară din masivii împăduriţi, recunoşti rocile grăun-
ţoase cenuşii, alcătuite din feldspat alb şi amfibol, denumite diorite. După aceste roci urmează o întinsă
masă de diabaze negre, cu frumoase forme sferoidale, prin care au străbătut acum vreo 60—70
milioane de ani, la mii de metri adîncime, topiturile anatexice ce au dat naştere, prin răcire înceată,

1
Sat despre care hrisoavele povestesc că era capitala unui cnezat încă prin anul 1325 (cu o veche mănăstire din
veacul al XV-lea). Actualmente la Lupşa se găseşte un muzeu ce merită să fie vizitat.
celor trei feluri de roci eruptive, citate mai sus, scoase astăzi din adîncuri de încreţirea scoarţei şi de
dalta eroziunii. Peste banatitele rezultate din topiturile fierbinţi de odinioară, cresc astăzi păduri
seculare unde pot fi întîlniţi mistreţii, căprioarele, ciutele şi cerbii ce-şi profilează adeseori silueta
maiestuoasă printre copaci şi parcă aştepţi să se desprindă din umbra frunzişului silueta sprintenă a
Dianei sau să surprinzi momentul preschimbării în cerb a nefericitului Acteon ce şi-a plătit cu viaţa
indiscreţia faţă de cruda zeitate a mitologiei.
Cu aceste elemente, să trecem din era mezozoică, în timpurile mai recente ale celei de-a doua
părţi a erei neozoice, în neogen. După depunerea locală a unor sedimente eocene, urmează o lungă
perioadă continentală cînd uscatul a fost puternic prelucrat de agenţii exogeni, după care apele mării
invadează din nou. Cu caracterele petrografice pe care ni le arată şi astăzi, rocile vechi formau insule şi
dealuri deasupra valurilor. Au luat astfel naştere bazinele intramontane, golfuri ale Mării Panonice, şi
apoi, prin îndulcire, ale Lacului Panonic, la care ne-am referit în repetate rînduri. Cel mai important
eveniment geologic al acestor timpuri a fost însă vulcanismul intens, care nu a rămas poate cu nimic
mai prejos faţă de cel din lanţul Harghita-Gurghiu-Călimani. Spre deosebire de acesta însă,
vulcanismul neozoic al Apusenilor a început chiar din baza neogenului şi s-a manifestat, cu unele
perioade de întrerupere, pînă în timpuri foarte recente. Au ţîşnit la suprafaţă, însoţite de produsele de
explozie (cenuşi, bombe etc), lave variate, de la cele mai acide, care au dat naştere la roci de culori
deschise şi bogate în cuarţ, denumite riolite, prin dacite, în care cantitatea acestui mineral scade şi apar
minerale negre, mai ales amfiboli, alături de feldspaţi ceva mai „bazici", pînă la andezitele de diferite
tipuri, rocile cu cea mai mare dezvoltare, şi pînă la negrele bazalte. Soluţiile fierbinţi, ce au urmat
erupţiilor vulcanice, au depus cele mai variate minerale metalifere care constituie astăzi avuţia
Munţilor Apuseni. Şi tot sub acţiunea acestor soluţii s-au produs transformări în masa rocilor vulcanice
sau a rocilor însoţitoare (tufuri, aglomerate, brecii). Ca şi în lanţul vulcanic al Orientalilor, s-au produs
caolinizări, sericitizări, cloritizări, silicifieri, carbonatări, piriti-zări etc. după natura mineralului format.
Dacă pătrunzi în bezna galeriilor sau ai curajul să cobori pe scările suspendate ale puţurilor şi suitorilor,
la lumina lămpilor de carbid şi în tovărăşia minerilor din aceste locuri, vei constata că foarte adesea
zonele filoniene sînt însoţite de masa albă şi moale a caolinului rezultat din „alterarea" feldspaţilor din
rocă. Aceste procese schimbă în diverse grade aspectul şi constituţia rocilor, ridicînd probleme
importante în legătură cu modul de recunoaştere al zonelor purtătoare de minereu (pentru care adeseori
se utilizează prospecţia geochimică)1. Relieful Munţilor Mureşului este rezultatul, în bună parte, al
erupţiilor vulcanice recente. Dacă mergem de la Deva la Brad, pe şoseaua ce străbate „Poarta Munţilor
Metaliferi", ne apar continuu la orizont vîrfurile cînd mai ascuţite, cînd mai rotunde ale dealurilor
rămase de pe urma acestor vulcani. Umplutura canalului sau coşului prin care ţîşnea lava mai rezistentă
a rămas, ca şi în Călimani, sub forma unui stîlp sau pilon adînc înrădăcinat în inima muntelui. Alteori
curgerile de lavă, cenuşile şi aglomeratele alternează. Majoritatea coşurilor şi curgerilor de lavă aparţin
unor roci de tipul andezitelor şi, în subsidiar, unor roci mai acide (riolite Şi dacite) sau foarte bazice
(bazalte). Ca şi pentru calcare, subliniem că nu ne va fi posibil să prezentăm cititorului toate obiectivele
turistice aflate în aceste roci. bogate în zăcăminte metalifere şi că ne vom mulţumi doar să le scoatem
în relief pe cele mai importante. Un frumos coş andezitic alcătuieşte dealul (371 m) de pe care domină
valea Mureşului cetatea Devei, ce datează, după cum arată hrisoavele vremii, de pe la mijlocul
secolului al XIII-lea, zidită pentru a stăvili năvălirile tătarilor. A jucat un rol de seamă în diferite
momente ale istoriei fiind legate de ea numele lui Mihai Viteazul şi răscoala lui Horia, care a asaltat
aici pe boierii refugiaţi. Cel ce trece cu trenul prin Simeria zăreşte un deal, aproape conic, ce se ridică
izolat deasupra luncii Mureşului: Măgura Uroiului (392 m). Acest deal reprezintă un coş, după alţii,
fruntea unei curgeri de lavă. fiind alcătuit din andezite de culoare brună-roşcată, uneori mai albită prin
alterare, conţinînd piroxeni şi un mineral specific 2, unic la noi în ţară. În acest loc s-au găsit relicte
preistorice şi antice. Piatra a fost întrebuinţată de romani pentru construcţii şi monumente la
Sarmisegetuza şi Micia. Se mai găsesc aici şi zidurile unei vechi cetăţi, poate medievale, în jurul căreia
circulă legende cu zîne, fiice de uriaşi. Perspectivele care se deschid de pe vîrful acestei coline sînt
admirabile îmbrăţişînd zarea pînă în culmile Parîngului şi Retezatului.
La Baia de Arieş sînt caracteristice şi demne de urcat atît pentru pitorescul lor, cît şi pentru
perspectivele p" care le oferă, vîrful Pleşu (961 m), la limita cu cristalinul, stîncile colţuroase ale
vîrfului Colţii Lazărului (1 056 m), unde rocile andezitice se asociază cu cele cristaline şi cretacice,
precum şi vîrful culminant, cu cele mai largi perspective din regiune, situat în andezite cu cuarţ, vîrful
Poeniţei (1 437 m). Cel care a depus un efort susţinut escaladînd stîncile sale abrupt este răsplătit cu
dărnicie, în zilele senine, de priveliştea ce i se oferă în toate direcţiile. Dar peisajul nordic, cu culmile
înalte ale Apusenilor, apare asemănător şi de pe alte înălţimi; către sud vîrful Poeniţei îi prezinte o

1
Bazată pe dozarea în soluri ău în zonele alterate intens a elementului chimic căutat.
2
Denumit „pseudobrookit".
imagine proprie: la bază valea largă a Mămăliganilor (în roci cretacice), dincolo de care apar două
vîrfuri vecine şi asemănătoare, andezitice, denumite de localnic Gemenele (1 350 m). Toate aceste
coşuri străpung prin şisturile cristaline ce se desprind spre miazăzi, din Masivul Gilăului. Între ele nu
lipsesc gnaisurile şi micaşisturile: (Pleşul Mare, 1 067 m, Stînişoara, 914 m), granitele (Măzăratu, 1
302 m, Fetelinu, 1 022 m) şi calcarele cristaline cu relieful caracteristic (Colţii Caprei, 1 162 m, Dealul
Runcului, 1 061 m).
Pe valea Abrudului, din şoseaua dintre Abrud şi Cîmpeni, la Gura Roşiei, se desparte spre est
un drum carosabil, de-a lungul unui pîrîu ale cărui ape ruginii, rostogolind nisipuri şi pietre albe, arată
că au trecut prin haldine cu pirite şi cu alte minereuri. După cîţiva kilometri, ajungi în localitatea
minieră Roşia Montană, în centrul căreia se găsesc clădirile ocupate de conducerea minieră. Dealurile
dimprejur sînt alcătuite din riolite şi andezite. Denumirea acestora din urmă s-a dat de către geologi
după vîrful de la miazănoapte, Rotunda (1 088 m), care reprezintă un coş vulcanic bine păstrat,
înconjurat de curgerile de lavă ce alcătuiau, în timpul pliocenului, un con cu baza de vreo 12 km. În
jurul localităţii Roşia Montana, vechiul Alburnus major al Romanilor, se dezvoltă însă riolitele, bogate
în cuarţ, cu frumoase cristale bipiramidale ce se desprind din masa rocii, adeseori puternic alterată,
rămînînd asemenea unor pietricele la suprafaţa solului, de unde pot fi culese de drumeţ, ca o originală
amintire. Culoarea rocii este cenuşie sau roşie, de unde vine şi numele localităţii. În Dealul Cîrnicului
(1016 m) şi în Dealul Cetăţii (1 004 m), aceste roci alcătuiesc conuri vulcanice cu mult mai vechi decît
andezitul iar rocile cretacicului prin care au străpuns, ca de altfel chiar rocile vulcanice în cauză, sînt
puternic transformate şi mineralizate. Soluţiile fierbinţi care au urmat erupţiilor au depus preţioase
filoane metalifere prin care străbat, de milenii, săpate cu mijloacele vremii, sute de galerii, puţuri şi
suitori.
Fig. 33— Schiţa geologică a Muntelui Mare (după harta Comitetului geologic, la scara 1:500
000, simplificată).
Dealul Cetăţii, declarat astăzi monument al naturii, este poate cea mai elocventă carte
cronologică a trecutului de luptă dintre om şi stîncă. S-au recunoscut aici galerii şi puţuri foarte strîmte
rămase de pe vremea agatirşilor, de tipul celor descrise de Herodot, în care erau introduşi copiii pentru
a scoate minereul aurifer. S-au descoperit locurile în care „băieşii" antichităţii daco-romane înfierbîntau
stînca şi apoi turnau oţet pentru a o sfărîma. S-au găsit diferite unelte şi vagonete de lemn, iar în
„tablele cerate" de la Roşia Montană este descris modul în care romanii extrăgeau aurul. S-au suprapus
apoi sute de galerii pînă în zilele noastre.
Pe alocuri plafoanele s-au prăbuşit creîndu-se abisuri, portaluri (Marea Poartă) şi „curţi
interioare" pe care le poţi admira dacă escaladezi, cu prudenţa necesară, dealul sfîrtecat al Cetăţii. Într-
un loc, după prăbuşire, pietrele au păstrat forma unui jilţ, denumit de localnici „Tronul împăratului".
Perspective de neuitat te întîmpină în popasul pe care-l faci pe culme, în centrul razei vizuale găsindu-
se cele două Detunate, situate spre SE.
Desigur că drumeţilor le sînt cunoscute vîrfurile Detunata Goală (1 048 m) şi Detunata
Flocoasă (1 265 m), la care se ajunge prin comunele Bucium Sat şi Bucium Saşa, cu exploatări miniere
care datează din timpul romanilor. Cele două vîrfuri sînt alcătuite din roci bazaltice, erupte la sfîrşitul
pliocenului. Ele străbat ca nişte coloane prin rocile cretacice pe care nu le influenţează cu nimic la
contact. Obiectivul turistic, fotografiat de toţi amatorii, este Detunata Goală 1. Acest vîrf, destul de uşor
accesibil, apare asemenea unei stînci uriaşe, alcătuită dintr-un mare număr de coloane hexagonale,
aşezate de mîna naturii una lîngă alta, care au rezultat din întărirea lavei bazice ce ţîşnea pe coşul
vulcanului. Roca este dură, fin grăunţoasă şi de culoare neagră. De altfel, această separare în coloane
este specifică ba-zaltelor, putînd fi văzută la noi şi în carierele de la Racoş, pe segmentul în care Oltul
ferăstruieşte Munţii Perşani. De pe Detunata, perspectivele sînt admirabile iar gigantica „orgă de
piatră" dă peisajului o originalitate deosebită.
Dacă din Zlatna drumeţul pleacă pe şoseaua ce duce la Almaş, regiune minieră în care
minereurile erupţiilor noi au impregnat rocile diabazice preexistente, suie pe serpentine scurte în Dealul
Breaza, dintre văile Ampoiului şi Glodului. De aici, un drum lateral spre nord îl duce la vechea colonie
minieră de unde, pe poteci înguste, ajunge curînd în vîrful Breaza (1 122 m). În spate lasă panorama
văii Ampoiului şi a Bazinului Zlatnei, cu specificele instalaţii industriale, în timp ce la sud de
serpentinele pe care a venit, se întinde domeniul diabazelor şi depozitelor cretacice pînă în satele Cib şi
Glod, dincolo de care apar cheile şi ruinele recifelor jurasice. Roca este un andezit cu puţin cuarţ, de
tipul celui de la Barza, la care ne vom referi imediat, caolinizat şi alterat intens. Este vîrful unui con
vulcanic înconjurat de cenuşi şi străbătut de numeroase galerii. Izbitor este însă modul în care se succed
pe direcţia NV-SE o seamă de conuri vulcanice, ridicîndu-se îndrăzneţe deasupra valurilor deluroase ce
le înconjură. Şirul lor se poate urmări din acest punct, pînă nu departe de binecunoscuta localitate

1
Declarată monument al naturii
minieră Stănija. Relieful dezvăluie un fapt geologic deosebit de interesant; o succesiune de vechi
cratere eşalonate de-a lungul unei vechi fracturi a scoarţei, care pătrundea pînă la marile adîncimi ale
vetrelor magmatice chemînd spre suprafaţă lavele fierbinţi. Spre SE de Breaza, cu excepţia a două
vîrfuri ce apar ţuguiate peste restul reliefului, situate chiar deasupra Zlatnei, nu mai apar coşuri de
erupţii recente. Dar către apus, perspectiva de pe Breaza este şi mai interesantă. Paralel cu şirul de
vulcani menţionat se dezvoltă o nesfîrşită succesiune de conuri vulcanice orientate de asemenea NV-
SE, ce se înşiruie de la Brad şi pînă la altă localitate cu străvechi renume minier, Săcărîmb, indicînd o
şi mai mare fractură a scoarţei, paralelă cu precedenta. La sud de acest ultim lanţ se dezvoltă Bazinul
sedimentar Brad-Săcărîmb, ale cărui golfuri pătrund adeseori adînc de tot printre cratere. Cel ce
priveşte spre nord de ipe platoul alcătuit din vechi haldine de deasupra Băiţei, de sub stîncile recifelor
jurasice, are în faţă un adevărat amfiteatru de conuri vulcanice, vechi insule ce-şi ridicau vîrfurile
fumegînde peste suprafaţa încreţită a mării şi apoi a lacului ce se întindea între Brad şi Săcărîmb,
amestecîndu-şi produsele zvîrlite cu violenţă şi lavele ce se prelungeau fierbinţi spre poale, cu
nisipurile, pietrişurile şi argilele aduse de rîurile ce udau continentul din apropiere. Ca şi în lanţul
Harghita-Călimani, vulcanii aveau un caracter mixt, craterul fiind constituit din alternanţe de curgeri de
lavă cu cenuşi şi bombe vulcanice. Rocile de astăzi sînt nişte andezite cu cristale mari de feldspat şi
amfiboli într-o pastă fină de culoare cenuşie sau brună. Aici se găsesc vîrfurile care dau nota specifică
reliefului din jurul Bradului şi care deţin bogatele zăcăminte de sulfuri complexe şi auro-argintifere. S-
au recunoscut peste 10 cratere între care vîrfurile Piatra Fetei (696 m), Hîrnicu (705 m), Barza (764 m),
Teiul (254 m) etc.
Şoseaua asfaltată duce de la Brad prin Tarătel la Gura-Barza unde clădirile şi ritmul de viaţă
sînt specifice marilor centre miniere. Aici se găsesc uzinele de prelucrare a minereului, ce se aduce cu
funicularul, şi laboratoarele întreprinderii miniere. La Brad şi în împrejurimile sale, turistul poate
cunoaşte multe lucruri interesante dintre care îi recomandăm, bineînţeles, Muzeul geologic al trustului
minier. Se găsesc expuse aici tot felul de minereuri auro-argintifere şi sulfuri complexe, dar ceea ce
desigur îl va impresiona mai mult vor fi minunatele pepite sau bucăţi de „aur nativ", ale căror forme
capricioase, admirate şi pe la expoziţii internaţionale, amintesc cînd o frunză, cînd o perniţă de muşchi,
cînd un pui de şarpe (această ultimă piesă producînd un efect deosebit). Va mai găsi aici relicte ale
antichităţii (instrumente, opaiţe etc.) şi alte obiecte legate de viaţa minieră. La nord de Crişcior, şoseaua
merge spre centrul minier Stănija, unde, alături de minereurile auro-argintifere, s-au găsit minerale de
plumb. La dreapta lasă andezitele purtătoare de minereuri dintre Bucuresci şi Rovina.
Dar să revenim la lanţul de vulcani pe care, cu cîteva momente mai înainte, îl contemplam de
pe înălţimea Breaza. La răsărit de frumoasele sate crişene Cîinel şi Hărţagani, caracterul rocilor devine
mai acid iar vîrfurile, începînd cu ţuguiatul Bulz (705 m), sînt de data aceasta vechi vulcani dacitici,
dominaţi de coşul Cetraşului (1 084 m), de o parte şi de alta căruia apare de asemenea structura tipică
de stratovulcan. Suişul pe vîrful său este anevoios, fiind zimţuit ca un pieptene de piatră, iar pădurea nu
permite întotdeauna o vizibilitate perfectă. La poalele Cetraşului, spre miazănoapte, se găseşte un sătuc
minuscul, la care duce anevoie un drum de la Almaşu Mic; este satul Porcurea, cu andezite aurifere pe
dîmburile sale nordice. Roca dacitică a Cetraşului, ca şi a altor coşuri vecine cu el (Buha, 908 m,
Coasta Mare, 860 m), nu este alterată şi nici mineralizată. Are culoarea cenuşie-gălbuie şi conţine
cristale mari de feldspat, amfibol şi mai ales cuarţ, ceea ce-l deosebeşte de andezite.
În fine, la sud de aceste masive se găsesc alte zone andezitice mineralizate: între Hondol şi
Trestia, la vest, şi binecunoscutul centru minier, cu numeroase puţuri şi galerii, de la Săcărîmb, la est.
Numele acestuia a fost dat unui mineral de plumb, telur, sulf şi aur, găsit aici pentru prima dată,
„săcărîmbit". O şosea carosabilă leagă Săcărîmbul cu Deva, prin valea Certejului. În sfîrşit, cităm
punctul cel mai apusean în care apare un coş andezitic mineralizat, înconjurat de produse de explozie:
vîrful Caraci (830 m), situat la sud de satul cu acelaşi nume, cu exploatări datînd din vremea romanilor.
De la Brad, şoseaua te duce pe Criş, în jos, pe la istoricul cîmp de la Măsteacăn, la Ţebea. Aici, în
cimitirul bisericii din marginea şoselei se află mormîntul lui Avram Iancu şi vestitul gorun al lui Horia,
astăzi monumente istorice. Ne găsim acum în depozitele bazinului sedimentar neogen ce conţin cărbuni
bruni exploataţi la Ţebea şi la Lunca Moţilor.
Erupţii neogene se mai găsesc şi la est, în Trascău (vîrful Jidovina, 907 m, de la nord de
comuna Lunca) şi mai ales spre vest, în Drocea. Aglomeratele şi cenuşile vulcanice imprimă pitorescul
văii Crişului Alb între Halmagiu şi Gurahonţ şi tot aceste roci alcătuiesc bună parte din mailul drept al
Mureşului, între Ilia şi Zam, pe la Gurasada. Alterarea cenuşilor vulcanice a dat aici argile speciale,
denumite bentonite, cu utilizare industrială (decolorante, în industria petrolului etc.) ce se extrag în
cariere la Gurasada. Pe stînga Mureşului, produsele vulcanilor andezitici determină relieful abrupt
dintre Dobra şi Zam şi tot de andezite sînt legate unele mineralizări de la Bulza, din apropierea barierei
recifale jurasice de la sud de Săvîrşin, din care se extrage un frumos calcar alb, utilizat şi la
construcţiile din Capitală, cunoscut sub denumirea de marmura de Căprioara, înainte de a încheia mai
adăugăm două completări: prima se referă la caracterele minereurilor pe care le admiră turistul în
vitrinele Muzeului de la Brad, alături de florile de piatră transparente cu cele mai variate forme
cristaline, denumite de către mineri „gangă", deoarece nu conţin metale. A doua priveşte manifestaţiile
mofetice, sau postvulcanice finale, producătoare de gaz carbonic, ce s-au produs în mare cantitate în
legătură cu lanţul vulcanic al Orientalilor. Munţii Metaliferi, şi, în subsidiar, restul munţilor de pe
Mureş conţin legate de erupţiile noi, minereurile cele mai variate. Din umplutura unui filon, minereul
se distinge în genere prin luciul său metalic, cînd galben-auriu (pirită), cînd galben cu irizaţii verzi,
albastre, roşii (calcopirită1 = sulfura de fier şi cupru), cînd argintiu (galena = sulfura de plumb) sau
brun-negricios cu o uşoară transparenţă, denumită „luciu diamantin" (blendă=sulfura de zinc). Dar, în
afară de acestea, numărul mineralelor metalifere este cu mult mai mare. Le recunosc specialiştii şi
minerii care moştenesc această deprindere din generaţie în generaţie. Microscopul special,
„calcografic", permite determinarea lor riguroasă. Nu lipsesc minereurile de aur şi argint, uneori negre
la culoare, alteori metale curate. În gangă, cuarţul, cu diverse nuanţe, are luciul sticlos şi apare adeseori
sub forma unor prisme perfecte, cu vîrful piramidal, ce zgîrie sticla. Lîngă el, se întîlnesc frecvent
cristale de calcit cu forme foarte variate, uneori asemănătoare cuarţului, dar cu duritate cu mult mai
redusă (se zgîrie cu un cui) şi fac efervescenţă. De asemenea, baritină (sulfat de bariu), ce apare sub
formă de cristale turtite, uneori frumos dezvoltate şi cu forme geometrice perfecte, rodocrozitul
(carbonat de mangan de culoare roz), dolomitul etc. Minerii au dat denumiri sugestive şi plastice
acestor minerale pe care le desprind din inima pietrei la lumina palidă a lămpilor cu carbid. Cuarţul
transparent a fost botezat „piatra gheţoasă" (ca gheaţa), calcarul şi calcita, „babiţă", iar dacă apare în
cruste, „piatră găucetă", în timp ce blendă gălbuie pe fond de gangă albă au numit-o „ochi de broască".
În ceea ce priveşte gazul carbonic al fazelor postvulcanice, constatăm că el mineralizează uneori apele
dîndu-le puteri curative. Nu sînt însă atît de frecvente ca în lanţul Orientalilor, care în schimb nu este
atît de bogat în minereuri „metalifere". Astfel la staţiunea Geoagiu Băi (352 m) se găsesc ape calde
carbogazoase valorificate încă din timpul romanilor, situate într-un minunat cadru natural. Dar
drumeţul mai are de văzut aici şi un fenomen geologic actual, deosebit de atractiv. Adeseori el
întîlneşte stive întregi alcătuite din resturi de vegetaţie acoperite de o pojghiţă subţire de calcar
asemenea unei fine cruste de zăpadă. În izvoare şi bălţi poate surprinde chiar stadiul în care o frunză,
pe care o va lua ca amintire, începe să se poleiască prin precipitarea carbonatului de calciu ţinut în
soluţie de apele bogate în gaz carbonic, gaz ce se pierde în aer. Ape reci carbogazoase se îmbuteliază
lîngă Deva, la Boholţ. Cu aceste date ne încheiem peregrinările pe meleagurile din sudul Munţilor
Apuseni. Căile ne-au purtat din străfundurile pămîntului, unde mîna naturii a sădit minereuri metalifere
şi flori de piatră, pînă pe crestele Găinii şi Cetraşului şi în prăpăstiile şi cheile Ardeului şi Remeţii, iar
alteori pe locuri unde munţii de foc s-au înălţat, printre stîncile recifelor din mările trecutului
îndepărtat, creînd peisaje feerice, pe locuri în care căutătorii avuţiilor pămîntului şi păstorii culmilor şi-
au unit adeseori forţele pentru o viaţă mai bună. În amurgurile sîngerii de toamnă, glasul tulnicului
străbate peste cetăţi de piatră şi peste văi izolate, aşa cum suna, poate cu multe mii de ani în urmă, cînd
băieşii greci căutau aur sau cînd chema la luptă oştile agatirşe. Dar astăzi îi răspunde de pretutindeni
ritmul sacadat al ciocanelor de abataj şi al compresoarelor.

2. Muntele Mare, Biharia şi Vlădeasa

Cele trei masive pe care le vom parcurge în traseele următoare se caracterizează prin structuri
geologice proprii, putînd fi astfel tratate independent, dar în cadrul aceleiaşi mari unităţi. Vlădeasa
apare sub forma unei mase de roci banatitice ce domină cristalinul şi sedimentarul înconjurător;
Muntele Mare se aseamănă cu un uriaş sîmbure de granit înconjurat de şisturi cristaline, în timp ce
Biharia constituie un adevărat mozaic geologic.
Relieful muntos ce se dezvoltă la nord de valea Arieşului este alcătuit din şisturi cristaline
străpunse de cea mai întinsă intruziune granitică din Carpaţi. Această masă cristalină constituie masivul
Muntelui Mare sau al Gilăului, nucleul central al Munţilor Apuseni (vezi fig. 33). Bună parte din văile
afluente de pe versantul nordic al Arieşului coboară din acest masiv, tăind adeseori chei sălbatice şi
încîntătoare. Spre apus şi spre miazănoapte, se întind dealurile de necuprins ale Bazinului Transilvaniei
(roci eocene) prin care se rostogoleşte unda vioaie a Someşului Mic în drum spre Cluj. Spre apus, peste
şisturile Gilăului se găsesc depozitele vechilor mări ale erei mezozoice, începînd cu triasicul, care îşi
dau mîna cu şisturile cristaline din osatura Bihariei. Către NV, dincolo de apa Someşului Cald, se înalţă
impozantele mase banatitice ale Vlădesei. Dacă pătrundem pe Arieş în sus, la vreo 20 de km depărtare
de Turda, ajungem, lăsînd în urmă vestita cîmpie a Turzii şi comuna Mihai Viteazul, în satul Buru. Aici
se află gura rîului Iară care străbate masivul Muntelui Mare, de-a curmezişul în partea sa sudică, paralel

1
Este principalul minereu de cupru. A fost valorificat în andezitele de lîngă Deva pe care le impregnează.
cu cursurile celor două Someşe, Cald şi Rece, care îl retează în partea centrală şi, respectiv, nordică. La
Buru ne găsim în zona şisturilor cristaline, care se prelungesc spre miazăzi în interiorul Masivului
Trascăului. Ele constituie seria pe care M. Ilie a denumit-o de „Vidolm— Lunca" alcătuită din şisturi
micacee cu granaţi, clorit etc. Pe valea Iarei, care se varsă la Buru în Arieş, pătrundem către inima
masivului. Curînd ajungem în chei prăpăstioase tăiate în şisturile (amfibolite, micaşisturi, gnaisuri)
asociate cu calcarele şi dolomitele cristaline. După cîţiva kilometri valea se lărgeşte prezentînd terase
întinse ce se dezvoltă de o parte şi de alta. Ne găsim în minuscula, dar pitoreasca depresiune a Iarei,
unde ne întîmpină mai întîi satul Surduc şi apoi satul Iara. Această depresiune corespunde, din punct de
vedere structural, cu un vechi golf vestic al Bazinului Transilvaniei, care avea în vremurile eocenului o
largă dezvoltare pînă dincolo de satul Cacova Iarei. Apele eocenului au depus peste fîşia depozitelor
cretacice superioare mîluri şi mai puţine nisipuri (transformate astăzi în argile, marne şi gresii). Ţărmul
apusean era constituit, şi pe atunci, din şisturile cristaline ale Gilăului, din care astăzi îşi trag obîrşia
toate văile afluente ale Arieşului, de pe versantul său nordic. Pe fundul văii Iarei, apar încă, pînă în
satul Băişoara, rocile gresoase şi argiloase ale cretacicului superior, iar aici întîlnim chiar limita cu
Cristalinul, adică străvechiul litoral al apelor cretacicului. Dinspre inima muntelui vine să se verse în
Iara, valea Ierţei iar dinspre nord, după ce a străbătut prin întinsa masă de roci eocene a Bazinului
Transilvaniei, soseşte valea Litii. La Băişoara, şoseaua se desparte în trei artere. Un braţ porneşte spre
Cluj, trecînd pe la Săvădisla şi Luna. Cel de-al doilea urmează mai departe firul văii către satul valea
Iarei, unde se găseşte o importantă fabrică de cherestea, iar cel de-al treilea se angajează pe valea Ierţei,
către satul de altitudine, Muntele Băişoara. De aici pornesc cele mai frumoase drumuri către înălţimile
Gilăului. Ultimele două trasee se găsesc, de acum înainte, în marea masă de şisturi cristaline a Muntelui
Mare.
Pînă la cunoscutul sat Muntele Băişoara, trecem pe sub vîrful Filii (1270 m) unde se găsesc tot
felul de şisturi cristaline cu metamorfism redus (filite, şisturi cu clorit şi sericit, uneori cu cristale de
albit şi chiar adevărate gnaisuri cu clorit) 1. Importante ne apar masele de calcare cristaline; alteori, prin
seria de şisturi, răzbesc rocile banatitice, dure şi fără şistozitate. Ieşim din sat şi, pe serpentine scurte,
drumul ne conduce spre cabana Băişoara, situată în domeniul rocilor cu metamorfism avansat
(micaşisturi, gnaisuri, amfibolite) unde se găsesc multe tipuri de minerale caracteristice printre care şi
granatul. După un scurt pieptiş, în fundul unui luminiş de brazi, aşezaţi parcă înadins de mîna unui
maestru pictor scenograf pentru a ilustra decorul unei vechi poveşti de munte, ne apare cabana
Băişoara, situată la 1353 m, sub Muntele Buscat (1679 m).
Braţul sudic al „potcoavei" de granit al Muntelui Mare se dezvoltă la miazăzi, aproape în
fundul văii Vadului, care pleacă de pe aceste meleaguri cu freamăt şăgalnic, spre Arieş, curgînd la
început paralel cu valea Ierţei şi apoi cu a Iarei. La sud de valea Vadului, îşi culege apele din granite,
pornind tot către răsărit, valea Şovarului care ocoleşte Muntele Scărişoara (1353 m). După ce taie
întreaga serie de şisturi, se uneşte cu valea Jghebureasa şi pătrunde năvalnic în chei tăiate prin calcare
cristaline asociate cu rod eruptive metamorfozate, asemănătoare amfibolitelor, spre a se întîlni apoi, în
satul Runc, cu apele văii Pociovaliştei sau Runcului, care răzbesc prin vechile recife metamorfozate
tăindu-şi chei impozante. În aceleaşi tipuri de calcare cristaline este sculptat de altfel şi încîntătorul
Munte Scărişoara, ce străjuieşte, asemeni unui perete de cetate, întinsul văii Arieşului, oferind
încîntătoare privelişti asupra crestei Bedelului, de la sud de Arieş. Dar dacă de la cabană o pornim către
apus, pe poteci umbrite de molizi bătrîni, de unde aşteptăm parcă să ne iasă în cale piticii şi Albă ca
zăpada sau, urmărind zborul unui bondar ce poposeşte pe cîte o campanulă, ajungem pe nesimţite la
şesul păşunilor alpine, ce ne aminteşte de platformele necuprinse ale Bucegilor. Limita pădurii
corespunde aproximativ cu limita şisturilor, iar golurile întinse, departe de a fi alcătuite din
conglomerate de tipul celor din Bucegi, acoperă granite masive de culoare albă sau roz, alcătuite din
feldspaţi, cuarţ şi mică. Spre periferie, adică în apropierea seriei şistoase, aceste mase uriaşe de roci
intruzive, ce s-au mişcat ca nişte sîmburi diapiri de sare, prezintă o uşoară orientare sau stratificaţie şi
conţin multă mică „alcătuind adevărate gnaise". Mergînd pe cuhnea întinsă, ajungem fără prea multă
oboseală la piscul culminant Muntele Mare. Sub el se găsesc izvoarele văii Iarei ce se răsfiră asemeni
unei palme de uriaş, spre sud în granitul de Muntele Mare, iar spre nord, în şisturile şi gnaisurile ce
pătrund în „bucla" pe care o face masa granitică. Diversele pîraie ce se strîng în „Tăul cel Mare", din
care îşi culege apele Iara, cad în mici cascade spumegînde ce imprimă o nuanţă de vioiciune sălbatică
unui peisaj liniştitor în genere, cu numeroase culmi paralele pe care le poţi contempla doar dacă te
apropii de marginea platformei. Dacă descinzi pe fundul văii şi vrei să-i cunoşti patul pietros pe care
spumegă, printre şisturi şi gnaisuri ca de altfel şi în interiorul granitului, poţi întîlni rocile albe
compacte care formează pereţi drepţi. În aceste roci recunoşti cristale foarte mari de feldspaţi şi lame
late de mică, amintindu-ţi de stîncile ce ţîşneau printre şisturile văii Lotrului. În Muntele Mare, ele apar

1
Datele geologice sînt luate, în parte, după M. Borcoş.
asemeni unui „ecou" al masei granitice ce se răcea în adîncuri, acum cîteva sute de milioane de ani.
Aceste roci sînt pegmatitele. Pornind de-a lungul şesului înalt, în stîncile ce se ridică uneori peste
păşunea alpină presărate aici cu afineturi ispititoare şi cu merişori-de-munte, dincolo cu turbării,
deţinătoarele unei variate şi interesante vegetaţii, putem întîlni, aşa cum se constată pe toată întinderea
granitului de Muntele Mare, roci şistoase reprezentînd mari bucăţi de şisturi prinse în granit de pe
vremea cînd se găsea în adîncimi sub formă de topitura, scoase astăzi la iveală prin eroziune. Dar valea
care taie de-a curmezişul zona sudică a granitului este Valea Mare cu afluentul său Pîrîul Stînişoarei.
Obîrşia sa este în Masivul Neteda aproape de Muntele Mare. Ea străbate apoi prin şisturi de epizonă şi
prin gnaisuri, pentru a se vărsa în Arieş, la satul Bistra, în plină zonă sedimentată (în cretacicul superior
de tipul stratelor de Gosau, ţinînd de sedimentarul Trascăului). Coborînd de-a lungul Văii Mari,
pădurea de brad ne însoţeşte pînă departe spre poala munţilor, amintindu-ne într-o oarecare măsură
peisajele Carpaţilor Orientali. La confluenţă chiar, Valea Mare se apropie de valea Bistrişoarei, ale
cărei izvoare se găsesc tot în granitul de Muntele Mare. Ele dau ocol pe la răsărit Muntelui Balomireasa
(1 633 m), aflat însă în şisturile cu metamorfism scăzut (cu clorit şi sericit), unul dintre frumoasele
obiective turistice ale Gilăului.
Dacă însă revenim pe Arieş şi, de la Buru, urmăm „calea moţilor" în amunte, pătrundem într-
un defileu ceva mai larg; după ce trecem de satul Lunca şi de gura văii Po-şoga, ne iese în cale pe
stînga (ţinînd deci de Trascău) o cascadă vijelioasă care-şi aruncă apele în Arieş. Este denumită
sugestiv „La Hurducate".
Dincolo de culmea dintre Băişoara şi Balomireasa, se răsfiră în toată zona centrală a granitului
Muntelui Mare, numeroasele izvoare ale Someşului Rece şi ale afluentului său, care-şi taie şi el
minunate chei, trecîndu-şi izvoarele cu mult la răsărit de limita granitului în şisturile mezozonale şi
epizonale de pe versantul apusean, Răcătăul. Cursul acesta îmbrăţişează vîrful Vîrfuiata (1670 m), care
domină satul Arada. La nord de Răcătău, marea masă de şisturi mezozonale, din care nu lipsesc
gnaisurile şi micaşisturile de tot felul, este împărţită în două de către una dintre cele mai plăcute şi mai
atractive văi din domeniul străvechilor şisturi cristaline ale Apusenilor, valea Someşului Cald, care-şi
aduce apele tocmai dintre Vlădeasa şi Bihariea, cu afluentul său Beleşu. Drumeţul care pleacă de la
Cluj spre apus, pe şoseaua ce duce la Huedin, ajunge, după vreo 20 km, în satul Gilău 1, iar după alţi
cîţiva kilometri, la punctul de confluenţă a Someşului Cald (braţul stîng) cu Someşul Rece (braţul
drept) care mai departe formează Someşul Mic. Chiar deasupra locului de joncţiune a apelor, se ridică
un minuscul mamelon calcaros, un vechi recif cu hipuriţi, de vîrstă cretacică superioară, ultimul rest
sedimentar al depozitelor de pe rama apuseană a Bazinului Transilvaniei. El stă pe amfibolite negre,
uneori prezentînd bucăţi cimentate într-o veritabilă brecie, pe care drumeţul le poate uşor recunoaşte în
malul şoselei ce urmează valea Someşului Rece, către satul cu acelaşi nume, în apropierea căruia se
află o uzină electrică ce alimentează Clujul. Şoseaua duce apoi prin şisturi cu metamorfism slab
(cloritice şi sericitice) din care nu lipsesc unele intercalaţii de calcare cristaline. După cîţiva kilometri,
se pătrunde în seria de gnaisuri şi micaşisturi (roci puternic metamorfozate) ce precede şi aici granitul.
În satul Răcătău, aflat în zona acestor roci, vine să se verse în Someşul Rece, frumoasa vale a
Răcătăului. Ceva mai departe, începînd de la gura văii Negrei, Someşul Rece pătrunde în granite, în
care se găseşte şi satul Cheia. Din satul Răcătău, se deschid drumuri spre numeroase obiective turistice.
Spre nord urcă serpentinele ce duc la satul Mărişel, situat la 1197 m, pe întinsa platformă ce acoperă şi
în acest sector, ca şi în sud, creştetul granitului. Privirea nu poate cuprinde întinsurile acestei
„platforme a Mărişelului" (cum a denumit geograful francez Emm. de Martonne nivelul de eroziune de
la 1 300 la 800 m). Casele, fără împrejmuituri, se cuibăresc printre brazi completînd decorul acestor
locuri. Turmele de oi pasc libere şi le vezi de pe unele înălţimi pînă departe, iar glasul tălăngilor se
îmbină pe toate tonurile cu foşnetul vîntului din pădurea de brazi. O seamă de vîrfuri cu largi
perspective peste întinsurile Gilăului şi ale munţilor din vecinătate pot fi abordate din aceste locuri, mai
ales din satul Măguri: Chicera Comorii (1 476 m), vîrful Daicului (1 456 m), vîrful Dobrin (1 541 m)
etc.2 În fine, pentru a ne încheia raitele din Munţii Gilăului, este necesar să parcurgem şi traseul nordic,
care duce pe văile Beleşului sau Someşului Cald. De la Arada, pe un încîntător drum de pădure,
ajungem în satul Măti-seşti. De aici şoseaua pătrunde în gresiile silicioase, în calcarele şi în dolomitele
triasice, şi apoi coboară prin serpentine în valea Beleşului. Dincolo de satul Beliş, după ce trecem de o
„ivire" de dacite pe care le recunoaştem atît după caracterul masiv al rocii, cît şi după caracterele
petrografice (într-o masă fină de culoare închisă plutesc cristale mari de feldspaţi, amfiboli şi de cuarţ),
pătrundem în marele domeniu al granitului de Muntele Mare, în care valea Someşului Cald taie
versanţi stîncoşi sau acoperiţi cu păduri seculare, între Fărcaşa şi nivelul de eroziune Mărişel. În granite
şi şisturi se găsesc frumoasele chei ale Someşului Cald, obiectiv binecunoscut turiştilor din Munţii

1
Date geologice, în parte, după I. şi A. Hanumolo.
2
Vezi T. Ionescu, Prin Munţii Gilăului, în Almanahul O.N.T., 1961.
Apuseni. La nord de Beliş, şoseaua urmează cursul văii Călata, pe al cărui curs se găsesc granite, în
timp ce pe dîmburile laterale se dezvoltă depozitele eocene ale Bazinului Transilvaniei. Ajungem în
frumosul sat Călăţele şi apoi pe la Călata, pe o linie ferată secundară, la Huedin, în Valea Crişului
Repede.
În Masivul Bihariei (vezi fig. 34) vom pătrunde pe la Cîmpeni urmărind tot valea Arieşului.
Începînd de la gura văii Sohodului, care coboară din cel mai răsăritean „eşalon" al calcarelor cristaline
ce constituie culmea Poenilor (vîrful Poeni, 1 229 m), drumul trece succesiv printr-o zonă de calcare,
şisturi cu mică neagră (în cotul văii dinainte de Mihoeşti) şi şisturi epizonale reprezentate prin filite şi
şisturi cu clorit şi cu sericit, pentru a ajunge la satul Mihoeşti, punctul de confluenţă a Arieşului Mare
cu cel Mic. În amunte, se menţine neîntrerupt pînă la Săcătura zona şisturilor şi a cuarţitelor. De aci
şoseaua şi valea fac un cot brusc spre nord şi iată-ne, ceva mai la sud de Pojorîţa, într-o zonă cu roci
gnaisice şi granitice. După 17 km de la Cîmpeni, ajungem în satul Albac, care ne trezeşte amintirea lui
Horia. De aici, o ramificaţie a şoselei merge spre nord în satul Arada, întîlnit de noi în traseul anterior.
Mai departe însă pe Arieş, pătrundem în cea mai pitorească porţiune a văii, în cheile Albacului. Dacă
urmăreşti în acest sector alcătuirea versanţilor care prezintă o variaţie uimitoare de peisaj aproape la tot
pasul, rezultată dintr-o armonioasă reunire de forme sculpturale, cascade, păduri, peşteri, constaţi că,
din şisturile cristaline, treci mai întîi în conglomeratele şi gresiile cuarţoase de culoare roşcată,
reprezentînd depozitele acumulate la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul celei mezozoice (triasic
inferior), urmate de roci dolomitice de vîrstă triasică şi de calcare recifale jurasice şi apoi din nou prin
gnaisuri, înainte de comuna Scărişoara, apare un colţ din vechile recife calcaroase jurasice (cotul nordic
al văii), ce se dezvoltă masiv către nord, în vîrful Pojarului. După o formaţiune de gnaisuri drumul
trece printr-o mare zonă de conglomerate puternic strivite, de culoare violacee, între care apar
intercalaţii de vechi cenuşi vulcanice, provenind din roci porfirice cu cuarţ ce apar astăzi asemeni unor
şisturi puternic laminate, considerate de unii autori porfire propriu-zise strivite 1. Cam la jumătatea
distanţei pînă la Gîrda, se pătrunde în adevărate şisturi verzi, slab metamorfozate, atribuite unor
depozite din timpurile carboniferului (era paleozoică) de unde nu lipsesc nici tufurile vulcanice.
Ajunşi în comuna Gîrda, atenţia ne este reţinută de portul naţional al locuitorilor de aici şi de
arhitectura căsuţelor. Vom parcurge de aici două trasee. Primul va urma şoseaua, pe sub înălţimile
Muntelui Ţapu (1 477 m) spre a trece în bazinul Crişului Negru la Băiţa, iar cel de-al doilea ne va purta
peste munte, la gheţarul Scărişoara, iar de acolo către splendidul punct turistic „Padiş" şi apoi către
cetăţile Ponorului şi Rădesei, de unde vom trece în Masivul Vlădesei. Geologic, în primul traseu, pe
valea Arieşului în amunte ne găsim în domeniul şisturilor verzi. Drumul suie în mod simţitor şi, în
aceeaşi măsură, zglobiul nostru tovarăş de drum, Arieşul, devine tot mai firav, tot mai înspumat pe
alocuri. Ajungem la pitorescul sat Arieşeni, unde Arieşul se bifurcă. Ne continuăm drumul pe ramura
sudică urmărind cursul Izvorului Alb care se uneşte cu apele Coblişului. Acesta din urmă îşi înfundă
izvoarele pînă sub culmea ce desparte, bazinul Arieşului de al Crişului Negru, dincolo de care se găsesc
Cetăţile Ponorului. Este într-adevăr un minunat loc de destindere acest sat de altitudine. Pe înserat poţi
asculta sunetul îndepărtat al talangelor ce se uneşte cu murmurul apei peste care, cînd şi cînd, răzbate
prelung şi melancolic chemarea tulnicului.
De la Arieşeni suişul şoselei se accentuează şi Arieşul cel înspumat la Gîrda, larg şi lenevit pe
Cîmpia Turzii, se reduce la un fir argintiu de apă aninat de flancurile muntelui.
Spre apus izvoarele i se răsfiră pînă sub culmea rotundă ca un dovleac a Curcubetei, termen de
origine latină rămas în vorbirea moţilor. Şoseaua străbate acum prin şisturi argiloase şi fin gresoase de
culoare roşie şi mai rar neagră, cu intercalaţii de cenuşi porfirice, reprezentînd o masă întinsă de
sedimente acumulate la sfîrşitul erei paleozoice, în urma orogenezei ce a produs metamorfismul
hercinic. Cînd şi cînd, în dîmbul din dreapta, poţi constata prezenţa unor „filoane" de roci dure,
eruptive, cu aspect de andezite, reprezentînd veniri de lavă banatitică, ridicate pe fisuri, în timpurile de
la sfîrşitul cretacicului. Curînd ajungi în culme sub vîrful Ţapu, de unde se deschid larg perspective atît
spre Zarand la sud şi apus, cît şi către nord unde se conturează în apropiere, calcarele recifale din baza
cretacicului, alcătuind Piatra Muncelului. În văile adînci ce duc la apa Crişului Negru, la denivelări de-
a dreptul înfricoşătoare, se zăresc lucrările miniere de la Băiţa Bihorului, de unde se extrag de secole o
seamă de minereuri metalifere. Astăzi cele mai de seamă sînt cele de molibden şi de bismut.
La stînga, prin jnepeniş, poteca conduce peste vîrful Piatra Grăitoare, spre culmile Bihariei
mari şi mici, modelate asemeni unor spinări uriaşe, în şisturile cristaline cu metamorfism redus,
caracterizate prin prezenţa feldspatului albit (asemănătoare aşadar celor din Leaota), ale „seriei de
Biharia". Acoperit de un întins gol alpin profilat pe cerul albastru, mîngîiat de nori albi de vată ce-şi
schimbă continuu forma sub suflul modelator al vîntului de munte, vîrful Curcubeta din Biharia Mare

1
Această interpretare ne pare nejustificată dat fiind caracterul masiv de lave acide şi rezistenţa pe care ar fi trebuit
să o opună metamorfozării atare roci pur eruptive.
domină întregul masiv al Apusenilor. De sub vîrful Ţapu, serpentine scurte, ce-ţi dau emoţii aproape la
fiecare pas, coboară mai întîi în calcarele masive recifale, adeseori recristalizate şi transformate în
marmuri albe, sub influenţa maselor fierbinţi de magmă banatitică. Minereurile „de contact" ce se
exploatează la Băiţa Bihorului au aceeaşi origine, însă „banatitul" nu se vede la suprafaţă, întrucît
eroziunea nu a ajuns încă pînă la el. A fost întîlnit la 1 000 m printr-un foraj executat de curînd. De
altfel, după ce treci de stîncile albe ale calcarelor, reintri în domeniul şisturilor cristaline unde se pot
recunoaşte şi aici „filoane" de andezite banatitice. Înainte de un cot al şoselei către sud, drumeţul care
are curiozitate geologică constată o schimbare totală în natura rocii, marcată de apariţia unor roci
stratificate dure de culoare cenuşie sau albastră prin care şerpuiesc dungi galbene-verzi, impuse de
prezenţa mineralului denumit epidot care uneori le invadează întreaga masă. Aceste roci, ce par cuarţite
cristaline, sînt de fapt roci sedimentare de vîrstă jurasică inferioară, transformate în „corneene" sub
acţiunea aceloraşi mase eruptive ca şi calcarele citate anterior.
În fine, serpentinele încep să se îndesească şi să devină abrupte. În vale se aude murmurul
râuleţului, de fapt al Văii Crişului Negru, care-şi trage obîrşia dintr-o peşteră mare săpată în versantul
apusean al Pietrei Grăitoare. Tot drumul ne va purta acum prin rocile foarte variate la aspect depuse în
permian. O primă serie este de culoare roşcată cu gresii bogate în feldspaţi, cu cuarţite şi şisturi
argiloase şi cu cenuşi porfirice. Deasupra comunei Băiţa Plai, ne găsim în roci de aceeaşi vîrstă de
culoare închisă, aproape negre, uneori puternic metamorfozate sub acţiunea soluţiilor legate de erupţiile
banatitice, astfel că par adevărate filite şi cuarţite. După ce am coborît ultima serpentină, pătrundem în
străvechea aşezare minieră Băiţa, avînd în stînga o mare terasă a Crişului Negru, iar în dîmburile din
dreapta, mai întîi roci permiene, iar apoi rocile seriei triasice: cuarţite şi şisturi argiloase, urmate de
calcare şi de dolomite. Şoseaua asfaltată trădează apropierea centrelor miniere şi ne compensează
pentru emoţiile serpentinelor de peste prăpăstiile trecute. Curînd ne apare noul oraş Nucet; peisajul se
linişteşte luînd caracterul clasic al bazinelor neogene, pe care l-am citat în repetate rînduri. Dacă privim
în urmă, recunoaştem întinsele goluri alpine de pe spinarea Bihariei peste care se zbenguiesc şi acum
umbrele norilor albi, ce ne transmit parcă un salut de rămas bun. Şoseaua asfaltată ne conduce către
oraşul Petru Groza unde construcţii moderne ne întîmpină la tot pasul.
Pentru a aborda cel de-al doilea traseu 1 să ne înapoiem acum la Gîrda şi, după un scurt popas
în timpul căruia putem vizita un monument istoric, bisericuţa veche, să ne luăm rucsacul în spinare şi
să o pornim spre locuri cu caractere unice în lumea peisajelor noastre. De acum încolo, calcarele erei
mezozoice vor fi singurele roci pe care le vom întîlni. Vechi recife triasice ne însoţesc calea către
cunoscuta peşteră de la Scărişoara, care ascunde în adîncurile sale un gheţar ce nu se topeşte niciodată,
deoarece cavitatea peşterii este astfel situată, încît atmosfera interioară păstrează aproape constant o
temperatură cu puţin sub 0°. S-a scris mult în ultima vreme despre aceste meleaguri, precum şi despre
fenomenele carstice pe care drumeţul le poate contempla în această lume îndepărtată a Bihariei. Urcînd
din greu, după o oră şi jumătate, ajungem în satul Gheţar, care se răsfiră pe plaiuri liniştite, cu căsuţe
presărate printre copaci şi fîneţe, unde primăvara învie parcă o lume tainică de flori şi gîze ce
îmbălsămează atmosfera şi-şi murmură molcom eternul ei zumzet. Este o mare „depresiune carstică
închisă" cu doline şi cu depresiuni mai mici uşor adîncite, denumite polii, străbătute de cursuri de apă
ce se pierd în adîncimile calcaroase ale pămîntului (ponoare) cu peşteri şi cu „izbucuri". Cercetarea
adîncurilor peşterilor s-a făcut cu preţul unor eforturi uneori supraomeneşti, executînd adevărate
demonstraţii de înaltă şcoală sportivă şi echilibristică; în ele speologii noştri au descoperit adevărate
comori de artă, ce se zămislesc departe de lumina soarelui, şi pe care nici un ochi omenesc nu le văzuse
şi nici nu le-ar mai fi văzut vreodată.
Trei nivele de peşteri au fost recunoscute şi cercetate în regiunea Scărişoarei: cel superior
cuprinde peştera cu gheţarul Scărişoarei şi cu una dintre cele mai frumoase grote ale Europei: Pojarul
Poliţei, unde se pot admira stalactite transparente asemenea cristalului, cu creşteri aberante, divergente
alcătuind adevăraţi arici de calcit. Nivelul al doilea, cam la 100 m sub precedentul, înglobează şi
imensa peşteră „1 Mai" din Şesuri cu nenumărate galerii spînzurate peste pereţi prăpăstioşi, cu puţuri
spirale din care ţîşnesc izvoare ascunse, greu de explorat chiar şi pentru speologii încercaţi. În fine, cel
de-al treilea nivel este inaccesibil omului. Prin canalele sale circulă apele infiltrate din polia Ocoale,
care ies la zi în puternicul izbuc „Coteţul Dobreştilor", vărsîndu-se în valea Gîrdei.
Pe un drum marcat cu albastru, trecînd mai întîi prin cuarţite şi şisturi şi apoi prin calcare şi
dolomite triasice, ajungi la platforma calcaroasă cu doline şi polii de la Călineasa, unde te întîmpină
surîzător un minuscul sat de stîne şi unde chemarea prelungă a tulnicului (din care în Bihor sună numai
fetele) întrerupe liniştea serii. Printr-un gol montan presărat cu brazi îţi continui drumul peste rocile
calcaroase din Muntele Bătrîna, vreo 2—3 ore, pînă la cel mai încîntător punct turistic al Apusenilor,
pînă la vestitul Padiş, unde vei putea înnopta la cabană. Te găseşti aici pe o platformă perfect plană Ia

1
Date geologice şi speologice furnizate de M. Bleahu.
1200 m altitudine, înconjurată de înălţimi, asemenea unei imense curţi interioare dintr-o cetate
medievală. Pe înserat, peste poliile şi dolinele Padişului se strînge o negură albă şi densă ce se
rostogoleşte greoaie cînd asemenea unei mantii de vată ce-ţi ajunge pînă la gleznă sau genunchi, cînd
depăşind cetinile brazilor şi camuflînd pînă în zori peisajele întinse. Excursiile ce se pot face de aici
sînt numeroase şi extrem de interesante: nenumărate peşteri cu nume înfricoşătoare (Peştera Zmeilor,
Peştera Neagră), conţinînd uneori bogate resturi de urşi de peşteră, alteori cu minusculi gheţari
(Gheţarul de la Focul Viu, Borţig), cheile şi cascadele văii Bulzului etc.
Să ne îndreptăm către celebrele Cetăţi ale Ponorului, comparate de cei ce ne-au vizitat ţara cu
carstul de la St. Cassian (Istria) şi pe care Marţian Negrea le-a descris cu slove şi culori sonore, aşa
cum a făcut de altfel şi cu Gheţarul Scărişoarei. În drum poposim la Poiana şi izbucul Ponorului din
care pîraiele ce se despart dispar în pămînt. Cîmpia este de fapt o mare polie, fără scurgere, iar în
depresiunea sa centrală apele primăverii ceează un original lac, foarte întins, în oglinda căruia se
reflectă norii jucăuşi şi molizii austeri ce o înconjoară. După un dîmb împădurit, apar, asemenea unei
viziuni legendare, masivele străjuite de stînci ruiniforme ale Cetăţilor Ponorului. Ca şi în alte cazuri,
rocile în care eroziunea a modelat aceste cetăţi sînt vechile recife jurasice, astăzi masive de calcare
ciuruite şi scormonite de ape. Descrierile ce s-au făcut acestor stînci, doline, peşteri, jgheaburi şi
coloane în care au fost modelate poate cele mai originale forme din carstul nostru, peretele drept de 100
m pe care trebuie să-l cobori spre fundul unde se deschide un „portal gotic" uriaş (70 m), depăşind în
grandoare toate catedralele evului mediu, şi mai ales tunelul subteran lung de 4 km, din care 2 km au
fost exploraţi în bărci de cauciuc de către speologi, toate •acestea au format obiectul unor lucrări de
amănunt scrise chiar de către cuceritorii lor şi desigur că cititorul va găsi acolo imagini admirabile şi
amănunte tehnice. Cei ce doresc să cunoască şi alte „minuni", pot continua drumul suind pe o creastă
împădurită, unde se deschide avenul sau „hoancă" de puţ vertical a Gheţarului de la Borţig. De aici, în
coborîş abrupt, se ajunge la sălbaticele chei ale Galbenei de unde ţîşneşte din stîncă un rîu venit din
adîncurile pămîntului şi care nu este altul decît rîul dispărut în Cetăţile Ponorului.
Drumul de înapoiere la Padiş duce prin minunata „Poiană a florilor", pe lîngă Gheţarul de la
„Focu Viu", al doilea ca mărime din ţara noastră (după Scărişoara), şi pe lîngă larga depresiune de la
Barsa, un tainic ascunziş unde se găsesc trei peşteri.
Dar de la Padiş, amatorul mai are şi o altă direcţie de drumeţie, nu mai puţin interesantă, şi
anume către Cetatea Rădesei spre cheile Someşului Cald, care reprezintă de asemenea unul dintre
locurile cele mai bogate în aspecte carstice din ţara noastră. Dacă o porneşti către nord, după ce
depăşeşti frumoasa poiană a Vărăşoaiei cobori în valea Someşului Cald, mai întîi prin gresii silicioase,
şisturi argiloase, brecii şi conglomerate de vîrstă jurasică inferioară, apoi prin aceleaşi calcare recifale
jurasice superioare ce te-au încîntat la Cetăţile Ponorului.
De îndată ce pătrund în masa calcarelor, apele dispar printr-un impozant portal, gura peşterii
Cetatea Rădesei, pe care drumeţul cutezător o poate parcurge, pentru a ieşi apoi din nou la lumina zilei
o dată cu firul rîuleţului. Mai departe, un marcaj bine ales te conduce într-un circuit pe deasupra
pereţilor ce se prăvălesc vertiginos în cheile Someşului, oferindu-ţi întreaga gamă de imagini dăltuite
de apă în vechile recife. Dar să ne desprindem de această lume tainică şi originală a carstului bihorean
şi să o pornim către miazănoapte, spre inima Vlădesei, şi spre vestita staţiune Stîna de Vale, unul dintre
locurile preferate pentru odihnă şi destindere din munţii noştri.
Din poiana Vărăşoaiei, urcînd din greu, ajungem în andezitele banatitice ce alcătuiesc Muntele
Cîrligaţi sau Cornu Muntelui (1 693 m). Platforma Cîrligaţilor, ce ni se desfăşoară în faţă, constituie
culmea la apusul căreia curg apele Crişului Pietros, iar la nord, cele ale Drăganului, care taie de-a
curmezişul Masivul Vlădesei, pentru a se vărsa în Crişul Repede, în dreptul satului Valea Drăganului.
Spre apus porneşte către Crişul Pietros, răsfirîndu-şi izvoarele ca un evantai, Valea Aleului.
Dacă o luăm pe drumul de culme ce trece pe deasupra ei, către NE — ajungem în 5—6 ore, la Stîna de
Vale. În drum, dincolo de vîrful Bohodei (1 620 m), întîlnim depozitele cretacice, sub care izvoarele
Aleului se prăvălesc gălăgioase printre stîncile cuarţitelor şi şisturilor triasice, alcătuind frumoasa
cascadă a Bohodeiului.
La nord de culmea Cîrligaţilor, bazinul superior al Drăganului se ramifică drenînd aproape
toate pîraiele din centrul Vlădesei şi străpungînd prin mase uriaşe de banatite. Lavele lor au ţîşnit prin
gurile vulcanilor ce se eşalonau după anumite direcţii de faliere profundă în această zonă de scufundare
tectonică, cam pe la sfîrşitul erei mezozoice şi începutul celei neozoice. Povestea formării acestor
munţi prin erupţii vulcanice sau prin deplasări de topituri din adîncime este complicată şi arată că
erupţiile vechi au fost mai bazice. Mai întîi a luat naştere o imensă pînză de andezite care, la vremea ei,
era cu mult mai întinsă decît astăzi. „Aparate vulcanice" caracteristice, aşa cum sînt cele din lanţul
Harghita-Călimani, nu se găsesc, deoarece ele nu au fost cruţate nici de eroziune, nici de furia erupţiilor
explozive care au adus, într-o fază asemănătoare, lave cu mult mai vîscoase din întărirea cărora au luat
naştere dacite şi riolite. Acestea din urmă alcătuiesc astăzi cea mai mare parte din masiv 1, şi vîrful său
cel mai înalt, Vlădeasa (1 836 m).
Mai tîrziu s-au ridicat mase fluide ce au rămas încă în adîncime, transformîndu-se în roci
masive: granite, granodiorite, diorite, şi care au copt cu căldura lor, dînd fenomene de contact, lavele
preexistente citate mai sus. Dacă urmezi culmea, din Cîrligaţi către NE, străbaţi mai întîi prin andezite,
roci dure de culoare întunecată, uneori chiar negre, alcătuite dintr-o pastă fină în care „plutesc" cristale
mari de feldspaţi şi rare prisme negre şi strălucitoare de amfiboli sau de piroxeni. Rocile conţin uneori
cuarţ, fiind mai deschise la culoare şi făcînd trecerea spre dacite. Între vîrful Cumpănăţel (1 630 m), de
pildă, şi la Piatra Grăitoare (1 693 m), se găsesc andezite piroxenice. Urmînd culmea care coteşte către
nord, pe deasupra izvoarelor văii Crăciunului, peste iviri reduse de roci cretacice şi triasice, ridicate în
spinare de erupţii, pătrunzi în riolite pînă în vîrful Vlădesei 2. Aceste roci au primit diferite denumiri
locale, după alcătuirea mineralogică. Sînt în genere roci dure, mult mai deschise la culoare, conţinînd
mari cristale de feldspat şi cuarţ. Dar uneori rocile se depărtează de aceste tipuri clasice, mai ales
datorită „alterării" suferite fie sub acţiunea aporturilor de gaze ce au urmat erupţiilor, fie a strînsorilor
sub influenţe tectonice, care le-au imprimat aspecte de adevărate brecii, fie, în fine, datorită bucăţilor
de roci preexistente înglobate de lave pe drumul ce l-au parcurs, acum 40—50 milioane de ani, din
adîncuri spre suprafaţă.
Dacă cobori acum din Vlădeasa pe valea Zîrnei, spre fundul adînc şi întunecat al văii
Drăganului, treci mai întîi din „riolitul de Vlădeasa" în roci granodioritice, de culoare roz sau cenuşie,
cu structura grăunţoasă tipică, şi apoi din nou în riolite, pînă la „Gura Zîrnei" unde, alături de aceste
roci, se mai găsesc şi roci granitice foarte fine, denumite „microgranite". Dacă o porneşti apoi în
amunte pe firul Drăganului, ai cărui versanţi sînt acoperiţi de păduri dese şi sumbre de brad, ajungi,
după ce străbaţi vreo 3 km, prin roci microgranitice, din nou în riolitul de Vlădeasa, la cantonul Ciripa.
După o zonă de brecii cu cimentul alcătuit din cenuşi vulcanice, în amunte, apare un alt tip de riolit,
„riolitul de Ciripa". Aici se poate vizita impresionanta cascadă „Moara Dracului", situată într-un decor
ce te poartă cu gîndul la scenele de groază din melodioasa operă Freischiltz de Weber. Dacă sui acum
în culme către apus, ajungi curînd la minunatul luminiş unde se ascunde, printre brazi, staţiunea Stîna
de Vale. Recunoşti aici stînci de calcare negre, cu vine albe de calcit, de vîrstă triasică.
Dar la Stîna de Vale se ajunge uşor şi din elegantul orăşel Beiuş, situat pe valea Crişului
Negru, în centrul bazinului neogen cu acelaşi nume. Apele acestui bazin scăldau, în timpurile de la
sfîrşitul erei neozoice, flancurile Vlădesei, alcătuite în acest sector, atunci ca şi astăzi, numai din
granodiorite cu bobul grosolan, dovedind o întărire la mare adîncime. O şosea carosabilă conduce la
Stîna de Vale, cale de vreo 20 km, prin satul submontan Budureasa. Din nou ni se ridică în faţă, ca în
atîtea alte colţuri din munţii noştri, înaltul culmilor, deasupra valurilor domoale şi ale şesului din bazin,
în ale cărui rîpe şi rosături de şuvoaie, recunoaştem nisipuri albe (exploatate pentru necesităţile locale
în marginea Beiuşului) sau pietrişuri depuse de şuvoaie. Alte serpentine scurte suie pieptiş deasupra
prăpăstiilor ascunse de coroanele bogate ale fagilor ce se înalţă de la adîncimi de zeci de metri. Dîmbul
din stînga îţi arată stînca dură spintecată de fisuri şi fără stratificaţie a celui mai caracteristic granodiorit
banatitic cu cristale mari de feldspat, amfibol, biotit şi cuarţ.
Dar mai există şi alte căi interesante de acces la Stîna de Vale. La marginea răsăriteană a
Bazinului Beiuşului se găseşte un sat renumit pentru peştera aflată în calcarele recifale din apropiere,
Meziad. O şosea carosabilă te poartă chiar pe marginea Depresiunii Beiuşului, vreo 6 km, pînă la un
masiv calcaros, dincolo de care apar roci de culoare roşie şi porfire foarte strivite, de vîrstă permiană,
străpunse de roci bazice negre şi apoi, după ce şoseaua a fost înlocuită cu o potecă de picior, un nou
masiv de calcar recifal prin care trece o vale seacă, alimentată doar pe cursul său inferior de şuvoiul
puternic ce ţîşneşte din piatră, puţin mai înainte ca drumul să cotească pe dîmb în sus, la stînga, către
larga şi boltita intrare a peşterei Meziad.
Desigur că cititorul a remarcat marele număr de peşteri şi de forme carstice, pe care le-am
menţionat pînă acum, şi se întreabă (poate) cîte vor mai urma şi ce calificative noi vom mai avea de
adăugat, îi vom reaminti, numai, că excepţional de bogat în asemenea forme este şi Masivul Pădurea
Craiului, situat la nord de Vlădeasa, de acest masiv ţinînd de altfel şi sedimentarul menţionat în
ultimele rînduri. La intrarea peşterii Meziad te întâmpină o „sală" mare în care bogăţia formelor
calcaroase a fost mult sărăcită de excursionişti în trecut. Cîteva etaje prezintă galerii cu pereţii
ornamentaţi în fel şi chip de dantele şi arabescuri calcaroase de diferite culori. Coloşi de piatră cu
forme variate, rezultaţi din depunerea calcitului, coloane provenite din unirea dintre stalactite şi
stalagmite, osemintele de urşi de peşteră cuaternari, stolurile de lilieci chiţăitori, toate acestea imprimă
o notă de înfricoşător mister decorului din străfundurile peşterii Meziad. Peste munte, în 5—6 ore,

1
După D. Giuşcă, se întind pe 100 km2.
2
Sub care se află, la 1430 m. cabana O.N.T.-ului.
ajungi la Stîna de Vale, după ce ai străbătut mari întinderi de granodiorite banatitice. Cel mai frumos
drum de acces este însă pe valea Iadei. O linie ferată îngustă străbate paralel cu valea printre pereţii
abrupţi ce-ţi lasă doar o fîşie subţire de cer deasupra creştetului. Comuna Remeţi se află chiar în plină
zonă calcaroasă, unde carstul Pădurii Craiului atinge superlativul. El se dezvoltă pînă pe valea Crişului,
pînă dincolo de Şuncuiuş, totalizînd peste 30 peşteri, printre care şi peşterile Vîntului, care depăşesc 5
km în totalitatea galeriilor, şi Vadul Crişului din care ţîşneşte izvorul Crişului Repede şi la gura căruia
se găseşte o elegantă cabană O.N.T. (la 240 m altitudine). Dar aceste meleaguri aparţin munţilor
Pădurea Craiului.
În fine, pentru a completa datele expuse referitoare la alcătuirea Munţilor Vlădesei,
menţionăm că, în partea sa răsăriteană, alcătuind înălţimile dintre văile Drăganului şi Secuieului sau
Sebeşului, pînă la limita sudică cu Cristalinul ce constituie Munţii Meseşului, la N şi E de valea
Crişului Repede, se găsesc roci dacitice şi andezitice pe mari întinderi. Urmează frumoasele sate
Bologa, valea Drăganului şi Poieni. Pe aici trece şi linia ferată dintre Cluj şi Oradea, marcînd şi sfîrşitul
raitelor noastre din Munţii Apuseni.

SCARA GEOLOGICĂ (adaptată textului)1

Era Perioada Epoca Etajul
Neozoică sau Cuaternar Pliocen Levantin
Terţiară Dacian Ponţian
Meoţian
Neogen Miocen Sarmaţian
Tortonian
Helveţian
Burdigalian
Paleogen Oligocen
Eocen
Paleocen
Mesozoică sau Cretacic Superior
Secundară Mediu Inferior
Jurasic Malm
Dogger Liasic
Triasic
Permian
Paleozoică sau Carbonifer
Primară Devonian
Silurian
Ordovician
Cambrian
Algonkiană sau
Proterozoică
Arhaică

1
S-au scris cursiv denumirii utilizate în carte
 CUPRINS
Partea întîi: GEOLOGIE ŞI DRUMEŢIE
Introducere

Capitolul 1 Lanţurile muntoase din structura scoarţei globului terestru

1. Consideraţii asupra marelui circuit al materiei terestre
2. Originea lanţurilor muntoase şi evoluţia lor de-a lungul erelor geologice
3. Recunoaşterea principalelor tipuri de roci care constituie munţii
a) Rocile eruptive sau magmatice
b) Rocile sedimentare
c) Rocile metamorfice

Capitolul II Lanţul Munţilor Carpaţi în alcătuirea teritoriului R.P. Romîne

1. Carpaţii Orientali
2. Carpaţii Meridionali
3. Munţii Apuseni

Partea a doua: TRASEE ÎN CARPAŢII ROMÎNEŞTI

Introducere

Capitolul I Carpaţii Meridionali

1. Defileul Dunării şi Băile Herculane
2. Retezatul şi Ţara Haţegului
3. Munţii Poiana Ruscăi
4. Bazinul Petroşani, Masivul Parîngului şi Valea Lotrului
5. Valea Oltului şi Muntele Cozia
6. Munţii Făgăraşului

Capitolul II Carpaţii Orientali

1. Piatra Craiului
2. Bucegii şi valea Prahovei
3. Ceahlăul şi Cheile Bicazului
4. Prin munţii din nordul Moldovei
Capitolul III Munţii Apuseni
I. Prin sudul Munţilor Apuseni
2. Muntele Mare, Biharia şi Vlădeasa

Bibliografie

Redactor resp. de carte: Doina Păunescu Tehnoredactor: Ana Sabău

Dai la cules 04.09.1963. Bun de tipar 26.11.1963. Tiraj 16.000+125 ex. broşate.
Hîrtie semivelină de 63 g/m1. Format 54X84/16. Coli editoriale 22.70. Coli de tipar 19,50+14 colite. A. 8684.
Indici de clasificare zecimală: pentru biblioteci mari 55(R), pentru biblioteci mici 55.
Tiparul executat sub comanda nr. 30.744 Ia Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. I, Bucureşti — R.P.R.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Horatiu E. Popa.