1.

Ştiinţa: conjecturi şi infirmări

Domnul Tumbull prevăzuse unnări nefaste (...), iar acum făcea tot ce-i
stătea în putere pentru adeverirea profeţiiIor sale.
Anthony Trollope

1.

Când am primit lista participanţilor la acest curs şi mi-am dat sea­

ma că am fost invitat să le vorbesc colegilor mei filosofi m-am gândit,
după un moment de ezitare şi deliberare, că aţi prefera, probabil, să
vorbesc despre acele probleme care mă preocupă cel mai mult şi despre
acele evoluţii pe care le cunosc în modul cel mai direct cu putinţă . Ca
urmare, am decis sti fac ceea CE nu am mai făcut niciodată până acum,
oii anume, să vă prezint un raport asupra activităţii mele în domeniul
fJlosofiei ştiinţei, începând cu toamna i.D.ului 1313 când, p-entlu întâia
<!iuă, am l u a t în serios problema următoaTe� "Când DT trebui {) tiCOri.: s�
fie apreciată drept �tiinţifică ?U sau "Există lin criteriu cu "Tivi-re la
ccracterul sau statutul ştiin.ţific al i.mei te:)rii?"
Problema c &. re "!lă preexupa pt vnmea ace�a nu era nici ,,:Când est,;
o teorie ade vărat<i?" şi nici "Când est" o t.eJde acceptabilă'?" Problema
Illea era alta. r>;, (.�o,.eam să disting între ştiinta şi pseudo·ştiinţă, cunos­

.;fLnci foarte hL,i� ·;:ii ştiinţa greşeşte deseori, în ti:np (,t; S� poate întâm­
pla ca pseudo-ştiinţa să ajungă la adevăr.
Desigur, CU>l0ştcam răspuns ul acceptat îndeobşte la problema mBa:
acela că ştiinţa se distinge de pseudo-ştiinţă - ori de "metafizică" -
prin metoda sa empi:rică, inductivă în esenţă, bazată pe observaţie şi ex­
periment. Dar acest răspuns nu mă mulţumea. Dimpotrivă, am formu­
lat deseori această problemă ca una cu privire la distincţia dintre o
metodă empirică autentică şi o metodă neemprică sau chiar pseudo-em­
pirică - altfel spus, o metodă care, deşi recurge la observaţie şi experi­
ment, nu îndeplineşte totuşi standardele ştiinţifice. Acest din urmă tip

Conferinţă susţinută la Paterhouse, Cambridge, vara anului 1953, ca parte a

cursului despre evoluţiile şi tendinţele din filosofia britanică contemporană, or­
ganizat de British Council, publicată iniţial sub titlul "Philosophy of Science: a
Pprsonal Report" în British Philosophy in Mid-Century, ed. C. A. Mace, 1957.
52 Conjecturi şi infirmări

de metodă poate fi exemplificat de astrologie, cu copleşitoarea sa

mulţime de dovezi empirice bazate pe observaţie, horoscoape şi bio­
grafii.
Dar de vreme ce nu cazul astrologiei m-a orientat spre această pro­
blemă, poate că s-ar cuveni să descriu pe scurt atmosfera in care pro­
blema a apărut, precum şi exemplele care au avut un rol stimulativ.
După căderea Imperiului austriac, in Austria a avut loc o revoluţie: in
aer pluteau o mulţime de sloganuri şi idei revoluţionare, de noi teorii,
unele chiar nebuneşti. Printre teori ile care m-au interesat, fără indoială
că teoria relativităţii a lui Einstein era de departe cea mai importantă.
Alte trei teorii au fost teoria istoriei Il lui Marx, psihanaliza lui Freud
şi aşa-numita �psihologie individ ulllă" a lui Alfred Adler.
Deşi la nivelul publicu lui larg liP spuneau o mulţime de absurdităţi
despre aceste leorii , indcm\cbi eu privire la leoria relativităţii (aşa cum
se mai întâmplă chiar şi aRtA1.il, cu am flvut insă norocul de a fi iniţiat
in studiul acestei teorii . Cu toţii - micul grup de studenţi căruia îi
aparţineam - eram tulburaţi de rezultatele observaţiilor făcute de
Eddington in timpul eclipsei din 19 1 9 care reprezentau prima confir­
mare importantă a teoriei gravitaţiei a lui Einstein. Era o mare expe­
rienţă pentru noi, una care a avut o influenţă de durată asupra
evoluţiei mele intelectuale.
De asemenea, celelalte trei teorii pe care le-am menţionat erau dis­
cutate pe larg de cercetătorii din vremea aceea. S-a întâmplat să intru
într-o relaţie personală cu Alfred Adler şi chiar am colaborat la activi­
tatea socială pe care el o desfăşura printre copiii şi tinerii din
cartierele muncitoreşti din Viena în care el infiinţase clinici de asis­
tenţă socială.
în timpul verii anului 1919 am inceput să mă simt din ce in ce mai
nemulţumit de aceste trei teorii - teoria marxistă a istoriei, psihanali­
za şi psihologia individuală. Am inceput să am o senzaţie de îndoială
faţă de pretenţia lor de a aparţine ştiinţei. Probabil că problema mea a
luat mai intâi forma unor simple intrebări: "Ce este în neregulă cu
marxismul, psihanaliza şi psihologia individuală? De ce acestea sunt
atât de diferite de teoriile fizicii, de teoria lui Newton şi, mai cu seamă,
de teoria relativităţii?"
Pentru a face clar acest contrast, ar trebui să adaug faptul că puţini
dintre noi ar fi spus in acel moment că noi credeam in adevărul teoriei
gravitaţiei a lui Einstein. Aceasta arată că nu îndoiala cu privire la ade­
vărul celorlalte trei teorii mă ingrijora, ci altceva. Şi nici faptul că abia
realizasem că fizica matematică era mult mai exactă decât o teorie de
tip sociologic sau psihologic. Aşadar, ceea ce mă neliniştea nu era nici
problema adevărului, cel puţin în acel stadiu, nici problema exactităţii
sau a măsurării. Mai degrabă, simţeam că aceste trei teorii, deşi con-
 Ştiinţa: conjecturi şi infirmări _r;: i

siderate drept ştiinţe, au de fapt mai multe în comun cu miturile primi­

tive decât cu ştiinţa, că ele seamănă mai mult cu astrologia decât cu Ilfl­
tronomia.
Am descoperit că aceia dintre prietenii mei care îi admirau pe Marx,
Freud şi Adler fuseseră impresionaţi de anumite caracteristici comune
ale acestor teorii, În mod deosebit de aparenta lor putere explicatiutl.
Aceste teorii păreau să fie în stare să explice practic aproape orice se în­
tâmpla în cadrul domeniului la care se refereau. Cercetarea oricăreia
dintre ele părea să aibă efectul intelectual al unei convertiri sau reve­
laţii, deschizându-ne ochii asupra unui nou adevăr ascuns celor încă
neiniţiaţi. O dată ce ochii îţi erau deschişi, vedeai pretutindeni confir­
mări: lumea era plină de cazuri care ueri(tcau teoria. Orice s-ar fi în­
tâmplat, teoria era confirmată intotdeauna. Adevărul ei părea manifest,
iar persoanele care nu aveau încredere în teorie erau cele care nu voiau
să vadă adevărul manifest, cele care refuzau să îl vadă, fie din cauză că
teoria era împotriva interesului lor de clasă, fie din cauza pulsiunilor
reprimate care erau încă "ne-analizate" şi care aveau mare nevoie de un
tratament.
Cred că elementul caracteristic al acestei situaţii este fluxul neîn­
trerupt al confirmărilor, al observaţiilor care "verificau" teoriile în
cauză. Chiar acest aspect era subliniat în permanenţă de adepţii aces­
tor teorii. Un marxist nu va deschide un ziar fără a găsi în fiecare pagi­
nă dovezi care să confirme interpretarea sa a istoriei, nu numai în enu­
merarea ştirilor, dar şi în modul lor de prezentare - care relevă
prejudecăţile de clasă ale acelui ziar -, precum şi, desigur, mai ales în
ceea ce ziarul nu spune. Un psihanalist va susţine că teoriile sale sunt
în mod constant verificate pe baza "observaţiilor clinice". Cât îl priveşte
pe Adler, am fost foarte impresionat de o experienţă personală. Odată,
prin 1919, i-am relatat despre un caz care mie nu mi se părea specific
adlerian, dar el nu a întâmpinat nici o dificultate pentru a-l analiza în
termenii teoriei sale a sentimentelor de inferioritate, deşi nici măcar nu
l-a văzut pe copil. Uşor şocat, l-am întrebat cum putea fi aşa de sigur.
"Datorită experienţei mele înmiite" a răspuns el. Imediat, nu m-am
putut abţine să nu-i spun: "Şi cu acest caz nou, presup un că experienţa
dumneavoastră a devenit mai bogată cu unul."
Ceea ce avusesem în vedere era ideea că observaţiile sale anterioare
nu puteau fi mai sigure decât aceasta din urmă, că fiecare observaţie a
fost interpretată, la rândul ei, în lumina "experienţei anterioare" şi, în
acelaşi timp, catalogată drept o confirmare suplimentară. Ce anume
asigură confirmarea, m-am întrebat eu însumi. Nimic altceva decât fap­
tul că un anumit caz a putut fi interpretat în lumina teoriei. Dar aceas­
ta înseamnă foarte puţin, am reflectat eu, de vreme ce fiecare caz imagi­
nabil ar putea fi interpretat atât în lumina teoriei lui Adler, cât şi, în
54 Conjecturi �i infirrnări

egală măsură, din perspectiva teoriei lui Freud. Pot ilustra această situ­
aţie cu ajutorul a două exemple complet diferite din sfera comporta­
mentului uman: primul, cazul unei persoane care împinge un copil în
apă cu intenţia de a-l îneca; al doilea, cazul altei persoane care îşi sacri­
fică viaţa în încercarea de a salva copilul. Fiecare dintre aceste două
cazuri poate fi explicat la fel de uşor în termenii teoriei lui Freud sau ai
teoriei lui Adler. După Freud, prima persoană a suferit o reprimare (să
spunem, o anumită componentă a complexului său oedipian), în timp ce
a doua persoană a realizat sublimarea. După Adler, prima persoană a
suferit de sentimentul de inferioritate (care îi produce probabil nevoia de
a-şi dovedi lui însuşi că are curajul să comită o crimă), la fel şi cea de-a
doua (care simţea nevoia de a-şi dovedi lui însuşi că are curajul de a sal­
va copilul). N-aş crede că există vreun comportament uman care să nu
poată fi interpretat în termenii fiecăreia dintre cele două teorii. în mod
sigur, acest fapt - că teoriile se potriveau întotdeauna, că erau întot­
deauna confirmate - reprezenta în ochii admiratorilor cel mai puternic
argument în favoarea acestor teorii . începuse să-mi fie limpede că
această putere aparentă a teoriilor era, de fapt, slăbiciunea lor.
Cu teorîa lui Einstein situaţia era extrem de diferită. Să luăm ca
exemplu reprezentativ predicţia lui Einstein care tocmai fusese confir­
mată de observaţiile din timpul expediţiei lui Eddington. Teoria gravi­
taţională a lui Einstein a dus la concluzia că lumina trebuie să fie
atrasă de către corpurile grele (cum este Soarele), tot aşa cum sunt
atrase şî corpurile materiale. Drept consecinţă, se calculase că lumina
unei stele fixe îndepărtate a cărei poziţie aparentă era în apropierea
Soarelui ar ajunge pe Pământ d intr-o asemenea direcţie încât s-ar
părea că steaua s-a îndepărtat întrucâtva faţă de Soare. Cu alte cu­
vinte, stelele din jurul Soarelui ar apărea ca şi cum s-ar mişca faţă de
Soare şi unele faţă de altele. Acest fapt nu putea fi observat în condiţii
normale deoarece aceste stele devin invizibile în timpul zilei din cauza
strălucirii copleşitoare a Soarelui, dar în timpul unei eclipse este posi­
bil să le fotografiem. Dacă aceeaşi constelaţie este fotografiată în
timpul nopţii, atunci putem măsura distanţele pe cele două fotografii şi
putem verifica rezultatul prevăzut.
Faptul împresionant în acest ultim caz îl reprezintă riscul presupus
de o predicţie de acest tip. Dacă observaţia dovedeşte că efectul pre­
văzut este absent în mod sigur, atunci teoria este pur şi simplu infir­
mată. Teoria este incompatibilă cu anumite rezultate posibile ale obser­
uaţiei, de fapt, cu rezultatele pe care oricine, înainte de Einstein, le-ar fi
lIşteptatl. Această concluzie este destul de deosebită de situaţia pe care
1 1 1 1 \ descris-o mai înainte, atunci când s-a dovedit că teoriile în discuţie

( ' 1"11 1 1 compatibile cu cele mai diverse comportamente umane, astfel

1 1 Il·III. .. m practic imposibil să descriem vreun comportament despre care
 Ştiinţa: conjecturi şi infinnări

să nu putem pretinde că este o verificare a acestor teorii. Aceste con­

statări m-au condus în iarna anilor 19 19- 1920 la concluziile pe carp
încerc acum să le reformulez după cum urmează:
( 1) Este uşor să obţinem confirmări sau verificări pentru aproape
orice teorie dacă suntem în căutare de confirmări.
(2) Confirmările ar trebui să fie luate în seamă numai dacă sunt
rezultatul unor predicţii riscante. Altfel spus, dacă, fiind neîncrezători
în teoria în discuţie, ne-am fi aşteptat la un eveniment care era incom­
patibil cu teoria, un eveniment care ar fi respins teoria.
(3) Fiecare teorie ştiinţifică "bună" este o interdicţie: ea interzice ca
anumite lucruri să se întâmple. Cu cât o teorie interzice mai multe, c u
atât este mai bună.
(4) O teorie care nu poate fi respinsă de nici un eveniment posibil
este neştiinţifică. Caracterul neinfirmabil al unei teorii nu este o virtute
(cum se crede deseori), ci un viciu.
(5) Fiecare test autentic al unei teorii este o încercare de falsificare
sau de infirmare a teoriei. Testabilitatea înseamnă falsificabilitate. Dar
există grade de testabilitate: unele teorii sunt mai testabile, mai sus­
ceptibile de respingere, decât altele. Aşa fiind, ele îşi asumă riscuri mai
mari.
(6) Dovada confirmatoare nu ar trebui luată în considerare c u ex­
cepţia cazului în care este rezultatul unui test autentic aplicat teoriei,
ceea ce înseamnă că ea poate fi prezentată drept o încercare serioasă,
dar lipsită de succes, de a falsifica teoria (într-un asemenea caz eu
vorbesc în prezent despre »dovadă coroboratoare").
(7) Unele teorii testabile cu adevărat, dacă se dovedesc false, sunt
totuşi susţinute în continuare de adepţii lor, de exemplu, prin introdu­
cerea unor ipoteze suplimentare ad-hoc sau printr-o reinterpretare
ad hoc a teo:r;-iei în aşa fel încât să se evite infirmarea ei. Un asemenea
procedeu este intotdeauna posibil, dar el salvează teoria de la infirmare
numai cu preţul distrugerii, ori cel puţin al diminuării statutului ei şti­
inţific (Voi descrie mai târziu această operaţiune de salvare drept un
"truc convenţionalist" sau o "stratagemă convenţionalistă").
Putem rezuma toate acestea spunând că criteriul statutului ştiinţi­
fic al unei teorii constă în falsificabilitatea ei, în caracterul ei infirma­
bil, ori în testabilitatea ei.

II.

Aş putea exemplifica cele spuse cu ajutorul diferitelor teorii men­

ţionate mai sus. Teoria gravitaţiei a lui Einstein satisface în mod evi­
dent criteriul falsificabilităţii. Chiar dacă instrumentele noastre de mă-
56 Conjecturi şi infirrnări

surare din acel timp nu ne permiteau să ne pronunţăm asupra rezul­

tatelor testului cu o siguranţă absolută, exista în mod limpede o posi­
bilitate de infirmare a teoriei.
Astrologia nu a trecut testul. Astrologii erau în aşa de mare măsură
inf1uenţaţi şi induşi în eroare de ceea ce ei credeau că reprezintă dovezi
confirmatoare, încât nu mai erau deloc impresionaţi de vreo dovadă ne­
favorabilă. Mai mult decât atât, prin realizarea unor interpretări şi pro­
feţii suficient de vagi, ei erau în stare să explice orice ar fi putut să
reprezinte o infirmare a teoriei comparativ cu cazul în care teoria şi pro­
feţiile ar fi fost mai precise. Pentru a evita falsificarea, ei distrugeau
caracterul testabil al teoriei. Trucul caracteristic al profetului este de a
prevedea evenimentele cu atâta imprecizie, încât predicţiile să poată fi
cu greu infirmate: astfel ele devin neinfirmabile.
Teoria marxistă a istoriei, în ciuda eforturilor serioase ale unora
dintre fondatorii şi continuatorii ei, a adoptat în cele din urmă practica
prezicătorului. în unele dintre formulările iniţiale ale teoriei (de exem­
plu, în analiza lui Marx cu privire la "caracterul inevitabil al revoluţiei
sociale"), predicţiile erau testabile şi, în fapt, falsificate2 . Totuşi, în loc
de a accepta infirmarea teoriei, succesorii lui Marx au reinterpretat
atât teoria, cât şi dovezile pentru a le pune de acord. în acest fel, ei au
salvat teoria de la infirmare, dar au făcut-o cu preţul adoptării unui
truc ce o făcea neinfirmabilă. Astfel, ei au asimilat un "truc convenţio­
nalist" în teorie şi prin această stra�emă au anulat pretenţia mult
proclamată a teoriei la un statut ştiinţific.
Cele două teorii ale analizei psihologice aparţineau unei alte cate­
gorii. Ele erau, pur şi simplu, netestabile, neinfirmabile. Nu era imagi­
nabil nici un comportament uman care să le poată contrazice. Aceasta
nu înseamnă că Freud şi Adler nu au sesizat unele lucruri în mod
corect: personal, nu mă îndoiesc că multe dintre cele ce au spus au o im­
portanţă considerabilă şi pot juca rolul lor, într-o bună zi, în cadrul unei
psihologii ştiinţifice testabile. Dar aceasta înseamnă că acele "obser­
vaţii clinice" despre care psihanaliştii credeau cu naivitate că le confir­
mă teoria nu pot reprezenta mai mult decât confirmările zilnice pe care
astrologii le constată în practica lor3 . Iar pentru povestea lui Freud de­
spre Ego, Super-Ego şi Id nu poate fi susţinută în mod temeinic o pre­
tenţie mai puternică la un statut ştiinţific decât în cazul istoriilor lui
Homer despre Olimp. Aceste teorii descriu anumite fapte, însă o fac în
maniera unor mituri. Ele conţin multe sugestii interesante din punct de
vedere psihologic, dar nu Într-o formă testabilă.
În acelaşi timp, mi-am dat seama că asemenea mituri pot fi per­
fecţionate astfel Încât să devină testabile . Din punct de vedere istoric se
poate spune că toate teoriile ştiinţifice - sau aproape toate - îşi au
originea în mituri şi că un mit poate conţine anticipări însemnate ale
 Ştiinţa: conjecturi şi infirrnări -.,�
,

teoriilor ştiinţifice. Asemenea exemple sunt teoria lui Empedocll!

asupra evoluţiei prin încercare şi creare sau mitul lui Parmenide al uni­
versului compact şi imobil în care nimic nu se întâmplă şi căruia, dacă
îi adăugăm altă dimensiune, devine universul compact al lui Einstein
(în care, de asemenea, nimic nu se întâmplă deoarece, vorbind în ter­
menii celor patru dimensiuni, totul este determinat şi planificat de la
început). Ca urmare, am ajuns la impresia că dacă descoperim că o
teorie este neştiinţifică, sau "metafizică" (după cum am putea spune),
prin aceasta nu înseamnă că am constatat că teoria este lipsită de im­
4
portanţă, neglijabilă, "rară semnificaţie" sau reprezintă un �nonsens" .
Insă nu se poate pretinde că teoria este susţinută în sens ştiinţific de
dovezi empirice, deşi ea ar putea fi cu uşurinţă, din perspectiva genezei
sale, "rezultatul observaţiei".
(Există foarte multe alte teorii care au acest caracter pre-ştiinţific
sau pseudo-ştiinţific, unele dintre ele, din nefericire, la fel de influente
ca şi interpretarea marxistă a istoriei; de exemplu, interpretarea
rasială a istoriei, o altă teorie din categoria celor care, deoarece produc
o impresie profundă şi explică totul, acţionează asupra minţilor vulne­
rabile asemenea unor revelaţii.)
Aşadar, problema pe care am încercat să o rezolv prin propunerea
criteriului falsicabilităţii nu era nici problema înţelesului sau a sem­
nificaţiei şi nici problema adevărului sau a acceptabilităţii. Era vorba
de problema trasării unei graniţe (în măsura în care se putea face aşa
ceva) între enunţurile sau sistemele de enunţuri ale ştiinţelor empirice
şi toate celelalte enunţuri, indiferent dacă acestea din urmă au un
caracter religios, metafizic, ori, pur şi simplu, pseudo-ştiinţific. Câţiva
ani mai târziu , trebuie să fi fost prin 1928 sau 1929, am numit această
primă problemă drept "problema demarcaţiei". Criteriul falsificabili­
tăţii este o soluţie la această problemă a demarcaţiei deoarece sta­
bileşte că enunţurile sau sistemele de enunţuri, pentru a fi considerate
drept ştiinţifice, t,"ebuie să fie în stare să intre în conflict cu anumite ob­
servaţii posibile sau imaginabile.

III.

Desigur, în prezent ştiu că acest criteriu de demarcaţie - criteriul

testabilităţii, al falsificabilităţii sau al infirmabilităţii - este departe
de a fi clar. Chiar şi acum semnificaţia lui este deseori pusă în discuţie.
Pe vremea aceea, în 1920, acest criteriu mi se părea aproape trivial, deşi
rozolvase o problemă intelectuală care mă preocupase profund şi care,
de asemenea, avea evidente consecinţe practice (de exemplu, de tip
politic). Dar eu nu conştientizam incă toate implicaţiile şi semnificaţia
58 Conjecturi şi infirmări

sa filosofică. Când i-am vorbit despre acest rezultat unui cercetător de

la catedra de matematică (acum un distins matematician în Marea
Britanie), el m-a sfătuit că ar fi bine dacă l-aş face public. î n acel mo­
ment m-am gândit că este absurd să fac aşa ceva. Eram convins că pro­
blema mea, de vreme ce a fost aşa de importantă pentru mine, trebuia
să-i fi preocupat deja pe mulţi oameni de ştiinţă şi filosofi care vor fi
ajuns cu siguranţă la aceeaşi soluţie mai mult decât evidentă. Că n u
aşa stăteau l ucrurile a m aflat din ca rtea l u i Wittgenstein ş i din modul
cum a fost receptată. Ca urmare, fim pu blicat propriile rezultate trei­
sprezece ani mai târziu Rub forma unei critici a criteriului de semnifi­
caţie propus de Wittgenlltci n .
Wittgenstein, d u pă eum ştiţi c u toţii, a încercat s ă arate în Tractatus
(vezi, de exemplu, propoziţiile 6.5:.1; 6.!i4 şi 5) că aşa-numitele propoziţii
filosofice sau mctfllizice IIUl\t de fi1llt non-propoziţii sau pseudo-propo­
ziţii: ele sunt fi'\ril. senil ori li pllite de Hemnificaţie. Toate propoziţiile au­
tentice (sau cu lIemnificllţie) sunt fu ncţii de adevăr ale propoziţiilor ele­
mentare sau atomice care descriu "fapte a tomice", adică, fapte care, în
principiu, pot li constatate prin observaţie. Cu alte cuvinte, propoziţiile
cu semnificaţie sunt complet reductibile la propoziţii elementare sau
atomice care sunt simple enunţuri ce descriu stări de lucruri posibile şi
c�re, în principiu, ar putea fi acceptate sau eliminate pe baza obser­
vaţiei. Dacă numim "enunţ de observaţie" un enunţ care nu se referă
numai la o observaţie efectivă, ci la orice lucru care poate fi observat,
atunci va trebui să spunem (în acord cu Tractatus-ul, propoziţiile 5 şi
4.52) că fiecare propoziţie autentică trebuie să fie o funcţie de adevăr a
enunţurilor de observaţie şi, prin urmare, deductibilă din acestea. Toate
celelalte pretinse propoziţii vor fi pseudo-propoziţii lipsite de semnifi­
caţie, de fapt, nu vor fi nimic altceva decât o vorbire păsărească, fără
sens.
Această idee a fost folosită de Wittgenstein pentru o caracterizare a
ştiinţei în opoziţia cu filosofia. Cităm (de exemplu, propoziţia 4 . 1 1 în
care ştiinţa naturii este considerată în opoziţie cu filosofia): "Totalitatea
propoziţiilor adevărate constituie întreaga ştiinţă a naturii (sau totali­
tatea ştiinţelor naturale)". Aceasta înseamnă că acele propoziţii care
aparţin ştiinţei sunt deductibile din enunţuri de observaţie adevărate şi
pot fi verificate pe baza enunţurilor de observaţie adevărate. Dacă am
putea să cunoaştem toate enunţurile de observaţie adevărate, atunci
am şti şi tot ceea ce poate fi asertat de ştiinţa naturală.
Acest rezultat echivalează cu un criteriu verificaţionist de demar­
caţie grosolan. Pentru a-l face mai puţin rudimentar, îl putem reformu­
la astfel: "Enunţurile care pot să aparţină domeniului ştiinţei sunt cele
care pot fi verificate cu ajutorul enunţurilor de observaţie, iar aceste
enunţuri, repetăm, coincid cu clasa tuturor enunţurilor autentice sau
 Ştiinţa: conjecturi şi infirmări

care au semnificaţie". Aşadar, din acest punct de vedere, verificabili­

tatea, semnificaţia şi caracterul ştiinţific coincid în totalitate.
Personal, nu m-a interesat niciodată aşa- numita problemă a sem­
nificaţiei. Dimpotrivă, mi se pare a fi o problemă a despicării firului În
patru, o pseudo-problemă tipică. Pe mine m-a interesat numai proble­
ma demarcaţiei, adică, problema găsirii unui criteriu al caracterului şti­
inţific al teoriilor. Doar acest interes m-a determinat să sesizez faptul
că criteriul verificaţionist al semnificaţiei propus de Wittgenstein putea
la fel de bine să joace rolul unui criteriu de demarcaţie. Şi am mai con­
statat că acest criteriu, aşa cum a fost formulat, era complet inadecvat,
chiar dacă toate îndoielile cu privire la conceptul dubios de semnificaţie
erau lăsate de o parte. Pentru Wittgenstein, criteriul de demarcaţie -
pentru a întrebuinţa în acest context propria mea terminologie - îl
reprezintă verificabilitatea sau deductibilitatea din enunţuri de obser­
vaţie. Dar acest criteriu este prea îngust (şi prea larg): el exclude din
ştiinţă tot ceea ce, de fapt, îi este caracteristic (în timp ce nu are ca efect
eliminarea astrologiei). Nici o teorie ştiinţifică nu poate fi dedusă vreo­
dată din enunţuri de observaţie sau descrisă ca o funcţie de adevăr a
enunţurilor de observaţie.
Le-am atras atenţia asupra acestor aspecte, cu diferite prilej uri,
adepţilor lui Wittgenstein şi membrilor Cercului de la Viena. În perioa­
da 193 1-1932 mi-am sistematizat ideile într-o lucrare de dimensiuni
destul de mari (citită de câţiva membri ai cercului, însă niciodată pu­
blicată, deşi părţi ale ei au fost încorporate în "Logica cercetării"), iar în
1933 a fost publicată o scrisoare către redactorul revistei "Erkenntnis"
în care am încercat să rezum în două pagini opiniile mele cu privire la
problemele demarcaţiei şi inducţiei5 . în această scrisoare, ca şi în orice
altă lucrare, am caracterizat problema semnificaţiei drept o pseudo­
problemă, În contrast cu problema demarcaţiei. Dar contribuţia mea a
fost apreciată de către membrii Clubului drept o propunere de înlocuire
a criteriului verificaţionist al semnificaţiei cu un criteriu falsificaţionist
al semnificaţiei, ceea ce mi se pare în totalitate un non-sens6 . Protestele
mele prin care am arătat că am încercat să rezolv nu pseudo-problema
semnificaţiei, ci problema demarcaţiei, au fost zadarnice.
Totuşi, criticile mele asupra verificării au avut un anumit efect. Ele
au dus În scurt timp la o confuzie totală în tabăra filosofilor verifi­
caţionişti ai sensului şi non-sensului. Propunerea iniţială a verificabili­
tăţii ca criteriu al semnificaţiei era cel puţin clară, simplă şi eficace.
Modificările şi tehnicile noi care au fost propuse erau de-a dreptul con­
trare7 . Aş spune că acest lucru a fost sesizat acum chiar de participanţii
la discuţie. Întrucât sunt menţionat de regulă drept unul dintre ei, aş
vrea să repet că, deşi am provocat această confuzie, eu nu am participat
niciodată la ea. Nici falsificabili tatea şi nici testabilitatea nu au fost
60 Conjecturi �i infirrnări

propuse de mine drept criterii de semnificaţie şi, deşi pot să-mi recunosc
vinovăţia de a fi i ntrodus anumiţi termeni în discuţie, nu eu sunt acela
care i-a introdus în teoria semnificaţiei.
Criticarea presupuselor mele puncte de vedere a luat amploare şi a
avut un mare succes. Totuşi, preîntâmpinasem aceste critici8. între
timp, testabilitatea a fost larg acceptată drept un criteriu de demar­
caţie.

IV.

Am discutat oarecum în detaliu problema demarcaţiei deoarece cred

că rezolvarea ei este cheia celor mai multe dintre problemele funda­
mentale ale filosofiei ştiinţei. Am de gând să vă prezint mai târziu o
listă cu unele dintre aceste probleme, însă una dintre ele - probLema
inducţiei - poate fi discutată aici în toată complexitatea ei.
Am început să fi u interesat de problema inducţiei în 1923. Deşi
această problemă este într-o legătură foarte strânsă cu problema de­
marcaţiei, vreme de a proximativ cinci ani nu am fost pe deplin
conştient de această legătură.
Am abordat problema inducţiei datorită lui Hume. Cred că Hume a
avut perfectă dreptate când a afirmat că inducţia nu poate fi întemeiată
în mod logic. El a susţinut că nu putem avea nici un fel de argumente
logice valide9 care să ne permită să stabilim "că aceLe cazuri, a căror ex­
perienţă nu am avut-o, seamănă cu ceLeLalte, a căror experienţă am
avut-o". în consecinţă, "chiar după observarea unei Legături frecvente şi
constante între obiecte, nu avem nici un motiv să reaLizăm o inferenţă cu
privire la vreun alt obiect decât cele a căror experienţă am avut-o". Dacă
"s-ar spune că avem o experienţă"lO - experienţa ne învaţă că anumite
obiecte aflate în prezent în corelaţie cu alte obiecte vor continua să fie
în legătură şi în viitor - atunci, spune Hume, "îmi voi reînnoi între­
barea: de ce pe baza acestei experienţe derivăm o concluzie care merge
mai departe decât aceste cazuri care ne-au fost date în experienţa tre­
cută?" Această "întrebare reînnoită" dovedeşte că încercarea de a înte­
meia practica inducţiei cu ajutorul experienţei trebuie să ducă la un re­
gres la infinit. Drept rezultat, putem spune că teoriile nu pot să fie in­
ferate din enunţuri de observaţie sau întemeiate în mod raţional pe
baza acestora.
Am apreciat respingerea de către Hume a inferenţei inductive ca fi­
ind clară şi definitivă. Dar mă simţeam total nemulţumit de explicaţia
psihologică a inducţiei în termenii deprinderii sau ai obişnuinţei.
S-a observat deseori că această explicaţie dată de Hume nu este de­
loc satisfăcătoare din punct de vedere filosofic. Totuşi, fără îndoială că