PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Unitatea de învăţare 8.
TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

1. TEORIA CLASICĂ A TRĂSĂTURII: G. ALLPORT

Date biografice şi importanţa teoriei
Concepţia lui G. Allport (1897-1967) despre personalitate am fi putut să o prezentăm foarte bine
şi în cadrul teoriilor umaniste, deoarece acesta, ca teoretician şi cercetător a fost un înverşunat critic al
celor care au definit personalitatea în mod reducţionist ca sumă a unor procese psihice elementare, ca
o exprimare a instinctelor sau ca o simplă reacţie la stimulii externi. Nu o facem deoarece credem că se
cuvine ca acest psiholog să ocupe un loc aparte în expunerea noastă, deoarece este considerat de
foarte mulţi psihologi drept "părintele" psihologiei personalităţii ca disciplină. Chiar dacă nu Allport este
primul care a utilizat conceptul de personalitate şi s-ar putea argumenta că, până la el, au mai existat
câteva teorii care au tratat sistematic omul-ca-totalitate, (ex. teoriile psihanalitice), două sunt
argumentele care pot susţine afirmaţia că recunoaşterea psihologiei personalităţii ca disciplină de sine
stătătoare îi datorează cel mai acestui psiholog.
Primul argument îşi are întemeierea în faptul că Allport este cel care în 1937 a scos prima carte
în care va fi definit foarte clar obiectul şi direcţiile de cercetare a noii discipline. Îndeosebi structurarea
personalităţii în jurul conceptului de trăsătură de personalitate va fi una dintre ideile de forţă care va
marca psihologia personalităţii până astăzi.
Cel de-al doilea argument are în vedere tenacitatea cu care acest psiholog a continuat să-şi
apere propria teorie, (devenită astăzi clasică), şi implicit graniţele noului domeniu, în condiţiile în care
tendinţele principale în psihologia americană a acelui timp negau existenţa personalităţii reducând-o la o
sumă de elemente, (vezi structuralismul şi behaviorismul). Este drept că în acelaşi an cu cartea lui
Allport a apărut o altă lucrare aparţinând lui Stagner, lucrare în care apare explicit în titlu termenul de
personalitate, însă acest autor este mai degrabă exponentul concepţiilor anti-personaliste, deoarece
concepe personalitatea ca pe o sumă de deprinderi. Aşa cum vom vedea, din cele două teorii asupra
personalităţii apărute în acelaşi an, concepţia lui Allport este cea care a avut cel mai mare impact
asupra cercetărilor ulterioare din domeniul personalităţii, în timp ce teoria lui Stagner a servit mai
degrabă ca punct de plecare al criticilor celor mai înverşunaţi adversari ai ideii existenţei personalităţii
ca sistem şi, prin aceasta, a existenţei unor caracteristici interne stabile care ar putea explica
modalităţile diferite de comportament ale oamenilor, psihologii behaviorişti.
Urmând exemplul fratelui mai mare, Floyd care a studiat psihologia la Hardvard şi a devenit
ulterior profesor al aceleiaşi prestigioase universităţi şi un nume de referinţă în psihologia socială, G.
Allport a optat de timpuriu tot pentru psihologie. În autobiografia sa, Allport descrie două întâmplări
importante din viaţa sa care l-au ajutat să-şi definească propria concepţie despre personalitate şi să-şi
croiască propriul drum în psihologie.
Prima dintre ele a avut loc în 1919, la vârsta de doar 22 de ani. Fiind chemat de la
Constantinopol unde a predat engleza şi sociologia la un colegiu, la Hardvard unde obţinuse o bursă,
Allport a decis să se oprească în drum la Viena unde se afla în acel moment fratele său. În acelaşi timp,
el a decis că nu se poate să treacă prin acest oraş fără ca să-l întâlnească pe deja celebrul Freud, fapt
care l-a determinat să-i ceară acestuia fixarea unei întâlniri. Marele psihanalist a acceptat întâlnirea, dar
în drum spre cabinetul particular al lui Freud, Allport şi-a dat seama că nu s-a gândit la nici un subiect
de discuţie şi a înjghebat unul în grabă. Astfel, ajuns în faţa lui Freud, Allport i-a relatat acestuia un caz
întâmplat în chiar mijlocul de transport în comun cu care venise la cabinet. El văzuse un băieţel de doar
patru ani a cărui manifestări trădau o clară fobie faţă de murdărie. Acest băieţel se plângea mereu
mamei sale: "Nu vreau să stau acolo… Nu-l lăsa pe acest om murdar să stea lângă mine". După câteva
clipe de gândire Freud l-a surprins pe tânărul Allport cu următoarea frază: "Şi acel mic băieţel erai tu?".
Pentru a înţelege ce se ascunde în spatele acestei întrebări aparent fără sens a lui Freud,
întrebare care pare chiar total deplasată, trebuie să ne reamintim câteva dintre principalele presupoziţii

335
CĂTĂLIN DÎRŢU

ale psihanalizei. În primul rând, pentru Freud nici un act sau proces psihic nu este lipsit de cauză, (vezi
conceptul de determinism psihic), iar adevăratele cauze ale comportamentelor noastre sunt
inconştiente, (vezi conceptele de refulare, fixaţie şi regresie). Cu alte cuvinte credem că întrebarea lui
Freud ascundea următoarea interpretare: tânărul Allport nu ar fi acordat atenţie acestui caz dacă în
inconştientul său nu ar fi existat reminiscenţe refulate ale unei fobii asemănătoare cu cea a copilului din
întâmplarea relatată. De aceea, a crezut Freud, sensibilitatea determinată de aceste reminiscenţe
inconştiente l-a determinat pe tânărul din faţa lui să reţină şi să-i relateze acel caz. Această interpretare
a cazului cuprinsă implicit în întrebarea lui Freud se deosebea total de cea la care se gândea Allport.
Acesta din urmă a fost înclinat mai degrabă să interpreteze cazul relatat ca pe o situaţie clară în care
preocuparea obsesivă a părinţilor pentru curăţenie, (în cazul nostru al mamei), se transferă printr-un
proces de învăţare socială asupra copilului.
Dar, mai important decât diferenţele dintre cele două interpretări ale comportamentului copilului,
este faptul că, în opinia lui Allport, Freud nu a sesizat adevăratele cauze care l-au făcut pe tânărul
american să-i ceară o întrevedere. La acea oră, Allport era un necunoscut, mai precis doar un viitor
psiholog. Pura curiozitate şi o bună doză de optimism inconştient specific tinerilor, (nu se poate ca
Freud să refuze să se întâlnească cu mine…), sunt, după cum afirmă Allport adevăratele cauze ale
dorinţei de a se întâlni cu marele psihanalist. Cazul copilului fobic a fost construit în grabă şi prezentat
doar ca pretext cu scopul de a masca această curiozitate care, în sine, nu justifica defel o întâlnire la un
asemenea nivel.
Faptul că un mare psiholog, aşa cum era considerat Freud, nu a reuşit să descopere nişte
cauze atât de simple ale comportamentului unui tânăr, l-a făcut pe Allport să constate că există pericolul
real ca, deseori, marii teoreticieni să devină prizonieri ai propriilor teorii. Din acel moment, Allport s-a
distanţat total de psihanaliză, considerând că această teorie care e interesată aproape exclusiv de
manifestările patologice ale personalităţii şi este excesiv de dependentă de orientarea ei instinctualistă
îşi propune să plonjeze întotdeauna prea adânc în inconştient şi riscă interpretări prea alambicate, în
condiţiile în care motivele omului sănătos obişnuit sunt adeseori banale şi pot fi interpretate mult mai
simplu şi uşor dacă acordăm atenţie activităţii conştiinţei.
Cea de a doua întâmplare importantă din tinereţea lui Allport, cu consecinţe importante pentru
activitatea lui ulterioară, se referă la întâlnirea acestuia cu o altă orientare importantă în psihologie,
psihologia structuralistă. Concret, acum este vorba de întâlnirea din 1922, (de această dată în America,
la Clark University), cu Titchener, cel care are meritul de a fi transplantat cu deosebit succes teoria lui
Wundt pe tărâm american. Aşa cum îl descrie Allport, deşi aflat la sfârşitul carierei sale, Titchener avea
o statură impozantă, o barbă albă ca de profet şi era aproape venerat de tinerii cercetători cu care timp
de două zile a discutat probleme privind stadiul cercetărilor în domeniul proceselor senzoriale. În cea de
a treia zi, celebrul psiholog le-a acordat numeroşilor doctoranzi care l-au audiat, câte trei minute pentru
a-şi prezenta propriile cercetări.
Ajuns la Allport, care şi-a definit ca obiect al interesului cercetarea personalităţii şi, îndeosebi, a
trăsăturilor de personalitate, Titchener a avut o reacţie dură manifestată la început printr-o tăcere
dezaprobatoare, întrebându-l apoi direct pe conducătorul de doctorat al acestuia: "De ce îl laşi să
lucreze pe această temă?". Ştim deja că atât Wundt cât şi Titchener considerau procesele psihice
superioare ca fiind impenetrabile la cercetare strict experimentală. Adept al cercetării personalităţii prin
introspecţie şi pornind inductiv, ca şi Wund de altfel, de la procese elementare precum senzaţia,
Titchener nu putea fi de acord cu ideea ca efortul de cercetare a psihicului uman să se "risipească" în
mod deductiv, de la personalitate ca întreg la structurile ce o compun. Era firesc să considere un astfel
de efort ca fiind unul pur speculativ, o pierdere inutilă de timp.
Dacă luăm în calcul şi faptul că începând cu anul 1913, şi încă o perioadă după moartea lui
Allport, curentul behaviorist a fost dominant în psihologia americană, monopolizând discursul psihologic,
vom putea aprecia mai bine curajul pe care l-a avut acest psiholog de a-şi susţine punctul de vedere în
condiţiile în care a trebuit să înoate împotriva curentului şi vocea sa a fost aproape total izolată.

336
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

ÎNTREBARE
În ce credeți că a constat influența pe care au avut-o cele două întâlniri pe care Allport le-a avut cu
Freud și Titchener?

2. CONCEPŢIA DESPRE PERSONALITATE A LUI G. ALLPORT

Aşa cum afirmam în capitolul introductiv, Allport a considerat că efortul psihologului interesat de
cercetarea personalităţii trebuie să penduleze între înţelegerea caracteristicilor universale care
caracterizează personalitatea şi cea a caracteristicilor specifice unui anume individ, între ceea ce este
comun tuturor şi ceea ce ne diferenţiază. Pentru a atinge primul scop, (cunoaşterea personalităţii în
general), Allport a propus conceptul de trăsătură de personalitate. Omul obişnuit, atrăgea atenţia acest
psiholog, utilizează în mod implicit denumiri care se referă la caracteristici ale persoanelor cu care vine
în contact în viaţa de zi cu zi. Majoritatea acestor denumiri nu sunt simple etichete, considera Allport, ci
se referă la realităţi existente "înăuntrul" persoanei.
Pentru a surprinde complexitatea acestui concept Allport a propus mai multe definiţii, şi pentru
că într-un secţiune ulterioară vom mai cita o definiţie dată trăsăturii de către acest autor, aici vom opta
pentru definirea trăsăturii ca "structură neuropsihică ce are capacitatea de a face funcţional echivalenţi
mulţi stimuli şi de a iniţia şi orienta forme echivalente (constante semnificativ) de comportament
adaptativ şi expresiv", Allport (1967/1991, p. 348). Am ales deliberat această definiţie mai complexă
dată trăsăturii, deoarece ea ne ajută mai bine decât oricare alta în înţelegerea controversei care a opus
teoriile behavioriste, dominante în acea epocă, concepţiei umaniste a lui Allport. Ne putem aduce uşor
aminte că behavioriştii au negat vehement existenţa oricăror procese psihice interne, indiferent dacă că
acestea s-au numit conştiinţă, inconştient, imaginaţie, sentiment sau voinţă. Era normal ca şi conceptul
de trăsătură de personalitate, în condiţiile în care Allport afirma tranşant că acesta reflectă existenţa
unei "structuri neuropsihice" să fie considerat un artefact creat de limbaj.
Psihologii behaviorişti au propus în schimb conceptele, (echivalente între ele!), de deprindere
simplă, de conexiune sau relaţie Stimul-Răspuns, (S-R). Conform concepţiei acestor psihologi, prin
învăţare, organismul uman achiziţionează deprinderi simple, (comportamente), în măsura în care
acestea sunt recompensate. O astfel de deprindere simplă întărită prin recompensă se poate şi
generaliza, dar numai în condiţiile în care situaţia nouă prezintă suficiente asemănări, (elemente
identice), cu situaţia în care s-a produs învăţarea iniţială. O astfel de generalizare a primit numele de
transfer asociativ.
Allport citează un caz devenit celebru de cercetare pornită de la o astfel de concepţie. În 1929,
Hartshorne şi May au întreprins o cercetare vizând existenţa trăsăturilor de caracter la copii. Copiilor au
fost puşi în mai multe situaţii-test. Spre exemplu, în una din ele li s-a oferit posibilitatea să copie la
şcoală şi să mintă în legătură cu copierea, în alta, aceloraşi copii li s-a dat ocazia să fure bănuţi.
Concluzia studiului a fost că, deşi a reieşit foarte clar că acei copii aveau deprinderi constante legate fie
de furtul bănuţilor, fie de copiatul la şcoală, corelaţia dintre cele două comportamente a fost foarte
slabă. Mai concret, copiii care furau bănuţi nu copiau în mod obligatoriu şi la şcoală, şi invers. Aceasta
însemna că nu există trăsături generale precum cea de cinste ci mai degrabă există deprinderi specifice
unei situaţii sau alta.
Allport nu a negat rezultatele brute ale acestui studiu, ci numai interpretarea acestora,
interpretare pe care a considerat-o total falsă aducându-i câteva critici pertinente. În primul rând,
calităţile morale nu sunt stabile la copii în condiţiile în care aceştia se află în plin proces de socializare,
(Freud ar fi spus că nu au Super Ego-ul format). Pentru a putea susţine inexistenţa trăsăturilor, studiul
ar fi trebuit realizat, crede Allport, pe adulţi, care au un comportament mult mai constant. Apoi, în al

337
CĂTĂLIN DÎRŢU

doilea rând, datele studiului nu permit generalizarea concluziilor la nivelul tuturor, ci, pe baza lor, putem
trage concluzia că, "necinstea, aşa cum a fost ea măsurată, nu e ea însăşi o trăsătură."
O critică serioasă a fost adusă de Allport modului în care behavioriştii au definit transferul
asociativ, (aşa numita doctrină a elementelor identice). Pentru behaviorişti, a căror teorie este una pur
asociaţionistă, inexistenţa asemănărilor nu permite realizarea generalizării deprinderii. Replica lui
Allport, care, ca şi psihologii gestaltişti, a privilegiat conceptul de structură în locul celui de asociaţie, a
fost să aducă argumente privind existenţa transferului în condiţii în care nu avem asemănare, ci numai
"similaritate funcţională." Conceptul de similaritate funcţională a fost propus de Allport pentru a explica
situaţiile complexe.
Astfel, Allport atrăgea atenţia că limbajul nostru, (în fond o formă de comportament) e prea
complex pentru a putea fi explicat prin existenţa simplei asemănări. Citând un vers din opera lui Goethe,
("Verde este arborele de aur al vieţii"), Allport a susţinut că în acest caz şi în multe alte cazuri similare
de expresii poetice sau jocuri de cuvinte, nu poate fi vorba de nici o asemănare între "viaţă" şi un arbore
verde de aur şi, cu toate acestea, noi surprindem corect semnificaţiile frazelor. Această înţelegere a
unor cuvinte aparent fără înţeles logic este posibilă, crede Allport prin faptul că în aceste cazuri, deşi
lipseşte asemănarea, putem vorbi de existenţa unor echivalenţe de sensuri, a unei similarităţi
funcţionale.
Dar, afirmă autorul nostru, nu doar la nivelul limbajului funcţionează similaritatea funcţională, ci
chiar şi în cazurile comportamentelor obişnuite. Allport a fost de acord cu ideea că trăsăturile de
personalitate nu pot fi observate direct, aşa cum observăm comportamentul, dar el a susţinut
posibilitatea inferării trăsăturilor de personalitate din mai multe comportamente.
Exemple de inferare a unei trăsături putem da, urmând raţionamentul lui Allport, în cazul
trăsăturii de politeţe. O regulă de politeţe europeană cere ca atunci când facem un cadou cuiva, să
ştergem preţul afişat pe obiectul pe care-l facem cadou. În acelaşi timp, în S.U.A., o altă regulă cere ca
în aceeaşi situaţie preţul să fie afişat la vedere, sau, este normal ca el să fie specificat cu glas tare,
deoarece în cadrul acestei culturi, valoarea cadoului este privită în primul rând prin mărimea preţului.
Similar, românii obişnuiesc să sărute mâna doamnelor în semn de politeţe, în timp ce un gest similar ar
fi considerat în spaţiul american un afront. Putem observa din aceste exemple că din nou este pusă sub
semnul întrebării doctrina elementelor identice, deoarece, nici în acest caz nu putem susţine existenţa
unor asemănări, ba, mai mult trebuie să recunoaştem existenţa unui caracter contradictoriu al
comportamentelor descrise. Dar, deşi toate aceste comportamente sunt contradictorii, ele exprimă
aceeaşi trăsătură, cea de politeţe, şi cineva care are această trăsătură stabilă de personalitate, crede
Allport, va adopta uşor aceste comportamente diferite.
Un alt argument pe care Allport îl aduce în favoarea existenţei trăsăturilor este extraordinara
complexitate a creierului uman. Cercetările realizate de neurofiziologi scot continuu în evidenţă
organizarea deosebit de complexă, sistemică a sistemului nostru nervos. Este imposibil, afirmă Allport
ca această extraordinară complexitate şi structuralitate să se exprime în plan psihic şi comportamental
doar la nivelul unor deprinderi simple care se agregă prin cumulare.
În ceea ce priveşte cea de a doua direcţie de cercetare proprie psihologiei personalităţii, cea a
individului concret, a diferenţelor interindividuale, Allport a propus conceptul, mai puţin celebru, de
dispoziţie personală. La nivelul individual, consideră Allport, trăsăturile de personalitate nu se
manifestă la toţi oamenii la fel, deoarece ele interacţionează unele cu altele într-un mod unic, în cazul
fiecărui individ în parte. Dispoziţia personală reflectă tocmai această interacţiune unică a trăsăturilor
care face ca manifestările noastre comportamentale într-o situaţie anume să nu semene perfect cu cele
ale altor indivizi, ci să aibă o amprentă personală, inimitabilă.

338
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

APLICAŢIE
Care sunt principalele argumente ale lui Allport în susţinerea existenţei trăsăturilor de personalitate în
faţa atacului behaviorist care neagă realitatea acestora?

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Allport consideră că trăsăturile de personalitate sunt reale deoarece se sprijină pe existența unei
complexități deosebite a creierului uman.
a. Adevărat
b. Fals
2. Trăsăturile de personalitate nu sunt simple deprinderi deoarece:
a. sunt susținute de complexe structuri neuronale
b. cuprind doar comportamente asemănătoare
c. pot determina comportamente contradictorii
d. sunt etichete verbale utile
e. nu cuprind doar comportamente asemănătoare, ci și pe cele similare funcțional
f. sunt născute prin transfer asociativ
3. Observarea trăsăturilor de personalitate nu se poate realiza direct, ci numai indirect.
a. Adevărat
b. Fals

Referinţe bibliografice
 Clausse, A., Initiation aux sciences de l’éducation, Liège, Thone, 1967;
 Doron, R, Parot, F., Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;
 Gagné, R., Briggs, L.J., Principii de design al instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977;
 Gagné, R., Condiţiile învăţării,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Sălăvăstru, Dorina, 2013, Psihologia educaţiei, Manual pentru Învăţământul la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
 Sălăvăstru, Dorina, 2009, Psihologia învăţării, Editura Polirom, Iaşi
 Mih, V., 2010, Psihologie educaţională, Vol. I, II, Editura ASCR, Cluj-Napoca

339