1.

Behaviorismul şi neobehaviorismul

La începutul anilor 1900, după zeci de ani de studiu al conştienţei umane, se părea că psiholo-
gia era pe punctul de a o înţelege. Wundt şi James îşi expuseseră concepţia cu privire la acest subiect,
Freud era în plină construcţie a teoriei psihanalitice, iar Binet pregătea măsurarea inteligenţei.
În acelaşi timp, un curent care câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi căuta să elimine din dis-
cuţie studiul minţii umane: aceasta ar fi doar o iluzie; nu există un sine necorporal înăuntrul nostru;
experienţele mentale, inclusiv conştienţa, sunt doar evenimente fiziologice care au loc la nivelul sis-
temului nervos ca urmare a influenţei stimulilor. În sprijinul acestui curent au venit studiile din psi-
hologia animală, conform cărora comportamentul animal putea fi explicat fără a face apel la concepte
mentaliste. De vreme ce omul este înrudit cu animalul, de ce nu se poate face acest lucru şi pentru el?
Comportamentul ar trebui aşadar să devină obiectul de studiu al psihologiei, deoarece este viz-
ibil, observabil; ar trebui să se renunţe la ipotezele vizând funcţii invizibile, iar în locul lor să se iden-
tifice legi derivate din fenomene observabile, precum este condiţionarea.
Din punct de vedere filosofic, behaviorismul a fost inspirat de pragmatism, apărând în primul
rând ca reacţie împotriva introspecţionismului [pragmatismul susţine că nu putem vorbi despre ade-
vărul unei idei decât în condiţiile în care facem referire la modul în care ele „devin” adevărate în cur-
sul acţiunii umane, deci dacă „dau randament”].
Behaviorismuleste un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei com-
portamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conștiinței sau la procesele
mentale interne.

Influența behaviorismului în științele sociale

Cu toate că științele sociale nu au fost influențate niciodată de behaviorismul clasic, anumite as-
pecte izvorâte din sfera doctrinelor behavioriste au penetrat câmpul teoretic al acestora [3]. Așa cum a
fost dezvoltat de Watson și Skinner, bevaviorismul respingea teoretizarea, favorizând o psiholo-
gie experimentală, care avea în vedere reacții de tip stimul-răspuns [4]. Metodologia behavioristă, în
care se caută relații statistice între variabile dependente și independente, a dus la cercetări în psiho-
sociologie, legate de formarea opiniilor indivizilor în grup[5]. În acest sens, Emile Durkheim este cel
mai influent sociolog pozitivist, exemplificând metoda în studiul său despre sinucidere[6]. Studiul
corelează rate locale ale sinuciderii cu variabile sociale mai largi (religie, status sociale etc).

Cel care a formulat manifestul behaviorist a fost însă John Watson, în articolul Psychology As the Be-
haviorist Views It, publicat în revista Psychological Review.
Cu toate că atât Skinner, cât şi Bandura sau Rotter sunt reprezentanţi ai curentului behaviorist, modul
în care ei au înţeles personalitatea este diferit. Skinner urmează îndeaproape tradiţia deschisă de Wat-
son, considerând că rolul forţelor interne este irelevant; Bandura şi Rotter, deşi se concentrează la fel
ca şi Skinner asupra comportamentelor observabile, recunosc în acelaşi timp existenţa unor variabile
cognitive interne, cu rol de mediatori între stimul şi răspuns (Bonchiş, Drugaş, Trip şi Dindelegan,
2009).

1. John Broadus Watson (1878-1958)

Născut într-o familie săracă, s-a aflat în copilărie la un pas de delincvenţă, după care la 15 ani
are o criză puternică de identitate şi începe să studieze cu fervoare. Termină liceul, apoi se înscrie la
Universitatea din Chicago, unde îl va avea ca profesor şi pe John Dewey, pe care îl consideră incom-
prehensibil, ceea ce îl face să renunţe la filosofie şi să se îndrepte spre psihologie şi neuropsihologie.
Sărac lipit, s-a întreţinut în timpul facultăţii debarasând mesele în cafenele, făcând curăţenie în labora-
torul de psihologie sau hrănind cobaii.
În 1902 trăieşte o cădere nervoasă severă, din cauza fricii de întuneric de care suferea încă din
copilărie, din cauza poveştilor pe care le auzise despre Satana care îşi face treburile murdare noaptea
(Boeree, 2006a). Îşi revine încet, iar un an mai târziu obţine doctoratul cu funcţionalistul James An-
gell şi se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Mary Ickes.
În 1913 publica articolul manifest al behaviorismului, în primele rânduri exprimând foarte clar
ce ar trebui să fie psihologia şi care ar trebui să fie scopul ei: „Aşa cum o vede un comportamentalist,
psihologia este o ramură obiectivă, experimentală, a ştiinţelor naturale. Scopul său teoretic este
predicţia şi controlul comportamentului. Introspecţia nu este una dintre metodele ei […] În efortul său
de a descrie o schemă unitară a răspunsului animal, comportamentalistul nu recunoaşte nicio linie de
demarcaţie între om şi animal…” (Watson, 1913, p. 158).
Psihologia trebuia să-şi modifice punctul de vedere, să renunţe la studiul fără finalitate al
conştienţei, altfel s-ar ajunge în cele din urmă la poziţia absurdă de a căuta conştientul animal. Organ-
ismele se adaptează mediului prin intermediul echipării genetice şi a obişnuinţelor. Cunoscând faptul
că anumiţi stimuli determină apariţia aceloraşi răspunsuri, este posibilă anticiparea comportamentului
uman. Watson recunoaşte însă că la om este dificil de delimitat între ceea ce este moştenit genetic şi
ceea ce este învăţat [oferă însă un exemplu în care delimitarea se face mult mai uşor, descriind com-
portamentul unor păsări din Insula Tortuga].
Scopul psihologiei nu trebuie să fie aşadar descrierea şi explicarea stărilor de conştienţă, care
nu au finalitate în sine, şi nici antrenarea introspecţiei, ci utilizarea practică a datelor (ibidem). Watson
impunea astfel creşterea numărului de ramuri ale psihologiei. Behaviorismul trebuia să fie „noua psi-
hologie practică” pe care toată lumea trebuia să fie capabilă să o folosească. De îndată ce datele noii
psihologii erau obţinute pe cale experimentală, profesorii, medicii sau juriştii ar trebui să le folosească
în practica lor. În martie 1916 Watson publica Locul reflexului condiţionat în psihologie, care a de-
schis larg porţile afirmării behaviorismului.
În iarna anului 1919, Watson iniţia unul dintre cele mai controversate experimente din psi-
hologia modernă.
Relaţia cu Rosemary a continuat după încheierea experimentului, transformându-se într-una
amoroasă. Deşi îşi înşelase soţia şi cu alte ocazii, de data aceasta scandalul creat inclusiv în presă a
pus punct carierei academice a lui Watson. Ca urmare, s-a orientat spre o latură mai puţin
experimentală a behaviorismului, încercând să explice aspectele practice ale teoriilor sale. Behavioris-
mul trebuia să fie cheia prin care ori societatea putea fi modificată pentru a se potrivi comportamentu-
lui grupurilor sau indivizilor, ori indivizii puteau fi modelaţi pentru a se potrivi mediului.

2. Burrhus Frederic Skinner (1904-1990)

Pentru mai bine de trei decenii, între 1945 şi 1975, Skinner a fost cel mai cunoscut psiholog pe
plan mondial. În 1970, un eşantion de 1000 de membri ai Asociaţiei Psihologilor Americani la
declarat ca fiind psihologul cu cea mai mare influenţă în psihologia contemporană (Hothersall, 1995).
Skinner nu s-a ocupat în mod special de subiectul personalităţii umane, pe care o vedea doar
ca o etichetă pentru anumite aspecte de comportament, prin urmare el nu a oferit o teorie a personal-
ităţii în adevăratul înţeles al cuvântului. A încercat în schimb să ofere explicaţii pentru întregul com-
portament uman, respingând orice încercare de teoretizare pe marginea subiectului personalităţii.
Skinner a susţinut că psihologia trebuie să îşi restricţioneze domeniul la ceea ce poate fi văzut, manip-
ulat şi măsurat în laborator, adică la comportamentul observabil. El nu afirmă însă că procesele in-
terne (fiziologice sau mentale) nu există, mai mult, spre sfârşitul vieţii a afirmat că psihologia trebuie
să fie capabilă să explice aspectele vieţii interne care pot fi observate obiectiv (Malone şi Cruchon,
2001).
Skinner şi-a bazat studiile asupra comportamentului pe animale (şoareci şi porumbei). Asta nu
a împiedicat teoria lui să fie aplicată cu succes în cazul oamenilor, psihologul american considerând
că diferenţele dintre modurile de răspuns ale animalelor şi oamenilor sunt diferite doar în ceea ce
priveşte complexitatea, mecanismele care stau la baza răspunsurilor fiind de fapt similare.
Skinner s-a născut în Susquehanna, Pennsylvania, în 20 martie 1904.
A frecventat cursurile Colegiului Hamilton, dorind să ajungă scriitor sau poet. A urmat un singur curs
de psihologie, predat de William Squires, care îşi obţinuse doctoratul cu Wundt, la Leipzig. Cursul nu
l-a impresionat şi s-a orientat mai mult asupra scrisului, publicând în revistele pentru studenţi.
Laudele primite din partea poetului Robert Frost l-au determinat să îşi închine scrisului anul următor
absolvirii, dar după un an de căutare a abilităţilor şi o excursie în Europa a renunţat, considerând că
nu are nimic despre ce să scrie, şi şi-a modificat planurile privind cariera (ibidem).
Skinner a citit proaspăt publicata carte a lui Watson, Behaviorism, sub influenţa aprecierilor
pozitive ale lui Bertrand Russell (unul dintre filosofii lui preferaţi). Studiul comportamentului i s-a
părut atrăgător, mai ales pentru că în copilărie, în Susquehanna, îi făcuse plăcere să observe animalele
şi oamenii. În urma lecturii cărţii lui Pavlov, Reflexele condiţionate, a hotărât că viitorul lui este în
psihologie şi a intrat la Universitatea Harvard (Hothersall, 1995). În timpul anilor petrecuţi la Harvard
şi-a dezvoltat propria perspectivă asupra studiului comportamentului şi a devenit un behaviorist atât
de convins încât, în momentul în care Gordon Allport i-a cerut la susţinerea dizertaţiei să reliefeze
câteva obiecţii la adresa behaviorismului, nu s-a putut gândi nici măcar la una.
În 1936 Skinner s-a mutat la Universitatea Minnesota şi în 1938 a publicat Comportamentul
organismelor, descrisă ca fiind una dintre puţinele cărţi care au schimbat faţa psihologiei moderne. În
1945 s-a mutat la Universitatea Indiana, dar doi ani mai târziu s-a întors la Harvard.
Skinner s-a retras din activitatea de profesor la Harvard în 1974, dar a continuat să îşi aducă
aportul la dezvoltarea psihologiei. Experienţele de bătrâneţe au fost reunite în cartea Bucurându-ne de
bătrâneţe (Enjoying Old Age), colecţie de prescripţii comportamentale pentru oamenii în vârstă
(„Pregăteşte noi jocuri pentru a-i amuza pe nepoţi când te vizitează” sau „Chiar şi cu riscul de a fi dis-
preţuit de contemporanii tăi mai tineri, recunoaşte singur că citeşti romane poliţiste şi urmăreşti
telenovele”).
Asociaţia Psihologilor Americani a recunoscut în numeroase rânduri contribuţia lui Skinner la
domeniul psihologiei, printre distincţiile şi premiile oferite numărându-se The Distinguished Contri-
bution Award (1958) şi The Gold Medal Award (1972). În 10 august 1990, lui Skinner i s-a acordat un
premiu fără precedent: The Lifetime Contribution to Psychology Award. În discursul de mulţumire,
care a durat un sfert de oră, Skinner a susţinut din nou, uimindu-şi auditoriul, că abordarea
cognitivistă este doar o invenţie a psihologiei. A decedat opt zile mai târziu, la vârsta de 86 de ani, din
cauza leucemiei (Hergenhahn şi Olson, 1999).
Cariera lui Skinner a fost una lungă, distinsă cu premii, onoruri şi realizări. Raymond Fowler
afirma într-un editorial dedicat amintirii lui Skinner că pierderea acestui distins savant este atenuată
doar de faptul că realizăm ce mult noroc am avut să îl avem ca şi contribuitor strălucit la domeniul
psihologiei pentru 63 de ani, o perioadă mai lungă decât jumătate din istoria disciplinei. Nimeni nu
poate să nege că Skinner a lăsat o amprentă permanentă asupra psihologiei (Fowler, 1990).

3. Edward Chace Tolman (1866-1959)

Susţine existenţa unor variabile intermediare în relaţia dintre stimul şi răspuns, variabile care
ar fi de natură cognitivă sau motivaţională. S-a specializat în învăţarea animală, concluzionând în
urma experimentelor realizate că una dintre trăsăturile esenţiale ale comportamentului este intenţion-
alitatea (Mânzat, 2007).
Numele lui Tolman este legat mai ales de conceptul de map-making, de construire a hărţilor
mintale de către şobolanii din labirint. Harta mintală sau cognitivă este

5. Albert Bandura (1925-)

La fel ca Skinner, Bandura consideră că atât comportamentul normal cât şi cel deviant sunt în-
văţate. Similitudinile se opresc însă aici. Bandura a criticat insistenţa lui Skinner de a studia individul
(mai ales din regnul animal) în dauna studiului oamenilor aflaţi în interacţiune. Abordarea lui Bandura
ia în calcul comportamentul considerând că acesta este format şi modificat în contextul social. Deşi el
recunoaşte că mare parte a învăţării are loc ca urmare a întăririlor,

Bandura s-a născut în Mundare, un mic oraş din provincia Alberta, Canada. Părinţii lui erau
fermieri de origine poloneză. Pentru că a frecventat o şcoală cu 20 de elevi şi doi profesori, a trebuit
să se educe singur, la fel ca şi colegii lui, dar acesta nu a fost neapărat un lucru rău. 60% dintre elevi
au obţinut diplome de licenţă la variate universităţi din lume, ceva fără precedent pentru micul oraş de
fermieri. Bandura a extras o concluzie importantă din primele sale experienţe educaţionale: conţinutul
multor manuale este perisabil, dar uneltele autodirecţionării vor servi de-a lungul întregii vieţi
(Zimmerman şi Schunk, 2003).
După absolvirea liceului, a lucrat pe timp de vară la autostrada Alaska, împreună cu oameni
care veniseră în acest stat pentru a scăpa de o serie de probleme cu legea, ceea ce i-a oferit prilejul de
a cunoaşte în profunzime psihopatologia vieţii cotidiene (Hengerhahn şi Olson, 1999).
Căutând o climă mai caldă, Bandura s-a înscris la Universitatea British Columbia, dar opţi-
unea pentru psihologie a venit întâmplător, răsfoind de plictiseală, înaintea orelor de engleză, un curs
introductiv de psihologie (Bandura, 2002). A obţinut doctoratul în 1952, la Universitatea Iowa, locul
în care şi-a cunoscut şi viitoarea soţie. S-a alăturat apoi Universităţii Stanford, unde a şi rămas,
lucrând în 1969 la Centrul de Cercetări Avansate al Ştiinţelor Comportamentale şi fiind un consultant
al câtorva agenţii guvernamentale, inclusiv Administraţia Veteranilor. Are un număr record de publi-
caţii; în 1973 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.

6. Walter Mischel (1930-)

Abordările tradiţionale au considerat vreme îndelungată că situaţiile nu sunt decât erori sau
„zgomot” care afectează consistenţa personalităţii şi invarianţa sa. Prin urmare, realizarea unei medii
a comportamentului individului în situaţii diferite a devenit o practică des utilizată. Contrazicând
această tendinţă, Mischel şi colaboratorii săi (2002) demonstrau că variabila „situaţie” poate fi
încorporată cu succes într-un design care caută stabilitatea personalităţii. Oamenii sunt caracterizaţi de
tipare distincte şi stabile de comportament în situaţii diferite (de exemplu, persoana face X când se în-
tâmplă A, dar Y când se întâmplă B). Acest tipar comportamental constituie o „semnătură” care oferă
o portiţă spre studierea dinamicii individului în anumite circumstanţe (Shoda şi Mischel, 2000).
S-a născut în 22 februarie 1930 în Viena, la distanţă foarte mică de locuinţa lui Freud. Când
Mischel avea 9 ani, germanii au invadat Austria, iar familia s-a mutat în Statele Unite, stabilindu-se în
cele din urmă în vestitul cartier al New-York-ului, Brooklyn. Deşi a obţinut o bursă de studiu în facul-
tate, Mischel a fost nevoit să lucreze, din cauza îmbolnăvirii tatălui său. S-a înscris în cele din urmă la
Universitatea New York, unde şi-a dezvoltat interesul pentru pictură, sculptură şi psihologie.
În timpul facultăţii, Mischel nu a fost foarte încântat de teoria behavioristă, fiind atras în
schimb de psihanaliză. În acelaşi timp, şi-a întărit înclinaţiile umaniste citind filosofie existenţială şi
poezie. După absolvire a început un masterat în psihologie clinică, iar între timp a lucrat ca asistent
social în domeniul delincvenţei juvenile. Această muncă l-a făcut să se îndoiască de utilitatea teoriei
psihanalitice (Hergenhahn şi Olson, 1999).
Între 1953 şi 1956 a studiat pentru a-şi obţine doctoratul la Universitatea de Stat Ohio, unde a
ajuns sub influenţa lui George Kelly şi Julian Rotter, influenţă vizibilă în teoria sa. Timp de doi ani
după obţinerea doctoratului a locuit într-un sat din Caraibe, studiind cultele religioase care practicau
posesiunea spiritelor. Atunci a observat că oamenii au capacitatea de a respinge recompense imediate,
dar mici, în favoarea unora mai mari, dar amânate. Băştinaşii cu o astfel de capacitate aveau trebuinţe
mai ridicate de realizare şi manifestau mai multă responsabilitate socială.
A început să lucreze din 1960 la Harvard, unde interesul lui pentru teoria şi evaluarea person-
alităţii a crescut în urma discuţiilor cu Gordon Allport. În 1962, s-a mutat la Universitatea Stanford,
unde a devenit coleg cu Bandura. După mai mult de 20 de ani, în 1983, s-a întors la New-York, la
Universitatea Columbia, unde a şi rămas.

7. Julian Rotter (1916-)

Utilizând o mare varietate de tehnici, Rotter şi colaboratorii săi au studiat indivizi umani nor-
mali, mai ales copii şi studenţi. Personalitatea se află în continuă schimbare, ca rezultat al expunerii la
situaţii mereu noi; cu toate acestea, ea beneficiază de un nivel ridicat de stabilitate, pentru că este
influenţată de experienţele trecute. Prin urmare, pentru a înţelege comportamentul unei persoane, tre-
buie să-i studiem trecutul. Teoria lui Rotter se bazează pe o abordare experimentală riguroasă şi bine
controlată, caracteristică mişcării behavioriste. Deşi el se concentrează asupra evenimentelor subiec-
tive, nu minimalizează aşadar rolul evenimentelor externe. Întăririle sunt luate în calcul, deoarece fi-
inţa umană este motivată să obţină cât mai multe întăriri pozitive şi să evite pedepsele. Astfel, abor-
darea lui Rotter încearcă să integreze două tendinţe importante în cercetarea personalităţii: teoriile în-
tăririlor şi teoriile cognitive. El însuşi îşi descria perspectiva asupra personalităţii în termenii interacţi-
unii dintre individ şi mediul său plin de semnificaţie (Rotter, 1982, apud Schultz, 1986).
Rotter nu a scris despre copilăria sau adolescenţa sa. A absolvit Colegiul Brooklyn în 1937, iar
doctoratul l-a obţinut la Universitatea Indiana, în 1941. Alfred Adler a avut o influenţă majoră asupra
lui în anii de colegiu, Rotter frecventând câteva conferinţe ale acestuia şi vizitându-l şi acasă. În tim-
pul celui de-al doilea război mondial a lucrat ca psiholog pentru armata Statelor Unite, iar după război
a început să lucreze la Universitatea de Stat Ohio, unde George Kelly era şeful programului de psi-
hologie clinică. Aici Rotter a condus un număr mare de cercetări în domeniul teoriei învăţării sociale
şi a atras un mare număr de studenţi remarcabili, care şi-au dezvoltat la rândul lor cariere strălucite. În
1963, Rotter s-a mutat la Universitatea Connecticut, unde a continuat să-şi rafineze teoria asupra per-
sonalităţii (Schultz, 1986).

2. B. F. Skinner (1904 –1990) “Condiţionare operantă”

– a explicat învăţarea prin condiţionare operantă;

– admite caracterul activ al învăţării: individul iniţiază secvenţa comportamentală pentru a
obţine efectul dorit;
– eficienţa întăririlor este dată de ocazia în care au loc răspunsul, natura răspunsului, con-
secinţele (efectele cu rol de întărire);
– învăţarea unor comportamente complexe poate fi descompusă în secvenţe de învăţare mai
simple;
Exemplu: formarea deprinderilor motrice – faze de învăţare analitice sau elemente şi sintetice sau
organizarea, sistematizarea, perfecţionarea;
– pe baza teoriei sale au fost dezvoltate metode de învăţare programată;
– a evidenţiat aspectele comune ale învăţării prin condiţionare operantă la om şi la animale;
– considera că obiectul psihologiei nu este comportamentul provocat, ci cel emis, prin care
subiectul urmăreşte anumite afecte (scopuri);
– personalitatea este o istorie (rezultantă) a recompenselor sau pedepselor unui individ.
3. Teoria Gestaltista a aparut in Germania la inc. Sec. XX ca o reactie impotriva asociationismului.
Curentul Gestaltist afirmă prioritatea întregului asupra părșilor si operează globalist introducînd în
știițele despre om conceptele de cîmp si de organizare. Reprezentantii : Max Wertheimer(1880-
1967), Kurt Koffka(1886-1941) și Kurt Lewin (1890-1947)
Gestaltteoria sau teoria formei a pus in valoare elementele configuratiei si prioritatea totalitatii
asupra partilor partilor in domeniul perceptiei.
G.- un mod de organizare al cîmpului. Conform acestei teorii toate fenoomenele psihice sunt struc-
turi, configuratii integrale; structurile sunt realitați primordiale, ireductibile la partile care sunt sub-
ordonate intregului.
Conceptul de forma: nu exista experienta care sa nu aiba o forma. Se percep direct intreguri orga-
nizate, delimitate in unitati individuale care se detaseaza de un fond si formeaza o forma.
Senzatie si percepite. Perceptia nu este o suma de senzatii. Transpunerea unei melodii este exem-
plul cel mai clasic( daca schimbam ordinea notelor sau tonalitate melodia originala este alterataб
dar oricum o recunoastem)
Wolfgang Kohler definierte cimpul ca distributiv dinamica de energie intre partile sale. El pos-
tuleaza existenta unui izomorfism de natura topologica intre 3 feluri de cimp:
a) cîmp fizic
b) cîmp cerebral
c) cîmp perceptiv
Kurt Lewin a introdus in 1935 conceptul de cimp psihologic pt a desemna un ansamblu de fapte in-
terdependente fizice, biologice, sociale, psihice(constiente si inconstiente)la un moment dat si care
determina comportamentul unui individ sau grup.
4. Teoria dinamică a personalității și grupului a lui K. Levin.
Contribuția majoră la lui Kurt Lewin a fost în dezvoltarea comunicării în interiorul grupului și di-
namica grupului ca și componente principale ale comunicării manageriale. Atât Lewin cât și colabo-
ratorii săi și-au îndreptat atenția spre cercetarea psihologiei individualiste.

Numele lui Lewin este asociat cu cercetarea de bază asupra dinamicii grupurilor de indivizi și a
managementului participativ în cadrul organizațiilor.

În lucrarea Psychologie dynamique – les relations humaines (1959) Kurt Lewin identifică trei
stiluri de conducere, respectiv:

1. autoritar sau autocratic, în care conducătorul determină activitatea grupului, fixează sarcinile
de muncă și metodele de lucru. Deși, pe termen scurt, stilul este eficace, generează tensiuni,
nemulțumiri, frustrări, ostilitate și chiar agresivitate.

2. democratic, în care conducătorul ascultă problemele și adoptă deciziile împreună cu grupul,

chiar dacă face aprecieri obiective și realiste asupra activității celorlalți, stilul este eficace, asigură
interdependența de acțiune a membrilor grupului, precum și stabilitatea unor relații de bună colabo-
rare și a unui climat socio-afectiv plăcut.

3. Stilul „laissez-faire” când conducatorul lasă subordonaților săi întreaga libertate de decizie și
acțiune, furnizează anumite informații suplimentare și nu se interesează de derularea activitații.
Deși, la început, favorizează instalarea unei atmosfere destinse, stilul generează o eficiență scăzută,
deoarece în cadrul grupului se lucrează fără angajare profundă în muncă și la întamplare. Conform
acestui model, liderul unui grup este, oarecum, idealizat, prin faptul că acesta reprezintă cel mai
bine valorile și normele grupului, mai ales dacă acesta are ca sarcină să ducă un proiect la bun
sfârșit, pentru binele tuturor.

5. Psihanaliza
Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud privind explicarea
fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în subconștient și a
relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor psi-
hopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.

Psihanaliza este în același timp

· un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația

faptelor și reprezentărilor ce au loc în subconștient;
· o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora
prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dor-
ințelor ascunse ale pacienților;
· un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra
trăirilor, gândirii și activității oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea
proceselor psihice și terapia stărilor psihopatologice.

În general, psihanaliza presupune că experiențele grave, neprelucrate ale copilăriei sunt refulate,
pentru că altfel personalitatea imatură a copilului nu ar putea rezista acestui conflict. Niciun copil
nu poate suporta, de exemplu, că este nedorit de unul din părinți, sau chiar urît. Psihanaliza speră să
obțină o vindecare prin aducerea la suprafața conștiinței a stărilor refulate, sau cum se exprima
Freud: "Wo Es war, soll Ich werden" ("Unde era Sinele, trebuie sa fie Eul"). Trăirile refulate sunt
sustrase prelucrării la nivel conștient și nu pot fi integrate în personalitatea proprie. Acest proces
poate fi reactualizat treptat prin analiză, sub permanentă supraveghere și cu ajutorul omenesc al ter-
apeutului.

Diverși reprezentanți ai psihanalizei

Carl Gustav Jung Jung, unul din primii elevi ai lui Freud, a fondat o școală proprie, pe care a nu-
mit-o "Psihologie analitică". Pentru Jung conceptul de "libido" are nu numai semnificația unui im-
puls sexual, ci reprezintă totalitatea instinctelor și impulsurilor creative precum și forța
de motivație a omului. Ar exista, pe lângă un inconștient personal al individului, și un inconștient
colectiv al întregii umanități. Jung respinge teoria unui "Supra-Eu", pe care îl înlocuiește cu noți-
unea de Persona, care are rolul ales de a oferi individului imaginea ce și-o face asupra lumii.

Alfred Adler[ Adler, un alt elev al lui Freud, insistă asupra conceptului de inferioritate, care, din
momentul în care devine conștientă, conferă forță de a se lăsa depășită. În caz contrar, rezultă o
stare nevrotică cu tendință la izolare de lumea reală. Depășirea stării de inferioritate poate conduce
la dorință nestăpânită de putere și dominare.

Otto Rank Rank vedea în traumatismul suferit deja în momentul nașterii cheia explicării
nevrozelor. El acorda o importanță deosebită voinței, ca forță pozitivă în procesul de organizare și
integrare a personalității.

Melanie Klein O interesantă direcție o reprezintă așa zisa școală engleză de psihanaliză, datorită în
special lucrărilor lui Melanie Klein. Ea postulează existența unor fantezii inconștiente complexe la
copii, a căror origine o constituie teama în fața amenințării existenței, instinctul morții.

Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală
a inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din
studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce de-
rivă din aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este
înțelegerea sensului viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).

Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme
îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată. Dar succesul din deceniul 5, de pildă, mai ales în Europa,
a înstrăinat-o, paradoxal, de esența ei. Psihanaliza s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită in-
teresului stîrnit de terapia psihanalitică. S-ar putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuțile
psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie, antropologie și etnologie, în reli-
gie și mitologie a stârnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. În fine, psi-
hanaliza s-a remarcat și prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul
scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanaliști. A exista chiar un
film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psi-
hanaliză.

6. Teoria lui Freud

Psihiatrul austriac Sigmund Freud este cel care a pus bazele psihanalizei. În concepţia lui S. Freud,
structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super Ego).

1. Stadiul oral (canibalic) – între 0 şi 1 an

Are ca zonă erogenă gura, iar descărcarea libidoului se face prin actul supţiunii. Plăcerea suptului
va funcţiona şi dincolo de nevoile alimentare, prin sugerea degetelor, jucăriilor, hainelor, buzelor,
ceea ce îi conferă o coloratură libidinală. Marea problemă a stadiului oral este cea a înţărcării, care
generează nu numai o frustrare asupra zonei erogene şi o schimbare a modului de alimentaţ ie, ci
conferă copilului un spor de independenţă, având şi importante efecte pe plan afectiv. Înţărcarea
brutală poate fi sursa unei traume dramatice pe plan psihic.

2. Stadiul sadic-anal – între 1 şi 3 ani

În această fază are loc o deplasare a zonei erogene spre o altă regiune a corpului, legată tot de o
funcţie fiziologică – mucoasa anală. Dezamorsarea libidoului are loc prin două procese opuse: ex-
pulzia şi retenţia materiilor fecale. Eliminarea excrementelor provoacă mucoasei anale o vie exci-
taţie, oferind copilului o nouă sursă de plăcere. Chiar dacă el a făcut experienţe de retenţie şi în sta-
diul anterior, acum această practică este ridicată la rangul unei strategii de satisfacţie sexuală.
Retenţia poate fi şi expresia unei rezistenţe, mai mult sau mai puţin tacite, contra părinţilor ce
acordă un interes exagerat faţă de acul defecaţiei. În acest caz, ea are mai mult o valoare simbolică.

3. Stadiul falic – între 3 şi 5-6 ani

Reprezintă apogeul sexualităţii infantile. Din dorinţa de a conserva afecţiunea parentală, copilul re-
nunţă progresiv la erotismul anal, dar libidoul caută alte zone şi modalităţi de descărcare. Organul
genital al copilului devine zona erogenă, iar detensionarea sexuală se produce
prin masturbare (denumită la vârstele mici ipsaţie).
În acest stadiu, masturbarea cunoaşte câteva particularităţi:
1. copilul manifestă o curiozitate deosebită pentru propriile organe genitale;

2 prin intermediul unor manevre centrate pe această zonă, el îşi procură o intensă trăire erotică;

3 masturbarea nu este acum numai un instrument aducător de plăcere, ci şi o modalitate de

cunoaştere a propriei anatomii.
În stadiul falic apare pregnant curiozitatea de coloratură sexuală, ce îmbracă mai multe forme:

atracţia pentru explorarea propriului corp (chiar tendinţa de afişare a goliciunii);

interesul copilului faţă de problema diferenţei dintre sexe;

relaţiile sexuale dintre părinţi (interpretate adeseori de cei mici ca acte agresive, şocante)

fenomenul naşterii, copiii propunând soluţii inocente şi ingenioase: copiii apar prin sân, prin despi-
carea abdomenului etc.
. Perioada de latenţă – de la 5/6 ani până la pubertate

Denumirea însăşi sugerează o pauză a puseului libidinal. Relaxarea înregistrată în planul sexual-
ităţii nu înseamnă o dispariţie totală a manifestărilor erotice; ceea ce se întâlneşte acum reprezintă
doar nişte reziduuri din perioada precedentă.

Debutul acestui stadiu ontogenetic se face pe fondul lichidării complexului Oedip; universul afectiv
al copilului se diversifică şi se nuanţează, căci tandreţea va domina impulsurile sexuale; în plus, îşi
fac apariţia sentimentele de pudoare şi dezgust.
Şcolaritate va genera o restrângere a poziţiilor deţinute de egocentrismul infantil, deoarece
„eu” trebuie să se retragă în faţa lui „noi”. Astfel, copilul învaţă la şcoală că el nu este centrul de
gravitate al acestei lumi, că un altul are drepturi similare. Datorită progreselor înregistrate pe linia
echilibrării eului individual, se eliberează o mare cantitate de energie, care va fi fructificată într-o
gamă diversă de activităţi.

5. Stadiul genital – cu debutul în pubertate

Concomitent cu maturizarea organelor genitale, sexualitatea va cunoaşte o nouă formă de expri-

mare, prin genitalitate. Primatul zonei genitale semnifică, de data aceasta, dezvoltarea deplină a
sexualităţii. Apare un nou obiect (o persoană diferită de sine însuşi), precum şi un nou scop (actul
sexual). Zonele erogene din stadiile anterioare se subordonează primatului zonei genitale.
În această etapă se definitivează super-ego-ul şi se face trecerea de la dominarea principul plăcerii
la subordonarea acestuia faţă de principiul realităţii. Principiul plăcerii este cel care guvernează
funcţionarea mentală, ansamblul activităţii psihice, având ca scop să evite neplăcerea şi să procure
plăcerea. În măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de
reducerea acesteia, principiul plăcerii este un principiu economic. Pulsiunile nu caută, la început,
decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Principiul realităţii, împreună cu prin-
cipiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari principii care guvernează întreaga
funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul plăcerii, pe care îl modifică în
măsura în care reuşeşte să se impună ca principiu reglator. În acest caz, căutarea satisfacerii nu se
mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări şi îşi amână realizarea, în fucţie de
condiţiile impuse de mediul exterior.

7. Neofreudismul: conserva ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umana, la fortele ei
propulsoare si tulburarile psihice functionale.
Conduita omului este determinata de impulsuri emotionale inconstiente, dar acestea nu mai sunt de-
terminate de impulsuri emotionale ci de factori sociali.

1) K. Horney: in locul libidoului si agresivitatii (ambele inascute) pune tendintele spre satisfactie
si securitate (partial innascute, partial dobandite); considera ca nevrozele sunt determinate de
factori culturali.

2) E. Fromm: accentueaza rolul culturii, dar recunoaste importanta dinamicii psihice interne;
vorbeste de unele tendinte irationale dar care nu sunt de natura sexuala: sado - masochism, tend-
inte de distrugere, conformism automat.
Neofreudismul a deschis perspectile asupra importantei factorilor culturali. Daca rolul acestora
ar fi fost acceptat indeajuns, neofreudistii ar fi propus cunoasterea mai buna a propriei fiinte si a
rolului sau in societate.

3) Erikson a propus o teorie psiho-socială a dezvoltării, sugerând că personalitatea unui individ

se dezvoltă pe tot parcursul vieții - o abatere de la opinia lui Freud că personalitatea este fixată în
viața timpurie. În teoria sa, Erikson a subliniat relațiile sociale care sunt importante în fiecare
etapă a dezvoltării personalității, spre deosebire de accentul pus de Freud asupra sexului. Erikson
a identificat opt etape, fiecare reprezentând un conflict sau o sarcină de dezvoltare ([link]). Dez-
voltarea unei personalități sănătoase și a unui sentiment de competență depind de finalizarea cu
succes a fiecărei sarcini.

1) 0-1 Încrederea față de încrederea în neîncredere (sau neîncrederea) că nevoile de bază, cum ar
fi hrănirea și afecțiunea, vor fi îndeplinite

2 ) 1-3 Autonomia vs. rușine / îndoială Se dezvoltă senzația de independență în multe sarcini

3) 3-6 Inițiativă vs. vinovăție Acționați asupra unor activități, pot să vă dezvoltați vinovăția
atunci când succesul nu este îndeplinit sau limitele depășite

4) 7-11 Industria vs. inferioritate Dezvoltați încrederea în sine în abilități atunci când aveți
competență sau simț de inferioritate când nu

5) 12-18 Identitatea vs. confuzie Experimentați și dezvoltați identitatea și rolurile

6) 19-29 Intimitate vs. izolare Stabiliți intimitatea și relațiile cu ceilalți

7) 30-64 Generativitate vs. stagnare Contribuie la societate și face parte dintr-o familie

8) 65- Integritate vs. disperare Evaluați și înțelegeți viața și semnificația contribuțiilor

8. Avantajele si dezavantajele behaviorismului :

Avantaje :

1.totul este sa stii, sa invete si sa aplice comportamentul – behaviorism pe deplin si demonstrat in

mod clar;

2.directia in legatura cu cele stiintifice abordare teoretica , sustinuta de o vasta experienta prac-
tica, a permis sa se extinda psihologiei ca stiinta;

3.behaviorismul a stabilit legitatile de formare a competentelor comportamentale.

Dezavantaje:

1.ignorind participarea constiintei umane, abilitatile de comportament, este redus la mecaniciste

reactii;

2.motivatia,vointa,formarea unei imagini mentale de actiune, si de autoreflexie, nu sunt consider-

ate behaviorismul ;

3.persoana in conditii de experiment este considerata ca un animal , cu un set de instincte de

supravietuire;

4.behaviorismul nu ofera nici o explicatie pentru forta de om pentru noi inventii si creativitate.

9. Avantajele si dezavantajele psihanalizei :

Avantaje :

1.abordarea punctuala a problemei ,fara a fi necesara intotdeuna explorarea de lunga durata a psi-
hicului persoanei ;

2.sentimentele acesteia sunt retraite in relatia cu terapeutul, apoi verbalizate, analizate si inte -
lese;

3.psihanalistul aude strigatul de ajutor camuflat in simptom al pacientului , il recunoaste ca atare

si creeaza loc in spatiul psihic constient pentru ca acesta sa fie exprimat , pus in cuvinte;

4.psihanaliza este o invitatie la libertate,la libertatea de a gindi si de a verbaliza .

Dezavantaje :

1.durata mare a tratamentului – citiva ani – si costurile ridicate ;

2.modelul terapeutic de baza pune accent pe factorii biologici si instinctuali,neglijind aspectele
legate de factorii sociali , culturali si interpersonali;

3.sunt multe persoane care nu beneficiaza de un Eu suficient de puternic pentru un succes al ter -
apiei regresive si reconstructive;

4.metodele psihanalizei nu sunt adecvate pentru rezolvarea unor probleme specifice de zi cu zi;

5.cadrul terapiei psihanalitice nu este adecvat pentru sedinte de consiliere tipice.