Luni – 16 oct.

2017

„Budulea Taichii” sau respectul faţă de părinţi şi profesori

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul
tău. Ex. 20:12.

În nuvela Budulea Taichii de Ioan Slavici, personajul principal este Huţu, fiul unui ţăran ardelean, Budulea. Fiind
despărţit de soţie, tatăl este nevoit să-şi ia fiul cu el oriunde merge. La insistenţele învăţătorului din sat, dascălul Clăiţă,
Huţu, pe numele adevărat Mihail Budulea, este trimis la şcoală, unde dovedeşte reale aplicaţii pentru învăţătură. Băiatul
continuă şcoala în oraş, ajungând în cele din urmă preot, deşi învăţătorul satului dorea ca Huţu să devină învăţător. Tatăl
lui Huţu este foarte fericit de progresele fiului său şi-l sprijină financiar, cu tot ce poate. Neputând să se bucure singur, el
îşi cheamă soţia înapoi acasă, reunind familia despărţită de zece ani.

Această lectură are un pronunţat caracter moralizator. Este cunoscut faptul că Ioan Slavici şi-a conceput întreaga
operă cu scopul de a promova adevăratele valori. Nici în acest caz nu se dezminte. Budulea Taichii, numit astfel de tatăl
său, este un model pentru cititorii acestei nuvele. Deşi este părăsit de la o vârstă fragedă de mama sa (de la 5 ani), totuşi
reuşeşte să o ierte şi chiar să o respecte („s-a dus să-i sărute mâna”).

Faţă de tatăl său dovedeşte dragoste şi respect. El nu se ruşinează de condiţia umilă a părintelui său în faţa
profesorului şi a colegilor săi. Pentru a plăti locuinţa, el munceşte zilnic ajutându-şi gazda la treburile casnice.

Budulea Taichii dovedeşte recunoştinţă faţă de învăţătorul său din sat şi nu uită niciodată sprijinul pe care l-a
primit din partea lui. Este grijuliu cu hainele pe care dăscălul i le-a dat şi se străduieşte să le păstreze în condiţii cât mai
bune („erau hainele în care umblase odată dascălul; şi-l treceau fiorii când se gândea că acum el însuşi le poartă şi se
strică”).

Personajul principal al acestei nuvele reprezintă un model pentru copiii de azi. Şi tu poţi fi unul ca el!

Marți – 17 oct 2017

Fabula: „Căinele şi căţelul” sau despre egalitate

Dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat
prost, voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: "Tu şezi în locul acesta bun!", şi apoi ziceţi
săracului: "Tu stai acolo în picioare!" sau: "Şezi jos la picioarele mele!" Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă ?...
Dacă împliniţi Legea împărăteasca, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi. Iacov
2:2, 3, 4 pp, 8.

În fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu întâmplarea este simplă. Un câine, purtând un nume
simbolic, Samson, vorbeşte cu „un bou oarecare” despre nedreptăţile săvârşite în lume. El se plânge că oamenii sunt
mândri, lipsiţi de respect unii faţă de alţii. În opoziţie cu aceştia, el se consideră modest şi mulţumit cu statutul lui social.
Auzind această pledoarie, un căţel, Samurache, prinde curaj şi doreşte să-şi arate simţămintele de iubire faţă de căine.
Samson îl respinge însă cu brutalitate, neacceptând apelativul „frate” pe care i-l adresează căţelul. El precizează faptul că
nu-i agreează pe cei mari (lupii, urşii, leii), dar nu doreşte nici să fie egal cu cei inferiori lui, de tipul căţelului. Finalul
fabulei rezumă morala acestei întâmplări: „Aceasta între noi adesea o vedem/ Şi numai cu cei mari egalitate vrem”.

Conform definiţiei, fabula conţine o povestire alegorică, în care autorul satirizează defectele omeneşti, cu scopul
de a le îndrepta. Figura de stil dominantă este personificarea.

Pornind de la definiţia mai sus menţionată, elevii sunt capabili să identifice tipurile umane reprezentate de cele
trei animale. Dulăul Samson este simbolul omului ipocrit, mândru şi demagog („dulău de curte, ce latră foarte tare”). El
vrea să pară ceea ce nu este în realitate. Căţelul Samurache este opusul acestuia, reprezentând pe omul simplu şi naiv. El
crede vorbele oamenilor şi nu intuieşte viclenia acestora. Boul „oarecare” reprezintă pe omul lipsit de opinie.

Extinzând această cercetare tipologică, nu este greu să identificăm în lumea noastră astfel de persoane. Chiar
Biblia ne avertizează cu privire la aceasta. Versetele din Iacov, cap. 2 ne prezintă acest aspect, care poate apărea, din
păcate, chiar în biserică. Un om, bine îmbrăcat, având un statul social privilegiat, intră în adunarea credincioşilor şi este
primit cu braţele deschise. I se acordă cinste, dându-i-se un loc de seamă. În acelaşi timp vine şi un om sărac. Acestuia i
se rezervă un loc în picioare, sau chiar „la picioarele” vreunui credincios. Apostolul Iacov mustră această atitudine
necreştinească. Cu siguranţă că membrii bisericii şi-ar dori egalitate cu cel bogat, dar nu cu cel sărac.
 Paragraful biblic, mai sus menţionat, se încheie cu bine-cunoscutele cuvinte, spuse chiar de Mântuitorul: "Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceasta este soluţia care rezolvă toate problemele.

Miercuri – 18 oct. 2017

„Popa Tanda” sau puterea exemplului

Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. 1Pet.2:21

Popa Tanda este una dintre cele mai cunoscute nuvele ale scriitorului ardelean, Ioan Slavici. Personajul principal
al acestei naraţiuni este preotul Trandafir. La finalizarea studiilor teologice primeşte o parohie bogată, satul Butucani.
Deşi este un om harnic şi se implică în viaţa enoriaşilor, preotul Trandafir nu stă mai mult de doi ani în Butucani. Motivul
plecării îl constituie atitudinea categorică şi uneori prea aspră de abordare a oamenilor. Este nevoit să plece ca preot într-
un sat sărac, lipsit de mijloace ale existenţei. Înţelegând cauza sărăciei, preotul încearcă să convingă pe săteni de nevoia
de a munci. Foarte curând este privit cu rezervă şi majoritatea enoriaşilor îl evită. Văzând situaţia jalnică în care se afla
(soţia bolnavă, copiii flămânzi), Părintele Trandafir merge în biserică şi cere ajutor lui Dumnezeu. Ajuns acasă, începe să
se ocupe de propria familie, pentru a crea un cadru cât mai potrivit acesteia. Repară casa, împrejmuieşte curtea cu un
gard, plantează o grădină de zarzavaturi, împleteşte din nuiele diverse obiecte pe care le vinde în târg. Treptat condiţiile
de viaţă din familia sa se îmbunătăţesc simţitor. Văzând aceasta, vecinul său, Marcu, îi urmează exemplu. Sătenii sunt
uimiţi de transformarea preotului lor şi încet, dar sigur îi urmează exemplul. Finalul nuvelei prezintă imaginea unui sat
înstărit, înţesat de pomi roditori, reprezentând mândria locuitorilor lui.

Este cunoscut faptul că Ioan Slavici urmăreşte prin opera sa implementarea unor valori în conştiinţa cititorilor săi.
Tema acestei nuvele o constituie transformarea unei colectivităţi sub influenţa exemplului personal.

De la vârstele cele mai fragede experimentăm aceasta. Dacă explici unui copil un anumit lucru, nu există garanţia
că va face astfel. Dacă te vede făcând ceva, există şansa sau riscul de a te imita. Aceeaşi atitudine o experimentăm mai
ales la adolescenţă, când influenţa modelelor ne formează personalitatea. Puterea exemplului este uimitoare!

De aceea Domnul Isus a străbătut cerurile şi a venit pe planeta noastră pentru a ne oferi un exemplu de viaţă.
Apostolul Petru, care L-a cunoscut personal pe Mântuitorul, ne spune în epistola sa: „ El v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe
urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”1Pet.2:2, 22. Iar Domnul Isus, referindu-se la exemplul
Tatălui Său, ne îndeamnă astfel: Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Mat.5:48

Ce minunată veste! Avem un model desăvârşit pe care îl putem urma. Şi mai mult decât atât, Dumnezeu poate să
modeleze şi viaţa urmaşilor Săi credincioşi, care la rândul lor pot fi exemple vrednice de urmat. De aceea apostolul Pavel
ne spune: Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. 1Cor.11:1

Vrei să fii şi tu un exemplu pentru alţii ?

Joi – 19 oct. 2017

„Două loturi” sau iluzia norocului

Dar ...voi care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel sfânt, care puneţi o masă "norocului" şi umpleţi
un pahar în cinstea "sorţii",...aţi făcut ce este rău înaintea Mea şi aţi ales ce nu îmi place. Isa. 65: 11, 12.
Personajul principal al nuvelei Două loturi, scrise de I.L.Caragiale este un mic funcţionar, care doreşte să se
îmbogăţească. La îndemnul unor prieteni, dl. Lefter Popescu cumpără două bilete la loterie. Situaţia lui se schimbă total,
atunci când află că biletele sunt câştigătoare. Neştiind unde sunt, el intră într-o adevărată panică. După ce caută câteva
zile împreună cu soţia sa, îşi aduce în cele din urmă aminte unde ar putea fi. Însă jacheta, în bunzunarul căreia crede că se
găsesc biletele, a fost vândută de soţie unor ţigănci, în schimbul a zece farfurii. Disperat, Lefter recurge la prietenii săi
influenţi (unul era chiar jandarm), pentru ca să-şi recupereze jacheta. În cele din urmă abandonează căutarea, fiind nevoit
să se întoarcă la serviciu. Şeful său este deja supărat pentru neseriozitate în serviciu (lipsise câteva zile, motivând că este
bolnav). Ajungând la serviciu, găseşte biletele în sertarul biroului său. Fără să mai stea pe gânduri, îşi scrie demisia fiind
sigur că „norocul” i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Totuşi, când ajunge la bancă, află cu stupoare că biletele, care
păreau câştigătoare, aveau seriile inversate. În acest caz, dl. Lefter nu poate câştiga nimic. Scriitorul oferă drept final două
alternative: 1. Domnul Lefter şi-a pierdut capacitatea de a raţiona; 2. Nu se mai ştie nimic despre soarta eroului.
 Unul dintre motivele aceste nuvele este cel al căutării norocului. E bine să frecventezi jocurile de noroc, sau să
cumperi bilete la Loterie? Aşa cum sugerează şi versetele din Isaia, oamenii care pun o masă „norocului” şi umplu un
pahar în cinstea „sorţii” (dl. Lefter îşi petrecea detulă vreme în cârciumă, în compania „prietenilor”) sunt aceia care
părăsesc pe Dumnezeu, făcând ce este rău înaintea Lui. Chiar experienţa umană arată că cel mai sigur mijloc de a-ţi
câştiga existenţa este munca cinstită.

Deşi pare tentant şi sunt vehiculate diferite istorii de „îmbogăţiri peste noapte”, totuşi, adevărul rămâne acesta:
comoara de preţ a unui om este munca. Prov.12:27.

Biblia abordează acest aspect şi-i acordă un spaţiu amplu. Suntem îndrumaţi în mod clar ce să facem şi cum să ne
căştigăm existenţa. Următoarele versete pot oferi principii călăuzitoare: „Mai mult face puţinul celui neprihănit decât
belşugul multor răi”. (Ps.37:16); „Cel neprihănit îşi întrebuinţează câştigul pentru viaţă, iar cel rău îşi întrebuinţează
venitul pentru păcat”. (Prov.10:16) „Mai bine puţin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare!”
(Prov.15:16) „Mai bine puţin, cu dreptate, decât mari venituri, cu strâmbătate” (Prov.16:8).

Vineri – 20 oct. 2017

„Păcală copil” sau despre „minciunile nevinovate”

Căci gura mea vesteşte adevărul, şi buzele mele urăsc minciună! Prov.8:7

Snoava este o naraţiune populară de scurtă întindere, în care sunt ironizate anumite defecte omeneşti, precum
lenea, mândria, minciuna sau hoţia, cu scopul de a fi îndreptate. Iată textul snoavei ce urmează a fi analizată:

Păcală, copil, mergea în tren cu tatăl său la oraş şi, pentru că scotea mereu capul pe fereastra deschisă, tatăl său i-
a zis:

„- Păcala, băgă capul înăuntru, căci vântul o să-ţi ia pălăria din cap!”
Cum însă Păcala nu voia s-asculte, tatăl său îi smulse pălăria din cap şi i-o ascunse. Păcala începu atunci să
plângă.
„- Vezi ce se întâmplă când n-asculţi?” îi spuse tatăl, voind să-l liniştească. „Hai, fii cuminte, căci eu am să suflu
o dată şi ţi-o voi aduce înapoi de îndată!”
Şi zicând acestea, fluieră o dată, trase pălăria de la spate şi i-o dădu lui Păcala, care nu mai putu de bucurie. După
ce îşi puse pălăria pe cap, Păcala smulse şi el pălăria tatălui său şi, aruncând-o pe fereastră, îi zise cu veselie:
„- Suflă încă o dată, tată, ca să vie şi asta înapoi!”
La prima vedere, această scurtă întâmplare stârneşte râsul şi este firesc, pentru că aparţine speciei literare snoava.
Însă scopul principal al acestei lecturi este identificarea defectelor de caracter ale personajelor, cu scopul de a fi evitate.
Trecând peste neascultarea copilului (care nu este deloc de neglijat), faptul care iese cel mai mult în evidenţă este
atitudinea tatălui faţă de copil. El păcăleşte vigilenţa copilului, luându-i pălăria din cap, pentru ca mai târziu să-i dea o
explicaţie care nu corespunde realităţii. Este aceasta o minciună sau nu? Pot fi minciunile scuzabile? Unii le clasifică,
considerându-le pe cele mai „nevinovate”, minciuni „albe” (minciunele), iar pe cele grave, minciuni „negre”.
Ce atitudine ar trebui să avem faţă de astfel de situaţii? Este bine cum a procedat tatăl? Chiar finalul întâmplării
ne oferă un categoric: Nu! Tatăl nu a dat un exemplu bun copilului, prin ceea ce a făcut. Chiar dacă motivaţia a fost bună
(pentru a-l convinge să asculte şi să evite pierderea pălăriei), explicaţiile tatălui reprezintă „o minciună”.
Biblia este categorică în privinţa minciunii. Dumnezeu a inclus chiar o poruncă în Decalog care reglementează
aceasta: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău (Ex. 20:16). Iar în ultima carte a Bibliei, cei mântuiţi sunt
identificaţi printr-o calitate excepţională „în gura lor nu s-a găsit minciună”(Apoc.14:5), pe când cei pierduţi sunt
caracterizaţi astfel: „oricine iubeşte minciună şi trăieşte în minciună! (Apoc.22:15).

Este interesantă această ultimă precizare. Cei care mint, iubesc minciuna şi ajung să trăiască o viaţă de minciună,
pe când cei credincioşi, conform textului din Ps. 119:163, urăsc şi nu pot suferi minciună, dar iubesc Legea lui
Dumnezeu.

Tu ce vrei să iubeşti?