BALTAGUL, M.

SADOVEANU – TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME

Mihail Sadoveanu este un povestitor ce se contopeşte cu lumea evocată. Spre

deosebire de Slavici şi Rebreanu, Sadoveanu este un scriitor „arhaic", pentru că el
descrie retragerea ţăranilor din faţa civilizaţiei, precum şi sentimentul dezră dă cină rii.
Romanul Baltagul este unul tradiţional prin tematica rurală , prin construcţia
cronologică şi prin viziunea asupra realită ţii. în acelaşi timp, este un roman realist
pentru că naratorul este obiectiv (este omniscient şi omniprezent, naraţiunea
făcându-se la persoana a III-a) şi se creează iluzia realită ţii.
Datorită complexităţii sale, romanul abordează mai multe teme: meşteşugurile
primordiale, viaţa pastorală , trashumanţa, viaţa, moartea, iniţierea în contextul unei
lumi aflate în pragul secolului XX. Două elemente sunt urmărite de scriitor: pe de o
parte, viaţa ţăranului cu tradiţiile şi obiceiurile ei (insistându-se pe cele trei momente
definitorii: naşterea, nunta şi moartea), iar pe de altă parte, planul acţiunii
reprezentat de personajul simbolic al Vitoriei. Titlul romanului este şi el semnificativ
pentru că baltagul va deveni arma cu care se va înfăptui, în final, dreptatea
(Gheorghiţă îl pedepseşte pe cel care i-a omorâ t tată l).
Spaţiul romanului este mioritic, localizarea cuprinde aşezările oierilor din partea
dinspre munte a Moldovei. În satul Măgura, din munţii Tarcăului, viaţa se desfă şoară
calendaristic, între plecarea turmelor la pă şunat şi întoarcerea lor la iernat. Nu ziua,
ci vremea pe care oamenii o înţeleg după semnele ce se arată , hotă ră şte şi treburile
oierilor şi ale casei. Satul, cu ulicioare lungi şi cotite, cu cărări printre grădini, are
crâşmă şi biserică. Preotul e şi sfă tuitor pentru că aşa e rostul. În viaţa oamenilor de la
munte, nimic nu iese din tradiţie, iar cine încalcă obiceiul e împotriva firii.
Sadoveanu realizează o monografie a satului de munte, prezentând tradiţii, obiceiuri,
relaţii sociale şi economice. Oamenii de la munte au o structură sufletească aparte
care este rezultatul unui proces îndelungat formativ de viaţă , în care comportamentul
este bazat pe tradiţii stră vechi. Astfel rânduielile gospodăreşti sunt foarte clare:
bărbatul are grija oilor, iar femeia se ocupă cu treburile casei şi cu copiii. Aceştia din
urmă învaţă din experienţa pă rinţilor. Fiecare agoniseşte câ t îi trebuie, iar tă ria
morală vine dintr-o cunoaştere a tradiţiei şi din coexistenţa într-o structură socială
care nu admite schimbă ri. Personajul principal al romanului, Vitoria Lipan, soţie de
oier, este etalonul acestei lumi; de aceea îşi ceartă copiii, în special pe fiica ei Minodora,
în momentul în care aceasta nesocoteşte tradiţia: „Nici eu, nici bunică-mea n-am ştiut
de acestea şi în legea noastră trebuie să trăieşti şi tu." Minodora este fată de mă ritat şi
trebuie să -şi vadă de râ nduielile ei: să bată şi să scuture pernele şi covoarele de
zestre până ce Vitoria îi va găsi un băiat, cu casă nouă în sat şi oi multe.
În ciuda durităţii sale, este o mamă bună care vrea binele copiilor săi, încercâ nd
să -i pă zească de pericole. Acesta este şi motivul pentru care nu îl lasă singur la drum
pe Gheorghiţă, deoarce îl consideră nepregătit pentru o asemenea călă torie. Ş tie însă
că e o experienţă necesară pentru el, care îl va maturiza şi îl va pregăti pentru rolul de
bărbat al casei, atunci când tatăl lui nu va mai fi. Felul de a fi al munteanului îl
desprindem din comportamentul eroinei pentru că în tot ce face această femeie e
dragoste, statornicie, inteligenţă nativă, tă rie morală şi vitalitate. Drama prin care
trece ea, evidenţiază toate aceste calităţi. Faptul că soţul ei, Nechifor Lipan, a fost ucis,
este trăit intens, cu o putere de stăpânire ce are rădăcini în natura aspră a locurilor. Fire
superstiţioasă, Vitoria crede în toate semnele care i se arată şi care prevestesc moartea
soţului, plecat la Dorna, de unde nu s-a mai întors. Ea apelează iniţial la baba
Maranda, vră jitoarea satului, dar şi la preotul Dă nilă .
Această îmbinare între credinţă şi superstiţie este specifică mentalităţii rurale.
Plecarea în căutarea soţului e o dovadă de statornicie, de iubire, dar şi un act justiţiar
menit să readucă echilibrul pierdut prin omorârea unui om. Această plecare trebuie
însă bine pregătită pentru că înseamnă ieşirea dintr-un mediu familiar şi intrarea în
necunocut. Dacă iniţial, se gândeşte să-l trimită pe fiul ei, Gheorghiţă, ulterior îşi dă
seama că acesta e prea crud să înfrunte primejdiile unei lumi necunoscute, aşa că
decide să -l însoţească . De altfel, pentru Gheorghiţă, este un drum al iniţierii în tainele
vieţii, o călătorie a cunoaşterii de sine, de aceea Baltagul a fost considerat şi un
bildungsroman (roman al formării).
Înainte de plecare, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, pentru că rânduiala
trebuie urmată: îl lasă pe Mitrea, argatul, să aibă grijă de gospodorie, o trimite pe
Minodora la mănăstire, iar Vitoria merge la preot, ţine post şi vizitează mănăstirea
Bistriţa ca să se roage la sfânta Ana. Eroina porneşte la drum cu o strângere de inima,
refăcând traseul urmat de soţul ei. Pe parcurs, ea se adaptează la noile condiţii, reuşind
să descopere cadavrul lui Nechifor, într-o râpă între Suha şi Sabasa, pe baza
informaţiilor puse cap la cap. Vitoria îşi îndeamnă fiul să-i pedepsească pe ucigaşi
pentru că astfel se face dreptate şi se restabileşte ordinea primordială, pentru că
înseamnă o readucere a binelui pe fă gaşul normal.
În acest fel, Sadoveanu încearcă să pună în acord lumea „arhaică" cu lumea
„nouă", insistând pe ideea că fuga din faţa civilizaţiei, izolarea, nu este întotdeauna
benefică. Cele două lumi pot convieţui şi se pot completa în mod echilibrat. Mihail
Sadoveanu reuşeşte să creeze un roman al iniţierii, al maturizării şi o monografie a
satului românesc de la munte.