508 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

— Aicea sânt, răspunde crâşmarul închinându-se ; toate-or

fi după pofta domnieitale, căpitane Grigore.
— Aşa ? Prea-bine. Eu vreau, bre, să cinstesc o ţâră de vin
cu cunoscuţii mei şi să stăm de vorbă. Ai auzit ? te-ai dus ? ai
venit ? ai adus ?
— Are dreptate căpitanul, îşi şoptesc unul altuia negustorii
şi misiţii; vinul îl bem în sănătatea şi întru cinstea căpitanului
şi facem cu domnia-sa afaceri bune şi cu dreptate. N u-i aşa,
căpitane ? Domnia-ta eşti om cuminte şi mai ales cu dreptate.
— Cum ? Bine ; fie şi aşa. Am şi de vândut şi de cumpărat,
năcăjiţilor.
Cum începe vorba de cumpărări, vânzări şi preţuri, sub
mândria şi fala căpitanului Grigore Fotescu deodată răzbate
viclenia cu ochi ascuţiţi a mazilului. Şi pentru această veghere
statornică a minţii şi strajă a intereselor lui, târgoveţii măr­
turisesc şi mai mare admiraţie căpitanului Grigore.

— „Nistru, apă românească...“ suspina, acum opt decenii,

Hasdeu, într’un vestit pe atunci poem dramatic.
in aceeaşi epocă trăia dincolo de Prut, în ţara supusă silnic
împărăţiei moscovite, o doamnă de neam cantacuzinesc. Văduvă
singuratică, ajunsă la vârsta întristării ultime, îşi clădise la
moşia sa un foişor, în care se suia din când în când, în amurguri
limpezi, ca să privească spre aburul depărtării : acolo, peste
hotarul nou, era Iaşi ; acolo erau amintirile romantice ale ti­
nereţii.
Şi eroii poemei lui Hasdeu, şi Ilina Cantacuzin, şi căpitanul
de mazili Grigore Fotescu dovedeau ori că au caracter, ori că
sunt supuşi unei blăstămate slăbiciuni sentimentale, boală a
Moldovenilor. Numai trupurile noastre fiind trecătoare, — o
privire, un zâmbet, o melodie de glas au replică şi ecou în
oamenii altui veac. De aceea cunoşteam în zâmbetul şi ochii
căpitanului delà Vadu-Raşcului ascuţimile de săbii ale răze­
şilor care au stătut lângă măria-sa Ştefan-Vodă, când măria-sa
a judecat pe varvari la Nistru, în marginea lumii.