2008
minoritarii evrei: cei din teritoriile unite erau cetăţeni
români, în timp ce evreii din Vechiul Regat puteau
obţine cetăţenia, potrivit Constituţiei modificată în
1878, în urma unor cereri individuale, aprobate de
Parlament. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări,
s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care
stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de
religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea
drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul
acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de
faţă că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui
stat străin”. Decretul prevedea modalităţile de obţinere
a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar
menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de
cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919, s-a publicat
un alt decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai
Vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător
în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost
supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor
bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă
această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în
România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie
străină” . De această dată nu mai era nevoie de
procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească,
decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să
dobândească drepturile de cetăţenie este
îndestulătoare”. In fond, prin acest decret-lege se
acorda cetăţenie tuturor evreilor din Vechiul Regat,
înlăturându-se orice discriminare pe criterii etnice65.
Acordarea cetăţeniei române pentru evrei, după
cum am mai spus, a fost oglindită şi în tratatele
postbelice (în special tratatul cu Austria (al
minorităţilor))70 pe care România le-a semnat. Aceste
drepturi (de cetăţean român) pentru populaţia
evreiască, au fost cerute de Marile Puteri, ca o
recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă
de evrei; la 14 iunie 1919, în şedinţa guvernului, Victor
Antonescu (în perioada 5 noiembrie 1918 - 20
decembrie 1919, a fost trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar al României la Paris, primind şi
împuterniciri ca plenipotenţiar la Conferinţa de Pace),
explica această situaţie: „Aliaţii au făgăduit evreilor să
reconstituie Palestina. Lucruí nu s-a putut, Palestina
fiind în marea majoritate locuită de mahomedani.
Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună
crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în
stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa
mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns
la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în
favoarea minorităţilor”71.
IV Evreii în România interbelică.
Cadrul legal românesc, format după Marea Unire, a
asigurat tuturor minorităţilor, inclusiv evreilor, drepturi
şi posibilităţi egale cu cele ale românilor. Aveau dreptul
să se implice în activitatea politică, social-economică şi
« < 114
culturală - să constituie societăţi şi asociaţii, să editeze
ziare şi cărţi, să deschidă şcoli de predare în limba lor
maternă etc.
Prezenta J
evreilor în viata>
economică era una
masivă: un tabel statistic, întocmit în 1920, indica în
capitalele de judeţ ale Basarabiei 1.155 de patroni evrei
ai întreprinderilor industriale (dintre care 1.112 erau de
religie mozaică), din totalul de 1.693 de patroni. Per
total, în Basarabia, erau 1.609 patroni evrei ai
întreprinderilor industriale (1.574 de religie mozaică),
din totalul de 3.816 patroni72.
Aceeaşi libertate exista şi în domeniul confesional:
pe tot teritoriul României, potrivit unei circulare a
Subsecretariatului de Stat de pe lângă Ministerul de
Interne din 2 iunie 1922, erau considerate recepiate,
confesiunea ortodoxă orientală, greco-catolică,
romano-catolică, reformată (calvină), luterană, unitară
şi cea israelită (mozaică), care îşi puteau ţine adunările
lor bisericeşti, fără nici o autorizare prealabilă din
partea autorităţilor poliţieneşti sau administrative73. La
sfârşitul anilor ‘20, în Basarabia existau 366 sinagogi şi
case de rugăciune (66 în Chişinău, 60 în Soroca, 49 în
Bălţi, 44 în Orhei, 31 în Tighina, 22 în Cahul etc.),
funcţionau şcoli primare şi medii cu predare în ebraică
şi idiş, liceul Moghen-David cu predarea în ebraică, se
dezvolta reţeaua de licee Tarbut cu predarea în idiş, erau
numeroase biblioteci şi ligi culturale ale evreilor. Din
1922, a început să apară cotidianul Umere Zeit. In
Chişinău activa organizaţia sionistă He Ha/uţ, asociaţia
sportivă Maccaby etcl*
în faţa ascensiunii extremei drepte româneşti,
guvernele României au luat mai multe măsuri de
protejare a minoritarilor evrei faţă de excesele acesteia.
Organele Ministerului de Interne, inclusiv Siguranţa,
aveau misiunea să prevină şi să combată orice acţiune
antisemită. La 4 ianuarie 1923, inspectorul general al
Siguranţei, Eugen Bianu a dat, cu nr. 279, ordin tuturor
structurilor din subordine, în privinţa prevenirii şi
combaterii oricărei acţiuni antisemite: „Conform
ordinului strict al Ministerului de Interne, nu se admite
şi nu se tolerează sub nici un motiv, nici un fel de
demonstraţie sau manifestaţie (antisemită - n.a.),
precum nu se admite agitaţiune cu acest caracter, fie în
localuri sau în orice loc, de mai mulţi sau un singur
individ, în consecinţă veţi lua toate măsurile împreună
cu celelalte autorităţi executive din localitatea şi sectorul
dvs. ca acest ordin să se execute întocmai cu toată
rigoarea, cunoscând că pentru orice greşeală, întârziere,
moliciune şi neglijenţă, sunteţi responsabili şi pasibili de
cele mai severe pedepse. In copie, acest ordin, conform
ord. [inului] domnului ministru de interne îl veţi aduce
la cunoştinţa prefecturilor şi poliţiilor din sectorul
dumneavoastră”75.
Ministerul de Interne îşi atenţiona subdiviziunile
teritoriale în preajma şi în timpul sărbătorilor evreieşti,
să-şi sporească vigilenţa, căci puteau izbucni diverse
manifestaţii antisemite. Un astfel de ordin a fost dat în