ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PSIHICĂ A COPILULUI

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea
copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute
nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și
dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea,
constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și
morale. Familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta
pe întreaga sa personalitate. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul
pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi,
pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor
principii de viață.

În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în
special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum
sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora
constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în
viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă
sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.

Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala

structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui.
În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim
model de învățare.
În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să
relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru
componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme
sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca
adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor
situații; (4) psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte
persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.

Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei
desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:
- dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului,
în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea
copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;
- asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită
modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și
atitudinile lor au o influență formativă decisivă;
- complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul
o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze
reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.

Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa

cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către
părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit.
Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care
dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții
concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în
calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale
jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din
bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții
îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră.

Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente
de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și
sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la
pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la
bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este
modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup.

Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în
locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul
îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de
mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire
pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl
minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei
atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.

După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță,

afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un
element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el
devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața
copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți
atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe
provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva

responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:
- asigurarea subzistenței și educației;
- educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu
standardele sociale și culturale ale vieții;
- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice,
cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și
comportamentul autonom;
- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre
societate, în așa fel încât adolescentul (mai multe informații despre perioada de adolescență
să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni
în viața de adult.