Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eficienta Politicilor Fiscal Bugetare Keynesiste
Eficienta Politicilor Fiscal Bugetare Keynesiste
Bibliografie...................................................................................................................................15
2
Capitolul I
1
Manolescu.Gheorghe (coord.) –Politici economice, concepte, instrumente, experiențe, Ed. Economica, București,
1997, p.265
2
Onofrei M.-Impactul politicilor financiare asupra societății, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p.25
3
O interpretare3 mai amplă și complexă este evidențiată în rândurile următoare: ”politica
bugetară, operează cu creșterea sau scăderea cheltuielilor publice precum și cu creșterea sau
reducerea ratei fiscale având ca obiectiv controlarea dimensiunii deficitului sau a excedentului
bugetar”.
Astfel, în cele din urmă, putem concluziona că politica fiscală este cea prin care se
stabilesc sursele, modalitățile de prelevare și formare a veniturilor bugetare iar politica bugetară
este responsabilă de dimensionarea și ierarhizarea cheltuielilor bugetare prin acțiuni și
instrumente specifice. Acestea se interconectează și se completează reciproc având ca scop
comun menținerea unui echilibru intern la nivel macroeconomic.
3
Robertson D – The Rutledge dictionary of politics, Rutledge, third edition, 2004, p.140
4
http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC1_2013/Lucrari/2.11.pdf
5
Richard A.Musgrave, Peggz B. Musgrave- Public Finance in Theory and Practice, Mc.graw Hill Book, New York,
1984, p.6-21
4
Statul dispune de informații privind veniturile și averile populației, având astfel
posibilitatea de a întreprinde măsurile necesare (impozitele și taxele) în vederea susținerii
programelor destinate celor mai puțin favorizați. De asemenea, acesta poate să intervină cu
scopul de a corecta abaterile rezultate în urma distribuției veniturilor ocazionate de
imperfecțiunea pieței factorilor de producție.
Dilema care rămâne neexplicată este dacă statul deține rolul de a furniza în mod direct
bunurile și serviciile publice sau dacă, pentru a realiza distribuirea, va trebui să cumpere de pe
piață bunuri și servicii în cantitatea și calitatea care ar putea asigura o satisfacere a preferințelor.
Totuși, nu trebuie negligat faptul că atunci când veniturile sunt redistribuite în societate,
implicarea statului este limitată de doi factori principali, și anume: 1) posibilitați limitate ale
resurselor financiare utilizate pentru redistribuire, date de masa impozabilă națională și de gradul
de presiune fiscală suportabile; 2) costul eficienței impus de redistribuire.
Funcția de stabilizare. Rolul acestei funcții se află într-o dependență strânsă cu politica
bugetară și cea de dezvoltare regională promovată la nivelul fiecărui stat. Putem constata cu
ușurință că prin bugetul de stat se poate determina raportul între veniturile publice constituite în
din impozite și taxe, în cotă de 90 % și nevoile sociale care sunt acoperite prin intermediul
cheltuielilor publice, având ca obiectiv asigurare echității sociale în procesul de repartiție a
sarcinilor fiscale către membrii societății. Politica de dezvoltare regională se concretizează în
acordarea anumitor facilități întreprinzătorilor din zonele sau regiunile ale căror nivel de
dezvoltare este mult mai scăzut față de restul țării.
Sistemul stabilizator reprezintă un mecanism de influențare a vieții economice și sociale
cu ajutorul a două instrumente esențiale precum impozitele și cheltuielile publice. Acestea
reprezintă principalii stabilizatori încadrați în mecanimsul economiei de piață prin politica
fiscală, alături de alte componente cu conținut financiar cum ar fi contribuțiile sociale și
ajutoarele de șomaj. Formarea acestui sistem de stabilizare urmărește combaterea unor fenomene
care au un impact destabilizator reflectat de prezența crizei, recesiunii și a șomajului și altele care
dereglează activitățile economice și sociale, precum și stimulare unei evoluții pozitive a acestora.
5
Funcție socială – caracterizată de corectarea dezechilibrelor, inegalităților
și a redistribuirilor efectuate prin mecanismul pieței. Tehnicile utilizate se
concretizează în facilități, deductibilități și scutiri de impozite.
Funcție de stimulare sau inhibare a activităților economice – Aceasta
vizează corectarea dezechilibrelor sectoriale, determinând diminuarea
capacității economice în ansamblu precum sau pentru a stimula creșterea
economică. Ca tehnici sunt prevăzute scutirile, deducerile, reducerile sau
supraimpozitarea anumitor activități.
Funcția ”verde” -se referă la protecția mediului înconjurător și presupune
penalizarea poluărilor. Funcția se realizează prin gestionarea taxelor de mediu
aplicate activităților poluante.
Funcția de stabilizare- vizează ajustarea și realizarea echilibrului general
dintre cerere și ofertă. Tehnicile implementate presupun modificarea impozitelor
în anumite perioade.
Cheltuielile publice, având ca funcții:
Funcția de alocare- caracterizată prin oferta de servicii publice necesare
acoperirii nevoilor indivizilor. Se realizează prin stabilirea tipurilor de cheltuieli
și prioritizarea acestora.
Funcția socială – vizează sprijinul anumitor categori de persoane fizice sau
juridice precum și optimizarea repartizării veniturilor prin intermediul
subvențiilor, ajutoarelor și a transferurilor.
Funcția de inhibare sau stimulare - este orientată spre asigurarea unui
sprijin financiar întreprinzătorilor privați, care își desfășoară activitatea în
anumite domenii sau sectoare prin acordare de subvenții pentru export sau
pentru protejarea acestora.
Funcția de stabilizare- presupune asigurarea echilibrului între cererea și
oferta globală. Realizarea acesteia vizează modificarea în sensul creșterii sau
descreșterii a anumitor categorii de cheltuieli publice.
Bugetul/soldul bugetar, având ca funcții:
Funcția de asigurare a echității inter-generații – implică neafectarea
posibilităților de investiție, economisire și consum a generațiilor și este
îndeplinită prin opțiuni privind finanțarea cheltuielilor publice prin
impozitare sau îndatorare.
Funcția de stabilizare – are ca scop menținerea caracterului sustenabil al
finanțelor publice prin asigurarea unui echilibru al creșterii economice.
6
Vizează opțiuni privind soldul bugetar , care poate fi: echilibrat, deficitar
sau excedentar.
Capitolul II
Politicile fiscal-bugetare keynesiste și eficiența acestora
Șomaj. Conform modelului clasic, șomajul este adesea atribuit salariilor reale înalte și
rigide. Keynes argumentează existența unei mai mari complexități decît atât iar în mod
specific faptul că societățile sunt foarte rezistente la reducerile salariale și în plus,
reducerea salariilor ar fi reprezentat o amenințare majoră pentru o economie și ar avea ca
rezultat reducerea cheltuielilor.
Economisirea excesivă. Keynes a observat că economisirea excesivă poate reprezenta o
amenințare și o potențială cauză a declinului economic. Acest lucru se datorează faptului
că economisirea excesivă generează o reducere a investițiilor și chiar a cheltuielilor, ceea
ce conduce la diminuarea cererii și a pontențialui de consum.
Politica fiscală. Politica fiscală ideală pentru Keynes era politica fiscală ”anti-ciclică” sau
cea prin intermediul căreia guvernele ar putea reduce efectele negative ale ciclului natural
de afaceri. Aceasta poate fi realizată prin ajustarea cheltuielilor în perioada de recesiune
și suprimarea inflației în perioadele de boom. Guvernele sunt responsabile și ar trebui să
reducă extremele de fluctuație economică prin intermediul politicii fiscale.
Efectul multiplicator. Teoria keynesiană are la bază acest concept prin care poate reflecta
numeroasele conexiuni prezente în contextul cererii la nivel macroeconomic. Astfel, în
cazul în care cererea guvernamentală se va majora până la o anumită valoare, aceasta nu
va stimula o creștere a cererii agregate în aceeași proporție ci într-o măsură mult mai
mare. Aceasta situație poate fi explicată prin faptul că majorarea cheltuielilor
guvernamentale aduce cu sine sporirea câștigurilor pentru alți subiecți economici cărora li
se mărește cererea. Părțile componente ale cererii agregate sunt considerate ca
multiplicator în cadrul stimulării cererii.
8
http://www.econlib.org/library/Enc/KeynesianEconomics.html
9
IS-LM. Modelul IS-LM considerat a fi un produs secundar complicat al economiei
keynesiene, reprezintă un rezumat al relației dintre ratele dobânzilor (axa y) și producția
economică reală (axa x). Aceasta se poate realiza prin analiza relației de economisire a
investițiilor (IS-invest-saving) în raport cu nevoia de lichiditați într-o economie (LM-
liquidity –money), generând un echilibru în cazul în care vor fi încurajate anumite rate ale
dobânzii și output-uri.
În aceast grafic, atunci când dreapta IS (invest-saving) se deplasează spre exterior are ca
efect majorarea atât a ratelor dobânzilor (i) cât și a economiei "reale" (Y). Explicația constă
în faptul că ratele dobânzilor afectează nivelurile de investiții, și că aceste niveluri de
investiții la rândul lor, afectează economia globală.
Principiul esențial care stă9 la baza acestei politici prespune faptul că anume intervenția
guvernului este cea care putea stabiliza economia. Dar cât de importanți sunt banii? Puțini ar
nega faptul că aceștia joacă un rol-cheie în economie.
În perioada Marii Depresiuni din anii 1930, teoria economică existentă nu a putut explica
cauza colapsului economic sever la nivel mondial și nici n-a putut oferi o soluție adecvată în
vederea stimulării producției și a gradul de ocupare a forței de muncă. Economistul britanic,
John Maynard Keynes a revoluționat gândirea economică din acea perioadă, răsturnând ideea
dominantă precum că piețele libere ar genera în mod automat o ocupare deplină a forței de
muncă datorită faptului că muncitorii erau flexibili la cererile lor salariale. Pilonul principal pe
care se sprijinea teoria lui Keynes, era afirmația că cererea agregată, măsurată de suma
9
http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2014/09/basics.htm
10
cheltuielilor înteprinzătorilor, afaceriștilor și ale guvernului reprezintă cea mai importantă forță
motrice dintr-o economie. De asemenea, Keynes afirma că piețele libere nu dispun de
mecanisme de auto-echilibrare care ar putea conduce la o ocupare deplină și că cererea
inadecvată în ansamblu ar putea genera șomaj ridicat pe perioade îndelungate.
Într-o economie, producția de bunuri și servicii este reprezentată de însumarea a patru
componente importante: consumul, investițiile, achizițiile publice și exporturile nete (diferența
dintre ceea ce o țară vinde și cumpără din alte țări). Orice creștere a cererii trebuie să provină din
una dintre aceste componente. Însă de multe ori, în perioadă de recesiune economică puternică,
cererea se confruntă cu o scădere accentuată iar nivelul cheltuielilor se reduce. De exemplu, în
perioadele de recesiune, incertitudinea economică influențează negativ încrederea
consumatorilor, făcându-i să reducă cheltuielile, în special cele pentru achiziții mai ”discrete”,
cum ar fi un imobil. Această diminuare a cheltuielilor poate genera o reducere a investițiilor din
parte întreprinderilor deoarece acestea sunt foarte sensibile la scăderea cererii pentru produsele
lor. Astfel, în aceste caz, guvernul este cel care ar trebui să intervină pentru a stimula producția.
Conform politicii economice keynesiste, implicarea statului este necesară pentru a acorda un
sprijin în activitatea economică, sau cu alte cuvinte, ciclul natural al afacerilor.
Economia funcționează în baza a trei principii, conform doctrinei economice keynesiste,
și anume:
Cererea agregată este influențată de mai multe decizii economice- publice și
private. Deciziile din sectorul privat pot conduce uneori la rezultate
macroeconomice nefavorabile, cum ar fi reducerea cheltuielilor de consum în
timpul unei recesiuni. Aceste eșecuri ale pieței, uneori, necesită politici active
implementate de către guvern, cum ar fi cazul pachetelor de stimulare fiscală. Prin
urmare, doctrina keynesistă susține o economie mixtă ghidată în principal de
sectorul privat, dar parțial operată de guvern.
Prețurile, și în special salariile, sunt cele care răspund lent la modificarea cererii
și ofertei, având ca rezultat adesea deficite temporare sau surplusuri, în special a
forței de muncă.
Modificările cererii agregate, fie anticipate sau neanticipate, pe termen scurt
afectează în cea mai mare parte producția și ocuparea forței de muncă reală, și
nu asupra prețurilor. Keynesiștii sunt de părere că, deoarece prețurile sunt
oarecum rigide la fluctuațiile oricărei componente a cheltuielilor- consum,
investiții sau cheltuieli guvernamentale- cauza output-ului poate fi modificată.
Dacă, de exemplu, cuantumul cheltuielilor guvernamentale ar crește, toate
celelalte componente de cheltulieli rămân constante, iar output-ul va crește.
11
Modelele keynesiste ale activității economice includ, de asemenea, un efect de
multiplicare; adică, modificări de output-uri reflectate de creșteri sau scăderi ale
cheltuielilor generând astfel anumite rezultate. În cazul în care multiplicatorul
fiscal este mai mare decât unul, atunci creșterea cheltuielilor guvernamentale cu o
unitatea monetară ar avea ca rezultat o creștere a producției mai mare de o unitate
monetară.
Ceea ce-i distinge pe keynesiști de alți economiști este orientarea și încrederea acestora în
politicile active ale statului în vederea reducerii amplitudinii activității economice, considerând
aceasta ca fiind una din cele mai importante probleme ale unei economii. Keynes a pledat pentru
așa-numitele politici fiscale anti-ciclice orientate împotriva direcției ciclului de afaceri.
Economiștii keynesiști, în perioade de reducere a amplitudinii economice, ar susține orientare
cheltuielilor bugetare cu scopul de a stimula ocuparea forței de muncă și stabilizarea salariilor.
Politica monetară ar putea fi, de asemenea, utilizată pentru a stimula dezvoltarea
economiei, prin reducerea ratelor dobânzilor pentru a încuraja activitatea de investire.
Keynes a susținut ca guvernele ar trebui să se orienteze spre remedierea problemelor pe
termen scurt, deoarece acestea nu pot cunoaște suficient de mult schimbările ce pot interveni pe
piață în viitor pentru a realiza o ajustare cu succes a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
Concluzii
Politica fiscal-bugetară reprezintă una din modalitățile cele mai eficiente elaborate și
implementate de guvernul unui stat atunci când se urmărește îndeplinirea obiectivelor
macroeconomice esențiale. Aceasta mizează pe menținerea unui echilibru și o dezvoltare
sustenabilă prin intermediul celor trei funcții majore pe care le îndeplinește, și anume: alocarea,
redistribuirea și stabilizarea. Ar fi imposibilă realizarea politicii fiscal-bugetare fără utilizarea
celor trei instrumente principale (impozitele, cheltuielile bugetare, soldul bugetar) prin care se
13
asigură veniturile bugetare necesare corectării dereglărilor pieței, combaterii șomajului, crizelor
și a altor factori ce ar putea avea consecințe negative.
Doctrina economică care a stat la baza politicii fiscal-bugetare a fost cea elaborată de
economistul britanic John Maynard Keynes. El a fost cel care a constatat că intervenția
guvernului, în special, în perioade de recesiune este hotărâtoare iar depășirea unei astfel de
situații poate fi realizată doar prin sprijinul acordat concretizat în cheltuieli bugetare și investiții.
În viziunea lui Keynes, cererea agregată reprezintă cea mai importantă forță motrice
dintr-o economie iar piețele libere nu dețin mencanismele necesare de auto-echilibrare care ar
putea stimula o ocupare deplină și evita șomajul. De asemenea, economistul britanic considera că
guvernele trebuie să urmărească remedierea problemelor pe termen scurt pentru o politică fiscal-
bugetară cât mai eficientă.
Politica fiscal-bugetară keynesistă și-a demonstrat eficiența de-a lungul timpului prin
intermediul efectelor pe care le-a generat, cum ar fi: creșterea gradului de ocupare a forței de
muncă, stabilizarea activității bancare, controlul mai strict asupra cheltuielilor bugetare,
generarea unor noi instrumente de stimulare a producției și de monitorizarea a acesteia,
moderarea ratelor dobânzilor cu scopul de a spori investițiile și altele.
Bibliografie
14
3. Onofrei M.-Impactul politicilor financiare asupra societății, Ed. Economica, Bucuresti,
2000, p.25
4. Robertson D – The Rutledge dictionary of politics, Rutledge, third edition, 2004, p.140
5. http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC1_2013/Lucrari/2.11.pdf
6. Richard A.Musgrave, Peggz B. Musgrave- Public Finance in Theory and Practice,
Mc.graw Hill Book, New York, 1984, p.6-21
7. https://www.boundless.com/economics/textbooks/boundless-economics-textbook/major-
macroeconomic-theories-25/major-theories-in-macroeconomics-111/keynesian-theory-
424-12521/
8. Duboeuf, Francoise – “Introduction aux theories economiques”, Edition LA
DECOUVERTE, Paris,1999, pag. 89
9. http://www.econlib.org/library/Enc/KeynesianEconomics.html
10. http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2014/09/basics.htm
11. Blinder, Alan S. “Keynes After Lucas.” Eastern Economic Journal 12, no. 3 (1986):
209–216.
15