Anton Caragea

Capitulaţiile
Motto: Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României ca să pun
înaintea ochilor fiilor ei Câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor
N. Bălcescu

Predoslovie catre cititor.

Epoca Renaşterii Naţionale aşa trebuie numită perioada anilor 1750-l878
niciodată în istoria românilor saltul nu a fost atât de rapid şi atât de complet,
aproape nu există spaţiu al vieţii în care transformările să nu fie nu doar
vizibile, dar şi uimitoare. Radu Rosetti, care a prins ultimele ecouri ale acestui
timp trecut în splendidele sale „Amintiri” devenea conştient de această
prăpastie ce se deschidea între România generaţiilor trecute şi cea a
prezentului, notând nostalgic dar şi cu mândrie: „Nu cred să fie altă ţară în
care toată viaţa publică şi privată să se fi schimbat mai repede şi mai
desăvârşit decât la noi şi mai ales în care orice urmă a unui trecut, relativ
foarte apropiet, să se fi stins atât de complet şi de răpăde ca la noi”[1] Fiecare
segment al acestei perioade de timp include în el modificări atât de rapide încât
se ridică în mod natural o întrebare: cum a fost posibilă o atât de radicală
transformare?
Răspunsurile au fost variate de la Pompiliu Eliade2 care a văzut cheia
înţelegerii acestor transformări aproape exclusiv în experienţa şi modelul
francez până la Neagu Djuvara3 care a încercat să recupereze şi contribuţia
elementului românesc la această „schimbare la faţă a României”.
Mai recent Nicolae Isar[2] lansa o ipoteză pe cât de atractivă pe atât de
corectă: aceea a contribuţiei şcolii naţionale, a curentului iluminist şi a
conştientizării pe această cale a ideii naţionale.
Acum încercăm să lansăm o nouă ipoteză în câmpul cercetării istorice
anume că la baza modernizării noastre rapide stă una din cele mai
controversate idei politice, specifică secolelor XVIII-XIX: teoria capitulaţiilor.
Încercăm aici să ducem la bun sfârşit un proiect de istorie a românilor văzută,
centrată şi explicată prin capitulaţii.
Acest proiect a fost lansat pentru prima oară de Nicolae Bălcescu, care a
văzut în capitulaţii elementul motor al istoriei românilor centrânduşi întreaga
operă istorică şi în special celebra sa „Istorie a românilor supt Mihai Voievod
Viteazul” pe această temă.
 Reluăm acum acest proiect bineînţeles având la dispoziţie întreg tezaurul
acumulat de cercetarea istorică în cei peste 150 de ani care au trecut de atunci
şi încercând să vedem adevărata istorie a românilor prin perspectiva gândirii lor
politice şi istorice, prin presă şi diplomaţie căutând tot ceea ce le-a fost ca un
far în această perioadă: autonomia lor bazată pe vechile tratate cu Poarta –
capitulaţiile.
La finele unei cercetări uriaşe se desprind câteva concluzii asupra acestei
perioade şi în special asupra începuturilor ei: perioada 1750- 1821, de multe
ori privită drept un simbol al celei mai negre asupriri şi a cvasi-disoluţiei
noastre ca stat este în fond perioada celei mai energice renaşteri naţionale
aproape fără egal în lumea est-europeană. Studiind cu atenţie tot ceea ce se
întâmplă acum înţelegem reuşita idealurilor revoluţiei din 1821, chiar după
dispariţia conducătorului ei, pentru că aceste idealuri nu aparţineau doar unui
om aşa cum mulţi au crezut, ci unei extrem de importante clase politice care în
întregimea ei acceptă acum agenda gândirii naţionale.
Am considerat totodată interesantă observarea şi opiniilor străinilor
despre ce se întâmpla în spaţiul nostru şi mai ales care era opinia lor despre
trecutul nostru.
Aş mai putea continua dar nu vreau să răpesc bucuria cititorilor de a
descoperii ei însăşi o nouă viziune asupra istoriei românilor şi asupra perioadei
pe care trebuie să ne-o asumăm cu mândrie: epoca renaşterii naţionale.
Anton Caragea ,Ce sunt şi ce au reprezentat capitulatiile.
În vara anului 1772 (iulie-august) se desfăşurau la Focşani lucrările unui
congres de pace. În fapt respectivul congres era condamnat de la început la
eşec căci cele două părţi aflate în conflict se situau pe poziţii reciproc
ireconciliabile. Într-o şedinţă din 16 septembrie 1770 consiliul imperial rus
hotărâse încorporarea principatelor la Rusia[4], iar în 1771 Poarta se declarase
la rândul ei gata a lupta, încă 10 ani pentru menţinerea suzeranităţii sale în
Principate2. Totuşi, deşi congresul a început sub auspicii nefavorabile, prin
lipsa de mediatori internaţionali3, a beneficiat de întreaga atenţie a factorilor
politici interni, aici deplasându-se o delegaţie importantă de boieri din Ţara
Românească şi Moldova, delegaţie numărând între ei pe mitropolitul Grigore al
Ţării Româneşti, episcopul Cozma al Buzăului, arhimandritul Chezarie (viitorul
vestit episcop al Râmnicului) şi boierii Nicolae Dudescu, Mihai Cantacuzino,
Pană Filipescu, Pantazi Câmpineanu, Grigore Băleanu, Dumitrache logofătul,
Ştefan Topliceanu şi Ioniţă Bălăceanu4. Adică într-un cuvânt tot ceea ce avea
Ţara Românească mai ales ca funcţie şi neam.
Toţi aceştia vor prezenta la 6 august 1772 Contelui Orlov, reprezentantul
Rusiei în congres, o scrisoare în care îi arată existenţa unor „învoieli cu cari
strămoşii lor s-au încheiat odinioară Porţei” şi care au fost nesocotite şi ţara
„nu cutează nici să crâcnească spre a-şi cere vechile sale drepturi”5.
1974, p. 32. 2 ibidem, p. 33. 3 vezi relatările lui Ienăchiţă Văcărescu din
Poeţii Văcăreşti – Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1982. 4Genealogia
Cantacuzinilor, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, 1902,
p. 23. 5 ibidem, p. 24.
 Pe 30 august la cererea lui Orlov delegaţia îi remite pentru susţinerea
drepturilor sale următoarele acte „1 – supunerea Ţării Româneşti la Turc (sub
Mircea) a 2-a supunere sau închinare (sub Laiot), 3 – firmanele care întăresc
privileghiurile ţării, 4 – stricăciunea privileghiurilor şi unirea Ţării Româneşti”
etc.
Era acesta momentul clar stabilit istoric al reintrării capitulaţiilor pe
scena politică în acelaşi timp pentru Ţara Românească şi pentru Moldova.
Chiar şi C. Giurescu arăta că „ce poate fi mai natural decât să admitem că
atunci când boierii munteni plăzmuiau vechile lor capitulaţiuni cu Poartă,
moldovenii care lucrau alături de ei, prin acelaşi mijloace şi pentru atingerea
aceluiaşi scop, să fi făcut, în ceea ce-l priveşte acelaşi lucru?
Ceea ce unii căutau să dovedească prin „învoiala” lui Mircea şi
„tractatele” lui Laiot Basarab, ceilalţi susţineau prin hatiserifurile date lui
Bogdan şi Vasile Lupu”6.
Această opinie ne este astăzi confirmată de un document din arhiva de
politică externă a Rusiei din 6 august 1772 în care G. G. Orlov şi A. M.
Obreskov înştiinţează de primirea a „diferite petiţii ale valahilor şi
moldovenilor”7. Ştim deja că petiţiile valahilor conţin celebrele capitulaţii şi
avem aproape certitudinea că cele ale moldovenilor conţin aceleaşi acte
realizate în perioada anilor 1768, perioadă în care ţarina Elisabeta lansa
apeluri la ridicarea popoarelor creştine din Balcani, iar reprezentanţii ei în
Principate, precum Nazarie Carazin îi vizita pe Cantacuzini, pe Grigore al III-lea
Ghica şi pe episcopul Argeşului şi principalele figuri ale principatelor
pregătindu-l pentru marea ridicare. Tot în această direcţie a pregătirii
propagandistice a ofensivei ruse în direcţia Principatelor Române găsim şi
faptul că la [6] aprilie 1768 la tipografia Senatului Rusiei cu semnătura
împărătesei Ecaterina se aflau spre a fi tipărite (vor fi traduse la 16 august
1773 de logofătul II Toma) cererile boierilor din principate care apreciau că
„fericirea neamului moldovenescu este subordonată întru starea cea neclintită
a pronomiilor vechi”8.
1893, p. 127.
În această atmosferă încărcată, intrigile Rusiei şi ambiţia lui Mihai
Cantacuzino, cultura şi spiritul anti-turc al familiei sale îi vor servi ca baze
pentru realizarea celebrelor capitulaţii[7]. Perioada de realizare a acestor acte e
fără îndoială anterioară războiului izbucnit în 1768, la acea dată marea
boierime din Ţara Românească ştia deja ce vrea, îl răstoarnă pe domnitor şi îl
blochează în capitală capturându-l la Hanul Şerban Vodă (pregătesc voluntari
şi trimit o delegaţie în întâmpinarea ruşilor spre a le cere protecţia şi ulterior
spre a merge la Petersburg. La vizita la Petersburg aceste idei sunt deja
clarificate şi probabil de comun acord cu ruşii interesaţi „în independenţa
noastră şi întărirea influenţei într-un stat tampon10 după cum declara şeful
colegiului de afaceri externe N. I. Panin ele sunt prezentate la congresul de la
Focşani.
Momentul 1768–1774 era un moment în care „situaţia politică se înfăţişa
atât de complicat şi ameninţătoare pentru ţările noastre”[8] încât era normal ca
reprezentanţii clasei politice autohtone, cu atât mai mulţi unii care aspirau la
domnie (Mihai Cantacuzino) să aibă şi o pregătire ideologică, programatică
pentru ceasul în care se pregăteau să schimbe complet direcţia politică a Ţării
Româneşti.
Capitulaţiile Moldovei sunt în mod clar redactate sub influenţa celor din
Ţara Românească şi ulterior lor, probabil în intervalul 1770 – (întâlnirea la
Petersburg cu ţarina Ecaterina12) – 1772, (când le înaintează la Congresul de
la Focşani (aceiaşi opinie o are şi istoricul V. A. Urechia p. 313. [35] această
întâlnire trebuie să fi fost decisivă pentru realizarea schiţelor de început ale
teoriei capitulaţiilor astfel la Petersburg se deplasează o delegaţie de „grei” între
care enumerăm pe Inocienţie, episcop de Huşi, Benedict, egumenul Moldoviţei,
Vartolomei Măzăreanu, egumen de Solca, Ion Paladi, biv vel logofăt, Enakaki
Milu, biv vel spătar, vezi V. A. Urechia, Documente relative la anii 1800-l831,
Bucureşti, 1889. Componenţa delegaţiei ne arată atât rolul clerului în lupta de
eliberare a Principatelor cât şi faptul că curând după realizarea lor capitulaţiile
sunt acceptate şi promovate de întreaga clasă politică.
care apreciază că „în tabăra de la Focşani, moldovenii şi muntenii fac
cărţile împreună şi vor să meargă împreună la Constantinopol” [9]).
Istoriografia românească îl acreditează de multe ori ca un principal
creator al „capitulaţiilor” pe Ienăchiţă Văcărescu. Fără a exclude o influenţă a
puternicului şi cultului boier asupra ideii în sine, totuşi este exclus ca el să fie
participant la redactarea acestor prime capitulaţii. În primul rând, el aparţinea
partidei filo-turce a boierilor din Ţara Românească, iar capitulaţiile au fost
rezultatul tocmai al acţiunii boierilor filo-ruşii. Conform propriilor sale mărturii
din „Istoria prea puternicilor împăraţi otomani” el nu a fost încunoştinţat de
diversele acţiuni prerevolta din 1768 şi imediat după izbucnirea războiului a
profitat de ocazie pentru a trece în Transilvania, la Braşov unde a rămas până
la 1772, la congresul de la Focşani când a fost solicitat ca specialist de partea
turcă din a cărei delegaţie a şi făcut parte de-a lungul convorbirilor ne având
legături cu delegaţia ruso-română şi ulterior retrăgându-se în Imperiul Otoman.
De altfel şi diferenţele marcante între textul capitulaţiilor date
plenipotenţiarilor ruşi de boieri, la Focşani şi cel reprodus de Ienăchiţă
Văcărescu arată acest lucru. Cel al lui Ienăchiţă Văcărăscu e extrem de
apropiat de textul furnizat de Dimitrie Cantemir. În plus sunt diferiţi şi anii,
Văcărescu crede că s-a încheiat în 1418, iar Cantacuzino îl datează la 1383 şi
1393. Astfel se poate arăta chiar că în cadrul primei acţiuni de publicare şi de
agitaţie internaţională prin capitulaţii, Văcărescu nu a luat parte, meritul său
urmând a se contura abia ulterior. Din partea sa Ienăchiţă Văcărescu făcea
cunoscute rudimentele teoriei capitulaţiilor într-o scrisoare adresată în iulie
1772 marelui vizir în care ilustrând cu argumente istorice drepturile Ţării
Româneşti amintea pentru prima oară de o aşa numită „închinare a lui Mircea,
a lui Laiotă Basarabă Voievod şi Matei Basarab la leat 1633.”[10] Cu alte
cuvinte Ienăchiţă Văcărescu fusese martor la născocirea ideii primelor
capitulaţii, în perioada de 1830), Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 39.
dinainte de 1772, fără a participa însă la realizarea actelor care vor fi
furnizate plenipotenţiarilor ruşi la congresul de la Focşani.
 Cine sunt totuşi cel mai probabil autorii? E clar că banul Mihai
Cantacuzino e realizatorul de frunte împreună cu ceilalţi membrii ai delegaţiei
care a şi prezentat lui G. G. Orlov, îl mai putem bănui la a-l fi ajutat şi pe
luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului şi strălucită personalitate culturală,
cunoscător al operei lui Cantemir şi pe mitropolitul Grigorie apropiat cercurilor
pro-ruse şi implicit interesat în a preciza programatic poziţia ţării faţă de
Imperiul Otoman. Mai ales bănuiala noastră se îndreaptă spre un boier relativ
puţin cunoscut: Pană Filipescu, membru într-o veche familie boierească
interesată de istorie şi care pusese în circulaţie tradiţia închinării Ţării
Româneşti sub Mircea cel Bătrân în „Istoriile domnilor Ţării Româneşti”
atribuite lui Constantin Filipescu şi scrise de Radu Popescu. Această carte se
afla în familia Filipeştilor şi relata că: „după ce a făcut Mircea Vodă aceste
izbânde, văzând obrăznicia turcilor, s-a împăcat cu ei şi le-au fost dând plocon
pentru ca să se odihnească ţara cu pace”[11]. Această tradiţie a închinării lui
Mircea, fiind o tradiţie mai recentă, o completare la cea mai veche care îl
considera pe Laiot Basarab artizan al înţelegerii cu Poarta şi prezenţa acestei
tradiţii la capitulaţiile din 1772 ni-l recomandă pe Pană Filipescu, ca unul din
creatorii de marcă ai capitulaţiilor.
În fond încă de la prima ciocnire între diplomaţia rusă şi cea turcă de la
Nemirow16 ruşii s-au confruntat cu răspunsul obişnuit pe care Poarta îl dădea
pentru orice pretenţie teritorială asupra Principatelor încă de la 1699, la
Karlowitz când Alexandru Mavrocordat Exaporitul declarase că „Moldova e
volnică şi nu e supusă turcilor cu sabia”[12] fiind astfel prima conferinţă
internaţională ce a pus pe tapet această problemă spinoasă.
Această cerere a Rusiei arată clar că încă de atunci (1737) ea a hotărât să
manevreze problema capitulaţiilor în folosul ei. Dacă Ţările Române erau doar
dependente de Poartă se putea imagina un viitor în care ele „volnice” fiind să se
rupă de aceasta şi să se pună sub protecţia Rusiei, ceea ce constituia în fond şi
o manieră de a refuza amestecul celorlalte puteri europene în problemele
româneşti.
Ca răspuns la această pretenţie de unilateralitate a Rusiei, clasa politică
românească, propune un set de acte cu caracter internaţional care să
reglementeze relaţiile cu Poarta, dar şi cu celelalte puteri şi să garanteze
autonomia şi integritatea teritoriului celor două Principate.
Nu întâmplător acestea apar în timpul războiului din 1768–1774, deci
într-o vreme când „decizia asupra viitorului posesiunilor europene ale Turciei
trece din mâna acesteia în mâna Europei”[13].
Cea mai bună dovadă a faptului că textul capitulaţiilor e anterior anului
1772 ne e dată chiar de notele politicii externe ruseşti. La 22 martie 1771 şi 24
octombrie 1771 ţarina Ecaterina se arăta gata a ceda principatele, dar în mod
condiţionat de reatribuirea către ele a „drepturilor, imunităţilor şi obiceiurile cu
care ele s-au supus Turciei”, ori prima schiţă de istorie a Moldovei, accesibilă
ruşilor (în care nu se vorbeşte de capitulaţii – n.n.) a apărut în 1772–1773 cu
numele de „Istoria Moldovei” spre a servi plenipotenţiarilor ruşi la negocierile de
pace şi nici nu cuprindea informaţii despre istoria Ţării Româneşti.
 Deci de unde ştia ţarina despre capitulaţii cu doi ani înainte de
specialiştii săi, dacă nu din memoriile şi de la vizita boierilor români la
Petersburg.
Aceştia au ilustrat ruşilor adevăratele dimensiuni ale capitulaţiilor şi i-au
făcut pe aceştia să fie interesaţi de trecutul principatelor spre a-l folosi ca o
armă împotriva Imperiului Otoman, dar şi a puterilor europene competitoare.
Faptul că în ciuda aprecierilor unor ruşi D. G. V. Gonţa şi L. E. Simionova19
care consideră capitulaţiile ca posterioare anului 1776 (mergând până la 1821)
acestea sunt acte pur româneşti. O dovadă suplimentară ce ne arată că teoria
capitulaţiilor este o creaţie pur românească fără nici un amestec al puterilor
străine şi în special a Rusiei este dedicaţia pe care Gavril, mitropolitul Moldovei
o dă contelui Rumianţeff pe un exemplar al celebrului „Nakaz”: „Fiindu bine
încredinţaţi că de vor vieţui sub aceste folositoare pravile, întru starea cea
neclintită a pronomiilor vechi, se vor face foarte fericiţi la politiceasca
împărtăşire”20. Astfel mitropolitul Gavril face „o minunată şi patriotică
rezervă”21 arătând în momentul de maximă putere al Rusiei că românii nu
sunt gata a renunţa la drepturile şi autonomia lor conţinute în vechile legături
cu Poarta oricât de tentante ar fi ofertele Rusiei. Şi mai clară ne apare opoziţia
boierilor din Principate la pretenţiile anexioniste ale Rusiei şi conştiinţa
realităţii că teoria capitulaţiilor era creaţia lor din faptul că la aproape doi ani
de la prima punere a lor în circulaţie, la 30 august 1774 avem în clar şi prima
capitulaţie a Moldovei folosită de această dată în spirit anti-rus, pro-turc într-
un act trimis la Constantinopol şi semnat de mitropolit, episcopi şi boieri. Acest
act dat Porţii prin spătarul Ioan Cuza şi postelnic Ienachi22 Chirică cuprinde
ideea că Principatele „s-au supus voluntar Porţii şi au format dintotdeauna un
fief separat, independent, autonom” şi solicită un tribut la cuantumul celui
fixat de Mahomed IV, iar „prinţii să fie aleşi în ţară şi confirmaţi de Poartă ca în
vechime”[15].
Iată deci că aceste „capitulaţii” apar ca acte cu caracter naţional, realizate
în Principate în perioada 1768–1770 şi gata a fi folosite nu în favoarea Rusiei
cum ea ar fi dorit, dar în favoarea Principatelor.
În fond ce sunt capitulaţiile şi care este dezbaterea născută de ele? O
lungă perioadă de timp de la „redescoperirea” acestor capitulaţii, moment pe
care l-am analizat mai sus nimeni nu a chestionat veridicitatea acestor acte. Iar
când se întâmpla aşa ceva, aşa cum avea să aprecieze M. Kogălniceanu (în
1856), „ne pare rău, foarte rău (şi fiecare cititor va înţelege pentru ce) că
„Zimbrul” ne sileşte să intrăm acum cu el în discuţie despre mai multă sau mai
puţină autenticitate a textului tratatului, încheiat de către Moldova cu Înalta
Poartă”24.
1986, p. 203-204. 24 C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei, p. 43, n. 3 sau
M. Kogălniceanu, Opere,vol. II, Scrieri istorice, Bucureşti, Editura Academiei,
1976, p. 575.
Adică necesităţile politice ale autonomiei Principatelor faţă de Poartă nu
permiteau nici unui adevărat patriot să intre într-o analiză de autenticitate fără
a prejudicia interesele neamului. După 1878 schimbarea poziţiei internaţionale
a ţării în urma congresului de la Berlin (iunie – iulie 1878) permitea acum o
analiză pur istorică ne încărcată de repercusiuni politice, la fel schimbarea de
mentalitate în cercetarea istorică, trecerea la pozitivism şi la o critică acerbă
contra vechilor „tabuuri” romantice.[16] Acestei atmosfere îi va aparţine o
critică puternică adusă existenţei capitulaţiilor de unul din autorii acestei şcoli
C. Giurescu, în lucrarea de acum celebră „Capitulaţiile Moldovei cu Poarta
otomană. Studiu istoric”.
În fond cartea era o riguroasă analiză ştiinţifică ce aplicată capitulaţiilor
Moldovei le dovedea influenţate de Dimitrie Cantemir prin „Istoria imperiului
otoman” şi „Descrierea Moldovei” „Cantemir plăzmuind pentru motive care nu
se pot încă lămuri, dar care par a fi mai mult de natură politică decât
ştiinţifică, condiţiunile închinării, consfinţite printr-un hatişerif al
sultanului”[17].
Trebuie spus că paternitatea primului act de punere în discuţie a
capitulaţiilor, îi revenise lui N. Iorga, ce aprecia, la publicarea cărţii banului
Cantacuzino, că „pretinsele tratate sunt rezultatul relaţiilor vechi cu Poarta, aşa
cum se păstrase în mintea boierilor dintr-o epocă mai târzie”27 „cu o formă
neadmisibilă din capul locului, căci în acest stil nu s-a scris niciodată în
cancelaria otomană”[18]. După aceste două luări de poziţie nimeni nu ar mai fi
îndrăznit să reia subiectul autenticităţii capitulaţiilor fără informaţii noi.
Acest lucru s-a putut face odată cu apariţia unei noi generaţii de
cercetători care în 1958 arătau: „hatt-l şerifurile privitoare la principatele
române sunt acte unilaterale prin care se asigura intrarea acestor state în ceea
ce se numeşte dreptul de contract, ele puteau fi retrase în orice moment de
către puterea eminentă şi valabilitatea lor era limitată la durata domniei
suveranului emitent”[19]. În 1974 se va descoperi primul izvor turcesc ce
cuprindea un act acordat lui Mihnea Turcitul în 1585, descoperire urmată de
altele în scurt timp.30
La capătul acestei lungi perioade de reevaluare Ştefan S. Gorovei scria:
„s-a pus în evidenţă un lung şir de mărturii autentice care atestă în diverse
momente şi împrejurări istorice, existenţa acestor acte cu adevărat
fundamentale”31. Deci capitulaţiile chiar dacă nu în forma în care fuseseră
iniţial rescrise existau, fondul lor istoric era real şi nu doar o tradiţie stătuse la
baza redactării acestor acte, ci chiar documente reale, dar căzute în
desuetudine şi uitare sau chiar distruse, fuseseră în mintea creatorilor acestor
acte. Cercetările recente au ilustrat că aceste acte nu erau nici unilaterale, ci
cuprindeau o atentă negociere şi nici atât de efemere, ci dependente de marile
condiţii strategice ce ar fi favorizat una sau alta dintre părţi. Cum spunea
perfect M. Kogălniceanu „nişte legături sui – generis care erau tari când românii
erau slabi şi slabe când românii erau tari”32.
Aceste înţelegeri între musulmani şi nemusulmani erau permise de
dreptul istoric pe baza unei complicate construcţii politice ce depăşea
împărăţirea strictă între o casă a drept – credincioşilor, dar – al Islam şi una a
necredincioşilor, adică a războiului, dar – al – harb permiţând existenţa unui
teritoriu ambiguu, intermediar, din care – am făcut parte şi noi – dar – al – ahd
– casă a păcii, a legământului ceea ce dădea o anumită stabilitate acestor
hattiserifuri33.
 Totuşi aceste înţelegeri au cunoscut o treptată evoluţie mergând spre
deteriorarea statutului juridic al Principatelor pe parcursul secolului XVI când
se trece de la ahidnamele de început ce garantau drepturile ţărilor române la
berate şi hatişerifuri de privilegii de rang inferior, această relations de l’Empire
Ottoman avec les Principates Roumaines, în SAO, I Bucureşti, 1958, p. 121–
147. 30 M. Maxim, Ţările Române, p. 143–169, „Statutul de Ahd. În teoria şi
practica juridică moldoveană”. 31 Stefan S. Gorovei, op. cât., p. 32. 32 M.
Kogălniceanu, Opere. Scrieri istorice, vol. II. 33 vezi o bună expunere a acestei
situaţii la M. Maxim, Ţările Române p. 143 – 169 – „Statutul de Ahd. în teoria şi
practica juridică musulmană”.
evoluţie fiind blocată de explozia de rezistenţă românească din vremea lui
Mihai Viteazul şi perioada imediat următoare[20].
Acestea sunt celebrele capitulaţii şi istoria lor zbuciumată mergând de la
afirmare la contestare violentă şi sfârşind într-o acceptare ce le transformă
radical ca formă, dar le păstrează conţinutul şi le probează veridicitatea.
Noi să urmărim mai departe drumul variantelor de capitulaţii pornite la
1768 – 1770 spre a susţine drepturile noastre într-o situaţie externă deosebit
de complicată şi să încercăm să ne explicăm de ce apar ele acum şi care este
clasa susţinătoare şi beneficiară.
Primul răspuns se impune cu claritate din tot ceea ce am spus: realitatea
istorică, un război rapid ce urma a duce la alungarea turcilor din Europa şi la
restructurarea statutului Principatelor, dar aceasta deşi cea mai evidentă nu e
singura raţiune. La fel de importantă e şi etapa nouă în care se aflau pe atunci
domniile fanariote, etapă apreciată ca extrem de dură de cei mai buni
cercetători ai epocii.
Astfel N. Iorga aprecia a corespunde acestei perioade un „fanariotism
naţional – grecesc, cu spirit de renovare, elenică, cu şcoli în acest sens şi cu
rezultatele la care se ajunge totdeauna în asemenea cazuri: la reactivarea
întregii societăţi româneşti, care admitea pe fanarioţi ca domni care să facă la
Iaşi şi la Bucureşti pe „filosofii francezi”, dar nu pe grecii cu program naţional
grecesc”35.
Într-o altă carte Dan Lăzărescu aprecia la rândul său pentru această
perioadă o întărire de nepermis a fanariotismului ce ameninţa a înghiţi
programul naţional românesc când odată cu revenirea Olteniei la Ţara
Românească, cu alungarea Austriei dincolo de Carpaţi şi cu reformele lui
Constantin Mavrocordat se ajunge la o deosebită considerare a puterii
fanariote, putere ce loveşte tot mai dur în interesele boierimii autohtone36 prin
transfer de grecitate din Fanar în Principate, prin fiscalitate şi prin măsuri
reformiste ca abolirea clăcăşiei în 1737 şi 39.
Viteazul, Bucureşti,Editura Politica,1970. 35 N. Iorga „Istoria Românilor
prin călători, Bucureşti, Ed. Eminescu 1981, p.351. 36 Dan A. Lăzărescu,
Imaginea României prin călători, vol. I, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1985.
Ştim deja cine sunt cei interesaţi de schimbarea statutului ţărilor române
şi cine ar fi principalii lor beneficiari, urmând mai departe lista creatorilor de
capitulaţii ce cuprinde majoritar nume de mari boieri precum Mihai
Cantacuzino, I. Văcărescu, N. Dudescu, G. Callimachi, Ion Cantacuzino, D.
Golescu, Gr. Ghica, Veniamin Costachi Al. Beldiman, D. Sturdza etc.37 Apare
clar aportul de marcă al marii boierimi la realizarea acestor acte diplomatice în
care aşa cum aprecia Vlad Georgescu, „termenul de autonomie nu trebuie să ne
înşele, el nu este decât un eufemism în spatele căruia se ascunde ideea de
independenţă[22].
Acelaşi autor ilustra o adevărată continuitate de luptă politică
pronaţională în cadrul acestor categorii „Bunicul lui I. Văcărescu e ucis de turci
la 1714 împreună cu Constantin Brâncoveanu, tatăl şi unchiul conduc
mişcarea de la 1753, nepotul său Barbu va fi printre iniţiatorii mişcării lui
Tudor Vladimirescu, în multe privinţe Mihai Cantacuzino preia şi transmite
apoi nepotului său Ioan idei formulate de Şerban Cantacuzino şi Constantin
Cantacuzino”39.
Apare astfel clar că marea boierime nu e la primele încercări de
restructurare a echilibrului, ci intră într-o tradiţie a activităţii politice, într-o
adevărată istorie Shakesperiană a predestinării unde moartea eroică a
părintelui îi obligă pe fiu la acţiune şi tot aşa într-un lanţ permanent. Nu e
vorba deci de o atitudine de moment ci de tradiţii politice şi de povestiri istorice,
geneologii familiale ce nu numai că obligă la activism politic, dar oferă şi
argumentele istorice ce duc la naşterea capitulaţiilor. În aceste circumstanţe
este cu totul firesc să constatăm ascendentul în planul ideologiei naţionale a
problematicii politice, a raportului cu puterea suzerană, problemă prioritară a
momentului pe care îl traversează ţările noastre. Aşa se explică reactualizarea
ideilor cantemirene, devenită principala referinţă în ideologia politică”[23], iar
Gh. Platon aprecia că „există o reţinere ciudată cu privire la creditul care
urmează să fie acordat boierilor şi clasei pe care aceştia o alcătuiesc, în
diversele etape ale istoriei noastre. Ne-am obişnuit (…) să-l excludem cu
ostentaţie aproape de la orice act mare al istoriei, când îi acceptăm, admitem că
au fost constatări să participe la un act progresist au făcut-o sub presiune.”[24]
De data aceasta boierimea română a dovedit o atitudine de înţelegere
remarcabilă a statutului Principatelor gata fiind să ia o atitudine clară „tragicul
context internaţional în care totdeauna, s-au aflat ţările române în cursul
istoriei au impus opţiuni la fel de tragice generate de anumite convingeri
politice cei care au calculat greşit de cele mai mult ori au plătit cu viaţa[25].
Exact, lupta pentru capitulaţii a fost declanşată de marea boierime în
condiţii grele şi meritul îi aparţine cel puţin în etapa de până la 1821 şi cei care
au preluat standardul apărării capitulaţiilor au sfârşit deseori tragic. Dacă
privim numai la prima generaţie de creatori ai capitulaţiilor. Mihai Catacuzino
îşi va sfârşii viaţa într-un exil sărac în Rusia, la fel nepotul său, spătarul Ioan
Cuza va fi decapitat în Moldova, Petre Depasta nimeni altul decât un nou
creator de capitulaţii va fi condamnat alături de spătarul Cuza la pierderea
averii ca trădător al Porţii” cu confirmarea sultanului.43
Deci această luptă nu e un expedient o ofensivă culturală ci presupune în
primul rând o atitudine net antifanariotă, antigreacă.
Mihai Cantacuzino şi Ion Cantacuzino se văd ca domni pământeni, iar
ceilalţi creatori ai capitulaţiilor nu vor ezita la 1774 să aleagă un pământean ca
domnitor, pe banul Ştefan Pârscoveanu44.
 Creatorii capitulaţiilor în Moldova: Depasta, Cuza, Manolachi, Bogdan,
Chirică vor intra într-o conjuraţie antifanariotă şi mulţi vor fi executaţi de
domnul Constantin Moruzi (august 1778)45. Iată deci că lupta pentru
capitulaţii a cerut de la bun început jertfe şi va continua să ceară jertfe de a
lungul întregii sale existenţe.
p. 210. 45 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Bucureşti,
Editura Lider 2000 p. 84.
Ajunge să ne gândim la Tudor Vladimirescu şi o generaţie întreagă de
boieri care are „amintirea unor bejeneri în pripă a acestor goane năpraznice
prin zloată, a nopţilor petrecute în capul oaselor…a zilelor de umilinţă şi
deznădejde, în care mai niciuna din înaltele feţe de ţării nu scăpase de furia
plebei”[26] suferinţe transformate în avalanşa de memorii bazate pe capitulaţii
a anilor 1821–1822.
Încă odată lupta pentru capitulaţii nu e uşoară şi ceea ce e important de
observat e că primul lor rol nu e atât antiotoman căci ele arată tocmai o
înţelegere între cele 2 părţi cât în mod expres antifanariot, cea mai frecventă
cerere e revenirea la o domnie pământeană. Un scriitor mai puţin familiarizat
cu lumea diplomatică şi de o mai redusă cultura şi informaţie ca Dionisie
Eclesiachul crede la 1774 (şi multă lume o credea alături de el) că tratatul de la
Kucuk Kainargi prevedea ca o condiţie pentru revenirea Principatelor la
imperiul otoman „aşezământ ca turcii să nu mai sează în Ţara Românească… şi
domnul să fie ales de boierii ţării din pământeni din etnia şi neamul
domnesc”[27].
E clar în această atmosferă creată de capitulaţii părea improbabilă o
revenire a fanarioţilor neincluşi în ele şi respinşi de societatea românească.
Unul din creatorii capitulaţiilor de la 1768–’70, episcopul, ulterior mitropolitul
Cozma Popescu va fi atât de disperat de revenirea fanarioţilor încât îi va scrie
cancelarului austriac A. V. Kaunitz să obţină „menţinerea măcar a vechilor
privilegii în cazul când independenţa nu s-ar putea obţine”[28].
Înainte de a părăsii momentul 1772 e necesar să mai facem o revizuire a
unei opinii înrădăcinate în mentalitatea istorică, anume că aceste capitulaţii ar
sta prin filiera lui I. Văcărescu sub influenţa lui Dimitrie Cantemir popularizat
în perioada 1734–1771. În fapt aşa cum am văzut capitulaţiile Moldovei se nasc
mai târziu şi sub influenţa celor redactate în Ţara Românească şi au un
caracter mai puţin elaborat, influenţa cantemiriană apărând abia în faza
ulterioară a creionării lor complete în opera doctorului Petre Depasta.
Prima etapă e în principal a capitulaţiilor din Ţara Românească şi acestea
stau aşa cum am văzut sub influenţa operei familiei Filipescu şi a operelor lui
Constantin Cantacuzino – stolnicul ce aprecia că „români: se află atâta fericiţi
şi slobozi de tot, iar încă şi domnie, stăpânirea şi limba aceea a românilor tot
stă să fie”49 şi în a cărui tradiţie familială se menţinea amintirea postelnicului
Cantacuzino care evitase transformarea ţării în paşalâc tocmai promiţând
respectarea întocmai a condiţiilor „capitulaţiilor”50. L-a fel în biblioteca familiei
se află fără îndoială „Istoria Ţării Româneşti” a stolnicului Constantin
Cantacuzino într-o variantă mai amplă decât cea care ne-a parvenit nouă şi în
orice caz documentaţia strânsă pentru lucrare: „hrisoavele domnilor ce sunt pre
la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate câte am putut vedea să pot scoate
ceva”51, adică o bogăţie de material care îi va folosii urmaşului său în
elaborarea tezei capitulaţiilor. Adevăratul izvor al primelor capitulaţii ne apare
cu claritate Constantin Cantacuzino – stolnicul şi opera sa istoriografică şi
operele familiei Filipescu, Dimitrie Cantemir şi operele sale fiind recuperaţi de
autorii moldoveni cel mai probabil în 1772 şi perioada următoare. Şi era normal
căci „timp de secole drepturile româneşti vor fi acreditate în conştiinţa
europeană prin lămuriri, dovezi istorice, opere culturale şi evidenţa unei
comunităţi de gândire şi civilizaţie”[31].
Problema capitulaţiilor era una prea importantă spre a-şi avea izvorul în
doar o operă şi un personaj, ele apăreau de la început ca o operă colectivă atât
a marii boierimi, a clasei politice din cele 2 principate dar şi ca o punte peste
generaţii unind istoriografii din deceniile de aur 1678 –1715 cu nepoţii lor care
încercau să refacă situaţia Ţărilor Române de la sfârşitul secolului XVIII.
Deci o unitate de acţiune şi simţire românească care va permite
capitulaţiilor în perioada următoare să îşi facă o intrare răvăşitoare pe scena
diplomatică internaţională pentru aproape 100 de ani (până la 1878).
Bucureşti, 1932, p. 15
Bucureşti Editura politică, 1966, p. 11 51 Cronicari munteni p.
62 ,Capitulatiile între 1772 şi 1821 – arma împotriva dominatiei fanariote.
Abia lăsate capitulaţiile de către boierii din Ţara Românească pe masa
reprezentanţilor de la Congresul de pace de la Focşani şi începea o nouă etapă
a luptei. Etapă care va continua fără oprire până la 1774: popularizarea
capitulaţiilor dincolo de perimetrul ruso-turc şi în occident şi mai ales în
Austria, direct interesată de spaţiul românesc. În fond aşa cum observă şi
Alexandru Duţu odată cu trecerea ţărilor române de la „conştiinţa ortodoxă la
cea naţională”[32]se conştientiza primejdia reprezentată de o legătură prea
strânsă cu Rusia, care în acelaşi timp ţesea chiar un plan fantastic de trimitere
a românilor în stepă, desfiinţarea principatelor şi deşertificarea teritoriului spre
a prevenii noi conflicte.2 Faţă de astfel de opinii excentrice, patrioţii români au
înţeles să răspundă prin accelerarea propagandei în ceea ce priveşte drepturile
lor istorice consfinţite în capitulaţii. (începe tot acum şi prima lor folosire
împotriva intereselor Rusiei ce cereau ca problema Principatelor să nu devină o
chestiune europeană ci una bilaterală: ruso-turcă). Astfel în 1770 românii
cereau să se bucure chiar de ar fi să ajungă „supt stăpânirea Rusiei şi
bucurându-se de deplina noastră slobozenie, să nu fim lipsiţi de mila ce avem
supt stăpânirea turcească ci încă să ni se mai înmulţească”3. Împărătesei
Ecaterina II-a îi cereau „asigurându-li cu multă milostenie toate privilegiurile şi
drepturile lor”4. Într-o scrisoare către elciul (ambasadorul – n.n.) Austriei
vizându-se internaţionalizarea problemei se nota: „Principatele moldo-române
au stătut totdeauna sloboade supt domnii lor pământeni uniţi cu Ungaria şi cu
Transilvania, de unde au primit totdeauna ajutoare[33] spre a se lupta
împotriva deselor opintiri ce făceau Turcii pentru a-l supune. În cele de pe
urmă, nevoia a silit pe părinţii noştri a se preda supt mari condiţii, folositoare
şi însemnate, pe care însă tiranii au început a le restrânge”6.
 Într-o a [34]-a scrisoare către acelaşi elciu se scrie „privim împrejurările
de acum ca foarte princioase pentru a cere din nou vechile noastre drepturi şi a
ne pune într-o stare de neatârnare”7.
Neatârnarea aceasta era adevăratul vis al boierilor români nicidecum
stăpânirea rusească cum au exagerat mulţi. Cu armatele ruse ocupând ţara şi
apărând ca biruitoare, trimişi la Petersburg precum odată la Istambul, cu forţa
aproape, boierii români găsesc curajul de a folosii capitulaţiile în favoarea lor şi
mai ales de a spune prin intermediul Austriei voinţa lor de independenţă şi nu
de distrugere statală.
Ce e interesant, este că scrisorile menţionate mai sus sunt anterioare
momentului 1772, prima impunere diplomatică a capitulaţiilor ilustrând din
nou că acestea erau deja redactate de boierii români, cu mult înaintea
congresului de la Focşani şi nu sub influenţa Rusiei ci contrar ei.
În scrisoarea ce acompania trimiterea capitulaţiilor către reprezentantul
Rusiei, contele G. G. Orlov se preciza: „urmaşii străbunilor noştri… care au
legat ocrotirea ţării noastre de Poarta othomanicească, cunoşteau foarte bine
modul cu care s-a dat patria noastră. Cu toate acestea, în fiecare neam din
urmă, se vede necunoaşterea acelor vechi învoieli şi ţara gemând, nu cutează
nici să crâcnească spre a-şi cere vechile sale drepturi”8. Acesta era adevărul,
proclamarea capitulaţiilor şi discuţia în jurul lor era prohibită înainte de 1768
şi acesta este motivul pentru care nu aflăm informaţii amănunţite despre ele
înainte de această dată9, în schimb ele apărând din abundenţă după 1768
când războiul şi retragerea administraţiei fanariote permit aceasta. Aici e
marele rol al Rusiei care a permis agitaţia în jurul capitulaţiilor înţelegând să o
folosească în jocul ei diplomatic. Că românii nu au înţeles acelaşi lucru e de
acceptat.
Istoriografia de la C. Giurescu a apreciat integral actele înaintate
Congresului de la Focşani ca „falsuri patriotice” cum spunea N. Iorga. În fond
analiza riguroasă a lui C. Giurescu se întindea doar asupra textelor
capitulaţiilor moldovene şi parţial a celor muntene, iar N. Iorga era cel care
dădea verdictul asupra falsităţii ca formă a textelor muntene10 referitoare la
supunerea Ţării Româneşti faţă de Imperiul otoman în timpul lui Mircea şi a
Laiotă Basarab (1383 şi 1460). Dar aceste acte au fost însoţite şi de documente
autentice lucru nereliefat până acum, dar uşor observabil în enumerarea
banului Mihai Cantacuzino: „firmanele care întăreau privilegiurile ţărei, firmane
care totdeauna numeau pământul românesc autonom şi de sine stătător dintru
început şi îndeosebi cinstit cu autonomia.
Firmane pentru a face negoţul Turcii la bâlciurile ţării, firmane care
opresc trecerea prin ţară nu numai a turcilor de rând, dar chiar şi a Paşilor
celor mari.
Firmane care opresc apelul pământenilor, de a nu fi traşi prin judecăţi
afară din Ţara Românească.
Firmane care îndreptăţeau pe Domni de a căuta pricinile de judecată
între Turcii şi Români11. Erau acestea documente neautentice? Câtuşi de puţin
şi iată câteva exemple de firmane sultanale, care la doar perioada războiului
din 1737–1739 când austriecii vor să ia Muntenia şi proclamă acest lucru în
oraşul Câmpulung primesc răspunsul „Noi cele două provincii ale Moldovei şi
Ţării Româneşti am fost fără îndoială cele mai fericite din câte a supus casa
otomană, deoarece suntem singurele cărora li s-a acordat dintru început şi le-a
fost permanent menţinut privilegiul de a fi guvernate de domnii din naţia
noastră şi de ritul nostru” (vezi Şerban Papacostea, „Tratatele Ţării Româneşti
şi Moldovei cu Imperiul otoman în sec. XIV–XVI; ficţiune politică şi realitate
istorică în „Stat, Societate, Naţiune. Interpretări istorice, p. 104 şi aceste
cuvinte erau rostite în plină epocă fanariotă şi de nişte clerici şi orăşeni nu de
cel mai înalt rang şi cultură, dar în orice caz pătrunşi încă de spiritul
românismului şi amintirea capitulaţiilor. 10 ibidem p. 69 11 ibidem, p. 499–
500
Astfel la 5–14 noiembrie 1774 Abdul Hamid I declară „să nu se îngăduie
nimănui ostaşi sau civili să intre în Ţara Românească şi Moldova”13.
În privinţa comerţului „negustorii îşi vor prezenta scrisorile lor voievozilor
Ţării Româneşti şi Moldovei şi luând alte teşchererele de la voievozi vor şedea în
locurile care li se vor arăta, în târgurile ce vor fi organizate… nu vor întreţine
vite şi nu vor înfiinţa câşle”13.
Pe 16/25 ianuarie 1782 „era oprită intrarea tuturor, fără poruncă în Ţara
Românească, iar cei ce o vor face contrariul să fie împiedicaţi, opriţi şi să fie
pedepsiţi”14.
12/21 ianuarie 1785 „când va sosi înalta parafă împărătească să vă fie
cunoscut că ţara Moldovei fiind din trecut şi până acum separată la cancelarie
şi fiind oprită călcarea ei cu piciorul, ea este liberă în toate privinţele în ţara
mai sus pomenită să nu intre nimeni”15.
Este vreunul din aceste documente diferit ca sens şi formă de ceea ce
enumera banul Cantacuzino ca documente remise pe masa conferinţei de la
Focşani?
Nu, banul Cantacuzino a uzat o metodă perfectă amestecând între texte
inedite, realizate de el şi colaboratorii lui, texte autentice reuşind astfel să pună
în perplexitate partea otomană, care izvoarele arată clar nu a mai putut
reacţiona. A strecurat şi aici firmane care nu existau precum cel cu privire la
„firmane care arătau cum alegerea Domnului se făcea de românii pământeni
„[53] sau poate erau firmane din vechime care nouă nu ne-au parvenit, lucru
care potrivit opiniilor unor turcologi de renume este perfect posibil. Nu trebuie
crezut că aceste firmane erau doar post 1774, există o pleiadă de acte de acest
gen cu conţinut aproape identic, de astfel documentele citate au un început
similar „când au fost cercetate condicele de porunci aflate în păstrare la
Divanul meu împărătesc, s-a găsit scris că fuseseră date în repetate rânduri
porunci înalte şi enumerările continuă ca la Mihai Cantacuzino „ca după ce
raialele Ţării Româneşti şi Moldovei, care sunt ca şi chelerul Înaltei mele
împărăţii, îşi vor da gizielele lor după trebuinţă, să nu se mai perceapă pentru
socotelile vechi nici bani şi nici altceva, orice ar fi ele, iar în cazul certurilor
dintre musulmani şi raiale sau dintre raiale, voievodul Ţării Româneşti…să le
dea drepturile ce se vor dovedi”[36]. Este exact formularea lui Mihai
Cantacuzino cu privire la firmanele de judecăţi şi zeci de astfel de „nizamuri şi
firmane ar putea fi date spre a arăta că banul Cantacuzino a dat documente
reale, existente delegaţilor ruşi care i-au pus în încurcătură pe turci. Când
aceştia potrivit obiceiurilor lor” au cercetat înscrisurile de porunci păstrate la
Divanul meu împărătesc”18 cu cele furnizate de Cantacuzino şi de ruşi s-a
găsit o identitate perfectă ceea ce ne explică de ce turcii au acceptat celebra
menţiune în tratatul de la 1774 privind vechile drepturi ale Principatelor şi nu
le-au respins „ex. abrupto” pentru că banul Mihai Cantacuzino spusese parţial
adevărul şi documentele falsificate ca formă erau şi ele valabile în conţinut19.
Acest amestec de adevăr, acte originale şi reconstituiri (să nu uităm că
Repnin ceruse boierilor să aducă originalele actelor şi cererilor lor)20. Ceea ce
Mihai Cantacuzino făcuse; amestecate între documente originale, emanate de la
Poartă acte realizate intern, dar care alcătuiau un tot şi împinse suficient de
mult în trecut pentru ca depistarea lor să fie dificilă. Astfel se explică marea
victorie a capitulaţiilor: ele nu au fost declarate false şi respinse de Poartă în
mod oficial, clar şi ferm niciodată (singura punere sub întrebare, dar extrem de
moderată a apărut la 1856 când reprezentantul turc a declarat că nu s-au
putut găsii în arhivele ţării sale urme ale capitulaţiilor [37].
În plus ceea ce a provocat şi mai mult consternarea Porţii a fost un
capitol sugestiv intitulat: „stricarea privileghiilor şi ruinarea Ţării Româneşti”22
prin care în contrast cu toate asigurările date de Poartă era descrisă situaţia de
facto a ţării.
Perioada 1772-l774, în pofida întreruperii negocierilor de la Focşani, este
prin excelenţă perioada diplomatică a confruntării. După primele victorii
surprinzător de rapide ale armatei ruse în anii precedenţi conflictul va trena şi
va apărea tot mai clar în urma implicării general europene şi în special a
Austriei că adevărata soluţie va apărea pe plan diplomatic, înfrângerea oricât de
severă a Turciei neputând duce automat la ocuparea teritoriului de către Rusia
ci doar la o intervenţie europeană. „Dezmembrarea Poloniei o anunţa pe a
Turciei şi nu exista cabinet sau om de stat care să nu aibă un proiect de
împărţire a Imperiului otoman ţinut în rezervă pentru momentul oportun.
Privită din acest unghi de vedere suzeranitatea otomană a constituit o piedică
în calea anexării principatelor de către alte puteri, în calea declanşării unei
tragedii asemănătoare celei poloneze”23.
Existenţa noastră va fi în primul rând salvată în această perioadă de
rivalitatea ruso-austriacă şi de interesul general european pentru această zonă
şi tot această rivalitate va permite capitulaţiilor să îşi câştige reputaţia
internaţională.
Astfel încă din 1769 viitorul împărat Iosif al II-lea îi va declara lui
Frederic al II-lea că „nici el, nici mama sa nu vor accepta vreodată ca ruşii să
rămână în posesia Moldovei şi Valahiei”[38].
Perioada 1772-l774 este deci o perioadă propice agitării problemei
capitulaţiilor şi în plus o perioadă pentru Moldova de formulare suplimentară a
acestor acte. Ajungându-se şi pentru această ţară la primul text definitiv al
capitulaţiilor moldovene aflat sub influenţa combinată a actelor finalizate de
boierii din Ţara Românească şi de tradiţia cantemiriană ce apreciase că
„bisericile, legea, giudecăţile, obicei ele nezmintite şi nebetejite şi le-au păzit…
în ţările noastre nu s-au clădit moschei, ceea ce este cel mai mare semnul
vrednicii şi slobozii”25
La fel de importantă şi ilustrativă pentru realizarea capitulaţiilor înainte
de 1772 şi chiar de 1770 şi în Moldova şi de corelarea lor cu realităţi şi
informaţii istorice este existenţa unui apel al boierilor şi clerului moldovean
către ţarină, în decembrie 1769 şi în care solicitau retrocedarea din Polonia a
inventarului şi documentelor Mitropoliei Moldovei care conţine vechile drepturi
ale ţării şi care fuseseră luate în urma expediţiilor lui Ioan Sobiescki din
1686.26 Deci încă din 1769 acesta căuta informaţie istorică pe baza relatărilor
lui Cantemir despre drepturile ţării ajunse în Polonia, practic deci organizau o
adevărată vânătoare de documente menite a ne proba drepturile în faţa noii
puteri ce dorea a ne ocrotii.
Fără îndoială că rămăsese în memoria oamenilor politici români
amintirea proclamaţiei din 30 mai 1711 care justifica acţiunea Moldovei prin
necurmatele încălcări ale suveranităţii ei, a tractatelor ei” de către Poartă. Aici
se invocau vechile capitulaţii acordate de otomani lui Bogdan al III-lea, drepturi
ale ţării nerespectate de turcii”27-28.
Opinia generală e că dezbaterea în jurul capitulaţiilor a început abia cu
1772/1774, dar este o opinie falsă. Încă de la jumătatea sec. XVII în faţa luptei
între boierimea autohtonă şi cea de origine grecească (vezi conflictul vestit
Cantacuzini – Leurdeni, extins pe aproape 3 decenii până la domnia lui Şerban
Cantacuzino 1678-l688) şi în faţa presiunilor tot mai crescute ale Porţii asupra
drepturilor principalelor aceste acte încep a fi tot mai des ridicate la rang de
principiu diplomatic. Astfel cronicarul Radu Popescu la începutul secolului al
XVIII-lea ştia despre capitulaţii suficiente informaţii (să nu uităm această
cronică se afla în posesia boierului Pană Filipescu care nu întâmplător e unul
din creatorii capitulaţiilor). „Deci după ce au făcut Mircea Vodă aceste izbânde,
văzând obrăznicia turcilor, s-au împăcat cu ei şi le-au fost dând plocon pentru
ca să se odihnească ţara cu pace”[39].
Aşa cum mulţi istorici înţeleg „într-o vreme dominată covârşitor de
spiritul tradiţiei, argumentarea boierilor români trebuia neapărat să se rezeme
pe invocarea situaţiilor din trecut, pe drepturile istorice ale ţărilor lor.”30Astfel
se explică valul de menţiuni care pătrund în întreaga societate românească din
afara arcului Carpaţilor, în sec. XVII–XVIII cu o accentuare deosebită după
1770, când întâlnim ca element propice eventual chiar sub forma unei anexiuni
legale (printr-o aderare chipurile benevolă) Rusia trebuia să le întărească
Tarilor Romane poziţia externă distinctă, adică statutul special de autonomie
rezultat din capitulaţii”31.
După anul 1773, probabil an nu numai de acţiuni militare, dar şi de
concentrare pe problema capitulaţiilor, anul 1774 se deschide la 30 martie cu o
scrisoare adresată „împărătesei Rusiei, contelui I. N. Panin şi mareşalului –
conte Romanţof” în care se arată îngrijorarea factorilor politici din Principate ce
observă că Rusia e mai puţin dornică să sprijine cauza „capitulaţiilor” în urma
complicaţiilor situaţiei internaţionale.
„Temerea noastră nu este că ne vom pierde numai privilegiile, ci că mai
mulţi dintre noi ne vom pierde şi viaţa (temere după cum am văzut îndreptăţită
de evenimentele ulterioare – n.n.) pentru că tiranul păţit din cele trecute va
schimba chipul cârmuirii noastre în paşalâc (…) şi nici un fel de învoială sau
tractat nu-l va putea face să le păzească”32.
Contelui Panin aceeaşi i se adresau „pentru slava şi marile interese
adevărate ale Rusiei s-o ocrotească spre a se asigura slobozenia”[40].
Ce se întâmplase? Rusia satisfăcută de partea sa din Polonia34 şi
înţelegând deja că va ieşii răsplătită şi cu părţi ale imperiului otoman, probabil
cu Crimeea, anexări pentru care avea binecuvântarea Austriei şi a Europei şi
înţelegând că anexarea Principatelor e mult mai dificilă înregistrase o marcantă
scădere de interes. Scădere care se datora şi diverselor acţiuni politice bazate
pe „capitulaţii”, prin care clasa politica românească încercase să cointereseze
Austria şi Europa în garantarea autonomiei lor şi evitarea trecerii de la un
stăpân la altul. Astfel de acţiuni tratate grotesc de Rusia, ca nerecunoştinţa,
făcuseră să se simtă un curent de abandon pe care boierii români care îşi
legaseră soarta de Rusia şi agitaţia în jurul „tractatelor” cu Poarta îl înregistrau
cu deznădejde. Ştiau că provocaseră daune intereselor otomane prin
dezvăluirile făcute la Focşani dând părţii ruse documente autentice pe care ea
nu le-ar fi putut deţine şi care aruncaseră în perplexitate Poarta („o păţise
tiranul” cum spuneau ei) şi fumizând şi acte politice constituite de ei în acord
cu tradiţia şi realitatea istorică amplificaseră această derută, iar acum ar fi
venit timpul răfuielii (din această derută Poarta va ieşi definitiv abia la 1878).
Această disperare se accentuează şi în mai 1774 se adresează
feldmareşalului rus „Rumianţev” o scrisoare în care e rugat a ajuta o deputăţie
din ţară să ajungă la Petersburg, delegaţie prin care „să propunem şi să cerem
simpla noastră rugăciune şi dorinţă: întărirea slobozeniei noastre”35.
La 3 iunie în două scrisori diferite, adresată una contelui Panin se cerea:
„a vă spune cu plăcere umilele rugăciuni pentru întărirea slobozeniei ţării
noastre”36 iar contelui Cemisev o altă misivă: „rugânduvă pentru întărirea
slobozeniei terii noastre”37.
Aşa cum aprecia Leonid Boicu la 1772-l774 „accentul preocupărilor
româneşti cădea asupra condiţiilor retrocedării către Poartă a Principatelor sau
asupra formulării unui statut de stat – tampon”[41]. Pentru cea dintâi ipostază
(…) se continuau eforturile merite să repună Principatele în vechile lor drepturi
originare.
E aici momentul să spulberăm o altă mentalitate greşită legată de
„capitulaţii”, ideea că acestea au apărut ca obiect de atenţie diplomatică doar la
1772, dacă ne referim la forma clară data de Mihai Cantacuzino atunci această
idee are o oarecare raţiune. Dacă ne referim însă la conţinut trebuie arătat că
documente cu un conţinut similar (singura diferenţă e ca ele nu se pretindeau
a fi un „tractat” ci doar informaţii din el) au fost înaintate cu mult timp înainte
curţii de la Viena. „În esenţă memoriile succesive înaintate curţi din Viena în
cursul războiului şi al negocierilor de pace, în 1716–’18 rod al speranţelor de
eliberare trezite de biruinţele contra vechilor dominatori, cer pe lângă
desprinderea ţări de turci, „păstrarea datinilor” ei în relaţie cu Poarta, domnii
să nu mai fie străini, ci români orânduiţi pe viaţă, tribut scăzut la nivelul vechi,
revenirea la autonomia internă chiar în cazul păstrării suzeranităţii otomane”39
-40.
Capitulaţiile existau deci în conştiinţa diplomaţiei europene (să ne
reamintim episodul de la Carlowitz când turcii răspund polonezilor „că Tara
Moldovei nu pot să o deie să le fie lor podani, că iaste volonică, că turcilor îi
închinată, nu-l luată cu sabia”41) şi numai astfel se explica rapida lor
acceptare într-o societate bazată pe tradiţie, precum era cea medievală”.
Într-o societate diplomatică ce deţinea arhive, date perfecte, ca cea
vieneză şi care respingea „de piano” orice inovaţie „repunerea în vigoare a unor
vechi drepturi recunoscute în trecut, dar violate în prezent”42 nu a născut
proteste deoarece aceste acte se regăseau ca spirit în toate memoriile ce
fuseseră înaintate curţii de la Viena şi sporadic şi altor puteri în ultima sută de
ani. Ele nu constituiau o noutate şi nu au născut uimire în lumea diplomatică
europeană obişnuită a auzii de ele nu doar de la partea română dar şi de la cea
turcă la toate marile congrese de pace ale perioadei: 1699, 1718, 1737, 1739,
1772 şi acum la 1774.
Un singur exemplu e mai mult decât grăitor pentru frecvenţa cu care
proto-capitulaţiile sunt furnizate diplomaţiei europene de către români.
În aprilie 1711 la tratativele de la Luţk, Dimitrie Cantemir va face să fie
menţionate de nenumărate ori cuvintele în textul final „după vechile obiceiuri
ale Moldovei” anume: „graniţele ţării, autonomia ei faţă de turci”, organizarea
internă etc.”[42] Aceste cuvinte nu reprezintă nimic altceva decât reprezentarea
vechii realităţi statuate prin „capitulaţii”, aceea că avem de a face cu un
pământ liber, libertate răscumpărată anual prin diferite sume de bani înaintate
Porţii.
Ilustrativă pentru modalitatea prin care amintirea acestor acte s-a
păstrat în societatea românească este modul în care s-a luat decizia acceptării
adevăratelor ahidnamele, a actelor originale. Astfel actul din martie / mai 1456
„prin care Petru Aron şi adunarea ţării hotărăsc să răscumpere pacea de la
turci”44 menţionează: „ne-am sfătuit mult şi am socotit între noi despre
cotropirea şi pieirea ţării noastre”45 şi în final toţi boierii semnează adresa prin
care se decide răscumpărarea păcii de la turci.
Astfel de acte colective antrenează conştiinţele a multor oameni şi
participarea la ele devine o adevărată tradiţie familiară şi orală, specifică
societăţii medievale. Toţi oamenii prezenţi la astfel de adunări (şi ele au fost
numeroase în istoria noastră pe această problemă a relaţiilor Poartă –
Principate)46 poartă convingerea, absolut reală, că decizia lor apare la capătul
unei forme de negocieri, deci o formă de tratat prin care în schimbul tributului
ţara rămâne complet independentă. De aici, din această amintire a marilor
adunări care au decis problema raporturilor cu Poarta apare tradiţia
capitulaţiilor. Din acest moment „reprezentanţii clasei politice a Ţării Româneşti
şi Moldovei au invocat în toate împrejurările care puteau servii interesele
româneşti: capitulaţiile”47 -48.
La 1774 boierii sunt practic disperaţi în faţa acestei noi uitări a
capitulaţiilor, a acestei noi trădări, cum o socotesc fără a avea însă curajul său
o spună cu glas tare, căci unicul loc de refugiu le rămâne Rusia. Totuşi bătălia
nu e definitiv pierdută căci „diplomaţia ţaristă în scopul întării propriilor poziţii
în dauna Porţii a urmărit formarea unui stat mai puternic în regiunea Dunării.
Astfel cu prilejul preliminariilor de pace de la Focşani (1772), Rusia a pus
problema constituirii Principatelor într-un singur stat (pe care să-l poată înghiţi
mai uşor -n.n.) care urma astfel să se formeze Statul independent Dacia, situat
între Rusia, Austria şi Turcia”49.
În final „tratatele ruso-turce au prevăzut dispoziţii prin care se îngrădea
sistemul politici otomane de ascensiune, înlocuindu-l cu sistemul convenţional
al tratatelor internaţionale”50.
Ca urmare tratatul încheiat în 1774 la Kuciuk Kainargi prevede la art.
XVI că „Principatele au a se bucura în viitor de aceleaşi privilegiuri, de care s-
au bucurat în timpul domniei sultanului de fericită amintire Mahomed (IV) prea
iubitul tată al Maiestăţii sale sultanului”51
Aşa cum arăta A. D. Xenopol, tratatul din 1774 datorită situaţiei
internaţionale complexe: „recunoştea Rusiei numai un drept încă foarte
nehotărât, acela de a proteja Ţările Române. Ambasadorul rusesc din
Constantinopol putea, când va cere nevoia, să vorbească în favoarea lor şi cum
au făcut de 140 de ani de când ei recunosc superioritatea otomană” vezi Stefan
Stefănescu Istoria. Românilor p. 123. 47 La fel Dimitrie. Cantemir la 1711 după
tratatele vorbeşte boierilor din nou de raporturile cu Poarta şi de încălcarea de
către ea a „tractatelor” iniţiale. 48 St. Stefănescu, Istoria Românilor, p. 121. 49
I. Vântu, G. G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale şi
constituţionale, Bucuresti, Editura. Ştiinţifică, 1965, p. 40. 50 ibidem p. 40-41.
51 C. Giurescu Capitulaţiilep. 27 şi Hurmuzaki supliment I, doc. MCCLXXII p.
898-899.
prin însăşi tratatul se stipulau spre folosul lor mai multe condiţii
princioase”[43] Începând cu tratatul de pace încheiat între Rusia şi Imperiul
otoman de la Kuciuk Kainargi (10/21 iulie 1774) capitulaţiile au fost luate
drept bază de discuţie în ceea ce priveşte organizarea şi statutul internaţional
al Principatelor Române”53.
Neştiind încă de semnarea păcii şi de condiţiile stipulate boierii încă se
mai agitau pentru apărarea ţării, la 10 iulie ei adresau scrisori către
feldmareşalul Rumianţev (Romanţof). Obreşcof şi I. N. Panin cerându-le „să
luaţi parte şi voi după bunătatea Escelenţei voastre la întărirea slobozeniei
neamului nostru”54.
În momentul aflării prevederilor exacte ale păcii o adunare a ţării cu
semnăturile mitropolitului, episcopilor şi a boierilor ţării îi scrie contelui
Rumianţev (22 iulie 1774): „Fiindcă Escelenţa voastră aţi binevoit a ni spune
prin graiu, că în tractatul de pace de curând încheiat s-au pus ca temeiu de
fericire a ţării noastre starea în care se afla ea în zilele lui sultan Mahomed al
IV-lea, plecat ne rugăm E. V. a se face prin deosebit articol o descriere a acestei
stări, încât să nu mai poată fi privitoare de deosebite tălmăciri. Deci, mai
înainte de toate, cel dintâiu privileghiu al nostru era: 1. Alegerea Domnilor
noştri în fiinţa unui pământean, întărit de Poartă, prin cererea cu anaforaua
noastră, pe toată viaţa, dovadă la aceasta aducem pe Domni care au domnit în
zilele pomenitului sultan Mehmed al IV-lea.
 „…Aceasta ne rugăm să se facă şi acum a se alege adică Domnul ţării din
pământeni, acesta fiind temeiul privileghiilor.” „Plătindu-se haraciul, Domnul
să rămână nesupărat în stăpânirea şi administrarea ţării noastre”55. Conform
lui Mihai Cantacuzino alte 3 ponturi fiind date prin prinţul Potemkin către
ţarină şi către contele Panin56 în care se cerea: „Elciul Măriei sale, ce se va afla
după vremi la Contantinopol, să fie ascultat şi slobod a apăra şi sprijinii
drepturile ţării noastre după tractate”[44]
Ce ne spun aceste texte date imediat în perioada următoare semnării
tratatului de la Kuciuk Kainargi? În primul rând o puternică tendinţă
antifanariotă, care se va menţine până la finele revoluţiei din 1821, tendinţă ce
consideră” temeiul tuturor privileghiurilor”: alungarea grecilor, refacerea
domniei pământene. În al 2-lea rând o uşurare faţă de îndepărtarea posibilităţii
de anexare la Rusia, cu excepţia boierilor Cantacuzino şi Filipescu puternic
compromişi, restul sub o formă sau alta s-au reorientat rapid, acceptând
supremaţia Porţii şi luptând pe lângă aceasta spre a îndeplinii programul
înregistrat în capitulaţii.
Al 3-lea rezultat (şi poate cel mai important pentru cercetarea noastră)
este problema sultanului considerat model pentru respectarea „capitulaţiilor”, a
tractatelor cu Poarta: Mahomed 58.
Care Mahomed a fost o lungă discuţie: Mahomed al II-lea (1444, 1451–
1481) sau Mahomed IV (1649–1687).
Boierii români nu puteau face confuzia pe care au făcut-o negociatorii
ruşi, care în necunoştinţă de cauză (deşi istoriografia rusească susţine că ruşii
sunt creatorii capitulaţiilor – n.n.) au acceptat menţionarea lui Mahomed IV, ca
sultan. Deşi din enumerarea privilegiilor făcute de boierii români în iulie 1774
se vede clar că ei se refereau la celălalt Mahomed al sec. XV.
Odată greşeala comisă de ruşi care îl notaseră pe Mehmed IV ca un
creator al „tractatelor” boierii români disperaţi nu au mai avut ce face şi au pus
toate „ponturile” lor, adică toate informaţiile pe care le deţineau de la Cantemir
şi cronicarii sec. XVI-XVII despre starea ţării în vremea lui Mehmed II pe seama
lui Mehmed IV.
Ei ştiau prea bine şi aveau nenumărate informaţii că în perioada 1649–
1687 domnii celebri ca Radu Mihnea III, Constantin Serban Basarab, Gheorghe
Ştefan, Grigore Ghica etc. nu îndeplineau condiţiile scrise de domnie pe viaţă,
ei fuseseră înlăturaţi de Poartă, nu fuseseră aleşi în ţară ci direct de Poartă etc.
În faţa nepriceperii ruşilor (de altfel la celelalte negocieri de pace precum
la congresul de la Bucureşti din mai 1812 spre a-l împiedica a mai comite erori
grosolane români le vor da cărţi şi materiale privind capitulaţiile – n.n.) românii
au trebuit să se descurce, după posibilităţi manipulând informaţiile istorice cu
speranţa că aceasta nu se va observa.
Ca urmare tot în lunile iulie / august boierii scriau Porţii: „ştiut este de
toţi că Ţara Românească de la o vreme se oblăduiau fără de nici o regulă cu
toate se urma după părere, după putinţă şi voinţă; însă obiceiurile cele vechi se
păzea sau în scris, sau în ţinere de minte ce se mărturisea de toţi într-un
chip… Deci fiindcă prea puternica Poartă au revărsat milele sale şi au aşezat
oblăduirea Ţării Româneşti după starea cea veche. (se cere) a ni se preaînoi
aşezământurile cele vechi ale ţării”[45].
Imediat după ce feldmareşalul – conte Rumianţev „anunţa (Mitropolitului
Moldovei n.n.) la 28 iulie încheierea păcii şi dispoziţiunile referitoare la
Principate îi scrie că s-a hotărât ca ţara „să aibă voie să se folosească cu toate
acele odihne cu cari s-au folosit în vremile împăratului sultan Mehmet”60.
La 30 august spătarul Ioan Cuza şi postelnicul Ienachi Chirică se roagă
„să le dea desăvârşit înalta ascultare la plecatele noastre cereri cu peceţile
tuturor întărită în care se cuprind cele vechi ale noastre pronomii”61.
Ce ne arată toate aceste documente: o mare adaptabilitate, o menţinere a
liniei capitulaţiilor şi o conştientizare în întreaga societate românească a rolului
acestor acte. (Ne vedem încă odată obligaţi să ilustrăm că aceste capitulaţii
existau în memoria colectivă înainte de 1771 sau 1772 şi încă în dimensiuni cu
mult mai largi decât am crede, în chiar conştiinţa oamenilor simpli, un cântec
din 1768 ne vorbeşte de arestarea domnului Grigore al III-lea Ghica şi revolta
din Bucureşti şi menţionând chiar principiul capitulaţiilor.
„Noi după a noastră stare N-avem altă supărare Cherestele, zaharele Ne
deprinsesem cu ele”[46]. Parcă ar vorbii Mihai Cantacuzino. Ce însemna în fond
tratatul de la Kuciuk Kainargi pentru Principate? „Trăsătura principală a
raporturilor Principatelor cu Poarta înainte de tratatele ruso-turce constă în
aceea că ele nu erau reglementate pe cale convenţională”63.
După 1774 prin înscrierea „tractatelor” Principatelor cu Poarta (a
capitulaţiilor) în tratatele cu caracter internaţional dintre Rusia şi Turcia a
acestea căpătau o sancţiune internaţională.
După faza regimului de state tributare (până în sec. XV-XVI) şi faza
regimului de vasalitate64se intra în faza unor raporturi stabile reglementate
prin capitulaţii.
Din acest moment, până la 1878 „capitulaţiile” aşa cum fuseseră ele
scrise de banul Cantacuzino, de Pană Filipescu şi de Chesarie al Râmnicului,
de spătarul Ioan Cuza şi postelnicul Ienachi Chirică deveneau o realitate. Ele
erau înscrise în circuitul diplomatic internaţional şi oficializate ca acte valabile.
În aceşti 100 de ani capitulaţiile au funcţionat, au produs efecte benefice
pentru ţara noastră şi au fost reale.
Din acest moment 1774 / 75 apar transformări masive în istoria
capitulaţiilor, generaţia care le-a creat fie emigrează în Rusia (Cantacuzinii) fie
cade sub securea fanarioţilor reîntorşi.
Tot acum plecarea lui Mihai Cantacuzino face ca responsabilitatea pentru
capitulaţii şi păstrarea lor să cadă asupra lui Enăchiţă Văcărescu, reîntors în
ţară, a cărui popularitate şi relaţii de prietenie cu clerul (Grigore al Argeşului îi
era oaspete frecvent[47], la fel şi Chesarie al Râmnicului) cu marii boieri ai ţării
şi slujbele de încredere cu care a fost onorat de Alexandru Ipsilanti (1774-l782)
şi Nicolae Caragea (1782-83) Mihail Suţu (1783-86) şi chiar şi de Nicolae
Mavroghenii în prima parte a domniei (1786-l791)66 îi vor crea o aureolă de
bărbat înţelept, apărător al poporului, aureolă care va supravieţui până la 1821
şi o găsim chiar amintita într-o scrisoare a lui Tudor Vladimirescu către Barbu
Văcărescu.
 Nu e astfel de mirare că tradiţia ulterioară îl va prezenta pe Văcărescu ca
un creator al capitulaţiilor. Deşi el, în fond, este doar un transmiţător, un
păstrător al creaţiilor lui Mihai Cantacuzino şi Chesarie al Râmnicului tradiţia
parvenindu-l de la aceştia şi cum o recunoaşte şi el „cum am auzit-o”. „Au
hotărât-o şi cu sfat din obşte la leat 1418 (an diferit de cel al lui Cantacuzino,
deci e primul moment când se creează pe lângă cele 2 iniţiale capitulaţii ale
Ţării Româneşti datate la 1382 / 83 sau 1393 şi 1460 o a 3-a variantă. Creaţia
fie e chiar a lui Văcărescu, care devine convins de utilitatea capitulaţiilor şi în
baza cunoştinţelor sale de istorie creează această nouă dată şi o înscrie în a sa:
„Istorie a preaputernilor împăraţi otomani. Ceea ce e cea mai plauzibilă
variantă. Fie o preia de la Chesarie, martor al naşterii capitulaţiilor la 1768 /69
domnul cu boierii au închinat Ţara Românească fără război le-au hărăzit toate
privileghiile, adică a rămânea la toate prinţipatul cum au fost şi până atunci cu
obiceiurile şi orânduielile sale cele dinceput şi cu a nu se putea face măcar o
geamie în ţară şi ce dă va şi veni vreun pământean la legea turcească, să-şi
piarză patria, robii şi toate cele mişcătoare şi acolo să iasă din ţară şi ţara să-şi
dea numai tributul sau dajdea, care atunci s-a legat a fi pe an taleri 15.000…şi
aşa făcând prinţipatul mefruzul calem adică deosebit de condeiu”67.
E aici influenţa culturii şi a ştiinţei despre Imperiul otoman a lui
Văcărescu.
Trebuie arătat că odată cu revenirea fanarioţilor şi cu politica elastică a
acestora reapare teama de a vorbii de capitulaţii. În plus retragerea creatorilor
în Rusia provoacă o sincopă între textele actelor furnizate la 1772 şi cele ce
apar după 1774. Sincopă ce apare ilustrată în crearea unor noi capitulaţii, deci
masiva documentaţie pe care Cantacuzino o ia cu el în Rusia, lipseşte de acum
şi e înlocuita cu amintiri, acte mai noi şi idei ale lui Văcărescu.[48]
Este aceasta un moment deosebit când lupta primejdioasă pentru
capitulaţii găseşte noi continuatori energici şi dispuşi la risc: „în Principate
începuturile curentului naţional sunt legate de sfârşitul secolului al XVIIIlea
când sunt concepute primele memorii ale boierimii adresate marilor puteri în
contextul războaielor ruso-austro-turce”69. Acest curent naţional, puternic
antifanariot ce marca naşterea naţiunii moderne române va găsii soluţii
originale de acţiune şi va creşte tot mai mult sfârşind la 1821 sub forma unui
tăvălug care îi va mătura pe greci din organizarea politică a ţărilor române.
„Regimul fanariot ce aduce cu el o întărire a puterii centrale”70 a unei
puteri ostile boierimii şi percepută de aceasta ca un duşman personal şi al
privileghiilor ţării devine ţinta unor „petiţii la Viena şi la Sankt Petersburg (ce)
propun întoarcerea la vechile „capitulaţii” cu Poarta şi accesul la tron al
boierilor pământeni”71. Trebuie arătat că această duşmănie contra
domnitorilor fanarioţi nu provenea în mod unilateral din vreun sentiment de
xenofobie sau de ambiţie prost înţeleasă ci din conştientizarea faptului că aceşti
„cei mai obedienţi supuşi ai împărăţiei turceşti instalaţi pe tronurile de la Iaşi şi
Bucureşti aveau drept scop să distrugă fiinţa autonomă a Moldovei şi
Munteniei să lichideze raporturile contractuale stipulate în capitulaţii”[49].
 Astfel se explica „activismul politic al românilor în sec. al XVIIIlea”73 în
jurul capitulaţiilor, arma cu care îi puteau răsturna pe fanarioţi şi reface
independenţa ţării.
Următoarea bătălie în jurul capitulaţiilor se muta în jurul conflictului
Austria – Moldova pentru ocuparea Bucovinei, aşa că de această dată
capitulaţiile încep din nou a fi în centrul atenţiei, dar acum în Moldova.
În vara lui 1775 Nicolae Vasilevici Repnin primeşte un memoriu în care i
se atrage atenţia că „Poarta nu numai că nu era îndreptăţită să cedeze o parte a
teritoriului Moldovei, care, de altfel, i se supusese de bună voie şi nu fusese
obligată să o facă prin forţa armelor, ci că era chiar datoare să-l restituie ceea
ce îi uzurpase ea însăşi, de a lungul veacurilor”74-75.
Ca urmare a acestor proteste N. V. Reprin va cere în iunie 1775, pe când
era în drum spre Poarta spre a susţine drepturile principatelor să îi fie furnizate
originalele capitulaţiilor76 şi tot acum va primii în acelaşi protest acuzaţii
contra lui Grigore al III-lea77 Ghica în care se invoca „Statutul special al
Principatelor, supunerea de bună voie sub oblăduirea Porţii” şi obligaţia
acesteia din urmă de a „respecta toate drepturile noastre, privilegiile noastre şi
să menţine libertatea noastră şi patria noastră fără cea mai mică
dezmembrare”78 deci respingând cedarea Bucovinei tocmai pe baza
capitulaţiilor.
Repnin, nefamiliarizat cu capitulaţiile precum toţi diplomaţii noi care
abia acum începeau să audă de ele a cerut originalele spre a-l fii facilitată
misiunea la Constantinopol.
E interesant că el a ajuns la Istambul şi a pornit cu elan pentru
îndeplinirea misiunii sale lucru transformat ulterior în hatiseriful din 1774 al
Porţii care enumera imunităţile Principatelor.
Deci Reprin îşi primise actele solicitate, care nu pot fi decât toate acele
firmane originale enumerate la 1772 de Mihail Cantacuzino şi cu care el a
putut forţa Poarta să elibereze hatişeriful.
Deşi aceasta iniţial declarase verbal „că va restitui Principatelor vechile
lor privilegii, dar nu în scris Moldova şi Muntenia trebuind să se mulţumească
doar cu cuvântul ei”[50]. Această schimbare de optică extrem de rapidă a avut
probabil lor odată cu trimiterea noilor acte de către boierii moldoveni.
Să nu credem deci că boierii din principate se „cuminţiseră” după
încheierea păcii, câtuşi de puţin. Lupta continua cu energie spre a smulge de
această dată, de la Poartă care le rămăsese putere suzerană toate concesiile de
care aveau nevoie pentru un stat mai puternic, care să nu fie o pradă sigură
pentru prima putere care s-ar ridica contra lor.
„După încheierea tratatului de pace (de la Kuciuk Kainargi – n.n.) două
delegaţii din ambele ţări au solicitat de astă dată de la Constantinopol:
respectarea autonomiei şi a vechilor drepturi şi privilegii”80.
În plus „s-au mai adresat Rusiei în 1775, câteva memorii (două de către
domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, către ţarina Ecaterina şi doua
de către boieri, dintre care unul de către ţarina Ecaterina făcut de către boierii
munteni şi altul de către cei moldoveni către ambasadorul Rusiei la
Constantinopol”81.
 Vedem deci câtă dreptate avea L. Boicu când aprecia: că „Din istoria
relaţiilor diplomatice ale ţării noastre apare limpede că în perioada de
semidependenţă faţă de Imperiul otoman a rămas neatinsă convingerea că
relaţiile ţărilor române cu Poarta sunt de natură contractuală distincte de
acelea care leagă raialele şi sangeacurile de imperiu”82.
Ca urmare pacea din 1774 e un moment extrem de important al relaţiilor
între imperiu şi principate tocmai ca urmare a apariţiei capitulaţiilor pe scena
diplomatică.
„Întreaga desfăşurare a raporturilor româno-turce de după anul 1774 se
va axa pe principiul respectării nizamurilor care circumscriau linia politică
oficială faţă de Moldova şi Ţara Românească.
Tocmai cerinţele respectării nizamurilor amintite au determinat emiterea
(…) a numeroase firmane (…) în ele evidenţiindu-se eforturile pentru…
readucerea locuitorilor plecaţi în bejenie (.) pentru iertarea „trădării” lor faţă de
Poartă”[51] etc.
Spre a înţelege mai bine schimbarea rapidă de mentalitate post- 1774,
putem enumera câteva însemnări rapide privind capitulaţiile care apar în
operele câtorva dintre cronicarii timpului. Astfel în manuscrisul unui anonim,
„Lista succesiunii împăraţilor turci, a vizirilor şi domnilor Munteniei şi Moldovei
până la anul 1781”aici în dreptul numelui lui Bogdan Orbu găsim însemnarea:
„la 1503,Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan, care a închinat turcilor Moldova”84.
La fel cronicarul Atanasie Comnen Ipsilanti în „Scrieri bisericeşti şi
politice”, notează şi el despre momentul închierii capitulaţiilor: „Bogdan, cu
sfatul ce i-a lăsat tatăl său cu limbă de moarte a închinat Moldova sultanului
Suleiman în anul mântuirii 1529,cu învoieli anumite, cu dare hotărâtă”85
(influenţa textului lui Cantemir este atât de marcantă încât nu necesită
explicaţii suplimentare).
Înainte de a vedea conţinutul diverselor acte ce reflectă agitaţia românilor
pentru recunoaşterea capitulaţiilor în perioada 1774-l787 trebuie să observăm
o caracteristică generală, anume că partea otomană nu va vorbii niciodată
explicit de „tractate” – de capitulaţii deşi va include aproape complet prevederile
lor într-o suită de documente eliberate în această perioadă. Deci „capitulaţiile”
sunt aplicate, dar nu se recunoaşte aceasta niciodată făţiş. Dacă ne reamintim
declaraţia Porţii din noiembrie 1774 că va da tot ceea ce cuprind capitulaţiile,
dar niciodată în scris. Vedem aceeaşi tendinţă de rezistenţă faţă de ideea de le
accepta, combinată cu conştiinţa faptului că acele prevederi sunt reale, iar
cererile bazate pe ele trebuie îndeplinite. E neplăcerea de a acorda ceva pentru
că trebuie şi nu pentru că vrea.
În fond Poarta se va conduce în aceşti 10 ani de diplomaţie după trei
principii clare: 1) să nu recunoască niciodată în scris aceste „acte” ale
principatelor (vedem chiar şi formularea din tratat, iar în martie 1779 Poarta
hărţuită de Rusia să recunoască „capitulaţiile” o va soma „dacă există
privilegiul să îi fie prezentat, dacă nu Rusia să înceteze a îl susţine”[52]) să le
pună sub semnul întrebării când poate sau să se retragă într-o tăcere definitivă
când e presată să le accepte şi i se arată că argumentul că „nu le-a găsit în
arhivele sale”8 poate fi uşor răsturnat prin întrebarea clară: are ea interesul să
îl găsească? S-au prin întrebarea şi mai directă: de ce a recunoscut atunci toate
aceste privilegii în anii de dinainte de 1768?
2) Dorinţa Porţii de a nu lăsa ca informaţii despre existenţa
„capitulaţiilor” a „tractatelor” să se scurgă spre Principate, teama că în clasa
politică românească se va afla despre amploarea acestor posibilităţi şi ele vor fi
exploatate în detrimentul Istambului provoacă dorinţa Porţii de a nu menţiona
nicăieri cuvintele cheie: „tractate, obligaţii reciproce” etc. Este dorinţa de nu
vorbi despre un lucru dezagreabil combinat cu 3) Preocuparea continuă spre o
riguroasă aplicare şi respectare a drepturilor propriu-zise din „tractate” dar
nefolosindu-se termenul (e un adevărat tabu), adică într-un cuvânt respectarea
scrupuloasă a obligaţiilor, dar fără a se vorbii despre ele. E o convenţie,
nescrisă clasa politică din Principate să nu mai vorbească de „capitulaţii” şi în
schimb prevederile lor vor fi aplicate atâta timp cât nu intră în conflict cu
interesele Porţii.
Convenţie statuată sub ameninţarea luării acestor privilegii în caz de
continuare a agitaţiei pe această temă. Această trecere în umbră în perioada
1774–1787 e tocmai o recunoaştere a adevărului: capitulaţiile încep a funcţiona
din nou, acum.
De ce toată această acţiune concentrată? O singură frază ne lămureşte:
„între dezagregarea imperiului otoman şi geneza chestiunii române ca problemă
internaţională e o strânsă legătură”[54].
Apare aşa cum am spus o avalanşă de nizamuri (ordine, regulamente,
etc.) ce reflectă pe rând fiecare prevedere a „capitulaţiilor”.
În 5–14 noiembrie 1774 Abdul Hamid ordona „să nu se îngăduie
nimănui…ostaşi sau civili, să intre în Ţara Românească şi Moldova”88.
12/21 ian. 1785 „când va sosii înalta poartă împărătească să vă fie
cunoscut că ţara Moldovei fiind din trecut şi până acum separată la cancelarie
şi fiind oprită călcarea ei cu piciorul, ea este liberă în toate privinţele iradeaua
mea este ca să se asigure liniştea şi bunăstarea raialelor ei…în ţara mai sus
pomenită să nu intre nimeni”90 să se depună eforturi şi să se arate atenţie
pentru cele pomenite mai sus, potrivit cerinţelor condiţiilor nizamului (un
nizam mai vechi găsit în arhive)91.
Toate acestea sunt făcute, fără mare plăcere, ca urmare a acţiunii
combinate a boierilor şi a Rusiei. Imperiul otoman nu va uita că a fost obligat la
aceste concesii şi îşi va îndrepta ura spre Rusia când la începutul războiului
din 1787 va considera că el a izbucnit tocmai datorită cererilor şi prevederilor
anormale de la 1774 A. D. Xenopol sesiza şi el aceeaşi pornire „războiul din
1787 nu a fost decât o urmare a celui din 1768. Neînţelegerile rămase în urma
păcii de la Kuciuc – Kainargi, exploatate de ruşi pentru a-şi întinde necontenit
dominaţia lor pe socoteala turcilor, precum şi alte încurcături ce veniră în urma
lor, conduseră din nou la ruperea păcii încheiate şi la vărsarea sângelui între
cele 2 împărăţii”92.
În primul rând situaţia internaţională se schimbase dramatic în
detrimentul Turciei. Rusia reuşise să încorporeze bucata din Polonia primită la
1772, reuşise să se apropie de Austria pe baza unui controversat proiect de
realizare a unui regat Dacic şi al unui imperiu bizantin reconstituit şi mai ales
ţarina Ecaterina II-a găsea în Iosif II un interlocutor mult mai comod şi mai
interesat în „marea politică” şi anexiuni decât mama sa[55]: Maria Tereza
(1740-l780) şi implicit mult mai uşor manevrabil de celebra „Semiramidă a
Nordului”.
În 1783 printr-o lovitură de maestru Rusia anexase Crimeea absolut
amiabil şi cu acceptul puterilor europene şi era gata să meargă mai departe.
Potenţialul său militar era refăcut după lungul război cu Turcia,
efectivele sale numărând la 6 iulie 1783 după cifrele domnitorului N. Caragea
80.000 ostaşi aleşi (50.000 bine pregătiţi 30.000 suficient) 80.000 trupe de
garnizoană în Europa şi Asia şi 200.000 trupe neregulate94.
În plus aliatul tradiţional al Imperiului otoman, Franţa trecerea printro
gravă criză financiară şi de autoritate care va duce în 1789 (la 2 ani de la
începutul războiului) la marea revoluţie franceză95 şi care deja imobilizase
Franţa în 1787 prin vestita rebeliune nobiliară96. Prusia lui Frederic al IIlea,
deşi începuse a fi interesată de situaţia Porţii nu era nici destul de puternică şi
nici destul de interesată a intervenii în favoarea Istambului97. Tot acest context
atât de defavorabil era menit a duce la explozie.
Nerealizând situaţia de izolare şi inferioritate în care se află Poarta îşi
manifesta doar nemulţumiri şi opoziţii violente faţă de tot ceea ce constituiau
împlinirile prevederilor „capitulaţiilor”. Astfel Poarta se revolta refuzând să
accepte înfiinţarea consulatelor străine în Principate, mişcare care „da o nouă
vigoare concepţiei (prevăzute în capitulaţii – n.n.) potrivit căreia Moldova şi
Muntenia se bucurau de o situaţie politică particulară nefăcând parte din
imperiul otoman”98.
Turcia era conştientă de această latură a deschiderii consulatelor străine,
aşa că semnând beratele pentru înfiinţarea consulatelor sultanul Abdul Harid I
va declara „se vede că vine vremea să părăsesc ambele principate”[56].
Un fapt care trebuie semnalat este că Poarta va încerca să reziste
deschiderii consulatelor străine tocmai folosindu-se de capitulaţii. Istoricul V.
A. Urechia arată că „Poarta încă în iunie 1780 nu permite înfiinţarea unui
asemenea consulat din partea Rusiei. Ea neagă Rusiei acest drept de a stabili
un consul în Muntenia, Moldova şi Basarabia, sub cuvânt că aceasta nu a mai
fost până acum şi că s-ar călca stipulaţiile capitulaţiunilor Moldovei şi
Munteniei cu Turcia care opresc înfiinţarea în Principate de tribunale
străine”100.
Conştienţi de faptul că Poarta pierde teren în această confruntare boierii
revin la atac cu prevederile capitulaţiilor. Astfel în iulie 1782 marii boieri din
Moldova semnau un act de unire „pentru apărarea vechilor drepturi şi
privilegii” ale ţării101.
În aprilie 1783 Nicolae Caragea (aceasta ne explica poate şi rapida lui
înlocuire ulterioară) trimite către Bulgakov (ambasadorul rus la Constantinopol)
un memoriu privind încălcarea de către Poarta a tratatului din 1774 şi cerând
domnia ereditară (în beneficiul său, bineînţeles) şi „respectarea privilegiilor
ţării”102.
Ca urmare a acestor acţiuni dârze ale românilor în 1783, la venirea pe
tron a lui Mihail Suţu noul domn va primii un act emis la 10 martie pe care
Văcărescu îl prezintă astfel legându-l şi de capitulaţii „Iara dă la ’83 augustu
venise domn aici Mihail Vodă Şuţu şi după acestu tractat ce s-a săvârşit la
ghenaie ’84 dedese prea puternica împărăţiei şi Ţării Româneşti un deosebit
hatişerif cu multe privileghii decât acel ce au dat la ’75103 (tot el scrisese
despre tratatul de la Kuciuk Kainargi: şi la 1774, iulie 4, s-au încheiat pacea la
Kainargic) înnoind şi oareşcare privileghii ale Moldovei şi Ţării Româneşti”[57].
Ce e cu această avalanşe de document enumerând privilegii ale ţării în
condiţii tot mai precise?
Nimic altceva decât rezultatul presiunii diplomatice româneşti practic
continua de la 1768, când într-un moment de euforie (notat dar şi batjocorit de
filoturcul Ienăchiţă Văcărescu: „găsim pă polcovnicul Nazarie, îl întâlnim cât pe
un mântuitoriu al ţării şi ne zice: ce căutaţi a merge la feldmareşalul căci oaste
vine multă, mai bine să mergeţi la împărăţie. Să cereţi privileghi, ca şi cum ar
mai fi rămas altă treabă pă aici dă stăpânirea ţării şi numai privileghiile
lipea”105) s-a crezut prăbuşirea imperiului otoman mai aproape decât era.
Înfierbântaţi de discuţiile din anii anteriori, de capitulaţiile plăzmuite cel mai
târziu în 1768 toţi aceştia au crezut că văd ceasul independenţei sub protecţia
Rusiei venit, „curând ei au avut însă prilejul să constate că speranţele lor în
ceea ce priveşte posibilitatea prăbuşirii Imperiului otoman erau
nejustificate”106.
Ca urmare după 1774 ei „au solicitat sprijinul diplomaţiei ruse, pentru a-
l determina pe padişah să emită un act special cu putinţă, toate drepturile şi
privilegiile de care urmau să se bucure ei în viitor sub oblăduirea Porţii107.
Numai în perioada 1774-l786 sub dubla presiune a Rusiei şi a boierilor
Poarta va da pe lângă o multitudine de nizamuri108 şi hatişerife ca cele din
1774; Senedul din 1783 şi un nou hatişerif în 1784 toate garantând drepturile
enumerate în capitulaţii (acele ce erau cât de cât conforme cu interesele Porţii).
În plus aşa numita Convenţie explicativă de la Constantinopol din 1779
(convenţia de la Ainalâ Kavak, cum a fost supranumită) a făcut ca „regimul de
vasalitate impus prin voinţa unilaterală a Porţii a fost înlocuit printr-un raport
convenţional prevăzut în tratate internaţionale şi garantat de acestea”[58] „cu
drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor contractante”110.
De ce oare Rusia va înscrie cu atâta asiduitate capitulaţiile în programul
său? Existau pentru ea avertismente că la un moment dat capitulaţiile vor
putea deveni negative, elemente de blocare a ambiţiilor ei.
Astfel în 1771, la Constantinopol, s-a semnat un tratat între Austria şi
Poartă în care contra Olteniei, Viena se obliga să obţină retrocedarea teritoriilor
ocupate111. Protestele au curs imediat arătând ca Imperiul otoman are
obligaţia prin capitulaţii de a apăra teritoriile Ţării Româneşti112 nu de ale
înstrăina.
Astfel Rusia îşi semna blocarea intenţiilor sale viitoare de anexiune căci
„Imperiul otoman nu putea ceda teritoriul unui stat aflat doar sub
suzeranitatea şi nu în componenţa sa”113.
Atunci cum se explică această insistenţă? Simplu „luată pe nepregătite
Rusia îşi va formula cu timpul obiectivele politice”114.
 Acţionând cu vigilenţă, cu rapiditate, descriind capitulaţiile ca mari
oportunităţi pentru Rusia, punându-l documente favorabile la dispoziţie,
intervenind în discuţiile de pace, permanent activi boierii români au ilustrat
Rusiei, care nu avea încă un plan pentru regiunea balcanică, un plan de
acţiune.
Boierii români au jucat pe două fronturi, cu Rusia şi cu Poarta şi chiar şi
pe al 3-lea, cu Austria şi au reuşit să învingă. În plus ei întâlneau şi interesul
Rusiei care putea acţiona astfel nestingherit în detrimentul imperiului otoman
fără a putea fi acuzată de egoism, de a-şi urmării propriile interese ci din contră
lozinca ei era aceea a unui ajutor, a unei protecţii dezinteresate date unor state
slabe de la poalele Carpaţilor. Un dublu interes lega astfel cele două diplomaţii
şi ducea deocamdată Principatele la recunoaşterea drepturilor lor.
Între timp deja în vremea lui Mavrogheni straturi tot mai largi ale
societăţii româneşti înţelegeau să reia discuţia despre capitulaţii, într-o
„Cronică Anonimă” a respectivei domnii se spune: „Socotind c-om avea ticnă Şi
biata ţară odihnă A da numai zahanale Podvade şi cherestele Iar cum bani şi
alte nevoi Chirii de cară şi oi Nici le mai socoteam noi”[59]. Astfel în preajma
izbucnirii noului război tensiunea internă şi externă în jurul capitulaţiilor era
din nou maximă, după cum au observat mulţi comentatori „Rusia se sprijinea
pe aşa-zisele capitulaţii ale românilor ca pe acte juridice intrate în dreptul
internaţional ceea ce turcii nu contestau teoretic ci le ignorau din motive
practice”116
Trebuie arătat că în această perioadă (1768–1787) cele mai mari progrese
le-a făcut teoria şi aplicarea practică a capitulaţiilor: Moldova.
Aceste progrese sunt înregistrate ca urmare a recuperării complete a
tradiţiei cantemiriene şi a operei lui Petru Depasta. În special ultimul începe
prin opera sa „Cronica Domnitorului Constantin Neculai Mavrocordat” o
recuperare a capitulaţiilor şi a rostului lor în politica externă a principatelor
astfel aflam că la 1742 „unii din leşi sărind peste şanţurile de hotar, încălcau,
tara trecând peste margini, vodă stărui puternic pentru confinele Moldovei şi
după ce se întruniseră arbitrii de ambele părţi la punctul atacat de contestare
cu tărie respingând atacul, revendică prerogativele Principatului”117 iar în
timpul războiului din 1768-l774 sunt alungaţi „nişte turci nesubordonaţi legilor
(…) fondându-şi locuinţe uneori cu porunci împărăteşti, alte dăţi cu învoirea şi
concursul celor de la putere… stăteau neclintiţi, vodă îi respinsese silind
mulţimea cea îndărădnică a se strămuta cu totul”[60] Iată deci un exemplu clar
de aplicare a capitulaţiilor în perioada conflictului.
Tot acum are loc, aşa cum am menţionat, ultima etapă a receptării operei
cantemirene.
Operă ce ilustra tradiţia închinării ţării a primelor capitulaţii „Bogdan a
făcut Moldova tributară turcilor. De aceea turcii îi numesc Bogdani pe
Moldoveni”119.
„Românii îi opuseră o armată destul de frumoasă, dar strâmtoraţi fără
speranţă de ajutor şi persecutaţi de fierul inamicului ei nu aveau a alege decât
sau a murii sau a-şi pierde libertatea şi se supuseră unui tribut anual
sultanului120.
 Legenda închinării lui Tăutul şi a lui Bogdan este prezentată la Cantemir
un pic diferit aşa că o prezentam în întregime, deoarece ea dă impresia de
negocieri-tratative şi abia în final doua înţelegeri de tip contractual. De aici
probabil şi ideea capitulaţiilor ca un contract: „Tăutu logofătul vine ca delegat
al lui Bogdan, principele Moldovei…admis în audienţă declară că are misiunea
de la principele şi de la poporul Moldovei de a oferii sultanului amândouă
Moldovele sub condiţiuni onorabile, în special ca religia lor să rămână neatinsă
şi ţara să plătească tribut anual Porţii (sultanul – n.n.) acceptă din toată inima
condiţiunile propuse, le confirmă cu scrierea măriei sale proprii şi actul acesta
îl da delegatului pentru a îl duce principelui său121.
După aceea Soliman se întoarce… şi pe când era aproape de Sofia vine
Bogdan cu unii din boierii săi înaintea lui şi îi prezintă 4000 de galbeni, 40 de
cai moldoveneşti şi 24 de vulturi cu promisiunea de a-l trimite în tot anul la
Constantinopol asemenea dar, în semn de profundă supunere. Împăratul
priveşte pe Bogdan cu toată distincţia şi ratifica din nou condiţiile contractate
cu delegatul”122.
Vedem deci în această operă o serie de elemente pe care le vom regăsii în
istoria capitulaţiilor: 1) adunarea generală a ţării ce decide închinarea; 2)
trimiterea unui delegat înarmat cu depline puteri, dar şi cu un set de condiţii;
3) Aceste condiţii sunt acceptate precum un contract şi transformate într-un
act emis de sultan.
Această metodă de stabilire a închinării ne duce la o dublă ipoteză: fie
boierii români la 1768 au construit capitulaţiile sub forma unui tratat pe baza
acestor informaţii de la Cantemir şi de la Cantacuzini şi a diverselor acte
furnizate de Poartă de a lungul timpului pentru întărirea privilegiilor Moldovei
şi Ţării Româneşti şi au alcătuit un tratat perfect real în fond, dar inexistent ca
formă s-au aveau între actele lor, delegaţii de împuternicire, mai vechi, ale celor
trimişi să negocieze închinări, acte ce ar fi stabilit clar care erau condiţiile
pentru închinare şi care au stat la baza întocmirii ahidnamelor originale. Fie
prima ipoteză, fie că după toate aceste acte şi relatări boierii au creat ei însăşi
condiţiile iniţiale ale închinării, fie că se aflau în posesia unor acte121 ce
enumerau condiţiile de obţinut pentru închinare şi care păreau adevărate
tratate mai lipsind doar semnătura părţii otomane, lipsă pe care boierii români
au suplinit-o.
O concluzie e clară şi dorim să o repetăm: capitulaţiile au un fond
informaţional, real, conţinutul e existent istoric şi regăsibil în acte ale timpului,
doar forma este tipică pentru o viziune de tip contract, specifică diplomaţiei
europene şi româneşti (de tradiţie bizantină) şi diferită de cea islamică.
E posibil ca această formă să fie existenta şi în mentalitatea celor ce au
acceptat primele ahidnamele conştienţi că ei au înregistrat un act contractual
şi nu unul unilateral păstrând în arhivele lor atât condiţiile înaintate Porţii sub
semnătura domnului şi ahidnameul de răspuns, ce le sancţiona, cu semnătura
sultanului.
Deci în opinia lor, un tratat specific european. Relatări de epocă ne
sprijină în a crede aceasta: Filippo Buonoccorsi Callimachus scrie „…valahii,
care neam e astăzi divizat în două părţi…(au rezistat turcilor – n.n.)…mult timp
după aceasta au ajuns totuşi la supunere astfel încât să îşi păstreze toate legile
lor împreună cu avuţiile şi până aproape şi libertatea”[61].
Deci cum se aprecia: „textul lui Callimachus dovedeşte nu numai că
acest statut special al Ţării Româneşti şi Moldovei în raport cu Imperiul otoman
era cuprins în convenţii şi tratate dar şi că aceste tratate erau cunoscute în
sferele diplomaţiei europene”[62].
Aceasta este în opinia noastră cea mai credibilă variantă. Informaţiile
istorice bogate de la Cantemir, Constantin Cantacuzino, Filipeşti, cronicari
vechi125 şi acte din arhive126 toate au creat (împreună cu memoria colectivă
ce păstra amintirea marilor adunări ale ţării ce acceptaseră închinarea) aceasta
abundenta de material privind teoria capitulaţiilor.
Acestea erau premizele pentru clasa politică din principate de a făurii
teoria capitulaţiilor şi au încurajat-o în fond să continue a face acest lucru
până la jumătatea sec. al XIX-lea cu conştiinţa că toate aceste acte erau
adevărul şi doar reparau o dubla nedreptate. Pe de o parte dispariţia
originalelor şi pe de cealaltă parte vizau transformarea sistemului islamic de
închiere a păcii într-unul european. Nu un fals ci o traducere a tradiţiei
orientale – turceşti într-un limbaj diplomatic acceptabil european: tratatul.
Conţinutul e real, forma tipic europeană, nu e de mirare că boierii din
principate au continuat lupta producând noi şi noi tipuri de capitulaţii,
realitatea lor li se părea atât de evidentă, transpunerea lor în limbaj diplomatic
european atât de necesară încât ei erau convinşi că doar reproduc acte desuete
aparţinând altui timp într-un limbaj modern.
În aceste condiţii este lesne de înţeles că toate părţile pe măsură ce se
apropia războiul încercau să-îi atragă pe români prin promisiuni pe baza
capitulaţiilor.
Un firman al lui Abdul Hamid I e ilustrativ pentru presiunile pe care ruşii
şi austriecii le făceau asupra românilor prin intermediul unor promisiuni
atractive bazate pe capitulaţii: „potrivit vicleniilor lor moscoviţii şi austriecii,
duşmanii împărăţiei se vor gândii să înşele raielele, iar unele vor putea da
crezare părerilor lor rătăcite”[63] Dacă nu o vor face răsplata va fi mare şi
principatele „vor fi ocrotite de corvezi… se vor convinge de roadele
devotamentului lor şi al serviciilor făcute cu dreptate faţă de înaltul meu Devlet.
De asemenea este clar că şi mitropoliţii, episcopii, egumenii, călugării, boierii şi
notabilii de acolo vor fi trataţi cu bunăvoinţă ceea ce va duce la sporirea
respectului faţă de persoanele lor, iar locuitorii ţării vor fi trataţi de acum încolo
cu milostenie…de azi încolo sub umbra înaltei mele împărţii raialele nu vor fi
supărate în nici un fel şi se vor depune eforturi pentru ridicarea bunăstării lor
prin scutiri şi libertăţi”128.
Practic promisiuni masive pe baza capitulaţiilor dar fără a se preciza
acest lucru clar.
Asemenea păcătosului de o viaţă nici în ultimul moment Poarta nu
renunţa la proastele sale obiceiuri şi nu e de mirare că multă lume a preferat să
susţină în continuare politic Rusiei, în special, mult mai deschisă în a privii
problema capitulaţiilor ca propria ei problemă.
 Războiul început va accelera această lentă, dar ireversibilă mişcare de
desprindere de sub tutela otomană ce stimulează energiile latente ale clasei
stăpânitoare, forţând-o să iasă din pasivitate şi să-şi elaboreze o strategie
politică”129.
După primul an de operaţiuni militare, în care Moldova este practic
ocupată (1787) prin trădarea principelui Alexandru Ipsilanti, în 1788, datorită
rezistenţei lui Mavrogheni operaţiunile militare trenează pe linia Carpaţilor
pentru ca în 1789 echilibrul să se rupă la Mărtineşti, la Focşani, la Râmna
unde pe rând trupele ruso-austriece obţin victoria, Bucureştiul e ocupat şi linia
Dunării desparte acum cele 2 tabere aflate în conflict.
Este acum un nou moment de acţiune politică şi de luptă pentru
„capitulaţii”, lupta condusă acum de un alt strălucit reprezentant al familiei
Cantacuzino – Ioan Cantacuzino.
Revenit din Rusia, datorită sărăciei, integrat de Mavrogheni în noua
armată a ţării va profita de ofensiva acestuia în Transilvania spre a dezerta.
Ulterior va lua contact cu trupele ruse şi va reveni în principatul aflat acum
sub administraţie ruso-austriacă. Aici dorind şi el reîntoarcerea domniilor
pământene şi refacerea privilegiilor ţării bucurându-se şi de încrederea Rusiei
şi prietenia lui Potemkin concepe planul folosirii din nou a capitulaţiilor spre a
rezista în faţa austriecilor ce ar fi vrut să încorporeze Ţara Românească.
După cum aprecia şi N. Bălcescu: „ Ioan Cantacuzino face copii după
actele tatălui său şi hatişerifurile ce garantează graniţele ţării şi face un protest
cu semnăturile falsificate ale boierilor care îi obliga pe turci să renunţe la malul
românesc al Dunării”[64].
În momentul ocupării Ţării Româneşti, Austria va încerca sa o ia din nou
înaintea Rusiei, solicitând boierilor ţării prezenţi la Bucureşti un jurământ de
credinţă faţă de împăratul de la Viena. Act faţă de care Ioan Cantacuzino se
opune vehement căci „Aceste articole era cu totul nedrepte mai întâi că ele nu
chezăşuea niciunul din privileghiurile Principatului”131.
Conform tradiţiei antiturce a familiei Cantacuzino (după execuţia din dec.
1715 a lui Ştefan Cantacuzino şi a tatălui său stolnicul Constantin
Cantacuzino aceasta devenise o chestiune de orgoliu familial ) Ioan
Cantacuzino se va sprijinii în toate actele sale pe diplomaţia rusă, interesată în
a nu vedea Viena într-o poziţie de forţă la Dunărea de Jos, (Din nou tradiţia
familiei Cantacuzino se făcea simţită: ne aducem aminte de vorbele de la 1658
ale postelnicului Constantin Cantacuzino care „mult plângea şi să văeta pentru
săraca de ţară, cum va să-şi piarză legea şi sfintele biserici să se facă
meceturi132.
În fond Ioan Cantacuzino nu e singurul (chiar dacă e pe departe
personajul cel mai important al luptei pentru capitulaţii în acest moment); „la
sud şi la est de Carpaţi, în contextul războaielor ruso-austro-turce şi a
primejdii dispariţiei statalităţii româneşti, s-a produs o puternică reacţie faţă de
proiectele străine, de organizare a Principatelor Române şi de definire a
statutului lor politico juridic de autonome în virtutea tradiţiei istorice a Ţării
Româneşti şi Moldovei”[65]-l34.
 În sprijinul acestei idei îl putem cita chiar pe Ienăchiţă Văcărescu care
având idei politice contrare lui Cantacuzino, (de altfel el trăia în acel moment în
Imperiul otoman încercând să îl sprijine în lupta pentru recuperarea
Principatelor) şi care, câţiva ani mai târziu, confruntat cu cereri de ilegale din
partea Porţii şi cu o foamete în ţară (în vremea lui Constantin Moruzi) va refuza
să dea grâul ţării căci: „graiul e luat din Ţara Românească conform unui simplu
obicei nemenţionat în „tractatele” cu Poarta pentru că vechile hatihumaiumuri
ale ţării nu pomenesc despre aceasta”135.
Deci unitate de idei, indiferent de tabăra aleasă în folosul drepturilor ţării
prevăzute de capitulaţii.
În momentul în care Austria se pregăteşte să iasă din scenă (vara lui
1790) Ioan Cantacuzino va înainta la conferinţa de la Şistov un memoriu în
care arată că „românii formează o naţiune, iar turcii să le restituie teritoriul
uzurpat, domnitorul să fie ales nu numai de boieri ci de o adunare naţională
compusă din cele trei stări (influenţa revoluţiei franceze – n.n.) tributul fixat la
300 de pungi, fără obligaţia de a aproviziona Poarta şi fără monopolul
cumpărăturilor, protecţia cele 3 puteri (Rusia, Austria, Prusia) – (să nu uităm
că Prusia era cea care media înţelegerile de la Siştov şi preluase de la Franţa
dezmembrată de revoluţie misiunea de a proteja Poarta135 – n.n.) teritoriul
neutralizat şi apărat de o armată naţională136.
Aşa cum avea să îl aprecieze la 1845 N. Bălcescu, el ştie că „Tara
Românească este o ţară liberă, ea îşi are drepturile sale…silită de împrejurări
fatale, Ţara Românească trebuie în urmă să se plece, să se recunoască supt
protectoratul Turciei, iar niciodată a-l fi roabă”[66].
Ca urmare a acestui uriaş efort „Poarta a reconfirmat statutul juridic al
raporturilor sale cu Principatele”138, la finele războiului.
Această recunoaştere se datora în mod clar şi preluării de către Rusia (şi
de teama Austriei) a luptei pentru capitulaţii la intervenţia patrioţilor români.
Pentru Rusia „restituirea (principatelor – n.n.) nu trebuia să fie însă o restituire
pur şi simplu. Dacă nu se putea obţine deplina lor independenţă, sultanul
trebuia determinat să garanteze că va respecta condiţiile în care ele s-au supus,
iniţial, Porţii otomane”139. „Totuşi Ecaterina nu şi-a mai putut realiza planurile
sale grandioase. Poarta otomană a recuperat Principatele Române cu condiţia
principală de a respecta clauzele care le priveau din tratatul din 1774,
convenţia din 1779 şi actul din 10 martie 1783”140 Era deci încă o victorie a
clasei noastre politice, care luptându-se pentru capitulaţii înţelesese că
„trebuiau trase toate foloasele din aceste contradicţii de interese, pentru a
compensa, în măsura în care era posibil, repercusiunile, uneori dezastroase pe
care le aveau pe diverse planuri, asupra poporului român şi de cele mai multe
ori, conducătorii lor politici au reuşit să o facă”141.
Observatorii acelui timp au apreciat şi ei pacea de la Iaşi (ianuarie 1791)
ca o mare victorie a capitulaţiilor: „după pacea de la Kainargi, peste ani 19
deschizându-să iarăşi războiul între muscalii cu turci s-au încheiat iarăşi pace,
rămânând aceste două ţări, iar supt turci şi tot cu privileghiurile lor”142.
Odată încheiat războiul şi noua generaţie de creatori de capitulaţii a
trebuit să se retragă în Rusia. Nici de această dată speranţele lor nu s-au
împlinit. Imperiul otoman a rămas în continuare puterea suzerană. Ioan
Cantacuzino disperat s-a dus la Iaşi unde a întâlnit un Potemkin pe moarte,
care l-a consolat oferindu-l azil în Rusia şi avertizându-l împotriva rămânerii în
ţară. Potemkin mort ca şi planurile lui Cantacuzino legate de Rusia, în
disperare de cauză, el, marele duşman al Austriei i-a înaintat un memoriu
solicitându-l să ia sub protecţia ei Principatele.
Şi acest memoriu rămas fără răspuns, Ioan Cantacuzino s-a refugiat în
Rusia continuând să se preocupe de politica şi istoria Principatelor[67]. De la el
ne rămâne însă o ciudată scriere care ne povesteşte „că atunci când armata
rusă ocupa Moldova prinţul Potemkin a ars actele de drepturi şi privilegii ale
provinciei obţinute pe când Moldova a fost cedată Turciei”144. Această
însemnare face parte din lungul şir de distrugeri ale arhivelor din Principate,
distrugeri care îi sileau pe boierii români ca în lipsa actelor lor originale privind
circumstanţele supunerii la turci să plăsmuiască altele noi conforme cu
realitatea istorică.
Din acest moment Imperiul Otoman va opera o schimbare de tactică
acceptând recunoaşterea capitulaţiilor, actele care vor urma în perioada
următoare vor beneficia toate de aceeaşi marcă.
Adică de recunoaşterea existenţei în arhivele imperiului a unor acte
conţinând înregistrări ale privilegiilor principatului, privilegii conţinute în
capitulaţii. Astfel la 30 sept. / 3 oct. 1791 Poarta emite un firman cu privilegiile
principatelor: „când au fost cercetate condicile de porunci aflate în păstrare la
Divanul meu împărătesc, s-a găsit scris că fuseseră date În repetate rânduri
porunci înalte ca, după ce raialele Ţării Româneşti şi Moldovei, care sunt ca şi
chelerul Înaltei mele împărţii, îşi vor da griziele lor după trebuinţă, să nu se mai
perceapă pentru socotelile vechi, nici bani şi nici altceva orice ar fi ele, iar în
văzul certurilor dintre musulmani şi raiale – voievodul Ţării Româneşti să le dea
drepturile ce se vor dovedi”145 etc. Textul este mult mai mare (vezi anexe) şi
cuprinde toate privilegiile menţionate în capitulaţii (minus domnia
pământeană).
În faţa protestelor tot mai mari ale boierilor, ce solicitau dreptul lor la
autoritate şi putere în ţară. ( căci aşa cum am arătat în această perioadă rolul
capitulaţiilor e predominant antigrec şi antifanariot ) Fără a accepta domnia
pământeană, Poarta face totuşi un pas în ale recunoaşte autohtonilor un drept
privilegiat la funcţii. Totuşi modul de redactare al firmanului este o adevărată
capodoperă diplomatică. Recunoscând principiul vechilor capitulaţii că voievozii
sunt stăpâni pe principatul lor, dar nerecunoscând dreptul la domnie
pământeană, recunoscând prioritatea boierilor din ţară, dar lăsând-o la decizia
voievodului. În fond Poarta se juca cu principatele un fel de „uite popa, nu e
popa” diplomatic care va produce din nou iritare.
Astfel la 19/28 octombrie 1791 era emis următorul firman: „când au fost
cercetate înscrierile de porunci păstrate la Divanul meu împărătesc… s-a găsit
că în privinţa posturilor de provincie… chestiunea acordării lor depindea de
alegerea domnilor. De aceea în înalta poruncă acordată mai înainte cu privire la
condiţiile nizamului ţării se află scris şi cuprins că în privinţa posturilor care
aparţin, de regulă, boierilor celor 2 ţări, dându-se întâietate drepturilor boierilor
vilaietului chestiunea folosirii, după cerinţe, a celor devotaţi, fie dintre greci, fie
dintre localnici, este lăsată şi dată pe seama voievozilor lor.”[68].
Tot în acelaşi firman mai are loc o premieră o nouă recunoaştere a
vechimii acestor privilegii: „De asemenea ei mai scriu ca regulile lor veşnice, pe
care, contrar îngăduinţei Înaltei împărăţii se stricase…sa fie ca în trecut şi să se
acorde mila şi îndurarea mea…pentru ocrotirea privilegiilor acordate mai
înainte şi pentru menţinerea clauzelor şi regulilor cuprinse în înalta poruncă
împodobită cu hatt-l-humaiun”147.
E aici vorba de un efort enorm venit din partea Porţii, în dorinţa de a-şi
ralia principatele, de a le mulţumii. Nu numai, prin acordarea a aproape toate
privilegiile solicitate, dar şi prin recunoaşterea sursei lor istorice, a vechimii lor
şi a existenţei lor în arhivele otomane, ba chiar şi a responsabilităţii pentru
călcarea lor. Bineînţeles sunt limite în acest efort al sultanului reformator Selim
III, de a găsii o cale de dialog cu clasa politică românească. Limite determinante
de sistemul de corupţie bazat pe domnia fanariotă şi care implicit nu favoriza
împlinirea principalei cereri a clasei politice: domnia pământeană. Ca şi crearea
chiar la graniţele principatului a focarului de tensiune de la Vidin focar care v-a
provoca nenumărate daune principatelor orientându-le din nou[69] spre unica
soluţie: colaborarea cu Rusia şi războiul.
De altfel în această perioadă încep a fi folosite cu insistenţă termenii de:
mefuz ül – kalem, ve maktu-ül kadem”, adică cele două ţări româneşti, sunt
„separate la cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul – ele fiind „libere
în toate privinţele” (min küllü vücüh serbest)149 toate acestea fiind consecinţe
ale acestui efort menţionat, de a pune pe o bază nouă relaţiile bilaterale, lipsind
de pretext, pentru eventuale noi războaie, Rusia.
Se încerca astfel să se pună capăt perioadei în care „încălcând
ahidnameurile” cu Ţările Române Poarta otomană dispunea tot mai mult de
teritoriul (principatelor)… ca de un teritoriu al Imperiului otoman”150.
Din nefericire pentru acest plan năvala grecilor nu numai că îşi continua
nestingherit cursul ci se şi agrava până la insuportabil în vremea lui
Constantin Hangerli (1797-l799).
„Şi apoi să nu ne mirăm pentru ce năvăleau învăţaţi (şi nu numai – n.n.)
greci în ţările Românilor răspunsul este scurt şi pozitiv. Pentru că aici la noi
găseau şi adăpost şi siguranţă şi libertate de ajunsă pentru a-şi exprima pe faţă
şi pe larg cugetările lor, ceea ce lipsea în imperiul otoman pentru că ţările
noastre îşi conservaseră prin tratatele de capitulaţie un număr de prerogative
de independenţă faţă cu popoarele din Turcia: pe când acelea erau paşalâcuri
subjugate cu sabia iar pentru conservarea acestor prerogative s-au luptat mulţi
şi dintre Domnitorii Fanarioţi”151.
Acum clasa politică românească lupta prin aceleaşi capitulaţii a se rupe
de uricioasa tutelă pe care grecii le-o impuneau şi pe care o vedeau legată de
Poartă, iar aceasta nu avea tăria de a rupe această legătură, profitabilă
financiar, dar ruinătoare politic. Ruinătoare pentru că o expunea intrigilor
Rusiei, care nu ezita nici un moment a apăra şi lărgii drepturile principatelor şi
a intervenii tot mai hotărât, de acum în orice problemă în care îi era solicitat
suportul prin dovezi din „capitulaţii”.
 În direcţia acestei permanente intruziuni a Rusiei în problema
capitulaţiilor şi a folosirii de către ea a dreptului de intercesiune în favoarea
principatelor, drept ce îi fusese recunoscut de ultimele două tratate de pace,
putem menţiona permanentele acţiuni ale consulului general rus în principate;
I. V. Severin. Acesta îşi baza pretenţiile „pe stipulaţiile referitoare la Moldova şi
Ţara Românească ale tratatelor şi convenţiilor ruso-turce, începând cu cel de la
Kuciuk – Kainargi şi terminând cu cel de la Iaşi, inclusiv, atunci procedeul în
discuţie trebuie să fie avut ca scop să demonstreze tuturor puterilor interesate,
dar şi românilor înşişi, că poziţia internaţională a Principatelor Române era cea
definită de actele diplomatice amintite, cu toate concluziile care se desprindeau
dintr-o astfel de interpretare”[70].
Adică, că poziţia Principatelor depinde în întregime de Rusia, de
bunăvoinţa ei. Care la un moment dat poate să înceteze făcând să cadă în
desuetudine toate privilegiile dăruite de ea principatelor. Interesul ei în ceea ce
privea agitarea problemei capitulaţiilor în zona românească începea să scadă
tot mai mult. Drepturi ale românilor sancţionate de istorie şi Poartă nu erau
interesante pentru Rusia, ea le-ar fi dorit uitate şi înlocuite cu amintirile mai
noi ale tratatelor ruso-turce, ca bază a dreptului internaţional al Principatelor.
Că nu a reuşit asta se vede din chiar însemnările celor mici şi anonimi ai
timpurilor care totuşi notau pe marginea cărţilor lor amintiri istorice, ca să nu
se piardă.
„Să se ştie de când au domnit Ştefan Vodă cel Bătrân şi au rămas fiu sau
Bogdan şi au închinat turcilor Ţara Moldovei, leat 6964’ (1456) se scrie într-o
însemnare de sfârşit de secol XVIII – ce greşeşte doar personajele, dar are
amintirea perfectă a anului în care Petru Aron a semnat vestita sa supunere
faţă de Mahomed II.
Un alt personaj T. Jora biv vel pitar scrie şi el că „La anul 6964 au
închinat ţara turcilor Bogdan Vodă”[71].
Aceste două însemnări sunt prin ele însele de o valoare excepţională căci
ne confirma primul an pus în capitulaţiile Moldovei prezentate la congresul de
pace de la Focşani, cel mai probabil, 1456, după vechile tradiţii.
Aşa încât în perioada, 1791–1806, cu toate eforturile Rusiei de a face
uitate capitulaţiile ele subzistaseră în amintirea oamenilor, în tradiţia lor, aşa
cum subzistaseră de secole. În plus „Poarta însăşi incapabilă să îşi menţină
prin forţa armelor dominaţia în S-E Europei, invocă tot mai frecvent
„capitulaţiile”. Era şi aceasta o modalitate de apărare în momente de slăbiciune
prin recunoaşterea faptului că Moldova şi Ţara Românească, prin statutul lor
internaţional jucau rolul unor ţări autonome de la marginea Imperiului otoman
având printre altele, funcţia unor state – tampon”154.
Totuşi cel mai important moment al perioadei rămâne fără îndoială
eliberarea de către Poartă a celebrului regulament – Kanunmame (apărut
tocmai ca urmare a breşelor din sistemul otoman făcute de tratatele de la
Kuciuk Kainargi, Şiştov şi Iaşi) „prin care se făceau paşi înainte pe calea
întăririi autonomiei lor, pe calea vechilor privilegii „Ţara Românească şi
Moldova (se aprecia în document – n.n.) fiind din trecut şi până acum,
sloboade, în toate privinţele, prin separare la cancelarie şi prin interzicerea
călcării lor cu piciorul, toate dările şi arenzile se afla în seama voievozilor”155.
Astfel această carte de legi ne apare ca „o receptare din partea turcă a
capitulaţiilor, a autonomiei Principatelor precizând că aceste ţări”156 sunt
libere şi beneficiază de un statut aparte în cadrul imperiului157.
În 1802 problema capitulaţiilor reapare într-o situaţie tensionată în care
ţările române aflate sub presiunea jafurilor lui Pasvanoglu (în acest an
domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Şuţu a şi părăsit tronul de teama acestuia)
trebuie să facă faţă şi unor cereri materiale nejustificate din partea Porţii. Ceea
ce ar fi fost altădată acceptat cu supunere va trezi acum proteste şi chiar un
plan de solicitare a ajutorului Rusiei spre a îl elimina pe Pasvanoglu.
În orice caz se cere ajutor consulilor ruşi în temeiul tratatelor şi al
capitulaţiilor spre a se rezista acestor cereri. Astfel în aprilie – mai 1802
consulul rus la Iaşi va declara: „Chestiunea sarcinilor şi impozitelor cerute din
Moldova, peste măsura dreptăţii, fiind aflată de astă dată de gloriosul ţar al
Rusiei această stare a prilejuit punerea în mişcare a sentimentelor sale de milă
faţă de suferinţele coreligionarilor, potrivit firii sale pentru eforturi continue…
La mai sfătuit pe sus numitul consul să cerceteze sarcinile şi impozitele care au
fost înfiinţate cu gâlceavă de la data închierii tractatelor şi condicilor şi
confirmării privilegiilor celor 2 voievodate şi condamnă dările… care au fost
adăugate mai înainte sau mai târziu, contra tratatelor”[72].
Ca urmare a acestor proteste şi a schimbării domnitorilor Mihail şi
Alexandru Şuţu cu Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi sultanul Selim al
III-lea a dăruit ambelor ţări, la 17 octombrie 1802 un nou hattihumaiun de
recunoaştere a privilegiilor lor.
„Ţara Românească şi Moldova fiind ca şi chilerul Înaltei Porţi şi
asigurarea liniştii, siguranţei şi a tihnei locuitorilor şi raialelor de acolo ducând
la propăşirea şi la înflorirea celor 2 ţări, de aceea în trecut fuseseră întocmite
regulamentele lor de bună ordine, care prevedeau clauze care se cereau
respectate.
Dar cu vremea stricându-se unele clauze cuprinse în înaltele porunci…de
aceea la vechile lor condiţii adăugându-se, de astă dată, de azi încolo şi alte
câteva clauze au fost emise în aceste clipe două porunci înalte care cuprind
întărirea nizamului celor două ţări”159.
Cu toate aceste eforturi ale Porţii atât domnitorul cât şi clasa politică din
principate au rămas apropiaţi de Rusia. Ambii domnitori numiţi şi-au arătat
curând disponibilitatea pentru o politică pro-rusă. În special Constantin
Ipsilanti a încercat recrutarea unei armate naţionale, l-a sprijinit cu bani şi
arme pe Caragheorghevici în răscoala sa. Într-un cuvânt a desfăşurat
permanent o politică ostilă Porţii. Aceasta nu va ezita în 1806, la insistenţele
noului ambasador francez Sebastiani să îi mazilească pe cei doi domnitori, iar
pentru Constantin Ipsilanti să obţină şi condamnarea la moarte.[73]
Rusia va considera aceasta ca o încălcare a privilegiilor principatelor şi
nu va ezita să declare un război ce va dura 6 ani, sfârşindu-se abia sub
presiunea intervenţiei lui Napoleon în 1812.
 Toată această perioadă în care principatele au fost ocupate de trupele
ruse au permis din nou un larg câmp de manevră diplomaţiei boiereşti din
Principate. Diplomaţie care a recurs din nou, după cum era de aşteptat la
folosirea capitulaţiilor spre a-şi atinge scopul. La fel convorbirile diplomatice
ruso-turce, începute aproape imediat după declanşarea războiului şi continuate
până la final au permis şi celor două părţi să îşi expună punctele de vedere în
problema capitulaţiilor şi a rolului lor în politica internaţională.
Şi acest război ca şi celelalte a avut prin insuccesele Porţii acelaşi rol,
înfrângerile militare succesive ale Porţii o obligau apoi la mai mult să emită în
folosul Principatelor Române un şir de acte, de privilegii. Acestea dădeau
conţinut legal capitulaţiilor aduse în desuetudine printr-o practică politică
abuzivă. În acest sens sunt semnificative hatişerifurile din 1774; 1784; 1802 şi
1806, Senatul din 1783 şi firmanele din 1791 şi 1792”161.
Aceste acte au devenit atât de importante mai ales în declanşarea acestui
război din 1806–1812 (război care poate fi numit cu adevărat războiul
capitulaţiilor) încât în 18 octombrie 1806 sultanul îi va scrie lui Napoleon,
numit Padichach de France, că a trebuit să consimtă la reintegrarea lui
Constantin Ipsilanti şi a lui Alex. Moruzi, în urma ameninţărilor Rusiei şi
Angliei, deoarece prin destituirea celor doi voievozi el încălca capitulaţiile ţărilor
române unde se prevedea un termen de domnie de 7 ani[74].
Iată deci pretextul folosit de Rusia spre a declara războiul: încălcarea
capitulaţiilor. Odată ocupate Principatele şi Rusia se va lovi de aceeaşi
problemă: încălcarea acum de către ea a capitulaţiilor în încercarea de a face
faţă efortului financiar al susţinerii frontului.
Clasa politică românească îi va spune clar în faţă Rusiei că nu acceptă
tocmai de la ea încălcarea privilegiilor ţării.
Naum Râmniceanu povesteşte: la 24 aprilie 1807. L-a camera veliţilor
adunându-se din ordin Domnesc toţi boierii, naţia şi mazili şi arhiereii.
S-a citit următorul pitac domnesc să se cugete cu toţi şi să afle venit de
unde să scadă cheltuielile acestor armate. Arhiereii însă şi toţi boierii veliţi s-au
opus cu anafora că înaltele oficiilor lor sunt una din privilegiile vechi ale ţării şi
că au bune nădejdi la Înălţimea sa că nu numai vechile privilegii vor rămâne
nestrămutate, dar că şi altele nouă vor obţinea după făgăduinţa ce le-a
dat”163.
Şi Napoleon şi-a exprimat în această perioadă interesul pentru
capitulaţii, când îngrijorat de posibilitatea ca Anglia să fie principala beneficiară
a prăbuşirii imperiului otoman a depus eforturi continue „în vederea întăririi
suveranităţii otomane asupra Principatelor Române considerată şi ca o
posibilitate de barare a accesului Rusiei sau Austriei la gurile Dunării”164.
Naum Râmniceanu îşi exprima tot în această perioadă, în scrierea
„Despre originea românilor” mândria de a fi român, de a fi încă liber datorită
capitulaţiilor „Al treilea din bravurile sabiei, a cărora trofee prin ajutorul lui
Dumnezeu cu glas mare se predică libertatea pretutindeni a credinţei noastre
ortodoxe şi a celorlalte obiceiuri încât şi sunetul clopotelor este neîmpiedicat.
Acestea nu mândrindu-ne le spunem ci reprezentând gloria strămoşilor”[75].
 Extrem de important pentru poziţia şi a celor două părţi aflate în conflict
este un raport din 5 noiembrie 1811 conţinând convorbirile între cele 2 părţi de
la Giurgiu, din care prezentăm partea referitoare la privilegiile principatelor: 1)
„Confirmarea şi întărirea tuturor tratatelor din trecut privitoare la ţările care
vor fi înapoiate şi predate”166.
La acestea şi la celelalte cereri (plata în număr a furniturilor către Poartă,
domnia pe 7 ani, libertatea comerţului, desfiinţarea raialelor167 etc.) partea
turcă răspunde: „de la pacea de la Kainargi şi până acum, clauzele referitoare
la cele două ţări s-au tot înmulţit, (…) şi au ajuns la limită, astfel încât nu mai
e loc de mai mult”168
Răspunsul rus a fost: „Articolele propuse sunt conforme cu tratatele din
trecut…(ale Principatelor n.n.). Acest drept a fost stabilit şi se adevereşte prin
tratatele din trecut, aşa că nu este ceva nou”169.
Din nou în spatele acestei aparent întâmplătoare menţionări a
capitulaţiilor, a tratatelor lor cu Poarta găsim influenţa boierilor români.
Ce se întâmplase? Înaintea începerii noilor negocieri, aceştia i-au
înmânat delegatului rus Obresko o broşură intitulată „Historie de
Moldavie”170.
Această broşură nu e altceva decât o versiune lărgită a capitulaţiilor
prezentate la Focşani în 1772. Cu argumentarea clară că: „ţara s-a închinat de
bunăvoie sub 5 condiţii: să nu se strice legea creştinească a Moldovei, domnul
să fie ales pe viaţă de ţară, Moldova să fie cârmuită după propriile sale legi,
toate legile, privilegiile şi obiceiurile să fie respectate, turcii să nu aibă dreptul
de a intra în ţară, să nu ocupe dregătorii şi să nu se amestece în nici un chip în
treburile ţării[76].
Iată deci că încă o dată eforturile românilor erau răsplătite şi integrate în
acte internaţionale.
Întreg acest efort se va oglindi de o factură neobişnuită în tratatul final de
la Bucureşti. Cum în cursul negocierilor preliminarii, ruşii se izbiseră de multe
ori de refuzul turcilor de a mai acorda noi privilegii pe lângă cele acordate după
Kuciuk – Kainargi ei vor trece la un nou contract bazat pe capitulaţii şi vor
impune în textul final o formulă diferită faţă de cele de la 1774 şi 1791 scriind
în art.5 „De asemenea Înalta împărăţie să respecte documentele şi seneturile cu
privire la privilegiile Ţării Româneşti şi Moldovei care au fost închinate până la
începutul războiului aşa cum se scrie în articolul 5 al senetului de
preliminarii”172.
Adică, dacă în 1774 se prevăzuseră privilegiile din vremea lui Mahomed
IV (greşeala ruşilor), iar la 1791, doar actele încheiate până atunci, acum se
lăsa printr-o formulare ambiguă drum liber oricăror acte încheiate cu Poarta şi
care privilegiau cele două principate, adică capitulaţiilor.
Astfel se explică şi momentul de adevărată explozie a diverselor versiuni
ale capitulaţiilor care se va înregistra în cei 9 ani de până la 1821, anii lui Zilot
Românul şi a lui Dionisie Fotino, adică anii victoriei clare a capitulaţiilor în
conştiinţa societăţii româneşti din cele două principate.
Cu momentul încheierii păcii de la Bucureşti 6/28 mai 1812) intră în
problema capitulaţiilor Zilot Românul cu următoarea notiţă: „Aşadar, fără
zăbavă, fu silit de încheie pacea, ca darea Basarabiei şi a părţii Moldovei până
la apa Prutului să şi iscăliră tractaturile (…) rămânând Ţara Valahiei şi
Moldovei până în Prut tot cum au fost mai înainte, adică cu pravilile şi
priveleghiurile lor şi cu domni orânduiţi de la Poartă”172. Nu era primul tratat
de pace în care Zilot Românul vedea înregistrânduse problema capitulaţiilor:
„după zisa mai sus pace ce o au încheiat nemţii şi muscalii cu turcii în leat
1791, măcar de s-au şi întocmit a-şi avea iarăşi privileghiurile lor pe
deplin”173.
De ce putem spune că odată cu opera lui Zilot Românul avem de a face
cu maturizarea concepţiei româneşti cu privire la capitulaţii?
Un singur element de comparaţie şi ne va da răspunsul ca şi Ştefan
Fănuţă, Dionisie Eclesiarhul fusese unul dintre cei mărunţi.
Niciunul nu s-a aflat în preajma măririlor, amândoi au avut o viaţă
agitată şi destul de plină de lipsuri şi totuşi ce diferenţă enormă în opera lor şi
în primul rând în ceea ce priveşte concepţia politică şi receptarea capitulaţiilor.
Dionisie Eclesiarhul trăieşte practic marele moment al naşterii lor,
înscrierea lor în primele tratate dar concepţia lui rămâne atât de palidă.
Admirator necondiţionat al ruşilor, iubitor de istorie „cu dulceaţă iaste
oareşcum a poveştii (…) de patria sa şi a istorisi de ceale ce s-au întâmplat
neamului său”[77]. Timbru de declamator popular, o poveste fermecătoare fără
îndoială, dar atât de simplistă. Principalul izvor de informaţii al lui Dionisie
Eclesiarhul e „câte am auzit de la cei bătrâni şi câte îmi sunt în ştiinţă în zilele
stării meale”175.
Nu găsim în ciuda fantasticei revărsări de energie pe problema
capitulaţiilor înregistrată în vremea sa decât palide ecouri, eclesiarhul de la
episcopia Râmnicului nu ştie prea multe, el e doar un bătrân cronicar, inspirat
cunoscător de oameni, dar fără o concepţie politică clară.
Ce diferenţă între el şi Zilot Românul (nu Serdarul sau orăşanul ci pur şi
simplu tăios: românul) chiar şi numele de cronicar fiind o alegere cu mesaj
asupra rostului operei. Poet, literat de marcă, funcţionar dedicat şi un
permanent iubitor al istoriei sale contemporane Zilot are o concepţie clară, ştie
unde îl duce istoria şi mai ales ştie ce vrea să scoată din ea: dovezile de mărire
şi „privilegii” ale neamului său. Citindu-l pe Zilot care beneficiază şi de o
cultură aleasă, citise fără îndoială. Descrierea Moldovei” a lui Cantemir ca şi
cartea editată la Viena în 1806 de fraţii Tunusli după scrierile banului Mihai
Cantacuzino, se interesează de toate tratatele încheiate în vremea sa. La el
izvorul oral şi viaţa proprie deşi importante nu mai sunt totul ci doar o bază de
pornire. După cum aprecia şi Paul Cornea „Zilot Românul e unul din cei mai
interesanţi autori ai vremii şi opera sa ar merita să fie scoasă din uitare”.
Ce ştie deci un cronicar al perioadei de până la 1823 despre capitulaţii.
În primul rând ştia despre idealul generaţiei sale: domnia pământeană şi
trecerea ei în capitulaţiile iniţiale: „Domnii Ţării Româneşti, când era de sineşi
stăpânitori, îşi făcea singuri diadohi, după ce s-au închinat ţara turcilor să
alegea de mitropolit şi obştea ţării?[78]
 Cum s-a făcut această închinare, Zilot cunoaşte şi încă cu amănunte de
o mare bogăţie (încât ne putem întreba dacă nu a citit acea „Istorie a Moldovei”
dată plenipotenţiarilor ruşi la Congresul de la Bucureşti.
În favoarea acestei idei vine un catalog din 1823 al bibliotecii banului
Grigore Brâncoveanul de la care ştim că împrumuta cărţi177 şi care avea
această carte în biblioteca sa; în plus el mai poseda informaţii şi din „Istoria
Daciei” a lui Dionisie Fotino – apărută în 1812, tot la Viena).
Astfel descrie el prima închinare a ţării: „domnii Ţării Româneşti au
lucrat pace cu dânsul, să-l dea ceva şi puţin şi să-şi aibă toate privileghiurile
ţării şi pravilele sale nestrămutate. Asemenea pildă luând şi domnii Moldovii, s-
au întocmit legături cu turcul şi aşa din toate neamurile şi eparhiile ce s-au
supus la turc, aceste două eparhii numai au rămas slobode precum se văd, iar
toate celelalte roabe”178.
Iar într-o poezie îşi va iartă chiar mândria de a aparţine unui astfel de
neam atât de viteaz: „Un neam mic foarte pă lângă alte, Să izbutească Ca să-şi
păzească Şi legea bine Şi pentru sine De tot să fie În slobozenie Cu obiceiuri Cu
privileghiuri
Ca totdeauna Lipsă niciuna Numai c-o dare Mică nu mare La cea Înaltă
Turcească Poartă”[79] Aceste capitulaţii sunt înţelese de Ştefan Fănuţă nu doar
ca elemente de istorie ci ca o bază politică în lupta pentru menţinerea acestor
drepturi, un instrument formidabil: „Când stăpânirea V-avea pornirea Spre
răutate Iar nu dreptate Ei s-o poprească S-o dojenească Închipuindu-l Sau
înfăţişându-l Ponturi, tractaturi Cu-mpăraţii marturi”180 Remarcabil este că
Zilot Românul este cel care făureşte o adevărată sinteză între evenimentele ce
au dus la închinarea Ţării Româneşti şi a Moldovei, unificând cele 2 închinări şi
capitulaţiile rezultate într-un singur text.
El ştie că „Mircea Vodă cel Bătrân şi Laiotă Vodă, amândoi Basarabeşti,
încheiară şi legară aşa pace cu turcul atunci, cât rămase ţara atunci slobodă ca
niciuna alta”181.
„Tractaturile Mircea Vodă cel Bătrân, la leat 1382 (deci informaţie de la
banul Cantacuzino) şi ale lui Vlad Laiotii – Vodă, la leat 1460, arată învoirea
turcului cu această Ţara Românească, iar a celorlalte sunt osebite într-ale lor
istorii”[80].
Zilot Românul – Ştefan Fănuţă este atât de conştient de însemnătatea
acestor acte pentru existenţa ţărilor române ca neatârnate încât le dedica lor şi
celor doi domnitori cărora le-a închinat câte o povestire aparte: „La Mircea Vodă
Basarab cel Bătrân, carele văzând în vremea aceea toate veciniile stăpânirii de
peste Dunăre, călcate şi robite de turc şi pre toată Europa spăimântată, au
legat pace cu dânsul, ca să-l dea câte trei mie de bani roşii spre semn de
plecăciune pe an şi alt nimic şi turcul la stăpânire şi obiceiurile ţării nici un
amestec să nu aibă.
Pre care aşezământ menţinându-l turcul la urma şi deschizând el război
cu pricinuiri de alte cereri l-au bătut Mircea-Vodă cu românii, golindu-l până la
Adrianopoli şi aşa au rămas ţara iar sloboadă”183. (Iată deci că Zilot Românul
nu e la curent sau nu reţine informaţia lui Ienăchiţă Văcărescu cum că
închinarea ar fi avut loc la 1418 şi că el sa bazat exclusiv pe Mihai Cantacuzino
şi pe Dionisie Fotino.
Tot această diferenţă existentă la Dionisie Fotino arată că acesta probabil
nu a citit „Istoria prea puternicilor împăraţi otomani a lui Văcărescu sau nu i-a
dat atenţie deşi susţine că informaţia despre închinarea Ţării Româneşti îi
provine de la acesta184).
„La Vlad-Laiotă Basarab (au domnit la leat 1460) carele văzând robirea
Tarigradului de turci, iarăşi au făcut legătură cu Poarta Turcească, ca să-l dea
zece mii de galbeni pe an şi alt nimic amestec turc în ţară să nu aibă care
legătură iarăşi nepăzind-o turcul şi viind asupra ţării cu mulţime de puteri, s-
au înfrânt toate după care iar au rămas ţara slobodă”185.
Faptul că toată această informaţie îi provine în special pe filiera fraţilor
Tunusli e recunoscut de el: „Domnii ţării (Mircea şi Vladul)186. cari cu răvana
şi vitejia lor au încheiat acele înfricoşate tractate cu turcii, pă care le arată
istoria ţării, mai cu seamă cea scrisă în limba grecească şi tipărită în Viena,
Austriei la leatul 1806”187.
Pentru Ştefan Fănuţă tratatele nu au doar o valoare istorică sau politică,
dar şi una de mândrie naţională: „Să nu ştii de ţara noastră că e un slobod
norod. Nesupus la alte pravili, ci la cele româneşti. Întărite prin tractate,
nicidecum l-ale turceşti188.
„Dar să-ţi ajungă, o iubite după atâtea dovezi Din tractate şi din condici
ce-ţi arăta ca să crezi. Că drăguţa ţară noastră e doamnă într-ale ei. Iar nu
provincie turcească”189. Pentru el deci capitulaţiile au o importanţă deosebită
ele sunt „privileghiurile care le-am avut de la strămoşi şi le-am păstrat cu atâta
sânge şi cu atâtea legături, cari pe larg le arăta Istoria”190.
E interesant că Zilot Românul nu prea apreciază eforturile Rusiei de a
reînvia capitulaţiile şi înţelege că momentul 1774 e în primul rând un moment
românesc: „La pacea însă ce-au făcut după acest război la Kainangic, cu slava
armelor ruseşti, s-au mai întărit şi privileghiurile ţărilor acestora, prin silinţă şi
iscusinţă boierilor şi arhiereilor ce după pronie s-au aflat atunci”191.
Ce capacitate de înţelegere pentru eforturile boierilor de la 1774. Numai
şi pentru această frază prin care Zilot a luat-o cu mult înaintea multor istorici
moderni ca înţelegere a acestui moment şi el merită a rămâne în istorie.
La fel de interesantă e şi opinia sa cu privire la lupta puterilor vecine
(Rusia, Turcia şi Austria) de a ne proteja şi de a ne garanta aplicarea
capitulaţiilor „Se mâhnesc ţările asupra acestor vecine puteri, 187 ibidem p.
204. 188 E vorba aici de o confuzie între Vlad Ţepeş (1448, 1456-l462, 1475) şi
Laiotă Basarab (1473-l477. Confuzie de care D. Fotino vorbeşte limpede: „Vlad
Vodă II Basarab, pronomituLaiotă, frate cu Radu cel Frumos…şi nepotul lui
Mircea Vodă cel Bătrân”, p. 301. 189 Z. Românul, Opere, p. 255. 190 ibidem, p.
276-277. 191 ibidem, p. 277.
care, în vremea când cu ocrotirile ce zic că le-au făcut, ele se văd scăzute
din dreptăţile lor şi privileghiurile ce au avut mai înainte şi din vreme în vreme
scad”[81]
Punând faţă în faţă vorbele plenipotenţiarilor turci de la Giurgiu din 1811
care se plângeau de drepturile prea numeroase acordate principatelor cu
această riguroasă şi caustică luare de poziţie în problema respectării
„privilegiilor” ţării înţelegem gradul de maturitate la care ajunsese clasa politică
românească atât în relaţie cu Rusia cât şi cu Poarta şi a menirii pe care ea o
dădea în acest moment capitulaţiilor. Ele nu mai erau opuse unei părţi în mod
unilateral spre a sluji interesele celeilalte cât în mod general, ele erau acum
drepturile ţării, drepturi sfinte căruia nimănui nu i se mai putea accepta să le
calce.
Din nou tot la Zilot Românul se observă cu claritate rolul predominant
antifanariot al capitulaţiilor. Pentru el rolul fanarioţilor gândit de Poarta e:
„cugetând Poarta căci mijlocul domnilor greci să dezgolească ţara de
privileghiurile ei şi să o facă roabă ca pe greci şi alte neamuri”193.
Despre ultimul domnitor fanariot dinaintea revoluţiei (căci practic ultimul
domnitor fanariot în ambele principate e Scarlat Callimachi194). Alexandru
Şuţu, Ştefan Fănuţă spune: „Şi măcar că unii ce-l ştia firea lui, cea spre răutate
pornită, iar mai ales dărăpănarea privileghiurilor şi dreptăţilor ce li-au păstrat
românii cu sângele lor, se temea de fiara aceasta”195. „Şi nu e de mirare de
dânsul căci s-au aflat să fie grec şi grec cu aşa duşmană fire asupra
privileghiurilor românilor”196. Sunt strânse între aceste rânduri cele mai
puternice argumente şi cea mai groaznică acuzaţie pe care creatorii şi cei
influenţaţi de capitulaţii o aduceau sistemului fanariot. Nu numai încălcarea
„privilegiilor” ţării prin însăşi existenţa lor dar chiar urmărirea ca un scop a
distrugerii şi a restului prevederilor capitulaţiilor197.
Înţelegem de aici importanţa teribilă a evocării capitulaţiilor pentru
distrugerea acestui sistem, ca şi ura cu care reprezentanţii puterii oficiale
trebuiau să fi urmărit pe cei ce înţelegeau să răspândească ideea capitulaţiilor.
Tot prin aceasta înţelegem şi lupta teribilă pentru salvarea diverselor
documente ilustrând privilegiile ţării din mâinile grecilor care urmăreau să le
distrugă, sau să le folosească doar în interes propriu.
Puţini istorici s-au preocupat de eforturile depuse pentru salvarea acestor
documente de la diversele atacuri la care au fost supuse. Dincolo de
vicisitudinile istoriei naturale a Principatelor[82] (cutremure, inundaţii,
incendii, etc.) nici istoria politică nu a fost uşoară chiar D. Cantemir ilustrând
distrugerea documentelor ce atestau vechea autonomie a Moldovei în urma
atacurilor desfăşurate de regele polonez Ioan Sobieski în 1685 asupra Iaşiului:
„Aceste ponturi (capitulaţiile – n.n.) au fost foarte păzite până în vremea
vestitului crai leşesc Ioan Sobieski, carele la anul 1685, întorcându-se de la o
bătălie ce avusese cu tătarii şi trecând prin Iaşi, a cerut să e vază şi aprins fiind
de o ură nespusă ce avea asupra turcilor a poruncit ca să se arză în mijlocul
târgului zicând: cum că Moldova nu va avea mai multă trebuinţă de acest
hatişerif bun de nimică, prin războaiele ce câştiga creştinii asupra turcilor şi
cum că leşii erau prea de ajuns a o apăra de dânşii”199.
Să nu uităm şi momente similare şi pentru Ţara Românească, ca arderea
Bucureştilor la 1595, ocuparea lor de turci şi luarea arhivelor lui Brâncoveanu
la 1714 sau ocuparea aceluiaşi oraş de austrieci la 1716 etc.
Naum Râmniceanu ne relatează şi el despre jafurile pe care grecii le
făceau în arhive şi de adevăratul embargo pe care îl stabiliseră pentru români
în privinţa accesului la informaţii privind „privilegiile” ţării. Astfel Nectarie
mitropolitul (dec. 1812-l818) i-a destăinuit: „În scurt, am hotărât ca nicidecum
să nu rânduiesc iconom român la Mitropolie, pentru ca să nu afle secreturile
Mitropoliei, fiindcă la această mitropolie sunt date în păstrare toate hrisoavele
cele vechi ale voievozilor români care privesc la dezrădăcinarea noastră, a
grecilor şi a legăturilor care are Ţara Românească cu othomanicească Poartă şi
hatişerifurile împărăteşti care întăresc privileghiurile ţării şi ale românilor (din
care, iată, în taină îţi spuiu că şi eu şi fratele proin mitropolit. Dositheiu am
tăinuit câteva, ca să nu se afle după vremi la Mitropolie) şi alte multe tainice
scrisori care nu ne este de folos de să vor vedea”[83].
Naum Râmniceanu concluzionează că grecii „au lăsat ţara în lipsă de
dovezile acestor bunătăţi ce războaie şi trataturi împărăteşti le-au aşezat şi le-
au întărit201 (să nu uităm şi memoriul din 1792 care ne relatează arderea
„actelor de drepturi şi privilegii ale Moldovei” de către Prinţul Potemkin moment
care pentru trăitori a fost văzut „ca un abis enorm care s-a deschis şi a înghiţit
totul”202 ).
E vorba deci de o luptă acerbă desfăşurată cu o intensitate maximă în
perioada fanariotă pentru salvarea acestor documente şi multe dintre ele au
fost salvate mărturie stându-ne documentele ce garantau privilegiile ţării şi
date la congresul de la Focşani sau cele date în preajma încheierii convenţiei de
la Ainali – Kavak prinţului Repnin203.
În fond în preajma anului 1821 sub impulsul tipăririi la Viena a „Istoriei
Ţării Româneşti” în 1806, sub impulsul rescrierii unei „Istorii a Moldovei”
pentru Congresul de la Bucureşti şi al tipăririi cărţii lui Dionisie Fotino –
„Istoria vechii Dacii” între 1818 şi 1819 corelată cu retipărirea operei
Cantemirene[84] precum şi al vastităţii de scrieri istorice apărute în Principate
(precum operele lui Zilot, Dionisie Eclesiarhul, Dobrescu, Însemnărilor
Androneştilor etc.) toate au tensionat la maximum problema capitulaţiilor.
Astfel în plan internaţional, în mai 1818 la Buyukdere se redactează un
„Proiect de convenţiune între Rusia şi Poarta otomană relativ la principate”
unde punctul unu prevede: „confirmarea solemnă a tuturor privilegiilor şi
imunităţilor acordate celor două provincii prin toate tratatele anterioare”205. La
15 iunie 1820 la Tsarkoe-Selo, împăratul Rusiei primea un raport despre
veniturile Principatelor în care se făcea precizarea că „Rusia a garantat
Moldovei şi Valahiei, inviolabilitatea privilegiilor ei”206. La fel, la 30 octombrie
1820, chiar domnitorul fanariot Scarlat Callimachi îi scria lui Capodistria
despre capitulaţii şi rolul lor în politica externă a Principatelor înainte de
revoluţia Tudor: „Afacerea Principatelor nu pare a mai prezenta dificultăţi, în
plus Sublima Poartă a consimţit să reînnoiască actele organice care conţin
privilegiile lor, privilegii care vor fi asigurate şi garantate”207.
Tot spre curtea Rusiei pornesc în preajma revoluţiei de la 1821 o serie de
memorii redactate de partida naţională interesată în a transforma Rusia într-un
aliat în vederea modificării raporturilor politice cu Poarta, astfel în 1818
cunoscutul boier filo-rus Iordache Rosetti Rosnovanu îi scrie Cancelarului
Stroganov un memoriu asupra „Stării Moldovei cu accent faţă de poziţia faţă de
Turcia” în care aprecia ca bază legală a intervenţiei Rusiei în favoarea Moldovei
„tratatul din 1512 prin care Moldova trebuie să ofere anual un dar Porţii, iar
acest dar trebuie să fie fixat conform tratatelor de după 1774 între Rusia şi
Poarta Otomană. Respectându-se tratatul din 1512 şi Moldova revenind în
starea de drept urmează a primi autonomia internă, libertatea comerţului,
inviolabilitatea teritoriului”208. Amintirea capitulaţiilor stăruia în mintea
tuturor celor interesaţi de o soartă mai bună pentru Principate şi care vedeau
în ele baza legală şi istorică a cererilor lor privind respectarea autonomiei
Principatelor. Astfel „Un memoriu anonim asupra Moldovei şi Valahiei” aprecia
că „Principatul (Moldova-n.n.) se dăruia guvernului turc, un tratat a fost creat
ce conserva exerciţiul exclusiv al religiei creştine, administrarea justiţiei, a fost
convenit că nici un turc nu putea să se stabilească sau să aibă posesiuni în
principat. Acesta recunoştea autoritatea Porţii şi se obliga a îi plăti un tribut
anual”[85]. Un alt memoriu arăta şi el despre momentul capitulaţiilor că
„Turcia prin constituţia sa, prin respectul religios faţă de tratate părea a îi oferi
siguranţa viitorului (…) sultanul a promis a garanta şi proteja Moldova aceasta
se obliga a plăti un tribut anual (…) nici un atentat nu a fost adus dreptului de
suveranitate, constituţiei, religiei sau privilegiilor ţării şi convenţia prevedea ca
nici un turc să nu se poată stabili în ţară”210.
Chiar traseul vieţii lui Tudor Vladimirescu înainte de 1821 este extrem de
ilustrativ pentru impregnarea capitulaţiilor în întreaga societate românească şi
al impactului extraordinar pe care îl vor avea la 1821. Astfel Tudor
Vladimirescu care îl cunoaşte pe Zilot Românul211 şi probabil aflase de la
acesta anumite informaţii despre capitulaţii, în plus în perioada şederii la Viena
(iunie – decembrie 1814) aflase de cărticica Tunusliilor făcute după informaţiile
lui Cantacuzino. În cele două şederi la Mehadia avusese relaţii cu Nicolae
Stoica din Haţeg care ştia la rândul său suficiente lucruri despre capitulaţii:
(„Această bătălie a fost la Rovinile Ialomiţei. De peirea acestor voinici lui
Baiazit, său i-au părut, dar şi el peste Dunăre scăpa bătut. De unde către
Mircea soli trimeasă şi pace pusără şi acasă să dusă”212 ) pe care i le-a
transmis şi lui Vladimirescu.
Aflat în relaţii de colaborare şi cu marele ban Nicolae Brâncoveanu a
putut să citească şi de la aceasta cărţi de istorie (acestea erau după relatările
lui Stoica de Haţeg principala sa pasiune)213 toate acestea constituindu-se
într-o formidabilă informaţie de care se va folosi în 1821 pentru a susţine
drepturile ţării sale în dificilele momente ale acelui an.
Un ultim element menit a ne ilustra puterea cu care capitulaţiile
penetraseră pretutindeni şi în societatea românească şi în cea europeană şi în
mentalitatea Porţii. Şi cât de înrădăcinate erau ele mai ales în ideile celei din
urmă şi cât de des uza de ele atunci când era în interesul ei ne arată relatarea
conform căreia la 1815 „Poarta otomană a răspuns în repetate rânduri
Petersburgului şi Vienei că nu va acorda Serbiei privilegiile pe care le aveau
Moldova şi Ţara Românească deoarece Serbia era o provincie cucerită, pe când
cele două principate romane erau provincii care s-au dat prin tractate
scrupulos observate în toate timpurile[86].
Capitulatiile şi revolutia din 1821
 Situaţia extrem de explozivă a anului 1821, împletind în ea tensiunea
reconstrucţiei europene, primejdiile conţinute în evoluţiile politice ale
peninsulei Balcanice, iar în Ţările Române nemulţumirile acumulate în peste
100 de ani de guvernare fanariotă tindeau să se aproprie de un sfârşit violent.
Era absolut justificat, în acest context, pentru partida naţională şi pentru
principalul ei exponent, în acest moment Tudor Vladimirescu, ca primele
revendicări, tinzând spre restabilirea drepturilor naţiunii române să îşi
găsească argumentele în teoria capitulaţiilor. Astfel odată declanşată revoluţia,
prin proclamaţia de la Padeş-Tismana (23 ianuarie 1821), conducătorul
revoluţiei a înţeles că trebuie să îi ofere o justificare legală menită a
preîntâmpina intervenţia Porţii şi a justifica răscoala sa: „Ca nişte credincioşi
dar şi supuşi robi ai prea puternicei împărăţii, cu lacrămi ne rugăm să trimită
om împărătesc – nu de legea noastră – ca să cercetează şi să vază jalneca stare
a ţării şi să ni se facă îndreptare şi orânduială, ca să lipsască jafurile şi să ne
răspundem ce va fi cu drept către preaputernica împărăţie: precum şi până
acum am răspuns şi de acum înainte a răspunde nu tăgăduim, ca nişte
credincioşi ce am fost şi suntem şi în veci a fi voim. După încredinţarea ce
avem că preaputernica împărăţie nu ne va lipsi de milele sale, cu care din
vechime ne-au hrănit şi cu nume de amanet – încredinţat de cătră milostivul
Dumnezeu – ne-au cinstit…”1
După acest moment, 23 ian. 1821, Tudor Vladimirescu va repeta această
idee, bazată pe capitulaţii (şi va insista şi mai mult asupra acestei teorii după
dezavuarea rusă) precum că, Ţara Românească este nu o 1Răscoala din 1821.
Documente interne, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei 1959, p. 309.
provincie supusă, ci una dată la amanet de Dumnezeu, Sultanului, care e
dator ai acorda toată grija şi toată atenţia. Amanet, adică încredinţată în
păstrare şi cu toate drepturile, putând fi oricând răscumpărată şi nicidecum o
proprietate a sultanului. Zilot Românul, contemporan evenimentelor expune şi
el aceeaşi poziţie de satisfacţie faţă de atitudinea Porţii: „căci Poarta nu călca
acum nici o dreptate a ţării, precum făcea atunci, între acele vremi, ci toate
pravilile şi privileghiurile românilor să păzea dăspre dânsa”2. Deşi evoluţia
ulterioară a răscoalei este controversată3, apărând tot mai des elemente ale
unor ciocniri de interese între boierii de la Bucureşti şi Tudor Vladimirescu,
între acesta din urmă şi Eterie, între Eterie şi reprezentantul Rusiei în capitala
Valahiei, Alexandru Pini, totuşi apar şi elemente care ne vorbesc şi de existenţa
unor interese încă comune între aceste părţi. Astfel la 5 februarie 1821, în faţa
cererilor divanului din Bucureşti de a solicita intrarea trupelor turceşti în ţară
spre a pune capăt rebeliunii lui Tudor, Alexandru. Pini îşi va fonda opinia de
respingere a acestei intervenţii, opinie care convenea în fond tuturor părţilor
implicate, pe teoria capitulaţiilor şi integrarea lor în tratatele dintre Rusia şi
Imperiul Otoman. „Prima chestiune e bazată pe un punct de drept, a cărui
soluţie se găseşte în spiritul şi litera Hattiserifului din 1802 care garantează
celor două principate inviolabilitatea frontierelor lor.”[88]
Această respingere a intervenţiei turceşti şi opoziţia boierilor favorabili
mişcării lui Tudor va duce la amânarea cererii intervenţiei turceşti. Lăsând în
continuare ţara în mâinile lui Tudor Vladimirescu şi a trupelor greceşti devotate
Eteriei, încă pe ascuns, dar care nu aşteptau decât momentul trecerii Prutului
de către trupele generalului Ipsilanti şi ale Rusiei spre a prelua controlul.
La începutul lunii martie, Alexandru Ipsilanti după ce trece Prutul (23
februarie) porneşte spre Bucureşti în speranţa de a-l devansa pe Tudor şi a
ocupa odată cu capitala Valahiei, drumul spre Constantinopol, sediul puterii în
Ţara Românească, divanul – organul legislativ suprem şi odată cu toate acestea
legitimitatea pe teritoriul Principatelor. Tocmai de aceea în momentul părăsirii
Iaşilor, proclamaţia pe care o adresează locuitorilor Ţării Româneşti, are cu
totul alt ton şi alt conţinut decât în Moldova. Ştiind că intră într-o ţară posibil
ostilă, generalul eterist încearcă să capteze bunăvoinţa vorbind din nou de
capitulaţii şi drepturile sacre ale pământului pe care păşeşte: „Bărbaţi români!
Îndestule veacuri ticăloasa voastră patrie, avându-şi gumazul plecat la
neomenitul jaf grozavei obidiri, îşi pierdu şi chiar rămăşiţele dreptăţilor
sale”[89].
Din acest moment începe ceea ce am putea numi „cursa spre Bucureşti”
în care ambele părţi sunt interesate a ajunge primele şi a câştiga implicit
legitimitatea şi conducerea temporară a Ţării Româneşti.
Eteria pare avantajată de faptul că în capitală se află deja fosta gardă
domnească a lui Alexandru Şuţu, majoritar câştigată la cauza greacă. Iordache
Olimpiotul, „ţarul” Alexandru, Bimbaşa Sava, Hagi Prodan trebuie să vegheze şi
să păzească „trofeul” pentru Ipsilanti. Tudor Vladimirescu în urma unui marş
fulger, ajunge la Bucureşti şi forţează intrarea în oraş, anunţând prin
proclamaţia de la Bolintin (16 martie 1821): „Ştiu că vă este auzită şi cunoscută
cererea ce face tot norodul Ţării Româneşti (cel de Dumnezeu păzit) pentru
dreptăţile folositoare la toată obştea! Care dreptăţi din vechime le avem milă
hărăzită de prea puternica împărăţie, stăpânitoarea noastră”6. Patru zile mai
târziu, întro nouă proclamaţie Tudor Vladimirescu arată din nou „Pricinile care
m-au silit a apuca armele sunt: pierderea privilegiilor, jafurile cele nesuferite”7.
Aşa cum este cunoscut, Vladimirescu va intra în oraş şi va putea trata astfel de
pe o poziţie superioară cu Alexandru Ipsilanti. În acelaşi timp, în mod
surprinzător o explicaţie asemănătoare a răscoalei era dată de boierii fugiţi la
Braşov într-o scrisoare adresată împăratului Austriei: „A fost în primul rând
ultimul gospodar, prinţul Alexandru Şuţu, al cărui sistem de furt şi spoliere a
fost exersat pe faţă, imunităţile (privilegiile) Provinciei încălcate de maniera cea
mai arbitrară”[90].
Două zile mai târziu (27 martie 1821) boierii rămaşi în Bucureşti se
exprimau în acelaşi spirit şi invocând aceleaşi drepturi din vechime ale
capitulaţiilor, dar de data aceasta într-un arz către Poartă:„…sosind până aici
la Bucureşti, Theodor Vladimirescu, însoţit cu mulţime de norod din cinci
judeţe ale Craiovii, cu lacrămi de umilinţă, îmbrăcaţi în văşmântul jali şi acei
desăvârşit prăpădiri pentru dreptăţile şi preveleghiurile ce din vechime au avut
ţara aceasta Să ni se dea voie a arăta mai pe larg greotăţile ce au suferit acest
norod din pricina stăpânitorilor şi a pierderii dreptăţilor şi previleghiurilor ce
din vechime au avut cu milostivire hărăzite de către prea puternica împărăţie,
hrănitoarea noastră”9.
 Aceleaşi idei, aceeaşi demonstraţie, bazată pe capitulaţii este oferită şi lui
Metternich, arbitrul Europei în acest moment de către boierii din Ţara
Românească. Capitulaţiile sunt menite a ilustra că nu se doreşte o perturbare a
echilibrului european, ci din contră o refacere a lui, o îndreptare a unor
încălcări: „Poporul valah dezlănţuit contra guvernământului prinţilor greci care
l-a deposedat de drepturile şi privilegiile acordate lui de Sublima Poartă
Otomană”10… acest singur articol ar trebui să fie singur suficient pentru a o
convinge pe Alteţa Voastră că toate drepturile acordate ţării de Sublima Poartă
şi sancţionate prin stipulaţiile din tratate au fost abolite”11.
Repetarea tot mai clară a drepturilor principatului Valah bazate pe
capitulaţii, uneşte practic toate taberele. De la Eteria lui Ipsilanti care cere
tocmai respectarea lor, arătând că ele odată încălcate fac necesară revolta
românilor împotriva turcilor, alături de greci. Boierii fie ei rămaşi la Bucureşti,
fie fugiţi la Braşov, solicită marilor puteri şi curţii suverane respectarea
capitulaţiilor şi reacordarea privilegiilor politice, a autonomiei ţării. In final,
bineînţeles Tudor Vladimirescu pentru care capitulaţiile îi justifică revolta în
faţa Porţii Otomane şi a marilor puteri, îi permite să respingă intervenţia
grecilor în afacerile interne ale ţării şi tot capitulaţiile sunt cele care îl fac să se
prezinte în faţa poporului ca un apărător al drepturilor încălcate şi să le ofere
ca soluţie pentru repararea nedreptăţilor existente în interior. Capitulaţiile
acordă dreptul la reforme în interiorul ţării, adică după cum ilustrau „Cererile
norodului românesc”, o reaşezare sensibil novatoare a principatului Ţara
Românească. Această agitaţie în jurul teoriei capitulaţiilor se va răspândi, la
început timid şi în Moldova, unde pe 31 martie boierii moldoveni se plâng către
Poartă: „Primeşte prea puternice şi mult milostive împărate ascultarea tânguirii
norodului Moldovei, care de la moşii şi strămoşii lor au avut şi au pravile în
suflete a păzi curăţenia credinţei şi a supunerii către pragul prea puternicei
mari împărăţii”[91]
Luna aprilie devine aproape pentru întreg spaţiul românesc o lună a
tensiunii, a clarificărilor. Dezavuarea Rusiei e clară, raporturile TudorIpsilanti
apar şi ele ca definitivate, iar revoluţia românilor apare în faţa marilor puteri,
tocmai pe temeiul capitulaţiilor ca o mişcare legală, supusă suzeranului de la
Constantinopol şi cu o existenţă separată de acţiunea grecilor, devenită extrem
de violentă atât în Principate cât şi în Grecia[92]. În aceste condiţii într-o
scrisoare adresată împăratului rus se cere: „scoate din robie poporul nostru la
vechea libertate şi autonomie! experienţa noastră ne-a asigurat că pe viitor nu
ne vor folosi simplele tratate… Dunărea să fie hotar de netrecut al întregii Dacii
şi barieră de nepătruns împotriva puterii otomane şi poporul să aibă cetăţile
trebincioase pentru siguranţa hotarelor. Acestea sunt drepturile noastre
naţionale de netăgăduit pe care noi, toată mulţimea poporului dacic, le cerem
stăruitor”14.
Cererile naţiunii române prinsă tot mai mult în pericolele declanşate de
acţiunea greacă devin tot mai intempestive şi mai clare. Într-un alt document
redactat de boierii din Bucureşti sub influenţa lui Tudor Vladimirescu, tocmai
spre a preîntâmpina intervenţia turcească sau măcar a o orienta contra revoltei
greceşti se spune pe temeiul vechilor capitulaţii: „Ţara Românească de când s-
au supus Înaltei Porţi arătatu-sau vreodinioară vreunul din raelele haine
împărăţiei?” şi tocmai de aceea solicită intervenţia Porţii spre a putea rezolva
nenumăratele probleme interne ale principatului.
În acelaşi timp Tudor Vladimirescu excedat de prea multele comunicate
şi acţiuni ale lui Alexandru Ipsilanti ca şi lipsa de dorinţă a acestuia de a
acţiona în mod real pentru eliberarea grecilor trecând la sud de Dunăre, obţine
de la boierii rămaşi în Bucureşti la 14/26 aprilie 1821 un răspuns dur pentru
aventurierul eterist: „Patria noastră era liberă şi liniştită sub ocrotirea unui
împărat prea bun, bucurându-se din belşug de privilegiile ei… Excelenţa
voastră să creadă că suntem în cea mai mare încurcătură, războiţi din toate
părţile, ameninţaţi, supăraţi, pierzând toate nădejdile noastre”[93].
Scrisoarea aceasta este extrem de ilustrativă, nu numai prin
condamnarea grecilor care ameninţă stabilitatea ţării şi privilegiile ei obţinute
prin capitulaţii, dar şi prin dezvăluirea clară şi cinstită a impasului în care se
afla mişcarea românilor în faţa condamnării europene şi a inevitabilităţii
intervenţiei otomane.
Prioritară devine din acest moment tocmai salvarea principatelor de la
jaful şi distrugerile pe care o confruntare militară greco-otomană, pe teritoriul
românesc, le-ar fi antrenat, cu atât mai mult în cazul în care poziţia românilor
nu ar fi fost cu desăvârşire clarificată.
Tocmai spre a realiza această clarificare boierii din Bucureşti îi solicită lui
Metternich ca împreună cu ţarul Rusiei să intervină pentru restabilirea vechilor
capitulaţii, privilegii ale Ţării Româneşti: „săracii lăcuitori luând pe un Theodor
Vladimirescu căpetenie lor, s-au rădicat împotriva tiranilor jefuitori cerând de
la prea Înalta Poartă scăpare de la ei şi a dobândi călcatele noastre dreptăţi…
să ni se dea strămoşăştile noastre privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri
care le-au avut pământul. Şi ne făgăduim… că vom păzi şi noi nestrămutat
toate câte strămoşii noştrii s-au făgăduit la prea Înalta Poartă când au cerut-o
ocrotitoare ţării… ci doar cu lacrimi ne rugăm împărăţiei sale… ca să ne aducă
la cea dintâi stare bună, cu o dreaptă ocârmuire, întemeierea
privileghiurilor”[94]. Extrem de adevărată e opinia formulată cu acest prilej de
Zilot Românul care arată „iar cu uciderea lui (Tudor – n.n.) ne-am năruit şi ni
s-au întărit ale noastre privileghiuri, încă şi cu întoarcerea domniei de la greci,
iar la pământeni, precum din vechime au fost”17. Deci marele revoluţionar prin
moartea sa reuşise încă o dată să îşi salveze neamul şi să îi întărească
drepturile prevăzute prin capitulaţii.
Scrisoarea urmărea astfel a atrage în favoarea noastră intervenţia şi
protecţia Austriei şi a Rusiei prin ilustrarea clară a diferenţelor între mişcarea
românilor şi cea a grecilor. Scrisă la începutul lunii mai scrisoarea nu a mai
ajuns la destinatari înainte de intervenţia militară otomană care a provocat
retragerea lui Tudor Vladimirescu, conflictul final cu Eteria de la Goleşti şi
arestarea şi în final şi uciderea marelui revoluţionar[95].
Aşa cum se temuse Tudor Vladimirescu în momentul când solicitase
amânarea intervenţiei otomane sau când pregătise armata naţională română, a
pandurilor, sosirea trupelor turceşti a provocat în imensa lor operaţiune de
represiune desfăşurată pe teritoriul Principatelor Române nenumărate pagube
populaţiei civile.
Îngroziţi de scenele oribile[96] ce s-au repetat pe întreg teritoriul Valahiei
şi Moldovei boierii români retraşi la Braşov s-au adresat la 31 august 1821
împăratului Austriei solicitându-l protecţia şi intervenţia pentru stoparea
răufăcătorilor care „au pustiit necruţător tot pământul Daciei… Nu ne-a rămas
deci altă speranţă decât împărăteasca voastră milă, ca prin puternica voastră
protecţie, în acest moment potrivit, pământul Ţării româneşti să se bucure în
viitor de pace nestrămutată, de linişte şi dreptate, cu toate privilegiile sale,
obiceiurile locale în veci… să încuviinţaţi ca să se orânduiască într-un astfel de
chip pacea statornică liniştea şi dreptatea patriei noastre, bucurându-se de
propriile sale privilegii şi obiceiuri pământene şi de o domnie statornică şi
trainică”20.
Ca pe parcursul zbuciumatelor luni de până atunci, toate speranţele
pentru mai bine erau legate de asigurarea autonomiei teritoriului românesc,
autonomie ce nu putea apărea ca egală decât prin invocarea privilegiilor
garantate prin capitulaţii.
În luna septembrie 1821, un document ce urmărea a îi şantaja pe boierii
munteni evoca între actele compromiţătoare: „un act dat lui Theodor
Vladimirescu, semnat de boieri de rangul întâi, doi şi trei, prin care boierii îl
recunosc căpetenie mai mare a lor şi-l autoriză să trateze cu Poarta pentru
privilegiile lor şi ale ţării etc. Chestiunile acestea lezează nu numai Poarta ci şi
alte puteri”[97].
Această scurtă notiţă menită a şantaja ne arată totuşi cel mai frumos
moment al revoluţiei de la 1821, o unire a tuturor boierilor, indiferent de rangul
lor, a întregii clase politice a Munteniei şi a celor interesaţi de modernizarea şi
modificarea statutului intern şi internaţional al ţării, scop în care înţelegeau a îl
folosi pe Theodor Vladimirescu, mişcarea sa şi capitulaţiile, iar notiţa finală a
şantajului ce arată că aceste „chestiuni” lezează marile puteri e mai ilustrativă
decât volumele unei biblioteci ce ar ilustra legătura revoluţie-partidă naţională,
Capitulaţii-statut internaţional. Capitulaţiile erau din nou singura armă
diplomatică, de peste 50 de ani ele erau câmpul de bătălie pe care patrioţii
români înţelegeau să lupte şi eventual să moară pentru impunerea drepturilor
naţiunii noastre. Ele erau singurele acte ce lezau într-adevăr extrem de mult
interesele marilor puteri.
Într-un cuvânt, într-o Europă ce clama de la 1815 prioritatea tratatelor, a
dreptului, a legitimităţii, a vechimii, a revenirii la tradiţie şi la trecut
capitulaţiile erau o materie explozivă. Intr-o Europă în care un personaj de
marcă precum contele Salaberry[98] ne recomanda: „a agita ideea capitulaţiilor
însemna a impune respectarea naţiunii române şi a dreptului ei la
autoreformare internă. Poarta a înţeles perfect această idee şi în oct. 1821 în
faţa tensionării situaţiei internaţionale Sultanul Mahmud al II-lea cerea
comandanţilor turci din Moldova: „huzmeturile şi orice alt va fi, să lucrează şi
să ocârmuiască de către împuterniciţii caimacami, după pronomiile
prinţăpaturilor (drepturile n.n.)”[99].
 Totuşi amintirea jafurilor şi a imenselor violenţe nu era uitată şi nici
iertată (în fond va rămâne ca o tragedie nestinsă în memoria generaţiei de la
1821: „În primul rând fiindcă mulţi dintre membrii clasei conducătoare vor
traversa o criză de conştiinţă”24… bazată pe amintirea acestor bejeniri în pripă,
a acestor goane năpraznice prin zăpadă, a nopţilor petrecute în capul oaselor,
adulmecând scene de groază, a zilelor de umilinţă şi deznădejde, în care mai
niciuna din înaltele feţe ale ţării nu scăpase de furia plebee sau de vandalismul
bandelor de amăuţi, nu putea să se şteargă fără urme din memorie”25).
Astfel de suferinţe se cereau răzbunate şi într-un document din
octombrie 1821 boierii români cer intervenţia Rusiei şi a trupelor sale, care „să
aducă o vindecare rănilor de moarte şi nedrepte ale nevinovatului popor român,
monarh (al Rusiei n.n.), ce drept foloseşte biciul lui împotriva barbarilor
încăpăţânaţi, care calcă legăturile sfinte ale tratatelor (capitulaţiile n.n.) pentru
a mântui acest popor nevinovat de răutatea stăpânirii”[100].
Aceasta este speranţa generală, o intervenţie a Rusiei care să readucă
garantarea privilegiilor din Capitulaţii încălcate prin intervenţia militară
pustiitoare a turcilor. În această direcţie boierul Nicolae Rosetti Rosnovanu îi
adresa din Chişinău cancelarului rus Stroganov un memoriu în care declara că
„Moldova a fost independentă şi guvernată de prinţii săi ereditari până în 1512
(…) atunci ea se decide a căpăta protecţia Turciei (…) propunerile pe care ea le-
a făcut au fost acceptate şi sancţionate printr-un hatişerif în care principatul e
numit autoguvernat (…) articolele sale sunt conservate de tradiţie şi sunt
reproduse în diverse cronici şi în mod particular în istoria otomană a lui
Cantemir”[101]. Pe baza acestor elemente istorice, la care Nicolae Rosetti
Rosnovanu adaugă literatura între 1780-l840, Editura Minerva, Bucureşti,
1972, p. 161. 25 ibidem, p. 177.
şi textul unei capitulaţii aparţinând sultanului Soliman, în 1530 şi una
aparţinând sultanului Mahomed al IV-lea din 1643, el se crede îndreptăţit a
solicita Rusiei o intervenţie cât mai grabnică în favoarea Principatelor. Aceeaşi
credinţă o arată tot în luna octombrie fostul mitropolit Ignatie, mitropolitului
Dionisie Lupu aflat în funcţie: „când Ţara Românească se va bucura iarăşi de
tot ce a pierdut pe nedrept şi când se va reînnoi protecţia Rusiei, care singură
poate să pună în aplicare privilegiile ţării, atunci vă veţi putea întoarce în
eparhia prea sfinţiei voastre ca să mângâiaţi turma şi patria p.s.v”… datoria
p.s.v. este să veghiaţi ca Ţara Românească nu numai să nu piardă privilegiile
câte le avea, dar să dobândească şi tot ce mai este drept şi de trebuinţă ca să
poată… să revină iarăşi la starea ei dinainte”[102].
Aceleaşi idei se găsesc în noiembrie 1821 într-un arz al boierilor
moldoveni către Înalta Poartă, cauza tulburărilor e găsită în „cumplitele
supărări ale domnilor greci din Ţarigrad, care de la o vreme încoace au început
a să orândui în locul pravilnicilor domni pământeni moldoveni ce era aşăzaţi
asupra vechiurilor obiceiuri ale pământului ce din vechime erau făcute hărăzire
sfântă în ţara noastră”29 spre a se pune capăt acestei situaţii principala
solicitare apare clar „Să fim slobozi de acum înainte în veci de domnia şi
oblăduirea grecească şi să milostivească prea puternicul nostru împărat prin
hotărâre de sfânt şi împodobit al său hatişerif, după cea din vechime sfântă
aşezare, ca să aibă ţara noastră oblăduire de pământeni, păzind numirea de
domnie şi privileghiurile cele vechi, ce sunt hărăzite ţării până
acum”30„împletind cu datornica râvnă a supunerii şi a credinţii sfintele slujbe
după puterea şi starea ţării următoare milelor, harurilor şi privileghiurilor ce ni
s-au dat de la nedeşărtatul izvor şi sunt cuprinse în împărăteştile hatişerifuri
ce sunt date la leaturile othomaniceşti 1180, 1198, 1206, 1217”31.
În condiţiile în care bătălia declanşată de Eterie şi Tudor Vladimirescu
era în mod clar pierdută, partida naţională înţelegea că nu trebuie să piardă şi
războiul pentru drepturile naţiunii. Îmbrăcată în haina credinţei către Înalta
Poartă, partida naţională înţelegea a-şi afişa şi clama odată cu credinţa şi
ruptura faţă de „apostasia” grecească şi programul de refacere a principatelor
încercând şi reuşind în final să îl impună şi Porţii. Program bazat pe domnia
pământeană şi autonomie, toate cerute şi obţinute în baza vechilor capitulaţii,
a vechilor acte bilaterale românoturce ce excludeau marile puteri în avantajul
Porţii (în special pe Rusia) şi ofereau partidei româneşti şansa extraordinară de
a îşi realiza redobândirea drepturilor naţiunii române în propria sa casă:
Principatele Române. Astfel într-un arz de la 1821 se menţionează că „patria
noastră Valahia, s-au supus la împărăţia othomanicească în leat cu legături în
scris să răspunză pă tot anul suma de bani ce s-au manicească nici un fel de
amestec în pământul nostru câtuşi de puţin, ci să stăpânească ţara de domni
pământeni, cu toate obiceiurile ce au avut pă deplin.
În aceeaşi ordine de idei, dar intervenind de data aceasta pe lângă
puterea protectoare, boierii moldoveni, refugiaţi în Bucovina, îi arată consulului
rus A. Pini: „Da, era cu putinţă ca noi, oameni necunoscători ai interpretării
tratatelor, să cădem în asemenea greşeli… numai în mahzarul nostru am arătat
desluşit epocile tratatelor cu puterea protectoare date prin cele patru
hatişerifuri, declarându-ne mulţumiri cu privilegiile cuprinse acolo. Doar o
singură cerere am adăugat, adică să scăpăm de jugul fanariot şi cârmuirea ţării
să se dea pământenilor ca în vechime, aducând drept pildă hotărârea din anul
1529, epocă de supunere a ţării, adică domnii să fie moldoveni, precum şi
tratatul de la Kainargi, capitolul 16, paragraful 8 al aceluiaşi capitol, unde în
chip desluşit Rusia protectoare dispunea ca atât domnul să fie pământean, ca
pe timpul lui Mehmed al IV-lea, cât şi capuchehaiele să fie pământeni… având
toată siguranţa că nu greşim cu nimic dacă cerem ceea ce Rusia protectoare a
orânduit prin tratate”[103]. Oriunde se îndreaptă cererile boierilor noştri, spre
Rusia sau Imperiul Otoman, conţinutul e ideatic acelaşi drepturile noastre sunt
bazate pe capitulaţii, acestea sunt acte de drept internaţional, au caracter
obligatoriu, care ne permite realizarea obiectivelor naţionale.
Din acest moment însă tot mai pregnant apare o ruptură în interiorul
clasei politice, fie ea din Ţara Românească sau Moldova în funcţie de orientarea
politică filorusă sau filoturcă. Deşi aşa cum am arătat programul e din perioada
1822-23 aproape identic pentru ambele grupări, iar argumentarea bazată pe
Capitulaţii serveşte aceluiaşi scop: reinstaurarea autonomiei şi a domniilor
pământene şi asigurarea stabilităţii la nord de Dunăre. Diferă însă adresantul,
puterea care e considerată îndeajuns de puternică şi de interesată pentru a
gera un astfel de program complex în favoarea naţiunii române.
 La 1 iunie 1822 grupul de susţinători ai politicii balcanice a Rusiei din
Braşov, înţeleg să dezavueze activităţile boierimii filoturce din Ţara Românească
solicitând intervenţia cabinetului rus: „căci datorită ei (Rusiei n.n.) şi numai ei
au fost respectate temeiurile întocmite în diferite timpuri şi tratatele în favoarea
şi pentru ajutorul neamului ortodox al Ţării Româneşti, precum şi biserica
religiei noastre ortodoxe a fost respectată şi drepturile locului au fost
încuviinţate şi privilegiile parţiale au fost păstrate”[104], fără această
intervenţie ei „sunt martori oculari a măcelurilor, jafurilor şi pângăririlor care s-
au săvârşit”34.
Programul este identic: retragerea trupelor otomane şi reinstaurarea
regimului domniilor pământene. Aceeaşi partidă de la Braşov se adresa din nou
cabinetului de la Petersburg la 14 august 1822 prin ambasada de la
Constantinopol: „Trebuia să ne mulţumească (numirea ca domn a lui Grigore al
IV-lea Ghica – n.n.) prea puternice suveran, fiindcă prin aceasta Înalta Poartă
părea că vrea să fie redate vechile noastre privilegii, desfiinţate prin nesocotirea
vechilor noastre tratate. Dar ne-a mâhnit, pe de o parte fiindcă, cunoscând
drepturile noastre, nu a vrut să lase poporului alegerea noului domn cum se
făcea în vechime, iar pe de altă parte fiindcă toate aparenţele ne încredinţează
că Înalta Poartă vrea să nimicească regimul ţării, recunoscut din vechime şi
aprobat prin tratate oficiale cu puterea protectoare a majestăţii voastre
imperiale”35.
Este acesta drumul care va duce la Regulamentele Organice, punctând
pe acest traseu, convenţia de la Ackerman (octombrie 1826) şi războiul ruso-
turc din 1828-29. Cu această scrisoare, adresată Rusiei care e privită ca unica
putere aptă şi dornică a desăvârşi şi impune opera de refacere naţională
conţinută în înscrierea Capitulaţiilor în dreptul public, în tratatele ei cu Poarta,
boierimea din Ţara Românească preia protecţia acesteia şi teoria Capitulaţiilor
spre a o servi în lupta ei cu cealaltă parte a clasei politice, rămasă în Principate
şi care îşi va face cunoscute crezurile în „Constituţia cărvunarilor”. Această
parte a boierimii emigrante, favorabilă Rusiei se va manifesta şi la Cemăuţi la
25 august 1822, prezentând idei similare celor ale boierilor munteni de la
Braşov: „Tratatul încheiat la anul 1529 de cătră domnul Bogdan cu Sultan
Suleiman I-ul întăreşte slobozănie legii noastre cea svinte, opreşti cu totul pe
oricari musulman de a să căsnici ei în ţara noastră întemeiază slobozănia
noastră şi pe aceia a neguţătorii noastre ne împuterniceşti a alege prinţipii
noştrii şi a ne ocârmui fără nici o periorisire, după ceale înscrise şi obicinuite
pravili a noastre, fermanuri, ci s-au slobozât de la urmaşii pomenitului
sultan”[105].
Deşi de nenumărate ori în istoriografia românească au existat opinii
negative faţă de marea boierime rămasă în exil după 1821, reacţii datorate fără
îndoială opoziţiei acesteia faţă de intenţiile reformatoare ale domnului Moldovei
şi apropiaţilor lui şi în egală măsură şi datorită circumstanţelor întoarcerii
acestora după înţelegerea de la Ackerman – Cetatea Albă când prin „Anafora
pentru pronomiile Moldovei” ei şi-au impus fără menajamente un anume crez
politic şi social în bună măsură conservator. Totuşi trebuie ilustrată lupta
acestei mari boierimi pentru salvarea drepturilor şi prestigiului ţării.
 Această agitaţie permanentă a servit ca un element de presiune faţă de
Poartă şi poate nici retragerea trupelor turceşti şi nici atitudinea turcă faţă de
principate nu ar fi fost atât de laxă şi binevoitoare fără acea sabie a lui
Damocles veşnic protestatară de la Braşov, Cemăuţi sau Chişinău. Şi iarăşi
trebuie menţionat că nu de puţine ori situaţia acestor emigranţi nu a fost una
strălucită şi că o luptă politică de aproape 5 ani, precum aceea pe care au dus-
o ei este extrem de dură, de multe ori fiind ameninţaţi cu confiscarea averii.
Iată o scrisoare din august 1822 care alătură descrierea condiţiei dificile a
emigrantului regretul faţă de ţară şi conştiinţa luptei pentru drepturile acesteia:
„Credinţa, viaţa, averea sunt supuse intrigii, dizgraţiei şi tiraniei. Unde este
menţinerea privilegiilor pământene, dintre care primul este interzicerea şederii
turcilor în Moldova?… Dacă ne întoarcem va trebui să devenim organe ale
tiraniei şi victime ale dizgraţiei”[106]. Spre a sluji ţării acest corespondent
necunoscut arată: „Codicele Moldovei şi toate documentele privitoare la
întărirea drepturilor obşteşti au fost înfăţişate de mine… având de gând să
lucrez şi de aici înainte pentru bunăstarea scumpei noastre patrii”38. A lucra
pentru istorie, a lucra pentru strângerea documentelor privind Capitulaţiile,
aceasta e misiunea pe care o consideră necesară spre a-şi sluji patria unul din
emigranţii români de la 1821.
Într-un larg memoriu din decembrie 1822 în care se analizează efectele
grave ale revoluţiei şi ale menţinerii trupelor turceşti se apreciază că singura
ieşire din situaţia gravă, existenta a Ţării Româneşti este „să se întărească toate
graniţele ei din toate părţile în toată siguranţa… ar fi foarte binefăcător pentru
ea ca să se adauge de acum înainte şi aceste cetăţi cu pământul din jurul lor la
întregul trup al statului Ţării Româneşti şi să fie încredinţate uneia şi aceleiaşi
ocârmuiri, cum a fost şi în timpurile vechi, adică atunci când s-a supus Ţara
Românească prin tratate Porţii”39.
Deja ecourile revoluţiei începeau a se stinge, dar nu şi amintirea şi rolul
Capitulaţiilor. În sept. 1823 boierii moldoveni analizând într-un memoriu către
domnitorul Ioniţă Sandu Sturza (1822-28) urmările evenimentelor din 182l-22
în contextul unor plângeri ale unor turci privind pierderile lor în această
perioadă: „Iar noi după cuprindire sfintelor hatihumai[umuri] şi fermanuri ce
spre vecinice privileghiuri s-au învrednici a dobândi ţara noastră de la fericiţii
şi purure vieţuitorii în pomenire pre puternicii şi milostivii împărăţii şi după
obiceiul ce s-au legiuit prin ce de totdeauna urmare păzită din vremi uitate în
învechime”[107]cerând în baza acestor privilegii ale capitulaţiilor respingerea
cererilor venite din partea turcă.
Evenimentele anului 1821 au avut fără îndoială un ecou uriaş în întreg
spaţiul românesc, lucru imediat notat de observatorii străini ai evenimentelor,
printre aceştia consulul austriac din Iaşi, Raab într-un raport adresat curţii de
la Viena constata următoarele: „Principiile trâmbiţate de Tudor Vladimirescu şi
anume: înlăturarea domniilor fanariote, restaurarea vechilor Capitulaţii cu
Poarta, înfrânarea samavolnicilor… această doctrină demagogică cu siguranţă
că va găsii aderenţi şi în Moldova provocând mişcări similare”41. Chiar şi
Imperiul otoman fusese silit încă odată a se conforma prevederilor din
capitulaţii, în perioada maximei tensiuni, a ocupaţiei militare a principatelor:
„deci începu chehaia-bei a stăpânirii după pravilele şi obiceiurile ţării a nu să
atinge ştiind că toată strigarea lui Tudor dăspre partea ţării, aceasta au fost,
adică pentru zminteala ce făcea tiranii, stăpănitorii dreptăţilor celor întărite de
Poartă şi cunoscute şi la alte curţi”42.
Un alt contemporan, fie el Chezarie de Buzău sau Naum Râmniceanu
cum îl apreciază diverse surse declara: „O anule cu leatul 1821. Tu cu
adevărat, prin intrarea-ţi de ai şi pricinuit Românilor amărăciune, dar deodată
şi deşteptare. Lunile tale, academii s-au închipuit pentru români, zilele tale
învăţături… ceasurile tale dascăli… iar minuturile tale, ca nişte sori luminători
s-au înfipt în simţurile românilor”43.
Aşa cum am putut vedea în toate perioada de după 1821 problema
capitulaţiilor se pune tot mă acut, dacă mai e nevoie şi de alte exemple mai
putem menţiona eforturile lui Constantin N. Filipescu care cerea între anii 1823
şi 1828 ca pe baza acestor acte să fie recunoscută independenţa
principatelor44 La rândul său Nicolae Rosetti Roznovanu negocia acelaşi lucru
cu ruşii (el urmând a devenii noul domnitor)45.
În primul rând apăruseră schimbări în rolul ţărilor române în planul
politicii internaţionale: „Principatele au devenit odată cu Eteria şi Tudor o
problemă internaţională şi 1826 e momentul de sfârşit al internaţionalizării
problemei, când ele sunt tratate ca o afacere ruso-turcă”3
Ce se schimbase însă în societatea românească? De secole, de când ruşii
intraseră în contact cu zona balcanică, principii români (Şerban Cantacuzino,
Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Stefan, D. Cantemir, etc.) şi clasă politică a
văzut în ei, în virtutea a ceea ce N. Iorga numea „comunitatea de credinţă
ortodoxă”[108]. salvatorii principatelor din mâinile turcilor şi din ambiţia
austriacă.
La rândul lor ruşii „au recunoscut în români pe acei creştini pe care
apropierea de împărăţia lor şi legăturile mai slabe cu Poarta (capitulaţiile – n.n.)
îi expuneau mai întâi privirii lor, când îşi aruncau ochii în viitor pe întinsul
câmp al politicii ruseşti.
Ei văd că pentru a ajunge la sârbi, bulgari şi greci trebuie să treacă întâi
prin români.
Asupra acestora îşi vor îndrepta ei privirile; de dânşii se vor îngriji ei mai
mult; pe dânşii îi vor avea în vedere în toate tratatele lor ulterioare pentru a-l
scăpa tot mai mult de sub uricioasă supremaţie turcească, nu însă pentru a-l
lăsa liberi să se dezvolte (…) ci pentru a-l pune sub o altă protecţie, mult mai
periculoasă, aceea a Rusiei, (.) (care) avea o ţintă mai adâncă, aceea de a lovi în
existenţa chiar a poporului nostru, a stinge în el, orice spirit de lucrare
neatârnat şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşii”47.
Lucru acesta a devenit tot mai clar odată cu trecerea timpului, la 1737 în
Moldova feldmareşalul Münich cerea boierilor să depună jurământ de credinţă
către Rusia[109]. La 1770 ţarina promulga alipirea principatelor la imperiul
moscovit. La 1791 zvonurile au mers în aceeaşi direcţie, pentru ca la 1812
odată cu ruperea Basarabiei situaţia să fie clară „Răpirea Basarabiei ar fi
trebuit să înveţe pe români un lucru dacă există vreun pericol pentru existenţa
lor ca naţiune, aceasta va venii de la Nord, dacă este vreun element adevărat
duşman al elementului român este acel rusesc, care nu din neîntâmplare, din
neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la
distrugerea ei”[110].
Lucru acesta devine într-adevăr clar după 1812, dar totuşi Rusia rămâne
unica alternativă viabilă pentru schimbare. Unica putere cu suficientă tărie şi
interes pentru a elibera zona românească. În timp ce Austria considera ţările
române că se fac vinovate de polonism” formula în spatele căreia (.) vedea
ascunse revoluţia şi tendinţa de preponderenţă a Franţei”[111].
Franţa şi Anglia erau încă prea îndepărtate şi neinteresate economic în
zona spre a intervenii eficient[112].
Aşa că se foloseşte în continuare aceeaşi formulă şi în „actele politice de
la Akerman şi Adrianopol (…) garantându-le principatelor statutul juridic
propus, Rusia contribuia efectiv la lărgirea autonomiei acestora deşi, paralel, îşi
instituie dreptul efectiv de protectorat.
Rezultatul va fi invers decât cel aşteptat de marea putere protectoare „pe
cât ruşii, câştigau în înrâurire asupra Ţărilor Române pe atâta ei pierdeau în
simpatie. Dacă mai rămăsese încă vreo urmă de simpatie pentru ruşi în Ţările
Române, ea face cu totul stinsă în războiul acesta”[113] (1828-l829).
Durităţile ocupaţiei militare, exigenţele financiare, controlul dur au
născut un masiv curent de opoziţie în societatea românească faţă de acţiunile
Rusiei[114].
„Înrâurirea rusească în principate, nu se mai mulţumii ca până acum
numai cu precumpărarea numelui său şi a puterii sale, ci vroia a lua forma
unei organizări care să supună toate puterile vii ale naţiunii voinţei şi
capriciului său. Aceasta se ajunse de Rusia pe deplin prin Regulamentul
Organic”[115].
Din acest moment rolul capitulaţiilor se schimbă radical. Dacă la 1822
ele îşi pierduseră raţiunea de a mai fi antifanariote căci, prin revenirea la
domniile pământene sistemul de dominaţie grec încetase de a mai avea
caracterul de putere şi duritate de până atunci urmând a fi treptat complet
înlăturat. Tot de la 1822 componenta antiturcă se redusese şi ea aproape
complet, căci Imperiul otoman fusese acela care realizase refacerea drepturilor
vechi ale ţării în timp ce Rusia se opusese vehement cerând reîntoarcerea
fanarioţilor.
Ca urmare pe măsură ce constatau că Rusia devenea tot mai opusă
intereselor noastre, elitele româneşti încep a folosii capitulaţiile pentru întărirea
legăturilor cu Poarta şi pentru respingerea protectoratului rus. Cum după 1821
Rusia, Prusia şi Austria solicitaseră restabilirea legalităţii în Principate adică, „o
administraţie autonomă a acestora concordantă cu vechile tratate, cu
capitulaţiile”55 care dobândesc astfel o consacrare internaţională.
Elita românească începe a le folosii contra pretenţiilor excesive ale Rusiei.
Aceasta trebuie făcută să înţeleagă că Principatele fiind autonome şi protejate
de Poartă nu mai pot primii nici o altă protecţie şi în nici un caz nu pot accepta
intervenţii în afacerile lor interne. Din acest moment (1829, dar şi mai clar
1834, retragerea trupelor ruseşti care lărgeşte câmpul de manevră al oamenilor
politici români face mai clară această schimbare), capitulaţiile sunt antiruse. În
momentul în care va fi clar că Rusia nu intenţionează să înţeleagă jocul
diplomatic românesc apelul va fi direcţionat şi în plan internaţional „Fiind deci
state autonome în raporturi de vasalitate cu Imperiul otoman. Principatele
Române, conform capitulaţiilor care erau invocate tocmai spre a devenii parte
integrantă a dreptului public european urmau să se guverneze pe domni
pământeni cu toate obiceiurile ce au avut de deplin”.
O astfel de manevră ce bloca acum avansul Rusiei permitea cele mai mari
nădejdi: „şi rămâne numai la mila lui Dumnezeu ca el precum au iconomist de
au înnoit vechiul privileg al ţării cu ocârmuirea domnii de domn
pământean”[116] Cuvintele acestea ale mitropolitului Grigore către logofătul
Alexandru Filipescu – Vulpe exprimau speranţa cea mare. Că ţară acum
eliberată de Rusia şi cu abuzurile Porţii drastic limitate va ştii să îşi conducă
drumul spre unire şi independenţă.
Drumul marilor nădejdi era deschis şi din nou „capitulaţiile” – problema
vechilor tratate era în avangardă, prin ea se urmărea rezolvarea marilor
dificultăţi ale principatelor şi cu ajutorul lor se va reuşii, Rusia va fi înfrântă.
Impresia produsă de momentul 1821 este uriaşă, menţionarea
permanentă a capitulaţiilor în cursul revoluţiei le transformă din nou în
elemente de atracţie pentru clasa politică românească. Astfel Alexandru (Alecu)
Beldiman va acorda din nou atenţie capitulaţiilor după 1821, în special,
ilustrând încălcările lor: „acordarea de terenuri tătarilor în Buceag,
transformarea Hotinului în raia la 1725 şi schimbările cele adesea şi fără de
vreme ale Domnilor, una din pricinile cele mai mari, care aducea ţara în
ticăloşie”[117].
La 28 septembrie 1821 vornicul Teodor Balş şi boierii refugiaţi la Cemăuţi
cer „să se milostivească către noi prea puternica noastră împărăţie, prin
aşezământul sfântului său înfrumuseţat Hatişerif, după cel dintâi sfânt
aşezământ ca să aibă ţara oblăduirea întru sineşi printre pământeni, păzind
numirea domnii şi cele dintru început privilegiuri care s-au revărsat ţării până
acum”58.
Un arz din Iaşi al boierilor rămaşi în ţară cere şi el „hărăzeşte nou prin
înalt vrednic de închinăciuni alt Hatişerif pronomiile obiceiurilor ce din vechi au
avut norodul Moldaviei, care din vreme în vreme s-au pierdut mai de tot fiinţa
lor din întrebuinţările cele rele ale Domnilor greci, ce au fost orânduiţi
oblăduitori pământului”59.
Lupta pentru drepturile ţării prin capitulaţii nu avea loc doar în Moldova
ci şi în Ţara Românească. „Anul 1821 poate fi considerat, în mod simbolic,
drept linia de clivaj care desparte societatea veche românească – încremenită în
ortodoxie, patriarhalitate, moravuri semiorientale, smulsă din timp şi pasivă la
apelurile istoriei, de societatea nouă, laică, occidentalizată, dinamică, reaşezată
în confluenţa vremii şi deschisă dialogului culturilor”[118].
Noua societate se năştea acum tocmai prin apelul la istorie, prin lupta
pentru vechile drepturi şi „tractate” singurele care puteau alcătui temelia unei
vieţi noi. La anul 1821 s-a conştientizat în mod tragic că lupta pentru
drepturile ţării prin vechile tratate nu e doar o modă intelectuală, sau un
apanaj al unei familii ci o necesitate urgenţă, naţională. Se vede clar că acum
aceasta luptă e a tuturor din chiar numărul masiv de memorii şi petiţii
semnate61de întreaga clasă politică românească, indiferent că aparţine
protipendadei sau clasei politice de mijloc, indiferent de orientarea politică
prorusă, proaustriacă sau pro-otomană, dorinţa e una: restaurarea
capitulaţiilor ca unică cale de refacere a naţiunii.
Extrem de clare şi ilustrative în această direcţie sunt două memorii
adresate Rusiei de către diverşi boieri din Ţara Românească.
În primul dintre aceste documente se declară: „Naţiunea valahă, în urmă
cu câteva secole guvernată de un prinţ legitim, de aceeaşi naţiune, bucurându-
se de dreptul umanităţii.
În anul 1382 sub domnia renumitului sultan Baiazid, prinţul nostru
numit Mircea pentru a prevenii dezastrele de care Patria noastră putea fi
ameninţată de acest faimos tiran a luat de acord cu poporul decizia de a
încheia cu sultanul un tratat prin care ţara se obliga să îi plătească un cadou,
ca un simbol al supunerii, 3 mii de aspri pe an, pentru a continua a se bucura
de vechile sale drepturi şi tradiţii (…)
Dar acelaşi tiran va rupe tratatele din această epocă, naţiunea valahă
reuşeşte să îşi recupereze drepturile sale şi rămâne liberă până în 1462 când
prinţul Laiotă va reînnoii printr-un aviz comun, al întregii naţiuni, vechiul
tratat, bazat pe aceleaşi condiţii confirmate de sultanul Mahomed care a promis
să le respecte, dar le-a încălcat.
În anul 1470 prinţul Vlad încheie pace cu sultanul sub aceleaşi
condiţii”[119]
Cel de al 2-lea memoriu citează şi alte înţelegeri – tratate în folosul
aceleiaşi idei: refacerea naţiunii române din cele 2 principate „şi după ce a ales
de Hospodar pe prinţul Şerban, el a încheiat ultima pace cu Poarta cu condiţia
de a-l plătii un tribut anual contra obligaţiei ei de a respecta vechile drepturi
ale ţării, conţinute în tratatele precedente, prin care erau acordate: acela de a
întreţine armată, de a-şi alege prinţul, născut în ţară, tratat din nou încălcat…
s-au încălcat drepturile Naţiunii, ca şi alte tradiţii stipulate de tratate”[120].
Pacea din 1774, favorabilă ţării distruge stabilimentele turceşti, confirmă
privilegiile noastre şi se restabileşte dreptul de alegere a unui prinţ din
naţiunea noastră…drepturile noastre nu au fost nici acum complet
respectate64.
Concluziile: „noi nu vedem nici un fel de mijloc de a putea exista sub
dominaţia turcilor cu care naţiunea valahă liberă, mai mult de odată a încheiat
tratate şi totdeauna a fost înşelată de Poartă”65.
Între timp zvonurile sunt tot mai acerbe şi acum ca şi la 1806 „poporul a
prins a zice că ruşii au să preia Moldova din stăpânirea turcească ca şi pe Ţara
leşească şi nu vor mai avea o domnie. Această prevestire era luată ca un basm
de către boieri, ei fiind încredinţaţi că asta nu se va putea întâmpla vreodată,
datorită condiţiilor în care ţara a fost închinată sultanului Baiazid al II-
lea”[121].
Tot la 1821 vornicul Teodor Balş îi va spune seraschierului de la Silistra
„a început să-l înşire toate suferinţele ţării pricinuite de străini, vol. II,
Bucureşti, ed. C. Mihăescu Gruiu, Bucureşti, Editura Semne, 1998-l999, p.
249, vol. II.
precum şi drepturile ce le avea şi le nădăjduia să le fie din nou
recunoscute în puterea alcătuirii lor cu Poarta şi a firmanurilor care le păstra
încă de sultanul Baiazid al II-lea”[122].
Într-un proiect de constituţie redactat la 1822 se arată „Pontul 1 –
Norodul Moldaviei, ce din vechime şi până astăzi a avut şi are sfinţit privileghiul
slobozeniei şi acela al volniciei de a se oblădui cu ocârmuitorul său şi cu
pravilele ţarei sub umbrirea prea puternicei împărăţii căreia este supusă, cere
de a avea şi folosinţa acestui privilegiu întru deplină legiuire cele căzute ale
dreptăţii şi în păzirei celei datornice a sa supuneri şi a credinţei sale către
Inaltui Devleat”[123].
La fel memoriul cărvunarilor aprecia şi el că „Norodul Moldaviei din
vechime şi până astăzi a avut şi are sfinţit privileghiul slobozeniei şi acela al
volniciei de a se oblădui cu ocârmuitorul său şi cu pravilele ţarei”69
Ce ne arată toate aceste avalanşe de memorii şi petiţii solicitând
drepturile ţării şi bazându-se pe capitulaţii?
În primul rând că anul 1821 e un moment de răspântie70, „un an în care
întreaga societate, întreaga elită înţelege că numai refacerea situaţiei de
autonomie a ţării mai poate salva naţiunea de la completa distrugere. În faţa
ineficienţei Eteriei” îndată ce se va afla că ţarul îl dezavuează pe Ipsilanti boierii
se vor grăbii să bată în retragere, abandonând un steag sub care se
înregistraseră mai mult din interes decât din convingere”[124]. Apoi în faţa
Rusiei blocată într-o intervenţie de spiritul Sfintei Alianţe. În final şi în faţa
eşecului lui Tudor Vladimirescu şi al intervenţiei otomane în forţă, ce a adus
jafuri şi crime înfiorătoare („Nu trecea noapte în Iaşi fără siluiri de femei, de
fete, de băieţi, de bărbaţi, fără focuri, fără jafuri”72) clasa politică a înţeles că
fără un efort imens, născut din disperare, unit şi sesizând întreaga Europă
asupra situaţiei lor. Principatele sunt condamnate la dispariţie.
„În primul rând (…) mulţi dintre membrii clasei conducătoare vor
traversa o criză de conştiinţă cu întinse repercusiuni care îi va pune pentru
prima dată în situaţia de a-şi măsura răspunderea socială şi de a înţelege că
existenţa naţiunii trebuie aşezată pe alte baze. În al 2-lea rând fiindcă rolul
principal îl vor juca din ce în ce mai mult după 1821, reprezentanţii claselor
mijlocii şi mici, oameni fără ataşamente puternice în vechea societate fanariotă,
formaţi în spiritul renaşterii naţionale şi la şcoala Europei”[125].
Din această disperare, din conştientizarea răspunderilor tuturor se naşte
o mişcare unificată de apel la capitulaţii, spre a se pune capăt tuturor
samavolniciilor a căror victime erau Principatele.
Într-o Europă dominată de legitimism şi conservatorism, de dorinţa
reîntoarcerii la trecut, a respectului faţă de drepturile legitimate de secole,
apelul la „capitulaţii”, la acte seculare ce ne restabileau drepturile era singurul
apel care putea fi acceptat şi primii curs. Pentru că avea de a face cu puteri
conservatoare, chiar reacţionare, duşmane astfel revoluţiei pe care o reprimau
pe plan european, Tudor (şi urmaşii săi – n.n.) tindea să apară ca luptător
pentru aplicarea unor principii străvechi care ar fi trebuit puse la temelia
raporturilor cu Turcia”74. Această tendinţă75 ce se suprapune peste dorinţa
turcilor de a îi înlătura pe greci din mecanismele lor administrative va face ca
ţărilor române să le fie recunoscut dreptul la domnia pământeană după peste
un secol de întrerupere.
Această victorie a capitulaţiilor va provoca o explozie de bucurie în
societatea românească. Se părea că toate drepturile vechi vor fi restaurate, că o
nouă epocă de fericire se va întoarce.
Pe cât de oribilă şi traumatizantă fusese perioada 1821/1822 pe atât de
puternic a fost sentimentul de uşurare şi de speranţă.
Vlădica Ilarion al Argeşului se va face ecoul acestui sentiment de bucurie
că totuşi timpul nu a biruit amintirea drepturilor principatelor şi că el va apuca
să le vadă restabilite prin domnia pământeană a lui Grigore D. Ghica „ci mă
bucur privind mai vârtos cu ochii sufletului, la ridicarea neamului din
prăpastia în care mai mort zăcea, aruncat de vrăşmaşa vreme, vătămătoarea de
om, surpătoarea de cetăţi şi stingătoarea de neamuri… veselindu-mă, am săltat
cu duhul şi serbez ziua cea mântuitoare şi dimpreună cu mine a o serba pe toţi
îndemn”[126].
Fără îndoială domniile pământene vor avea şi lipsurile lor77 (fiscalitate
ridicată, menţinerea corupţiei a unui sistem economic şi politic rigid şi
înapoiat), dar totuşi în cadrul lor lupta pentru capitulaţii va înregistra
nenumărate succese. Două exemple în această direcţie: lupta naţională prin
intermediul capitulaţiilor purtată de Grigore Ghica şi de Ionică Tăutu.
A. Capitulaţiile în epoca renaşterii naţionale (1822-l848)
Grigore Ghica se arată de la bun început un om nou pentru timpuri noi:
interesat în a restabili privilegiile principatelor şi în a da un nou impuls
activităţilor naţionale, el însuşi un patriot desăvârşit şi energic, susţinător al
reînfiinţării învăţământului naţional prin opera lui Gh. Lazăr (în anii 1818-l821)
[127], (ulterior al reorganizării Şcolii de la Sf. Sava2, iniţiator al trimiterii
primilor bursieri români la Pisa şi ulterior la Paris3 ).
Cunoscător al evoluţiilor eteriste şi dornic în a profita de moment spre a
obţine recăpătarea drepturilor ţărilor române numele lui se află la locul de
onoare alături de cel al marilor boieri: Brâncoveanu şi Văcărescu4, în
scrisoarea ce îl împuterniceşte pe Tudor la ridicarea norodului, iar ulterior
numele lui apare pe o serie de memorii solicitând refacerea privilegiilor
naţionale5. Un astfel de trecut nu a putut decât să îl recomande partidei
naţionale şi să îl ajute a devenii domnitor. Odată ajuns în scaunul ţării tot
acest trecut i s-a impus şi l-a transformat prin deosebita sa corespondenţă cu
cavalerul de Gentz într-un propagator al ideii capitulaţiilor în mediul diplomatic
european. Maniera sa decisă şi abundentă în informaţii, dar în acelaşi timp
diplomatică îl impun atenţiei noastre, astăzi, ca unul dintre personajele
remarcabile ale luptei pentru capitulaţii în perioada imediat următoare
momentului 1821.
Astfel în iunie 1823, Gr. Ghica îi scria corespondentului său vienez o
amplă pledoarie pentru drepturile Principatelor, atât în faţa Rusiei cât şi a
Turciei: „după Constituţiile (capitulaţiile – n.n.) fundamentale ale principatelor,
constituţii care au fost sancţionate formal, după ce Poarta a primit aceste ţări
sub protecţia sa, numirea prinţilor străini î n administrarea ţării, trebuie să fie
privită ca o inovaţie şi ca un atentat adus tratatelor care garantează aceste
Constituţii, Rusia ea însăşi a propus la Kainardii dintr-un singur motiv,
reînscrierea acestor vechi privilegii”[128], acelea de a ferii principatele de
intrigile greceşti. În dificilul moment al redactării acestei scrisori, domnul se
confrunta atât cu diversele pretenţii ale Porţii cât şi cu cerinţa Rusiei de a se
revenii la sistemul domnilor fanarioţi, ambele cerinţe încălcând autonomia
prevăzută prin capitulaţii a Ţărilor Române. Lucru pe care domnitorul îl face
astfel cunoscut într-o nouă scrisoare din 8/20 noiembrie 1823 clar cavalerului
de Gentz şi prin el curţii vieneze drepturile inalienabile de care se bucură
principatele: „Dorinţa mea e de a aduce câteva observaţii la partea relativă la
capitulaţiile celor două principate şi la pretenţia contestabilă a Rusiei… Trebuie
avut mult curaj sau să presupui pe cititori mai puţin instruiţi pentru a vorbi de
capitulaţiile pe care sultanii Mahomed II, Soliman II şi Mahomed IV le-au
acordat Principatelor, sau să pretinzi că aceste capitulaţii pe care nimeni nu le-
a văzut şi pe care nici o istorie nu le menţionează au fost confirmate de
tratatele dintre Rusia şi Poartă. Acesta conţine două lucruri diferite: 1.
Capitulaţiile ţării şi 2. Reconfirmarea acestor capitulaţii prin tratatele între
Rusia şi Poartă.
Dacă dvs. înţelegeţi prin capitulaţii o convenţie formală realizată între
această ţară şi Poartă, aveţi dreptate de a revoca existenţa lor, dar deoarece
prinţul Mircea, primul a pus Valahia sub protecţia binevoitoare a Sublimei
Porţi, dacă acesta era prea mândră, prea impérieuse, pentru a face o convenţie
cu el. Sultanul Baiazid pentru a constata acest act, a socotit că face acest lucru
acordându-l acestui nou tributar un hatişerif, în care, după ce a fixat tributul
pe care Valahia trebuia să îl plătească anual ca preţ al protecţiei, el a adăugat
că această ţară va fi guvernată întotdeauna de prinţii săi după legile sale şi
după tradiţiile existente pe care le confirmă în întregime.
Sultanul Mahomed II a făcut şi el să fie trimis în anul (loc alb) un
hatişerif în acelaşi sens, unde mai spune că turcii nu trebuie să intre în
Bucureşti, Muzeul româno-rus, 1962, p. 79.
afacerile interne ale ţării. Un alt hatişerif apăra de acuzaţie, citaţie şi
judecată un supus valah în faţa altui tribunal, decât acela al Principatelor.
În 1767, Sultanul Mahomed IV a trimis prinţului domnitor pe atunci,
Grigore Ghica, un hatişerif asemănător, îndreptat mai ales contra turcilor care
urmăreau arbitrar să intre în ţară.
Este de remarcat că în toate aceste firmane, Valahia este reprezentată
formal ca o ţară separată de restul imperiului otoman, având propriile sale legi
şi guvernul său separat.
Dar actul cel mai recent şi cel mai decisiv în această privinţă este
hatişeriful pe care bunătatea inepuizabilă a sultanului Selim al III-lea a binevoit
să ni-l acorde în anul 1802. Toate tradiţiile vechi, toate privilegiile ţării au fost
numite şi confirmate în totalitatea lor, în mod solemn şi pentru totdeauna.
Putea Sublima Poartă să recunoască mai clar constituţia şi imunităţile
celorlalte privilegii ale ţării decât a făcut-o în maniera hatişerifului
susmenţionat?
 Şi dacă terminologia diplomatică nu îi poate da acestora termenul de
capitulaţie cel puţin în semnificaţie şi formă?
Iertaţi, d-le unui valah, a pleda cu această ocazie, cauza cea mai
importantă a patriei sale: dacă nu ar fi decât că aceste tratate încheiate între
puteri ar fi inutil, ar fi chiar ridicol să mă hazardez cu observaţiile mele
personale în faţa unui asemenea judecător. Dar cum nu este decât chestiunea
hatişerifelor date de Sublima Poartă, în timpuri diferite, care s-ar putea să nu
fie aşa de bine cunoscute mă alin gândindu-mă că veţi găsi ardoarea mea
demnă de indulgenţa dvs”[129]… „Dacă îmi este permis să avansez o opinie,
făcând abstracţie de toate aceste tratate o voi face rezumând-o astfel: 1)
Principatele au incontestabil privilegiile lor separate. 2) Sublima Poartă a
recunoscut şi confirmat aceste privilegii prin maniera sa, adică prin hatişerife.
3) Dacă mai e ceva la ultimul punct e că şi Rusia are maniera sa de a interveni
în favoarea lor”8.
„Dreptul pe care Rusia îl are de a intervenii în favoarea celor două
principate e din nou clar şi expres oprit”[130] (prin hatişeriful din 1802 – n.n.).
Toată această uriaşă demonstraţie este extrem de interesantă, în primul
rând prin poziţia celui care o face, căci e unul din rarele cazuri când domnitorii
principatelor îmbrăţişează această teorie a capitulaţiilor şi o exprimă în prim
planul relaţiilor internaţionale. Apoi prin cel căruia îi e adresată, personaj cheie
al diplomaţiei europene post 1815 şi câtuşi de puţin în ultimul rând prin
subtilitatea cu care sunt demontate toate pretenţiile Rusiei de a impune un
protectorat abuziv şi exploatator asupra Principatelor.
Dezvăluirile pe care scrisoarea le aduce în privinţa nenumăratelor
vexaţiuni la care erau supuse Principatele de curtea suverană şi cea
protectoare. Simţul diplomatic cu care se realizează contracararea pretenţiilor
Rusiei de a crede că actele capitulaţiilor îi aparţin doar ei şi sunt înscrise doar
în actele bilaterale cu Poarta. Vechimea acestor acte şi respectarea lor până în
timpurile moderne sunt argumentele forte pe care Grigore D. Ghica le impune
cu patos în corespondenţa sa ilustrând astfel drepturile românilor ca acte
internaţionale necontestabile şi create prin efortul propriu.
Domnitorul nu ezită într-o altă scrisoare să îşi ilustreze clar conduita
fermă pentru apărarea acestor acte: „Fiecare om supus al Porţii sau străin, va
găsii mereu lângă mine protecţia pe care constituţiile (capitulaţiile)
Principatului şi tratatele i-o acordă, dar nici o persoană să nu se amăgească că
va putea obţine vreodată ceva ce va fi contrar acestor două puncte care
formează baza acţiunilor mele (5/17 martie 1824)”10.
Şi într-adevăr în momentele de dificultate, momente în care domnitorului
i se cere fermitate în apărarea capitulaţiilor el o face, astfel la
22octombrie/3noiembrie, el îi scrie lui Gentz în legătură cu purtarea lui
Cuciuc-Ahmed-aga „dar era posibil ca marele agă al bestiilor turceşti să facă în
mod arbitrar o execuţie când există în ţară un prinţ, singur deţinător al acestei
puteri după tratate?”[131].
Această mândrie naţională de a fi român şi de a fi după tratate şi mai
ales după capitulaţii stăpânul de necontestat al acestui principat îl va face să
scrie în noiembrie 1825 cu o duritate deosebită în legătură cu relaţiile sale cu
Minciaki: „El (consulul rus – n.n.) a căutat în fiecare moment să mă facă să îmi
amintesc, de privilegiile ţării, a cărei inviolabilitate este, spune el, garantată
prin tratate. I-am spus că nu e persoană în această lume mai interesată decât
mine în a observa cu cea mai mare atenţie aceste privilegii, binele patriei
depinde de ele şi eu nu sunt străin de acest bine”12.
B. Ionică Tăutu şi capitulaţiile.
Ionică Tăutu despre care s-a scris şi nu fără dreptate că „viaţa, faptele şi
scrisele lui se topesc în legendă”1 iar alţi autori au văzut în el „gânditorul
politic care a dezvoltat ca nimeni altul teoria capitulaţiilor”2 a avut fără îndoială
sclipiri de geniu pe care puţini autori le-au înţeles şi apreciat aşa cum ar
trebui. „Opiniile lui Ionică Tăutu privind evoluţia raporturilor cu Poarta şi
modalităţile de asigurare a unei autonomii politice cât mai largi oferă un
exemplu de ceea ce însemna în epocă capacitatea de adaptare la realităţile
timpului. Calea luptei pentru emancipare politică, în condiţiile unei ţări atât de
mici, cum era Moldova – şi judecata, evident, era aplicabilă şi Ţării Româneşti –
nu, putea fi alta decât ceea a acţiunii paşnice, politico-diplomatice, în vederea
lărgirii autonomiei politice în raporturile ei cu puterea suverană”[134].
Încă de la începutul activităţii publice în vestita sa „Strigare norodului
Moldavii către boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul”4, „unul dintre cele mai
importante pamflete ale sale” el va dezbate ardenta problemă a capitulaţiilor.
„Silnicili nevoi de pe dinlăuntru, cari de multe vremi ticăloşăsc pre norodul
Moldavii, au fost totdeauna pentru dănsul dreptăţi legiuite ca să-şi ceară
driturile ce i s-ar cuvini… Acest pământ odinioară ocârmuit de endipendanţi săi
voievozi, au avut hotărările sale în întindiri, aşăzământurile sale în datorii,
preveleghiurile sale în urmare şi pravilile sale… În urmă, vreme au prelungit o
epohă în cari îndesătili năvăliri a neastâmpăraţilor tătari, ce fără cuvinţă şi
dreptati tulbură tihnita odihnă a acestui norod, au fost pricină cari au cerut
neapărat aflari de adăpost supt vreo puteri megieşâtă. Aceasta s-au făcut de
către voievodul Bogdan, care au întemeiet aşezământuri cu pre puternica
Poartă othomanicească… Priveleghiile aşăzati atunce, pre cari obşte Moldavii
nu conteneşti de a le sfinţii, au avut câteva vremi de urmări… Dintr-u aceasta
au născut puternica pricină de intrigă între dânşii, legiuita pricină a apărării
domnilor şi sfănta datorii a pre puternicii Porţii ca să pui în lucrări liniştire…
atâta s-au (n.n.) schimbat aşăzatile privileghii, încât statul Moldavii acum nu
eşti decăt un scheletu a grozăbiei, pre cari dacă ar fi putinţă a-l vide acel vechi
irou al acestui pământ, voevodul Ştefan cel Mari, ar veni în cel de pre urmă
năcaz şi deznădăjduire”[135]. Nimic mai clar decât această descriere.
Revenind la remarcabila analiză a d-lui N. Isar „I. Tăutu demonstra că
închinarea către Poartă s-a făcut cu titlu de protecţie iar nu de supunere
necondiţionată”6 şi o demonstra prin ilustrarea clară a situaţiei libere a
Moldovei de dinainte de închinare, libertate „supt privirea şi primirea naţiilor
învecinati”[137] şi ulterior a evoluţiei istorice care a dus la încheierea
capitulaţiilor şi ulterior la încălcarea treptată a acestor drepturi până la
momentul 1821.
Singura soluţie, singura posibilitate pe care autorul o vede e refacerea
vechiului stat: „vechile preveleghii, însămnând toati datoriile noastre şi toati
driturile, arată tot ceia ce eram datori să dăm”8. „În vreme ce pământul acesta
au pus armile gios, au supus încredinţare odihnii sale la pre puternica
stăpâniri a Porţii”9.
Cauza relelor stă tocmai în dezunirea pământenilor care nu vor şi nu ştiu
să îşi apere drepturile căci dinspre partea ei „Pre puternica Poartă totdeauna au
ştiut că în pământul acesta sănt la lucrare preveleghiile aşăzati, pravilile lui şi
bunili rânduieli”10.
Dacă dezunirea ar fi depăşită şi capitulaţiile ar fi considerate ca un
veritabil document nu numai de politică externă, dar şi de politică internă
„atunce Moldavie supt un voevod patriot, cu dureri pentru statul său…
împlinind toate datoriile sali cătră pre puternica Poartă, fără sminteală, ar fi
fost unul din pământurile cele fericite”11.
Ionică Tăutul ne apare astfel ca unul din rarii gânditori politici care
observă utilitatea capitulaţiilor nu doar în apărarea drepturilor internaţionale
ale patriei sale, dar şi în organizarea în interior a unui nou stat, a unei noi
domni capabile să facă faţă cerinţelor secolului XIX. Era acesta drumul care va
duce ulterior, în anii 1853-56 la lupta pentru unire prin agitarea problemei
capitulaţiilor, la unificarea celor două programe de transformare internă şi
externă într-unul singur: naţional.
Ulterior imediat după evenimentele anilor 182l-22 el urmărea într-
un„Plan pentru alcătuirea unei istorii a Moldovei în anii 182l-l821”, carte ce
urma a se intitula „A doua solie”, următoarele idei extrem de revelatoare pentru
opinia lui asupra capitulaţiilor „Titlul cărţii să fie: A doua solie. Pentru că în
adevăr solii hotărâtoare de soarta Moldaviei, până acum au fost două. Cea
dintâi în vremea domnului Bogdan, spre închinare ţării sub umbra şi ocrotirea
Pre Înaltei Porţi şi cea al doile, acum”[138].
Aceeaşi opinie o exprimă I. Tăutu şi în largul său răspuns „Scrisoare-
pamflet împotriva marilor boieri moldoveni refugiaţi la Cemăuţi”: „Deci, îmi este
iertat a vă da sfatul meu! Eu vă pun înainte că pământul nostru din învechime
este închinat la prea Înalta Poartă, cu privileghiurile noastre – ce sunt
desăvârşit priincioase şi folositoare; că supt umbra ei ne adăpostim cu toată
ticna şi liniştirea şi nu avem răle, decât numai pre acele dintre noi, ci ne facem
unul altuia; că Prea Înalta Poartă nu cere de la noi decăt birul şi supunerea; că
a le împlini este cea mai legiuită datorie a noastră”13.
Pentru Ionică Tăutu aflat acum implicat în apărarea domniei lui Ioniţă
Sandu Sturza, (prin a cărui influenţă a devenit iniţial căminar, ulterior comis şi
din 1824 secretar al Capuchehaiei Moldovei la Constantinopol, deci o carieră în
plină ascensiune pentru care el a renunţat la orice alte ocupaţii lucrative, mult
mai satisfăcătoare financiar14) a cărui alegere el înţelesese să o sprijine şi să o
salute ca o refacere nesperată a drepturilor noastre vechi. Capitulaţiile
însemnau pentru Tăutu, a acorda Moldovei o şansă de care fusese lipsită în
ultima sută de ani, şansa unei vieţi normale, liniştite şi în continuă dezvoltare.
Aceasta e poziţia de pe care el amendează şi respinge plângerile boierilor de la
Cemăuţi şi Chişinău „Supt buna voinţă ce are marile împărat de fericirea
noastră şi supt grijile unui domn patriot ne este deschis… a statornici
temeiurile unei fericiri bune, pre care să o lăsăm moştenire urmaşilor”[139].
 Totuşi Ionică Tăutu nu luptă pentru impunerea ideii capitulaţiilor doar în
interiorul ţării ci şi în exteriorul său şi dincolo de învinuirea de filo-otoman care
i s-ar putea aduce el înţelege să îşi apere drepturile ţării chiar faţă de Imperiul
Otoman în care nu încetează de a vedea de altfel „partenerul” nostru natural.
Astfel la 6 iunie 1824 într-o „socotinţă privitoare la chezăşia cerută de Marele
Vizir pentru siguranţa ostaşilor şi neguţătorilor turci din Moldova” el scrie: „cu
paza mărginimii (a hotarelor – n.n.) ne poate eşi şi driturile ei (ale ţării – n.n.) şi,
în sfârşit, cu aceasta noi singuri vom strica un însemnat privileghi al nostru.
Căci a ne păzi singuri ţara este a fi un stat însămnat”16. În continuarea
aceloraşi idei concluziile sale privind necesitatea organizării cu ajutorul Porţii a
unui stat nou, puternic merită redată deoarece baza acestei organizări este
constituită din nou de prevederile şi grija pentru capitulaţii: „Că nu numai ne
stricăm privileghiile pe care, poate, le-au hrentuit oarecum vreme, dar le
întocmim şi ne statornicim pentru noi o îndămnare, urmaşilor le lăsăm o
pricină să ne pominiască şi străinii să continiască de a ne mai huli că pierdem
prilejurile. Şi în sfârşit al 4-le. Aciastă stare ne mai aduce să fim chiar un stat
stăpânitor, precum am fost după privileghiile cele vechi a ţării, adecă cu
adivărat şi bimic, dar de sine stăpânitor, cu pravilele şi cu puterea sa întru
toate ale ţării”17 urmând cuvinte care trebuiesc înscrise cu aur căci ele ne
explică viaţa şi faptele celui care a fost Ionică Tăutul şi lupta lui pentru
drepturile neamului său cuprinse în capitulaţii „Aciasta este mult pentru un
patriot adevărat şi pentru persoanele ce ştiu giudeca în politică”18. Într-o
scrisoare din 1825 către Theodor Balş îşi exprimă mândria faţă de trecutul
Moldovei: „strămoşii noştrii nu să legăna decât între plug şi arme. Ei sămăna
trofeile, cu sângile mărturisiră supunire cătră Poartă şi brăzda pământul”[140].
Aceluiaşi corespondent în 15 februarie 1826 vorbindu-l despre temeiurile
şi mijloacele politicii externe a Moldovei îi spunea: „Cât pentru politica ce pre
dinafară a noastră ia să închee într-un singur şi prisne articol, adecă: noi
suntem un norod supus Înaltei Porţi otomaniceşti, căriia dăm pe an nişte dări
hotărâte şi rămânem înlăuntrul nostru slobozi despre dânsa în legia, în
pravilile şi în obiceiurile noastre… Este adevărat că, după privileghiul ce ni
dădusă Sultan Soliman Canoniu noi rămăsăsăm a fi aceia ce să numeşte un
état soverain: avem ocărmuiria noastră, mai mai neatârnată; avem armia şi
puteria noastră; putem face, precum am şi făcut, războaie şi păci cu megieşii;
însămnam ceva între alte staturi şi puteam ţine cu dânşile aduciri
diplomaticeşti. Mica dare ce ni era însemnată a da Înaltei Porţi pe an era pentru
a-l ave scutiria când vrăşmaşii noştri ar fi fost mai tari”20. Încă o dată Tăutu
exprimă aici ideea sa favorită: garanţiile date de capitulaţii trebuie să fie
principala noastră grijă şi principalul nostru temei. Temei spre a nu fi supuşi
altor state, spre a ne menţine existenţa neatârnată şi grija spre a ne recuceri
etapă cu etapă drepturile sacre obţinute prin înţelegere cu Sublima Poartă.
Acesta şi numai acesta este drumul datoriei, drumul politicii noastre externe
pentru adevăratul ambasador al Moldovei de la 1824 la 1828 la Istambul.
Pentru Ionică Tăutu obţinerea capitulaţiilor este prin ea însăşi o imensă
victorie.
 Un fapt definitoriu al existenţei naţionale pe care nu ezită a îl face
cunoscut şi în legăturile sale cu exteriorul, devenite după 1824, graţie misiunii
sale la Constantinopol mult mai frecvente şi mai facile. Legături de care înţelege
să uzeze pentru a face publicitate cauzei şi istoriei naţionale, astfel într-o
scrisoare din 1828 el arată unui milord elementele definitorii ale existenţei
Moldovei: „Aceste două provincii, independente… s-au supus Imperiului
Otoman în timpul… lui Soliman, dar cu condiţia expresă ca guvernelor lor să
fie conservate în starea existentă, că turcii nu se vor amesteca în nici un fel în
administraţia lor interioară şi că religia le va fi respectată. În compensaţia
acestor privilegii şi a suveranităţii protectoare a Porţii cele două provincii sunt
obligate de a acorda ajutor militar şi de a plăti anual un tribut… Câteva din
aceste condiţii există încă în integralitatea lor”[141].
În 1828 într-o descriere a instituţiilor Moldovei el ilustra principala
caracteristică a poziţiei politice a Moldovei: „Supusă împărăţiei otomaniceşti…
având o cârmuire atârnată de la Înalta Poartă, dar în mărginirea privileghiilor
locului, slobodă lucrătoare înlăuntru”22… slobodă… în felul ocârmuirii sale,
Moldavie, mărturisindu-să supusă stăpânitoarei sale puteri, precum o leagă
privileghiile şi dându-şi dările rânduite. Să poate făli de împlinirea datoriilor
atârnării sale”23.
Devenit tot mai convins după izbucnirea războiului ruso-turc din 1828-
29 de necesitatea de a avea în fruntea Principatelor un domnitor tânăr, capabil
să facă faţă situaţiei tensionate şi bazându-se pe teoria capitulaţiilor să obţină
independenţa Moldovei, Ionică Tăutu începe o acţiune politică menită să îl
transforme în domnitorul ţării.
În august 1829 în cadrul unui şir de cereri adresate Rusiei şi Turciei spre
a îl numi domn al Moldovei, Ionică Tăutu îşi va fundamenta cererea pe
„privileghiul cel mare, ca pre domnii noştri să-l aliagă Divanul ţării cu primirea
opştiască a lăcuitorilor”24 iar între argumentele forte ale acestei candidaturi
arată filiaţia sa din logofătul Ioan Tăutul, care „au fost ambasadorul domnului
Bogdan, în vremea supunerii ţării la Sultan Soliman I”25. În cererea similară
adresată Înaltei Porţi, el arată din nou „Acest numit comis Ioan Tăutul este
descendent direct din logofătul Tăutul, care logofăt Tăutul, fiind trimis de către
voievodul Bogdan cel Bătrân, ca să închine ţara noastră la Înalta Poartă a
puternicii Împărăţii”26.
Tot în august 1829 în aceeaşi serie de acte menite să pregătească
ascensiunea sa la tronul Moldovei el va scrie în „Manifest adresat către
moldoveni, pentru alegerea sa ca domn al Moldovei” aceleaşi idei menite a îi
lega numele de momentul cel mai mare, în opinia sa, al istoriei Moldovei şi în
general a românilor: semnarea capitulaţiilor. De altfel conştiinţa mândriei
apartenenţei sale la un neam pe atât de vestit cât şi de vechi l-a însoţit de la
începutul carierei sale stându-l drept îndemn pentru toate faptele sale încă din
2 septembrie 1823 când se propunea înălţarea sa la rangul de mare comis
făcând să se scrie despre apartenenţa sa la un neam „care s-au însămnat
totdiauna cu credincioasăle slujbe ce au adus patriei”[142].
Aceste slujbe nu au luat, din fericire, sfârşit odată cu prematurul şi
tristul sfârşit al marelui gânditor politic în Constantinopolul anului 1830.
 Generaţia anului ’48 a înţeles şi a preţuit rolul şi mărturia lui Ionică
Tăutul în sprijinirea şi regăsirea identităţii şi drepturilor naţionale înţelegând a
saluta în el pe cel ce a făcut ideea capitulaţiilor să trăiască o nouă perioadă de
glorie. Nu e deloc întâmplător că aproape fiecare mărturie şi amintire a
urmaşilor în legătură cu Ionică Tăutu sfârşeşte prin a vorbi despre capitulaţii,
deoarece în Moldova anului 1822 el a reprezentat ideea drepturilor românilor
faţă de Înalta Poartă, dar şi faţă de ei, drepturi, „privileghiuri” cum le spune el,
stabilite prin actele pe care străbunii săi le semnaseră la Constantinopol şi pe
care el le vroia reîntronate în Moldova pe tron odată cu el. Candidatura lui ca
să parafrazăm o expresie celebră, data de la tratatele lui Bogdan cel Orb şi el
era conştient şi mândru de aceasta şi nu a ezitat să o reamintească şi
contemporanilor săi devenind practic în memoria lor: omul drepturilor
Moldovei. Alecu Russo va spune frumos la 1855: „Ionică Tăutu e România
reînviată, mascată de toate patimile patriotice şi giucând tot acelaşi rol prin
condei şi stăruinţi în politică, care îl giuca Vladimirescu ca puşca
plăieşească”28.
Tot el va spune prezentând legătura indisolubilă capitulaţii-Tăutu:
„corespondenţa şi documentele politice găsite la el sunt, la cunoştinţa noastră,
singurele documente ale acei mişcări ce se afundă între trataturile de la
Acherman şi Adrianopol… din mormântul lui Tăutu ne va arăta această…
carte… De independenţă, de vechi drituri?”[143].
În 1856 Gheorghe Tăutu va scrie în poezia sa „La mormântul lui Ioan
Tăutu”: „ bărbatul care Se afl-acie de toţi uitat Iubia Moldova, mândra lui ţară
Ale ei drepturi statornicite De-anticul, bravul, bunu-l străbun Privind cu ochii
cum sunt lovite Plânge românul, plânge acum, Strigă cu voace, cu voace tare:
Copii ai Romei, să ne unim! Căci privilegiul ni este mare Decât noi trebui să-l
sprijinim! „30
Astfel intră Ionică Tăutul în istorie, luptând pentru drepturile ţării sale
prevăzute prin capitulaţii, poate e unicul exemplu când această idee a covârşit
atât de mult mintea şi imaginaţia unui scriitor politic şi istoric român până la
1848. Şi din nou I. Missail în 1863 va aprecia: „Ceea ce n-a putut să facă Tudor
cu sabia, a voit să realizeze Tăutul cu capul, cu pana”31. Asemănare care
capătă noi valenţe prin unitatea de poziţie pe care cei doi au avut-o în problema
capitulaţiilor pe care amândoi le-au considerat singurele acte menite a garanta
libertatea naţiei lor şi din momentul în care au înţeles aceasta nu au încetat a-l
face şi pe ceilalţi să creadă prin puterea convingerii lor şi nu au încetat a face
aceasta şi după moarte.
Numele lor însemnând un singur lucru, acelaşi lucru în memoria
urmaşilor: drepturile naţiunii române.[145] Grigore Ghica şi Ionică Tăutu nu
erau însă singurii oameni politici care priveau capitulaţiile ca elemente de bază
ale diplomaţiei româneşti şi după instaurarea domniilor pământene. Astfel, în
1823 un grup de boieri moldoveni, pro-ruşi, în scria consulului Minciaky
cerând intervenţia Rusiei pentru respectarea capitulaţiilor deoarece „supuşi
Turciei noi suntem în acelaşi timp supuşi la prea puternica protecţie a Rusiei,
noi am fost protejaţi de tratate, avem recuperate drepturile noastre politice
peste care opresiunea împietase de prea mult timp, ne-am adus aminte de
drepturile noastre, cum a fost atunci când acest principat în 1529 a recunoscut
suveranitatea Turciei. Reclamaţia noastră a fost bazată pe vechile noastre
drepturi şi aceste cereri (domnia pământeană – n.n.) sunt sprijinite pe vechea
stare de lucruri”32. Un an mai târziu când era clar că domnia pământeană era
obţinută, patru boieri moldoveni delegaţi de domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza îi
scriau sultanului Mahmud al II-lea „Clemenţa Înălţimii Voastre în favoarea
poporului moldovean e infinită, ea i-a acordat vechiul privilegiu de a avea un
prinţ pământean şi toate vechile instituţii au fost recunoscute şi
sancţionate”33.
O viziune la fel de triumfalistă asupra respectării capitulaţiilor după 1822
avea şi un memoriu cuprinzând „Consideraţiuni asupra Moldovei şi Valahiei la
începutul anului 1825”. „Pactul închiat iniţial de Bogdan cu sultanul Soliman
asigura Principatelor liberul exerciţiu al religiei ortodoxe, conservarea legilor
scrise şi a obiceiurilor… se recunoştea independenţa Moldovei, apărată de o
armată naţională, comandată de un Domnitor inamovibil şi liber în funcţia sa…
aceleaşi condiţii au fost puţin mai târziu ataşate şi la suveranitatea Valahiei”34.
Interesant este că autorul pune în aceste „Consideraţii” ca elemente ale
capitulaţiilor exact cererile partidei naţionale de până la Tratatul de 1849),
Bucureşti, 1891, p. 25. 33 ibidem, p. 60. 34 ididem, p. 65.
la Adrianopol. Totul se regăseşte aici inclusiv cererea privind „libertatea
comerţului” care ar fi fost şi ea prevăzută în capitulaţii. Aceste „Consideraţii” au
în mod clar drept autor un personaj din apropierea domnitorului Ioniţă Sandu
Sturdza, deoarece cuprind şi un atac virulent la adresa Rusiei: „imunităţile
acordate Principatelor în acest prim pact de un necredincios, nu pot fi obţinute
de la un suveran ortodox (al Rusiei – n.n.)”35. Adică ceea ce putuse acorda
sultanul (şi se spera că va mai acorda) nu era câtuşi de puţin de aşteptat din
partea Rusiei. Din tabăra boierilor opoziţionişti refugiaţi la Cemăuţi36 veneau
altfel de memorii, care bazându-se tot pe teoria capitulaţiilor protestau pentru
încălcarea acestora şi ruinarea tării în timpul domniilor lui Grigore Ghica şi
Ioniţă Sandu Sturdza. Astfel în 1825 ei îi scriu lui Nessel Rode: „spre a depune
la picioarele tronului imperial al legitimului nostru protector prea umila
noastră cerere în care expunem călcarea tuturor drepturilor şi imunităţilor
noastre şi cerem să fie reintegrate vechile nostre instituţii de care Moldova s-a
bucurat din timpuri imemoriale”[148].
Aceiaşi boieri îi trimit o suplică şi cancelarului Metternich în care îl
roagă: „să priviţi cu bunăvoinţă cererea noastră prea umilă pe care am adresat-
o şi împăratului Rusiei în care expunem încălcarea instituţiilor noastre,
suspendarea drepturilor, a imunităţilor, privilegiilor cele mai sacre pe care
Moldova le posedă din timpuri imemoriale, în virtutea concesiunilor pe care
Înalta Poartă, suverana noastră le-a acordat. Fără aceste instituţii patria
noastră nu are viitor”38. Tot din tabăra boierilor pro-ruşi Nicolae Rosetti
Rosnovanu trimitea la Sankt Petersburg un „Memoriu adresat Rusiei” în care
bazându-se din nou pe teoria capitulaţiilor cere respectarea drepturilor de
autonomie ale Moldovei, retragerea trupelor turceşti şi revenirea boierilor în
ţară: „un tratat a fost ca urmare închiat între Poarta otomană şi Principate, ale
cărui articole se găsesc în mai multe cronici moldave (…) mai multe articole din
acest tratat sunt în vigoare până în aceste zile, pentru că nu permit turcilor să
ocupe teritoriul în Moldova sub nici un pretext, de a domicilia, de a face
moschei şi să nu se amestece în administrarea internă”[149].
Chiar şi tabăra lui Ioniţă Sandu Sturdza, cu toată neîncrederea masivă
pe care o are faţă de Rusia, îi cere din timp în timp ajutorul bazându-şi
demonstraţia tot pe teoria capitulaţiilor. Ei nu cer Rusiei o favoare care ar
obliga Moldova ci doar respectarea unui drept obligatoriu pentru Poartă ca şi
pentru Rusia: „Sublima Poartă e dispusă a restabili printre noi ordinea legală şi
regimul distinct pe care Moldova îl posedă din timpuri imemoriale, regim pe
care ea la obţinut în virtutea unui pact liber consimţit, care a fost consolidat de
tratatele dintre Rusia şi Poartă”40. Numai pe această bază Divanul Moldovei
este gata a colabora cu Rusia pentru îndepărtarea armatei otomane, revenirea
refugiaţilor şi a consulilor ruşi, adică înlăturarea efectelor revoluţiei din 1821.
Definitorie pentru activitatea politică din Principate în perioada primilor domni
pământeni rămâne: „Socotinţa asupra cererii de chezăşie cerută de Prea Înaltul
Devlet făcută la 6 iunie 1824 la Iaşi” spre a se obţine retragerea turcilor din
ţară şi semnată chiar de domnitorul Ioan Sandu Sturdza. „Moldova cerea ca să
devie iarăşi stat stăpânitor, cum au fost după privilegiile cele vechi ale ţării
adică atârnat de adevărat şi bimic dar de sine stătător cu pravila şi puterea
sa”41.
Practic în aceiaşi direcţie mergeau atât cererile boierilor emigranţi cât şi
actele lui Grigore Ghica sau Ionică Tăutu şi activitatea diplomatică a lui Ioan
Sandu Sturdza. Ca de atâtea ori chiar dacă mijloacele erau diferite clasa
politică românească se regăsea în acţiunea comună pe temeiul capitulaţiilor.
După cum aprecia N. Iorga în al său vestit studiu „Dezvoltarea ideii
unităţii politice a românilor „după aceasta (1821 – n.n.) se ridică o generaţie
nouă…pătrunsă în întregime sub influenţa ideilor nouă din Apus, nu de
patriotism muntenesc sau moldovenesc, ci de patriotism românesc42 „iar acest
patriotism îşi găsea o parte a uneltelor sale tocmai în amintirea vechilor noastre
tratate cu Poarta.
C. Capitulaţiile între 1830–1848, armă împotriva protectoratului rus.
În ciuda temerilor românilor privind continua încercare a Rusiei de a le
încălca drepturile, perioada se deschide în mod paradoxal,( căci evenimentele
vor da dreptate celor ce se temeau) cu un gest prin care Rusia pare a încredinţa
că va păzii capitulaţiile.
Astfel în instrucţiunile redactate în numele ţarului Nicolae I (1825– 1855)
şi trimise comisiilor de întocmire a Regulamentelor Organice „se prevedeau (…)
că orice ar întreprinde adunările şi domnii contra privilegiilor Principatelor
Române stabilite în tratatele şi hatişerifurile dintre cele două mari puteri,
suzerană şi protectoare, se va considera ca un lucru neînfiinţat”[150].
Se continuă vechea politică rusească, atât de bine cunoscută de români
„când agenţii săi se străduiră de a câştiga pe bunii şi credulii boieri pentru a
obţine semnăturile lor, ei nu le cântărea decât drepturile lor răsunătoare, în
virtutea cărora ei aveau liberul arbitru de a scutura barbarul jug turcesc şi de a
se ataşa binefăcătorului protectorat al ţarilor foarte creştini şi foarte
ortodocşi”2.
 Paradoxal sau nu, aceste cuvinte dure veneau chiar de la I. H. Rădulescu
şi poate ele sunt acelea care îi vor pava drumul până la calitatea de lider al
revoluţiei de la 1848.
În toată perioada ocupaţiei „dispunând de ponderea politică şi militară în
raporturile cu Turcia, Rusia reuşea să impună acesteia promisiunea de a
respecta mai riguros «capitulaţiile» Principatelor Romane. Limitând
suzeranitatea turcească, dar sporind totodată propria ei influenţă în Moldova şi
Ţara Românească”3.
Cei doi domni (numiţi ulterior, la 1834) „se plasau cu fermitate pe
principiul că în temeiul capitulaţiilor cu puterea suzerană, Principatele Române
constituiau entităţi statale separate de restul imperiului otoman”[151]. După
extrem de lunga perioadă de ocupaţie rusă, puterile europene cereau:
„restabilirea legalităţii în relaţiile cu Principatele, adică o administrare
autonomă a acestora concordanţă cu vechile tratate, cu capitulaţiile”5.
Dorinţa unei contraponderi la protectoratul ţarist se făcea simţită
aproape pretutindeni în Europa, dar mai ales la Bucureşti unde consulul
francez Lagan intervenea pe lângă superiorul său, ambasadorul francez la
Constantinopol, amiralul Roussin cerându-l să tempereze Rusia „folosind
perspectiva capitulaţiilor care reglementau raporturile Principatelor cu
Poarta”6.
Între timp situaţia se tensionase şi în Principate, încă înainte de
izbucnirea noului război ruso-turc, în încercarea de a profita de slăbirea puterii
Rusiei în regiune spre a-l alunga pe cei mai fideli slujitori ai ei: grecii din
administraţia Principatelor. O anaforă generală a clerului şi boierilor din 10
iulie 1827 ajungea la domnitorul Grigore IV – Ghica (1822-l828). În document
se cerea „expulzarea egumenilor străini şi înlocuirea lor cu autohtoni ca o
ocazie favorabilă şi noi rugăm foarte umil Sublima Poartă, de a binevoi să
confirme astfel printr-un hatişerif acele vechi privilegii ale ţării”7. Iată deci
capitulaţiile întrebuinţate şi spre a face ordine în ţară. De altfel pe aceeaşi temă
fusese trimis şi un arzmahzar la 6 noiembrie 1825 în care se ceruse
„restabilirea şi menţinerea privilegiilor Patriei noastre comune (şi) ca prin
intervenţia Alteţei noastre, vechile privilegiuri ale ţării vor fi respectate”8.
Extrem de interesantă ne apare şi iniţiativa lui Constantin Radovici din
Goleşti care pregăteşte cu acceptul domnitorului Grigore Ghica şi a
cunoscutului boier Dinicu Golescu, spre a furniza românilor o imagine
completă a drepturilor lor bazate pe capitulaţii „Adunare de tracturile ce s-au
urmat între prea puternica împărăţie a Rusiei şi Înalta Poartă, însă numai
acelea care sunt pe sama Principatelor Valahiei şi Moldovei, începute de la
pacea ce s-a săvârşit la Kainargi (când s-au prefăcut drepturile noastre
străvechi) şi până la cea de acum de la Akerman1826,Buda,1826.”[152]
Nici Moldova nu făcuse excepţie de la acest nou val de memorii ce invoca
capitulaţiile.
Astfel în ianuarie 1828 într-o lucrare intitulată: „Nouveau tableu
historique et politique de la Moldavie” se reaminteau condiţiile închinării la
Poartă: „Pe patul de moarte, înconjurat de cei mai buni generali şi principalii
demnitari ai provinciei (Ştefan cel Mare-n.n), le arată superioritatea mereu
crescută a acestui imperiu şi le dă sfatul de a urma exemplul Valahiei în a
transforma ca şi ea Moldova tributară aceluiaşi imperiu care singur putea
prevenii întreaga aservire a provinciei şi să îi conserve o umbră de existenţă
politică.
Sultanul flatat le asigură menţinerea perpetuă a tuturor privilegiilor,
drepturilor şi legilor provinciei”10.
„Prin stipulaţiile tratatelor lui Bogdan cel orb, fiul lui Ştefan cel Mare,
dreptul de suveranitate dat Porţii, nu implica pe cel de a intervenii în
administrarea afacerilor interioare de provinciei”11.
Concluzia a aproape 3 secole de la încheierea acestor legături: „Turcia
prin venalitatea ministerelor sale, prin diversitatea de moravuri şi de religie
pare cea mai puţin interesată de binele acestei ţări, dar era legat de o rămăşiţă
de respect pentru vechile sale tratate cu Moldova”12.
Ce ne arată toate aceste acte? În primul rând o teamă de Rusia, o
conştientizare a prezenţei sale, tot mai active în zonă şi nu întotdeauna
binevoitoare principatelor. Apoi o conştientizare a faptului că însemnăm din ce
în ce mai puţin pentru Turcia, o rămăşiţă, o amintire de care se cramponează,
în faţa tăvălugului rusesc. Un ultim obstacol, tot mai fragil. Va urma ruperea
zăgazurilor şi invazia rusă şi oficializarea ei: Regulamentul Organic, calul
Troian care aneantiza orice separare între Rusia şi Principate.
Apăreau însă în acest moment noi ameninţări la adresa ţării. Odată cu
momentul retrocedării către imperiul otoman se punea tot mai acut problema
relaţiilor cu puterile europene prin întrebarea dacă capitulaţiile economice (le
numim astfel spre ale deosebiri de capitulaţiile cu caracter politic invocate de
patrioţii români a fi fost acordate de Poartă) sunt sau nu impozabile şi asupra
Principatelor Române. Dacă acestea sunt parte integrantă a imperiului otoman
şi au doar caracter de provincie privilegiată atunci actele semnate de guvernul
de la Constantinopol, în speţă capitulaţiile economice pot fi considerate ca
impuse şi asupra principatelor[153].
Dacă Principatele sunt, aşa cum susţin patrioţii români şi prietenii lor
europeni, ţări suverane, care fără a-şi pierde acest drept, au încheiat tratate
sau au primit capitulaţii politice, care le-au asigurat o protecţie ele rămânând
state independente, de rang inferior, dar nu provincii, atunci capitulaţiile
economice nu li se aplică.
Miza deşi poate părea doar politică (dar ce importanţă are şi în acest
domeniu) e extrem de importantă şi în plan economic. Beneficiind de tarife
preferenţiale, de scutiri şi de un statut juridic aparte supuşii puterilor străine
ar putea practic lua sub control economia principatelor şi distruge imediat orice
încercare de a îi da o tentă naţională.
Miza deci e însăşi supravieţuirea Principatelor politic şi economic.
Conştienţi de aceasta, boierii români fac apel la singura putere interesată ca
nimeni altceva să nu se interfereze cu acţiunile ei în Principate: Rusia „Tot ceea
ce putea contribui la binele Principatelor a fost prevăzut prin gloriosul tratat de
la Adrianopole şi prin dispoziţiile Regulamentelor Organice. Într-adevăr textul
tratatului sus-menţionat şi asigurând Principatelor perfecta libertate a
comerţului şi independenţa unei administraţii naţionale şi în acelaşi timp
garantând toate vechile privilegii şi imunităţi, putând el însuşi germenele
tuturor prosperităţilor”[154].
După această parte introductivă dedicată nu numai laudelor pentru
Rusia, dar şi unei subtile atenţionări că prin introducerea capitulaţiilor
economice această operă de preponderenţă rusă s-ar prăbuşii, urmează partea
juridic – explicativă, bazată pe textul vechilor tratate.
„Este poate aici locul de a observa că cele două principate chiar dacă ele
sunt considerate ca făcând parte din imperiul otoman în virtutea dreptului de
suveranitate pe care Poarta îl exersează fără întrerupere de la finele sec. XVI
(căci în 1393 sub domnia lui Baiazid I are loc prima supunere a Valahiei de
către prinţul său Mircea, la suveranitatea otomană, dar întreruptă în diferite
epoci prin lungi intervale de curajul prinţilor care s-au succedat şi abia din
1601 după moartea prinţului Mihai supranumit Viteazul, când suveranitatea
Porţii devine stabilă şi va înceta a fi contestată, în acest timp având mereu
imunităţile şi privilegiile consacrate prin capitulaţiile lor vechi (…) cele două
principate s-au bucurat într-adevăr în toate timpurile de o administraţie
interioară, independentă, ele întotdeauna au avut liberul exerciţiu, al legilor lor,
acest drept le-a fost în mod particular asigurat prin convenţiile încheiate între
ele şi Poartă în 1393, în 1460, în 1601 şi e singurul care s-a conservat intact în
mijlocul vicisitudinilor pe care le-au traversat ulterior, el e garantat de toate
tratatele stipulate după anul 1812 între imperiul rus şi Poarta otomană, e
relatat în toate hatişerifurile emise în diferitele epoci relative la Principate.
Rezultă deci că principiul dreptului de apel invocat de subiecţii străini e
incompatibil cu imunităţile Principatelor (…) şi e inaplicabil. Principatelor
având în vedere diferenţa de principii legislative”15.
„În Valahia şi Moldova din contră (faţă de Imperiul otoman) legea
protejează în mod egal pe străini şi indigeni. Aceştia profită de toate avantajele
care rezultă pentru Principate din imunităţile lor particulare şi din
independenţa administraţiei lor”16.
Acest citat lung din memoriul boierilor din Ţara Românească grupaţi în
Consiliul Administrativ e extrem de clarificator pentru ambianţa existentă în
momentul retragerii ruse şi pentru evoluţia problemei capitulaţiilor, pe lângă
cele două tratate, tradiţional invocate, se adaugă un al treilea tratat cel de la
1601 care merită o atenţie specială. Acesta provine din amintirea faptelor
Viteazului şi a actelor de închinare primite de Radu Şerban de la Poartă în
perioada următoare (1603).
Aceste acte de închinare fuseseră iarăşi obţinute ca urmare a unei
adunări a ţării[155] care le solicitase Porţii. Amintirea s-a perpetuat şi prima
menţiune a acestui tratat considerat şi integrat în categoria actelor de privilegii
o avem la 1821 când un grup de boieri refugiaţi la Braşov o menţionează într-
un memoriu către ţarul Rusiei18. Idee pe care o găsim acum reluată în acest
nou memoriu.
Acest memoriu nu e nici pe departe singurul cu referire la problema
capitulaţiilor noastre versus cele europene19
Chiar şi Alexandru Chica trimite după luarea puterii un memoriu amplu,
„expozeu” cum îl numeşte el invocând capitulaţiile spre a pune capăt
interferenţelor între regimul capitulaţiilor europene şi suveranitatea ţării
sale20.
Şi viitorul domn Gheorghe Bibescu (1842-l848) îi va cere consulului rus
Titov să solicite Constantinopolului să nu aplice ţării tratatele de comerţ
semnate de Poartă21.
Rusia conform Convenţiei de la Petersburg (ianuarie 1834) a evacuat
Principatele solicitând Imperiului Otoman să restabilească relaţiile cu Moldova
şi Ţara Românească conform „tratatelor”22 dintre ele, dar şi dintre Principate şi
Poartă.
Din acest moment începea cu un nou elan lupta împotriva
protectoratului rus, momente ca opoziţia lui Ion Câmpineanu, problema
articolului adiţional, revolta bulgară de la Brăila, conjuraţia confederativă din
Moldova, încercarea de lovitură de stat a lui Dimitrie Filipescu, revolta de la Iaşi
din 1847 etc. toate oglindeau aceeaşi opoziţie faţă de încălcările statutului
garantat de principate prin „tratatele de privilegii”.
Cum avea să spună N. Djuvara: „inteligenţei politice şi stăruitoarei,
activităţi diplomatice a unui mănunchi de mari boieri îşi datorează probabil
ţările române norocul, de a nu fi fost prefăcute în simple gubernii ale împărăţiei
ţarilor”[168].
Un fapt extrem de ilustrativ pentru amploarea pe care o lua menţionarea
fenomenului capitulaţiilor în această epocă e şi memoriul lui Mihail Sturdza din
1 februarie 1828 care socotea că la baza relaţiilor noastre cu Poarta şi cu
celelalte puteri trebuie să stea vechile tratate – capitulaţiile.
Venită din partea unui reprezentant al marii boierimi, pro-ruse această
opinie similară celei exprimate de susţinătorii lui Ioniţă Sandu Sturdza, adică
de clasa mijlocie şi mergând în aceeaşi direcţie cu opiniile care vor fi exprimate
de tinerii generaţie de la 1848 sugerează unificarea peisajului politic în jurul
lupte pentru vechile tratate.
„Instituţiile ce guvernează Moldova sunt bazate pe autoritatea
capitulaţiilor acordate de guvernul otoman, care nu sunt decât o confirmare a
vechii administraţii a principatelor. Orice deviere de la acest sistem primordial
este o infracţiune manifestă (faţă de tratate) şi faţă de voinţa autorităţii
supreme.
Sublima Poartă acordă Gospodarului administrarea Moldovei, cerându-l
în acelaşi timp de a se conforma invariabil la uzajul şi drepturile tradiţionale ale
acestei provincii24.
După reinstaurarea domnilor principala problemă care va interesa
societatea românească va fi depăşirea problemelor ridicate de Regulamentul
Organic şi de articolul adiţional.
Adică într-un cuvânt, lupta împotriva preponderenţei exagerate a Rusiei.
În aceasta luptă se va căuta atragerea şi a puterilor străine. Care erau
efectele acestor încercări? Din Iaşi, la 1 februarie 1839 Huber (consulul francez)
informa pe ministrul de externe al Franţei contele Mole despre o convorbire cu
Mihail Sturdza în care acesta afirma necesitatea unui protectorat franco-englez
spre a bloca pretenţiile ruseşti de hegemonie.
 Diplomatul francez se exprima în favoarea acestei idei punând la
dispoziţie şi o serie de informaţii furnizate de domnitorul Moldovei spre a atesta
caracterul autonom al Statului. La loc de frunte figurau tratatul din 1711
dintre Cantemir şi Petru I şi capitulaţiile din 1513 care erau menţionate şi în
tratatul de la Adrianopole, Ambele acte arătau că drepturile autonome ale ţării
erau consacrate şi în planul acordurilor internaţionale25.
Existau însă şi limite clare în susţinerea poziţiei româneşti prin invocarea
capitulaţiilor „limite cel mai bine exprimate de Doré de Nion consululul francez
la Bucureţti: „Fiecare pas ce va îndepărtează de suzeranitatea otomană vă
apropie de absorbţia Rusiei”[157].
Prudenţă şi iar prudenţă erau cuvintele cele mai frecvent invocate de
reprezentanţii anglo-francezi în Principate. Şi totuşi o adevărată ofensivă se
desfăşura prin intermediul capitulaţiilor în aceea perioadă ofensivă care va
continua până la 1848 şi din care amintim doar câteva repere: publicarea
acestor acte de către Felix Colson în „Le Naţional” republicarea tratatelor
Moldovei în „Gazeta Transilvaniei”. În 28 ianuarie 1840, în Courrier francaise
(la 22 noiembrie. 1839) în „Arhiva românească” (vol. II. 1845, p. 349-351).
Spre a înţelege cât de adânc înrădăcinate devin capitulaţiile în această
perioadă, în mentalitatea chiar a diplomaţilor Porţii putem cita din firmanul de
destituire a domnitorului Alexandru Ghica (octombrie 1842) care emanat de la
Constantinopol declara ca menire a domnitorilor românii: „a pune în lucrare
după rânduială şi cuviinţă toate dispoziţiile obşteşti privitoare la deosebitele
privilegii şi regulamente vechi şi noi ce s-au hărăzit de către slăviţii noştri
strămoşi27.
Cu alte cuvinte chiar Poarta, în această perioadă de rezistenţă antirusă,
încerca a impulsiona receptarea şi respectarea capitulaţiilor ca documente
româno-otomane, fără legături cu Rusia[158]. Ilustrative pentru cât de
conservatoare rămâneau viziunile multor oameni politici din epocă,de la care
nu ne am aştepta sunt o serie de acte şi memorii pe care I. H. Rădulescu le
redacta la finalul revoluţiei de la 1848 spre a-şi explica poziţia în timpul
revoluţiei astfel în „Memoires de la regeneration roumaine ou sur les evenemens
de 1848 accomplis en Valachie”, Paris, 1851 el notează că „drept vasal, eu sunt
turc”29 iar cu un an mai devreme aprecia că „eu am jurat prietenie turcilor”30.
Prăpastia se va adânci în perioada următoare când la 4 aprilie 1855 I. H.
Rădulescu scria către lordul Palmerstone cuvinte care vor fi interpretate drept o
trădare a crezului naţional românesc: „Moldo -Valahia va rămânea totdeauna
sub suzeranitatea Turciei, nimic nu o predispune a acţiona altfel şi va fi gata să
lupte pentru susţinerea integrităţii Imperiului Otoman”.31
Mai mult deşi retras după revoluţie în Occident el rămâne străin de toate
eforturile celorlalţi revoluţionari de a impune în Principate conceptul de
suveranitate bazat pe capitulaţii, efort pe care el îl respinge „de piano”: „Încerc o
durere egală în a vedea violându-se autonomia noastră şi în a vedea atacată
suveranitatea Turciei. Eu mă despart de compatrioţii mei, pe care îi cred
amăgiţi de doctrine străine, atunci când ascultând de o nobilă, dar fatală
înfocare, ei se indignează contra suzeranităţii Porţii, ca urmare a ultimelor
evenimente”.32
 Justificarea acestei atitudini nu prea populară o va avea Heliade în
„Încercări asupra dreptului public al Românilor sau România şi Turcia”(sub
semnătura N. Russo) în care el se arată de a dreptul neîncrezător în teoria
capitulaţiilor şi mai ales în maniera în care compatrioţii lui se puteau servii de
ele, pentru el tot ceea ce se putea scoate din aceste acte fără a vătăma poziţia
Turcie era un bun câştigat. I. H. Rădulescu refuza însă orice trecea peste
această barieră ca vătămător pentru români şi mai ales pentru autonomia lor.
Toate drepturile noastre treceau pentru el prin bunăvoinţa Porţii şi depindeau
de aceasta chiar revoluţia de la 1848 era pentru el dependentă de Turcia: „am
făcut revoluţia sub auspiciile suveranităţii otomane; a ne menţine prin popol în
contra voinţei suveranităţii, ar fi a schimba caracterul constituţiei ce am
proclamat”[159].
Concluzia lui este clară şi dezarmantă: „chiar de m-ar strivii Poarta eu tot
voi fi credincios”34. Aceasta este explicaţia luării sale de poziţie la finele
revoluţiei când în prezenţa lui Fuad Paşa el declară:” Mi-am îndeplinit sarcina.
Capitala şi ţara sunt în mâinile turcilor. Cât pentru mine mă retrag”35.
Cazul lui Ion Heliade Rădulescu, un adevărat simbol pentru perioada
1830-l848 este extrem de relevant pentru moderaţia şi chiar temerea cu care
oamenii timpului sunt gata a se apropia de problema suveranităţii turceşti
asupra Principatelor. Tocmai de aceea saltul calitativ reprezentat de generaţia
ce se afirmă în timpul revoluţiei este cu atât mai semnificativ. Tot în aceste
declaraţii ale lui I. H. Rădulescu se pot observa cauzele care vor submina
unitatea echipei revoluţionare şi apoi a exilului de după 1848. Încăodată
atitudinea faţă de capitulaţii este aceea ce explică multe din fenomenele vieţii
politice româneşti de la jumătatea secolului XIX.
Capitulatiile în cadrul revolutiei de la 1848
Aşa cum era normal, în perioada revoluţiei de la 1848, capitulaţiile vor fi
privite ca acte menite a demonstra drepturile românilor faţă de Înalta Poartă şi
implicit menite a crea Principatelor un statut internaţional aparte. Cum spunea
Mihail Kogălniceanu, ele se constituiau într-un „atestat de nobleţă şi o
proclamaţie de drepturi”[160] şi era de aşteptat ca ele să joace un rol marcant
în desfăşurarea revoluţiei de la 1848 în Principatele Române. Principalul lor atu
(acela de a ilustra dreptul românilor la autonomie internă şi la reformarea
instituţiilor lor), era menit a fi folosit în lupta împotriva Regulamentelor
Organice şi a organizării statuate de ele.
În fond această acţiune de folosire a teoriei capitulaţiilor împotriva
acestor acte constituţionale impuse de Rusia începuse încă din 1829, când
într-un memoriu intitulat „Cererile ce ar fi putut face Valahia şi Moldavia la un
congres de prinţi creştini pentru siguranţia lor cea din afară şi statornicirea cea
din lăuntru” autorii solicitau unirea, independenţa, crearea unei armate
naţionale, acordarea unei constituţii şi alegerea unui prinţ străin (în condiţii ce
se vor păstra practic neschimbate până la 1866) toate acestea justificate prin
vechile capitulaţii ale căror efecte trebuiau să înceteze prin: „răscumpărarea
neatârnărei acestei provinţii, să se îndatoreze cârmuirea locului a plătii
Turchiei acum, odată pentru totdeauna o sumă de bani, ale căreia capete să
poată da pe fiecare an, atâta dobândă, cât era suma ce plătia mai nainte Porţei
aceste două provinţii împreună supt numele de dajdie”[161].
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 86.
Ideea nu piere şi o regăsim opt ani mai târziu la Florian Aaron în a sa
Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Rumâneşti, în care analizând lupta lui
Mihai Viteazul apreciază lupta eroului, deoarece: „tot folosul a fost că turcii se-
nvăţară a respecta drepturile ţării până mai târziu”[162].
Doar un an mai târziu, în 1838 pe când tensiunea atinge maximum în
Ţara Românească, în lupta împotriva articolului adiţional şi a încercării tot mai
acerbe şi mai înverşunate a Rusiei de a prelua controlul asupra scenei politice
interne a principatului. Ioan Câmpineanu şi aliaţii săi găsesc de cuviinţă a-şi
baza întreaga răsturnare a pretenţiilor Rusiei de a intervenii în afacerile interne
ale Ţării Româneşti tocmai în vechile drepturi câştigate de strămoşii lor prin
capitulaţii.
Nicăieri mândria şi tăria naţională nu sunt mai clar statuate tocmai pe
baza acestor acte, care permit încă o dată marilor noştri bărbaţi de stat să intre
în focul luptei apărând autonomia naţiunii lor în faţa pretenţiilor baronului
Rückman: „Supt iscăliţii rumâni ai Prinţipatului Valahii, mădulari ai Adunării
Naţionale, adunaţi ca să proclame drepturile locului (ţării) lor… şi a întrebuinţa
toate drepturile păstrate atât prin tratatele părinţilor lor cu Înalta Poartă, cât şi
prin legile politice ale locului”. Ei se consideră aleşi a veghea „dacă legile se
urmează, dacă tractaturile sunt respectate” şi drept urmare în virtutea puterilor
ce le sunt încredinţate, de popor, membrii partidei naţionale decretează unirea
şi independenţa precum şi caducitatea Regulamentului Organic.
Încă de la primul punct la baza acestor doleanţe şi decizii stă „siluirea
cea dă curând a articolelor trei şi patru din tractatul de la 1460, legătura care
era între rumâni şi Poartă să află ruptă; cu toate acestea, pentru ca să se
păstreze prietenia ei, se va negocia lângă dânsa răscumpărarea birului şi dajdia
ce se va prerădica la acest prilegiu”4.
Spre a fi clară legalitatea acestor dorinţe în faţa ţării, a naţiunilor Europei
şi a curţilor de la Petersburg şi Constantinopol punctul 6 prevede: Bucuresti,
1835, p. 86. 4 ibidem, p. 120.
„Acest act, însoţit dă o bucată giustificativă asupra drepturilor locului şi
dă actul numirii suveranului se va face în patru originaluri”[163].
Felix Colson, un apropiat al partidei naţionale şi în speţă al lui Ioan
Câmpineanu, care a urmărit întreaga desfăşurare a evenimentelor anului
18386 şi a fost la curent cu acţiunile românilor de luptă împotriva tendinţelor
expansioniste ale Rusiei îl informa pe consulul Franţei la Iaşi în 28 ianuarie
1839 asupra noilor aspecte ale vieţii politice din Principate „Mai înainte de
1821, românii, lăsaţi pradă, în ciuda tratatelor închiate de ei cu Sublima
Poartă, brutalităţii turcilor şi tiraniei fanarioţilor nu se prea ocupau de treburile
ţării lor sub aspect politic”7. Ultimele evoluţii internaţionale însă le dădeau din
nou speranţa românilor de a-şi câştiga autonomia. Un alt mare cărturar şi
revoluţionar paşoptist, Mihail Kogălniceanu aprecia în deschiderea cursului
său de istorie naţională de la Academia Mihăileană din 24 noiembrie 1843,
chiar dacă într-un mod voalat, sub ameninţarea cenzurii, importanţa
capitulaţiilor pentru istoria principatelor slăvind „cel de pe urmă drit ce le mai
rămăsese, dritul de a fi ocârmuiţi de către domni pământeni”8. Şi slăvind
totodată la ordinul domnitorului rolul Rusiei în restaurarea capitulaţiilor
„pacea de la Adranopol se încheie între Rusia şi Turcia şi drituri perdute de
veacuri ni se întorc înapoi”9.
Faptul că întreaga generaţie de la 1848 este conştientă de importanţa
capitulaţiilor nu mai era de mult un secret pentru nimeni, dar cât de întinsă şi
câtă amploare are folosirea lor aceasta abia acum se observă când găsim
relatate informaţii din interogatoriile luate fruntaşului Eftimie Murgu la 30 oct.
1845 unde paradoxal găsim dovezi atestând că în lupta acestuia de luminare a
românilor din Ardeal între argumentele sale figurează tocmai capitulaţiile: „Iată
o altă scriere cu titlul – Continuitatea politică şi epidemiştii – pe aceasta cine a
redactat-o?
E. M.: Aceasta am cules-o eu însumi din diferite izvoare. Cui i-ai
comunicat, deci, acestă scriere? E. M.: Până acum nimănui, deoarece nu e încă
terminată Prin acest document, dumneata ai căutat să răzvrăteşti pe valahii
din Comitatele Banatului, afirmând că aici nobilimea nu exista în vechime şi că
proprietatea pământului era în întregime a populaţiei valahe, că drepturile
acestea le-au recunoscut şi turcii”[164].
Nicolae Bălcescu în celebrul său discurs „Privire asupra stării de faţă,
asupra trecutului şi viitorului patriei naţionale” va da cea mai bună definiţie
asupra simbolului de speranţă şi putere pe care îl reprezenta istoria naţională
(şi implicit teoria capitulaţiilor) pentru cei care vor lupta în revoluţia de la 1848:
„Cum, aceste ţări române care numeră esistenţă de 18 veacuri, cum, acestă
naţie peste care a trecut atâtea potopuri de naţii barbare fără a o putea înghiţi,
fără a o face să-şi pearză naţionalitatea sa, care a scăpat nevătămată din
grozăviile veacului de mijloc… care fu atâta vreme campionul creştinătăţii şi
bulevardul civilizaţiei şi al libertăţii… cum oare vor putea a se stinge? Românii
nu vor pieri! Românii nu pot pieri! „11.
Semn predestinat al importanţei pe care capitulaţiile le vor avea în
legăturile revoluţiei de la 1848 cu marile puteri şi în justificarea revoltei lor e
textul scrisorilor de acreditare şi a instrucţiunilor cu care Ion Ghica este trimis
la Constantinopol de fraţii Goleşti, N. Bălcescu, I. E. Rădulescu şi Brătienii:
„Patrioţii români nutresc speranţa fermă de a vedea reuşind misiunea d-lui Ion
Ghica, misiune care are drept scop de a face Prinţipatul să reintre în sensul
adevărat al vechilor sale capitulaţii cu Sublima Poartă”12. În instrucţiuni se
arăta: „câţiva români, dintre cei mai influenţi, dornici să păstreze intacte
vechile capitulaţii care leagă Principatul de Sublima Poartă, fixează următoarele
instrucţiuni… d-lui Ion Ghica: Ca Principatul să fie menţinut sub egida
salutară a capitulaţiilor glorioşilor sultani Baiazid Ilderim şi Mahomed al II-lea.
Ca Principatul Valahiei să aibă dreptul de autonomie, aşa cum rezultă
din înseşi aceste capitulaţii şi, în consecinţă, ca Sublima Poartă să recunoască
românilor dreptul de a aduce instituţiilor lor toate schimbările cerute în mod
imperios de nevoile ţării, fără să prejudicieze prin aceasta prerogativelor şi
supremaţiei Sublimei Porţi”[165]. Erau aici trasate liniile directoare ale
legăturilor pe care revoluţionarii români înţelegeau a impune colaborarea cu
Poarta, colaborare făcută necesară de obţinerea „mijloacelor de a opune o
rezistenţă comună agresiunilor ce ar putea să le vină din partea Rusiei”14 după
cum se arăta în acelaşi document. Baza acestei colaborări trebuiau să fie însă
capitulaţiile, acte ce dădeau drepturi românilor la o existenţă naţională
autonomă şi mai ales cel mai important şi necesar drept în momentul realizării
acestor acte (17 mai 1848) dreptul la revoltă.
Nu întâmplător, considerăm noi, prima manifestare a partidei
revoluţionare îşi are fundamentarea ideologică în capitulaţii, deoarece numai
ele dădeau posibilitatea de afirmare a dorinţelor naţiei române, numai ele le
justificau acţiunea în arena legislaţiei internaţionale şi tot nu întâmplător,
odată revoluţia izbucnită vom găsii aceste acte invocate atât în preambulul
Declaraţiei de la Islaz cât şi în articolele sale.
„Poporul român, încât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă
toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui
Mircea şi Vlad V., recunoscute de toate tractatele închiate apoi între Înalta
Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s-a făcut în protiva acestor
tractate… Această voinţă e legată, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba
nimănui.
Poporul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor
sale legislative şi în protiva tractatelor ce-l recunosc autonomia”15.
Ulterior aproape fiecare reformă cerută, fiecare îmbunătăţire, fiecare
noutate e bazată pe puterea acestor capitulaţii şi pe dreptul poporului român
de „a-şi avea relaţiile de-a dreptul cu Înalta Poartă”.
Şi în enumerarea pe scurt a decretelor poporului român primul solicită:
„Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea
şi Vlad V. şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale
sale”[166].
Finalul apreciază că „Aceste decretări vin din glasul general al ţării, sunt
drepturi vechi ale ei, sunt după legi, sunt după tractate”17.
Dacă revoluţionarii şi-au încheiat proclamaţia prin cuvintele „La arme
români! La armele mântuirii!”18 devenea clar pentru cei avizaţi că aceste arme
ale salvării erau doar capitulaţiile.
Numai ele în febra revoluţionară care cuprinsese Europa puteau asigura
marile puteri: Franţa şi Anglia că nu se dorea o rupere a echilibrului politic
internaţional al timpului şi o violare a dreptului internaţional, din contră
drepturile noastre erau drepturi bazate pe tratate internaţionale.
Capitulaţiile linişteau Turcia arătându-l că nu se doreşte independenţa şi
ruperea legăturilor cu ea, ci din contră o apropiere pe baza similitudinii de
interese în blocarea expansiunii ruse.
În final capitulaţiile erau şi unica armă împotriva intruziunilor Rusiei în
viaţa politică internă a Principatelor, numai invocarea lor şi a dorinţei de
status-quo frontalier putea dezamorsa tendinţa rusească de intervenţie
antirevoluţionară, în forţă. Prin invocarea lor Rusia era forţată a rămâne în
expectativă, în a căuta pretexte pentru o viitoare intervenţie, în a încerca să
declanşeze o campanie diplomatică menită a contracara impactul respectării
tratatelor internaţionale de către români.
 Tot capitulaţiile se constituiau şi în posibilitatea clară de obţinere a
reformelor interne dorite de revoluţionari şi în prilejul şi motivul înlăturării
„odioaselor” regulamente organice.
În doar aceste câteva cuvinte puse cu un simţ politic acut şi demn de
remarcat revoluţionarii români au câştigat partida şi dacă revoluţia din Ţara
Românească va rezista încă 3 luni de la momentul Islaz şi dacă va putea înscrie
pagini nemuritoare de istorie, aceasta se va datora şi acestei inteligente folosiri
a capitulaţiilor – argument forte care nu va mai lipsi în marile acte
revoluţionare ale anului 1848.
Dacă în revoluţia din Moldova din martie 1848 considerente ideologice
siliseră a se proclama „Sfânta păzire a Regulamentelor Organice”[167] ceea ce
implicit a blocat posibilitatea folosirii capitulaţiilor ca argument, ele fiind acte
internaţionale de un prea mare renume şi de o prea puternică acţiune ce
trebuia a fi folosite abia într-o fază ulterioară, a obţinerii independenţei şi a
unirii, revoluţionarii din Muntenia au ştiut a le încadra perfect în planul lor de
reformare. Florian Aaron conştient de importanţa folosirii internaţionale a
problematicii capitulaţiilor îi scria chiar în 12 iunie 1848 lui G. Bariţiu: „Noi
suntem emancipaţi şi ne vom bucura de aici înainte de toate drepturile de care
suntem vrednici. Înaltei Porţi îi vom rămânea credincioşi, îi vom plăti
tributul”20.
Pe linia aceloraşi idei şi a dorinţei de a demonstra Europei, dorinţa de
stabilitate internaţională a noului guvern revoluţionar, în scurtul timp al
ministeriatului sau la externe, N. Bălcescu va anunţa consulii puterilor străine
că „În urma dreptului de administrare internă independentă dobândit de
Principatul Valahiei şi care atrage după sine în mod explicit pe acel de a-şi da
legi, o nouă Constituţie”21 este proclamată.
Întreaga această primă etapă, de până la cucerirea puterii este dominată
de legalism, prudenţă şi reverenţă formularistică, fiind în principal adaptată
cerinţelor exterioare.
de la Adrianopole”, H. A. Ubicini în „Memoire Justificatif de la revolution
roumaine du 1lDupă abdicarea domnitorului Gh. Bibescu începe a se face
simţit un oarecare radicalism, e drept în principal al opiniei publice, nu atât al
marilor figuri şi mai ales adresat în special societăţii româneşti, uzului intern
am spune. Astfel un anume Ion Catina, într-un articol din Pruncul Român din
17 iunie 1848, declară: „Sublima Poartă nu are pentru întâea oară a face prin
tractaturi şi legături tributare din parte-ne cu noi şi noi nu acum pentru întâia
oară recunoaştem tractaturile Sublimei Porţi de pace, d-alianţă şi de protecţie…
Sublima Poartă recunoaşte tot acele tractaturi ce încheă cu străbunii noştri
odinioară; adică ea îşi aduse aminte încă de când România avea dreptul de a
nu se amesteca nimeni în viaţa noastră politică, dreptul de a deschide şi închea
un război, independinţa legilor, indepindinţa administraţiei, dreptul d-avea
reprezentanţii noştri ori şi unde, pe urma căror drepturi România aduce
omagiile ei Sublimei Porţi tot cu dreptul acela reînviem şi tractatele noastre
strămoşeşti în relaţiile noastre de amicie cu Înalta Poartă…
Fiindcă poziţia în care ne aflăm noi şi naţia nu ne lasă să desvălim în
largul ei această sfântă protecţie, ne mărginim numai a esprima încă o dată
sentimentele noastre cele tinere către Sublima Poartă şi a arăta dorinţa
noastră”[169]. Era aici şi o ameninţare voalată la adresa Porţii în eventualitatea
unui climat politic internaţional mai favorabil sau în cazul în care ea ar fi
pregetat a subscrie la programul revoluţionarilor munteni. In tot cazul o luare
de poziţie ce privea capitulaţiile ca documente folositoare într-un anumit timp
şi context, dar care se pot rupe dacă anumite necesităţi sau raţiuni o cer. Era o
expresie a radicalismului muntean în acele momente de cumpănă şi poate nu
cea mai potrivită ţinând cont că din acel moment Rusia începuse deja
vânătoarea de pretexte menite a-l permite o viitoare intervenţie în Principate.
Între timp revoluţia îşi urmează cursul şi prioritare redevin problemele
interne, comploturile din19 şi 29 iunie, problema agrară. În acest context
survine vestea intrării trupelor ruse, peste Prut, în Moldova şi chestiunea
internaţională redevine ardentă ca şi rolul Capitulaţiilor.
Astfel la 18 iulie, Comitetul din Cemăuţi, al revoluţionarilor moldoveni
scăpaţi de persecuţiile domnitorului Mihail Sturza anunţă noile sale speranţe
revoluţionarilor de la Iaşi: „Mişcarea Valahiei spre dobândirea neatârnării
naţionale; ajutorul ce a primit ea de piste Carpaţi şi călcarea hotarelor Moldovei
de către o putere ce s-au îndatorit prin tractate a o respecta; aceste trei acte
însemnate au să hotărască pentru totdeauna soarta provinţiilor dunărene,
legată de chestia Orientului”[170].
Câteva zile mai târziu (la 30 iulie 1848) acelaşi comitet de la Cemăuţi se
adresa lui Suleiman Paşa acuzându-l pe Mihail Sturza de încălcarea
capitulaţiilor şi solicitând depunerea lui: „Domnul Sturza… s-au silit prin toate
mijloacele să desfacă legăturile ce leagă pe Moldova către Imperiul Otoman şi
pentru ca să agiungă la scopul acesta cu ţăl de a-şi asigura avuţiile dobândite
prin răpire el nu s-a sfiit a se face instrumentul activ a o mulţime de lucrări
ascunse şi contrarii intereselor Înaltei Porţi”[171]. Din partea lor protestatarii
anunţă că „Moldova este pătrunsă de simţirile cele mai cordiale pentru Imperiul
Otoman. Moldovenii, care prin politica lor sunt şi vor fi pururea amici
credincioşi a Înaltei Porţi, astăzi mai mult decât totdeauna vroesc a consolida
tractatele strămoşilor lor cu Ea”25. Din nou capitulaţiile erau şi pentru
Moldova supremul mijloc de a cointeresa Poarta în obţinerea ajutorului şi a
autonomiei Moldovei, în a-l izola pe Mihail Sturza, partizan învederat al Rusiei
şi în a-l obţine demiterea, tocmai scoţând în evidenţă legalitatea poziţiei şi a
plângerilor lor şi în a pune acţiunea de reformare sub auspiciile Înaltei Porţi
direct interesată în a-şi restabilii autoritatea în zonă.
Efervescenţa, mai ales doctrinară a revoluţionarilor moldoveni va strălucii
sub pana lui Mihail Kogălniceanu care în „Dorinţele ale partidei naţionale din
Moldova” va da cea mai minuţioasă şi strălucitoare argumentaţie a drepturilor
românilor în baza capitulaţiilor justificând revoluţia din martie 1848, dar şi pe
plan mai larg autonomia, unirea şi în viitor independenţa naţională.
Scopul acestor manifestări este pentru Kogălniceanu, următorul: „Înainte
dar de toate, moldovenii protestează despre nestrămutata lor evenimentele din
martie 1848, Studii şi cercetări, secţia Istorie, Iaşi, V (1954) p. l-2. 25 ibidem, p.
643.
 hotărâre de a nu lovi driturile cuiva, cel mai sfânt dintre aceste drituri
este neatârnarea noastră din lăuntru şi prin urmare autonomia… Această
neatârnare a fost întâia condiţie a următorului tratat din 1512 prin care
Moldova în domnia lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, au cunoscut
suzeranitatea Turciei… Acelaşi tratat s-au mai întărit şi la 1530 de către
Soliman cel Mare şi toate hatişerifurile şi firmanurile Poartei în urmă slobozite
s-au întemeiat pe aceste capitulaţii; acestea asemine s-au cunoscut şi pe toate
tractatele încheiate între Turcia şi Rusiea, care declarându-se ocrotitoarea
driturilor noastre. S-au îndatorit prin urmare a ne apăra şi cel mai sfânt al
nostru drit, ce este neatârnarea noastră din lăuntru”26. Urmează apoi o lungă
enumerare a tuturor actelor diplomatice ce recunosc drepturile principatelor:
tratatul din 13 aprilie 1711 dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, tratatul
de la Kuciuk-Kainargi din 1774, cel de la Iaşi din dec./ian. 1791/92, convenţia
din 10 martie 1779, tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812, actul separat al
Convenţiei de la Ackerman, proclamaţia feldmareşalului Witgenstein din 8 mai
1828 ce „făgăduieşte prinţipatelor o eczistenţă legală şi statornică după vechile
drituri”27, articolul 5 al tratatului de la Adrianopol din 1829; Hatişeriful din
1834 anunţând numirea de noi domni şi sfârşitul ocupaţiei ruseşti („aceste
principate vor avea drepturile celei de sineşi legiuiri”28). Concluzionând „În
puterea dar acestui drit de neatârnare din lăuntru de autonomie întemeeat pe
titlul Moldaviei de stat Suveran, pe o întrebuinţare de veacuri şi pe toate
tractatele”29 partida naţională are nu numai dreptul la revoluţie ci şi la
reformare internă liberă şi la anularea protecţiei Rusiei şi în primul rând la
„neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele din lăuntru, fără amestec
a orice puteri străine”30 şi „pe lângă toate acestea… unirea Moldovei cu Ţara
Românească pe temeiul punturilor de mai sus”[173] (în primul rând a
capitulaţiilor – n.n.)
Spune Mihail Kogălniceanu „căci tocmai pe tractate se întemeiază spre a
reclama autonomia lor şi dritul de a-şi uni ţările… căci articolul 5 al tractatului
de la Adrianopol… prin chiar cuvintele sale, recunoaşte românilor vechile
capitulaţii şi, prin urmare şi cea întâi condiţie a acestora, adecă dritul
autonomiei”32.
Însăşi rolul Turciei, crede Kogălniceanu şi odată cu el întreaga generaţie
de la 1848, este acela ilustrat în „Jurnalul din Constantinopol” pe care el îl
citează aici: „În Valahia şi Moldavia, curţile suzerană şi protectoriţă au trimes
fieştecare un comisar extraordinar, spre a se încredinţa acolo de starea
lucrurilor şi a linişti duhurile şi a întări dacă ar fi trebuinţă driturile ce ele au
din tractaturi”33.
Drepturile celor două curţi suverană şi protectoare „sunt mărginite… prin
deosebitele tractate ce formează temelia Constituţiei de acum a
Principatelor”34.
Găsim tot aici o extraordinară punere a chestiunii Principatelor într-un
context mai larg, juridic, descris de scrierile elveţianului Vatel „un stat slab
care pentru siguranţa sa se pune sub protecţia unui mai puternic şi se
îndatoreşte, spre recunoştinţă, la mai multe îndatoriri în echivalentul acestei
protecţii, fără însă a se desbrăca de guvernul şi suveranitatea sa, prin acestea
nu contineşte de a figura între suverani, ce nu cunosc altă lege decât dritul
gintelor”35.
Spre a ilustra suprapunerea completă a cazului românesc cu textele
juridice ale elveţianului, M. Kogălniceanu se bazează pe un expozeu istoric
uriaş, urmărind o singură idee, ca un fir călăuzitor de-a lungul istoriei noastre,
capitulaţiile şi rolul lor în subzistenţa naţiunii române ca factor important pe
scena politică internaţională. Expozeul începe cu analiza de când „au fost o
vreme când Valahia şi Moldova, deşi de sute de ani puse de bunăvoie sub
suzeranitatea Înalţii Porţi păstra încă mai toate libertăţile ce li fuseseră
asigurate prin tractatele lui Mircea şi a lui Bogdan”[174] urmate de „scurta
descriere a jărtfilor făcute Rusiei de către români, de la Petru cel Mare şi până
în epoha cei de pe urmă campania asupra Turciei din 1828”37 când „Rusia şi
Turcia cunoscură şi întăriră principatelor Capitulaţiile prin care acestea s-au
fost pus sub suveranitatea Înaltii Porţi, toate privileghiile şi slobozeniile ce li s-
au învoit atât prin Capitulaţii cât şi prin tractatele închiate între ambele imperii
sau prin deosebite hatişerifuri”38.
Toate acestea au fost însă cuvinte frumoase care nu au fost urmate şi de
împliniri pe măsură. Din contra Rusia a decis să smulgă principatele pas cu
pas de sub suzeranitatea Porţii şi să le anexeze imperiului său în pofida
dreptului clar şi imposibil de eludat al Principatelor la fiinţa naţională. Numai
contrar acestor ameninţări la adresa capitulaţiilor Principatelor au înţeles a se
ridica revoluţionarii români, de aici şi furia Rusiei care îşi vede oprite intenţiile
expansioniste prin crearea unui stat românesc unit al Moldovei şi Valahiei care
ar face imposibil noi conflicte în zonă cu Imperiul Otoman, chezăşind pacea şi
liniştea Europei.
Acest memorabil act se încheie tocmai cu rememorarea cuvintelor lui
Ştefan cel Mare: „Dumnezeul părinţilor voştrii, însă se va îndura de lacrimile
slugelor sale şi va scula dintre voi pre cineva, carele va aşeza iarăşi pre urmaşii
voştri în libertatea şi puterea de mai înainte”39 cuvinte menite a ilustra
legătura între trecutul glorios, de neatârnare şi lupta din acele zile pentru
recâştigarea drepturilor naţiunii române. Avem fără îndoială în acest document
cea mai completă analiză a drepturilor şi doleanţelor românilor în momentul
1848, expuse şi bazate în întregime pe teoria capitulaţiilor. Înscrierea acestora
în acte internaţionale, existenţa lor şi ca acte bilaterale între Principate şi
Poartă şi rolul lor în menţinerea autonomiei naţiunii române şi a drepturilor ei
de-a lungul istoriei, toate servesc în a ilustra poziţia de deplină legalitate a
autorilor actelor revoluţionare, existenţa unor precedente istorice şi a unei
presiuni la nivelul întregii naţiuni pentru a realiza reorganizarea administrativă
a Principatelor. Fără îndoială, că accentul enorm pus pe capitulaţii în această
demonstraţie e datorat şi caracterului de replică la adresa circularei
cancelarului rus, Nesselrode din 19 iulie 1848 care se dorea o reiterare a
recunoştinţei pe care românii ar datora-o Rusiei. Nici o recunoştinţă, spune
Kogălniceanu, drepturile noastre existau şi principalul obstacol în calea lor
devenise tocmai Rusia şi intenţiile sale de cotropire.
În ultimă analiză capitulaţiile devin sub pana celui mai acid scriitor
politic al timpului din Moldova explicaţie, cauză, chezăşie, argument final. Fără
aceste acte demonstrează el, nu se poate înţelege nici istoria noastră, nici
prezentul, nici viitorul şi nici adevăratele cereri ale „partidei naţionale”. Odată
ele expuse, totul devine clar şi inteligibil. În acest moment capitulaţiile nu sunt
doar în inima revoluţiei române de la 1848,( ele reprezentau revoluţia încă de la
proclamaţia de la Izlaz), ci devin însăşi cererea naţiei române, chezăşia unirii şi
a independenţei lor, a realizării refacerii legăturilor cu Europa. Încă o dată
Capitulaţiile semnifică tot şi explică tot, în acest extraordinar memoriu al lui
Mihail Kogălniceanu.
Presa internaţională va prelua aceste demonstraţii manifestânduse în
sprijinul revoluţiei române ale cărei nuanţe antiruseşti nu puteau fi trecute cu
vederea: „Ceea ce trebuie să spunem este că românii nu pot să ajungă la
independenţă decât cu concursul Germaniei, Ungariei şi Franţei. Independenţa
lor este primul termen al problemei ridicate de stabilirea turcilor în Europa;
problemă în care toate puterile sunt angajate şi printre altele, mai mult decât
pare s-o creadă”[175].
Bun cunoscător al climatului internaţional, Eftimie Murgu, angrenat în
mişcările din Imperiul Habsburgic şi Confederaţia Germană îi scria în aceeaşi
ordine de idei lui Nicolae Bălcescu, solicitând revoluţionarilor români
respectarea Capitulaţiilor, singura garanţie a viitorului principatelor:
„Relaţiunea cu Turcia să nu o clintiţi; decât de la Francia să cereţi şi de la
Germania să vă [re]cunoască de stat suveran; aşa apoi muscalul nu-şi poate
căuta mai mult pretest spre a se amesteca în treburile românilor”41. Ziarele din
Ţara Românească şi în special „Pruncul Român „ din 13 iulie, apreciază rolul
Capitulaţiilor în realizarea unirii în articolul: „Unire cu Moldova… nici un
român nu se va bucura pe deplin de cele dobândite până ce Moldova nu va fi
liberă. Înalta Poartă care a recunoscut drepturile noastre, care a primit noua
Constituţie a noastră, nu va primii ca într-o singură familie să fie unii în
lanţurile robiei şi alţii în culmea fericirii… Moldova nu poate fi fericită până
când nu va fi unită cu ţara dincoace de Milcov”[176].
În faţa agitaţiei revoluţionare din întreaga Europă şi mai ales a celei din
Principatele Române socotite şi mai primejdioase datorită proximităţii lor la
19/31 iulie „nota circulară a cabinetului rusesc către reprezentanţii săi din
străinătate: vorbeşte şi ea de capitulaţii încercând să transforme această
teribilă armă a diplomaţiei româneşti într-un avantaj pentru poziţiile ei.
Demonstraţia cabinetului încearcă să ilustreze tocmai tendinţa revoluţionarilor
de a eluda capitulaţiile prin „răsturnarea ordinii stabilite şi unirea celor două
Principate într-un singur stat, fără nici un fel de legături cu Rusia sau cu
Poarta otomană. Principatele… nu sunt state recunoscute, ci pur şi simplu
provincii, constituind parte integrantă dintr-un Imperiu… nu au o existenţă
politică decât în virtutea tratatelor închiate între Poarta Otomană şi noi, tratate
neavând ele însele nimic comun cu totalitatea acordurilor pe baza cărora e
fondat dreptul public al Europei. Doar acestor tratate, în special celor de la
Bucureşti, Ackerman şi Adrianopol, le datorează Moldova şi Valahia privilegiile
adăugate sau substituite celor pe care le deţineau de la început de la vechile lor
capitulaţii cu Poarta”43. Motivul condamnării e clar „uitând că majoritatea
avantajelor asigurate patriei lor nu se datorează decât protecţiei binevoitoare a
Rusiei, ei resping această protecţie, pentru a face apel la aceea a altor
puteri”44.
„Propria noastră securitate este în joc” concluzionează sumbru circulara.
Şirul ideilor şi bătălia se desfăşoară din nou în jurul Capitulaţiilor care apar
acum în ochii cabinetului rusesc drept acte venite numai în urma eforturilor
sale şi ca urmare a politicii sale de protecţie şi implicit legate de aceasta. A te
rupe de protectoratul rus înseamnă a renunţa şi la capitulaţii lucru pe care
Rusia nu îl poate face, apreciază ipocrit circulara, fără a-şi pierde onoarea.
Urmează o demonstraţie alambicată menită a arăta Europei că Principatele nu
au o existenţă de sine stătătoare şi nu fac parte din dreptul public european
(contrar teoriei lui Vatel ilustrată de Kogălniceanu) şi nu sunt subiecte de
drept, decât în relaţia bilaterală Rusia-Înalta Poartă. „Drepturile noastre se
bazează în orient pe tratate care în occident nu există”[177] încearcă a linişti
opinia publică internaţională oficialităţile de la Petersburg.
Ecoul acestei note nu va fi însă cel scontat, presa franceză (Le Siècle)
aprecia în 13 august 1848, că în opinia rusă: „Provinciile Dunărene nu sunt
câtuşi de puţin un stat suveran şi independent; ele există în virtutea tratatelor,
sub suzeranitatea Porţii şi protectoratul Rusiei; protectorat căreia îi datorează
toate avantajele de care se bucură. De pe urma faptului că Rusia, de altfel de
acord cu Poarta, acţionează în sensul restabilirii ordinii legale în Moldova şi
Valahia, nu trebuie să se tragă concluzia că ţarul vrea să se amestece în
afacerile interne ale statelor independente… dat fiind că Rusia nu acţionează
singură, deoarece în provincii intră şi trupe turceşti, nu se poate vorbi de
încălcarea tratatelor de la Bucureşti, Ackerman şi Adrianopol, ci de executarea
lor”46 şi articolul continuă în aceleaşi volte ironice demonstrând insanitatea
argumentelor ruseşti în problema Principatelor şi dificultatea susţinerii lor în
faţa realităţilor de pe teren.
Conştienţi de sprijinul european de care se bucurau şi în faţa primejdiei
acute reprezentată de intervenţia turco-rusă în Principate, în ziua de 20 iulie/1
august 1848 are loc o imensă demonstraţie în „Câmpul Libertăţii din Bucureşti
care se închie cu adoptarea unei protestaţii înaintea Europei întregi”47:
„Românii în puterea drepturilor ce le au şi care sunt consfiinţite prin toate
tratactele şi în puterea dreptului neamurilor se sculară la 11 iunie… Românii
făgăduiră, se chezăşuiră că nu numai vor respecta toate drepturile ce Poarta le
are asupra Ţării Româneşti… dacă Înalta Poartă va respecta drepturile
românilor… atunci românii recunoscători… ii jură credinţă, dragoste şi
supunere… dacă Înalta Poartă nu îşi va retrage trupele de pe pământul român
şi că dacă va căuta prin putere armată să se amestece în trebile ţării din
lăuntru, atunci toate tractatele ce ecsistă se socotesc ca desfiinţate chiar de
Poartă… Că atunci naţia română este deliberată de orice îndatorire ar avea
către Înalta Poartă”[178].
Tonul acum e aspru, e dur, amintind Porţii că actele invocate,
capitulaţiile, nu erau unilaterale ci erau un tratat cu obligaţii bilaterale şi
încălcarea lor de către una din părţi aducea şi caducitatea lor şi implicit
sfârşitul dominaţiei otomane.
 Din nou în aceste momente dificile când se decidea soarta revoluţiei din
Muntenia avem de analizat un document extrem de semnificativ intitulat:
„Drepturile românilor către Înalta Poartă”, autorul lui, N. Bălcescu. Încă de la
început, autorul îşi statuează foarte clar poziţia: „Ţara noastră românească nu
fu niciodată supusă cu sabia ci de bunăvoia sa se recunoscu sub protecţia
turcilor. La anul 1393, părinţii noştrii după ce luptară mai multe veacuri
pentru independenţa lor cu atâtea potoape de naţii barbare… se învoiră cu
Mircea cel Bătrân… şi împreună închinară ţara turcilor… Acest tratat… nu
poate fi privit după dreptul ginţilor (neamurilor) altfel decât ca un tratat de
protecţie… care nu atrage suveranitatea ei”49. Era aici o aluzie clară la nota
guvernului rus. Muntenia nu şi-a pierdut niciodată suveranitatea, şi-a ales
doar un protector puternic pentu apărarea ei şi prin condiţii bine determinate.
Şi oricum „Acest tractat însă nu ţinu mult: Românii iubea prea mult
indepindinţa; ei jertfiseră prea mult pentru dânsa ca să-l poată suferii cu
plăcere, oricât de nesupărător era”50.
„La 1460, domnul Vlad V., sfătuindu-se cu popolul trimise deputaţi la
Adrianopole şi încheiară un tractat ale cărui articole principale sunt acestea…
acest tractat nefiind nici lăsat în uitare, nici ramplasat printrun altul mai nou,
este încă în tărie şi astăzi şi singur numai hotărăşte raporturile ţărei cu Înalta
Poartă. El asigurează poporului dreptul de a-şi da legi, dreptul d-a face răsboi
şi pace; prin urmare nu poate fi privit ca un tractat de subpunere ci numai ca
un tractat de protecţie, ca o alianţă neegală… Astfel privesc acest tractat toţi
publiciştii Europei. <> „[179]. Urmează apoi citatul devenit aproape sacrosant
din Vatel sprijinind dreptul la suveranitate al unei ţări ce plăteşte tribut. După
care începe contraatacul la presiunile Rusiei ce consideră existenţa noastră
naţională ca reieşind şi fiind dependentă de înţelegerile ei cu Poarta şi implicit
de protecţia ei. „Ele (Capitulaţiile – n.n.) sunt recunoscute însuşi şi de tractatele
Rusiei cu Poarta deşi acestea nu pot lega întru nimic pe români, căci Rusia,
fiind numai o chezaşă a drepturilor ţării, nu poate trata pentru noi şi în numele
nostru”52.
În final N. Bălcescu opune Porţii otomane chiar propria sa recunoaştere
prin articolul 8 al hatişerifului din 1834: „«Aceste principate au toate drepturile
unui principat independent». Aşadar după glăsuirea tractatelor noastre cu
Poarta, după dreptul gintelor şi chiar după tractatele Rusiei cu Poarta, poporul
român şi-a păstrat totdeauna dreptul său de suveran… Acestea sunt fraţi
români drepturile noastre… Timpul nu a venit ca să dobândim o indepindinţă
absolută. Posiţia noastră politică, după tractate este încă bună, numai trebuie
a fi păzită de Înalta Poartă”53.
Prin acest articol din „Poporul suveran” (din 2 şi 6 august 1848) N.
Bălcescu continua, ceea ce realizase M. Kogălniceanu în „Dorinţele partidei
naţionale…”, el creionase în clar şi afirmase public poziţia noastră în cadrul
imperiului, poziţie obţinută prin lupte şi sancţionată de o istorie zbuciumată
care dă astăzi dreptul românilor la suveranitate. N. Bălcescu afirmă cu plăcere
acest drept în auzul nu numai al naţiei române, dar şi al Europei şi mai ales al
Imperiului Otoman, avertizat încă odată că independenţa nu e o soluţie atât
timp cât siguranţa noastră e statuată prin capitulaţii. Dar acestea nu numai că
oferă drepturi, dar creează şi obligaţii pentru Poartă, obligaţii pe care în noua
situaţie internaţională şi sub presiunile Rusiei aceasta nu trebuie să ezite a o
îndeplini. În caz contrar: „Să nu uităm că suntem datori a apăra naţionalitatea
şi dreapturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsând sângele nostru”[180].
În faţa atitudinii conciliatoare a Porţii, conştientă de propriul său interes
în a îi menaja pe revoluţionari şi în urma constituirii noii Locotenenţe domneşti
acesta „Supune spre acceptare Maiestăţii sale Imperiale următoarele 22 de
articole menite să slujească drept bază noilor instituţii: Independenţă
administrativă şi legislativă bazată pe tratatele lui Mircea şi Vlad V., fără nici
un fel de intervenţie din partea puterilor străine în administraţia internă”55.
După cum se ştie în urma dezinteresului manifestat de marile puteri
occidentale, aflate şi sub presiunea propriilor bulversări interne, Poarta
otomană a fost lăsată fără un ajutor concret, în momente dificile sub presiunea
continuă a Rusiei ce solicita tot mai ferm eradicarea focarului de tensiune din
Muntenia56.
La rândul ei, deşi mulţi autori au vorbit de o adevărată pactizare a Porţii
cu revoluţia munteană[181] trebuiesc ilustrate clar limitele acestei colaborări
orientate net şi strict anti-Rusia şi nu de o intenţie de sprijinire a reformelor şi
modernizării în spaţiul românesc. Turcia era interesată de orice ar putea slăbi
influenţa rusească, de orice eveniment ce ar îndepărta acest pericol de
Constantinopol, dar nu înţelegea a face prea mari concesii spre a obţine
aceasta. Deşi favorabilă mişcării româneşti, Turcia nu a înţeles nimic din
frenezia reformatoare a guvernului de la Bucuresti, Editura Saeculum IO, 1999,
p.190-l97.
Bucureşti şi chiar a împărtăşit în secret temerile de agitaţie comunistă
ale Petersburgului.
Fără teama de Rusia ea s-ar fi lansat cu plăcere, precum la 1821 în
sugrumarea acestor tendinţe iar în momentul în care împinsă de Rusia va
trebui să facă aceasta va recurge fără prea multe menajamente la violenţă şi
intimidare. Singurul lucru ce a temperat-o a fost neplăcerea de a face această
operă de represiune la ordinul Rusiei, teama de a nu creea un nou curent anti-
turc în principatele dunărene şi conştiinţa faptului că acţiunile sale erau atent
urmărite de o Europă care îi era unicul reazăm în faţa poftelor cabinetului de la
Petersburg.
Proclamaţia lui Fuad Paşa către boierii şi locuitorii Ţării Româneşti a
oglindit perfect această completă lipsă de dorinţă a Porţii de a înţelege ceea ce
se întâmplase în Principate. „O revoluţie izvorâtă din acel duh al
comunismului… s-a ivit între voi şi au tulburat liniştea şi siguranţa pacinicei
înaintări de care vă bucuraţi până acum, prin instituţiile naţionale ce Înalta
Poartă v-au acordat”58. Dintr-o dată Capitulaţiile nu mai sunt acte bilaterale ci
unilaterale, izvorâte din bunăvoinţa Imperiului Otoman. Într-o corespondenţă
din Bucureşti, „Gazeta de Transilvania” relata tocmai această profundă
neînţelegere dezvăluită odată cu intrarea trupelor otomane în Bucureşti. „Cum
se înfăţişă deputăţia, vestitul trimis de neagră şi sângeroasă pomenire începu a
citi acee hârtie prin care mai repeta încă o dată, căci tot i se părea că nu
credem că a venit să aducă pacea şi buna orânduială în ţară, caşi când pacea şi
buna orânduială ar fi lipsit. Într-însa călcând tractatele, pretutindeni pe
sultanul îl numeşte suveran în loc de suzeran; calomniind mişcarea
românilor”[183].
Câteva zile mai târziu (15 septembrie) a urmat şi intrarea trupelor ruse,
ale generalului Lüders pe teritoriul Ţării Româneşti şi ulterior intrarea în
capitală. Din nou primul interes al Rusiei este de a manevra în sensul dorit de
ea capitulaţiile: „actele acestui guvern închipuit (revoluţionar – n.n.) nefiin
potrivite nici cu instituţiile cu care se cârmuieşte acel principat în puterea
tractatelor, nici cu fiinţa politică ce i s-a hărăzit prin aceleaşi tractate apoi
Mărirea-Sa Împăratul a toată Rosia,
În unire cu Mărirea-Sa Sultanul au hotărât a se pune grabnic capăt la
asemenea neorânduieli şi a se restatornici în Ţara Românească un guvern
legitim pe baze întemeiate”[184].
Se poate pune întrebarea de ce Rusia după toate problemele şi
dificultăţile pe care ridicarea chestiunii capitulaţiilor i le-a produs, nu urmează
exemplul Turciei care le trece în proclamaţiile sale în umbră sau le falsifică
complet conţinutul.
Răspunsul nu poate fi decât unul, aceste acte continuau a reprezenta în
mâinile Rusiei un act de presiune fantastic, o garanţie a rolului lor (câştigat cu
greu la gurile Dunării prin războaiele secolului XVIII) şi mai ales un model care
extins la scara imperiului otoman îi putea aduce disoluţia completă, lucru care
se va încerca în 1853, când ţarul va cere acordarea unui regim similar, de
protecţie asupra tuturor creştinilor ortodocşi din imperiu ceea ce va duce la
izbucnirea războiului Crimeei. In final, capitulaţiile şi respectarea lor se puteau
constitui oricând aşa cum era şi acum cazul într-un excelent pretext de
ocupare militară a Principatelor sau de război împotriva Porţii. Pur şi simplu, la
aproape un secol de la punerea lor pe tapet (în 1772) ele îşi menţineau pentru
Rusia aproape întreg potenţialul enorm de exploatare pentru a produce
disoluţia Imperiului Otoman. Astfel încât oricât de multe neplăceri îi produceau
Rusiei în acele momente [existenţa Capitulaţiilor ca o armă diplomatică în
mâna reprezentanţilor naţiunii române, ea nu a încetat nici acuma a le folosi,
chiar denaturându-le, restrângându-le sensul ori aceasta se va dovedi un
ajutor nesperat pentru naţiunea română în marile bătălii ce vor urma
revoluţiei.
Conştienţi de importanţa evocării Capitulaţiilor ca argument pentru o
eventuală rezistenţă armată reprezentanţii puterilor străine, în special ai
Angliei, consulul general R. G. Colquhoun îl anunţa pe Stratford Canning,
ambasadorul britanic la Constantinopol: „că pandurul Magheru e hotărât să
reziste”[185], iar Magheru invoca în favoarea acestei rezistenţe, într-o
proclamaţie din 14 septembrie, capitulaţiile „căci ne sculăm, nu ca să robim,
nu ca să jefuim, ci ca să apărăm nişte legiuiri, pe care ni le-am Ţărilor Române,
Bucureşti, Editura Albatros 1992.
dat în puterea tractatelor, ce străbunii noştrii, Mircea cel Vestit şi Vlad V.
încheie cu Înalta Poartă; şi aceste legiuiri nu sunt asupritoare, nu sunt
tiranice; sunt umane, sunt creştine;”[186].
 Tocmai din aceste înţelegeri izvora dreptul revoluţionarilor de a lupta cu
arma în mână contra Porţii, drept care la insistenţele marilor puteri şi al
grupului pro-turc al revoluţionarilor (condus de I. H. Rădulescu)63, nu va fi
însă folosit Gh. Magheru dizolvându-şi tabăra de la Râureni – Câmpul lui
Traian şi refugiindu-se în Imperiul Austriac64.
Revoluţia era practic încheiată în spaţiul extra-carpatic când N. Bălcescu
se hotăra să o intercaleze în marea evoluţie a poporului român în studiul său
„Mersul revoluţiei în istoria românilor”, apărut în revista „România Viitoare”, la
Paris: „Ce voieşte, ce strigă la 1821 poporul român, acum în picioare şi
deşteptat? Poarta călcase drepturile ţării; poporul cere ca ele să se
consfiinţească din nou… într-un cuvânt cere ca statul să se facă românesc…
Pacea de la Adrianopol recunoaşte Capitulaţiile vechi şi autonomia ţării, aceea
ce era un bine şi o dreaptă răsplătire a jertfelor ce românii făcură pentru ruşi în
atâtea rânduri… Revoluţia de la 1848 căută a reîntregii pe români numai în
drepturile sale de om şi cetăţean fără a căuta a-l reîntregi în drepturile sale de
naţie. Întru aceasta ea se mărgini a cere ca Turcia să respecte vechile
Capitulaţii recunoscute şi întărite prin Tratatul de la Adrianopol şi hatişeriful
din 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele care recunosc
autonomia şi independenţa administrativă a ţării şi nesiluirea pământului ei.
Revoluţia de la 1848 nu este dar în drept împotrivitoare nici Porţii, nici
Rusiei, de vreme ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un
drept nou. Românii, în bună credinţa lor, socoteau că aceste puteri vor fi gata a
păzi sfinţenia tractatelor şi nu vor putea a le tăgădui reformarea legiuirilor
potrivit dreptului lor de autonomie”[187].
Un alt revoluţionar, mai puţin ilustru, G. Creţeanu, aprecia la rândul
1974, p. 109-l10.
său într-un articol intitulat: „Scopul nostru” ca „La sentimentul de amor
(faţă de patrie – n.n.) corespunde principiul suveranităţii naţionale; căci cei ce
îşi iubesc patria nu vor să o mai vadă nici într-un chip supusă. Din principiul
suveranităţii se naşte acela al întrunirii, fiindcă este ştiut că suveranitatea pere
îndată ce se înstrăinează o parte dintr-însa”[188].
În final, analizând ce a însemnat revoluţia de la 1848 trebuie să fim de
acord cu G. Zane că „în epoca revoluţiei N. Bălcescu pune de pe o poziţie nouă
problema statutului internaţional al Principatelor. Invocarea acestor tratate
considerate de N. Bălcescu, fără nici o rezervă, autentice. Şi cu deplină putere
încă a fost o teză de mare răsunet a revoluţiei române de la 1848. A servit ca
temei de drept pentru fundamentul programului revoluţiei însăşi şi combaterea
de pe poziţiile dreptului internaţional a intervenţiei turceşti şi ţariste în
Principate. Ea a pătruns în literatura politică occidentală şi la un moment dat
chiar turcii au acceptat-o”67.
Mai departe, analizând şi mai adânc impactul extern şi manevrarea în
timpul revoluţiei de la 1848 a chestiunii capitulaţiilor în interesul naţiunii
române, tot G. Zane mai apreciază că: „N. Bălcescu a înţeles că Ţara
Românească şi în primul rând, guvernul revoluţionar de la 1848 trebuie să
tragă toate consecinţele din prevederile acestor tratate, mai întâi de toate,
dreptul ei la autonomie. În numele acestui drept a combătut politica adoptată
de Locotenenţa domnească faţă de intervenţia turcă şi a reclamat apărarea cu
orice preţ a independenţei ţării, chiar cu armele. (La 4 martie 1850 îi scria lui
A. G. Golescu, La Lieutenance inaugura son avènement en sacrifiant par un
acte public remis à Soliman l’autonomie du pays”[189] – Locotenenţa inaugura
înălţarea sa sacrificând printr-un act public remis lui Soliman, autonomia
ţării).
Fără îndoială acesta este cel mai mare merit al echipei revoluţionare de la
Bucureşti, impunerea capitulaţiilor ca realitate politică la nivelul ţării, la nivelul
comisarilor de propagandă imprimând naţionalităţii române, cetăţenilor Ţării
Româneşti ideea clară că ei beneficiază de anumite drepturi faţă de Înalta
Poartă drepturi sacre, inalienabile, smulse cu armele şi care implică Porţii o
anumită responsabilitate pentru ţara noastră şi anumite obligaţii pe care nu le
poate călca. Aceeaşi demonstraţie, transformând capitulaţiile în obiect al
dreptului public internaţional le impunea ca subiect de discuţie în presa
europeană, aducând la cunoştinţa opiniei publice internaţionale existenţa unui
popor cu anumite drepturi la poalele Carpaţilor. Respingând cu hotărâre toate
încercările diplomaţiei ţariste de a pune accentul pe tratatele moderne, realizate
de ea cu Poarta în sec. XVIII şi XIX, diplomaţia românească concentrează,
discuţia pe capitulaţii, ca acte istorice de care Imperiul Otoman trebuie să ţină
seama şi mai ales care exclud dreptul Rusiei la intervenţie şi amestec în
afacerile noastre interne.
Chiar dacă deznodământul acestei controverse diplomatice nu ne va fi
favorabil, dreptul forţei fiind încă o dată mai puternic decât forţa dreptului
totuşi marea evoluţie ce avea să aducă cu ea unirea principatelor era
declanşată.
Întreaga Europă auzise strigătul de ajutor al românilor şi luase act de
drepturile lor oglindite în capitulaţii, de acum nu mai era necesar decât un
moment diplomatic favorabil pentru ca aceste drepturi să devină integrate, de
facto în sistemul juridic internaţional şi să fie puse sub garanţia europeană
silind astfel atât Poarta cât şi Rusia să ţină cont de ele în atitudinea lor viitoare.
Cum revoluţia de la 1848 a pregătit fără îndoială drumul spre unirea
principatelor şi în plus întreaga perioadă care va urma până la 1856 va sta sub
semnul activităţii unor fruntaşi ai acestui eveniment ar fi poate necesară o
evaluare suplimentară, o analiză a ce au însemnat capitulaţiile în mesajul
diplomatic al revoluţiei.
„O dată cu anul revoluţionar 1848 se poate vorbi de o diplomaţie
românească unitară, legată de lupta pentru deplina autonomie şi apoi pentru
independenţă”69 în care rolul principal l-au jucat „capitulaţiile apocife” prin
care s-a căutat să se legitimeze pretenţiile îndreptăţite la o limitare a abuzivei
dominaţii otomane[191].
1965, p. 7-8.
Câteva exemple sunt ilustrative: la 19 iulie guvernul provizoriu îi adresa o
notă lui Soliman Paşa declarându-l că: „sunt 18 secole de când românii au
plătit cu sângele lor dreptul de a numii acest pământ România şi a-l lăsa
moştenire glorioşilor lor fii când Înalta Poartă luase sub protecţia sa Ţara
Românească şi îi asigurase independenţa în treburile interne”[192] iar Pruncul
Român” (scria la 31 iulie) în articolul „Cum stau treburile noastre”?
„Credeţi că românul nu este gata să se bată când ranele robiei sângeră
încă? Cum credeţi că românul nu se bate pentru dreptul lui de autonomie pe
care Mircea şi Vlad V. l-au ţinut cu sângele bătrânilor noştri”72.
Într-o altă notă din 31 iulie guvernul Valahiei arată: „Excelenţă, când
Imperiul otoman a binevoit să ne acorde protecţia sa ne-a asigurat o totală şi
deplină independenţă în interior. Sultanul Baiazid şi mai târziu în 1460
Sultanul Mahomed II au consfinţit drepturile noastre pe care leam respectat
solemn. De mai multe ori drepturile noastre au fost nerecunoscute şi cu toate
acestea am împletit în conduita noastră faţă de Sublima Poartă sentimentul
fiului cu fidelitatea vasalului. Sperăm că (…) ea nu va lăsa niciodată să cadă în
uitare tratatele lui Baiazid şi Mahomed II (…) privându-ne de drepturile
noastre”[193].
La 1 august 1848 A. G. Golescu îi scria lui Robert Colquhoun (consulul
britanic la Bucureşti) cea mai corectă şi succintă relatare a rolului şi
importanţei capitulaţiilor la 1848.
„Opera noastră s-a desăvârşit cu mare uşurinţă pentru că am fost fermi
pe drepturile noastre incontestabile care ne sunt recunoscute prin tratatele lui
Baiazid, Mahomed II şi chiar prin art.5 din Tratatul de la Adrianopol”74.
Unul din principalele organe de presă ale revoluţiei nu doar din
Transilvania, dar şi din cele 2 principate extracarpatice „Gazeta de
Transilvania” relata în 1848 într-o corespondenţă de la Bucureşti un plan
utopic, de intervenţie pe lângă Nicolae I, „cu puterea ce are, să mijlocească a ni
se întrupa Basarabia; insistându-se asupra faptului că anexarea unei jumătăţi
de Moldovă reprezintă o gravă încălcare a dreptului neamurilor”, Poarta
neputând ceda ce nu stăpânea, iar Imperiul ţarist „nu avea dreptate a cuprinde
o provincie ce Turcia nu o putea da”[194].
Tot ei redactorii „Gazetei” vor înţelege rapid greşeala şi în special G.
Bariţiu va lua o atitudine tot mai ostilă Rusiei. „El condamnase în cursul verii
ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti de armata rusă, ceea ce a condus la
înăbuşirea revoluţiei din cele două Principate.
Bariţiu a publicat în „Gazeta de Transilvania” un fulminat articol
împotriva politicii ruseşti (1848, nr. 57)[195].
La rândul său secretarul guvernului Voinescu II, explicase programul
revoluţionar, inclusiv semnificaţia tricolorului, „care trezise suspiciunile
comisarului otoman, drept un simbol al trecutului relaţiilor româno-otomane,
bazate pe capitulaţiile voievodale pe care românii vroiau să le reactiveze”[238].
În momentul în care a început contra-acţiunea Porţii bazată pe două
principii: „suveranitatea sultanului şi integritatea imperiului otoman, care
presupunea că Principatele Române sunt parte integrantă a imperului, cel
dintâi principiu a căzut, cum era şi firesc, din cazul locului”78.
Ca urmare a acestei acţiuni şi a intervenţiei brutale a Rusiei la 29 iunie,
consulul francez Thion şi cel prusac Richthofen urmaţi de cel austriac vor
protesta pe lângă comisarul otoman: Taalat Efendi, consulul rusesc şi
Secretariatul de stat al Moldovei contra violării autonomiei (bazate pe capitulaţii
şi tratate) principatului moldovean79.
În toată perioada revoluţiei, dar şi în perioada următoare principalul
sprijin diplomatic a fost furnizat de ambasadele Franţei şi Marii Britanii şi de
agentul prinţului Adam Czartorisky, fără a face excepţie însă nici de
ambasadele Prusiei şi Austriei[197].
Tuturor acestor oficii „le erau trimise de la Bucureşti (…) documentele
fundamentale ale revoluţiei, memorii istorice privitoare la capitulaţiile
voievodale, la autonomia Principatelor Române alterată şi anemiată după 1829
de către Rusia 81.
Chiar şi după revoluţie se va scrie la fel Porţii, o serie de memorii
solicitându-l acesteia „circumscrierea vasalităţii potrivit capitulaţiilor
voievodale, lăsând Principatelor întreaga suveranitate internă”[198].
Un astfel de document aprecia că în cadrul revoluţiei de la 1848: „el
(poporul român – n.n.) nu vorbeşte într-un ton ameninţător şi se ţine pe
drumul legilor şi al tratatelor voind a se reîntregii în drepturile lui…căci nici un
Român nu va mai trăi după moartea independenţei Patriei sale”[199].
Un alt memoriu din decembrie 1848,semnat de Dimitrie Brătianu pentru
Foreign Office „explica revoluţia română (…)evidenţiind fărădelegile puterilor
protectoare şi suzerană săvârşite la adăpostul falselor interpretări ale tratatelor,
convenţilor şi capitulaţiile încă în vigoare”84.
Nu întotdeauna Poarta va răspunde aşa cum se spera acestor dorinţe şi
aşteptări. La 1856 un articol din „Journal de Constantinopole” căuta a acredita
ideea dreptului de suveranitate a Imperiului otoman asupra Principatelor.
Astfel se susţinea că prin înlăturarea protectoratului rus, Poarta va reintra în
drepturile sale asupra acestor două provincii ale Imperiului otoman care vor fii
pe viitor administrate conform hattiumaiumuriilor acordate de sultan în
secolele XIV; XV; XVI. Se căuta a se demonstra că relaţiile dintre Poartă şi
Principate nu au fost stabilite prin tratate, care presupun egalitate între statele
contractante, ci prin decrete imperiale, care implică relaţii de la stăpân la
supus (…) că de la 1848 din Ţara Românească» în Studia et acta Musei Nicolae
Bălcescu, Bucureşti, 1971, p. 235-261. 81 Virgil Candea,Mircea Malita,Dinu. C
Giurescu,Pagini din trecutul diplomatiei romanesti, Bucuresti, Editura Politica,
1966, p.74.
Principatele au fost anexate acordându-li-se anumite drepturi”[200] Era
această o idee împotriva căruia se luptase de mult. La 1839, când se pregătea
Conjuaţia confederativă se decisese pentru principate „ocrotirea colectivă a
patru puteri europene, pe lângă păstrarea suzeranităţii turceşti, cu excluderea
însă a amestecului puterii suzerane în treburile interne, spre a se asigura
autonomia ţării”86
Mai înainte chiar cel care avea să conducă destinele Moldovei: Mihail
Sturdza scria la 1 martie 1829 că „Poarta are obligaţia faţă de Moldova de a o
menţine în integritatea sa anterioară, fără ca niciodată să îi producă cel mai
mic rapt sau separare”87.
În timpul revoluţiei comisarului Porţii, Taalat Eufendi i se solicitase
„ameliorarea instituţiilor Principatelor o acţiune contrară a Porţii fiind
considerată ca „contrară spiritului capitulaţiilor care recunosc Principatului
dreptul de autonomie politică”88. La fel, ideea unei intervenţii a Porţii în
defavoarea unei aplicării ad litteram a capitulaţiilor va fi respinsă cu o
vehemenţă deosebită de purtătorii de cuvânt ai generaţiei 1848 89.
Cezar Bolliac scria „Principatele Române n-au pierdut şi nici nau
înstrăinat niciunul din elementele suveranităţii lor. Suntem tributari Turciei.
Nimic mai mult, nimic mai puţin. În consecinţă rămaşi credincioşi
angajamentului nostru, nu suntem noi în drept să o întrebăm cum şi l-a
îndeplinit pe al său? „90.
O ameninţare puţin voalată în aceste rânduri, dacă nu sunt respectate
vechile tratate de chiar Poartă atunci avem oricând o nouă posibilitate:
independenţa.
O flacără străbate veacurile. Revoluţia română de la 1848-l849”,
Bucureşti, Editura Sylvi, 1998, p. 12.
Momentul izbucnirii războiului Crimeii, moment despre care Alexandru
Cretzianu scria „prezentul răzbel s-a ivit în condiţii aşa de favorabile
Principatelor noastre, încât îmi vine să cred că providenţa l-a provocat întradins
pentru români, ca să le dea ocazia să facă cunoscut Europei ale lor suferinţe,
ale lupte, ale lor drepturi, necesitatea independenţei lor şi ca să-şi dobândească
rangul ce li se cuvine în marea familie a populilor civilizaţiei”[201].
Erau pregătiţi românii pentru această şansă, această oportunitate?
Răspunsul favorabil ne vine din Moldova de la unul din oamenii mici ai istoriei:
postelnicul Manolachi Drăghici care exact în această perioadă îşi redactează
lucrarea „Istoria Moldovei” cu scopul tocmai de a susţine drepturile patriei sale.
Astfel el rememorează momentul semnării primelor tratate: „(Stefan cel Mare
n.n) l-a îndemnat în mod special pe fiul său Bogdan, pe care îl desemnase ca
moştenitor precum şi pe boieri să supuie ţara în faţa Porţii otomane de bună
voie, cerând şi ei privilegiul Valahiei… Sultanul dintr-o mare bucurie şi
mulţumire care i s-a făcut prin această închinare şi supunere a domnului
moldovean a şi slobozit un hatihumaiun pentru întărirea privilegiilor pe care i
le-a cerut şi de care Moldova s-a folosit o bună bucată de vreme. Tot cu acest
prilej sultanul i-a trimis domnului însemnele împărăteşti la fel cum le dăruise
şi domnitorului din Valahia”[202].
Persistenţa acestei amintiri a capitulaţiilor e cea care va face ca drepturile
românilor să iasă învingătoare din încâlcitul ghem al chestiunii orientale
(„rivalitatea Rusiei sprijinită de slavi contra Europei apusene, susţinută de
neslavii Peninsulei Balcanului, la stăpânirea acestei provincii”22 cum o definea
Xenopol).
Această insistenţă va face ca la finele conferinţei de la Viena (ianmartie
1855) marile puteri să adopte o poziţie favorabilă principatelor prin
recunoaşterea capitulaţiilor. Iar la 16 decembrie 1855 Austria va trimite un
ultimatum la Petersburg în care cerea „înlăturarea deplină a protectoratului
rusesc şi prin urmare a oricărei drept de protecţie şi amestec al Rusiei în trebile
principatelor. Aceste ţări să urmeze a se bucura de privilegiile lor sub
suzeranitatea Porţii”[203].
 A. D. Xenopol apreciase că „dacă interesul Rusiei este de a supune lumea
întreagă (…) al nostru, nu mai puţin sfânt, este de a ne plânge de încălcările
suferite, de a protesta contra oricărei încercări care tinde a distruge (…) poporul
nostru şi dacă lupta pentru existenţă da celui mai tare izbândă asupra celui
mai slab cel puţin ea dă şi acestuia putinţă rezistenţei şi mai la urmă (…) dacă
forţa răpune dreptul cel puţin rămâne acestuia mângâierea de a fi privit ca
jertfă”[204].
Împotriva unei sorţi rele generaţia de la 1848 a acceptat lupta aşa cum o
vedea Xenopol. Şi a făcut bine căci ea a învins până la urmă. Jertfa nu a fost
zadarnică şi graţie luptei pentru recunoaşterea tratatelor forţa dreptului a
învins încă odată dreptul forţei.
Generatia de la 1848: creatoare Generatia de la 1848: creatoare
Generatia de la 1848: creatoare Generatia de la 1848: creatoare Generatia de la
1848: creatoare şi beneficiar şi beneficiar şi beneficiaraaaaa a capitulatiilor şi
beneficiar şi beneficiar a capitulatiilor a capitulatiilor a capitulatiilor a
capitulatiilor A. Capitulaţiile în opera lui Nicolae Bălcescu Generaţia de la 1848
merită o atenţie aparte datorită rolului ei de susţinătoare a teoriei capitulaţiilor.
Prin intermediul reprezentanţilor ei problema vechilor tractate a cunoscut o
publicitate fără precedent. Aproape toţi cei care s-au ocupat de ele în această
perioadă au produs opere care merită aprecierea lui Iorga de a fi, „răsărirea
unei minţi geniale”[205].
Pe rând personaje de prim rang precum N. Bălcescu, I. Ghica, M.
Kogălniceanu s-au aplecat asupra trecutului românesc şi au scos sub forma
celor mai frumoase pagini ale lui, momentele capitulaţiilor.
Această generaţie a ştiut în fond să le redescopere, să le creeze şi să le
dea poate cea mai bună definiţie posibilă: „legături sui generis tari când
românii erau slabi şi slabe când românii erau tari”[206].
Operele fiecăruia dintre ei merită o analiză aparte (şi apreciate după cum
nota M. Kogălniceanu în „Historie de la Valachie” drept atestat de nobleţă şi o
proclamaţie de drepturi”3). Ori în fiecare din aceste opere capitulaţiile joacă un
rol important în explicarea atât acelui atestat: cât şi a proclamaţiei de drepturi.
Niciunul din aceşti reprezentanţi de marcă nu îşi creează opera separat, toţi
sunt influenţaţi, Bălcescu de Kogălniceanu, Ghica de N. Bălcescu şi în final şi
Kogălniceanu de Bălcescu. Cu toţi primesc informaţii şi îşi analizează şi
coordonează eforturile în direcţia unei mai bune dezvăluiri şi apărări a
trecutului patriei singurul care îi poate garanta viitorul.
Cea mai bună definiţie a acestui efort comun al unei întregi generaţii este
cea a lui V. Alecsandri 4 din „România literară”, articolul „Jurnalismul
românesc” în care arată că „în faţa epohei serioase de astăzi, în mijlocul
gravelor împrejurări ce se adună, înaintea presei străine care zilnic se ocupă de
români, însă mai întotdeauna într-un chip ignorant sau ostil, cea mai mare
nevoie pentru noi este a avea un jurnal serios, neatârnat, supus numai legilor
adevărului care zilnic să proclame şi să apere driturile Principatelor
recunoscute astăzi în principiu de Europa întregă”[208].
Această a fost menirea generaţiei de la 1848, ca zilnic să proclame
drepturile principatelor într-o Europă care ne cunoştea puţin, dar care trebuia
să ne cunoască mai mult spre a fi interesată a ne apăra. În această acţiune
extrem de dificilă generaţia de la 1848 a întâlnit un mare avantaj: existenţa
acestor vechi tratate clamate şi de generaţiile trecute.
Meritul ei este că a ştiut să recunoască oportunitatea şi să profite de ea
la maximum. Fără capitulaţii nu am fi avut poate toate aceste momente de la
’48, ’53, ’56 şi 1859, dar nici fără întâlnirea cu această generaţie atât de
energică nu am fi avut imensa publicitate pe care teoria capitulaţiilor a
cunoscut-o şi care a permis României să se folosească de ele, fără întrerupere
până la 1878. Să urmărim acum modul în care aceste vechi tractate –
capitulaţiile s-au reflectat în opera celor mai de seamă reprezentantă paşoptişti.
Nicolae Bălcescu este fără îndoială unul din cei mai celebrii reprezentanţi
ai generaţiei de la ’48. Energic, inteligent, creator de asociaţii şi societăţi politice
şi culturale el împleteşte activitatea naţională cu cea de istoric. Era normal ca
această acţiune intensă să vizeze şi problema capitulaţiilor.
În epoca revoluţiei, N. Bălcescu pune de pe o poziţie nouă problema
statului internaţional al Principatelor.
(.) Invocarea acestor „tratate” considerate de N. Bălcescu fără nici o
rezervă autentice şi cu deplină putere încă, a fost o teză de mare răsunet a
revoluţiei române de la 1848. A servit ca temei de drept pentru În Studii, XXIV
(1971), nr. 6.
fundamentarea programului revoluţiei însăşi şi combaterea de pe poziţiile
dreptului internaţional a intervenţiei turceşti şi ţariste în Principate. Ea a
pătruns în literatura politică occidentală şi la un moment dat chiar turcii au
acceptat-o”[209]apreciază Gh. Zane.
Pentru Nicolae Bălcescu capitulaţiile serveau în primul rând la a asigura
un nou statut juridic principatelor, respingând orice pretenţii exagerate de
suveranitate sau protecţie din partea Imperiului otoman sau a Rusiei. Apoi ele
serveau drept un exemplu al trecutului glorios al naţiunii române, a avea un
tratat obţinut în urma unor mari biruinţe cu o mare putere a timpului servea
scopului principal al generaţiei de la ‘ 48, acela de a educa reprezentanţii
poporului în spiritul demnităţii şi al mândriei naţionale.
„Încă din 1845, Bălcescu atribuie spătarului Ioan Cantacuzino propriile
sale idei şi sentimente: Ţara Românească este o ţară liberă, ea îşi are drepturile
sale… silită de împrejurări fatale. Ţara Românească trebuie în urmă, să se
plece, să se recunoască supt protectoratului Turciei, iar niciodată a-l fi roabă”7.
N. Bălcescu urmărea prin capitulaţii nu numai a îşi activa generaţia, a-l
da precedente juridice pentru acţiunile ei şi a stabilii un nou statut
internaţional pentru Principate. Pentru el la fel de important era şi a crea
cadrul pentru o nouă organizare internă a principatelor. Nu întâmplător la el
tratatele cu Poarta sunt extrem de amănunţit realizate şi pline de relatări
privind vechea organizare a ţării organizare care nu întâmplător e similară
acelei dorite de generaţia de la ’488.
Întreaga concepţie a lui N. Bălcescu se regăseşte în analiza pe care el o
face tratatului de la 1393.
 „Acest tractat însă nu ţinu mult – Românii iubea prea mult independenţa
ei, jertfiseră prea mult pentru dânsa ca să-l poată suferi cu plăcere, oricât de
nesupărător era”9.
Contribuţii la gândirea sa privind organizarea statului român modern.în
Studii şi materiale de istorie modernă,vol. XII,Institutul de Istorie N. Iorga,
Bucureşti, 1998. 9 ibidem, vol. II, p. 8.
În fond aceasta e concluzia dintotdeauna a lui Bălcescu chiar dacă pe
moment „poziţia noastră politică după tractate, este bună, numai trebuie a fi
păzită de Înalta Poartă (…) să nu uităm că suntem datori a apăra naţionalitatea
şi drepturile noastre de vom fi nevoiţi, chiar vărsând sângele nostru: numai să
rămâie tot ţara românilor”[210].
Oricât de bună ar fi poziţia noastră, chiar dacă vremurile ne îndeamnă a
o păstra, este necesar să fim oricând pregătiţi a obţine independenţa. Alt
element important, alături de Mihail Kogălniceanu, N. Bălcescu e primul care
se interesează şi de poziţia Moldovei din punct de vedere al capitulaţiilor.
El ştie că în vremea lui Tăutu şi a lui Bogdan Orbul, moldovenii
supunându-se de bună voia lor împărăţiei otomane, voinţa sultanului e ca
bisericile şi religia lor să fie nevătămate”11.
N. Bălcescu a preluat aceste tratate de la Dionisie Fotino (cel din 1393),
pe cel din 1460 – de la Wilkinson şi ambele reluate de la Kogălniceanu,( pe care
amănunt picant, Bălcescu îl considera un ticălos şi un trădător)12 şi ulterior de
la Felix Colson (la rândul său Felix Colson a preluat informaţia, pentru
articolele sale, de la Kogălniceanu).
Datorită influenţei lui N. Bălcescu „teza dreptului de autonomie a
Principatului prin invocarea unor tratate internaţionale este, într-o anumită
măsură proprie revoluţiei din Ţara Românească”13.
Abia ulterior M. Kogălniceanu va aduce şi el problema tratatelor în
discuţie cu privire la situaţia din Moldova, în august 1848 „N. Bălcescu a
înţeles că Ţara Românească şi în primul rând guvernul revoluţionar de la 1848
trebuie să tragă toate consecinţele din prevederile acestor tratate…La 4 martie
1850 el îi scria lui A. G. Golescu cu indignare şi socotind aceasta ca o trădare a
tuturor idealurilor revoluţiei faptul că:„Locotenenţa inaugura înălţarea sa prin
sacrificarea printr-un act politic remis lui Soliman autonomia ţării”14.
Prin intermediul capitulaţiilor, N. Bălcescu a combătut politica
locotenenţei domneşti, intervenţia turcă ulterior cea rusă solicitând apărarea cu
orice preţ a independenţei[211].
În 2 august 1848 N. Bălcescu îşi va preciza iar opiniile faţă de capitulaţii
în articolul „Drepturile românilor către Înalta Poartă”, articol în care repudiază
în fapt şi suzeranitatea turcească şi protectoratul ţarist…pentru turci
recunoaşte numai obligaţiile pe care principatul şi le-ar fi asumat în baza
vechilor capitulaţii”16
Aceste opinii aveau o largă circulaţie şi în rândul celorlalţi participanţi la
actul de guvernare, chiar şi I. H. Rădulescu pe care N. Bălcescu nu îl aprecia
prea mult17 avea idei asemănătoare declarând despre „constituţia –
proclamaţie de la Izlaz” că: „toată constituţia nu se bazează decât pe vechile
drepturi şi vechile tradiţii care au guvernat această ţară”18.
 Interesantă de observat este şi veşnica influenţă pe care Tudor
Vladimirescu şi revoluţia de la 1821 au avut-o asupra lui N. Bălcescu.
Conştiinţa importanţei pe care capitulaţiile au avut-o la 1821 şi în
victoria care a urmat: instaurarea domniilor pământene şi refacerea parţială a
drepturilor ţării la făcut pe Bălcescu a dorii să reia aceste instrumente în
scopul de a le folosii cu cel puţin tot atâta succes cât Tudor Vladimirescu.
Astfel în „Chestiunea economică în Principatele Danubiene” el nota
„Poporul l-a pus în fruntea revoluţiei pe Vladimirescu. Acesta a început prin a
clama devotamentul ţării faţă de Poartă, dar solicita „ca Poarta să redea ţării
drepturile sale vechi, să îi alunge pe fanarioţi”19.
Iar în „Mersul revoluţiei în istoria românilor” (Paris 6 septembrie 1850) el
va evidenţia încă odată legătura între 1848-l821 şi capitulaţii: Ce voieşte? Ce
strigă la 1821 poporul român, acum în picioare şi deşteptat”?
Poarta călcase drepturile ţării poporul cere ca să le consfiinţească din
nou…într-un cuvânt cere ca statul să se facă românesc.[212] Interesant este că
N. Bălcescu e primul care încearcă să facă o analiză a rolului şi importanţei
capitulaţiilor, a vechilor tratate – în istoria României. După momentul 1821
urmează 1829 „pacea de la Adrianopol, recunoaşte capitulaţiile vechi şi
autonomia ţării, aceea ce era un bine şi o dreaptă răsplătire a jertfelor ce
românii făcuseră pentru ruşi în atâtea rânduri”21
Urmează apoi momentul 1848: care „caută a reintregi pe români, numai
în drepturile sale de om şi de cetăţean, fără a căuta a-l reintregi în drepturile
sale de naţiune. Întru această ea se mărginii a cere ca Turcia să respecte
vechile capitulaţii recunoscute şi întărite prin tratatul de la Adrianopol şi
hatişeriful din 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele care
recunosc autonomia şi independenţa administrativă a ţării şi nesiluirea
pământului ei.
Revoluţia de la 1848 nu este dar în drept împotrivuitoare nici Porţii, nici
Rusiei, de vreme ce se mărginea a cere păzirea tratatelor, fără a proclama un
drept nou. Românii, în bună credinţa lor socoteau că aceste puteri vor fi gata a
păzi sfinţenia tratatelor şi nu vor putea a le tăgădui reformarea legiuirilor
potrivit dreptului lor de autonomie”[213].
Iată-l deci pe N. Bălcescu ca adevărat precursor, iniţiator al proiectului
nostru a analiza istoria modernă a României prin perspectiva luptei pentru
capitulaţii.
Astfel înţelegem de ce în aproape fiecare pagină scrisă de el la 1848
vedem în ele problema vechilor tratate23.
Astfel la 13 iunie el anunţă consultatele puterilor străine de la Bucureşti:
„Drept urmare a dreptului de administraţie internă, independentă, acordat
Principatului Valahiei şi care aduce explicit, dreptul de a da legi, o nouă
constituţie a fost acordat”24.
suveranitatea Ţărilor Române, Studii şi Cercetări Juridice, Bucureşti,
Editura Academiei, 1961, anul VI, [230], p.606. 24 N. Bălcescu,Opere, vol. IV,
p. 35.
La 16 iulie tot el îi scrie lui Ion Ghica, trimis la Constantinopol spre a
apăra cauza revoluţiei: El (Soliman Paşa trimisul Porţii n.n.) trebuie să declare
de vine ca prieten sau ca inamic, de voieşte a recunoaşte dreptul nostru de a ne
da legi şi autonomia ţării”[214].
La finele lui august 1848 îi va scrie ministrului de externe al Porţii: „în
virtutea tractatelor ne găsim fideli vasali ai imperiului”26, dar o intervenţie
armată turcă, în forţă ar „distruge influenţa legală a Sublimei Porţii în
Principate.”27Adică ar încălca vechile tratate – ducând Principatele la starea de
independenţă absolută existenţă înainte de încheierea lor.
Cu un an înainte de a muri, la 16 mai 1851 îi va scrie tot lui I. Ghica cu
referire la conversaţiile purtate cu E. Poujade (consul francez în Moldova)[215]:
„când a plecat de aici mi-a vorbit de steagul ce trebuie să ţinem în ţară, că e
Autonomia şi suzeranitatea”29.
În 1850 el va analiza din nou problema oricărei intervenţii armate pe
teritoriul Principatelor şi îl va da aceeaşi rezolvare, din perspectiva vechilor
tratate „convenţia de la Balta Liman – nota el – anula în profitul Rusiei dreptul
public al Principatelor şi legitima a nouă revoluţie”[216].
Ţara era deci liberă, în război aproape cu cele 2 puteri, deci independentă
şi aptă la completa libertate interioară”[217].
Interesant este că în perioada studiilor la Paris, Nicolae Bălcescu a
frecventat cu asiduitate cursuri de drept constituţional şi internaţional, lăsând
în însemnările sale adnotări privind baza juridică a autonomiei şi suveranităţii
noastre, aşa cum ele reieşeau din istoria noastră şi din cursurile marilor
profesori de drept pe care îi audia. Cu alte cuvinte nu doar elanul tinereţii şi
romantismului îl împingea pe Bălcescu a susţine politic, Iaşi, Junimea, 1973 p.
28 şi Pericle Martinescu, Costache Negri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966,
p. 120. 29 N. Bălcescu, opere, IV, p. 166.
teza capitulaţiilor ca acte juridice fundamentale ci chiar o solidă
informaţie ştiinţifică pe care sârguincios o notase în timpul studenţiei sale. Pe
baza acestor informaţii se naşte marea sa idee de a lega istoria românilor de
capitulaţii.[218].
Proiectul unei istorii a românilor prin intermediul capitulaţiilor, va fi
parţial reluat şi în marea sa realizare: „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”.
Nu întâmplător povestea sa va începe cu momentul Mircea, pentru că
atunci odată cu primele tratate româno-turce începe marea istorie şi marea
problemă a cărui rezolvare Viteazul o va urmării prin forţa sabiei. „Mircea este
silit a părăsit o parte din conquistele sale şi a primii încă şi suzeranitatea
Porţii”
Tratatul ce e încheie cu Baiazet la 1393 asigura românilor drepturile
următoare”33.
„Ţepeş urmează înainte şi mai puternic pe calea sa (…) şi respinge
nenumărate oardele turceşti ce Mahomed II conducea asupra românilor.
Silit mai târziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care
păstrează stipulaţiile celui de la 1393, urcând tributul la 10.000 de galbeni şi
recunoscând Suzeranitatea sa supremaţia românilor.
Acest tractat încă şi astăzi formează dreptul public al ţării sau cum se
numeşte acum capitulaţiile ei cu Poarta”34.
 Urmare: revolta lui Mihai e validata, de faptul că „Turcii în contra
tractatelor vechi, acum uitate, începuseră a se aşeza în ţară, zidindu-şi case şi
geamii”35.
Ultima operă a lui N. Bălcescu apare din această perspectivă, mult mai
complexă decât am fi considerat-o până acum. În concepţia sa: vechile tractate
cu Poarta sunt definitorii pentru statutul ţării şi pentru istoria ei Marile etape,
pe care le analizează acum şi în alte lucrări sunt jalonate de „capitulaţii” –
1393, prima lor semnare, 1460 – confirmarea lor, între aceste date lupta
continuă ce garantează o independenţă completă ţării, apoi 1593-l601 anii
Viteazului, ani a unei noi independenţe 1790-l791, timpul Spătarului Ioan
Cantacuzino reîncepe lupta pentru capitulaţii, pentru păzirea lor în contra
fanarioţilor şi a presiunii otomane pentru ca la 1821, această luptă să fie dusă
la bun sfârşit de Tudor Vladimirescu, 1848 este marea ei reeditare, semn că
lupta pentru naţiune continuă, iar ultima evoluţie, cea pentru unire şi
independenţă, prezisă de el în scrisoarea către A. G. Golescu va încorona
această luptă.
Pe tot acest traseu de suferinţă întâlnim marea armă a timpului: vechile
tratate.
El ne apare astfel drept unul din cei care au înţeles complet rolul
capitulaţiilor în istoria neamului concertând-o pe aceasta cu toate marile ei
figuri şi evenimentele ei, în jurul aceste lupte pentru vechile tractate, pentru
vechile drepturi stabilite în ele.[219]
Faţă de ele, Bălcescu are iubirea descoperitorului, ataşamentul celui ce
construieşte pe baza lor şi energia de a le apăra specifică romanticului. In mod
clar, concepţia sa despre aceste vechi tratate este cea mai completă din
întreaga generaţie de la ’48 (numai Kogalniceanu i se poate apropie în această
direcţie)37.
Astfel se explică valoarea acestor acte pentru momentul 1848 şi perioada
următoare, ca şi după 1821, unde accentul pus de fenomenul revoluţionar pe
capitulaţii provocase ulterior o avalanşă de memorii şi luări de poziţie pe
aceeaşi temă. Aflux despre care putem considera fără a greşii că a continuat
până la 1848.
Acest nou moment va perpetua ideea capitulaţiilor până la momentul
1856 şi după el până la clipa unirii. Şi trebuie spus, urmând linia lui N.
Bălcescu, că fără aceste „tractate”, fără capitulaţii niciunul din aceste momente
nu şi ar fi avut tăria, multe poate nu ar fi existat, iar miile de oameni care de
bunăvoie au participat la aceste clipe şi în fond au creat aceste jaloane nu ar fi
avut energia şi tăria ce provin din conştiinţa dreptăţii tale; iar această dreptate
pe care ei o strigau rezida în aceste acte: capitulaţiile.
B. Ion Ghica şi regimul capitulaţiilor Era normal ca Ion Ghica, un om al
generaţiei de la ’48, ambiţios şi interesat de viaţa politică, participant la
revoluţie, luptător pentru unire şi prim-ministru în mai multe guverne să fie
unul din numele care s-au apropiat de problematica capitulaţiilor.
Astfel în perioada şederii la Constantinopol în calitate de reprezentant
oficial al guvernului revoluţionar de la Bucureşti el îşi declara ca bază a
activităţii sale tocmai actele Capitulaţiilor încheiate între Poartă şi Ţara
Românească: „Am sosit aici la * iunie (dată lipsă în manuscris), înarmat, cum
trebuie să ştiţi, cu depline puteri de a trata cu Poarta pe bazele Capitulaţiilor
noastre şi de a o face să acţioneze, în caz de revoluţie, împotriva Rusiei”[220].
În aceeaşi depeşă către ministerul afacerilor străine al guvernului provizoriu al
Valahiei relatând o discuţie a sa cu Emin Efendi (dragomanul Divanului)
personaj favorabil revoluţiei române şi unirii principatelor în care vedea în
primul rând componenta antirusă şi antiaustriacă. Pe acest teren favorabil Ion
Ghica ridică din nou problema drepturilor pe care ţara sa le are faţă de Poartă:
„I-am explicat greşelile comise de Turcia prin lansare de firmane fără noimă,
poziţia pe care şi-ar fi asigurat-o în Principate şi la toate populaţiile creştine din
imperiu dacă, după tratatul de la Adrianopol, ar fi adoptat drept principiu
respectul Capitulaţiilor; a fost de acord cu mine în privinţa tuturor acestor
erori”39.
Ion Ghica găsind practic în capitala imperiului o atmosferă favorabilă
revendicărilor sale, dar şi o lipsă masivă de informaţii despre situaţia reală a
Principatelor şi despre regimul lor internaţional. Lipsă de informaţii mai ales la
nivelul principalilor factori de răspundere şi interesaţi de soarta Principatelor:
guvernul otoman şi ambasadorii marilor puteri: Anglia şi Franţa cărora el
înţelege a le adresa un „Memoriu privind revoluţia valahă adresat Porţii şi
comunicat misiunilor Franţei şi Angliei şi agentului prinţului Czartorysky”.
Aici Ion Ghica aprecia că: „vechile capitulaţii acordate Principatului
Valahiei de sultanii Baiazid şi Mahomet II au fost dintotdeauna mai mult sau
mai puţin respectate de către Sublima Poartă, de asemenea Valahia n-a fost
niciodată considerată în aceeaşi categorie ca celelalte părţi ale Imperiului
Otoman. Multă vreme după supunerea sa, s-a bucurat de dreptul de a-şi da
principi indigeni… Dreptul însuşi de a avea principi indigeni a fost restituit
Principatului printr-un hatişerif din anul 1821. Dar admiţând că vechile
capitulaţii au căzut în desuetudine prin aceea că n-au fost puse în aplicare,
deşi foarte numeroase fapte se ridică împotriva unor asemenea aserţiuni,
articolul 5 din tratatul de la Adrianopol le-ar fi repus în vigoare. În virtutea
acestor capitulaţii Poarta a recunoscut Regulamentul Organic… Acest
regulament… se dovedeşte un document remarcabil prin contradicţiile sale,
atât cu tratatele şi capitulaţiile, cât şi cu el însuşi”[221].
„Mă simt dator să fac acest expozeu Curţii suzerane, precum şi puterilor
ce-l sunt prietene, pentru a dejuca intriga, care nu numai că vrea să restrângă
şi să anuleze privilegiile şi libertăţile Valahiei ci chiar să sfarme legăturile care
uneau Principatul de Curtea suzerană”41.
În fond acest larg memoriu ilustrează declaraţia de credinţă în primul
rând a lui Ion Ghica şi parţial şi a revoluţionarilor munteni faţă de Poartă
privită drept un garant, ca o protectoare prin capitulaţii a Principatelor şi
socotită prin prisma acestei mentalităţi aliatul natural al românilor în faţa
presiunilor ruse şi drept cartea de vizită a revoluţiei române, revoluţie destinată
revigorării capitulaţiilor şi a legăturilor cu Poarta benefice naţionalităţii noastre.
Într-un alt memoriu adresat lui Riza paşa, ministrul de război al Porţii
privind resursele militare ale valahilor el reînoadă amintirea capitulaţiilor în
contextul politic internaţional contemporan lui: „Valahii, atât pentru a-şi păstra
naţionalitatea, cât şi pentru a-şi crea un protector împotriva atacurilor repetate
ale ungurilor şi polonezilor, s-au supus de bunăvoie Sublimei Porţi. Glorioşii
sultani Baiazid şi Mahomed al II-lea au acordat Principatului drepturi şi, în
virtutea acestor capitulaţii, valahii s-au bucurat timp de mai multe secole de
dreptul de a se administra în interior într-un mod liber şi independent, de a-şi
alege ei înşişi principii şi de a-şi da acele legi care le conveneau, iar Sublima
Poartă nu se amesteca în nimic, decât pentru perceperea tributului anual şi
recunoaşterea, printr-o investitură, a principelui pe care valahii îl alegeau ei
înşişi”[222]. Orice încălcare a acestor privilegii a fost privită negativ iar „sultanii
au dezaprobat întotdeauna o asemenea conduită, iar valahii reintrau de îndată
în drepturile lor”43.
Ca urmare, lui Ion Ghica colaborarea româno-turcă i se pare nu numai
normală, dar şi existentă de-a lungul întregii istorii de la 1821 până la 1848
prin intermediul acţiunii unui partid naţional sau „partid vlaho-turc”44 cu îl
numeşte el, centrat pe respectul capitulaţiilor, iar în acest moment tot pe baza
lor trebuie construită o colaborare militară turco-română. Din acest moment I.
Ghica începe o campanie susţinută menită să ilustreze devotamentul românilor
faţă de Poartă şi cererile lor. Şi va face acest lucru printr-un „Memoriu adresat
Porţii, reprezentanţilor puterilor prietene privind drepturile principatelor şi
plângerile lor”.
În acest document el apreciază că proclamaţia de la 23 iunie a valahilor
nu atinge cu nimic niciunul dintre articolele tratatelor cu privire la Principate
existente între Sublima Poartă şi curtea de la Sf. Petersburg. Conform art. V din
tratatul de la Adrianopol şi capitulaţiilor pe care acesta le repune în vigoare,
trebuie „Să se convină că valahii îşi pot crea ei însăşi instituţiile”45.
În 1837, consulul general, baron Rückman a propus inserarea unui
articol, prin care nici o lege nu putea fi făcută fără consimţământul prealabil al
celor două curţi. Evident, această propunere era un atentat împotriva
drepturilor ţării care este recunoscută ca autonomă prin capitulaţiile acordate
de sultan; ea este contrarie şi literei art. V din tratatul de la Adrianopol”[223].
„Problema valahă, foarte complicată în aparenţă, nu admite decât o
singură soluţie stabilă şi definitivă. Să se execute art. V din tratatul de la
Adrianopol şi să se pună în practică stricta observare a drepturilor acordate
valahilor de nemuritorii Sultani Baiazid şi Mahomed al II-lea”47.
Încă odată aşa cum am mai văzut pe parcursul întregii revoluţii de la
1848 Capitulaţiile sunt punctul de plecare şi de sfârşit al oricărei luări de
poziţie în favoarea Principatelor. Punct de plecare deoarece ele determină toate
drepturile şi privilegiile principatelor, punct de sfârşit deoarece numai ele
garantează evoluţia firească a românilor.
Într-o „notă istorică asupra principatelor remisă lui Ahmed efendi la
cererea sa” el ilustrează din nou influenţa capitulaţiilor asupra mişcării
naţionale româneşti.
Amintindu-şi de anul 1838 I. Ghica apreciază că” toată tinerimea
simpatiza cu ideile lui Câmpineanu, programul politic era expus în memoriul pe
care el îl remisese lui Reşid paşa şi cabinetelor Franţei şi Angliei. „Vechile
drepturi ale ţării acordate de sultanul Mahomet al II-lea”48.
 La 1 iulie 1849 când practic revoluţia munteană luase sfârşit, I. Ghica îşi
face o profesiune de credinţă din lupta pentru capitulaţii: „Noi vrem să stăm
uniţi cu Turcia sub regimul capitulaţiilor cari ne permit a trata cu celelalte
popoare şi ne putem prea bine unii cu românii din Transilvania şi prin urmare
cu Ungaria sub raportul comercial, industrial, ştiinţific etc. şi chiar politic, căci
alminterea capitulaţiile noastre nu se opun ca să fim chiar uniţi politiceşte cu
Transilvania şi cu Ungaria”49.
În 1853 I. Ghica realiza un plan complex menit a restabilii drepturile
Principatelor şi a realiza un nou destin poporului român: A reunii cele două
Principate în unul singur.
A restabilii Capitulaţiile în toată vigoarea lor50.
Într-o scrisoare către Iancu I. Filipescu (din [229] decembrie 1848)
explicându-l acestuia acţiunile sale în calitate de reprezentant al guvernului din
Ţara Românească, iar apoi în calitate de emigrant el reliefează din nou rolul pe
care capitulaţiile trebuie să îl joace în refacerea naţiunii române, conduită pe
care i-o recomandă şi lui Iancu Filipescu pentru a o adopta în relaţiile sale cu
reprezentanţii marilor puteri: „te vei mulţumi să conchizi în favoarea unirii celor
două Principate ale Valahiei şi Moldovei într-un singur şi acelaşi principat, sub
regimul Capitulaţiilor cu Poarta”51.
În momentul crizei provocate de războiul Crimeei în 1855 din Samos el îi
va scrie reprezentantului Franţei: Poujade despre temerea sa că tocmai
capitulaţiile să nu fie dăunătoare Principatelor în mâna unor puteri
nefavorabile precum Austria, tocmai datorită aceleiaşi calităţi care le fac dorite
de români. „Pricipele Ştirbei cu o ocupaţie străină oricum va găsi mijlocul de a
exclude armata turcă predicând respectul datorat capitulaţiilor foarte elastice,
cum se ştie Austria socoate să rămână singură, Franţa şi Anglia fiind prea
departe”52.
Soluţia era însă de mult între ideile lui I. Ghica şi o împărţise încă din 14
iulie 1850 lui C. A. Rosetti. Anglia „deşi ar primii ca în privinţa administrativă
Principatele să fie independente de Turcia, dar în privinţa politică le vor strâns
legate de Poartă”53. Şi într-o altă scrisoare din februarie 1850 adresată
generalului Iosef Wysocki va arăta avantajele acestei legături cu Poarta: „Dar în
ce constă dominaţia sau supremaţia Porţii? Care este poziţia Principatelor faţă
de Turcia? Nu poziţia lor aşa cum le-a fost determinată de Rusia, ci aşa cum ar
rezulta din drepturile lor. Cel mai bun lucru pe care l-aş putea face este să citez
aici aceste capitulaţii”54.
Mai târziu, la 2 martie 1855, Ion Ghica îi scria lordului Clarendon
atrăgându-l atenţia asupra potenţialului reprezentat de capitulaţii în contextul
războiului Crimeei, în perioada Congresului de la Viena: „în conferinţa de la
Viena, statele au pus ţările (române -n.n.) sub garanţia comună şi Austria se
crede obligată să ţină Poarta să respecte privilegiile garantate.”[225]
Pentru Ghica cea mai bună soluţie „ar fi aplicarea principiilor bazate pe
capitulaţii, de la Kuciuk-Kainargi, supravegheate de Anglia.”56
Ion Ghica, om politic crescut la şcoala diplomaţiei britanice şi convins de
necesitatea menţinerii Imperiului Otoman, drept barieră contra Rusiei, va
rămâne întotdeauna ataşat teoriei capitulaţiilor şi va recepta permanent cu
durere obtuzitatea cercurilor politice otomane de a sprijinii cererile legitime ale
Principatelor aruncându-le în braţele Rusiei.
Ultimele sale înregistrări în jurnal din 1877/1878 exprimă această dramă
„Imperiul otoman avea în însăşi textul tratatelor (cu Principatele), argumentele
pe care să îşi sprijine refuzul pretenţiilor Rusiei.”57.
C. Mihail Kogălniceanu şi capitulaţiile Numele unui personaj aproape
legendar al generaţiei de la 48, revoluţionar, gânditor politic şi om de acţiune ce
îşi autodefinea rolul în istorie: „Nu e o singură reformă, un singur act naţional
în care să nu figureze numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contra-
semnate de mine”58 nu putea bineînţeles să lipsească din enumerarea noastră.
Preocupările lui M. Kogălniceanu pentru istorie, bine explorate de Al. Zub care
îl considera astfel: „istoricul este ipostaza dintâi a personalităţii sale, poate şi
cea mai de seamă, fiindcă tot ce a realizat după aceea… decurg oarecum din
această primă şi esenţială ipostază”59. La rândul său Kogălniceanu îşi exprima
crezul istorico-politic care l-a condus din anii tinereţii până în cei ai senectuţii
făcând din el un artizan al construirii României noi şi care l-a făcut să îşi
înscrie numele în cartea de aur a celor care au înţeles şi valorificat pe deplin
potenţialul capitulaţiilor în dezbaterea politică şi acţiunea pe tărâmul istoriei:
„Să ne ţinem mai ales de cele trecute, ele pot să ne scape de pieire. Să ne ţinem
de obiceiurile strămoşeşti, atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări. Să ne
ţinem de limba, de istoria noastră cum se ţine un om în primejdie de a se îneca,
de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie
cartea de căpetenie, să ne fie paladul naţionalităţii noastre. Într-însa vom
învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; prin-însa vom prevedea viitorul,
prin-însa vom fi români”[228]. Trebuinţa istoriei patriei, ne este neapărată chiar
pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva naţiilor străine”61.
Deşi opera sa istorică aparţine, aşa cum s-a arătat de către Alexandru
Zub, perioadei tinereţii autorului62 este cu atât mai meritorie înţelegerea
deosebită de care a dat dovadă prin prisma rolului pe care acesta l-a acordat
problemei capitulaţiilor. Astfel în prima sa operă: „Histoire de la Valache de la
Moldavie et des Valaques transdanubiens”, el socoteşte ca un element ce o
deosebeşte de toate predecesoarele ei, cunoscute publicului occidental tocmai:
„l’exception du traitè prècieux de Mircea I conclu avec la Turquie”63, iar apoi
periodizarea istoriei principatelor e făcută tocmai în relaţie cu momentele
pierderii sau recâştigării drepturilor prevăzute în capitulaţii[232], iar rolul
puterilor străine e apreciat tocmai prin prisma eforturilor pe care ele le depun
pentru respectarea acestor drepturi „la paix d’Adrianopole, rendit à la
principautè ses anciennes libertès”65. (Pacea de la Adrianopol a redat
Principatelor vechile lor libertăţi).
Paginile dedicate domniei lui Mircea cel Bătrân sunt bineînţeles cele în
care el inserează textul vestitelor capitulaţii din anul 1392, acte intervenite
între Baiazid I şi Mircea, punctul 1 prevăzând: „que la principautè… se
gouverne d’apres ses propres lois, et que le prince de Valahie ait le droit de faire
la guerre et la paix et celui de vie et de mort sur ses sujets” (punctul 2
prevăzând protecţie pentru creştinii ce preluaseră religia islamică şi ce
redeveneau acum creştini).
 „Quoique la principautè fût devenue tributaire des Turcs elle ètait
demeurèe ceperdant indèpendante de fait şi ce n’est de nom”[233].
După o perioadă de zbuciumate convulsiuni politice în Ţara Românească,
profitând de o situaţie politică internaţională favorabilă68 şi de o cerere
nejustificată a turcilor (trimiterea de 500 de copii, completare de tribut),
domnitorul Vlad V. proclamă lupta contra turcilor, eveniment care va duce în
1460 la încheierea unei noi alianţe între Imperiu şi Ţara Românească, alianţă
deosebit de favorabilă: „En 1460 Vlad V, voyant les nombreuses victoires des
Turcs, la prise de Constantinopole, la terreur que le nom des ottomans inspirait
à toute l’Europe, prit conseil du mètropolitain et des boiars et rèsolut de
renouvele l’acte de vasselage de la Valachie à la Turquie: il envoya des dèputès
à Adrianople, où le sultan reconnut l’ancies traité et y ajouta ces nouveaux
articles. Les sultan consent et s’engage pour lui mème et pour ses succeseurs à
protéger la Valachie et à dèfendre contre tout ennemie, sans exiger autre chose
que la suprèmatie sur la souverainetè de cette principautè don’t les voëvodes
seront tenus de payer à la Sublime Porte un tribut de dix mille ducats”[235].
Concluzia autorului este clară după enumerarea tuturor articolelor
tratatului, el observă: „Ce traité etait très avantageux pour la Valachie, dans
ces temps où la puissance de Mahomet II ètait şi redoutable”70.
Acest tratat va conduce, cu o serie de adăugiri (în timpul lui Radu cel
Frumos), relaţiile otomano-române până în prezent va spune autorul.
Decăderea treptată însă a Principatelor şi pretenţiile tot mai mari au falsificat
treptat aceste relaţii, abuzând de o serie de prevederi şi ducând la trecerea în
desuetudine a acestor acte până la momentul 1774 când în tratatul de la
Kuciuk-Kainargi, în articolul 16, punctul 8 se va stipula „il leur (Principatele –
n.n.) sera permis de jouir des mêmes avantages don’t ils ont joui du temps du
regne de Mahomed IV, d’hevreuse mémoire”71 (1648-l687).
Odată cu această primă şi palidă afirmare a drepturilor naţionale din
capitulaţii va apărea şi un important document, căruia M. Kogălniceanu îi va
acorda un spaţiu important, reproducându-l în întregime de a lungul a peste 5
pagini: hattihumaiunul din 1774, încredinţat spre împlinire lui Alexandru
Ipsilanti, un nou document ce detalia principalele elemente ale relaţiilor
româno-otomane.
Toate aceste acte (explică Kogălniceanu) vor căpăta un tot mai mare rol în
relaţiile ruso-otomane fiind introduse tot mai des în tratatele semnate de cele 2
părţi, astfel la Iaşi se va prevedea că: „S.n. l’impèratrice rend à la Sublime Porte
la province de Moldavie, avec ses villes et villages… aux conditions suivantes…:
D’observer et d’exècuter religieusement tout ce qui a èté stipulé en faveur des
provinces de Valachie et de Moldavie dans le traitè”[236].
Trebuie ilustrat că precum va face în întreaga sa operă istorică
Kogălniceanu a crezut şi a arătat în această scriere a sa asupra istoriei Valahiei
capitulaţiile nu ca pe acte unilaterale, dăruind un regim de privilegii Ţărilor
Române. Dar ca pe acte bilaterale, smulse cu arma în mână de fiecare
domnitor, iar ulterior de armatele ruse şi impuse la masa tratativelor şi
dezbătute, provocând mulţumirea sau nemulţumirea românilor faţă de ele şi
ulterior ducând la modificarea lor în sensul dorit de noi. Deci tratate bilaterale
cu obligaţii şi drepturi pentru fiecare dintre părţi şi implicit oricând susceptibile
la modificări.
O lumină extrem de bună asupra rolului pe care Kogălniceanu îl dă
capitulaţiilor în cadrul demonstraţiilor sale istorice şi a luptei pentru refacerea
naţională ne-o dă „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională în
Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie 1843” unde arată că: „Trebuinţa
istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre
împotriva naţiilor străine… începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a
prefăcut, pământul ni s-a sfâşiat, driturile ni s-au călcat în picioare, numai
pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre numai pentru că n-am
avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile”73.
Tocmai acesta este rolul pe care Kogălniceanu îl va da capitulaţiilor, a
intra în lupta naţională şi a întemeia şi apăra drepturile neamului în faţa
naţiunilor străine, astfel se explică frecvenţa referirilor sale la aceste acte,
lungimea lor şi importanţa pe care le-o acordă. Astfel în prefaţa de la „Cronicele
României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei” va aprecia din nou momentele
istoriei naţionale în relaţie cu capitulaţiile. Despre momentul 1828- 29, va
spune: „Pacea de la Adrianopole se încheie. Autonomia principatelor se
consfinţeşte prin acest tratat în chip pozitiv. Domniile române viagere şi alese
după datina străbună, se reînfiinţează”[237].
Cea mai bună manifestare a acestui rol de armă teribilă pe care îl au
capitulaţiile în apărarea naţionalităţii române, va fi dată de M. Kogălniceanu în
„Răpirea Bucovinei după documente austriece” când condamnând acest act va
scrie: „Această sfâşiere a Valahiei o cerea Austria tocmai când Rusia, sprijinind
vechile capitulaţiuni ale principatelor române, punea recunoaşterea
independenţei lor ca o condiţie sine qua non a închierii păcei cu Turcia”75.
În timpul revoluţiei de la 1848, aflat în refugiu la Cemăuţi, Mihail
Kogălniceanu va încerca redactarea unui „Proiect de Constituţie pentru
Moldova” în 10 capitole şi 120 de articole, iar în primul capitol intitulat „Despre
suveranitate” va declara că bazele organizării Moldovei „stau în tratatul din
1512 încheiat între Moldova şi Turcia în timpul lui Bogdan al III-lea”76.
Într-un articol publicat în „Steaua Dunării” din 185677 şi intitulat fără
echivoc „Autonomia principatelor” în care ilustra cererile naţiunii române:
„Principatele îşi vor păstra privilegiile şi imunităţile sub suzeranitatea Porţei.
Sultanul, în împreună înţelegere cu puterile contractante, va da încă acestor
principate sau le va întări o organizaţie… În mijlocul gingaşelor împregiurări de
faţă este dar neapărat ca să le arătăm pe ce este întemeiată această autonomie,
paladul naţionalităţii În Studii şi Cercetări de Istorie literară şi folclor, VII
(1958), nr. 3-4, p.40l-429.
noastre… ea este întâia condiţie şi temelie a vechilor noastre tratate
încheiate cu Înalta Poartă şi pre care glorioşii padişahi otomani… au avut de
onoare şi de glorie de a le păstra ş-a le consfinţii prin strălucitele lor
hatişerife… ca moldoveni vom începe cu tratatele Moldovei şi apoi vom veni şi la
acele ale Valahiei”[239]. Urmând textul vestitului tratat încheiat de Tăutu cu
Înalta Poartă şi prevăzând la articolul 2 „Naţia moldovană se va bucura, ca şi
din vechi, de a ei libertate fără vreo supărare şi fără să poată Poarta otomană
să-l aducă vreo piedică; legile, datinile, dreptăţile şi privilegiile acestui pământ
vor fi pentru totdeauna nevătămate”79.
Apreciind în continuare „Ca dovadă că, prin legătura închiată de Bogdan
vv. cu Înalta Poartă şi întărită din nou la sfârşitul domniei lui Petru Rareş vv. în
anul 1538, Moldova nu şi-au înstrăinat independinţa, sunt driturile de
autonomie ce şi le-au păstrat în cele din lăuntru şi tratatele politice şi de
comerciu ce au făcut cu puterile din afară”80 iar despre Petru Şchiopu va scrie:
„Istoria şi Moldavia întreagă au păstrat neuitat numele acestui domn şi-l
citează cu recunoştinţă pentru curagiul ce a arătat întru apărarea autonomiei
ţării, întocmai după tratatul închiat de către Bogdan vv.”81.
În celebrul articol „Răspuns Zimbrului”, articol produs în momentul
1856, când toate forţele politice româneşti se orientează a sprijinii prin
capitulaţii cererile de autonomie şi unire el va spune: „Ne pare rău, foarte rău
că Zimbru ne sileşte, mai ales acum, să intrăm în discuţie cu el despre mai
multa sau mai puţina autenticitate a textului tratatului închiat de către
Moldova cu Înalta Poartă… fondul şi la un text şi la altul este tot acelaşi, adecă
că principatele recunoscând supremaţia Înaltei Porţi nu şi-au înstrăinat
autonomia”82.
Rolul marcant al lui M. Kogălniceanu abia începea a se afirma în politica
naţională şi în lupta pentru capitulaţii, dezbaterile din cadrul divanului ad-hoc
din 1857 vor oferii o strălucită ocazie pentru luptătorul cauzei româneşti de a
afirma încă odată conţinutul vechilor tratate. În şedinţa decisivă din 7/19
octombrie 1857 el va lua cuvântul şi va spulbera orice reţineri ar mai fi existat
în privinţa votării unirii: „Prorocia acum se împlineşte (…) prin capitulaţia
onorabilă şi închezuşietoare fiinţei noastre ca naţiune, ca stat”[240].
Doi ani mai târziu el va avea bucuria de a anunţa în faţa întregii adunării
elective a Moldovei ce tocmai finalizase alegerea lui Alexandru I. Cuza: „După
una sută cinzeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională,
Moldova a reintrat în vechiul său drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul
de a-şi alege pe capul său, pe Domnul”84.
Abia în acest moment, deşi viaţa îi va oferii încă multe ocazii pentru a-şi
înscrie veşnic numele în lupta pentru capitulaţii, M. Kogălniceanu putea să
considere că a dus lupta cea dreaptă şi a învins pentru el şi neamul din care
făcea parte.
p. 76-77. 84 Ibidem, vol. VIII, p. 346.
Cap i tu la Cap i tu la Capitulatttttiile: puncte de vedere juridice Cap i tu
la Cap i tu la iile: puncte de vedere juridice iile: puncte de vedere juridice iile:
puncte de vedere juridice iile: puncte de vedere juridice Aşa cum am arătat pe
tot parcursul acestei lucrări prima etapă a teoriei capitulaţiilor începe odată cu
momentul în care „statutul Ţării Româneşti faţă de Poartă s-a conturat şi
precizat, în liniile sale fundamentale, încă din deceniile 3-4 ale secolului al XV-
lea, practic după 1420, dar s-a completat cu noi elemente după 1462 şi s-a
stabilizat în jurul lui 1480. După modelul acestui statut, otomanii vor căuta să
reglementeze şi raporturile lor cu Moldova lui Ştefan şi a urmaşilor săi, în
special după 1484-l486, iar după modelul statului ambelor ţări, pe cel al
principatului Transilvaniei după 1541”[241].
 Astfel în secolele XV-XVI, „capitulaţiile” (tractatele) îşi trăiesc prima
etapă2 adică stabilirea raporturilor între Principate şi Poartă pe baza „evoluţiei
raporturilor de forţă dintre contractanţi”3. Din această etapă rămâne tradiţia
unei autonomii şi a unor tratate garantând aceste privilegii. Această amintire ce
rămâne nu doar în Ţările Române ci în întreg spaţiu european: care consideră
„statutul politico-juridic al Ţărilor Române (…) cazul cel mai tipic de autonomie
statală faţă de Poartă şi, tocmai de aceea, a fost invocat şi solicitat ca model de
cazacii lui Hmielniţki şi chiar de raguzani la mijlocul sec. al XVII-lea, precum şi
de sârbi la începutul sec. XIX-lea”4.
După secolele XVI şi XVII, secole de acţiune militară şi diplomatică
energică, ţările române reuşesc să îşi salveze individualitatea şi să facă
cunoscute în întreaga Europă drepturile lor5.
La finele acestei perioade în opera lui Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae
Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino – stolnicul, Radu Popescu,
ideea capitulaţiilor apare clar sub forma unor înţelegeri – a unei păci cu turcii,
încheiată prin acordul întregii ţări ce garantează autonomia, domnia şi
instituţiile ţării, limba şi biserica şi graniţele. Pentru ca la Dimitrie Cantemir
ideea capitulaţiilor să fie la fel de clară şi dezvoltată pe cât va fi la jumătatea
sec. XVIII: la Congresul de la Focşani[242].
Instaurarea domnilor fanariote va provoca o cezură prin violenţă şi
măsuri antiromâneşti în lupta pentru respectarea capitulaţiilor. Reprezentând
ei însuşi o încălcare a privilegiilor principatelor româneşti, domnitori fanarioţi,
nu sunt întotdeauna foarte dornici să apere autonomia ţărilor pe care le conduc
invocând drepturi vechi ale acestora care pot fi oricând folosite şi împotriva lor.
Din această pauză, care nu e în nici un caz atât de masivă şi completă pe
cât s-ar putea crede jumătatea sec. XVIII produce o răsturnare completă aceste
documente reapărând în circuitul diplomatic internaţionale şi româno-turc cu
prevederi reale şi cu o formulă neobişnuită, pentru turci, dar acceptabilă atât
pentru noi cât şi pentru întreaga Europă. Din acest moment „vechile tratate”
reîncep a produce efecte juridice. Aşa cum s-a arătat până acum în istoriografia
noastră7, viziunea românească este aceea a unor contracte durabile, bilaterale
cu drepturi şi obligaţii reciproce respectate de ambele părţi, viziune de tip
bizantin, roman şi european8.
În plata tributului văzându-se doar o răscumpărare a păcii, o garanţie a
contractului, un semn de bunăvoinţă ce nu afectează suveranitatea ţării9.
„Statul tributar îşi păstra autonomia internă şi o anumită libertate în
relaţiile internaţionale, fiind însă obligat să plătească în mod regulat tributul,
să se abţină de la orice act de ostilitate faţă de Imperiul otoman şi, în general,
să se integreze în politica externă a Porţii”[243].
Această situaţie era în tehnologia diplomatică islamică sancţionată prin
eliberarea unui hatiserif sau hatihumaiun, „act unilateral exprimând voinţa
sultanului, prin care i se făcea o notificare, somaţie să plătească un anumit
tribut. Dacă statul vizat se conforma acestei somaţii şi plătea regulat tributul şi
îndeplinea celelalte obligaţii. Poarta considera pentru moment, că pacea era
răscumpărată şi se abţinea de la acţiuni militare”11.
 Autorii mai vechi de drept internaţional, ocupându-se de situaţia statelor
tributare, subliniau această particularitate care constă în păstrarea
suveranităţii statului tributar deşi plata tributului era o dovadă a slăbiciunii
lui12.
În întreaga perioadă a sec. XVIII şi XIX una dintre cele mai obişnuite
comparaţii făcute între rolul şi prerogativele principatelor în Imperiul otoman
era aceea cu Sfântul Imperiu roman de neam german.
Din punct de vedere juridic13 sfântul imperiu preluase normele de drept
romane în care exista prevăzută situaţia de stat clientelar14.
Acest stat nu era considerat parte integrantă a imperiului (vezi Iudeea 63
î. Hr. – 69 d. Hr. sau Palmyra 120 d. Hr. – 175 d. Hr etc.), beneficia de existenţa
instituţiilor sale naţionale, a legislaţiei, libera practică a religiei, într-un cuvânt
completă autonomie, trupele romane aveau doar dreptul de trecere, iar
procesele între cetăţenii români şi cei ai statului respectiv se judecau conform
jurisdicţiei statului în cauză, nu celei romane.
În schimb se renunţă la dreptul la o politică externă proprie garanţia
sine-qua-non a realizării acordului şi declarării poporului respectiv ca „Socius
et amicus populus romanus” (prieten şi aliat al poporului roman) fiind de a
avea drept prieteni pe prietenii Romei şi de duşmani pe duşmanii ei. Plata
tributului întâlnindu-se, dar nefiind obligatorie. Trebuie arătat că deşi
jurisprudenţa română considera această stare ca durabilă şi oficializa printr-un
decret unilateral al senatului (asemănare cu practica orientală) în realitate şi
această situaţie era una temporară depinzând de raporturile de forţe.
Şi Dacia a fost un regat clientelar, dar a fost atacată şi cucerită, regatul
evreilor a suferit o permanentă reducere a drepturilor pentru ca în 69 d. Hr. în
urma unei răscoale să îi fie anulat statutul de regat şi transformat în provincie
romană, la fel şi Palmyra cucerită şi distrusă de Aurelian în 174.
Deci o astfel de stare apare oricând a sta mai degrabă sub imperiul forţei
decât al dreptului. Sfântul Imperiu Roman îşi va constituii şi el o jurisprudenţă
bazată pe necesitatea menţinerii unei existenţe cât de cât reale şi funcţionabile.
Astfel se consideră ca cele 380 de state ce îl alcătuiesc sunt state suverane
posedând propria lor organizare internă, autonomie religioasă (definitiv smulsă
abia în 1648 – la pacea de la Westfalia, dar începută a fi aplicată încă din
vremea lui Carol Quintul (1500–1558 pe baza principiului: religia principelui,
religia naţiunii”) şi autoconducere conform propriei tradiţii. Obligaţiile acestor
state sunt de a participa financiar la gestiunea imperiului, participarea la dieta
imperială şi la colegiul principilor şi implicit la alegerea împăraţilor.
La fiecare alegere de împăraţi se eliberau aşa numitele Capitulaţii
electoralece prevedeau diversele îngrădiri ale puterii imperiale.
Ca urmare puterea supremă în fiecare stat aparţinea „seniorilor locali”
care îşi organizau teritoriile după bunul lor plac înfiinţând armate, sisteme
financiare şi de impozit şi instituţii politico-administrative complet
independente.
Apare deci clar că termenul de capitulaţie dat actelor româneşti de
privilegii provine tocmai de la aceste capitulaţii. Însăşi primele acte otomane
eliberate unor beneficiari occidentali având această formă de emitere
unilaterală şi de acordare de privilegii au fost numite capitulaţii de către
occidentali sub influenţa actelor din Sfântul Imperiu Roman. Astfel că acest
termen de capitulaţii, deşi considerat şi cu argumente destul de solide ca
impropriu[244]este în fond mult mai aproape decât am fi crezut atât de
realitatea primelor ahidnamele date principatelor cât şi de cutuma europeană.
Pentru ambele părţi înseamnă acte de privilegii unilaterale, dar totuşi
negociate şi cuprinzând opiniile ambelor părţi, cu un caracter destul lipsit de
durabilitate (acest termen e folosit în legătură cu situaţia noastră, la 1676 de
francezul. La Croix, 1684, Eraumus Francisci englezul Rycaut – 1668 etc.). Aşa
că pentru realitatea actelor emise în secolele XV-XVI de către Poartă domnilor
români aceasta denumire este poate potrivită chiar dacă naşte confuzii cu
termenul de capitulaţii acordat puterilor europene.
Pentru efectul juridic dorit de iniţiatorii acestor acte, termenul de tratate
este cel mai corect, deoarece el are un element mult dorit de cele două părţii
bilateralitatea, caracterul de contract, clar.
În ceea ce priveşte asemănarea între situaţia juridică a ţărilor noastre şi
cea a statelor componente ale Sfântului Imperiu se impun câteva precizări: 1)
Ţările Române nu beneficiau de dreptul de a îl alege pe suveranul turc, precum
statele imperiului. Nu participau la operaţiunile de guvernare sub nici o formă.
2) Exploatarea financiară şi economică a Principatelor era enormă, în spaţiul
german nu exista ceva similar monopolului turcesc asupra comerţului ţărilor
române. 3) Statutul juridic al Statelor din Sf. Imperiu a cunoscut permanent un
regim larg, permiţând şi stabilirea de relaţii diplomatice şi existenţa de armate
naţionale care nu erau obligate la a lua parte la campaniile imperiului şi nici
nu exista un regim de supraveghere militară asemănător cetăţilor turceşti de pe
Dunăre. În plus după 1648 supunerea acestor state la imperiu devine aproape
complet formulată în timp ce strângerea în chingi a Ţărilor Române se
accentuează după această dată. 4) Suveranii statelor imperiului nu sunt aleşi
de împărat şi nici nu primesc obligatoriu o sancţiune a alegerii lor de la acesta,
cazuri de cumpărare a tronului precum în Ţările Române nu se întâlnesc.
Din toate aceste puncte de vedere chiar şi juriştilor străini (vezi Thibault
– Lefebvre[245] ) acest model li s-a părut destul de neaplicabil ţărilor române
fiind în unele lucrări înlocuit cu modelul relaţiilor între statul papal şi regatul
Neapolelui17.
Astfel în secolul al XI când normanzii cuceriseră Sicilia şi eliberaseră
sudul Italiei de sub stăpânirea şi respectiv ameninţarea arabilor ei făcuseră
acest lucru cu consimţirea papei. Acesta ulterior a recunoscut regatul înfiinţat
de normanzi în regiune şi în schimbul unei sume de bani ce urma a fi vărsată
anual de regii de la Palermo şi a recunoaşterii lui ca suzeran nominal şi a
oferirii unui ajutor militar la ceas de nevoie a dat o bulă de recunoaştere a
regilor normanzi18 (1060) act ce trebuia reînnoit la fiecare nou suveran
normand. Această situaţie a fost perpetuată până la cucerirea napoleoniană a
peninsulei şi alungarea Burbonilor din insulă şi înlocuirea lor cu Joachim
Murat care a refuzat să se conformeze vechiului obicei şi ulterior după
revenirea lor acelaşi lucru l-au făcut şi Bourbonii spanioli (Ferdinand al VIII-
lea).
 Acest sistem apare mult mai aproape de cel românesc deoarece: (1)
Ambele state îşi menţin integritatea. (2) Este prevăzută o contribuţie financiară
doar pentru recunoaşterea domniei, nu există însă monopol economic. (3)
Statul napolitan e supus doar ca suzeran papei şi nu statului, la fel domnii
români faţă de împărat. (4) Necesitatea acordării de ajutor militar este
prevăzută. (5) În contul acestor obligaţii apare completa autonomie internă şi
chiar o libertate diplomatică (similară cu cea a Ţărilor Române). (6) Este
prevăzută completa libertate religioasă (în regat erau musulmani, evrei, catolici,
creştini răsăriteni (ortodocşi) şi un control strict al bisericii din regat exercitat
de regii de la Palermo19 – exact ca în cazul voievozilor români.
La aceasta se adaugă existenţa particulei „Dei graţia” – prin mila lui
Dumnezeu şi autoritatea juridică supremă în regat indiferent de părţile aflate în
discuţie. Ca urmare acest model apare pe drept cuvânt mult mai apropiat de
realităţile româneşti decât cel al Sfântului Imperiu.
Singurele diferenţe provin din faptul că puterea militară şi economică a
suzeranului nominal: papa era mult mai redusă decât cea a statului protejat:
Neapole. Ca urmare cu excepţia secolelor XII-XIII când papalitatea mai
dispunea de puteri militare şi politice ridicate şi implicit a intervenit în forţă în
problemele regatului[246], perioada următoare a fost una mult mai liniştită, de
status-quo în care primejdiile pentru regatul Neapolelui nu au mai venit din
partea puterii suzerane ci a altor state din regiune.
Trebuie ilustrat că această dezbatere asupra unui model juridic sau altul
nu e câtuşi de puţin atât de nefolositoare pe cât ar părea la prima vedere. Să
nu uităm că în sec. XVII-XVIII ne aflăm încă în faţa unei societăţi medievale,
ţinând încă la cutumele romane şi având nevoie spre a înţelege situaţiile
diferite, de exemple familiare: Statul Neapole sau Sf. Imperiu. Făcând abstracţie
de aceste comparaţii, diplomaţii europeni şi intelectualitatea timpului ar fi avut
mari probleme în a înţelege statutul principatelor şi implicit în a le asigura
sprijinul şi integra în planurile şi tratatele lor. Acestei nevoi de similaritate, de
legătură cu o situaţie cunoscută îi datorăm de fapt şi termenul de capitulaţii
acordat actelor de privilegii – arhidnamele – date de Poartă, Ţărilor Române.
Aşa cum am arătat acest termen vine din mediul Sfântului Imperiu şi a fost
folosit şi pentru actele date de Poartă ca privilegii comerciale ţărilor occidentale.
Să lămurim un pic confuzia între cele două tipuri de capitulaţii, cele
economice, date puterilor occidentale şi cele politice, date Ţărilor Române.
În primul caz, capitulaţiile către puterile occidentale au fost date pentru
prima oară Franţei în vremea lui Soliman Magnificul (1521 – 1566) au urmat
cele date Austriei (1718) şi (1747), Suediei (1737), Regatului Neapole (1740),
Danemarca (1746); Toscana (1747), Prusia (1761); Spania (1782), Rusia (1783),
Sardinia (1823), Belgia (1838), Portugalia (1843), Bavaria (1870)[247].
La originea acestor acte stă în primul rând interesul economic
„dezvoltarea comerţului e în mod incontestabil la originea capitulaţiilor”22.
Aceste acte, aşa cum le cunoştea Europa aveau „un caracter personal şi
provizoriu”23.
 Totuşi ele puteau fi oricând dezvoltate conform interesului puterii
beneficiare: „În ciuda preciziei textului, capitulaţiile se pot preta – la limita
bunei credinţe – la interpretări divergente”24.
Pentru puterile europene ele constituiau astfel o armă redutabilă în jocul
lor antiotoman: „Protejarea autohtonilor a fost arma cea mai redutabilă pe care
puterile rivale Porţii au îndreptat-o (prin capitulaţii – n.n.) contra suveranităţii
Imperiului otoman”25.
Cea mai largă capitulaţie, care a fost şi prima – cea franceză (care ulterior
a şi slujit de model celorlalte puteri la negocierile cu Poarta în vederea obţinerii
unor privilegii similare) prevedea în mare: protectoratul religios asupra
creştinilor de rit latin – catolic şi asupra teritoriilor socotite sacre – Ierusalim.
clauza naţiunii celei mai favorizate pe tărâm economic imunitate juridică
pentru cetăţenii statului respectiv pe teritoriul imperiului26.
Iniţial prima opinie faţă de confuzia capitulaţii româneşti – capitulaţii
occidentale a fost aceea că datorită unei vagi asemănări de conţinut, unei
identităţi de titlul – arhidname – hatişerif – şi de emitent pentru mai multă
uşurinţă diplomaţia europeană a preluat acest termen în defavoarea celui
românesc de tratat sau privilegiu.
Enorma literatură adresată problemei capitulaţiilor ar fi permis o mai
uşoară orientare în problemele româneşti, europenilor: „vasta literatură esenţial
juridică consacrată capitulaţiilor e în ansamblu copleşitoare”27 aprecia şi
Thobie.
Această idee trebuie reformulată şi completată cu o alta: anume că
această confuzie era voită.
Tocmai existenţa unei imense literaturi juridice consacrată subiectului, a
unei practici de aproape 300 de ani cu capitulaţiile şi a interesului clar al
tuturor puterilor vecine imperiului şi Ţărilor Române sau cu interese în zonă de
a intervenii activ în afacerile Porţii în regiune făcea extrem de convenabilă
asimilarea actelor furnizate de români cu celebrele capitulaţii occidentale.
Ele asigurau practic, aşa cum a arătat şi Thobie, posibilităţi nelimitate de
continua lărgire şi intervenţie. Un joc diplomatic enorm se deschidea,
acceptarea termenului de tratat ar fi asigurat într-adevăr respectarea
scrupuloasă a cererilor patrioţilor români, dar atât, nici o altă speranţă de
viitor. Un tratat obliga şi e încheiat pe o perioadă definitivă, numai o rupere a
lui îl poate modifica. Capitulaţiile în schimb sunt maleabile, permit în primul
rând urmărirea interesului celui care are puterea nu atât al statului care le-a
eliberat şi al beneficiarului.
Termenul de capitulaţii era complet impropriu pentru actele date de
patrioţii români şi totuşi el va fi folosit de întreaga Europă şi nu doar din motive
de comoditate, ci în primul rând de interes.
Românii îşi ilustraseră drepturile prin tratate: adică „prin convenţii
scrise, încheiate între două sau mai multe state, prin care se stabilesc relaţiile
reciproce dintre ele, condiţiile încheierii unei păci etc.”[248] Acte bilaterale,
durabile, ferme ceea ce nu convenea interesului rus sau european. Termenul de
capitulaţii ce nu avea niciuna din caracteristicile de mai sus era prea fals spre a
fi perpetuat dacă nu ar fi existat motive temeinice pentru această: interesul,
posibilitatea de a exercita continue presiuni asupra Porţii prin aceste acte
oricând transformabile.
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi care dădea dreptul principatelor la a se
bucura de toate scutirile şi privilegiile din vremea sultanului Mehmed IV a fost
în fond prima incluziune a capitulaţiilor într-un acord internaţional (aşa cum
am văzut ele fuseseră incluse în 1711 la Luţk, dar într-un tratat moldo-rus şi
nu unul între două mari puteri). Această includere era destul de vagă, nu se
preciza care erau acele drepturi şi nici nu se indica un act În care ele erau
conţinute. Hatişeriful din 1774 apare ca mult mai interesant clarificând care
erau aceste drepturi în viziunea Porţii, dar el era practic o capitulaţie – politică
în stilul cu care Europa se obişnuise şi nu satisfăcea cererile nici ale românilor,
nici ale Rusiei.
Convenţia de la Ainali – Kavak ([262] martie 1779)29 deşi a fost semnată
spre a clarifica aceste nelămuriri a eşuat în fapt. Ea nu a adus un plan
punctual, care să arate ce sunt aceste privilegii (deşi acte care să le ilustreze
existau, dar aşa cum am demonstrat nu privilegiile în sine erau scopul Rusiei
sau al puterilor europene cât de a dobândii ele însele puteri în a intervenii în
afacerile interne ale Porţii).
Convenţia s-a mulţumit în a reafirma dorinţa părţilor de a se conforma
tratatului de la Kuciuk-Kainargi (ceea ce însemna că hatişeriful) din 1774 nu
restabilise complet drepturile din vremea lui Mehmed IV) şi a da Rusiei, în locul
„dreptului de a vorbi în favoarea Principatelor” un drept mai direct, de
„intercesiune”30, de intervenţie. Drept urmat de senedul din 1783 (1784 după
Văcărescu, data citirii lui în Principate)31.
Tratatul de pace de la Iaşi din ianuarie 179132 a reiterat prevederile de la
Kucuk Kainargi şi Ainali Kavak şi a forţat Poarta să recunoască tractatele „de
privilegii” ale ţărilor române în „cartea de lege – Kanunname sau legea nouă
(Kanun-l-cedid). Aceasta cuprinde 28 de articole comune pentru ambele
principate şi stabilind obligaţiile materiale faţă de Poartă (cu indicarea naturii,
plăţii şi cuantumului) modul de numire al domnitorilor, normele supuşilor
otomani în relaţiile cu Ţările Române.
„Din document rezultă autonomia de care se bucura Ţara Românească şi
Moldova în ceea ce priveşte relaţiile lor cu Imperiul otoman”[273] totul (inclusiv
recunoaşterea acestor vechi tratate centrat în cuvintele-cheie: „Ţara
Românească şi Moldova fiind, din trecut şi până acum, slobode în toate
privinţele, prin separare la cancelarie şi prin interzicerea călcării lor cu
piciorul”34.
Din acest moment invocarea „tractatelor” de privilegii, a capitulaţiilor
politice se putea baza pe această recunoaştere a Porţii, dar era din nou o
recunoaştere unilaterală şi nu o sancţiune într-un tratat internaţional. Ca
urmare a nemulţumirii din Principate şi a dorinţei Porţii de a evita printr-un
condominium româno-otoman viitoarele intervenţii ruse, la 17/29 august 1802
se eliberează un nou hatiserif ce stabileşte haracul la 619 pungi de bani.
Peste aceste obligaţii nu se mai poate solicita nimic, interdicţia de a
practica comerţul fără aprobare şi de a avea proprietăţi şi a se stabilii în ţară
pentru turci şi durata domniei stabilită la 7 ani[250].
 Deşi apar câteva noi privilegii şi se anunţă din nou că astfel de privilegii
existau în actele din vechime totuşi situaţia rămâne neschimbată în privinţa
capitulaţiilor36.
Primii care vor face pasul de a le trece (într-o formă ocolită) întrun tratat
vor fi ruşii care la articolul 5 al tratatului de la Bucureşti fac să fie notat că
„Înaltă împărăţie să respecte documentele şi seneturile cu privire la privilegiile
Ţării Româneşti şi Moldovei, care au fost încheiate până la începutul
războiului”37.
Următorul pas va fi făcut la 1822 când Poarta va anunţa restabilirea
domniilor pământene ca o urmare a vechilor drepturi ale Ţărilor Române.
Rusia va relua şi ea în acest caz lupta pentru capitulaţii notând în
convenţia din 25 septembrie /7 octombrie 1826 de la Cetatea Albă (Akerman) la
articolul III „Sublima Poartă se angajează în mod solemn să respecte numitele
privilegii, tratate şi acte, cu orice prilej, cu cea mai scrupuloasă fidelitate şi
făgăduieşte să reînnoiască într-un răstimp de 6 luni de la ratificarea prezentei
convenţii hatişerifurile din 1802 care au specificat şi garantat însăşi aceste
privilegii”38.
Într-un act separat referitor la cele două Principate se prevedea:
respectarea deciziilor luate „în privinţa menţinerii privilegiilor şi, în special, în
privinţa respectării clauzelor şi articolelor inserate în prezentul act”[251]. Toate
celelalte drepturi şi privilegii ale principatelor Moldovei şi Valahiei şi toate
hatiseifurile care le privesc vor fi menţinute şi respectate40.
Era de acum o schimbare clară, tratatele din trecut, orice formă ce
asigura vreun privilegiu principatelor era astfel recunoscută de cele două
puteri. De acum „capitulaţiile politice” date de Poartă. Principatelor şi refăcute
la 1772 erau o parte a dreptului internaţional.
Nici trei ani mai târziu, la Adrianopol, acest lucru era recunoscut acum
în clar; „Principatele Moldovei şi Valahiei punându-se, în urma unei capitulaţii
sub suzeranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantându-le prosperitatea, este de
la sine înţeles că ele îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile care le-au fost
acordate, fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două
imperii sau prin hatiseifurile date în diverse momente”41.
În actul separat, semnat la aceeaşi dată, privind situaţia principatelor se
nota ca „Sublima Poartă făgăduieşte şi se angajează să vegheze în mod
scrupulos ca privilegiile acordate Moldovei şi Valahiei să nu fie încălcate în nici
un chip”42.
Din acest moment în mod clar ambele puteri recunosc capitulaţiile, nu
menţionează în continuare nici un an, nici un beneficiar din contră, stabilesc
ca toate să fie aplicate.
Din acest moment drumul actelor de la 1772 este larg deschis nimic nu
le mai poate opri, ele fiind înscrise într-un tratat şi sunt recunoscute în clar, de
cele două părţi. Ele sunt acte cu caracter juridic internaţional, obligatoriu şi
recunoscute ca atare. Prin ele „guvernul celor două principate bucurându-se de
toate privilegiile unei administraţii interne, independente”43.
 Ce a modificat opinia Rusiei? „Capitulaţiile” îi erau cunoscute de la 1772,
dovezile în sprijinul lor, toate materialele îi erau la dispoziţie de peste 50 de ani,
deci nu aici e de căutat răspunsul.
Adevăratul motiv constă în faptul că se trecea la o nouă etapă în
destrămarea imperiului otoman. Până acum Principatele primiseră noi şi noi
privilegii, în măsura interesului Rusiei şi spre a fi un permanent focar de
tensiune „casus belli” la Dunărea de Jos. Toate războaiele de până atunci
avându-şi punctul de plecare în chestiuni legate de Principate. De acum
condiţia lor, doar de cal troian, nu mai satisfăcea ele urmau a fi declarate
independente şi fie anexate ulterior la Rusia fie puse sub protectoratul ei
unilateral şi folosite în ambele cazuri ca punte de legătură cu alte 3 ţări ce
intrau acum în sfera de interes rusă: Serbia, Grecia şi Bulgaria ce urmau a fi
smulse Imperiului otoman. Spre a se realiza ruperea Principatelor prima etapă
era în mod normat transformarea lor în ţări independente prin „tractatele”
încheiate cu Poarta. Tratate care odată recunoscute oficial puteau fi şi rupte
prin voinţa românilor (e ceea ce se va întâmpla la 1848 când ruşii vor cere
românilor să se proclame independenţi şi să îşi răscumpere legătura de Poarta,
propunere respinsă de români) cât de „independente” ar fi fost noile state e
lesne de imaginat.
Urmărindu-şi scopul de la 1829, Rusia va pune ca semnatar al Tratatului
de la Adrianopol şi Principatele, căci ele de acum erau recunoscute ca
independente de Poartă şi doar supuse ei prin plata tributului. Astfel în
octombrie 1830 e semnat un protocol de recunoaştere a tratatului de la
Adrianopol, purtând semnăturile plenipotenţiarilor ruşi, turci şi a vornicului
Mihai Ghica pentru cele două Principate. Deci tratatul de la Adrianopole apărea
acum ca fiind realizat între 4 părţi, două puteri principale şi două state
secundare, dar cu drepturi suverane de a încheia acte internaţionale.
Prevederile de la Adrianopol vor fi reîntărite prin tratatul de la Unkiar –
Iskellessi care transforma Rusia în protectoarea însăşi a Porţii şi din nou la
17/29 ianuarie 1834 prin Protocolul de la Sankt-Petersburg.
Ultimul arăta şi limitele bunăvoinţei Rusiei şi de ce aceasta întârziase
atâta timp în a recunoaşte vechile tratate ale Principatelor cu Poarta. Dorinţa
de a le avea în mână, de ale şantaja, de a fi ea aceea care să stabilească când şi
ce privilegii vor fi date şi mai ales temerea cumplită a celor două puteri de o
domnie pe viaţă, implicit mai puţin sensibilă la presiuni. Rusia oricum nu
dorise revenirea la domniile pământene fanarioţii îi erau mult mai uşor de
mânuit, dar trecerea la o domnie pe viaţă îi era absolut de netolerat, ar fi
pierdut cel mai puternic mijloc de presiune, aşa încât a înlăturat această
posibilitate stabilind prin convenţia din ianuarie 1834 că doar de această dată
domnii vor fi numiţi pe o perioadă determinată[252].
Recunoaşterea „capitulaţiilor” era implicit manevrată nu atât în folosul
Principatelor cât mai ales în folosul Rusiei.
Odată aceste acte recunoscute Rusiei îi era tot mai greu în a da înapoi
astfel încât după 1848, chiar şi convenţia de la Balta Liman ce încălca grav
statutul dat de capitulaţii menţiona la art. VII: „Este de la sine înţeles că
prezentul act motivat de circumstanţe excepţionale şi încheiat pe un termen
limitat, nu constituie nici o derogare de la stipulaţiile existente între cele două
curţi în privinţa principatelor Valahiei şi Moldovei şi că toate tratatele
anterioare întărite prin actul separat al tratatului de la Adrianopole îşi
păstrează întreaga putere şi valoare”45-46.
Toate aceste acte vor naşte şi interesul experţilor juridici occidentali.
Aceştia preiau scrieri mai vechi pe subiect (Jean Bodin, De republica libri six,
lib. I, cap. IX sau Hugo Grotius, De jure belli ac pacis libi tres, cartea III,
capitolele III şi XXII. Puffendorf cu „Le droit de la nature et des gens, vol. II,
cartea VII, capitolul IV şi IX). Sau scrieri mai noi precum cea a lui Vattel (Les
droit des gens ou principes de la lois naturelle, vol. I, cartea I, cap. I,
subcapitolul 7) şi le folosesc spre a clarifica situaţia statelor tributare (acelaşi
lucru îl va face şi Rouyer Colard, dar la 1859 sau Paul Martens în „Precis du
Droit des Gens”, cartea I, cap. I p.78-80) condiţiile sunt clare: astfel de acte „nu
poartă nici un atentat la suveranitate căci nu e vorba decât de un act onorific.
Şi de un tribut, iar stipulaţiile nu afectează jurisdicţia absolută şi independentă
a principatelor”47.
Pornind de la astfel de concluzii este de înţeles de ce la 1853 Nesselrode îi
cerea lui Resid Paşa spre a evita războiul un act clar de recunoaştere a
termenilor exacţi ai capitulaţiilor:” În scopul de a face să înceteze pentru
totdeauna toate pricinile de neînţelegere, toate îndoielile şi toate reclamaţiile
privitoare la drepturile şi privilegiile care au fost încuviinţate şi asigurate prin
vechi împăraţi otomani locuitorilor Moldovei şi ai Valahiei… s-au stipulat prin
convenţia de faţă următoarele condiţii”[253].
Deci era o nouă etapă, a manipulării şi recunoaşterii oficiale chiar a
capitulaţiilor cu conţinut înregistrat internaţional.
În 1855, o conferinţă internaţională, la Viena, cuprinzând reprezentanţi
ai Austriei, Rusiei, Imperiului otoman, Prusiei, Sardiniei, Franţei şi Angliei
decidea condiţiile clare cu privire la Principate „să urmeze înainte a atârna de
sublima Poartă în puterea capitulaţiunilor şi a haturilor împărăteşti.
Li se garantează, teritoriul lor, o cârmuire neatârnată şi naţională,
libertatea cultului, a religiunei, a comerţului şi a navigaţiei, ele vor avea o
putere armată”49.
În actul final al conferinţei intitulat „Memorandul privind Principatele
Române din 14/26 martie 1855” se prevedea că datorită istoriei şi relaţiilor
speciale existente cu Poarta, Ţările Române au o cu totul altă poziţie decât
Serbia sau alte state balcanice ceea ce le face apte pentru unire, pentru o
dinastie străină şi pentru ample reforme interne”50.
La conferinţa de la Constantinopol (decembrie 1855 – ianuarie 1856) s-a
adoptat un protocol în 30 de puncte menit a stabilii noul statut juridic al
Principatelor. Încă de la început (actul avea 30 de puncte) după ce se preciza că
valabilitatea tuturor actelor încheiate între Rusia şi Poartă încetează, se
recunoşteau capitulaţiile, vechile drepturi de autonomie ale ţări, vechile
privilegii conţinute în ele, dar „punându-se complet în armonie cu progresele
timpului, nevoile şi dorinţele tuturor claselor populaţiei şi raporturile stabilite
într-un interes comun cu Imperiul otoman”51.
 Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 avea să prevadă la art.21 că
„Principatele Moldovei şi Valahiei vor urma înainte a se bucura sub
suzeranitatea Porţii şi sub garanţia puterilor contractante de privilegiile şi
scutirile în a căror stăpânire se află. Nimeni nu va avea dreptul de a se
amesteca în trebile lor lăuntrice”[254] iar la art.22. „Sublima Poartă se leagă a
păstra ziselor principate o administraţie reatârnată şi naţională precum şi
deplina libertate de cult, legiuire, comerţ şi navigaţie”53.
Deşi s-a susţinut pentru Tratatul de la Paris o imagine triumfală totuşi s-
a arătat adeseori că el nu a creat tocmai cadrul cel mai proprie intereselor
româneşti54. Numai lupta dură dusă de ele a permis în final realizarea
programului naţional. Aceeaşi situaţie e şi în ceea ce priveşte problema
capitulaţiilor, care deşi recunoscute şi integrate în două conferinţe
internaţionale, erau modernizate adică transformau teritoriul românesc în
teritoriu component imperiului otoman şi nu erau înscrise în textul final al
tratatului.
Era un pas înapoi, dar care avea să se transforme ulterior, în 1858 şi
1859 într-o victorie completă pentru partea românească. Raza de soare era că
din acest moment o Europă întreagă prin semnăturile pe cele două protocoale
de la Viena (1855) şi Constantinopol (1856) aprobaseră existenţa juridică a
capitulaţiilor, le consideră acte veridice şi le integraseră în dreptul
internaţional. În special protocolul de la Constantinopol (11 februarie 1856) era
de o mare importantă pentru recunoaşterea capitulaţiilor căci în faţa a marilor
puteri, Poarta accepta a „confirma privilegiile şi imunităţile acordate de Baiazid
I şi Mahomed II”55. Era un întreg drum care fusese parcurs din 1829 până
atunci. Drum al triumfului „vechilor tractate” – al capitulaţiilor – „precedentele
create prin convenţia de la Akerman şi prin tratatul de la Adrianopole, când
pentru Principate au fost încheiate acte separate au fost o nouă extensiune prin
lărgirea numărului de Puteri contractante şi printr-o nouă definire”[255] a
raporturilor româno-turce, care învedera tacit că Principatele nu făceau parte
integrantă din Imperiul otoman, în accepţiunea juridică politică oficială, de
atunci chestiunile privitoare la ţările noastre fiind tratate separat de cele ale
Porţii.
Adică citându-l pe Martens „Dacă se respectează istoria, dacă se
păstrează înţelesul tractatelor după cuvintele lor, apoi este invederat (…) că
Ţara Românească (…) n-a pierdut niciodată caracterul esenţial al suveranităţii
sale; că statul (…) n-are a primii legi de la nimeni”57.
Ţara Românească este un stat suveran58. „Dacă se respectă istoria”,
spunea Martens, iar cele două congrese hotărâseră că ea trebuie respectată.
Evoluţia va continua când alte două acte internaţionale vor recunoaşte
drepturile cuprinse în capitulaţii, în primul rând un raport al Comisiei
europene de la Bucureşti care le înregistra ca acte internaţionale şi fundamente
ale cererilor româneşti şi le înscria textul în circuitul relaţiilor internaţionale
socotind că rolul lor este acela de-a „supune Congresului faptele care sunt de
natură a servii drept bază pentru aprecierile lui”59.
Apoi a urmat adevărata victorie a vechilor tratate prin înscrierea lor, sub
semnăturile reprezentanţilor celor mai mari puteri ale Europei timpului, în
Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 care la punctul 2 nota
„capitulaţiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al-LI-lea, Selim I, Soliman II,
reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă şi pe care mai multe
Hatişerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat”60. Din nou vechile tratate
au fost implicate în apărarea drepturilor Principatelor în perioada Congreselor
de la Paris din 1859, când se punea problema recunoaşterii dublei alegeri,
recunoaştere care a fost obţinută tot pe baza acordului general european
privind drepturile conţinute de capitulaţii. Toate aceste recunoaşteri succesive
au făcut să intre şi mai mult în conştiinţa juridică europeană acordul privind
impunerea ca bază a oricărei norme privind Principatele a acestor vechi acte.
Ofensiva diplomatică la nivel european lansată pe parcursul anului 1860-
l861 şi vizând recunoaşterea dublei uniri va avea din nou ca nucleu principal al
activităţii agenţiilor diplomatice româneşti de la Paris, Londra şi mai ales
Constantinopol tot ideea capitulaţiilor.[256] Această ofensivă neîntreruptă îşi
vede roadele şi confirmarea în recunoaşterea „Statutului Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris „realizat în urma loviturii de stat din 2 mai 1864,
recunoaştere prin care după aprecierea domnitorului” România numai de azi
reintră în autonomia sa din lăuntru, cuprinsă în vechile noastre capitulaţii,
încheiate cu Înalta Poartă şi garantate prin tratatul de Paris”62.
La fel de importantă, servind drept confirmare internaţională, va fi şi
decizia luată după lungi luni de eforturi diplomatice în 1866, privind dreptul
românilor de a-şi alege un suveran dintr-o casă domnitoare străină.
La acceptarea alegerii lui Carol I, ca domnitor partida naţională sa servit
din nou de bogata argumentaţie oferită de drepturile de autonomie prevăzute de
capitulaţii şi de istoria românilor. Acceptarea acestei argumentaţii ca bază
juridică pentru acest nou drept cucerit de români a fost o nouă victorie a teorie
capitulaţiilor. Acest lucru se poate observa clar din adresa pe care noul prinţ
domnitor o adresează după obţinerea recunoaşterii sale „urbi et orbi”: „mă leg
în numele meu şi al succesorilor mei să respect cu scrupulozitate drepturile de
suzeranitate asupra Principatelor Unite care fac parte integrantă din Imperiu în
limitele fixate de capitulaţii şi de tratatul de Paris”63. Dornic să menţină
informaţia privind conţinutul capitulaţiilor la nivelul diplomaţiei europene M. A.
E. va lua iniţiativa dotării tuturor diplomaţilor români şi a misiunilor
diplomatice cu lucrarea „Colecţiune de tratatele şi convenţiile României cu
puterile străine de la anul 1368 până în zilele noastre”. Nici la un an de la
apariţia lucrării şi aceasta îşi va dovedi pe deplin utilitatea, odată cu izbucnirea
şirului de crize balcanice ce va duce regiunea în mod inexorabil către război. În
întreaga dispută legată de statutul Principatelor Unite în această perioadă
argumentaţia românească se va roti din nou în jurul capitulaţiilor, de data
aceasta cu mult mai puţin succes datorită tensionatei situaţii internaţionale.
Odată cu izbucnirea conflictului autorităţile de la Bucureşti încep să îşi
pregătesc apărarea pentru eventualul congres de pace, ce va cuprinde el ne
răspunde M. Kogălniceanu: „dosarul nostru trebuie să cuprindă instrumentele
europene privind ţara noastră au sancţionat toate vechile capitulaţii ale
Principatelor cu Sublima Poartă”[257].
 Efortul enorm depus de delegaţia română pe perioada Congresului de
pace de la Berlin pe baza juridică asigurată de capitulaţii poate fi reconstituit
după opiniile lui I. C. Brătianu: „capitulaţiile ne asigură dreptul nostru de a
face război şi tratate şi prin urmare şi de a lua parte la congresul unde se
tratează despre acele tratate”65. Argumentele juridice ale părţii române nu vor
fi luate în seamă de marile puteri ce nu vor acorda părţii române dreptul la
reprezentare în congres, dar recunoscând în mod condiţionat independenţa
României „Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României, legând-
o de condiţiunile expuse de condiţiunile expuse în următoarele două
articole”66.
Odată cu această recunoaştere internaţională lunga epopee a
capitulaţiilor lua sfârşit, drepturile naţiunii române erau complet afirmate, iar
noul stat se bucura de deplinătatea drepturilor sale. Un capitol strălucit al
diplomaţiei româneşti lua sfârşit.
În încheiere trebuie spus că problema drepturilor unui stat aflat în
situaţia de vasalitate şi a statelor aflate sub statutul de protectorat (cazul
Principatelor în lunga perioadă de la 1829-l853) rămâne încă un subiect de
dezbatere aprinsă în literatura juridică românească şi internaţională.
Astfel cele mai noi cărţi pe subiect67 consideră că spre a putea întreţine
relaţii internaţionale un stat trebuie să aibă: o populaţie stabilă, un teritoriu
determinat, un guvern, ori Principatele se bucură de toate aceste aspecte în
toată istoria lor. În acelaşi timp se consideră că statele aflate sub regimul
vasalităţii şi al protectoratului se disting de celelalte state libere prin cesiunea
dreptului lor la reprezentare internaţională în favoarea suveranului sau al
protectorului. Se menţine astfel chiar şi acum ideea că aceste state sunt „semi-
suverane sau fără suveranitate deplină”68 deşi ele întrunesc toate condiţiile
unei acţiuni diplomatice libere cum era şi cazul Principatelor Române.
Bineînţeles aceste teorii sunt încă obiect de dezbatere activă la aproape 300 de
ani de la naşterea lor (şi sub impactul problemei capitulaţiilor) deoarece în
spatele lor se pun probleme reale, privind soarta a milioane de oameni trăind în
aceste ţări ce se confruntă cu interesele marilor puteri tentate să îşi menţină
puterea, indiferent de voinţa populaţiilor şi fără limită de timp. Ca atare o astfel
de dezbatere atinge încă cele mai importante probleme internaţionale şi cele
mai sensibile poziţii unde înfruntarea rămâne activă, iar experienţa cazului
românesc îşi menţine relevanţa.
e u r o p e a n e u r o p e a n e u r o p e a n aaaaa e u r o p e a n e u r o p
e a n Capitulaţiile au pătruns în conştiinţa europeană la doar câţiva ani
diferenţă faţă de momentul emiterii primelor ahidnamele de către Poartă.
Datorită importanţei Principatelor drept barieră la gurile Dunării, ca
stavilă faţă de atacul otoman, atenţia Europei a fost fără îndoială aţintită
asupra acestui spaţiu la răscrucea secolelor XV–XVI – secolele eroicei rezistenţe
antiotomane[258].
Modul de înregistrare a existenţei posibilităţii unor raporturi pacifice cu
Poarta, a încheierii unor înţelegeri ce garantau pacea pentru plata unui tribut
interesau direct vaste spaţii de Europei centrale aflate în perspectiva unui
contact direct cu masiva putere otomană.
 Ca urmare toate relatările despre aceste înţelegeri au fost făcute în spirit
european şi adresate unui consumator european. Ele au prevăzut existenţa
unor tratate, a unor înţelegeri cu caracter şi obligaţii bilaterale care au asigurat
românilor un statut aparte în S-E Europei ca urmare a eroicei lor rezistenţe.
Cum spunea Jan Duglos românii s-au încheiat prin tratate ca învingători
şi nu ca învinşi. Iar un text din lucrarea „Ad. Innocentium VIII de bello Turcis
inferendo oratio” a lui Filippo Buonacorsi Callimachus arată că românii „au
ajuns totuşi la supunere astfel încât să-şi păstreze toate legile lor, împreună cu
avuţiile şi până aproape toate legile lor, împreună cu avuţiile şi până aproape şi
libertatea”[259].
Această idee despre existenţa unor drepturi şi a unei situaţii privilegiate a
românilor înscrise în tratate, va face ca tradiţia istorică despre capitulaţii (şi în
fond precum am arătat clar, opinia existentă în întreaga societate românească
din secolele XV–XVI despre participarea la încheierea unor tratate şi conştiinţa
că aveau aceste tratate în arhivele lor, într-o formă poate puţin neobişnuită, dar
nu mai puţin legală) să fie cu uşurinţă acceptată în lumea diplomatică. Efortul
de clarificare a situaţiei Principatelor, derulat la mijlocul secolului XVII şi
începutul secolului XVIII de către operele lui Dimitrie Cantemir şi a diverşilor
cronicari (Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Stolnicul Constantin
Cantacuzino etc.) a contribuit şi el la încetăţenirea acestei idei în lumea
europeană.
Un reprezentant european în principate exact în această perioadă: Anton
Maria Del Chiaro: e cucerit de aceste opinii şi se va face purtătorul lor în lumea
diplomatică occidentală. Anton Maria Del Chiaro cunoaşte vechea tradiţie a
închinării sub Mircea şi mai ales după Vlad Ţepeş (în mod cert de la stolnicul
Cantacuzino şi în fond relatarea lui… ne arată ce am pierdut odată cu
pierderea lucrării „Istoria Ţării Româneşti” a stolnicului).
Astfel Del Chiaro povesteşte: „un exemplu istoric al nestatorniciei
boierilor este în tragica poveste a lui Vlad care pe când se lupta vitejeşte cu
turcii pentru independenţa ţării a fost trădat de boieri, aceştia încheind pace cu
sultanul şi acceptând să-l plătească un tribut anual de 12.000 florini ungureşti
de aur”[260].
Unul dintre cei mai interesanţi călători dinainte de 1768 şi unul din cei
mai bine informaţi e fără îndoială Charles de Peyssonnel4 (el inserează
interesante referinţe despre români şi face primele propuneri pentru înfiinţarea
unui consulat francez în Principate5). Din discuţii pe care le poartă fără
îndoială cu reprezentanţi ai familiei Cantacuzino el află despre tradiţia
închinării Principatelor câteva detalii extrem de Editura Sport-Turism, 1985, p.
45. 4 despre el vezi V. Mihordea, Charles de Peysonnel în „Balcania” V, 1 (1942)
p. 365- 392. 5 N. Isar, Principatele române în epoca modernă, Bucureşti,
Editura Universităţii Bucureşti, 1998, p. 198.
importante, deoarece el le află înainte de aşa numita dată a cererii
capitulaţiilor: 1772 ilustrând opinia noastră că ele sunt create într-o primă
formă cel puţin înainte de 1768, iar ca tradiţie ele există încă de la jumătatea
secolului XVII, ca memorie a hatişerifurilor originale din secolul XV–XVII.
 Astfel Peysonnel află şi va prezenta mai departe Europei că: „Ţara
Românească ar fi fost supusă otomanilor sub domnia sultanului Mahomed I în
anul 1418 şi ar fi fost silită de atunci să plătească tribut, deşi numeroşi
voievozi s-au străduit să scuture jugul otoman[261] „ iar despre Moldova va
arăta că „fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan se supune Porţii”7 cu clauze
asemănătoare.
Iată deci informaţiile complete pe care le obţine Peysonnel de la boierii
noştri: ani, date complete şi clauze ale închinării, mai e posibil să se susţină că
ruşii au creat capitulaţiile sau că ele s-au făcut în grabă, în preajma
congresului de la Focşani? Credem că nu.
La fel de interesante sunt informaţiile pe care le obţinem din „Memoires
du baron de Tott sur les Tures et les Tartares” 4 vol. Amsterdam, 1784, călător
prin principate, în anii 1767-l769, de început ai războiului ruso-turc”8.
Despre situaţia juridică a Principatelor el notează următoarele: „Supuşi
de mult timp, de părinţii lor, sub credinţa tratatelor aceste popoare nu ar fi
trebuit să cunoască despotismul pe care prin schimbările suveranilor lor le-a
fost impus de Poarta otomană. Moldova supusă iniţial doar prin plata unei mici
reverenţe la fel ca şi Valahia, ele se bucurau de o umbră de libertate”9 Baronul
de Tott e deci practic perfect informat el ştie în perioada dinaintea războiului că
între Poartă şi Principates-au încheiat tratate. De unde ştia? De la boierii
români care refăceau textul acestor tratate.
De departe una din cele mai importante lucrări „prima lucrare specială
privitoare la români, scrisă de un francez”10e „Histoire de la Moldavie et de la
Valachie”, Iaşi[263] 1777 a lui J. L. Carra12 care cunoaşte şi el tradiţia
capitulaţiilor (a celor moldovene în special). Soliman care cucerise cea mai mare
parte din Regatul Ungariei şi mai subjugase şi Crimeea. Ascultând de înţeleptul
său părinte, Bogdan s-a grăbit să-l iasă înainte sultanului Soliman la Sofia13,
cu un plocon de 4.000 de scuzi de aur, de 20 de iepe fătătoare şi de 24 de
şoimi, cantităţi care urmau să fie plătite ca tribut anual”14.
Informaţiile lui Carra arată că şi în pregătirile moldovenilor capitulaţiile
erau importante şi erau bazate în principal pe opera lui Cantemir. Extrem de
interesantă pentru contextul 1768-l774 şi pentru „goana” după documente şi
acte menite a sprijinii ofensiva capitulaţiilor în această perioadă e şi mărturia
lui Lionardo Panzini. Acesta relatează că „în mai multe rânduri şi mai ales în
ultimul război, în care ruşii şi alţii după pilda lor au luat o cantitate mai mare
de cărţi şi mai toate manuscrisele, spre paguba acestei ţări, care nu mai ştie de
unde să dea urma amintirilor şi privilegiilor sale15. Această declaraţie este de o
importanţă decisivă pentru cele două elemente noi descoperite de noi pentru
perioada 1768-l775 şi anume că atât la Focşani cât şi lui Repnin, boierii
români le-au dat acte originale în susţinerea „createlor” capitulaţii, pe care ruşii
le-au cerut cu insistenţă „uitând” apoi, convenabil să le mai returneze.
Înlăturau astfel orice eventuală, ulterioară contestaţie la adresa pretenţiilor lor.
Generalul Theodor Wilhelm Bauer, prezent în ţara noastră pe parcursul
ostilităţilor dintre 1768-l774 primeşte informaţii deosebit de interesante chiar
de la „părintele capitulaţiilor” Mihai Cantacuzino (lucrarea va apărea în 1778
într-o primă ediţie şi ca urmare a cererii masive în 1781 a 2-a ediţie). Wilhelm
Bauer află că: în 1393 apare primul tratat al lui Mircea cel Bătrân cu Baiazid al
II-lea. Analele ţării mai pomenesc de o a 2-a închinare, făcută turcilor în anul
1454 de către voievodul Layota Bassaraba în condiţiile plăţii unui tribut destul
de scăzut, în schimbul căreia românii au putut rămâne liberi şi
independenţi”[264].
„În condiţiile acestui acord, domnul şi-a păstrat prerogativa de a face
război sau pace cu cine poftea, ca şi dreptul de viaţă şi de moarte asupra
supuşilor săi. De altfel, firmanele (cele noi) dovedesc existenţa unei constituţii
primitive fără de existenţa căreia ţara nici n-ar fi putut beneficia de privilegii
atât de întinse în ultima vreme. Aceste firmane recente arată că ţara aceasta a
fost întotdeauna despărţită de Imperiul otoman şi că s-a cârmuit după propriile
legi”17.
La fel cum am arătat şi noi în capitolul III: capitulaţiile între 1774- 1821,
există o strânsă legătură între creionarea teoriei capitulaţiilor şi firmanele post-
l774, care încearcă să le surprindă esenţialul demonstrând, dacă mai era
nevoie amestecul de plăsmuiri şi acte originale folosite de patrioţii români la
Focşani. Bauer notează: „firmanele cele mai noi dovedesc că această ţară a fost
în toate timpurile privită ca fiind separată întrucâtva de imperiu”18.
Dan Lăzărescu apreciază perfect însemnătatea operei lui Bauer:
„surprindem aici – pe viu – am putea spune – subtila concepţie a banului Mihai
Cantacuzino şi iscusinţa cu care s-a priceput el să o strecoare în mintea
generalului Bauer care o va difuza, prin lucrarea lui, întregii Europe,
intelectuale: teza pronomiilor Ţărilor Române cu totul greşit traduse de
publiciştii europeni în secolul al XIX-lea, prin termenul absolut încongruent de
capitulaţii”19.
„Graţie tuturor datelor şi prezumţiilor comunicate lui de către banul
Mihai Cantacuzino, generalul Baur este cel dintâi publicist european (J. L.
Carra este totuşi primul din punct de vedere cronologic – 1777, iar Anton Maria
Del Chiaro îi devansează pe amândoi – n.n), care a pus în circulaţie teza
pronomiilor hărăzite de Poartă, Ţărilor Române, ca o chezăşie a autonomiei lor
juridice şi administrative, culturale şi sociale.”[265].
Dincolo de toate aceste laude scrierea generalului Bauer „Memoire
historique et geographique sur la Valachie” este extrem de interesantă pentru
că explică realitatea „capitulaţiilor” prin firmanele noi. Aceleaşi pe care fără
îndoială le-a arătat la 1772 Cantacuzino şi delegaţilor ruşi şi le-a şi înaintat la
conferinţa de la Focşani (Avea dreptate Apostol Stan când aprecia că: „Pe
temeiul unor asemenea dovezi se poate aprecia cu certitudine că textele
boierilor români din 1772, prezentate cu prilejul negocierilor de pace de la
Focşani, nu erau simple plăsmuiri, reflectând îndeosebi aspiraţii – cum s-a
susţinut mult timp de către o parte a istoricilor – ci reflectau sub raportul
conţinutului un fond istoric real)[266].
Nu doar numele mari se preocupă de problema relaţiilor românootomane
din punct de vedere juridic, dar şi simplii trecători prin Principate, anonimi ai
istoriei, receptează întreaga problemă a capitulaţiilor. Astfel un anonim evreu
Galiţia în trecere prin Principate notează într-o „Schiţă geografică despre Ţara
Românească şi Moldova” că: „turcii o numesc Bogdania (pe Moldova n.n.), căci
aşa se numea principele care a supus ţara sultanului Soliman I; de aceea îi
numesc pe locuitori bogdani”[267].
Un alt călător, neaparţinând marii istorii, este abatele Lionardo Panzini,
care călătorind prin Principate în timpul războiului din 1768- 1774 vede
„rădăcina tuturor relelor de care suferă Ţara Românească este călcarea vechilor
ei înţelegeri cu Poarta şi impunerea unor domnitori străini”23 (fanarioţii – n.n.).
Acelaşi abate notează cu o perspicacitate demnă de remarcat: „călcând
privilegiile acordate de sultani acestor două principate, Poarta ridicase în mai
multe rânduri în scaunul celor două principate străini şi anume, greci lacomi
să strângă averi (…), potriviţi a sluji Poarta în scopurile ei tiranice”[268].
La finele războiului un călător francez, Louis Emmanuel D’Antraigues,
diplomat şi militar, apreciat ca „având ceva din baronul Munchhaussen”, nu
scapă nici el agitaţia lansată în jurul teoriei capitulaţiilor notând că:
„închinarea la turci s-a făcut în schimbul unor privilegii (…) li se făgăduia că
vor avea domn din neamul lor, ales de sultan (…), trebuiau să plătească Porţii
Otomane un tribut ()… Acestea erau articolele de căpetenie ale capitulaţiilor
sub domnia lui Suleiman şi pe care urmaşii săi le-au încălcat totdeauna”25.
Un alt călător de această dată sosit de pe meleagurile italiene,
Constantino Guglielmo din Regatul Neapolelui notează în „Scrisori despre
trecerea prin Ţara Românească şi Transilvania” la 1780. „Această demnitate de
voievod, era totdeauna electivă şi atârna de mai marii ţării, dar de când această
ţară a trecut sub stăpânirea turcească prin antice făgăduinţe, desemnarea
domnului atârnă de Poartă”.26Pentru străinii care aveau o şedere mai
îndelungată în Principate situaţia ere şi mai clară, astfel Ivan Ivanovici Severin,
consulul rus la Iaşi nota în raportul din 20/31 iulie 1786 despre teroarea
dezlănţuită de Mavrogheni: „eu m-am întâlnit cu mulţi şi fiecare cere ajutor.
Despotismul calcă în picioare toate privilegiile dăruite Principatului”27.
Perioada de după 1774 e martora unei adevărate ofensive în lumea
diplomatică europeană prin problema capitulaţiilor: „după data apariţiei
lucrării lui Bauer (prima ediţie 1778, a doua 1781) va urma cezura revoluţiei
franceze. Dar, în anul 1806, „Istoria fraţilor Tunusli” – adică de fapt, tot a
banului Mihai Cantacuzino va reactualiza această temă, pe care o va relua în
anul 1818 Dionisie Fotino, sub aceeaşi inspiraţie.
Pe baza lucrărilor lor şi a receptării acestei teze de către marea boierime
din Ţara Românească (aşa cum am văzut chiar boierimea din Ţara Românească
le lansase şi luptase întreaga perioadă pentru teza capitulaţiilor aşa că e o
eroare să se vorbească aici de influenţa acestor lucrări asupra românilor ca
influenţă hotărâtoare – n.n.), Felix Calson, în anii 1838-l839, în mai multe
broşuri şi în lucrări mai voluminoase, va reactualiza teoria „capitulaţiilor” şi o
va pune la dispoziţia publicisticii şi diplomaţiei europene.
În curând teza banului Mihai Cantacuzino va fi receptată de dreptul
internaţional european şi consfinţită de tratatul de pace de la Paris, care o va
aplica pentru întâia oară în istorie (am văzut că efectele acestor acte au început
să apară imediat după 1774 – deci momentul 1857 nu e primul în istorie, iar
consfinţirea cea mai clară a capitulaţiilor nu este în martie 1856 ci în 1829
când se spune că „Principatele Moldovei şi Valahiei s-au pus în urma unei
capitulaţii sub suzeranitatea sublimei Porţi28 – n.n.) dispunând în virtutea ei
convocarea Adunărilor ad-hoc care în 1857, îşi vor spune unitar, unanim şi
răspicat năzuinţele lor, năzuinţele poporului român la libertate şi
neatârnare”[270].
Cu toate erorile semnalate acest citat este ilustrativ pentru voga
internaţională şi efectul vast pe care lucrările banului Cantacuzino l-au avut în
lumea diplomatică.
Un alt important personaj care află de capitulaţii tot în această perioadă
e Ignatius Mouradgea d’Ohsson (în lucrarea „Tableau general de l’Empire
ottoman, divisee en deux parties, d’ont l’une comprend la legislation
Mahomedan et l’autre l’Historie de l’Empire ottoman”, Paris 1787)30.
El ştie că Valahia (şi Moldova – n.n.) şi-a văzut smulse încetul cu încetul
vechile ei privilegii şi a fost cârmuită de aproape două veacuri de greci distinşi,
cu domiciliul la Constantinopole, odinioară erau investiţi pe câte trei ani, de
curând sunt investiţi pe câte 7 ani.
Calitatea de ţară tributară excludea situaţia de provincie integrantă
Imperiului otoman[271].
Ignatius Maouradgea dovedeşte nu numai o destul de bună informaţie
asupra stării juridice a principatelor, dar şi înţelege asemănarea lor cu a altor
state cu regim de tributari ai otomanilor şi care şi-au menţinut integral
independenţa nefiind provincii ale imperiului şi enumerând în calitate de
tributari – independenţi alături de principate şi state precum: Veneţia, Raguza
sau chiar imperiul habsburgilor în sec. XVI.[272]
La fel de interesante sunt şi aprecierile unui ofiţer francez, emigrant,
generalul Langeron, prezent ca militar în Serviciul Rusiei în nenumărate ocazii
pe solul românesc în 1790-l991; 1806-l812 şi 1828- 182933 Louis Alexandre-
Langeron ştie că Bogdan cel Orb este cel care a închinat Moldova turcilor cu
garantarea privilegiilor ei şi ştie că Moldova e o ţară separată de Turcia chiar
dacă „puţin câte puţin turcii din protector care erau doreau să devină
stăpâni”34 cu toată rezistenţa moldovenilor, turcii au reuşit să îşi impună
sistemul lor, deosebit însă de cel din sudul Dunării, deosebire ce consta în
aceea că ei (turcii – n.n.) „nu au transformat niciodată Valahia şi Moldova în
părţi integrante de imperiului lor, lăsând locuitorilor o parte din privilegiile
lor”35.
Aşa cum constata un mare exeget al perioadei „începând cu J. L. Carra,
în majoritatea lor, călători francezi în Principatele Române se referă la lupta
pentru independenţă a românilor în evul mediu sub conducerea unor mari
voievozi, în acest context, unii din ei abordând şi problema capitulaţiilor
încheiate cu Poarta otomană”[274].
Astfel L. E. M. Alexandre de Launay conte d’Antraigne, călător prin
Moldova la 1779 admite existenţa capitulaţiilor şi a unei supuneri condiţionate
la turci sub Soliman, supunere condiţionată de menţinerea autonomiei şi a
domniei pământene37 condiţii încălcate prin introducerea sistemului
fanariot[323].
Contele d’Hauterive e la rândul său un admirator al luptei antiotomane a
Moldovei şi un partizan al existenţei unor înţelegeri condiţionate între români şi
Poartă[276]. Contele cunoaşte tradiţia închinării Moldovei: „El (Bogdan Orbul)
renunţă la independenţa absolută a ţării sale prin supunerea voluntară faţă de
Turci, pentru a prevenii o viitoare sclavie40.
D’Hauterive e şi un scriitor asiduu, el ne arată că respinge formula lui
Grigore Ureche care arată plata primului tribut la 1456 – în vremea lui Petru
Aron (dată exactă istoric – n.n.41) în favoarea celei a lui Ion Neculce din „O
samă de cuvinte” ce dădea închinarea în vremea lui Bogdan III.
La fel de interesantă e şi lucrarea contelui de Ferriere – Sauveboeuf
„Memories historique et geographique de voyages, faits en Turquie, en Perse et
en Arabie, depuis 1782 Jusqu en 1789, vol. II, Paris 179042.
Contele apreciază că „Ţara Românească nu poate decât să prefere din
toate punctele de vedere, cârmuirea unui principe creştin tiraniei otomanilor,
care chinuiesc poporul chiar în timp de pace în ciuda capitulaţiilor lor”43.
Acest text merită toată atenţia pentru că acum apare pentru prima oară
în literatura europeană termenul de capitulaţii44 aplicat la Principate, concept
„calchiat foarte probabil după termenul de uz curent care reglementa relaţiile
juridice şi economice dintre Imperiul otoman şi numeroase puteri europene
mari sau mici[277].
Deci cu anul 1790 începe marea aventură a tratatelor româneşti în sfera
europeană sub numele de „capitulaţii”46.
Nu putem să îl omitem din această lungă listă a călătorilor străini
interesaţi de capitulaţii pe Contele de Salaberry personaj apreciat ca „cel mai
însemnat din seria (…) călătorilor din răstimpul războiului din anii au XVII
Siècle în „Revue roumaine d’historie, XV, 1976, 4, p. 657-658.
—l792 prin amploarea relatărilor despre români”47. Ceea ce este
interesant e că şi în acest caz ca şi la generalul Bauer ştim numele persoanei
care îi vorbeşte despre capitulaţii şi rolul lor în istoria românilor: Ioan
Cantacuzino „care trecea pretutindeni ca un om instruit” şi pe al cărui cap
turcii puseseră o recompensă[279].
Acesta apreciază puterea de rezistenţă a românilor în faţa marilor puteri
din jur şi consideră momentul de cădere sub dominaţia otomană ulterior
bătăliei de la Mohacs49. Ca urmare a acestor rezistenţe şi mai ales a luptei
duse de Mihai Viteazul, Poarta va recunoaşte „privilegiile” Principatelor, care se
vor pierde după acţiunile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.
„Astfel Valahia şi Moldova, de la monarhia independentă au trecut apoi la
oligarhia feudală şi în sfârşit, au căzut sub jugul dur şi distrugător al domnilor
străini, sclavi ei însăşi ai unui guvernământ revoltător şi tiranic”50.
O altă relatare, la fel de interesantă apare de această dată la Londra, e
vorba de lucrarea din 1798 a lui William Eton, „A survey of Tukish Empire”51
care arată despre statutul juridic al Principatelor că „raporturile lor cu puterea
suverană nu se derulau în virtutea unui act de supunere absolută, ci sunt
legate de ea printr-un tratat care le asigură un minimum de independenţă în
ceea ce priveşte cârmuirea lor lăuntrică, deci sunt o provincie creştină supusă
Porţii otomane”52.
 La doar 4 ani după această apariţie în lucrarea „Geografia celor patru
părţi ale lumii” (Veneţia, 11 vol., 1802-l808) arată că „Moldova şi Ţara
Românească sunt provincii creştine conduse de domni creştini tributari”53.
Pasionatul călător Charles de Ligne, o adevărată enciclopedie a vechiului
regim, veşnic în căutarea aventurii între curţile de la Viena, Petersburg, Paris,
Berlin, nu putea să lipsească din lucrarea noastră. Într-o discuţie cu Grigore A.
Potemkin din noiembrie 1788 el îi cere în favoarea Ţărilor Române „cel puţin
faceţi astfel ca aceste două ţări să ajungă independente de turci, la pace. Pune-
ţi să fie cârmuite de boierii lor, sub ocrotirea celor două împărăţii, după vechile
lor drepturi recunoscute de Poartă.
El mi-a răspuns: Vom vedea!”54. Consulul englez la Iaşi, Wilkinson, în
perioada 1814-l818, va reda la înapoierea sa în ţară o parte din concluziile
misiunii sale în „An account of the principalities of Walachia and Moldavia”,
Londra, 1820. Wilkinson cunoaşte istoria capitulaţiilor şi „crede în tratatul
încheiat cu turcii de Vlad Dracul”[281] ca şi în închinarea Moldovei lui Bogdan
cel Orb.
În 1822 Charles Pertuşier publică în „La Valachie, la Moldavie et
l’influence politique des Grecs du Fanal”56 o relatare asupra supunerii Ţărilor
Române: „Mohamed II supune ţara, dar Valahia cu toată condiţia de tributară
în care cădea, păstra domnii săi sub sancţiunea suveranului şi dreptul de a se
administra fără nici un amestec al Porţii”[283].
Pentru Moldova el pune acest moment al supunerii în timpul lui Bogdan
III care a cerut însă respectarea deplinei autonomii, a libertăţii religioase a
dreptului de alegere a domnilor. „Actul solemn încheiat ar putea fi opus şi
astăzi otomanilor – care, trebuie spus, întotdeauna ţin să fie observator riguroşi
ai tratatelor – dacă el nu ar fi fost dat flăcărilor ca un act cu titlu de sclavie, în
primele avânturi izbucnite în Moldova odată cu succesele trecătoare ale lui Ioan
Sobiescki”[284].
Prima lucrare care a deschis însă anul 1822 din punct de vedere al
1848), Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1991, p. 70.
relatărilor despre principate este cea a lui F. G. Laurencon „Nouvelles
observation sur la Valachie” Paris. Martor ocular al evenimentelor anului 1821,
cu aproape 12 ani de viaţă petrecute în Principate autorul cunoştea deja
destule în momentul redactării lucrării (pe care o începuse în Ţara
Românească)[285]. Autorul posedă o bogăţie de informaţii despre istoria
principatelor, lupta lor antiotomană şi încheierea capitulaţiilor.
De maximă importanţă este însă reproducerea convorbirii sale cu un
boier muntean (fie Grigore D. Ghica viitorul domnitor pământean, ceea ce e cea
mai probabilă ipoteză, fie cu banul Brâncoveanu) care într-un discurs patriotic
cere în virtutea vechilor capitulaţii un guvern care să ne asigure drepturile
noastre, proprietăţile şi existenţa noastră, în orice moment ameninţate”60.
O schiţă asupra trecutului istoric al românilor aflăm şi în scrierea
contelui Lagarde din 1824”61 (personaj remarcabil) membru al academiilor din
Neapole, Varşovia şi Cracovia, cavaler a mai multor ordine, cetăţean polonez de
onoare prin decret al senatului Republicii Cracoviene[287].
 Contele Lagarde cunoaşte şi el date din existenţa zbuciumată a Ţării
Româneşti şi mai ales e familiar cu tradiţia încetăţenită de Ienăchiţă Văcărescu
a închinării ţării la turci în 1418.
După această dată când începe lungul proces de transformare a ţării într-
un fief otoman, maxima decădere fiind atinsă odată cu instalarea la domnie a
grecilor din ţară63.
O altă lucrare publicată după 1821 şi conţinând preţioase informaţii
despre români este cea a grecului Marc Philipp Zallony, care reia în fond un
articol apărut la 5 mai 1823 în Journal des Dèbats”64.
Acesta apreciază lupta Principatelor împotriva puterii otomane: „Muntenii
şi Moldovenii au susţinut o luptă inegală, dar plină de fapte eroice, puţin
cunoscute de Europa civilizată…umilind orgoliul turcilor[288].
„După cucerirea Ungariei românii se înţeleg cu turcii în mod condiţionat,
având privilegii obţinute”66 după aceste lupte. Singura soluţie pentru refacerea
Principatelor era ca „Poarta să restabilească vechile privilegii”67, salutându-se
în această direcţie gestul revenirii la domniile pământene gest „care stârnea în
cele două provincii vii speranţe pentru îndreptarea relelor din trecut”[289].
Pentru perioada protectoratului rus tot mai unilateral de după Akerman
(1826) şi mai ales după Adrianopol extrem de interesante sunt aprecierile
consului general francez, Lagan care crede că „singurul mijloc de a salva
Principatele şi a servii totodată interesele Europei, este contrabalansarea
protectoratului Rusiei prin suzeranitatea otomană”69.
„Poarta trebuie convinsă să acţioneze în conformitate cu dispoziţiile
tratatului de la Adrianopol pentru a determina evacuarea imediată a
Principatelor”[290].
Dacă aceasta se va face „vom putea influenţa câţiva boieri să facă un
demers pe lângă Poartă dacă n-ar fi ca măcar recomande interesele lor şi să
invoce vechile convenţii, care îi interzic ei (Porţii – n.n.) dreptul de a înstrăina
sau de a ceda Principatele, deoarece ele s-au supus crezând în împlinirea a
câteva condiţii”71.
Consulul englez E. M. Blutte (consul al Angliei, la Bucureşti, din 1826)72
nutreşte convingerea că „Principatele consolidate prin recunoaşterea
privilegiilor naţionale, ar asigura pacea şi liniştea întregii Europe”[291]-74.
La rândul său consulul general francez, marchizul de Chateaugrion Îşi va
prezenta conflictele cu domnitorul Ţării Româneşti ca aparţinând luptei pentru
capitulaţiile economice, care transformau Principatele în provincii ale
imperiului otoman, lucru pe care domnitorii nu îl acceptau ei invocând
capitulaţiile lor, mai vechi decât cele date de Poartă, puterilor occidentale şi
prezentate de diplomatul francez[292].
În general reprezentanţii diplomatici occidentali interesaţi de lupta
antirusă au sprijinit mişcarea naţională încercând să-l dea o bază legală
invocând „capitulaţiile” acordate de Poartă şi încercând transformarea lor într-
un paravan al luptei de emancipare politică.
Principatele Române trebuiau recunoscute ca entităţi distincte astfel
încât soarta lor să nu depindă de oscilaţiile raporturilor dintre Rusia şi Turcia.
Faptul că puterea suverană era incapabilă să le asigure protecţia faţă de o altă
mare putere constituia o încălcare a „capitulaţiilor” şi deci o justificare a
mişcării româneşti de emancipare76.
Aşa cum ilustra şi N. Iorga o adevărată avalanşă de autori se preocupa de
Ţările Române şi nu omiteau în scrierile lor problema capitulaţiilor: Peysonnel,
Regnault, Vaillant etc.[293]
La loc de frunte stau însă Saint–Marc Girandin78 (om politic şi
universitar francez de marcă, locţiitor al lui Guizot la Sorbona) ale cărui
referinţe la capitulaţii sunt totuşi mult mai slabe decât ne-am aştepta de la un
om de o asemenea proeminenţă culturală. Totuşi ale sale „Souvenirs de voyages
et d’etudes”, (I, Paris, 1852 ) cuprind o ilustrativă dezbatere la care a luat parte
şi în care un boier se întreba retoric „Se spune că noi suntem vasali ai
Turciei?”[295] ceea ce este o poziţie neadevărată deoarece capitulaţiile ne
asigură un statut aparte.
Felix Colson străluceşte însă prin magistralul său expozeu din „De l’etat
present et de l’avenir des Principantes de Moldovie et de Valachie” Paris, 1839,
din care dedică un capitol întreg (al IV-lea „Poziţiei Moldo-Valahilor faţă de
Sublima Poartă.
Apropiat al partidei lui Câmpineanu „în jurul căruia s-a constituit o
veritabilă opoziţie naţională care invocând „capitulaţiile cu Poarta” şi acordurile
ruso-turce ce dobândiseră o consacrare europeană solicita autonomia
ţării”[296] el dovedeşte o înţelegere deosebită a capitulaţiilor beneficiind şi de o
informaţie vastă concentrată în grupul Câmpineanu din care făcea parte.
Astfel el are informaţiile lui Dionisie Fotino, ale fraţilor Tunusli (deci cele
două variante de scrierilor banului Mihai Cantacuzino), în plus are şi informaţii
despre privilegiile Moldovei cele de la 1772 şi de la Dionisie Fotino şi Dimitrie
Cantemir.
Aprecierile sale sunt demne de a fi analizate: „Ei (românii – n.n.) sunt
singurii creştini tributari imperiului otoman care au tratate cu turcii şi
drepturile lor sunt scrise în istorie şi tratate”[297].
La fel de interesante sunt şi comparaţiile pe care le face între cele două
sisteme de tratate vizând principatele: „Tratatele Moldovei sunt mult mai
avantajoase ca cele ale Valahiei pentru că ei sunt obligaţi doar să dea un cadou
Porţii şi cred că e în interesul lor să analizeze doar tratatele celei de a 2-a să
vorbească despre ele în note şi să revendice pentru cele două ţări drepturile ce
le conţin”82.
Colson preia informaţia de la Kogălniceanu privind tratatele lui Mircea cel
Bătrân din 1393, apoi anularea lor până la 1460 când la Adrianopole, Vlad V.
semnează un nou tratat.
„Acest tratat de protecţie83 ce leagă Moldo-Valahia de Turcia există în
alianţele inegale nu poartă nici un atestat la suveranitate, căci nu e vorba decât
de un act onorific şi de un tribut, iar stipulaţiile nu afectează juridicţia absolută
şi independentă a principatelor”84.
În scopul de a-şi demonstra această teză Colson recurge la largi citate din
opera juristului elveţian: Emmerich de Vattel cu opera sa „Le droit des gens au
principes de la loi à la conduite et aux affaires des nations et des souverains,
Paris, 1835-l838 apreciind că „Vattel arată că o astfel de alianţă nu substituie
suveranitatea unui stat ci doar atinge demnitatea sa”[298].
Astfel că „Turcia nu a putut să legitimeze uzurpările succesive şi să îşi
creeze drepturi refuzate de tratate”86.
Tot el apelează şi la un alt autor juridic: Paul Martens în „Precis du Droit
des Gens tome I cap. 1 p. 78 care analizând tratatele de la KuciukKainargi,
convenţia explicativă de la Ainali Kavak din 1779 hatişeriful din 1783 şi
tratatele de la Iaşi şi Bucureşti concluzionând că ţările române beneficiază de o
personalitate juridică.
Prin garanţie o putere se angajează să facă o ţară să se bucure de
anumite drepturi sau să o ferească de o injustiţie87.
Ca urmare „Turcia nu poate să cedeze nimic Rusiei căci nu are
dreptul”88.
Concluzii: „Turcia e (ea însăşi) interesată să recunoască suveranitatea
Moldo-Valahilor deja consacrată prin tratate, suveranitate care le aparţine de
drept şi de fapt”89.
Iar în ceea ce priveşte marea problemă şi marea luptă din acel moment a
principatelor: respingerea aplicării capitulaţiilor europene date de Turcia la
teritoriul nostru concluzia ea clară: „Dreptul ginţilor şi istoria răspunde că
beratele şi capitulaţiile (date puterilor europene) nu sunt obligatorii pentru
principate”90.
Acelaşi Felix Colson, implicat atât de adânc în mişcarea lui Câmpineanu
încât îl însoţise şi în turneul său european redactase anterior o lucrare nu mai
puţin interesantă din care va relua ideile principale în lucrarea deja analizată şi
o serie din opiniile exprimate în „Precis des droits des moldoves et des valaques
fondee, sur le droit des gens et sur les traites Paris, 1839 (publicată anonim).
Interesante sunt în primul rând propunerile privind crearea unui protectorat
colectiv al marilor puteri asupra statelor aflate sub suzeranitatea otomană în S-
E Europei[299].
Pentru el relaţiile dintre Principate şi Poartă sunt determinate de
capitulaţii[300], adică de tratate de protecţie ce nu afectează suveranitatea. Dar
în urma situaţiei actuale, când Poarta nu le mai poate asigura protecţia – lucru
pentru care i se plătea tributul şi i se recunoştea supremaţia – aceste legături
puteau fi considerate ca rupte, Moldo-Valahia fiind în practică şi de drept ţări
independente93.
Tocmai actele prin care Turcia permisese protecţia Rusiei să intervină
rupseseră instantaneu şi legătura de secole a Principatelor cu Poarta.
Aceste capitulaţii, tratate străvechi, erau legalizate prin tratate între
Turcia şi Rusia, prima avea dreptul la tribut şi la supremaţie doar dacă îşi
exercita dreptul de protecţie, iar Rusia trebuia să se limiteze la supravegherea
respectării privilegiilor şi suveranităţii naţiunii moldovalahie94.
Orice încercare de protecţie unilaterală din partea Rusiei este ilegală,
doar Turcia având acest drept95.
La rândul său J. A. Vaillant96 tipărea în 1842, la Paris o interesantă
broşură: „Episoade de la question d’orient, Russie, Valachie, Moldove” în care
aprecia că „Valahia şi Moldova în termenii capitulaţiilor lor cu Poarta,
capitulaţii pe care ea însăşi le-a recunoscut au o existenţă politică care le este
proprie; ele sunt suverane şi au dreptul ginţilor în întregime; de aici, orice
intervenţie în favoarea lor este legitimă, necesară, chiar”[301].
Acelaşi personaj, doi ani mai târziu în lucrarea, „La Romanie” publicată
tot la Paris, relata că: „Moldovenii şi Valahii nu au de plătit decât un mic tribut
către Poartă” (vol. I) continuând (în vol. II) cu aprecierea că „Poarta trebuie să
redea dreptul de autonomie care prin toate tratatele şi hatişerifurile sale le-a
recunoscut totdeauna Moldovalahilor”[302].
În sprijinul acestor idei el aduce argumentul atât al actelor internaţionale
la care Poarta era parte semnatară cât şi al actelor emise chiar de aceasta
precum hatişeriful din 1834 al cărui articol 4 prevedea că „Aceste Principate au
toate drepturile unui principat independent”99.
H. Desprez, un alt personaj de marcă al curentului european, proromân
ce se făcea simţit cu tot mai multă putere la această dată, publică şi el un vast
articol în „Revue des Deux Mondes”, 1848 intitulat „La Moldo-Valachie et le
mouvement roumain”.
Desprez arată că „moldovenii şi valahii recunosc suzeranitatea
sultanului. Fără îndoială, capitulaţiile care sunt încă şi astăzi adevăratele baze
ale dreptului public al principatelor le garantează un guvern liber şi naţional
chiar şi în aceste condiţii de vasalitate”100.
Totuşi această situaţie a fost grav afectată odată cu intervenţia tot mai
deschisă a Rusiei şi cu instituirea unui protectorat deschis şi clar după 1829;
„astfel în realitate Moldo-Valahia care părea să îşi regăsească drumul ca o ţară
distinctă, pierde această suveranitate parţială (prin Regulamentele Organice) pe
care dreptul ginţilor o lasă popoarelor vasale şi pe care Poarta otomană o
recunoscuse prin vechile capitulaţii”101.
Toate aceste opinii răspândite cu insistenţă în opinia publică franceză,
mai ales, dar şi în cea engleză îşi vor face până la urmă simţite efectele, încât
chiar şi diplomaţia oficială va ajunge în momente tensionate ca cele de la
1848/49 să vadă în capitulaţii elemente de bază ale relaţiilor otomanoromâne,
dar şi elemente constituite ale statutului celor două provincii.
Astfel un „studiu privind cauzele şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848”, al
diplomaţiei franceze prezintă aproape perfect condiţiile desfăşurării revoluţiei şi
rolul capitulaţiilor în acţiunea revoluţionară.
„Regulamentele Organice forţau pe români să recunoască alături de
dreptul de autonomie şi chiar mai presus de acest drept autoritatea puterii aşa
zise protectoare”[303].
În aceste condiţii revoluţia apărea nu numai ca necesară, dar şi legală
reconstituind un drept vechi şi încălcat de o ilegalitate recentă.
Revoluţia e deci perfect justificabilă „în fond nimic nu se schimbase,
naţiunea nu făcuse decât să îşi modifice administrarea internă în virtutea
autonomiei pe care i-o recunosc capitulaţiile cu Poarta”[304]. În aceste condiţii
orice acţiune din partea puterii protectoare sau a celei suzerane sunt ilegale:
„Acest fapt al intrării unui corp de trupe otomane pe teritoriul român, fără
declaraţie prealabilă, constituia o încălcare flagrantă a drepturilor Principatelor,
garantate de vechile lor capitulaţii cu Poarta”104.
 Conştienţi de această poziţie a lor, extrem de precară, din punct de
vedere legal, chiar Suleiman Paşa a răspuns la 19/31 iulie că: „este de
notorietate publică faptul că Valahia parte integrantă a Imperiului otoman, n-a
încetat niciodată să se bucure de numeroase privilegii şi instituţii
avantajoase”105.
Concluziile pe care acest raport le propunea diplomaţiei franceze asupra
evenimentelor de 1848 ne sunt extrem de avantajoase: „revoluţia formulând
aceste principii n-a creat nimic, ea n-a făcut decât să amintească drepturile
istorice ale Principatelor”106.
La 1848 / 49 toată agitaţia desfăşurată de decenii în jurul capitulaţiilor,
convinsese până şi Poarta otomană de realitatea completă a relatărilor
românilor. S-a mers până acolo încât: „unul din ultimii vak’anuvis (istoriograf
oficial al imperiului otoman) Ahmed Cevdet Paşa (1822- 1895) care îl însoţise
pe Fuad paşa în misiunea sa de la Bucureşti în anul revoluţiei – 1848 – într-un
memoriu cu privire la Ţara Românească şi Moldova, în care înfăţişează istoria şi
starea de drept a celor două ţări române, acceptă în întregime concluziile
memoriului „Tractatele” prezentate de delegaţia boierilor munteni şi moldoveni
la Kuciuc – Kainargi cuprinzând şi „legământul” între Baiazid Ylderim şi Mircea
cel Bătrân, are deci informaţii din sursă românească”[305].
Adică, în chiar inima imperiului otoman, realitatea capitulaţiilor era
acceptată de către chiar primii care ar fi putut-o contesta: istoricii oficiali.
Deşi ei cunosc modul de alcătuire specific oriental al „tratatelor” orientale
ei acceptă formula occidentală, nu dintr-o eroare şi nu atât prin influenţă.
Nimeni nu poate fi influenţat fără argumente spre a accepta o poziţie
defavorabilă ţării sale. Dar Ahmed Paşa înţelege că toate informaţiile sunt
corecte şi conform mentalităţii româneşti şi occidentale aceste prevederi date de
Poartă sunt cele din „ahidnamelele” iniţiale.
Sunt nişte tratate şi sunt date prin comun acord, prin consimţământ şi
negociere reciprocă, deci precum tratatele, precum se şi păstrase în tradiţia
occidentală.
Nu e de mirare că în momentul în care „Războiul Crimeii atrage deodată
atenţia tuturor asupra Principatelor”[306] din partea opiniei publice europene
reapar manifestări de simpatie şi aderenţă la cauza română şi implicit la
problema capitulaţiilor – a tratatelor cu Poarta.
Astfel un celebru avocat francez: Thibault Lefebvre (avocat la Curtea de
casaţie, membru în consiliul de stat, membru al Academiei de la Blois, al
societăţii culturale din Berri şi al societăţii de economie politică din Paris)[307].
Scopul său: „lămurirea situaţiei de drept a Ţării Româneşti şi prin
aceasta a celor două principate”110 (Titlul lucrării apărute la Paris: Etudes
diplomatiques et economiques sur la Valachie).
Thibault consideră că: „tratatele cu turcii…nu fac decât să codifice bazele
de drept ale relaţiilor cu Poarta şi nu e o cedare de suveranitate ci doar o cedare
de prestigiu, prin mărturisirea de slăbiciune, o acceptare de protecţie”111.
Ca urmare poporul român îi apare „ca investit cu plenitudinea
suveranităţii”[308].
 Analizând tratatele vechi ale celor două principate cu Poarta el le judecă
astfel: „nu sunt nici acte de încorporare, nici tratate de supunere. Poziţia sa (a
Ţării Româneşti – n.n.) este absolut aceeaşi care fusese în evul mediu similara
cu ceea ce a fost până la finele secolului trecut poziţia regatului Napole faţă de
statutul papal”113.
Cum nimeni nu a încercat să arate statul napolitan ca lipsit de
suveranitate sau încorporat Statului Papal la fel nimeni nu poate pretinde
aceste lucruri despre Principate.
Astfel de lucrări apărute alături de lucrări româneşti în perioada
războiului Crimeii deschideau o nouă optică diplomatică şi juridică: oameni ca
V. Boierescu ce redacta lucrarea capitală „La Roumanie apres le traite de Paris”
sau Grigore Gănescu („Diplomatie et nationalite”) sau contesa Sturdza (cu
„Regime actual des Principates Danubiennes”) arătau începutul unei noi epoci
după 1856 şi pregăteau drumul pentru realizarea unirii, drum pe care se
regăsea încă o dată problema capitulaţiilor.
Însăşi noul domnitor al Moldovei (de după 1849) Grigore Al. Ghica s-a
integrat activ în lupta de popularizare a capitulaţiilor în mediile diplomatice.
În corespondenţa sa cu beiul de Samos – prinţul Alexandru Callimachi
(personaj din familia fanariotă cu acelaşi nume, rămas ca funcţionar diplomatic
în cadrul imperiului şi după 1821, ajuns ambasador la Londra şi Paris, bei de
Samos (1849-l853), una din figurile ilustre ale politicii franceze şi turce a murit
la Paris într-un uriaş palat constituit de el)114 domnitorul aprecia115 că va
încerca a se baza pe Austria spre a susţine autonomia şi drepturile ţării
prevăzute în tratatele cu Poarta şi în acelaşi timp se interesa de adresa
generalului Aupick spre ai putea solicita o impulsionare a retragerii trupelor
ruso-turceşti ce ocupau principatul în virtutea convenţiei de la Balta Liman,
violând capitulaţiile[309].
Tot în jurul domnului va veni din ianuarie 1855 un alt sprijinitor al
popularizării problemei capitulaţiilor”. Edouard Grenier117 care în cartea sa „În
Moldova” va aprecia principatul „ca liber în seama tratatelor a Capitulaţiilor
sale cu Poarta”118-l19. Inclusiv un personaj, care altă dată nu ar fi putut fi
omis din analiza unei astfel de probleme, K. Marx considera interesant a
analiza problema capitulaţiilor din 1393; 1460 şi 1511 apreciind în 19 iulie
1854 în New York Daily Tribune: „Din aceste capitulaţii, care continuă să fie şi
azi în vigoare, întrucât n-au fost anulate prin nici un fel de tratat ulterior,
reiese că Principatele Dunărene sunt două state suverane, sub suzeranitatea
Porţii căreia îi plătesc tribut, însă cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi
duşmanii din afară, oricare ar fi ei şi totodată să nu se amestece sub nici o
formă în treburile lor interne[311].
Dacă un personaj destul de obscur precum Karl Marx era atât de bine
informat asupra capitulaţiilor putem realiza impactul deosebit pe care l-a avut
efortul clasei politice româneşti de a câştiga interesul european pentru aceasta
problemă.
În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai
românilor din presa occidentală, reia pana şi mai vechiul nostru cunoscut Saint
Marc Girardin. Acesta îşi începe ofensiva în favoarea românilor prin articolul
„Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre” din mai 1854 în care reia discuţia
despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii:” ele au o esistenţă aparte
şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii
Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor… ei sunt o
naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene.”121
Editura Universităţii Populare, p. 20-23. 117 pentru mai multe detalii
vezi A. Caragea, Grigore Alexandru. Ghica…, p. 32-33 sau Vladimir Ghica, O
carte care ne priveşte şi un om care se interesează, Bucureşti, 1909.
Bucureşti, Editura Universităţii, 2002, p. 111.
În noiembrie 1854, S. M. Girardin recidiva în articolul „Principatele
Danubiene” notând „ce nelinişteşte spiritele în Valahia şi în Moldova este că
răzbelul au nimicit toate tratatele făcute de Rusia; MoldoRomânii se tem că
nimicirea acestor tratate să nu fie vătămătoare neatârnării lor esistenţa lor
naţională nu datează numai din tratatele încheiate între Rusia şi Poartă de 80
de ani. Ea este mult mai veche şi mai legitimă, ea se întemeiază pe credinţa
tratatelor încheiate de însuşi Moldova şi Valahia în suta a 14-a şi a 15-a cu
Poarta Otomană. Poarta otomană nu are asupra Principatelor decât un drept de
supremaţia şi voievozii nu sunt îndatoriţi decât să plătească un tribut
sultanului. Iată fundamentele esistenţei neatârnării Principatelor. Tratatele
acestea… nu au fost oborâte prin nici-un tratat posterior; ele nu sunt şi nici nu
pot fi oborâte prin rezbelul de faţă. Dacă tratatele ruseşti au pierit în răzbelul
de acum, acesta –i dritul răzbelului; dar tratatele lui Baiazid şi Mahomed II nu
sunt nicidecum de pricină în desbaterea actuală… tratatele munteneşti şi
moldoveneşti stau în picioare”[312].
Acest articol este fără îndoială unul din cele mai clare articole pro-
româneşti ce ilustrează legătura între vechile tratate şi noul climat politic şi
diplomatic din sud-estul european după războaiele Crimeii. Prăbuşirea
preponderenţei ruseşti în zonă lăsa pentru prima oară după 1774 să se
manifeste în mod liber legăturile stabilite din vechime între Principate şi Poartă.
Capitulaţiile îşi recăpătau întreaga lor valoare pentru stabilirea situaţiei Ţărilor
Române în perioada post-conflict.
În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre
drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române,
prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: sperăm că Congresul de la
Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra sorţii Prinţipatelor nu va trece cu
vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea
consfiinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina
armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască
naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora… Neatârnarea
şi autonomia neamului moldovalaheste deci un drept vechiu şi legiuit… şi
negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei.
Patrioţii din Moldo-Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele
tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei…ca să mute teatrul
războiului chiar în sânul Basarabiei”[313]. Astfel Saint Marc Girardin se arată
favorabil tuturor marilor revendicări româneşti: participarea armatei naţionale
la campania anti-rusă, desfiinţarea protectoratului rus, recunoaşterea
autonomiei româneşti, chiar dreptul la Basarabia şi transformarea lor în „Ţările
de Jos” ale Europei. În aceste condiţii putem înţelege de ce Vasile Alecsandri îl
numea drept primul dintre „nobili campioni ai dreptului şi naţionalităţii
noastre”124.
Memoriile şi protestele trimise în această perioadă vor face ca, fără a avea
un succes deplin, tratatul de la Paris din martie 1856 să prevadă pentru
Principate la art. 22 că: „Ţările Romane şi Moldova se vor bucura şi pe viitor
sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub chezăşia puterilor tocmitoare de
drepturile şi scutelile ce le au”125.
Fără să fie o victorie completă, acceptarea capitulaţiilor într-un tratat
general european şi punerea respectării lor sub analiza şi chezăşia întregii
Europei le dădeau acestora o sancţiune clară ce deschidea drumul spre
realizarea unirii, apoi aducerea prinţului străin şi în final realizarea
independenţei. Din acest moment a încălca prevederile actelor redactate de
boierii români la 1772, completate la 1818-l9 şi refăcute în perioada de până la
1848 înseamnă a încălca deciziile Europei, lucru pe care nici o putere nu şi-l
putea permite cu uşurinţă.
Rolul capitulatiilor în marea lupta a unirii (1856-l861)
A. Percepţii occidentale Anii de sfârşit ai războaielor Crimeii (1853-l856)
s-au arătat denşi din punct de vedere al eforturilor diplomatice interne şi
internaţionale, vizând realizarea unirii Principatelor. Astfel la 23 mai 1855
contele Alexandru Walevski trimitea o circulară către Rusia în care aprecia că
una din condiţiile viitoarei păci este „regimul de independenţă administrativă a
Principatelor, care nu era nici în Valahia, nici în Moldova o cucerire recentă, ci
rezultatul unui acord liber încheiat cu mai multe secole în urmă”[314]. Acelaşi
diplomat aprecia într-o discuţie referitoare la Congresul de la Viena că „dinspre
partea dreptului înscris în tratate, adică din partea suveranităţii Porţii,
problema unirii era dinainte elucidată, dreptul fiecărui Principat de a se uni cu
celălalt, chiar independent de voinţa Porţii nu poate reprezenta nici urma unei
îndoieli”2.
Spre a beneficia de atâta siguranţă în nişte declaraţii în fond
revoluţionare la adresa statutului politic regional, Walevski solicitase şi primise
o serie de evaluări de la specialiştii în drept internaţional care concluzionaseră
că: „deşi obligat la anumite datorii convenţionale în raportul cu protectorul său,
statul protejat nu rămâne mai puţin suveran”3.
Publiciştii francezi, precum Hippolyte Desprez în „Revoluţia în Europa
Orientală” obişnuiau şi ei publicul cu ideea că „valahii nu voiau decât să scape
de corupţia şi umilinţele întreţinute cu grijă… şi să strângă printr-un tardiv dar
real devotament legăturile străvechi prin care erau uniţi de soarta Imperiului
Otoman”[315].
Un alt prieten al principatelor, Paul Bataillard aprecia în lucrarea
„Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului” că ele îşi vor păstra
privilegiile şi imunităţile sub suzeranitatea Porţii. Dar despre ce suveranitate
vrea tratatul să vorbească? Despre adevărata suveranitate stabilită prin vechile
convenţii ale Principatelor cu Poarta sau despre suzeranitatea abuzivă?
Chestiunea de drept este foarte simplă…vorbim despre dreptul…care rezultă
din conţinutul tratatelor. Stipulaţiile Principatelor cu Sublima Poartă
acordându-l acesteia asupra Principatelor anumite drepturi” însă
„angajamentele sale Turcia le-a violat; în mod firesc şi pe bună dreptate
contractul este anulat”. În aceste condiţii ce este de făcut, se întreabă Paul
Bataillard. „Răspundem fără să şovăim: unirea celor două principate într-un
singur stat sub suzeranitatea Porţii, această suzeranitate fiind clar definită
conform vechilor tratate”5. Tot Bataillard explica clar ce înţelegea prin „vechile
tratate” iar explicaţia va fi acceptată doi ani mai târziu şi înscrisă ca document
oficial de către Convenţia de la Paris. „Toate raporturile Principatelor cu Poarta
sunt reglementate de trei tratate, foarte scurte (1392, 1460, 1513). Clauzele se
reduc la aceasta: pe de o parte tribut şi jurământ de credinţă, pe de alta,
protecţie împotriva duşmanilor şi investitură obligatorie”6. Baza întregii
argumentaţii franceze la 1855-l856 dar şi mai târziu, era regăsită tocmai la
textul capitulaţiilor, pe care de peste 20 de ani oamenii politici români le
făcuseră publice întregii Europe. (ca un singur exemplu, la 1853, emigraţia
românească la Paris cerea: „arme, unirea Principatelor şi recunoaşterea
imediată a capitulaţiilor noastre”7).
Paul Bataillard impresionat de această veşnică armă a patrioţilor români
nota că: „autoritatea acestor capitulaţii, în ciuda vechimii lor, este deasupra
oricăror contestări, niciodată ele nu au fost atacate nici de Rusia, care
dimpotrivă, a pretins întotdeauna că apără drepturile legitime ale moldo-
valahilor împotriva Turciei, nici chiar de Poartă. Aceste tratate sunt unica bază
pe care puterile s-au sprijinit pentru a elucida şi rezolva chestiunea
Principatelor”[316].
Înarmat cu astfel de lucrări, Alexandru Walevski declara că: „nu va fi
scăpat nimănui că regimul de vasalitate în conformitate cu capitulaţiile şi
întărit împotriva încălcărilor suzeranului se apropie mult de independenţă”9. În
fond zecile de ani de acţiune diplomatică românească transformase ideea
capitulaţiilor într-o obişnuinţă pentru francezi. Astfel Louis de Naleche aprecia
în lucrarea „Modo-Valahia” că cele două ţări „au preferat să plătească tribut
decât să vadă un turban sau o moschee pe teritoriul lor”10. Un alt publicist
francez, Armand Levy, nota în „Principatele Române şi Imperiul Otoman” „când
turcii au invadat Europa mai multe popoare creştine au fost cucerite. Românii
nu au putut fi constrânşi să se închine turcilor. Între domnii lor şi sultani s-au
încheiat capitulaţii sau tratate”11. Mai mult, Levy condamna Sublima Poartă
pentru că: „încearcă să denatureze importanţa capitulaţiilor… Dar ce crede ea
că sultanii ar fi mai puţin obligaţi să-şi îndeplinească promisiunile numai
pentru că actele ar fi semnate doar de ei? Un stat civilizat trebuie să ţină seama
de tratate solemne. Îşi închipuie Turcia că va putea să determine dreptul public
european ca un incendiu al arhivelor este suficient pentru a face să dispară
drepturile statelor?”12. Concluzia lui Armand Levy este extrem de favorabilă
românilor în preajma Congresului de la 1856: „conform vechilor capitulaţii şi
potrivit tradiţiei, românii au dreptul de a-şi alege domnitorul, autohton sau
străin, după plac, numai să fie creştin şi Poarta este obligată să-l
recunoască”13. Cu alte cuvinte, unire, independenţă, prinţ străin, toate
perspectivele sunt deschise dacă vechile capitulaţii sunt respectate.
 De aceeaşi părere era şi Elias Regnault în „Mistere diplomatice pe
malurile Dunării”: „Congresul nu îşi poate să-şi legitimeze intervenţia decât pe
stipulaţiile încheiate între Principate şi Poartă în anii 1392, 1469, 1514, 1526.
Iată baza juridică convenită între cele două naţiuni contractante”[317].
Istoricii mai puţin cunoscuţi precum Alberic Cahuet aprecia în „Problema
Orientului în istoria contemporană” că aceste capitulaţii „sunt acte de alianţă
veritabilă şi nu de supunere”15.
Nu doar publicişti sau şeful diplomaţiei franceze erau interesaţi de
soluţiile oferite de capitulaţii la problema Principatelor dar şi ambasadorii
Franţei precum d’Avril care la 9 noiembrie 1854 telegrafia la Paris că: „toată
lumea o ştie, Rusia şi Poarta au recunoscut în toate tratatele lor că Moldova şi
Valahia sunt state independente, care s-au unit în mod liber cu Turcia prin
tratate”16. Şi pe această bază trebuie să ne preocupăm de reorganizarea
Principatelor17.
În timpul Congresului de la Paris (februarie-martie 1856) ciocnirile de
interese la nivel european vor obliga diplomaţia franceză la mai multă prudenţă
în declaraţii fără a o împiedica însă să prezinte cazul Principatelor prin prisma
capitulaţiilor. În timpul Congresului revărsau un adevărat potop de lucrări (din
care am şi citat) spre a influenţa în mod pozitiv opinia participanţilor la
Congresul de la Paris. Astfel, Edmond Textier lansează acum: „Appel au Congré
en faveur des roumaines”. Paul Bataillard scoate „Premier point de la question
d’Orient. Les Principautes de Valachie et de la Moldavie devant la Congres” şi
„La Moldo-Ulachie dans la manifestation des ses efforts et ses voeux”.
În timpul Congresului, la rugămintea lui Vasile Boerescu, marele jurist
francez Royer Collard făcea şi el publică opinia Facultăţii de Drept de la Paris
asupra problemei Principatelor: „dreptul public al românilor se constituie pe
tratatele din 1393, 1460, 1513, 1529 pe care Moldo Valahia le are cu sultanii
Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I, Suleiman al II-lea. Tratatul de la Paris nu
a făcut decât să confirme şi să garanteze aceste vechi tratate care sunt expresia
dreptului public al românilor şi al autonomiei lor naţionale”[318]. „Principatele
se vor bucura de aceleaşi avantaje de care se bucurau în timpul lui Mahomed
al IV-lea19. Ori în această epocă românii se bucurau de suveranitate perfectă.
Frumoasa misiune a viitoarelor conferinţe este să pună capăt arbitrariului şi să
precizeze formal drepturile şi datoriile reciproce de cea mai mare necesitate”20.
Opinia marelui profesor de „drept al ginţilor” nu va fi fără ecou, doi ani mai
târziu, Convenţia de la Paris va face exact acest lucru stabilind perfect
drepturile şi obligaţiile reciproce.
Nu putem finaliza analizarea uriaşului val de entuziasm difuzat de presa
şi publiciştii francezi în timpul Congresului de la Paris fără a cita şi câteva din
aprecierile celebrului Edmond Textier în „Apelul către Congres în favoarea
românilor”, apel bazat şi el pe celebrele teorii ale capitulaţiilor: „cele două
principate nu sunt o ţară cucerită; când în secolele al XIV-lea şi al XV-lea
populaţiile greceşti şi slave au căzut sub iataganul otomanilor românii din cele
două principate au tratat prin bună înţelegere cu Poarta şi au recunoscut
suzeranitatea ei”21. Principatele au continuat să se bucure de o administraţie
liberă şi independentă, ele au păstrat dreptul de a-şi alege principii şi de a-şi da
legile care le conveneau”22. „Drepturile invocate de români sunt consfinţite de
tratatele lor cu Poarta; până şi Rusia nu a intervenit în mai multe rânduri
chipurile în favoarea Principatelor moldo-valahe, decât invocând vechile tratate
ale românilor”23. Cu toată această ofensivă publicistică şi istorică rezultatele
Conferinţei de Pace de la Paris sunt relativ modeste şi receptate ca atare în
ţară. Totuşi ele deschid drumul unor prefaceri masive şi unor posibilităţi
nebănuite pentru Principate. Ferdinand de Cussy într-un „scurt istoric al celor
mai însemnate evenimente politice care s-au petrecut începând din anul 1814
până la 1859” nota că „pacea de la 1856 are rolul de a conferi Principatelor o
situaţie politică de natură să asigure de acum înainte bunăstarea şi
independenţa populaţiilor moldo-valahe şi care să fie în concordanţă cu vechile
privilegii de care se bucuraseră multă vreme în baza capitulaţiilor lor încheiate
cu Poarta”[319].
Un alt francez, Gaston de Monicault în „Problema Orientului. Tratatul de
la Paris şi urmările sale” aprecia ca o mare cucerire faptul că la 11 februarie
1856 în Conferinţa de la Constantinopol „Poarta confirma din nou privilegiile şi
imunităţile de care subnumitele Principate s-au bucurat sub suzeranitatea sa
începând de la capitulaţiile ce le-au fost acordate de sultanii Baiazid I şi
Mahomed al II-lea”25. Cu alte cuvinte presa şi puterea de la Paris era ferm
convinse nu numai de realitatea capitulaţiilor pe care încercau să construiască
noul drept public internaţional al Principatelor, dar şi de enormele posibilităţi
de manevră pe care le deschideau politicii franceze în Orient. Astfel înainte
chiar ca delegaţii europeni să se reunească la Paris, consulul general al Franţei,
Louis Béclard îi scria lui Walevski că pentru politica franceză în Principate
„consider ca un punct capital, ca o necesitate de prim ordin, slăbirea, dacă nu
chiar suprimarea legăturilor care unesc Moldo-Valahia de Poarta otomană cu
toate vechile capitulaţii care garantau independenţa internă a Principatelor. Cu
toate capitulaţiile de acest gen inserate în tratatele de la Kainargi, Bucureşti,
Ackerman şi Adrianopole, această independenţă nu există. Capitulaţiile
Valahiei şi Moldovei nu acordă Porţii otomane decât un simplu drept de
suzeranitate la care se adaugă plata unui tribut anual. Acest tribut poate fi
răscumpărat sau convertit în datorie naţională”26. Cu alte cuvinte
independenţa ar fi cea mai bună soluţie din punct de vedere al Franţei.
„Propunerea pe care o fac nu are nimic excesiv, nici injust”27, îşi finalizează
scrisoarea consulul francez.
Aşa cum am văzut aceste planuri ambiţioase au trebuit moderate în
martie 1856 datorită rezistenţei înverşunate a Turciei şi Austriei şi atitudinii
şovăielnice, curând negative a Marii Britanii faţă de problema unirii românilor.
Faţă de această situaţie nefavorabilă, problema independenţei nici nu a mai
fost ridicată pentru a nu dezbina complet areopagul european. Cu toate acestea
lupta de influenţare a opiniei publice europene continua fără încetare. Astfel A.
Sarejouand scoate la tipar o interesantă lucrare: „Principatele Române înaintea
Europei”, rod, spune el, „al unei lungi şederi şi a unui studiu conştiincios
asupra stării populaţiei, moravurilor şi gradului de civilizaţie”[320]. Analizând
rezultatele tratatului de pace recent încheiat el arată că „dintre cele trei imperii
ce mărginesc Principatele dacă este unul care are anumite drepturi, acela este
Turcia, dar aceste drepturi sunt clar definite şi limitate în capitulaţiile din care
îşi au originea; acestea asigură celor două Principate inviolabilitatea
teritoriului, inviolabilitatea religiei, dreptul de a se guverna singure. Poarta a
violat (aceste drepturi n.n.) de multe ori în fapt”29. Concluziile călătorului
francez „Principatele române sunt autonome, nimeni, nici chiar Turcia care nu
este decât suzeranul lor, nu are dreptul de a interveni în afacerile lor
interne”30.
Mai vechea noastră cunoştinţă, Paul Bataillard îşi exprima îngrijorarea
faţă de textul ce prevedea că „Principatele îşi conservă privilegiile şi imunităţile
sub suzeranitatea Porţii” şi se temea ca aceasta să nu fie „suveranitatea
abuzivă care se exercită în fapt de mai mult timp” şi vedea ca unică soluţie „în
virtutea drepturilor scrise în tratate. Chestiunea unirii se găseşte clarificată în
dreptul pentru fiecare dintre Principate de a se uni cu celălalt chiar
independent de voinţa Porţii este, după capitulaţii, liber”31.
La finele unui an atât de încărcat de evenimente pentru principate
precum fusese 1856 şi atât de fast pentru teoria capitulaţiilor Royer Collard
dădea noi speranţe românilor într-un larg discurs în care analizând textele
juridice romane, pe Cicero şi pe juristul Proculus, concluziona că „poziţia
naţiunii moldo-valahe faţă de Poarta otomană, ca urmare a capitulaţiilor, este
inferioară, dar ea păstrează toate atributele suveranităţii”[321]. Mai mult,
declara el, „aceşti termeni (suzeranitate şi vasalitate) nu se află în capitulaţii, ei
nu există nici în limba turcilor nici în cea a românilor. Rusia este aceea care în
Tratatul de la Adrianopol din 1829 introduce termenul de suzeranitate pentru a
exprima raporturile neobişnuite ale românilor cu Imperiul Otoman. Dar acest
cuvânt cuprindea un pericol. El era împrumutat din limba creştină a
occidentului din ierarhia feudală, dar ce ierarhie se poate stabili între un turc şi
un creştin?”33.
„Este deci cazul să se declare privilegiile şi imunităţile de care se vorbeşte
în articolul 22 al Tratatului de la Paris nu sunt altceva decât drepturile
enunţate în capitulaţiile sau tratatele încheiate între sultani şi domni moldo-
valahi, ele nu sunt prescrise şi au forţă de lege”34. Anul 1856 fusese extrem de
decisiv şi de dificil pentru oamenii politici din Ţara Românească şi Moldova
care, folosind pe larg teoria capitulaţiilor la Conferinţa de la Constantinopol,
apoi la cea de pace de la Paris şi apoi în tot restul anului făcându-le o
nesfârşită popularizare prin intermediul presei şi al personalităţilor favorabile
românilor, au reuşit să obţină un prim acord european în favoarea unirii. Acest
larg drum nu ar fi fost posibil însă, fără sprijinul constant al Franţei care,
convinsă de justeţea capitulaţiilor nu ezitase nici un moment pentru a se
arunca în lupta de folosire a lor în slujba cauzei româneşti. Astfel diplomaţia
franceză îşi manifestase acest interes pentru capitulaţii încă din 1855 când o
circulară de la Paris arăta că „regimul de independenţă administrativă, care s-a
cam uitat, nu are nici în Valahia, nici în Moldova o cucerire recentă, ci
rezultatul unui acord liber încheiat cu secole în urmă”35. În fond marele succes
francez al anului 1856 în problema Principatelor a fost tocmai recunoaşterea
capitulaţiilor ca bază de discuţii pentru stabilirea unui nou statut internaţional.
Dacă în ceea ce priveşte o eventuală unire progresele au fost modeste, în
domeniul capitulaţiilor pe baza unei enorme documentaţii furnizate timp de
peste 20 de ani de patrioţii români diplomaţiei franceze, rezultatele au fost
rapide. Încă din februarie 1856 în protocolul Conferinţei de la Constantinopol
era notat că Poarta confirmă din nou privilegiile şi imunităţile de care s-au
bucurat numitele principate sub suzeranitate otomană, începând de la
capitulaţiile pe care sultanii Baiazid I şi Mahomed al II-lea arată că textul folosit
pentru capitulaţii era cel al românilor şi nu cele avansate de turci care vorbeau
necontenit de la 1774 de privilegiile lui Mahomed al IV-lea, mult reduse faţă de
cele din capitulaţiile româneşti.
„Conferinţa de la Constantinopol refuzase „să întreprindă definirea lor”
decizând fie să se rămână la status-quo, adică la textele ce se găsesc la istorici,
fie să invite Turcia şi principatele de a se înţelege direct asupra drepturilor
lor”[322].
Tratatul de la Paris a lăsat în suspensie această necesară clarificare, la
fel cum a făcut şi cu unirea, decizând să lase ambele chestiuni pentru rezolvare
după convocarea divanelor ad-hoc, care să se exprime potrivit cu dorinţele ţării:
unire şi respectarea întocmai a capitulaţiilor româneşti, sau o mai strânsă
legătură cu Poarta. Publiciştii francezi ştiau deja care va fi direcţia în care va
înclina alegerea naţiunii române. La 6 iulie 1856 J. A. Vaillant scria: „Congresul
de la Paris a proclamat justeţea drepturilor României ca stat suveran şi
independent în virtutea celor patru capitulaţii consimţite de prinţii săi: Mircea,
Vlad, Bogdan şi Petru Rareş, de sultanul Baiazid I, Mahomed al II-lea şi
Soliman Magnificul. Asta va da dreptul la unirea celor două Principate, la
alegerea unui prinţ străin, dreptul de a naţionaliza bunurile mănăstirilor,
dreptul de a avea armată şi de a da pământ ţăranilor”37. Iată remarcabila
prevedere a tot ceea ce va însemna perioada domniei lui Alexandru I. Cuza şi a
reformelor sale, urmate de aducerea prinţului străin şi de proclamarea
independenţei, douăzeci de ani de politică românească condensată în câteva
rânduri: publiciştii francezi ştiau încotro va porni mişcarea naţională
românească. Surprinzătoare apare în acest moment miopia cercurilor politice
otomane de la Constantinopol ce îşi exprimă poziţia faţă de rezultatele
Congresului de la Paris şi faţă de ce vor alege românii: „Sublima Poartă a
reintrat în drepturile sale asupra celor două provincii care sunt administrate
conform hatihumaiunelor eliberate de sultani în secolele XIV, XV şi XVI. Astfel
a fost făcută anexiunea celor două provincii la imperiul otoman” scria optimist
şi chiar suprarealist „Le Journal de Constantinople” la 26 iunie 185638.
Cât de departe de realităţile moldo-valahe era acest articol, ne-o arată o
scrisoare pe care la 16 decembrie 1856 un grup de moldoveni o trimit lui
Edgard Quinet la Bruxelles: „Prin Pacea de la Paris noi ne recăpătăm complet
drepturile noastre, privilegiile şi imunităţile pe care vechile noastre tratate
solemne cu Turcia ne dau dreptul de a le recuceri”39. Discrepanţele între
poziţia românilor şi cea a Porţii ilustrau convulsiile anului 1857 în problema
alegerii divanului ad-hoc şi a recunoaşterii rezultatelor sale. Se prefigura încă
de la finele anului 1856 că noul an va fi hotărâtor pentru Principate.
Ca urmare, abia trecute sărbătorile de iarnă şi românii obţineau din nou
atenţia presei franceze care găzduia în „Le Constitutionnel” din 12 ianuarie
1857 un „Studiu asupra Principatelor” semnat de Amédde de Cesena: „dreptul
public (al Principatelor n.n.) are originea în acte care sunt de o dată atât de
modernă încât nu lasă în spirit nici o neclaritate. Aceste acte autentice, bază
oficială şi solidă a privilegiilor Valahiei şi Moldovei sunt tratatele încheiate în
1397, 1460, 1513 şi 1529 de diferiţi prinţi cu sultani Baiazid I, Mahomed al II-
lea, Selim al II-lea, Soliman al II-lea. Aceste tratate sunt baza privilegiilor de
care se bucură populaţiile celor două provincii”40.
În timp ce ofensiva publicistă franceză renaşte, începe şi contraofensiva
otomană care în Moniteur anunţă că „adevăratele texte ale capitulaţiilor” fac
din Principate parte integrantă a Turciei. La aceste aserţiuni va răspunde într-
un viguros articol Saint Marc Girardin în Journal de Debat’s la 9 februarie
1857: „Cele două Principate sunt supuse suzeranităţii Porţii şi această
suzeranitate nu are nimic vag şi nedefinit, ea este determinată de tratatele din
secolele XV şi XVI, tratate pe care nota din „Moniteur” are grijă a le reaminti,
pentru că sunt fundamentul însuşi al existenţei naţionale a principatelor
danubiene”[324].
Lupta de presă va curge paralel cu convocarea alegerilor pentru divanul
ad-hoc, cu samavolniciile lui Teodor Balş şi apoi urmaşului său în ale
căimăcămiei Nicolae Vogoride, până la întâlnirea de la Osborne şi compromisul
anglo-francez în privinţa unirii Principatelor şi în final până la deschiderea
adunărilor ad-hoc în octombrie 185742.
Unul dintre cele mai importante momente ale acestei confruntări de
presă va fi un articol al lui Edmond Textier care aprecia că „în virtutea acestor
capitulaţii consimţite de Turcia când se afla la apogeul puterii sale, Principatele
au continuat să se bucure de o administraţie liberă şi independentă. Poarta nu
trebuia să exercite nici un amestec în treburile lor, numai cu această condiţie
expresă românii au depus armele”43. Concluzia articolului era clară: nici acum
Poarta nu ar trebui să se amestece în problema divanurilor ad-hoc şi a unirii
numai sub această rezervă ea poate rămâne suzerană.
Generalul Gheorghe Magheru avea şi el, pe malurile Bosforului aceeaşi
atitudine şi nu se sfia să declare autorităţilor otomane: „Drepturile Principatelor
se află în clar în tratatele din 1393, 1460 şi 1519, ele ne arată ca state sub
suzeranitatea sultanului, dar bucurându-se de toate atributele libertăţii şi ale
teritoriului nostru. Naţiile Europei au recunoscut aceste drepturi şi pe ele
trebuie să ne facem soarta”44.
Elias Regnault în „Mistere diplomatice pe malurile Dunării” era şi mai
dur la adresa Turciei: „Turcia are drepturile sale decurgând din tratatele
anterioare, românii au drepturile lor, dar şi Europa are drepturile sale; de a
asigura liniştea viitorului, este mult mai important decât drepturile confuz
definite ale lui Baiazid şi Mircea de care turcii au abuzat totdeauna şi de care
românii de abia s-au folosit.” Cu alte cuvinte,
Europa are dreptul de a interveni oricând pentru a asigura aici liniştea,
adică dând dreptul Principatelor la un viitor[325].
În urma tuturor acestor luări de poziţie tranşante, Poarta începea deja a
se replia. Un efect remarcabil l-a avut retragerea ambasadorului francez:
Edouard Thouvenel de la Constantinopol ca urmare a falsificării alegerilor din
Moldova şi a refuzului Porţii de a le anula. Thouvenel va nota că sultanul avea
ochii în lacrimi şi nu îi venea să creadă când a văzut steagul francez coborât.
Când Franţa a fost urmată de Sardinia, Rusia şi apoi de Prusia, Înalta Poartă a
realizat că a împins lucrurile prea departe şi pe 31 iulie 1857 adresa o circulară
puterilor garante „în care expunea intenţiile binevoitoare de care Maiestatea sa
sultanul era animat faţă de Principate cărora vrea să le menţină integral toate
privilegiile şi imunităţile acordate de strămoşii săi”46. În momentul în care la
Constantinopol se află că Rusia s-ar pregăti, de data aceasta alături de Franţa,
pentru un nou război cu Turcia, panica devine generală. La 20 martie 1857
Cabinetul Imperial îi scria reprezentantului Rusiei în Principate pe un ton
belicos: „guvernul imperial nu va tolera prezenţa trupelor turceşti în Principate,
numărul acestor trupe, oricât ar fi de mic, nu schimbă de loc problema. Este
vorba aici de respectarea unui principiu; articolul 22 al Convenţiei de la Paris
stipulează în mod expres că Principatele vor continua să se bucure sub
suzeranitatea Porţii şi garanţia Puterilor contractante de privilegiile şi
imunităţile pe care le posedă. Ori printre aceste privilegii şi imunităţi,
îndepărtarea forţelor armate turceşti. Este unul dintre acele privilegii de care
depinde în modul cel mai direct securitatea lor şi independenţa administraţiei
lor interne”47. Rămasă singură după ce şi Anglia se raliază poziţiei franceze în
august 1857, Poarta va accepta repetarea alegerilor pentru divanul ad-hoc. De
data aceasta triumful unioniştilor este atât de clar încât pentru câteva luni
lupta de presă se calmează în aşteptarea rezultatelor activităţii divanelor ad-
hoc[326]. Deja cercurile diplomatice occidentale cred că Turcia s-a împăcat cu
pierderea Principatelor şi Legaţia Belgiei la Constantinopol aprecia la 10
octombrie 1857: „Turcia, exceptând interesul moral, de demnitate şi de amor
propriu, nu ar suferi o pierdere materială considerabilă, care să îi poată rupe
legătura de dependenţă nominală care mai uneşte încă Principatele de restul
Imperiului”. „Ce interes ar putea avea Imperiul turc să păstreze posesiuni în
care autoritatea sa este legal redusă la neant de ultimul tratat”49. Opinia era
exagerat optimistă; vor trece aproape douăzeci de ani de luptă şi un război
cumplit până la momentul în care Turcia să accepte evidenţa. Toate acestea par
uluitoare, pentru că dincolo de afirmaţiile oficiale, din „Journal de
Constantinople” cercurile turceşti erau conştiente de voinţa de unire şi
independenţă a românilor. La 28 octombrie/16 noiembrie 1857 Ali Paşa,
ministrul de externe scria reprezentantului Porţii la Paris despre divanul ad-
hoc: „este adevărat că pentru a salva aparenţele sau pentru a-şi ascunde mai
bine gândurile, au vorbit despre dorinţa lor de a respecta vechile capitulaţii cu
Sublima Poartă, capitulaţii ale căror originale nu se află nicăieri în lume şi care
au fost încălcate şi nu o dată nesocotite de moldo-valahi însăşi”50. Adică
pentru Aali Paşa era evident că gândurile românilor era tare departe de
strângerea legăturilor cu Poarta şi cu toate acestea a ales să se opună
dorinţelor românilor, opoziţie fără şanse dar nu mai puţin obositoare. Odată
încheiate lucrările divanelor ad-hoc (decembrie 1857) se intră într-o stare de
acalmie până la convocarea puterilor garante în vederea analizării dorinţelor
moldo-valahe în Convenţia de la Paris (iunie 1858) când lupta reîncepe acerbă.
 Primele semne despre ostilitatea tot mai marcantă cu care aveau să fie
primite cererile divanelor ad-hoc în lumea diplomatică occidentală vor apărea în
cadrul dezbaterilor din cadrul comisiei europene care aproape că nu a fost
capabilă să ofere un raport unitar, mulţumindu-se cu o serie de recomandări
complet opuse ţn privinţa noii organizări a Principatelor. O nemulţumire la fel
de mare a fost produsă în lumea politică românească de decizia comisiei de a
desfiinţa adunările ad-hoc în care mulţi vedeau expresia legalităţii naţionale
regăsite[327].
La 1/13 aprilie 1858 Comisia Europeană pentru Principate îşi prezintă
raportul asupra divanelor ad-hoc: 1). „Principatele au respectat întotdeauna
legăturile care le unesc cu Imperiul otoman şi declară că respectarea
drepturilor lor nu poate decât să întărească forţa acestui imperiu. 2). Defineşte
legăturile existente între Sublima Poartă şi Principate; ele derivă din vechi
tratate care le recunoaşte deplina exercitare a suzeranităţii interne şi externe;
4). În virtutea capitulaţiilor deja invocate, Divanul stabileşte dreptul naţiunii de
a-şi alege principii unde vor voi şi de a-l declara ereditari”52.
Raportul Comisiei Europene odată adus la cunoştinţa puterilor garante,
va provoca furie la Constantinopol, dar şi nemulţumire la Viena unde la 10
iunie 1858 K. F. Buol scria ministrului austriac la Berlin A. Kaller: „Nu putem
recunoaşte nici o altă obligaţie în afara celor impuse de tratatul de la Paris. Dar
acesta vorbeşte doar despre o revizuire a statutelor aflate în vigoare în prezent
şi despre menţinerea vechilor privilegii faţă de Poartă”53. Cu alte cuvinte
Austria era de-a dreptul şocată faţă de turnura pe care o luau evenimentele din
Principate şi pe care o considerau o combinaţie neliniştitoare care loveşte
interesele Vienei în regiune. Rezultatele folosirii capitulaţiilor erau mult prea
îndepărtate faţă de ce gândise Austria când le acceptase54; prima oară la
Conferinţa de la Viena din 1855 când notase la articolul 1 prin redactarea
baronului Prokesh Osten că „Principatele Dunărene vor continua să fie supuse
Sublimei Porţi în virtutea vechilor capitulaţii şi a hatişerifurilor imperiale care
le-au fixat şi desemnat drepturile şi imunităţile de care se bucură”.
Faţă de această variantă restrictivă cererile divanurilor ad-hoc păreau
enorme pentru autorităţile vieneze. Reîncepea astfel lupta pentru capitulaţii în
presa europeană. Ferdinand de Cussy în al său „Scurt Istoric” al perioadei
1814-l859 vedea ca principală realizare a Congresului din 1858 „reluarea
problemei capitulaţiilor de la sultan Baiazid I, Soliman al II-lea, Selim I,
Mahomed al II-lea care constituie autonomia românilor”[328]. Dincolo de
enormele lupte din cadrul Congresului propriu-zis, adevărata victorie
românească se înscrie în articolul 2 al Convenţiei de la Paris: „În virtutea
capitulaţiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I, Soliman al
II-lea, care constituie autonomia lor, reglementând raporturile cu Sublima
Poartă şi pe care mai multe hatişerifuri, în special cel din 1834, le-au
consacrat, vor continua să se bucure sub garanţia colectivă de privilegiile şi
imunităţile pe care le au”56. Imediat întreaga presă europeană a sesizat
semnificaţia momentului. Gaston de Monicault în „Problema orientului.
Tratatul de la Paris şi urmările sale” arăta: „articolul 2 era de cea mai mare
importanţă, deoarece, pentru prima dată Turcia recunoaşte şi consfinţeşte
vechile capitulaţii şi se putea vedea că de acum încolo ea nu va mai îndrăzni să
le conteste”57. (Se îndeplinea astfel o mai veche cerere românească la a cărei
justeţe presa franceză subscrisese: „este cazul să se declare că privilegiile şi
imunităţile de care se vorbeşte în Tratatul de la Paris din 1856 nu sunt altceva
decât drepturile enunţate în capitulaţii sau tratatele încheiate între sultani şi
domnii moldovalahi”58. Armand Levy). La fel ceruse şi Royer Collard, iar
Ferdinand de Cussy considera prevederile Convenţiei de la Paris din 1858 drept
„organizarea definitivă a Principatelor Moldovei şi Valahiei.” Lunga luptă
diplomatică a anului 1858, deschisă la 11 ianuarie de către Al. Walewski când
scria că: „Principatele Dunărene au beneficiat întotdeauna de privilegii care ar
fi trebuit să le asigure o evoluţie liniştită a destinului lor şi că Sublima Poartă a
recunoscut de bună voie inamovibilitatea Principatelor”59. La începutul anului
1859 a urmat surpriza aşteptată a dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan
Cuza urmată apoi de conflictul franco-piemontezo-austriac şi de evoluţia rapidă
a evenimentelor în peninsula italiană, ceea ce punea în umbră evoluţiile din
principate.
Chiar dacă presa pune pe plan secund Principatele, ochii diplomaţiei
occidentale rămân aţintiţi la malurile Dunării. Astfel, la 16/18 septembrie 1858
L. Beclard îi scria lui Eduard Thouvenel despre problema drepturilor străinilor
în Principate: „ţări esenţialmente creştine unde aceste capitulaţii şi această
jurisdicţie excepţională nu are nici o raţiune de a fi”[329].
Tot pe această chestiune, Alexander Walewski primea la 15/27 iulie 1859
următoarea notificare: „Rapoartele domnului Place stabilesc din ce în ce mai
clar pretenţia ridicată de guvernământul Moldovei de a i se atribui plenitudinea
suveranităţii şi de a-l trata pe străini ca şi cum articolul 8 al Convenţiei şi
capitulaţiile puterilor cu Poarta nu ar exista.”61 La 26 august/7 septembrie
1859 problema Principatelor apare iar în corespondenţa diplomatică, de
această dată ca urmare a dorinţei lor de a bate monedă. Ed. Thouvenel aprecia
faţă de Walewski că „am putea, e adevărat, să sprijinim pretenţia Prinţului
Cuza, referindu-ne la vechii voievozi ai Moldovei şi Valahiei care s-au bucurat
de dreptul de a bate monedă şi de care au uzat după capitulaţiile care îi plasau
sub suzeranitatea sultanului. În acea epocă, ei exercitau şi dreptul de pace şi
de război, Poarta nu negocia pentru ei şi tratatele pe care Poarta le semna cu
alte puteri nu aveau putere dincolo de Dunăre”62. Primii ani ai realizării unirii
(1859-l861) stau nu doar sub semnul provizoratului, dar şi al luptei. Astfel,
presa franceză anunţa în iunie 1860 că Alexandru Ioan Cuza ar redacta un
„Memoriu adresat puterilor garante” în care aprecia că: „sentimentele noastre
sunt acelea ale părinţilor noştri. Istoria este proba că naţiunea română a
considerat în toate timpurile raporturile sale cu Sublima Poartă ca garanţia
autonomiei şi a independenţei interioare”63.
Pentru a menţine treaz interesul presei franceze pentru evenimentele din
România, Alexandru I. Cuza decidea deschiderea unei agenţii de presă
româneşti sub conducerea experimentatului Vasile Alecsandri. Cunoaşterea de
către acesta a mediului de presă şi politic din capitala Franţei, relaţiile de
prietenie stabilite cu familia imperială şi simpatia pe care i-o arăta împăratul
Napoleon al III-lea şi nu în ultimul rând caracterul extrem de plăcut al
diplomatului român, toate au contribuit spre a face această numire în una din
cele mai de succes ale domniei lui A. I. Cuza.
În jurul acestei agenţii se vor stânge mari nume, deja cunoscute nouă de
mari prieteni ai românilor: Saint Marc Girardin, Edgar Quinet, Jules Michelet,
Paul Battailard, Leon Plee, Hippolite Desprez,etc.[330] Pentru Alecsandri rolul
acestei agenţii era acela de a face un permanent looby în favoarea românilor
aşa cum se reuşise până atunci: noi am cădea într-o greşeală cumplită dacă am
crede că este de ajuns de a face să se pomenească de noi, din timp în timp
numai la o mare ocazie. Mai întâi că nu suntem siguri de a avea organul presei
la dispoziţia noastră şi apoi, în acest secol preocupat de atâtea evenimente şi
griji importante cine… nu este lesne uitat\1 „O presă amică şi devotată este o
santinelă neadormită care este gata de a arunca semnalul de alarmă. Izolarea
pentru un stat ca România este un pericol permanent”65.
Printre ziarele care vor lua contact cu nou creata agenţie putem enumera:
Le Nord, La Presse, La Revue des economistes, La Revue d Orient, Nouvelles,
Annales de Voyages etc.66
Se intra deja într-o nouă perioadă în care cunoscutul istoric N. Corivan
aprecia că: „sub aspect extern preocuparea principală a domnului a fost
lărgirea autonomiei ţării, înlăturarea jurisdicţiei consulare”67. Toate aceste
obiective erau dificil de materializat, dată fiind opoziţia marilor puteri, în special
cea a Turciei şi cea a Austriei. Un singur exemplu ne va convinge; Prokesh-
Osten vedea în programul românesc de reforme nici mai mult nici mai puţin
decât: „violarea simultană a capitulaţiilor în Principate şi Serbia, tulburările din
Herţegovina şi Bosnia constituie dovezi ale hotărârii luate de cele două popoare
de a se revolta contra sultanului”[331]. Cu astfel de opinii înţelegem cât de grea
a fost lupta oamenilor politici români, cu atât mai mult cu cât după 1860-l861
marele interes al presei franceze faţă de cauza românilor se evapora rapid. Au
contribuit la aceasta dificultaţile proprii ale Franţei (campania din Mexic din
1864), teama că noul stat român va deveni un aliat al Rusiei şi nemulţumirile
legate de persoana lui Alexandru Ioan Cuza69.
De cealaltă parte românii investesc mai puţin timp şi bani în relaţia lor
cu presa franceză, ceea ce se observă imediat în atitudinea acesteia. Tinerei
Românii îi va lipsi în deceniile următoare un ajutor serios, nu dezinteresat, dar
eficace al presei franceze. Marea campanie publicitară în care a fost prezentată
occidentului, istoria eroică a luptei antiotomane”70ajungea la sfârşit B.
Percepţiile româneşti Ion C. Brătianu şi problema capitulaţiilor Încă din 1843
pentru un călător cu simţul observaţiei era clară ideea pe care o luau
activităţile naţionale în Principate. Astfel B. Wesseleny Miklóstól scria că:
„planurile şi speranţele lor sunt unirea în viitor într-o naţiune şi o ţară a
tuturor populaţiilor valahe de origine şi de limbă comună. Aceste pretenţii ei le
întemeiază pe drepturile lor asupra moşiei de odinioară, a proprietăţii originare,
nicicând pierdute, ci numai îngrădite prin oprimare şi uzurpare”71.
La 18 iulie 1848 revoluţionarii moldoveni refugiaţi la Cemăuţi scriau celor
rămaşi la Iaşi: „trebuie iară să privim cu nepăsare dispreţuirea drepturilor
noastre prin acest pas al Rusiei (ocuparea Moldovei în timpul revoluţiei de la
1848) şi să rămânem într-o ticăloasă nemişcare; trebuie să simţim că ne este
de sfântă datorie să protestăm în numele drepturilor noastre întemeiate pe
tractaturi, împotriva călcării hotarelor noastre.”[332]
La fel la 1849 revoluţionarii munteni de această dată îi scriu sultanului:
„foarte recent aţi binevoit, sire, să ne daţi asigurarea solemnă că vechile
privilegii şi imunităţi ale ţării sunt şi vor fi totdeauna menţinute şi că onoarea
şi grija Majestăţii Voastre sunt puternic interesate în păstrarea lor.”73
Toate aceste trei acte ilustrează că în momentul izbucnirii războiului
Crimeii (1853-l856) situaţia în Principate era suficient de maturizată spre a
permite o evoluţie rapidă a românilor spre realizarea unirii şi în acelaşi timp
teoria capitulaţiilor era suficient de larg cunoscută spre a putea deveni
principalul vehicul al cauzei românilor74. La 1853 românii declară la Paris că
vor „arme, unirea Principatelor şi recunoaşterea imediată a capitulaţiilor
noastre”75. Am văzut deja lupta extraordinară în care se încleştează publicaţiile
franceze după această dată spre a servi cauza românilor. Motorul întregii
activităţi, locul unde se hotăra clar victoria sau înfrângerea românilor, rămânea
teritoriul Principatelor. Dacă fiecare moment al istoriei de 100 de ani a luptei
pentru capitulaţii a avut câte un exponent, momentul 1855-l865 îl are ca
remarcabil exeget al capitulaţiilor pe omul politic muntean Ion Brătianu.
Înţelegerea lui asupra problemei capitulaţiilor hrănită din studiul operelor lui
Nicolae Bălcescu şi din lupta pentru capitulaţii a revoluţiei de la 1848
depăşeşte pe cea a contemporanilor mai versaţi decât el în istorie, precum M.
Kogălniceanu. Memoriile fundamentate pe capitulaţii ale lui Ion Brătianu şi ale
unei întregi pleiade de scriitori, avocaţi şi istorici vor sta la baza ofensivei
diplomatice franceze în exterior şi la baza ridicării uriaşe a românilor la 1857
pentru divanul ad-hoc şi 1859 pentru unire. Faptele de viitor ale lui Ion. C.
Brătianu din perioada aducerii lui Carol I şi a războiului de Independenţă îşi au
baza acum în teoria capitulaţiilor care îi aşterne omului politic Brătianu un
drum de suferinţă dar şi de izbăvire pentru neamul său, drum pe care nu va
ezita să îl urmeze. Începutul acestui drum va fi făcut prin memoriul de la 1853
adresat împăratului Napoleon al III-lea (pe care Brătianu încercase cu patru ani
înainte să îl asasineze) care avea la bază tocmai teoria capitulaţiilor, teorie care,
iată, reuşea să îi aducă alături pe cei doi rivali politici. „Cele două principate
române, cum ştie Majestatea Voastră”, nota Brătianu, „nu sunt o ţară cucerită:
străbunii noştri au recunoscut suzeranitatea Sublimei Porţi de bună voie un
contact ne leagă cu viitorul, cu datorii şi drepturi reciproce, Cererile noastre,
Sire, sunt foarte drepte, căci tratatele noastre, constituie singurul drept public
între Principate şi Poartă”[333].
Ce propunea fostul revoluţionar împăratului pe care voise să îl asasineze?
Nici mai mult nici mai puţin decât constituirea unui stat român unificat şi
supus Franţei.
Franţa va putea interveni în favoarea acestui proiect folosind capitulaţiile:
„Rusia însă, tot în virtutea acestor vechi tratate ale românilor, intervenea în
favoarea Principatelor, tot în dreptul acestor tratate, oştile turceşti au fost
nevoite a deşerta Principatele după ocuparea din 1821”77.
Un an mai târziu el va relua ideea drepturilor românilor în baza
capitulaţiilor, scriind: „ Noi, românii, n-am fost niciodată cuceriţi de turci şi
dacă am recunoscut suzeranitatea sultanilor, tratatele ce consacră această
suzeranitate ne asigură, în schimb, atâtea avantaje încât poziţiunea noastră
poate fi socotită ca o poziţiune privilegiată”78.
Finalizarea războiului Crimeii şi Congresul de Pace de la Paris provoacă o
adevărată explozie de entuziasm în rândul românilor. Reunită într-o uriaşă
manifestaţie la Iaşi, reprezentanţii partidei naţionale îi scriu domnitorului
Grigore Al. Ghica, el însuşi un unionist convins: „Marile puteri ale Europei care
muncesc la opera grandioasă a pacificării s-au ocupat de viitorul Principatelor
Române şi au pus ca principiu respectarea vechilor privilegii şi imunităţi ale
acestor ţări. Aceste privilegii sunt bazate pe capitulaţiile încheiate de strămoşii
noştri în secolele XV-XVI cu Sublima Poartă (16/28 februarie 1856)”[334].
Aceeaşi speranţă pe întreg teritoriul ţării: în sfârşit, privilegiile înregistrate în
capitulaţii vor deveni pe deplin operaţionale.
Logofătul Vasile Ghica îşi împărtăşea opiniile politice într-o: „Adresă către
români” din 16 aprilie 1856: „Să ne menţinem în suveranitatea noastră
garantată de capitulaţiile noastre cu sultanul suzeran, ceea ce ne va recomanda
respectului lumii”80.
În aceeaşi zi vedea lumina tiparului un „Proiect de formulă a dorinţelor
României” care aprecia şi el „ în virtutea dreptului suveran la autonomie,
poporul declară pe cale legală că dorinţa lui cea mai netedă este de a forma un
singur cap politic, un stat indivizibil”81.
Două luni mai târziu la Londra, Dimitrie Brătianu apreciază la o
conferinţă ţinută în onoarea maiorului Filipescu (care refuzase să trimită
artileria Moldovei în Rusia) că: „Dorinţa unirii şi a respectului suveranităţii
naţionale, care este înscrisă în tratatele românilor şi care le asigură dreptul de
a-şi da ei înşişi legi şi de a lua pe şeful statului de oriunde ar voi”82, trebuie
impusă. Cea mai bună cale pentru aceasta este de a-l face pe toţi românii să
aibe conştiinţa drepturilor lor înscrise în capitulaţii. Aşa cum arătau şi alţi
istorici, „cererile româneşti se întemeiau pe faptul că însuşi firmanele Porţii
recunoşteau Principatele române ca detaşate de celelalte posesiuni sau
provincii aflate sub dominaţia sa”83, opinie corectă cu diferenţa deloc
neglijabilă că românii nu voiau să audă nimic de firmanele Porţii, ci doar de
capitulaţiile lor încheiate în vechime.
Ion Brătianu va spune aceasta mai bine ca oricine: „Ceea ce ziserăm (în
adunarea ad-hoc din 1857) a fost pentru dezrobirea drepturilor străbune ce ne
sunt garantate de capitulaţiile ce le avem încheiate cu Înalta Poartă”[335]. Valul
de entuziasm al momentului războiului Crimeii îi cuprinde pe toţi: „ Şi spune-
mi, te rog, cum se poate lăsa să treacă un moment ca acesta fără să fi cercat
voi a vă folosi de el pentru a cere, a câştiga tot ce e cu putinţă şi anume şi mai
întâi după ce puterile au declarat susţinerea capitulaţiunilor cu Poarta şi leau
pus sub garanţia lor şi cine are mai mare datorie decât dumneata care eşti
înzestrat cu capacitate atât de-nsemnată şi cunoşti istoria, drepturile, toate
relaţiile ţărilor mai bine decât orişicine”85. Aceste rânduri înfocate de dragoste
de ţară şi pătrunse de însemnătatea clipei, erau aşternute pe hârtie de la
Cemăuţi de Alexandru Hurmuzacki nu mai puţin celebrului Mihail
Kogălniceanu.
 Ceasul e mare şi trebuie folosit grabnic, aceasta este opinia tuturor în
clipele din timpul congresului de pace de la Paris. Efervescenţa nu încetează
nici după publicarea tratatului, din contră, acum este momentul faptelor. La
11/23 iunie Dumitru Brătianu scrie în ţară: „Faceţi să se manifeste neîncetat,
în tot locul, sub toate formele şi prin toate chipurile legale, ceea ce este săpat în
inima fiecărui adevărat român: dorinţa unirii şi a respectului suveranităţii
naţionale, care este scrisă în tratatele românilor şi care le asigură dreptul de a-
şi da ei înşişi legi”86.
Deşi textul propriu-zis al tratatului de la Paris interesează în cea mai
mare măsură pe revoluţionarii români, interes pe care ei îl vor materializa în
anul ce va urma în câteva lucrări fundamentale pentru teoria capitulaţiilor,
totuşi, perioada anului 1856 este consumată cu contracararea acţiunilor
antiunioniste ale Porţii. Astfel, aceasta va trimite în iunie 1856 două firmane:
unul fostului domnitor Alexandru Ghica devenit caimacan, în care promitea „să
păstreze şi întemeieze privilegiile acordate din vechime de Înalta Noastră Poartă
locuitorilor Valahiei.” Celălalt firman trimis în Moldova, la Teodor Balş, spunea
că „Sultanul doreşte ca privilegiile ce au fost hărăzite din vechime de către
Înalta Poartă, să fie menţinute şi întărite.”[336]Ambele firmane vor stârni
nemulţumirea partidei naţionale prin unilateralismul lor ce amintea doar de
Înalta Poartă, nu şi de capitulaţii. Gheorghe Creţianu îi scria lui A. G. Golescu
cu o mânie nereţinută „ cum să explicăm limbajul folosit de Poartă de ceva timp
şi ingerinţele ei în afacerile interioare ale ţării. Suntem indignaţi şi de pretenţiile
de suveranitate. Trebuie mărturisit că este de altfel şi vina guvernului nostru,
care se supune la astfel de prostii, când ar putea să li se opună cu tratatele în
mână”88.
Aceeaşi supărare o avea şi Constantin Hurmuzaki, care la 15 iulie 1856
nota: „Dacă capitulaţiile nu sunt literă moartă, nu sunt hârtii răsuflate, dacă
dritul gintelor nu este o cruntă minciună, atunci Principatele pot încheia
tratatul pentru unirea acestor două state”89. Steaua Dunării în nr. 45 din
12/24 iulie 1856 aprecia în articolul „Unirea Principatelor de un unionist
federalist” că „Principatele cer unirea potrivit cu stipulaţiile capitulaţiilorab
antiquo şi cu tratatul de la Paris doresc unirea lor sub suzeranitatea Înaltei
Porţi sub a cărei umbrire au vieţuit până acum politic”90.
Dimitrie Brătianu lua asupra sa sarcina dificilă de a da glas public şi în
cercurile diplomatice, nemulţumirii românilor faţă de firmanele de numire a
noilor caimacani în Valahia şi Moldova şi faţă de politica Porţii faţă de
Principate după tratatul de la Paris. „Problema rezidă”, spune el, „în
necunoaşterea la Constantinopol a singurelor tratate ale românilor cu Turcia
care consacră prerogativele pe care Poarta le poate revendica de la Moldova şi
Valahia şi care constituie dreptul public al acestor Principate; vis-a-vis de
Turcia, de Rusia şi de alte mari puteri aici trebuie căutate privilegiile şi
imunităţile Moldovei şi Valahiei”, după care, republică textele tratatelor din
1460 şi 1529. Punerea la punct este clară, Poarta nu are nici un alt drept în
afară de acelea pe care românii i le-au dat; privilegiile sunt obţinute prin lupta
românilor, nu prin mila Porţii[337].
 În aceste momente tensionate, Dimitrie Brătianu lansează un proiect care
chiar dacă nu s-a materializat niciodată este revelator pentru tendinţele
ofensive ale unioniştilor români. Astfel el propune realizarea unui „Jurnal
Românesc”, în franceză (titlul original al documentului „Programme d’un
Journal Roumaine”) menit a agita la nivel internaţional speranţa unei
independenţe româneşti şi mai ales să facă publice istoria românilor şi
argumentele lor juridice: capitulaţiile92.
Interesant este că această idee încolţea şi în mintea lui Ion Ghica, care
nota şi el în însemnările sale că se simte necesitatea unui jurnal care să
susţină cu argumente istorice şi cu capitulaţiile, cererile românilor. Spre
deosebire de Dimitrie Brătianu, Ion Ghica dorea ca ziarul să fie publicat nu atât
în limbi de circulaţie (accepta franceza) cât în turcă şi limbi balcanice spre a
arăta chiar Imperiului Otoman, rădăcinile drepturilor noastre93.
Convocarea adunărilor pentru divanul ad-hoc stârneşte noi nemulţumiri
pentru modul în care este redactat firmanul din 6 octombrie 1857. Acesta
vorbea de „ dedicaţia guvernului otoman în toate timpurile spre a proteja în
întregime privilegiile speciale acordate din vechime de Poarta otomană fiecăreia
dintre provinciile Valahia şi Moldova, care fac parte din Imperiul nostru”[338].
Trei aspecte îi nemulţumeau pe români: acel fiecare, menţiune clară a separării
celor două Principate şi a sentimentului antiunionist al Porţii, apoi veşnica
dorinţă a Porţii de a prezenta capitulaţiile ca dovezi ale mărinimiei ei şi, în final,
menţiunea că cele două Principate ar face parte din Imperiu, aspect ce anula
autonomia pe care Tratatul de la Paris obliga Turcia să o acorde. La finele
anului 1856 Ion Brătianu avea să explice perfect ce însemna Tratatul de la
Paris şi perioada imediat următoare pentru viitorul Principatelor: „Deosebirea
de vederi ce subzista de secole între Constantinopole şi Bucureşti în privinţa
legăturilor care uneau România cu Turcia avea să fie acum desăvârşit lămurită.
Înalta Poartă ale cărei perpetue silinţe fuseseră de a denatura caracterul
acestor legături înfăţişându-le ca rezultat al supunerii umilite, al cuceririi cu
sabia, credea să învedereze şi de această dată teza sa favorită a vasalităţii”95,
ori rolul românilor era de a nu-şi permite aceasta.
Anul 1857 urma să se dovedească crucial în această direcţie şi publiciştii
români nu scapă prilejul de a se arunca în vâltoarea luptei spre a răspândi
conştiinţa faptului că acum este timpul propice pentru unire. Pe 5/17 februarie
1857 Grigore Serrurie îi scria lui Christian Tell: „Aproposito de cărţile ce circulă
acum prin ţară venite de afară, sunt două care se zic tipărite la Bruxelu: una
este intitulată „Despre cele din urmă pretenţii ale Porţii asupra Principatelor
Moldo-Române” care tratează despre drepturile de autonomie ale românilor şi
combate citând date istorice pe „Jurnalul de Constantinopole”96 ţintind tot la
unire şi alta intitulată „Dezvoltarea drepturilor Principatelor Moldo-Române în
urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856”. Această broşură, mai
voluminoasă decât cealaltă, tratează istoriceşte şi foarte bine despre autonomia
ţărilor române: spune, analizează, dezbate şi face cunoscut în adevăratul lor
înţeles tratatele românilor cu Poarta otomană, scoate prin deducţiuni pe Turcia
numai o simplă epitropă sau apărătoare a suzeranităţii românilor şi o
condamnă judecătoreşte ca pe epitropul ce a abuzat de epitropia ce i s-a
încredinţat, protestând chiar numele de suzerană ce şi-a însuşit”97 (lucrarea
era realizată de Ion Maiorescu şi Constantin Hurmuzaki)98. Curând aceste
două lucrări vor fi urmate de o adevărată avalanşă de texte ce încep cu „o
aruncătură de ochiu asupra unirii Principatelor Române de un român din
Bucureşti” care aminteşte de „tratatele acestor ţări cu Turcia ce consfinţesc
românilor dreptul de cârmuire pământească după legi pământene, drept de
pace şi de război, dreptul de a încheia tratate şi alianţe de orice fel, cu orice
putere străină, aşadar, cu atât mai mult ţările române au dreptul de a face
alianţă între dânsele, adică de a se uni. În privinţa drepturilor sale, Turcia nu
este vătămată prin unirea Principatelor”[339].
Vasile Boerescu începe şi el anul 1857 tipărând la Paris „Firmanul
turcesc pentru convocarea divanelor ad-hoc din Principatele Dunărene”. „Prin
ce stranie contradicţie”, se întreabă el, „puterile garante au permis sultanului
să convoace, printr-un firman, divanele ad-hoc care să se pronunţe asupra
organizării viitoare a ţării? Dacă puterile occidentale ar fi cunoscut mai bine
istoria şi tratatele Principatelor ar vedea că ele nu au recunoscut acest drept
sultanului; firmanul care recomandă românilor respectul drepturilor suverane
e puţin demn de un act oficial şi deloc în armonie cu autonomia Principatelor şi
textul tratatului de la Paris”100.
În 13 ianuarie 1857 când întreg textul firmanelor de convocare a
divanelor ad-hoc a devenit cunoscut, au apărut noi nemulţumiri deoarece
spunea că „guvernul imperial s-a dedicat în tot timpul menţinerii privilegiilor şi
imunităţilor acordate de glorioşii noştri strămoşi fiecăreia dintre provincii ce fac
parte integrantă din imperiul nostru”101 (va mai provoca nemulţumirea
românilor şi mărginirea mandatelor noilor divanuri ad-hoc „la a revizui
regulamentele organice interioare”102). Răspunsul cel mai bun la acest text ce
reiterează aşa-zisa apartenenţă a Principatelor la teritoriul naţional otoman, va
fi dat în februarie 1857 de „Actul de întrunire a comitetului electoral al unirii
din Iaşi are la punctul 1 unirea Principatelor Moldova şi Valahia într-un singur
stat cu respectarea drepturilor Porţii în cuprinderea vechilor noastre tratate
(capitulaţii)”103.
Faţă de toate aceste noi arogări de drepturi, va reacţiona şi fostul
comandant al armatei de la 1848 Gheorghe Magheru care va trimite un
memoriu puterilor garante declarând că: „noi nu am fost cuceriţi, noi ne-am
supus voluntar, sub rezerva autonomiei şi independenţei noastre şi aceste
capitulaţii sunt baza raporturilor noastre cu Poarta otomană”, pentru a
concluziona după o enumerare a capitulaţiilor şi a textelor lor „noi facem parte
din Imperiu, nu ca provincii, dar ca Principate vasale şi tributare”[340].
D. Rallet va scrie şi el un material sui generis în versuri despre „România
după tratat”, tipărit la Bruxelles şi care măcar pentru originalitate merită
notat105; bineînţeles că nici el nu uită să amintească de capitulaţii: „E prea
trist cum turcii astăzi se prefac că au uitat /că ambele Principate au cu ei câte
un tratat/ care le îndatoreşte a plăti o mică dare/ ce o plătiră totdeauna
regulat,/ care a noastră autonomie pe rostit o consfinţeşte/ şi de noastre sacre
drepturi solemne le întăreşte/”106.
 Pentru cei mai mult familiarizaţi cu poezia decât cu dreptul şi cu istoria,
Rallet le aminteşte că: „vechile capitulaţii cu Turcia, ca nişte tratate de
protecţie, nu ne ridică dreptul de a trimite reprezentanţi; tributul ce datorăm
Porţii nu ne împuţinează autonomia”[341].
Am văzut deja un prim miracol realizat de teoria capitulaţiilor, acela al
alăturării poziţiilor lui Napoleon al III-lea cu cele ale adversarului său: Ion C.
Brătianu, al 2-lea, va fi exploatat peste secole şi de Mihai Eminescu, alăturarea
poziţiilor viitorilor conservatori de cele ale liberalilor, în aceste zile, în care toţi
visează să fie români cât mai buni. Astfel, la 8 martie 1857 partida
conservatoare îşi face publice principiile: 1. Respectul suzeranităţii Înaltei Porţi
şi al integrităţii autonomiei românilor, potrivit cuprinderii tratatelor încheiate la
1393, la 1460 şi 1513 între domnitorii moldo-valahi şi Înalta Poartă”108 Mihai
Eminescu va nota şi el în articolul „Conservatorii şi libertăţile” acest moment:
„Principiile toate ale constituţiei actuale (din 1866 – n.n.) au fost votate În
unanimitate de adunarea ad-hoc din Moldova şi au devenit programul întregii
dezvoltări a statului român, punând la loc de cinste autonomia principatelor în
cuprinderea vechilor capitulaţii de la 1393, 1480 şi 1634”109. La rândul lor
unioniştii de orientare liberală puneau la 1/13 martie 1857 ca prim punct al
programului lor: „Unirea Principatelor, cu respectarea drepturilor Înaltei Porţi,
în cuprinderea vechilor noastre Tratate (capitulaţiile)”110.
Astfel, unitatea politică naţională în acţiune se realizează indiferent de
culoarea politică, roşii şi albi, umăr la umăr. Ce unea astfel toate partidele,
aflăm din scrisoarea pe care fostul domn al Moldovei, Grigore Al. Ghica o
trimitea fiului său, generalul Ion Ghica la 8 aprilie 1857: „În această sesiune
memorabilă care se deschide, Divanul va avea să specifice drepturile şi
imunităţile ţării, constatate deja prin capitulaţiunile noastre”111. La 1/13
martie 1857 Comitetul Electoral al Unirii din Iaşi făcuse deja publice opiniile
sale care, conform cu cele exprimate de Grigore Al. Ghica, începeau cu cererea
„Unirii Principatelor, cu respectarea drepturilor Înaltei Porţi, în cuprinderea
vechilor noastre tratate” şi la punctul 3 „respectarea drepturilor Principatelor şi
în deosebi a autonomiei lor, în cuprinderea aceloraşi tratate”112. La 30 martie
1857, mai harnic, comitetul central al unirii din Bucureşti, făcea publice şi
nişte „Desluşiri asupra celor 4 baze din programa naţională” unde arăta că:
„chezăşuirea autonomie şi a drepturilor noastre internaţionale, după cum sunt
hotărâte amândouă prin capitulaţiile din anii 1393-l460 şi 1513 închinate între
Ţările Române şi Înalta Poartă, prin tratatele noastre cele vechi cu Înalta Poartă
va putea înceta amestecul străinilor în treburile ţării şi prin urmare,
firmanele…”113, „drepturile noastre internaţionale se cuprind în capitulaţiile
noastre cu Înalta Poartă suzerană, cunoscute şi de dânsa”114.
Tot în martie 1857 unioniştii munteni trimit o adresă comisarilor
europeni având ca obiect unirea: „Românii din cele două Principate, ne-am
legat destinele, acum vreo 400 de ani, de cele ale Imperiului otoman; am stabilit
această legătură pe baza unor capitulaţii încheiate cu glorioşii sultani Baiazid
Ilderim, Mahomed al II-lea şi Selim I”[342]. În baza acestor capitulaţii, întreaga
clasă politică românească viza un singur lucru: desăvârşirea autonomiei şi
realizarea unirii. Tot în vâltoarea pregătirii alegerilor pentru Divanul ad-hoc,
apare o broşură extrem de bine scrisă: „Ce se cuvine să cerem la Adunarea ad-
hoc”, care arată la punctul III ca o temelie a refacerii naţionale: „Tratatele din
1393, 1460 şi 1513, aceste tratate recunosc ţărilor toate drepturile ce are o
naţiune ca persoană politică şi nu dau Înaltei Porţi decât dreptul de învestitură
şi dreptul de a cere un tribut, iar toate celelalte drepturi fireşti ale unei naţiuni,
românii le posedă în virtutea suveranităţii lor”116. Totuşi, cel mai vast şi mai
complet studiu asupra efectelor teoriei capitulaţiilor, asupra unirii şi a statului
internaţional, aparţine lui Constantin Hurmuzaki şi Ion Brătianu: „Dezvoltarea
drepturilor Principatelor Moldo-Române în urma Tratatului de la Paris din 30
martie 1856”. Prima idee privind realizarea acestei lucrări a plecat de la cererea
pe care Nicolae Golescu, aflat la Paris, o adresase pe 3 martie 1856 contelui
Walewski şi împăratului Napoleon al III-lea, rugându-l: „să sprijine unirea
deoarece ea nu contravine nici unei capitulaţii şi poate consolida echilibrul
european”117. Această idee a apariţiei unei lucrări vast documentate care să
susţină aceste opinii, va fi repetată pe 15 martie 1856 într-o întâlnire între
Nicolae Golescu, arhimandritul Ioasafat, I. I. Filipescu, G. Cantacuzino şi
Pericle Ghica, unde subiectul central a fost teoria capitulaţiilor şi folosirea ei
într-o lucrare în serviciul unirii. Ideea a fost ulterior materializată de
Hurmuzaki şi Brătianu. Pentru ei, rădăcina tuturor dificultăţilor internaţionale
ale Principatelor se află în „Ideea că Principatele nu ar avea altă existenţă
politică decât aceea ce rezultă din tratatele încheiate între Rusia şi Poartă,
uitând chiar că în art. V al tratatului de la Adrianopole se spune expres că
drepturile Principatelor le sunt asigurate pe temeiul convenţiunilor lor, care le-
au fost acordate în virtutea capitulaţiilor”[343]. La 21 ianuarie 1830, arată
autorii, principele Lieven (ambasadorul rus la Londra) afirma că „Rusia nu a
câştigat Principatelor nici un drept nou pe care să nu-l fi avut ab antiquo în
virtutea convenţiunilor lor cu Înalta Poartă”119. Aceasta fiind situaţia, trebuie
văzut ce a adus nou tratatul de la Paris: „Acesta, apreciază autorii, ne dă mai
puţin decât conferinţele de la Viena, care vorbeau cel puţin de drepturi ce intră
în domeniul drepturilor popoarelor şi pe care nu le-au concedat sultanii ci le-au
recunoscut şi garantat”120.
Fapt agravant, în protocolul de la Constantinopol, „Poarta îşi ia dreptul
de a regula o mulţime de obiecte curat interne; acest drept e cu totul nou în
istoria Principatelor. Nici convenţiunile cele vechi ale Principatelor, nici tratatele
ruso-turceşti, nici datinile, nici legile cele în fiinţă ale ţărilor nu dau Înaltei
Porţi dreptul de a numi caimacami”121. Revenind la capitulaţii, autorii arată că
potrivit dreptului internaţional, „ele cuprind între sine toate atributele
suveranităţii şi acestea nu sunt acordate de Înalta Poartă, ci recunoscute,
confirmate şi garantate Principatelor, precum le-au avut ele mai înainte”122.
Analizând mai departe textul tratatului de la Paris, autorii relevă că el
intră în contradicţie flagrantă cu capitulaţiile vechi ale ţării: „Convenţiunile
noastre nu cunosc nici suzeran, nici vasal, nici învestitură, toate expresiuni
dreptului feudal al Europei, cu totul necunoscut la noi, de aici teoria Porţii
despre integritatea teritoriului său, întinsă până la Principate, e cu totul
deşartă, ca una ce este contrarie vechilor noastre tratate şi chiar intenţiunii
puterilor”123. Concluziile lui Brătianu sunt clare: „Dacă ar mai rămâne cuiva
vreo îndoială despre suveranitatea Principatelor Româneşti, ori chiar despre
autenticitatea convenţiunilor lor cu Poarta, istoria e de faţă ca să convingă şi pe
cel mai mare sceptic din lume. Ea e martoră că Principatele şi după
convenţiunile lor cu Poarta, s-au purtat ca state deplin suverane şi au fost
recunoscute şi de puterile Europei”[344].
„Poarta otomană, până la epoca aceasta, n-a contestat Principatelor
niciodată dreptul de a încheia tratate de alianţă cu alte state, de a face pace şi
răzbel, nu există nici un firman ori alt act din partea ei, prin care să fi contestat
acest drept Principatelor”125. Ce este de făcut în faţa ultimelor evoluţii şi în
răspunsul oferit de Brătianu, îl găsim deja pe omul de la 1877: „Poarta
otomană a călcat în picioare legăturile cele mai sacre, a frânt pactul încheiat
între ea şi Principate, a pierdut toate drepturile asupra acestora şi statele
române nu mai sunt în drept de a denunţa pactul ci şi de a cere aplicarea
dreptului popoarelor asupra călcătorului de tratate”126.
După cum putem vedea pentru Brătianu, tunurile de la Plevna
începuseră deja să bată. Această lucrare a lui Brătianu şi Hurmuzaki este
aproape fără egal prin duritatea analizei şi a termenilor şi de ce nu a soluţiei
propuse. Pentru a înţelege de ce trebuie să analizăm câţiva factori, în primul
rând lucrarea nu este destinată publicului larg ci echipei de luptători ai unirii
spre a le ilustra situaţia reală, internaţională şi istorică a Principatelor. Apoi
lucrarea se adresează şi diplomaţilor şi urmăreşte, tocmai prin documentarea
istorică serioasă şi argumentele dure, să ilustreze lacunele tratatului din 30
martie 1856. Ultimul scop este şi de a obişnui Europa cu ideea că cererile, dar
şi drepturile românilor vor putea duce până la război cu Poarta, dacă aceasta
îşi continuă linia politică antiunionistă. În timp ce marea majoritate a
broşurilor destinate publicului intern laudă tratatul de la Paris ca o chezăşuire
a viitorului Principatelor, singură această broşură îl desfiinţează; de aici şi
circulaţia ei redusă în ţară, dar şi interesul pe care l-a stârnit în exterior,
interes reverberat peste ani, când în cancelariile europene se va vorbi despre
„radicalul” şi „extremistul” Brătianu care vrea război cu orice preţ în orient. De
aici, de la această broşură, începea mitul conspiratorului Brătianu. O lucrare la
fel de interesantă, la care am mai făcut referiri şi care vedea lumina tiparului în
acest an, este şi „România după tratatul de la Paris din 30 martie 1856” de V.
Boerescu, cu o introducere a d-lui Royer Collard (din care am reprodus părţile
esenţiale), profesor de dreptul ginţilor la Facultatea de Drept din Paris. În
această lucrare apare că „dreptul public al românilor nu se constituie pe
tratatul de la Paris, ci pe tratatele din 1393, 1460, 1513 şi 1529. Noi am fi vrut
ca tratatul de la Paris să facă o menţiune expresă că nu a făcut decât să
confirme şi garanteze aceste vechi tratate.”[345]Anul publicist se încheia cu
„Privire asupra trecutului şi prezentului Principatelor Moldo-Române” care
aduceau ca element de noutate în ultimul an, citarea celebrului istoric Hammer
care apreciase capitulaţiile din 1391 cu Baiazid I, 1416, Mahomed al II-lea,
1516 Soliman şi le dăduse girul autorităţilor sale ştiinţifice, incontestabile.
Concluziile broşurii erau simple, iar tratatul de la Paris privit cu mult mai
puţină înverşunare decât îl vedea, de exemplu, Brătianu: „Astăzi, când Rusia a
renunţat la protectoratul său, lucrurile trebuie să revină simplu la starea la
care se găseau înainte de tratatul de la Kainargi, fiind reglate de hatişerifuri
acordate acestor ţări de sultani în secolele XIV, XV, XVI”128.
Ion C. Brătianu va mai avea ocazia de a-şi mai expune opiniile până la
finele anului 1857 într-un „Memoriu asupra situaţiunii MoldoRomâne după
tratatul din Paris”. Şi aici accentul demonstraţiilor este pus pe teoria
capitulaţiilor: „Aceste tratate (şi să se noteze că nu posedăm astăzi decât textele
acelora pe care sultanii le-au dat Domnilor români şi nu textul pe care românii
l-au dat Porţii) constată că Principatele nu s-audeposedat de drepturile lor de
state independente” Istoria constată că ceea ce se numeşte capitulaţiuni sau
imunităţi şi privilegii, sunt pur şi simplu adevărate tratate între Poartă şi
Principate.” „Congresul de la Paris nu a căzut în această greşeală, el nu ne-a
violat independenţa în favoarea Turciei; odată Ţările Române organizate,
tratatul de la Paris nu recunoscu Porţii asupra-ne niciunul din drepturile ce
constituie suzeranitatea feudală”129.
Se observă rapid diferenţa între tonul pesimist, radical şi fulminant al
lucrării trimise diplomaţiei europene (Dezvoltarea drepturilor Principatelor) şi
cel optimist şi calm prezentat pentru alegătorii din ţară care trebuiau să fie
siguri că cineva afară ne susţine, ne garantează drepturile şi aşteaptă doar
acţiunea noastră. În final, după acest greu tur de forţă propagandistic,
candidaţii unionişti reuşesc să izbândească în alegerile din Ţara Românească –
şi după anularea alegerilor falsificate stângaci de N. Vogoride – şi în Moldova.
Deschiderea adunărilor ad-hoc în septembrie 1857 le dă posibilitatea
unioniştilor să folosească din nou capitulaţiile în luările lor de poziţie. Poate cea
mai clară şi mai argumentată folosire a lor în lucrările divanelor ad-hoc o avem
de la M. Kogălniceanu care propune „respectarea drepturilor suverane, în
deosebi a autonomiei pe temeiul vechilor capitulaţii”[346]. Apoi, într-un lung
discurs rostit la 7 octombrie 1857, Kogălniceanu arată că toate cererile noastre
sunt justificate prin capitulaţii: „strămoşii noştri au încheiat cu glorioşii
padişahi otomani, tratatele sau capitulaţiile din anii 1393, 1460, 1511 şi 1634,
… aceste tratate, după dreptul ginţilor, n-au şters Principatele din rândul
statelor suverane, chiar după încheierea capitulaţiilor cu Înalta Poartă.
Principatele au urmat a fi privite de către puterile europene ca staturi
suverane”131. În sprijinul acestei idei el aduce tratatul de la Adrianopol,
conferinţa de la Viena (1855) „circulara ministrului trebilor din afară al MSJ
Napoleon al III-lea cu data de 23 mai 1855, statornicind că relaţiile dintre Înalta
Poartă şi Principate sunt rezultatul unei alcătuiri liber realizate cu sute de ani
mai înainte între Înalta Poartă şi Ţările de la Dunăre.”132La acestea se adaugă
chiar actele Porţii şi protocolul conferinţei de la Constantinopol (februarie 1856)
toate recunoscând justeţea capitulaţiilor şi punerea lor la baza dreptului
Principatelor. Tot Kogălniceanu arată, de data aceasta la finalizarea lucrărilor
adunărilor ad-hoc: „trebuie să sfârşim Adunarea cum am început-o, cu un act
de mulţumire către puteri, în care să arătăm, din nou, că respectăm şi voim a
respecta drepturile Înaltei Porţi în cuprinderea vechilor capitulaţii”133.
În divanul ad-hoc, Kogălniceanu nu era singurul care cerea introducerea
capitulaţiilor ca bază juridică a cererilor întregii naţiuni moldo-valahe; la 24
octombrie 1857 Comisiunea de Urgenţă a divanului ad-hoc din Valahia
propunea ca formulă: „desrobirea drepturilor străbune ce ne sunt garantate de
capitulaţiunile ce avem încheiate cu Înalta Poartă şi pentru întruparea
Principatelor într-un singur stat”[347]. Ion Brătianu îşi fixase atitudinea de
urmat în Divanul ad-hoc cu mult înaintea altora. Într-un număr din Românul
din 5 martie 1861, în articolul „Partidul naţional în divanul ad-hoc şi adunările
elective” el îşi amintea că: „Cele 7 mari puteri ale Europei, adunate în
Congresul de la Paris, încheiară un tratat prin care… Principatele de dincolo şi
dincoace de Milcov reintrară în deplina lor autonomie, ce le era încă garantată
prin vechile lor stipulări cu Poarta”135. Hotărârea lui Brătianu de a
fundamenta drepturile românilor pe capitulaţii şi de a acţiona rapid pentru
materializarea lor, îl împingea şi la fapte nesăbuite. Astfel, la 11 februarie 1863,
îşi amintea că în această perioadă a divanelor ad-hoc încerca să îl facă pe
caimacamul Alexandru Ghica (fost domn regulamentar între 1834-l842) să se
proclame domnitor: „îi ziceam totdeauna: pune-te în capul naţiunii, pune-te în
capul Divanului ad-hoc, ca să declami că în puterea tratatelor noastre voim să
ne facem toate legile şi să ne apărăm toate drepturile noastre.”136 Ion C.
Brătianu nu era singurul exaltat din Divanul ad-hoc; chiar o figură sfântă,
precum episcopul Calinic al Râmnicului (sanctificat de Biserica Ortodoxă
Română drept Sf. Ierarh Calinic de la Cernica) declara pe 2 noiembrie: „eu,
smeritul, din ziua în care am auzit că milostivul Dumnezeu prin slăvitele puteri
ale Europei, a binevoit de a-şi întinde şi către noi mila sa, ca să ne uşureze de
multele suferinţe care le-am pătimit şi a ne bucura pe viitor de vechile noastre
drepturi recunoscute prin tratatul de la Paris, am crezut că văd o minune”137.
Un alt membru al Divanelor ad-hoc, Grigore Ioranu, declara şi el pe 25
noiembrie 1853: „de vor cerceta în parte tractatele fiecărui Principat, nu vor
găsi nici o deosebire În punctele lor de căpetenie… şi în tratatele noastre şi ale
moldovenilor aceleaşi principii stau la lumina zilei. Identitatea este completă.
Aceasta se poate reduce la două: administrarea dinăutru Principatelor şi
situaţiunea lor politică din afară. Astfel ne este regulată fiinţa noastră naţională
de către strămoşii noştri: toate convenţiunile câte s-au făcut în urmă recunosc
românilor dreptul lor de viaţă naţională”[348].
În şedinţa din 7/19 octombrie 1857,vornicul Constantin
Hurmuzachi,Constantin Negri, Mihail Kogălniceanu, Constantin Rolla, Mihail
Jora, Dimitrie Ralet etc.supuneau spre votare Divanului ad-hoc din Moldova o
moţiune în care arătau că „fiinţa politică şi naţională,dritul de staturi
suverane,Principatele pururi şi le-au asigurat prin tratatele ce (…) strămoşii
noştri au închiat cu glorioşii Padişahi otomani Tratatele sau Capitulaţiile din
anii 1393, 1460, 1511 şi 1634 (…) chiar după închierea capitulaţiilor cu Înalta
Poartă, Principatele au urmat a fi privite de către puterile europene ca staturi
suverane”139. În aceeaşi şedinţă spre a întării ideea receptării europene a
vechilor tratate se făcea o lungă listă a actelor internaţionale ce recunoşteau
valabilitatea lor: tratatul de la Adrianopole, Conferinţa de la Viena, circularele
împăratului Napoleon al III-lea, nenumăratele haturi ale Porţii Otomane,
Conferinţa de la Constantinopol e te. 140
Extrem de interesant este că chiar şi cei care se împotrivesc realizării
unirii folosesc tot ideea capitulaţiilor, precum logofătul Alecu Balş, „care în mod
ipocrit îi avertizează pe deputaţi că dacă se duce la bun sfârşit proiectul
unificării aceasta înseamnă pentru Moldova pierderea unei situaţii sigure şi
fără egal în zona balcanică, iar el om cu temă de Dumnezeu şi cu grijă faţă de
viitorul copiilor” nu poate dori a da în schimb Moldova cu privileghiurile ei (are
şi grijă să menţioneze că ele sunt recunoscute de către prea puternici Sultani),
„ce sunt mai avantagioase decât ale învecinatului Principat, pentru un viitor
eventual şi necunoscut”141. Pe 8 octombrie 1857 se înregistrează o „propunere
urgentă a d-lui C. A. Kretzulescu” care bineînţeles începe cu obişnuita cerere de
„chezăşuire a autonomiei (…) cum sunt hotărâte amândouă prin capitulaţiile
din anii 1393,1460 şi 1513”[349].
La fel în „actul dezvoltător al votului Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti
din 9/21 octombrie 1857 se pun ca baze ale tuturor cererilor româneşti”
„capitulaţiile sau tractatele din anii 1393, 1460, 1511, 1513, 1529 ce recunosc
Moldova şi Ţeara Românească de staturi independente”143.
Asistăm aşadar la o adevărată repetare, până la saturaţie, a ideii
capitulaţiilor în toate documentele Divanului ad-hoc. Pe 25 noiembrie 1857,
când se votează „Răspunsul la nota Comisiei Internaţionale” se vorbeşte din
nou despre capitulaţii care sunt „constatate de către Rusia în tratatele sale,
mărturisite de către Turcia în diferite rânduri şi chiar în protocolul din
Constantinopol, recunoscute de Monitorul guvernului francez din 1855… ele
sunt de mult de domeniul european”144. La finalizarea lucrărilor Divanului ad-
hoc, când capitulaţiile ocupă locul de frunte, chezăşuind cele patru cereri ale
naţiei moldo-valahe: autonomie, neutralitate, prinţ străin şi guvern
reprezentativ, toţi participanţii îşi exprimă mulţumirea faţă de rezultat. La 29
noiembrie Ion Ionaşcu arată meritul divanului ad-hoc în „exprimarea dorinţei
de a se garanta autonomia română, bazată fiind pe tractatele ce s-au închiiat
din secolii trecuţi cu Înalta Poartă”145. La 7 decembrie, Constantin Haralambie
(reprezentantul fostului domnitor Barbu Ştirbei) arăta că în divanul ad-hoc
„Naţiunea română, conformându-se spiritului Tractatului de la Paris, prin
mandatarii săi, pe temeiul suveranităţii sale, fiind liberă şi independentă,
respectă totodată şi relaţiunile ce o leagă cu Înalta Poartă, a decretat bazele
reorganizării sale politice”146. Odată finalizate lucrările divanului ad-hoc,
cererile naţiunii române iau drumul Parisului spre a fi discutate într-un nou
congres147.
Comisia europeană de la Bucureşti aprecia în raportul său ca bază a
demonstraţiei româneşti capitulaţiile şi aprecia rapoartele şi deciziile divanelor
ad-hoc, tocmai după numărul de informaţii pe care le conţineau din aceste
vechi acte „Adunarea moldoveană încearcă să stabilească, în primul rând, că
vechile capitulaţii recunosc naţiunii deplina exercitare a suveranităţii interne şi
externe (…) totodată, Divanul nu citeazăân sprijinul declaraţiilor sale întregul
text al vechilor capitulaţii,cum a făcut-o citându-le, divanul Valahiei”[350].
În aşteptarea rezultatelor acestui nou congres (ce se vor materializa în
convenţia de la Paris) situaţia în Principate se detensionează brusc, întreaga
suflare aşteptând veştile din capitala franceză. Ca urmare, anul 1858 apare, cel
puţin în comparaţie cu predecesorul său, ca un an calm, cuminte, aproape
nefiresc de liniştit. Numai Constantin Hurmuzaki umple acest gol cu un
discurs inimos în care arată că: „ măsura drepturilor noastre trebuie să o
căutăm în cercurile drepturilor noastre…ca să ştim ce se cuvine să cerem,
trebuie să ştim mai întâi ce avem. Avem drepturi mari şi frumoase, drepturile
acestea se întemeiază pe tractate încheiate între ele şi Înalta Poartă. Tractatele
acestea se numesc capitulaţii. Tractatele noastre nu numai că nu s-au
desfiinţat vreodată,ci încă din timp în timp s-au recunoscut şi s-au întărit cu
solemnitate de către Înalta Poartă… ele au asigurat Principatelor Române toate
drepturile care, după principiul dreptului public al Europei, recunoscut de
toate naţiile civilizate, constituie deplina suveranitate a statelor. Mai sunt unii,
care voind a ne micşora drepturile, ne întâmpină că, la clasificarea statelor,
publicişti au pus Principatele Române în clasa statelor semisuverane. Acestora
le răspundem că publiciştii, chiar cei mai învăţaţi, n-au avut cea mai mică
cunoştinţă despre capitulaţiile noastre, care abia în secolul nostru s-au
publicat şi ei şi.au întemeiat opera lor numai pe cunoştinţa tratatelor ruso-
turceşti, care nu pot folosi, nici păgubi pe un al treilea”149. Nu este de mirare
că la finele acestui discurs patriotic cei prezenţi l-au socotit pe C-tin
Hurmuzaki drept „Cercetătorul cel mai ager, învăţătorul cel mai neobosit al
drepturilor Principatelor.” Frumoasă laudă, bună apreciere, meritată fără
îndoială, prin buna stăpânire a teoriei capitulaţiilor, chiar dacă M.
Kogălniceanu s-ar fi considerat mai în drept de a fi astfel lăudat. În rest, lumea
stă într-o stare de aşteptare tensionată. Dionisie Pop Marţian îi scrie lui Gh.
Magheru că: „trebuie să cerem reînnoirea tratatelor noastre cu Poarta în sens
de aliaţi, nu vasali ai ei”[351]. Cu o ureche ţintită spre Paris, Petre Mavrogheni
îi scrie la 7/19 august lui D. A. Sturdza că îi „comunică principalele puncte ale
viitoarei convenţii de la Paris începând cu recunoaşterea tuturor vechilor
noastre capitulaţii.”151Odată făcută publică convenţia de la Paris, apar şi
nemulţumiri. C-tin Hurmuzaki îi scrie lui D. A. Sturdza: „acei care îmi cunosc
convicţiunile mele despre natura capitulăciunilor, despre neadeveritatea
suzeranităţii, despre integritatea suveranităţii noastre, trebuie să arătăm că
capitulaciunile nu vorbesc despre suzeranitate, căci suzeranitatea este o
minciună”152.
Imediat lumea intră în acţiune pentru constituirea adunărilor elective.
Element interesant, principalul aspect abordat în campania electorală este tot
cel al capitulaţiilor: de exemplu la Giurgiu, Gr. Serrurie le promite alegătorilor
că va vota un candidat la domnie care să obţină: „chezăşuirea autonomiei şi a
drepturilor noastre internaţionale, după cum sunt hotărâte amândouă, prin
capitulaţiile din anii 1393, 1460 şi 1513 închiate între Ţările Române şi Înalta
Poartă precum şi neutralitatea teritoriului Moldo-Român”153. Mai interesant
este faptul că şi câştigase sub această platformă, deci cel puţin alegătorii din
Giurgiu ştiau şi ei câte ceva despre capitulaţii. Votul Adunării Elective din
Moldova va fi curând cunoscut şi candidatul fără şanse, uitat chiar la notarea
listei de candidaţi, colonelul Alexandru I. Cuza, este ales ca domnitor154. În
discursul de recepţie M. Kogălniceanu nu uită să-l amintească de datoria sa
sfântă de acum, păzirea capitulaţiilor: „după vreo sută cincizeci şi patru ani de
dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul său
drept consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre
domnul”[352].
În procesul verbal al Adunării Elective a Munteniei era notat, la dubla
alegere a colonelului Al. I. Cuza că alegerea s-a făcut după: „acest principiu al
reconcilierii generale şi al puterii naţionale, graţie înaltelor puteri garante care
ne arătă drumul prosperităţii şi al mărimii noastre, prin recunoaşterea şi
garantarea drepturilor noastre naţionale şi a vechilor noastre tractate, pe care
părinţii noştri le apăraseră cu sângele lor şi care stăteau ascunse şi amorţite
sub valul uitării şi al violării”156. De îndată ce este finalizată alegerea în
Moldova, adunarea electivă trimite la 4 ianuarie 1859 şi „un vot de recunoştinţă
puterilor ce au subscris tratatul de la Paris, pentru recunoaşterea şi garantarea
drepturilor noastre întemeiate pe capitulaţii”157şi lega acestea de dubla
alegere. Când se află despre persoana alesului, negustorii şi tinerimea din Iaşi
îi rostesc noului domnitor urarea lor şi speranţa de mai bine bazată tot pe
respectarea capitulaţiilor: „Măria ta este faţă la această bucurie, unanim cerul
ne este martor şi va spune lumii că Moldova este recunoscătoare marilor puteri
ce i-au întins mâna şi i-au redat vechile ei drepturi, îmbrăcând-o în veşmântul
autonomiei sale”158.
Când vine şi rândul adunării din Ţara Românească după votul de alegere
a domnului Moldovei şi pe tronul de la Bucureşti deputatul Boerescu declară la
finele şedinţei „această zi este cea mai mare ce au văzut Românii în analele
istorie lor! (…) Graţie Înaltelor puteri garante,cari ne arătară drmul prosperităţii
şi al mărimii noastre,prin recunoaşterea şi garantarea drepturilor noastre
naţionale şi a vechilor noastre tratate,pe care părinţii noştri le apărară cu
sângele lor şi care stăteau ascunse şi amorţite sub valul uitării şi al
violării!”159.
Odată realizată dubla unire, începea lupta pentru impunerea
recunoaşterii ei. I. I. Filipescu, trimis în misiune la Constantinopol[353], relata
la 25 februarie / 9 martie 1859 despre atmosfera creată în jurul dublei alegeri:
„Austria s-a compromis prea tare cu ceea ce ea a înscris în protocoalele
primului Congres, pentru a mai putea ea singură opune o rezistenţă serioasă la
al II-lea Congres, pentru că unirea efectuată, tributul şi suveranitatea fuseseră
asigurate Principatelor de o manieră foarte satisfăcătoare. Am spus că cele
două ţări reunite se găseau în condiţiile normale pe care tratatele închiate le
asiguraseră şi nu înţelegem să slăbim legăturile noastre cu Turcia”161.
Capitulaţiile asigură acum un statut de autonomie universal recunoscut ţării
noastre care oferă o impunitate chiar şi după dubla alegere162. La 13 aprilie
1859 I. I. Filipescu raporta încântat ministrului afacerilor externe că găsise pe
cineva care considera încă că în capitulaţii nu sunt destule drepturi pentru
Principate: „Contele de Lallemand şi generalul Durando se referă la
dezavantajele pe care le conţine spiritul tratatelor între Poartă şi Principate, dar
acesta este un rău care se poate repara cu timpul, totul depinzând de conduita
românilor”163. De partea cealaltă, la Iaşi, începuse deja lupta privind
impunerea până la ultimele consecinţe ale drepturilor prevăzute pentru români
în capitulaţii164. În acest caz fiind vorba de neimpunerea convenţiilor
telegrafice între Austria şi Imperiul otoman pe teritoriul românesc. Ministerul
Trebilor Străine anunţa Austria că: „prin capitulaţiile dintre Principate şi Poarta
otomană, Principatele unite şi-au rezervat între altele drepturi şi acela de a
încheia tratate internaţionale şi au exercitat acest drept în timpurile vechi şi
nouă, după cum o dovedşte chiar convenţia telegrafică dintre Austria şi
Moldova din 11 octombrie 1855”165.
Deşi românii se aşteptau la o rezolvare rapidă a recunoaşterii dublei
alegeri, tensionarea situaţiei internaţionale prin izbucnirea războiului franco-
piemonto-austriac şi începutul unificării italiene a făcut ca problema
românească să devină una secundară[354]. Întreg jocul politic al Franţei lui
Napoleon al III-lea, atât în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza cât şi la
începutul celei a lui Carol I poate fi rezumat de cuvintele pe care Napoleon al
III-lea i le spune lui Vasile Alecsandri în cadrul uneia din audienţele acestuia
din anul 1859: „astăzi poziţia politică a Principatelor este asigurată prin
diversele interese ale Puterilor, căci Rusia le va apăra contra Turciei, Englitera
şi Austria în contra Rusiei şi Franţa contra tuturor. Organizaţivă în linişte
dezvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şi militare şi aşteptaţi cursul
evenimentelor”167. În timp ce în ţară începe astfel opera de refacere, singurul
care ţine vie încă ideea capitulaţiilor este Ion Brătianu. În 14 mai şi în 16 mai el
ţine un discurs în Parlament sub titlul de Situaţiunea în care arată că:
„Tratatul de la Paris nu numai că recunoaşte în virtualitate anticele noastre
drepturi ca state autonome şi suverane, dar ne deschide şi drumul legal de a ne
constitui într-un singur stat cu independenţă absolută… drepturile noastre
sunt clare şi ne vor asigura izbânda”168. La 4 şi 6 iunie tot Brătianu va lansa
un Apel la conştiinţa naţională în care linişteşte populaţia şi o asigură de
victorie: „Dispoziţiunile ce luară între dânşii Sultanii şi Domnii români sunt
aşternute în patru acte cu datele 1393, 1460, 1523 şi 1529”169.
„Capitulaţiunea nu ar stipula pentru români o mulţime de foloase fără ca
otomanii să fi primit o sumă de bani şi plăcerea de a-l înscrie între titulari”170.
„Sub acest punct de vedere a fost considerată şi judecată cauza noastră în
congresul de la Paris şi în conferinţele ce regulară chestiunea română. De aceea
tratatul de la 31 martie şi convenţiunea de la 19 august vin de pun capăt
tuturor călcărilor ce făcuseră drepturilor noastre atât Turcia cât şi Rusia.
Amândouă aceste acte ce reînnoiesc cele patru capitulaţiuni le dau autoritatea
tratatelor şi convenţiilor ce regulează astăzi Europa. Convenţiunea nu ne
creează un drept ci ne recunoaşte dreptul nostru din capitulaţiuni”[355]. Odată
finalizată această lungă argumentaţie bazată pe capitulaţii, Brătianu atacă
rapid fondul problemei; având garantată autonomia, avem garantat şi dreptul
de a ne alege domn, de a face unirea şi de a începe reformele necesare
modernizării. La 4/16 mai în Moldova Kogălniceanu îşi forma primul său
cabinet ministerial al cărui program îl apăra în faţa adunării, prezentând ca
prim obiectiv: „apărarea vechilor noastre trataturi ce sunt consfinţite atât prin
Tratatul de la Paris, cât şi prin documentul din 7/19 august 1858. Rezemându-
ne pe drepturile ce decurg din aceste acturi seculare noi vom sprijini autonomia
ţării, ca o scumpă şi neprescriptibilă moştenire”172.
La Iaşi, ca şi la Bucureşti, pricipalii oameni politici, chiar dacă
aparţineau unor tabere ce se profilau de pe acum rivale, aveau aceeaşi bază de
acţiune – capitulaţiile – şi acleaşi scopuri – modernizarea. Sfârşitul anului 1859
aducea cu el şi reglementarea situaţiei internaţionale a Principatelor173.
Franţa învinsese în războiul cu Austria şi îşi reconfirmase mai mult ca oricând
supremaţia europeană având cuvântul dominant şi în chestiunea recunoaşterii
dublei alegeri a lui Alexandru I. Cuza174. Perioada de tensiune şi nesiguranţă
se sfârşea, de acum începea timpul reformelor interne. Bineînţeles, problema
statului internaţional nu dispărea de pe agenda oamenilor politici, mai mult
chiar, opiniile se radicalizau. Stau mărturie pentru această stare de spirit
titlurile unor ziare ce apar în această perioadă[356]: la Bucureşti apare între
1860 şi 1862 Independenţa jurnal politic comercial, literar şi continuarea lui:
Independenţa română. O foaie cu acelaşi titlu va apărea în 1870, la Buzău; o
alta la Iaşi (martie 1875), o gazetă Independenţa naţională apare la Ploieşti (14
februarie 1877)176.
Alte ziare cu un titlu asemănător sunt „Jurnalul Unirii” al lui M.
Kogălniceanu tmsformat în celebra „Steaua Dunării” şi gazeta „Unirea” din
Bucureşti.
Foarte rapid, aproape imediat după 1859, capitulaţiile intră într-un con
de umbră. Pot exista mai multe explicaţii pentru acest fapt: pe de o parte
ascuţirea luptei politice interne care pune pe planul al doilea teoria
capitulaţiilor, apoi reformele extrem de stringente ce trebuiesc îndeplinite şi
care răpesc întreaga atenţie a oamenilor politici şi de ce nu, acalmia europeană
care nu permitea Principatelor să agite noi pretenţii177. Fără îndoială, mai
găsim articole, broşuri şi discursuri cu referiri la capitulaţii, chiar şi acte
oficiale precum adresa Comisiei Centrale de la Focşani, care la 4 august 1860,
îi aduce aminte domnitorului că pentru rezolvarea problemei mănăstirilor
închinate trebuie folosită „Convenţia din 7/19 august 1858 care a consacrat
vechile drepturi de autonomie şi astăzi este singura lege obligatorie pentru
Principatele Unite ale României”178. Bineînţeles că cel mai interesant răspuns
cu privire la această eclipsare a capitulaţiilor după dubla alegere, ni-l dă D. A.
Sturdza, trăitor al momentului: „Se presimţea de toţi că acest Principe (Al. I.
Cuza – n.n.) este strâns legat de independenţa ţării şi că legămintele seculare
dintre România şi Poarta otomană, capitulaţiile, departe de a fi cum se zicea
mai înainte, paladiul existenţei noastre naţionale, din contră, ele deveneau din
ce în ce mai periculoase, pentru că în mijlocul marilor şi decisivelor
transformări ale Europei, ele ne împiedicau de a lua la timp o poziţiune
asigurătoare pentru viitorul nostru”[357].
Cu alte cuvinte, după perioada lor de aur (anii 1853-l859)180 odată scos
cam tot ce se putea obţine din aceste documente, exploatate la maximum, se
simţea acum nevoia unei faze cantitative superioare şi anume, independenţa.
Ori între capitulaţii şi autonomia largă pe care ele o cuprindeau şi ruperea
completă a tuturor legăturilor cu Poarta, era o diferenţă uriaşă. Nu trebuie să
înţelegem această eclipsare a capitulaţiilor ca una totală,demonstraţia
autonomiei Principatelor continuă a se baza pe ele. Astfel pe 29 august 1860
Adunarea Electivă a Ţării Româneşti i-a în discuţie baterea unei monede
naţionale batându-şi dreptul la acest simbol al suveranităţii pe drepturile
conţinute în vechile capitulaţii181. La fel pe 12 ianuarie 1865 guvernul Mihail
Kogălniceanu primea autorizaţia de a contracta un împrumut de 150 de
milioane lei turceşti pentru soluţionarea definitivă a problemei mânăstirilor
închinate182. La fel pe 26 iunie 1865 tot pe baza teoriei capitulaţiilor guvernul
lua în discuţie şi primea şi acceptul parlamentului pentru constituirea unei
Bănci Naţionale183 care să fie concesionată către bancherii Herz şi
Jackson184.
Anii care urmau erau ani ai pregătirii prin reforme şi modernizare pentru
independenţă185; capitulaţiile mai aveau încă un rol de îndeplinit, acela de a
obţine impunerea unui prinţ străin pe tronul Principatelor. Ultima dorinţă
exprimată de Adunările ad-hoc la 1857. Acesta avea să fie ultimul lor moment
de strălucire înainte de anii 1877-l878 şi ruptura brutală de Poartă.
Independenta şi sfârşitul teoriei capitulatiilor Capitulaţiile şi problema
prinţului străin (1866-l878)
Perioada domniei lui Alexandru I. Cuza este una dintre cele mai rodnice
în realizări ale istoriei românilor: o constituţie proprie adoptată nevoilor
româneşti, „statutul dezvoltător”, reforma agrară, secularizarea averilor
mănăstireşti, primele împrumuturi, înfiinţarea celor două universităţi din Iaşi
şi Bucureşti şi lista ar putea continua. După cum aprecia un eminent specialist
al perioadei, academicianul Dan Berindei, domnia lui Alex. I Cuza intră într-un
dinamism deosebit după lovitura de stat din 2/14 mai 1864 când într-o
perioadă scurtă se înregistrează rapid o serie de succese deosebite în special în
plan internaţional „lovitura de stat, rezolvarea din interior a unei situaţii au
consolidat poziţia de autonomie a ţării”1.
Mândria pe care o resimţea chiar în zilele ulterioare recunoaşterii
europene a loviturii sale de stat şi a „Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris”, domnitorul Alexandru I. Cuza se poate observa în chiar proclamaţia
către ţară din 2 iulie 1864: „căci Românilor, trebuie să v-o spun şi sigur voi o
puteţi constata, România numai de astăzi reintră în autonomia sa din lăuntru,
cuprinsă în vechile noastre capitulaţii, încheiate cu Înalta Poartă şi garantate
prin tratatul de la Paris.”2Zece ani mai târziu marele colaborator al
domnitorului, Mihail Kogălniceanu, considera că „autonomia ţării, domnilor se
datorează lui 2 mai (…) proclamă şi revendică pentru ţară autonomia deplină,
dreptul ţării nemărginit de a-şi da şi reface guvernul şi constituţiunea după
voinţa şi după trebuinţele sale”3
Ultimul an însă, 18654, devine un an al stagnării şi al izolării;
despărţirea de M. Kogălniceanu (ianuarie/constituirea unui cabinet fără
personalităţi şi ambiţii/ N. Kretzulescu), încetinirea ritmului reformelor. Chiar
domnitorul începe a-şi pierde suflul, în noiembrie şi decembrie anunţând atât
pe Napoleon al III-lea5 cât şi Parlamentul, de disponibilitatea sa de a se retrage
din prim-planul vieţii politice6. Domnul Unirii îşi îndeplinise menirea.
O ultimă revenire a mândriei şi a marilor sale idei legate de destinul
neamului românesc o vedem bazată tot pe teoria capitulaţiilor, pe care fuseseră
bazate cele mai frumoase acţiuni ale domniei sale, în scrisoarea din noiembrie
1865 trimisă marelui vizir spre a apăra autonomia ţării. „nu pot pricepe care să
fie cauza şi ţelul scrisorii Alteţei Voastre (…) eu, ca Domn care înţeleg ca
România să se bucure deplin de drepturile de autonomie şi de independenţă
interioară, dobândite ţării din vechime, drepturi recunoscute şi consfinţite (…)
să-şi arunce ochii Guvernul Imperial în trecut şi să-şi aducă aminte care au
fost relaţiile Înaltei Porţi cu întâii domni români, care au căpătat închezăşuirea
suzeranităţii lor în suveranitate; va culege mari învăţăminte din înţeleapta şi
pătrunzătoarea politică a glorioşilor Sultani din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea,
va Înţelege cât atunci existenţa Moldovei şi a Valahiei, ca state, era socotită de
preţioasă pentru Imperiul Otoman şi pentru… sultanii Baiazid I, Mahomed II,
Selim I, SolimanII”7.
Ce a urmat, lovitura de stat din 11 februarie 1866, a fost doar o
confruntare între două proiecte rivale de aducere pe tron a unui prinţ străin:
candidatul lui Al. I. Cuza – Sergiu de Leuchtenberg şi cel al opoziţiei – Filip de
Flandra, Prinţul Jerome Napoleon şi în final Carol de Hohenzollern-
Singmaringen. Lovitura de stat din februarie 1866 punea însă o problemă de
drept internaţional. În decembrie 1861 unirea fusese recunoscută doar pe
perioada domniei lui Cuza, domnie ce luase acum sfârşit. Avea să fie menţinută
unirea? Opozanţii erau numeroşi: Imperiul Otoman, Rusia, Austria chiar şi
Franţa îşi pierduse din energia de odinioară pentru cauza românilor. Era acum
timpul pentru ca teoria capitulaţiilor să intervină, ca de atâtea ori în ceasurile
de cumpănă, spre a salva drepturile ţării.
Ideea folosirii capitulaţiilor în acţiunea de aducere a prinţului străin a
venit în mod natural conspiratorilor de la 1866, deoarece ele aveau marele
avantaj de a fi cunoscute şi recunoscute de întreaga comunitate internaţională.
În 28 iunie 1864 ambasadorul englez, Sir Henry Bulwer, discutând cu Nicolae
Burdeanu, secretar la Constantinopol (ulterior între participanţii la acţiunea
din februarie 1866), îi declara: „acum domnitorul, de acord cu organele
statutului, poate modifica legile interne după voia sa, după cum aţi cerut
necontenit la 4-5 ani. Recunosc că numai acum intraţi în posesiunea vechilor
drepturi de autonomie, căci nimeni nu mai poate, sub nici un pretext, să
intervină în administraţia internă”8.
Apărea natural ca această adevărată comoară juridică să nu rămână
nefolosită. Mărturie despre inteligenţa politică cu care oamenii momentului
1866 au ştiut să decidă folosirea capitulaţiilor, stă Memoriul MAE Francez din
21 martie/ 1 aprilie Despre capitulaţiile moldo-valahe care aprecia că: „vechile
capitulaţii prin care Moldova şi Valahia s-au plasat în secolele XIV, XV, XVI de
bună voie sub suzeranitatea sultanilor, sunt menţionate în mod expres în
multe acte diplomatice la care Turcia a participat. Conferinţa actuală, dacă se
referă la ele, trebuie să accepte cererile Principatelor Unite”9. Aşa cum vor
vedea, oamenii politici de la Bucureşti puseseră deja conferinţa puterilor
garante în dilemă în momentul în care puseseră chestiunea prinţului străin pe
temeiul capitulaţiilor. Pe 3/15 aprilie 1866 delegaţia Principatelor Unite
compusă din Vasile Boerescu, L. Steege, Scarlat Fălcoianu îndeplinea, în
memoriul pe care îl pune pe masa Congresului Internaţional, cele mai negre
temeri ale diplomaţilor occidentali. „Convenţiunea semnată la Paris la 19
august 1858 pentru a stabili bazele organizaţiunii sociale a Principatelor,
începe în art. 2 prin proclamarea dreptului public al românilor… astfel precum
rezultă din tractatele sau capitulaţiunile ce au închiat cu Sublima Poartă şi pe
care convenţiunea le menţionează”10.
„Dreptul românilor de a alege, în virtutea capitulaţiunilor, pe Principele
lor domnitor de unde ar voi şi de a-l declara ereditar, precum şi interesul lor de
a o face în împrejurările de astăzi, sunt necontestabile”11. Acelaşi memoriu
arată că: „principiul eredităţii fusese proclamat şi pus în lucrare de către ţară,
recunoscut chiar de alte puteri, într-o epocă când legăturile noastre cu Sublima
Poartă existau în toată puterea lor… cu toate acestea niciodată Sublima Poartă
n-a ridicat nici cea mai mică obiecţiune asupra acestei linii de transmitere a
ocârmuirii. Astfel dar, admiterea principiului de ereditare n-ar vida nici un
tratat şi n-ar schimba întru nimic nici raporturile Principatelor cu Sublima
Poartă”12. Turcia se va arăta mulţumită de acest limbaj ce recunoaşte
capitulaţiile şi implicit legăturile Principatelor cu ea. Astfel, pe 23 martie/ 4
aprilie A. G. Golescu, G. Costaforu şi Manolache Costache Epureanu, agenţi la
Constantinopol, îl informau pe ministrul afacerilor externe Ion Ghica despre
declaraţiile făcute de marele vizir la audienţa lor: „Sublima Poartă a menţinut
neatinse drepturile Principatelor şi a respectat autonomia lor în curs de mai
bine de trei veacuri; e, deci, un depozit sfânt, să păstrăm deci raporturile
noastre seculare, rămânând în legăturile ce vă unesc cu Turcia… legătura
ancorei ce v-a scăpat de naufragiu”13. Turcia nu se arăta prea sensibilă la
aceste declaraţii de amiciţie ale românilor în timp ce considera că faptele lor îi
lezează grav prestigiul. Ca atare la Constantinopol se făureau planuri de atac
militar la adresa Principatelor (spre a face faţă acestor ameninţări şi aş dovedi
seriozitatea guvernul de la Bucureşti şi prinţul Carol I, au recurs la 9/10 iunie
1866 la chemarea sub arme a contingentelor 1862, 1863, 1864, 1865 care au
fost reunite sub conducerea vestitului general de la 1848 Gheorghe
Magheru)14. O corespondenţă din capitala otomană, din aprilie-mai 1866,
avertiza factorii politici de la Bucureşti de „intenţia Turciei de a se opune cu
forţele militare sfidării drepturilor sale de suzeranitate şi tacticii de fapt împlinit
a României”15. O lună mai târziu pe 27 mai 1866 două telegrame disperate,
una trimisă de agentul român la Constantinopol şi una de cel de la Paris
anunţă că „Poarta este decisă să ocupe cu forţa Principatele”16. Faţă de toate
aceste ameninţări Vasile Boerescu şi Gheorghe Costaforu îi comunică lui Ion
Ghica, recomandându-l din partea lui Napoleon al III-lea, ca noul prinţ să
adopte o atitudine flexibilă faţă de Poartă: „atitudinea pe care trebuie să o aibă
faţă de Turcia este: vizită la sultan, oferind majorarea tributului”17. Treptat
diplomaţia română reuşeşte noi victorii, un prim efect al alegerii lui Carol I este
sprijinul diplomatic german. Astfel pe 8 iunie V. Boerescu şi G. Costaforu
raportează despre întâlnirea lor cu Otto von Bismark care le recomandă şi se
oferă să le faciliteze o legătură mai strânsă cu Rusia „care este nu numai o
mare ţară vecină, dar şi ocrotitoarea ortodoxiei”18. Ca urmare a susţinutei
campanii diplomatice bazate în mare măsură pe capitulaţii „puterile decid să
facă presiuni la Constantinopol ca Turcia să accepte faptul împlinit”19, anunţă
încântaţi Boerescu şi Costaforu. Singura cerinţă a diplomaţiei europene este
făcută publică de ambasadorul francez la Constantinopol, de Moustier şi de
ministrul de externe francez Drouyn de Lhuys, care îl anunţă pe baronul
d’Avril, consulul la Bucureşti: că „este obligatoriu ca prinţul Carol să accepte
scrisoarea Sultanului”20.
În final chiar Napoleon al III-lea va intervenii pentru ca Domnitorul să
accepte a-l întâlnii pe sultan, spre a debloca situaţia21.
Temerile reprezentanţilor Imperiului Otoman nu erau fără bază. Ion C.
Brătianu, ajuns acum la guvern expunea din nou luări de poziţie belicoase:
„Dacă în tratatele noastre cu sultanii avem un drept stipulat în termenii cei mai
categorici şi expliciţi, este acela de a încheia tratate cu celelalte puteri. Este
neconstestabil că îngâmfarea formei orientale ce domneşte în vechile noastre
tratate cu sultanii şi lipsa de claritate prezintă multe necuviinţe; ele au de efect
de a face să se nască între Poartă şi noi multe neînţelegeri… a modifica deci
tratatele noastre cu Turcia ar fi un lucru foarte avantajos pentru ambele
ţări”22. Momentul era extrem de dificil şi de tensionat. Nicolae Iorga analizând
anul 1866 în lucrarea „Politica externă a regelui Carol I” vedea: –şi vorbesc
despre prima problemă fiindcă este în legătură cu însăşi alcătuirea şi
consolidarea statului, cu caracterul pe care acest stat îl câştigă acum, este
problema legăturilor cu Turcia. Situaţia noastră faţă de Turcia era la 1766
foarte clară, iar la 1866 foarte încurcată. La 1766 lucrurile erau netede: noi nu
eram provincii ale Imperiului Otoman, eram ţări închinate după concepţia
noastră, iar după concepţia turcilor, deşi supuse cu sabia, dar păstrând
autonomia întreagă. Nu i-ar fi trecut prin minte nici unui sultan că poate să
schimbe această situaţie de autonomie largă a ţărilor noastre”23.
Fără îndoială aici sunt exagerări, situaţia juridică a Principatelor se
îmbunătăţise masiv faţă de 1766, iar garanţia colectivă a celor 7 mari puteri
permisese României să evolueze vizibil şi marcant. Cu toate acestea capitulaţiile
începeau să fie considerate ca o piedică în calea dezvoltării ţării, ca o legătură
neplăcută cu un imperiu bolnav şi în proces de dezagregare şi ale cărui
încercări de salvare a imaginii sale internaţionale se făceau pe socoteala
mândriei naţionale a românilor.
Extrem de interesant este ceea ce gândea şi ştia despre capitulaţii noul
suveran al Principatelor Unite, tânărul domnitor Carol I. În Memoriile sale el îşi
aminteşte: „Când turcii au supus stăpânirii lor Peninsula Balcanică şi au
înaintat până la ţărmul de miazănoapte al Dunării, Principatele române
părăsite de vecinii lor creştini nu au avut încotro şi au fost silite să facă pace cu
năvălitorii mahomedani: Valahia şi Moldova încheiase, fiecare în parte o
capitulaţie cu sultanii turcilor. Această capitulaţie le asigura neatârnarea şi
libertatea în afacerile interioare în schimbul unui tribut în bani şi astăzi la
război. Dar mai târziu turcilor nu la mai păsa mult de capitulaţii”24. Tot Carol
I, într-o discuţie după venirea sa în ţară avută cu Dimitrie Brătianu, care
vorbea despre capitulaţii, prinţul îi declara că aceasta nu era pentru dânsul o
piedică şi n-ar fi fost greu a se rupe această legătură.
Cu toate acestea, formulele de politeţe faţă de Poartă au fost respectate;
abia intrat pe teritoriul ţării, Carol I a trimis o telegramă de încunoştiinţare la
Constantinopol. Această iniţiativă nu a plăcut prea mult la Constantinopol: I se
obiecta de ce a trimis o telegramă ca de la suveran la suveran în care nota că
„în ceea ce priveşte obligaţiile sale, ele s-ar rezema, nu pe tratatul din Paris ci
pe tratatele seculare care leagă Principatele cu Imperiul otoman, deci cu
despărţirea netedă a celor două state”25.
De fapt întreaga Europă era conştientă că sosirea prinţului Carol I era o
lezare serioasă a prestigiului Imperiului otoman. Ori aceasta fusese şi intenţia
responsabililor români din Principate. Ion Ghica îi scrisese agentului
Principatelor la Paris încă de pe 2/14 martie 1866: „convin, domnule agent, că
suveranitatea acestei din urmă puteri, angajate în chestiune, va primi o
oarecare atingere prin soluţiunea cerută. Dar avantajele foarte fictive ale acestei
suzeranităţi iluzorii pot fi ele serios puse în cumpănă cu siguranţa ce ar câştiga
Sublima Poartă din aceste concesiuni?26 Concesiunile dorite de români sunt
oferite însă foarte greu de Poartă. Primul proiect otoman de Convenţie ce
recunoaşte situaţia creată prin urcarea pe tron a lui Carol I stârneşte o masivă
dezamăgire în Principate, dar şi un contraproiect românesc care vorbeşte „de
vechile noastre legături seculare”27 şi în care „Prinţul Carol se va angaja să
respecte suzeranitatea MS Sultanului şi să menţină legăturile seculare care
unesc Principatele cu Imperiul Otoman”28. În schimb, pe 5/17 iulie 1866
Consiliul de Miniştri respinge cu duritate proiectul turc de convenţie,
calificându-l drept „în cea mai mare parte inadmisibil şi chiar ofensator ca
formă”29. În special este vizat articolul 1 care „voieşte să oblige pe principe să
lase pentru totdeauna neatinse raporturile de vasalitate ale ţării faţă de Înalta
Poartă”30. Cu alte cuvinte, încă de pe acum la Bucureşti se pregăteşte dosarul
juridic al independenţei.
Rezistenţa cercurilor politice româneşti bazate pe capitulaţii devine
curând o informaţie general europeană. Pe 15/27 iulie 1866 reprezentantul
diplomatic sârb la Constantinopol relatează despre convorbirea sa cu dl.
Golescu: „el mi-a confirmat că nu acceptă condiţiile. Singurul lucru pe care îl
acceptă românii este majorarea tributului, iar pentru celelalte apelează la
constituţia lor şi la tratate, după care nici un fel de convenţii noi încheiate nu
trebuie să ducă la conflict cu Poarta”31.
Exasperat de duritatea poziţiei otomane, însuşi Carol I îl înştiinţează pe
Napoleon al III-lea la 26 septembrie 1866 că: „nu ar putea să primească
expresia umilitoare de parte integrantă decât cu adaosul în limitele fixate de
capitulaţii şi de tratatul de la Paris”32.
Apelul la – mereu favorabil românilor – împărat Franţei va avea succes33.
La 1/13 octombrie Carol I, aflat în vizită la Târgovişte află prin consulul francez
că Aali Paşa, ministrul de externe al Porţii, „consimte la adaosul, în limitele
fixate de capitulaţii şi de tratatul de la Paris”34, deblocând astfel negocierile35.
Spre a mobiliza opinia publică internaţională, apare în ziarele franceze şi
un „Apel al românilor” care reaminteşte că: „Principatele Moldovei şi Munteniei,
hărţuite timp de secole de către polonezi, unguri, tătari, turci se văzură siliţi să
contracteze cu aceştia din urmă, legături întemeiate pe tratate. Sunt nişte
tratate de protecţiune care nu încalcă întru nimic suveranitatea popoarelor
protejate. Fuseseră încheiate tocmai în scopul de a salva independenţa statelor
române.” Apelul se finalizează cu cererea tranşantă: „să se închidă era
amestecurilor străine în afacerile noastre interne. Cererile românilor îşi află
puterea în dreptul ce-l consacră tratatele lor cu Sublima Poartă”36. Toate
aceste apeluri şi activităţi disperate fac ca în final la 8/20 octombrie să
sosească la Bucureşti scrisoarea de recunoaştere a domnitorului Carol I
semnată de Mehmed-Ruşdi.
„Sublima Poartă nu se îndoieşte că A. V. S. va respecta în chip constant
drepturile suzeranităţii Sultanului asupra Principatelor Unite care fac parte
integrantă din Imperiul Otoman şi că va păstra cu îngrijire legăturile seculare
ce le unesc cu Imperiul”37.
Câtă dreptate avea Sublima Poartă să nu se îndoiască se vede din faptul
că domnitorul va refuza să contrasemneze firmanul de învestitură, scriind el
însuşi un nou document ce conţinea poziţia porţii române: „Mă leg în numele
meu şi în numele succesorilor mei să respect cu scrupulozitate drepturile de
suzeranitate asupra Principatelor Unite, care fac parte integrantă din Imperiu
în limitele fixate de capitulaţii şi de tratatul de la Paris”38.
Toată relaţia cu Turcia era dată de „sentimentele binevoitoare ale
Sultanului care vor fi un ajutor puternic în silinţele ce-mi voi da spre a strânge
şi mai mult legăturile seculare ce unesc Principatele cu Turcia”39. Odată cu
normalizarea legăturilor cu Constantinopolul, urma bineînţeles şi efectuarea
vizitei protocolare de învestitură. Iată cum se relata întâlnirea dintre sultanul
Abdul Aziz şi Carol I: „Sultanul se informează despre călătoria Principelui, îl
întreabă dacă a fost mulţumit de vas, cum s-a efectuat călătoria, ce timp era.
Ca să dea o altă întorsătură conversaţiei, Principele Carol I spune că vede în
menţinerea tratatelor existente o garanţie pentru România şi că pentru acest
cuvânt le-a respectat din prima zi. (12/24 octombrie 1866)”40.
Aducerea de către prinţ în discuţie a tratatelor existente, sintagmă
incluzând şi capitulaţiile, făcea parte dintr-o strategie dinainte planificată care
urmărea să pună semnul egalităţii între necesitatea şi avantajele acestor tratate
şi respectarea lor. Însă în momentul când avantajele vor deveni problematice, la
fel va fi şi cu respectarea tratatelor41.
Încă din 9/21 octombrie când plecase în călătorie Carol I, îşi notase:
„Prinţul se duce la Constantinopol ca să asigure în persoană pe Sultan că
românii vor respecta cu credinţă tratatele vechi ce fixează raporturile dintre
ţara lor şi Turcia”42. Rezultatul acestei politici se va vedea în firmanul de
învestitură ce va fi remis domnului pe 23 octombrie/4 noiembrie: punctul 1
prevedea că „Tu te îndatorezi, în numele tău şi în numele urmaşilor tăi, de a
respecta în întregimea lor drepturile mele de suzeranitate asupra Principatelor
Unite care fac parte integrantă din Imperiul Meu, în limitele fixate prin
stipulaţiile vechilor convenţiuni şi prin tractatele de la Paris din 1856”43, iar
punctul 6 alătura obligaţia „de a menţine întotdeauna cu grijă legăturile
seculare ce le unesc cu Turcia”44.
Ca întotdeauna capitulaţiile reduseseră simţitor atât cererile cât şi
formalităţile turceşti, obligându-l să le menţioneze permanent ca limite
favorabile românilor. În Occident lumea era conştientă de dificultăţile
întâmpinate de Principatele Române Unite în impunerea cererilor lor la
Constantinopol. Gaston de Monicault nota în „Problema Orientului” că:
„firmanul (de domnie al lui Carol I – n.n.) nu era chiar în întregime satisfăcător.
El lăsa să subziste echivocul pe care l-am mai semnalat în majoritatea
documentelor relative la Principate. Astfel, el afirmă de mai multe ori că acestea
fac parte integrantă din Imperiul Otoman, în limitele fixate de stipulaţiile
vechilor convenţii (art. 3), ori noi am văzut că aceste vechi convenţii niciodată şi
în nici o privinţă n-au lezat în vreun fel independenţa Moldovei şi a Valahiei.
Tot aşa art. 4 declara că tratatele semnate de Poartă sunt obligatorii, când în
fapt Principatele au uzat totdeauna de dreptul de a trata. De ambele părţi se
invocau vechile convenţii, legăturile seculare, dar Poarta pretindea că aici avea
dovada unei legături de dependenţă. Principatele, dimpotrivă, le invocau în
favoarea independenţei lor”45. Cu alte cuvinte, ruptura de viitor era clară, dar
pe moment Carol I trebuia să accepte inevitabilul, să plece puţin capul şi să
obţină recunoaşterea unei domnii, care întreaga lume spera că va aduce cu ea
independenţa46. De altfel, curând Carol I va minimaliza importanţa tuturor
acestor formalităţi în discursul ţinut la deschiderea Parlamentului în 15/27
noiembrie 1866: „A fost destul să preschimb proceduri de politeţe cu Înalta
Poartă şi să declar M. S. Sultanului că dorinţa mea fermă e de a respecta
suzeranitatea sa pe baza vechilor noastre tractate cu Imperiul Otoman”47.
Adică „politeţe şi respectarea scrupuloasă a capitulaţiilor” nimic mai mult;
aceasta oferea România.
La finele anului 1866 situaţia se calma, Carol I fusese recunoscut de
Poartă, situaţia internaţională se detensionase din 1/13 iunie 1866. România
îşi avea propria sa Constituţie şi pornea mai departe pe drumul modernizării.
Acum avea să se lovească, mai mult ca oricând, de rămăşiţele legăturilor cu
Poarta şi de efectele lor asupra economiei şi vieţii româneşti.
Încă din timpul domniei lui A. I. Cuza începuseră a se face simţite pe
teritoriul Principatelor efectele negative ale unor acte de privilegii emise de-a
lungul timpului de sultanii otomani către diferite puteri străine. Fără a face
obiectul studiului nostru, aceste acte sunt numite ca şi cele româneşti,
capitulaţii, fără a avea însă nici o legătură ca termeni şi obiect cu capitulaţiile
româneşti. Deoarece până acum nimeni nu a mai studiat această suprapunere
de termeni, ba chiar au avut loc confuzii nepermise între cele două tipuri de
capitulaţii, ne permitem să propunem spre a le deosebi două denumiri diferite,
una de capitulaţii româneşti, cuprinzând exact actele pe care le-am analizat în
această lucrare şi una de capitulaţii ale puterilor străine, oglindind tocmai
aceste acte de privilegii economice, atât de deosebite faţă de cele de privilegii
politice ale Ţărilor Române.
Pentru cei care vor să afle mai multe despre aceste acte cu caracter
economic, le recomand lectura capitolului „Capitulaţiile: puncte de vedere
juridice” din prezenta lucrare unde această problemă este pe larg dezbătută48.
Cum problema luptei contra regimului capitulaţiilor acordate de Poartă
puterilor străine a fost analizată deja de alţi autori şi nu are legătură cu
subiectul nostru, noi ne vom ocupa doar de un element complet nou al luptei
contra acestui regim al capitulaţiilor străine şi anume folosirea capitulaţiilor
politice româneşti contra acestora, pentru limitarea efectelor lor şi scoaterea
teritoriului Principatelor din zona lor de efect.
Din sec. XVIII aceste capitulaţii fuseseră acordate unui număr mereu în
creştere de state: Austria în 1718 şi 1747, Suedia în 1737, Regatul celor două
Sicilii în 1740, Danemarca în 1746, Toscana în 1747, Prusia în 1761, Spania în
1782, Rusia în 1783, Sardinia în 1823, Belgia în 1838, Portugalia în 1843,
Bavaria în 1870.49Această avalanşe de state ce solicitau Principatelor privilegii
economice, autonomie, instanţe judecătoreşti separate, întârziau creşterea
economică, aruncau dezordine în justiţie, slăbeau autoritatea statului asupra
supuşilor săi, încurajau cererea cetăţeniei străine spre a se bucura de aceste
avantaje, creau permanente fricţiuni cu consulatele puterilor străine interesate
în a-şi proteja până la limitele extreme ale legalităţii supuşii. Lupta contra
capitulaţiilor străine a devenit extrem de acerbă odată cu reglementarea
situaţiei internaţionale a Principatelor prin Congresul de la Paris. Julien Green,
consulul englez la Bucureşti, aprecia şi el importanţa acestui moment şi a
recunoaşterii vechilor tratate ale românilor cu Poarta, în acest domeniu: „Mi-am
spus întotdeauna că practic capitulaţiile au încetat să mai existe în Principate
după Conferinţa de la Paris din 1858 şi că tonul folosit la acea conferinţă a fost
lovitura lor de graţie”50.
Puterile străine receptau astfel cu teamă anii 1859/1860 ştiind că dintr-
un moment în altul va urma anularea capitulaţiilor străine. În 7 septembrie
1860 acelaşi Julien Green nota: „guvernul moldovean neagă principiul aplicării
capitulaţiilor la Principate… o vreme autorităţile valahe nu au pierdut desigur
nici un prilej de a acţiona în opoziţie totală cu capitulaţiile. Guvernul valah se
eschivează, refuzând pur şi simplu să recunoască autoritatea capitulaţiilor”51.
Şi consulul francez avea aceleaşi intuiţii ca şi omologul său englez în
6/18 septembrie 1858 Louis Beclard îi scria lui Thouvenel, la Constantinopol:
„nu trebuie ignorat că jurisdicţia consulară născută din capitulaţiile consimţite
de Poarta Otomană, sunt în vigoare în Principate, dar Moldo-Valahia, ţări
esenţialmente creştine, aceste capitulaţii şi această jurisdicţie excepţională nu
are nici o raţiune de a fi”52. Un an mai târziu (septembrie 1859) la Paris se ştia
că: „în ochii guvernului moldovean aplicarea riguroasă a capitulaţiilor poartă
un atentat la autonomia Principatului”53. În 8/20 iulie 1859 A. de Lallemand îi
scria ministrului francez Al. Walewski de ce refuză românii aplicarea
capitulaţiilor: „jurisdicţia consulară e instituită prin Convenţia din 19 august,
dar prin capitulaţiile Porţii cu Principatele ea e necunoscută şi în fapt e
refuzată de drept de guvernul moldav”54.
Chiar şi juriştii înţelegeau în ce măsură după Unire capitulaţiile străine
nu mai puteau fi aplicate Principatelor: „ar fi un spectacol straniu… că toate
puterile străine ale Europei se coalizează spre a impune unui mic stat creştin o
jurisdicţie excepţională pe care au obţinut-o de la sultani numai cu scopul de a
proteja pe supuşii lor în statele musulmane propriuzise”55.
La 12/24 ianuarie 1860 ministrul afacerilor externe al Valahiei scria lui
Costache Negri la Constantinopol: „aşa cum v-am anunţat prin ultima mea
scrisoare, trebuie să expuneţi prin forma de expozeu pe care v-am trimis-o,
principalele chestiuni pe care consulatele persistă a le cere rezolvate conform
tratatelor (capitulaţiilor străine – n.n.) chiar dacă aplicarea lor în acest caz e
incompatibilă nu numai cu liberul exerciţiu al autonomiei noastre dar şi cu
toate principiile de drept public internaţional pe care noi ne sprijinim
intervenţia”56.
 Domnia lui Alexandru I. Cuza şi mai ales începuturile la cea a lui Carol I,
au făcut publică o metodă sui generis de ocolire a conţinutului capitulaţiilor
străine: „era încercarea de a încheia convenţii bilaterale consulare cu diferite
state în conformitate cu legislaţia internaţională şi care să anuleze efectele
capitulaţiilor”57. Când puterile străine protestau faţă de aceste metode şi
nerespectarea capitulaţiilor străine, li se răspundea clar că a le rezolva cererile
ar fi a încălca propriile noastre capitulaţii. Astfel, la un protest al guvernului
francez (mai 1873) în legătură cu jurisdicţia consulară, ministrul de externe
Gh. Costaforu „răspunse printrun ton categoric că acceptarea lui ar însemna
abdicarea Principatelor Unite de la situaţia lor de autonomie”58. Spre a
împiedica repetarea unor astfel de presiuni, statul român a selectat dintr-un
Curs de drept diplomatic (de Pradier Fodere) ideea că „statul protejat nu
rămâne mai puţin suzeran şi, în consecinţă, în lipsa unei clauze formale,
conservă folosirea şi exerciţiul dreptului de reprezentare diplomatică.” Mai
mult, pe 2 aprilie 1873 Monitorul Oficial nr. 64 publica Legea Organică a
Ministerului de Externe în care îi dădea ca misiune „reprezentarea şi apărarea
intereselor statului român, executarea şi interpretarea convenţiilor şi
tratatelor”59. Lumea diplomatică a interpretat legea ca o încercare „de a depăşi
caracterul de stat vasal”60. Românii arătau tuturor celor care făceau presiuni
pentru respectarea capitulaţiilor străine pe teritoriul Principatelor că: „Situaţia
Principatelor nu trebuie asimilată celei a provinciilor turceşti, că potrivit
capitulaţiilor moldo-valahe, în vigoare şi astăzi, musulmanii nu pot nici măcar
să stea un timp în Principate şi cu atât mai puţin să construiască acolo
moscheie sau fortăreţe ca în timpul şederii lor pe teritoriul românesc; ei sunt
sub jurisdicţia autorităţilor şi tribunalelor creştine, că în sfârşit, turcii nu
guvernează şi n-au dreptul să guverneze Principatele”61. Adică ceea ce nu pot
nici măcar, potrivit capitulaţiilor, reprezentanţii puterii suzerane, nu poate fi
concedat sub nici o formă altor puteri. Chiar şi Austria, deşi protesta
permanent, la autorităţile române mărturisea că înţelege, în particular,
motivaţiile româneşti. Astfel, Contele Zichi scria cavalerului de Kosjek, consilier
de legaţie la Constantinopol: „Dumneavoastră cunoaşteţi că problema dreptului
principatelor vasale de a încheia convenţii comerciale cu puterile străine a
plecat de la denunţarea tratatelor comerciale de Sublima Poartă. România
interpreta în favoarea acestui drept tratatele care-l asigură autonomia. Partea
geografică a acestor principate şi instituţiile proprii, nu permit ca ele să fie
asimilate altor provincii supuse Imperiului Otoman. Ele se bucură de privilegii
speciale şi de o autonomie internă, tratatele încheiate cu Turcia recunosc
principatelor o administraţie vamală separată”62.
În întreaga luptă pentru eliminarea efectelor capitulaţiilor străine –
economice de pe teritoriul Principatelor, „drepturile străvechi”, tratatele,
capitulaţiile au fost folosite din plin şi cu efect63. În faţa prevederilor clare ale
capitulaţiilor politice româneşti, marile puteri au trebuit să renunţe treptat la
privilegiile obţinute de la Constantinopol, înlocuindu-le cu tratate directe cu
Principatele Unite64.
Capitulaţiile şi obţinerea independenţei Imediat după succesul din 1866
efervescenţa internaţională îi face pe mulţi lideri să creadă în posibilitatea unei
obţineri rapide a independenţei65. Drumul rapid spre unitate al Italiei, început
odată cu noi în 1859, se finalizase aproape. La rândul ei Prusia învinsese
Austria şi se pregătea şi ea pentru ultimul conflict cu Franţa ce avea să îi
garanteze unitatea (în 1867, Confederaţia Germanică sub conducerea
Berlinului era deja realizată). În această lume în mişcare şi micile state
balcanice încep a se gândi la un conflict cu Poarta care să le garanteze
independenţa şi realizarea unităţii.
Serbia şi Grecia semnează un tratat de alianţă66 şi în 20 ianuarie 1868
şi România semnează un tratat de alianţă cu Serbia „unicul şi singurul scop al
tratatului este să favorizeze prosperitatea şi progresul ţărilor lor, conform
drepturilor lor legitime şi autonome”67. La jumătatea anului 1868 discuţiile
între România şi Grecia pentru realizarea unei alianţe vizând emanciparea de
sub stăpânirea Imperiului Otoman erau suficient de avansate pentru ca cele
două părţi să realizeze un proiect de tratat68. Discuţiile se vor amplifica
ajungându-se chiar la realizarea unui tratat de prietenie şi alianţă între
România, Grecia, Serbia şi Muntenegru, tratat ale cărui prevederi anti-otomane
nu erau un secret pentru nimeni69. Poarta privea cu grijă aceste mişcări şi nu
va întârzia a-l solicita lui Carol I să respecte cu grijă capitulaţiile. Astfel, pe
15/27 octombrie 1868 Aali Paşa declara că: „România ar avea cel mai mare
interes să menţină cu grijă legăturile ce o unesc cu Turcia, căci ea singură n-ar
fi destul de tare ca săşi apere neatârnarea între doi vecini puternici şi nu prea
binevoitori”70. Între Austria şi Rusia ostile tinerii Românii numai capitulaţiile şi
armata turcă puteau proteja stabilitatea de la gurile Dunării. Ca răspuns la
această iniţiativă, Carol I îl trimite pe D. A. Sturdza în misiune la
Constantinopol pentru ca „să repete pretutindeni că România se simte
asigurată prin legăturile cu Turcia şi că totdeauna îşi va da silinţa să le
întărească71.
Acelaşi tip de discurs îl avea şi George Ştirbei, ministrul român la
Constantinopol, ce declara: „prin ordin al Alteţei sale, declar că în aplicarea
constituţiei niciunul dintre drepturile pe care naţiunea română le-a conferit nu
va fi exercitat de Alteţa sa decât în limetele tratatelor şi obligaţiunilor sale faţă
de puterea suverană” 72.
Între timp este şi rândul Germaniei să afle câte ceva despre ţara căreia i-
a dăruit un principe. Astfel, în 1869, Heinrich Filek von Wittinghausen scrie în
„Principatul România descris din punct de vedere geografic-militar” că pentru
echilibrul european „păstrarea autonomiei Principatelor în cadrul limitelor
capitulaţiilor încheiate cu Poarta la 1393, 1460, 1511 şi 1634”73 este absolut
obligatorie (prima informaţie privind statutul Principatelor ce ajunge în
Germania, după alegerea lui Carol I, va fi broşura din aprilie-mai 1866,
„Moldova sau scurtă privire asupra Principatelor Dunărene”, lucrare care
aminteşte de capitulaţii, drept bază a statutului internaţional, lucrarea,
ilustrativ pentru renumele capitulaţiilor, era opera unui obscur preot
evanghelic din Moldova74). Treptat însă, diferenţa între tabloul unei Românii în
continuă dezvoltare şi cel al unui imperiu muribund devine tot mai vizibil în
Occident şi mai greu suportabilă la Bucureşti75.
 Ilustrative pentru această situaţie de nerăbdare existentă la MAE al
României este şi „Instrucţiunea pentru ambasadorii români” din 4/16 februarie
1876 când li se cere fermitate în apărarea intereselor ţării deoarece „Europa nu
ignoră că România nu a fost nici cucerită, nici abandonată la discreţia Turciei,
cum Sublima Poartă a vrut să pară. Plasându-se sub protecţia Porţii ea nu a
înţeles niciodată să renunţe la suveranitatea sa”76. Ideea capitulaţiilor se făcea
simţită şi între românii din afara graniţelor, astfel supuşii turci de naţionalitate
română din Constantinopol trimit un memoriu (semnat de liderul comunităţii
româneşti din oraş, Constantin Nonelopulos) adresat primului ministru de
atunci, I. C. Brătianu în care îi solicită sprijinul pentru ridicarea interdicţiei de
a avea proprietăţi în Imperiul Otoman, arătând că „acest drept ne aparţine din
vechime, românii formând o naţiune liberă ce nu intră în categoria raialelor ca
urmare a capitulaţiilor din veacurile trecute”77. Întreg anul 1869 va fi martorul
unei susţinute ofensive diplomatice româneşti, care are în centrul ei ideea
capitulaţiilor şi vizează reconstituirea drepturilor naţionale româneşti. Ofensiva
începe cu presiunile pe care agentul român la Constantinopol, Dimitrie A
Sturdza le face în vederea îmbunătăţirii situaţiei juridice a cetăţenilor români
cu domiciliul sau doar în trecere prin Turcia. Aceste presiuni vor avea
rezultatul scontat la jumătatea anului 1869 Sturdza comunicând de la
Constantinopol, domnitorului Carol I, că Turcia „recunoaşte ca urmare a
capitulaţiilor noţiunea de supus român”78. După acest deosebit succes obţinut
ca de obicei prin folosirea cu inteligenţă a armei capitulaţiilor şi alţi diplomaţi
români încep să copieze metoda lui Dimitrie Sturdza spre a obţine satisfacţie
pentru alte cereri juste ale României. Pe 24 iunie 1869 de la Paris agentul
român Ion Strat îi scrie domnitorului Carol I că „în contextul protestului Turciei
contra baterii monedelor româneşti cu efigia lui Carol I şi cu inscripţia
„Principele Românilor” să se folosească drepturile din capitulaţii spre a forţa
Turcia la recunoaştere”79.
La începutul anului 1871 Ministrul Afacerilor Externe al României
Gheorghe Costaforu face o inventariere a problemelor rămase încă în litigiu în
relaţia cu Turcia între care enumeră: dreptul de a avea reprezentanţă
diplomatică, dreptul de a încheia tratate cu ţările străine, problema decoraţiilor
naţionale, problema titlului de România, problema baterii monedelor cu efigia
lui Carol I. El apreciază că soluţia tuturor acestor probleme litigioase stă în
impunerea respectării capitulaţiilor cu Poarta care oferă României, în concepţia
sa, o independenţă aproape completă80.
Pentru a pregăti opinia publică europeană cu ideea drepturilor românilor,
inclusiv la independenţă, secretarul de stat Mihai Mitilineu va scoate la
îndemnul regelui Carol I (dar şi pentru a pregăti noua generaţie de diplomaţi
români) una din cărţile fundamentale, care nu vor lipsi din mapa nici unui
diplomat român până la 1878: „Colecţiunea de tratatele şi convenţiunile
României cu puterile străine de la anul 1368 până în zilele noastre.”
Lucrarea are de la început o direcţie clar conturată şi dată de
reproducerea circularei ministrului afacerilor externe de atunci, Vasile
Boerescu unde se statuează clar drepturile Principatelor faţă de puterile
străine: „de unde derivă aceste drepturi, ele derivă din vechile capitulaţii, din
tratatele pe care Principatele le-au încheiat de la secolul XIV până la al XVI
secolu cu sultanii Baiazid I, Mahomet II, Selim I şi Soliman II. Iată sorgintea
adevărată şi legitimă a drepturilor suverane, a privilegiilor şi a imunităţilor
Principatelor, pe care puterile cele mari au binevoit a le garanta în 1856.
Originea acestor drepturi a fost recunoscută în articolul 2 al Convenţiunii din
1858, ele fac o menţiune expresă a vechilor capitulaţii care constituie
autonomia României şi care reglează raporturile sale cu Sublima Poartă81.
Punctul cel mai important al demonstraţiei conţinute de carte, dar şi de
circulara ministrului Boerescu, este acela referitor la originea acestor drepturi,
origine ce vine din timpul rezistenţei eroice antiotomane, ca un atestat de
nobleţe şi consfinţite nu din voia puterilor europene ci din recunoştinţa
acestora pentru românii care le-au apărat în secolele XIV-XVI. „Drepturile care
constituie autonomia română nu îşi au originea într-un act de generozitate
graţioasă care le-ar putea face revocabile sau reductibile după voinţă, ci derivă
din tratate, deopotrivă obligatorii pentru ambele părţi82. Cum lucrarea apare
exact în momentul în care diplomaţia românească începe lupta atât pentru
semnarea de tratate comerciale cu marile puteri, cât şi pentru obţinerea
recunoaşterii individualităţii noastre ca stat, nu se uită a se sublinia că prin
capitulaţii suntem un stat suveran. „În virtutea acestor vechi capitulaţii,
Principatele au plenitudinea tuturor drepturilor suverane, pe care le posedă un
stat autonom, exerciţiul acestor drepturi este limitat prin raporturile ce aceste
capitulaţii au stabilit cu Sublima Poartă, dar suntem în drept a aştepta ca şi
Sublima Poartă să respecte toate drepturile pe care românii şi le-au conservat
prin capitulaţiunile lor. Prin vechile noastre capitulaţiuni noi nu am renunţat
deloc la dreptul de a trata şi lam exercitat în cursul secolilor… Înţelegem a le
conserva intacte şi în viitor83. Practic, dacă nu ar fi existat întreaga
corespondenţă diplomatică a timpului şi ar fi supravieţuit singură această
carte, ar fi fost suficient spre a demonstra importanţa pe care capitulaţiile au
avut-o în lupta tinerei Românii pentru afirmare internaţională. Începând cu
ridicarea regimului consular, continuând cu înfiinţarea de agenţii diplomatice
româneşti peste hotare, până la semnarea de tratate şi convenţii poştale,
telegrafice sau comerciale, aproape fiecare act are în preambulul său ori în
conţinut, sau în expunerea de motive aceeaşi apărare: capitulaţiile noastre cu
Sublima Poartă ne garantează dreptul la autonomie şi cel puţin o suveranitate
limitată. „Dacă ambele Principate nu ar fi avut dreptul de a trata,
capitulaţiunile ce ele au închiat cu Sublima Poartă în secolele XIV, XV şi XVI-
lea ar fi nule. Cum ar putea Înalta Poartă să susţină că românii care au
contractat cu dânsa într-un mod valabil de la sec. XIV la sec. XVI nu mai au
astăzi dreptul de a trata şi cu alte puteri? Toate interesele noastre
internaţionale nu se pot regula decât direct cu guvernul român, fără ca prin
exerciţiul acestui drept să se aducă cea mai mică infracţiune raporturilor
existente în virtutea tratatelor între noi şi Sublima Poartă”8.
Pentru autorii „Colecţiunii” proba irefutabilă este tocmai cea istorică „de
la tratatul din 1529, pe care l-au încheiat românii cu Soliman al II-lea ei au
semnat în diferite epoci şi alte tratate şi convenţiuni cu mai mulţi suverani ai
Europei”85. Cum ar mai putea cineva în faţa acestor evidenţe să mai nege
drepturile românilor la un tratament internaţional corect şi demn? Ca atare
scopurile lucrării apar clare încă din preambul: să readucă în atenţia Europei
documentele de bază ce ne garantează autonomia; să dovedească prin puterea
istoriei, mai vechi sau mai recente, prin zecile de tratate şi convenţii încheiate
de domnii români, după semnarea capitulaţiilor cu suveranii străini; să ofere
prin textul diverselor convenţii şi tratate moderne, începând cu cel de la
Adrianopol şi sfârşind cu cel de la Londra, din 1870, o orientare rapidă prin
dreptul internaţional referitor la ţara noastră; în final, prin însuşi forma şi titlul
dat capitulaţiilor, de tratate, să acrediteze ideea că acestea sunt acte cu datorii
reciproce a căror eventuală nerespectare de către Poartă le anulează şi readuce
Principatele la starea lor iniţială de independenţă.
În sprijinul ideii ce asimilează capitulaţiile cu tratate vine şi o interesantă
notiţă istorică pe care Mitilineu o strecoară ca explicaţie la prima capitulaţie din
1393: „Turcia, în vederea principiilor sale religioase, credea altă dată că nu
poate consimţi decât la capitulaţii. În acest fel a tratat Francisc I al Franţei şi a
închiat la 1535 prin mijlocirea ambasadorului V. Jean de la Forest un tratat ce
poartă tot titlul de capitulaţiune”86.
La fel de interesantă este şi permanenta grijă a autorului „Colecţiunii” de
a enumera probele de veridicitate ale textelor capitulaţiilor. Astfel, la tratatul
din 1391, prezentat după forma dată de Dionisie Fotino la 1819, se precizează
că este redactat „după forma prezentată la 1858 la Paris”, despre tratatul din
1511 se menţionează că este „o copie după logofătul Nicolae Costin” şi se pun şi
scriitorii occidentali ce îl menţionează (Hammer, vol. VI, p. 145, Muradja
d’Ohson, VIII, p. 445). Tratatul din 1529 este realizat „după o copie din arhiva
Regatului Poloniei scoasă de şambelanul Balş pe când se afla la Varşovia lângă
regele Poniatowski. Tratatul este închiat în tabăra lui Soliman sub zidurile
oraşului Buda prin mijlocirea logofătului Tăutu”87.
La 9 iunie 1874 la Petersburg se elaborează instrucţiuni pentru g-ralul
Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol. În capitolul referitor la România
se apreciază că: „poziţia geografică şi politică a Principatelor şi instituţiile care
le administrează, le creează faţă de puterile străine şi mai ales faţă de statele
vecine, interesele speciale care nu ar putea permite să le asimilăm cu
provinciile supuse ale Imperiului Otoman, ele se bucură de privilegii speciale şi
de o autonomie internă garantată”88. Dacă acest lucru începea a fi resimţit şi
în străinătate, cât de greu trebuie să fi fost el resimţit în ţară ne arată
ceremonia de dezvelire a statuii lui Mihai Viteazul la 8 noiembrie 1874 care,
potrivit lui Carol I, „a avut fericirea de a lupta pentru apărarea şi autonomia
ţării.” Între rândurile discursului se vedea nerăbdarea prinţului de a avea şi el
aceeaşi „fericire” de a lupta cu Poarta. În acelaşi discurs Carol I îşi exprimă
intenţia de a semna tratate cu puterile străine care „nu ar putea nicidecum să
slăbească vreunul din drepturile sultanului… nici să modifice poziţiunea
garantată de tractate Principatelor faţă de Sublima Poartă”89.
În ţară opiniile erau şi mai radicale: Nicolae Ionescu, liderul „Facţiunii
liberale şi independente” declara la 25 nov./7 decembrie că „turcii nu au
dreptul de a cere de la români vreo alianţă, fiindcă tratatul din Paris nu ne
obligă la aceasta. Când noi vom avea trebuinţa de ajutor, Sublima Poartă este
datoare să ni-l dea pentru sacrificiile ce am făcut rămânând fideli alături de ea
în crizele cele mai mari”90. Cu alte cuvinte, conform tratatelor şi capitulaţiilor
obligaţiile României sunt clare: tribut şi recunoaşterea suzeranităţii nu şi
implicare militară într-un eventual război.
La fel de clar, Mihail Kogălniceanu declara că: „politica noastră externă
va fi pasivă, plină de respect pentru tratatele internaţionale care statornicesc
condiţiunea politică a României, care-l asigură independenţa, care-l garantează
neutralitatea”91. Cuvintele cheie ale acestui text sunt: tratate – independenţă –
neutralitate, acesta era triunghiul aspiraţiilor româneşti. Între timp în Occident
campania pro-românească continua, la Bruxelles profesorul Amtz ţinea în
martie 1877 o documentată conferinţă şi o caldă pledoarie privind situaţia
internaţională a României şi dreptul ei la independenţă deplină. Analizând
capitulaţiile şi alte tratate, el concluzionează: „după tratate, România este un
stat independent cu restricţii mai mult aparente decât reale, de care se poate
elibera singură şi prin sine însăşi. Un stat european de importanţa României şi
având o civilizaţie ca ea, nu poate fi menţinut sub dependenţa Turciei. Dacă
tratatele n-au asigurat pe deplin independenţa sa, principiile dreptului ginţilor
o reclamă”92. (Conferinţa a fost tipărită în Iaşi, în 1887 sub titlul de „Despre
situaţiunea României din punctul de vedere al dreptului internaţional”)93.
Treptat această permanentă luptă pentru conştientizarea la nivelul
diplomaţiei europene a situaţiei particulare a României începea să dea tot mai
des rezultate. Astfel la 19/31 mai 1874 agentul român de la Petersburg, Nicolae
Filipescu transmitea la Bucureşti: „s-au recunoscut aici drepturile României
bazate pe vechile tratate”94. Între alte documente ale aceluiaşi an un loc aparte
îl ocupă un memoriu al Ministerului Afacerilor Externe Român privind
„soluţionarea raporturilor românoturce în baza următoarelor puncte:
recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui său istoric,
admiterea agentului României în corpul diplomatic, reglementarea situaţiei
românilor în trecere sau stabiliţi în Turcia” toate aceste cereri fiind întemeiate
„pe drepturile istorice la independenţă ale României bazate pe vechile ei
capitulaţii cu Poarta”95. Anul 1875 începe cu o controversă diplomatică ce va
permite României să obţină o nouă victorie internaţională prin folosirea
capitulaţiilor. La 1/13 februarie 1875 dl. Cipriano del Mazo y Gherard vizitează
România şi remite personal o scrisoare din partea regelui Spaniei către Carol I
şi „se întoarce cu o scrisoare de mulţumire şi răspuns” către suveranul spaniol.
Turcia protestează faţă de acest gest la toate puterile europene „ca o lipsă de
consideraţie a drepturilor sale şi o lovitură dată tratatelor care stabilesc situaţia
României de vasalitate faţă de ea.(Turcia-n.n.)”96. Gh. Costaforu arăta că la
Viena se vorbea că: „Poarta considera acest fapt ca o recunoaştere de către
Rege a independenţei României”97. La toată această agitaţie guvernul român va
răspunde că: „în conformitate cu tratatele şi capitulaţiile, este în poziţia de a
primi în mod direct ratificări din partea celorlalţi suverani”98condamnând
Poarta pentru scandalul stârnit. Uriaşa notorietate a conţinutului capitulaţiilor
în cancelariile europene a făcut ca toate să respingă protestul turcesc. În final
Savfet paşa se va recunoaşte învins declarând că nota Porţii „nu ţintise decât
procedeul straniu al regelui Spaniei”99.
 Odată liniştit scandalul spaniol, va începe cel austro-ungar prin care
Poarta protesta faţă de semnarea unui tratat oficial între dubla monarhie şi o
ţară inexistentă în opinia ei. Această notă a stârnit imediat mânia oamenilor
politici români. La 29 iunie 1875 Ion C Brătianu reaminteşte Turciei: „deşi
gloriosul Mircea, Vlad şi Ştefan cel Mare, când era să-şi dea sufletul a povăţuit
pe fiul său Bogdan să facă tratat cu Poarta, să sfâşie puţin din aureola
Coroanei ce o aveau principii români atunci, ei nu se gândeau decât să asigure
naţionalitatea lor”.
Pe 22-23 aprilie într-un manifest către alegătorii din Dorohoi intitulat:
„Politica externă şi internă a României” se arată că „Tratatul de la Paris
recunoaşte că dreptul nostru public ca stat decurge din vechile tratate
încheiate de domni români cu Înalta Poartă… ele ne asigură o suveranitate
absolută”100. Când se va constitui celebra coaliţie de la Mazar Paşa, care îi va
răsturna pe conservatori după patru ani de putere, la punctul 1 Brătianu va
înscrie: „vom stărui ca în afacerile noastre exterioare să domnească o politică
românească, o politică de pace. Asta o voiesc vechile noastre tratate încheiate
cu Poarta… aşa o voieşte interesul României”101. Discuţia privind capitulaţiile
reapare în actualitate pe 23 iunie/5 iulie 1875 cu prilejul discuţiilor provocate
de tratatul cu Austro-Ungaria: Ion Strat, raportor pentru tratat „arată printr-o
scurtă revistă istorică dreptul României de a încheia tratate comerciale, acest
drept rezultă din autonomia sa şi nu trebuie să se conteste că timp de 300 de
ani nu s-au făcut, nici nu s-a putut face uz de el, deoarece relaţiunile României
cu celelalte state străine erau reduse la cea mai simplă expresiune”102. Toate
aceste îndelungi discuţii arată ceea ce istoriografia română presupusese
demult, că tratatul cu Austro-Ungaria a avut în primul rând un rol politic şi
mai puţin unul economic. Pentru partea română, cel puţin Tratatul simboliza
recunoaşterea unuia din drepturile fundamentale acordate prin capitulaţii,
acela de a încheia tratate şi de a avea legături diplomatice cu puterile străine.
În tot scandalul internaţional creat de „afacerea spaniolă” şi apoi de tratatul cu
Austro-Ungaria, diplomaţii români nu au pierdut ocazia de a anunţa Europei
drepturile lor. Astfel, la 3 octombrie 1875 C. Esarco, agentul român în Italia
scria ministrului afacerilor externe italian: „mai mult decât oricine, guvernul de
la Bucureşti invocă legalitatea şi tratatele şi în numele acestei legalităţi şi
acestor tratate, României nu i se poate refuza exerciţiul drepturilor sale de stat
suveran”103. Când în Parlament se iau în discuţie evenimentele din Bosnia şi
Herţegovina şi repercusiunile lor asupra Principatelor, capitulaţiile intră în
arsenalul politic atât al celor ce cer să trecem la acţiune cât şi al celor ce vor
neutralitatea. Între nerăbdători baronul D. G. Meitani spune: „nu vă cer să
trecem nici Dunărea, nici Carpaţii ci să afirmăm simpatiile noastre pentru
populaţiunile creştine, când la 1857 Europa ne-a recunoscut drepturile
noastre, când a recitit istoria României, când şi-a adus aminte că în veacul
Baiazidelor şi Solimanilor ţara aceasta a fost pavăza creştinătăţii”104. Între
adepţii neutralităţii stricte, D. Boierescu răspunde acestui apel: „identitatea sau
confundarea (cu ţările de la sud de Dunăre) nu poate să existe atât din cauza
poziţiunii noastre cât şi sub raport istoric, ca unii ce avem vechi capitulaţiuni
între noi şi Înalta Poartă”105. În final va învinge ideea păstrării unei neutralităţi
stricte şi a impunerii, eventual chiar cu arma în mână, a diferenţelor între
teritoriul otoman şi cel românesc.
La începutul anului 1876 întreaga ţară este îngrijorată de rapiditatea şi
cruzimea cu care trupele otomane au pus capăt revoltei micilor popoare
bosniace, dar şi de ştirile că aliaţii credincioşi ai Rusiei în Balcani, Serbia şi
micul Muntenegru se pregătesc de război cu Poarta. Situaţia noastră apare atât
de dificilă încât liderul conservator, Lascăr Catargiu „îşi arată părerea de rău că
opera tratatului din Paris nu a fost continuată liberându-se România,
desfăcându-se legături care Turciei nu-l folosesc câtuşi de puţin, dar care
pentru România erau un fel de neplăcută furie care după ce-o apărase, ajungea
să-l taie în carne. De ce nu s-a făcut din ea o Belgie”106. Se lamenta fostul şef
de guvern, cu cât România se simţea mai tânără, mai puternică, mai aptă
pentru independenţă, cu atât mai dificile i se păreau condiţiile capitulaţiilor şi
cu atât mai grabnică găsirea unei soluţii.
Pe 4 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu scria agentului român la
Constantinopol: „tratatul de la Paris după ce a consacrat propriile noastre
capitulaţii a făcut din România o ţară de nepătruns pentru acţiunea diferitelor
puteri străine. Europa ştie că România n-a fost nici cucerită, nici părăsită la
bunul plac al Turciei… când românii au contactat cu turcii ei au făcut o
convenţie cu îndatoriri reciproce, prin aceasta s-au obligat să-l apere pe primii
la nevoie în schimbul unui tribut anual. Dar acest tribut nu atinge cu nimic
suveranitatea noastră”107. Era aceeaşi dorinţă exprimată la nesfârşit la adresa
Porţii, de a înţelege întreaga natură a relaţiilor dintre Principate şi Imperiu.
Apelul pica însă într-un moment prost, spiritul naţional turc se trezise mai
mult ca niciodată, dorinţa reformelor, dorinţa de a dovedi vitalitatea imperiului,
toate îşi dădeau mâna spre a respinge orice sfat de toleranţă de oriunde ar fi
venit.
În ultimii doi la Constantinopol suveran era doar vântul războiului şi în
perioada imediat următoare Turcia va dovedi o rezistenţă militară, politică şi
tenacitate demne de invidiat, care ar fi salvat Imperiul, dacă Imperiul mai putea
fi salvat. Acest ultim elan se manifesta însă şi sub forma unor pemanente
şicane la adresa României. de exemplu, pe 31 iulie 1875 ministrul de externe al
Porţii, Savfet Paşa protesta către generalul Ion Ghica, ministrul de externe
român la adresa intenţiei fortificării oraşului Giurgiu. Generalul i-a răspuns că:
„a crezut întotdeauna că dreptul nostru de a ridica oricâte fortăreţe şi lucrări
militare dorim este de netăgăduit. Dacă guvernul meu a ordonat construirea
unor lucrări fortificate este desigur o precauţie pe deplin justificată de către
evidenta înclinare a Turciei de a încălca drepturile autonome ale României”108.
Răspunsul dur a avut efectul scontat. Savfet Paşa nu a mai ridicat chestiunea.
Cel mai bine definea starea de nemulţumire la adresa relaţiilor bilaterale V.
Boerescu: „revendicări de nedefinite drepturi, pretenţii care nu se pot susţine şi
toate acele certuri pe cuvinte care nu fac decât să încurce şi să învenineze”109.
Cam aşa apărea situaţia atât la Bucureşti cât şi la Constantinopol, ambele părţi
învinuinduse reciproc pentru starea de fapt.
Pe 30 ianuarie 1876 ambasadorul rus la Viena raporta despre întâlnirea
sa cu reprezentantul român, Costaforu: „a venit să-mi citească o confidenţială
telegramă a guvernului său tinzând să dovedească conform teoriei oamenilor de
stat moldo-ulah, că Moldova s-a plasat sub protecţia Porţii, păstrându-şi
drepturile de suveranitate, că există de o parte şi de alta un fel de convenţie,
care creează obligaţii de ambele părţi”110. Stilul este în mod clar sentenţios şi
defavorabil, vorbind clar de „o şcoală nouă” a oamenilor de stat români. Cum
această remarcă acidă se va face simţită şi în rapoartele altor ambasadori,
trebuie să ne explicăm de ce? Răspunsul este simplu, dacă în urmă cu două
decenii capitulaţiile serviseră de pretext marilor puteri europene spre a alunga
Rusia de la gurile Dunării şi a reface autoritatea Imperiului Otoman, punând
zona în acelaşi timp sub controlul lor, acum capitulaţiile nu le mai produceau
decât neplăceri. Timp de 20 de ani problema românească otrăvise relaţiile
intereuropene, fusese politizată când în beneficiul unei puteri când în al alteia,
şapte congrese internaţionale fuseseră convocate având acest subiect pe
ordinea de zi. În 1876-l877 era clar că ultima rămăşiţă rămasă în funcţiune a
tratatului de la Paris – recunoaşterea capitulaţiilor româneşti – nu mai era
folositoare nimănui. Europa era înspăimântată că ar trebui să intervină cu
arma în mână pentru protecţia Principatelor, eventualitate nedorită de nimeni.
Rusia dorea războiul şi desfiinţarea completă a actului din 1856 ce îi amintea
de umilirea sa precum şi reluarea judeţelor sud-basarabene. Imperiul otoman
în delir de grandoare considera că nu mai are nevoie de protecţia europeană. În
final chiar şi românii aşteptau cu nerăbdare depăşirea cadrului capitulaţiilor şi
proclamarea independenţei complete. Aici era rădăcina dispreţului faţă de
capitulaţii al diplomaţilor occidentali. De acum în zonă armele şi vitalitatea
popoarelor aveau să vorbească şi să decidă dacă şi ce fel de Românie va exista
şi nu referirile la prinţii şi actele din alte secole. Dovadă că aşa stau lucrurile, la
23 ianuarie acelaşi agent român de la Viena se întâlnea cu ministrul de externe
al dublei monarhii: contele Andrassy, care îi declara: „ştiu că nu primiţi
poziţiunea ce vi s-a făcut prin tractatul de la Paris şi că vreţi independenţa pe
temeiul teoriilor dumneavoastră asupra modului cum înţelege şi legăturile cu
Poarta”111. Analiza era clară, a merge până la ultimul punct al capitulaţiilor
însemna a te rupe de ele. Pe 23 ianuarie G. Costaforu, agentul nostru la Viena
îi scrie lui Andrassy că toate acţiunile noastre sunt determinate de „nevoia care
impune Măriei Sale şi guvernului datoria de a face să se respecte drepturile
ţării, că vom bate monedă, vom da declaraţiuni, acestea fiind înscrise în
constituţiune şi neprohibite de tractatele noastre consacrate prin cel de la
Paris”. Această declaraţie va fi trimisă şi ambasadorului turc la Viena, Aarifi
Paşa. În fond toate acestea erau cereri vechi de la 1866 şi respinse continuu de
către Poartă şi pe care România nu mai intenţiona să le lase în suspensie.
În aceeaşi ordine de idei pe 15 aprilie 1876 noul guvern condus de g-ralul
Ion E. Florescu îşi prezintă programul în faţa Parlamentului: „programa
guvernului este dictată, în faţa gravelor împrejurări în care ne aflăm, de cele
mai vitale interese ale ţării. Ele se rezumă în aceste puţine cuvinte: observarea
scrupuloasă a celei mai stricte neutralităţi şi observarea absolută a raporturilor
noastre politice cu Înalta Poartă şi cu marile puteri garante bazate pe vechile
capitulaţiuni şi pe tractatul şi convenţiunea de la Paris”112.
 Două săptămâni mai târziu în faţa aceluiaşi parlament Guvernul
Manolache Costache Epureanu îşi prezenta şi el propriul program: „politica
noastră externă va fi paşnică, va fi plină de respect pentru tratatele
internaţionale care statornicesc condiţiunea politică a României, care-l asigură
independenţa, care-l asigură neutralitatea”113. În ambele formaţiuni de
orientare liberală apare clară tendinţa de a folosi ca bază a politicii externe din
nou principiul capitulaţiilor stors până la ultima picătură, care le permitea încă
să se agaţe de iluzia neutralităţii şi a unei independenţe recunoscute printr-un
congres internaţional, prin negocieri, nu război.
Abia intrat în funcţiune ca ministru de externe, Kogălniceanu va trimite
vestita sa telegramă cuprinzând cererile minimale ale României: graniţă pe
talvegul Dunării, recunoaşterea paşapoartelor, recunoaşterea individualităţii
statului român şi a numelui de România, semnarea de convenţii şi tratate cu
Poarta, adică independenţa. Totul fără succes. Pe 15 iunie Kogălniceanu va
trimite un memoriu privind necesitatea unei reglementări în raporturile cu
Poarta: „statul român există în virtutea propriilor sale convenţii şi a tratatului
de la Paris de la 1856. Nu trebuie uitat că guvernul princiar ar fi în drept să
refuze instalarea acestor agenţi otomani, precum şi instalarea turcilor pe
teritoriul român, invocând convenţiile din 1393, 1460, 1511 şi 1529, convenţii
recunoscute de către puterile garante”114.
La Constantinopol cele două documente sunt primite cu răceală, Serbia
şi Muntenegru tocmai rupseseră relaţiile cu Poarta şi începeau preliminariile
războiului. Se credea că şi România va lua aceeaşi atitudine115(N. Iorga regreta
ulterior că nu am profitat şi noi de acest moment spre a ne obţine
independenţa fără ajutorul Rusiei, cu consecinţele ce au decurs de aici).
În condiţiile dezlănţuirii războiului la Dunăre, la 6 iulie 1876
Kogălniceanu transmite agentului român la Constantinopol să atragă atenţia ca
trupele turceşti să nu intre pe teritoriul nostru căci „România este o ţară care-
şi are individualitatea sa, drepturile ei asupra Dunării, precum şi frontiera ei de
pe fluviu sunt deplin stabilite de tratate”116.
Vara anului 1876 va trece în tensiunea războiului şi a înfrângerii Serbiei
şi Muntenegrului117. La 1 noiembrie 1876 clasa politică este mulţumită că
România a stat deoparte şi a evitat înfrângerea şi transmite domnului că
„Suntem fericiţi a vedea că relaţiunile noastre exterioare sunt din cele mai
bune, politică care corespunde dorinţelor ţării întregi, singura conformă
intereselor noastre naţionale şi credinţei tratatelor”118. Pe 9 noiembrie 1876 şi
Senatul exprimă speranţa că prin folosirea capitulaţiilor „dreptul şi teritoriul
României vor fi respectate şi neatinse. Naţiunea română va şti a-şi îndeplini
datoria şi se va arăta demnă de poziţiunea politică ce I s-a creat prin Tratatul
de la Paris, care a recunoscut drepturile noastre antice”119. Pentru a exploata
momentul de acalmie produs după înfrângerea celor două state balcanice şi a
revoltei din Bulgaria, guvernul îl va trimite pe Dimitrie Brătianu la
Constantinopol cu misiunea de a cere o răsplată pentru „atitudinea noastră
corectă în faţa evenimentelor petrecute peste Dunăre ce ne autoriza a aştepta…
o mai mare solicitudine pentru toate interesele noastre şi pentru recunoaşterea
drepturilor istorice şi particulare ale României”120. Cu o naivitate cuceritoare
guvernul român cerea Dobrogea „în numele Justiţiei… teritoriu care ne-a
aparţinut încă de la formarea statului român, teritoriu care se afla în
posesiunea noastră în secolul XVI când Turcia şi-a aşezat denominaţiunea în
Europa”121. Bineînţeles, la Constantinopol, unde se serba marea victorie
contra răscoalei bulgarilor, bosniecilor, sârbilor şi muntenegrenilor, cererea nici
nu a fost analizată. În schimb, în aceeaşi lună a căzut ca un trăsnet vestea
adoptării Constituţiei turceşti (cunoscută după numele autorului său Midhat
Paşa). Mareşalul Teodor C. Văcărescu îşi aminteşte nemulţumirile momentului
când a citit acest act: „despre drepturile ab antiquo ale acestei ţări, despre
vechile ei tratate cu Poarta trecute în dreptul public european, nici o vorbă.
Uita trupeşul vizir a-şi aminti de Mihaiu şi de Ştefan, de Mircea şi de Vlad”122.
Mihail Kogălniceanu se va ridica şi el cu furie în Parlament contra Constituţiei
turceşti ce ne considera doar „o provincie privilegiată precum Tunisul sau
Egiptul”123. Supărarea produsă de textul Constituţiei este enormă şi se
adaugă dificultăţilor de alegere ale României: să părăsească o stare de drept,
intolerabilă, dar ce îi oferă o existenţă de stat sigură în favoarea unei aventuri
riscante. Încă din 10/22 octombrie 1876 Carol I îşi pusese această problemă
într-o scrisoare către tatăl său: „din Apus ni se repetă fără încetare că n-avem
nimic de temut, câtă vreme vom rămânea neutri şi vom observa cu tărie
tractatele. La Răsărit, din contră, ni se spune că suntem parte integrantă din
Turcia”124.
Aflat în misiune la Constantinopol în momentul publicării Constituţiei, D.
Brătianu scrie la Bucureşti că această Constituţie încalcă „tratatul de la Paris
şi Convenţiile care i-au urmat recunoscând drepturile suverane ale românilor,
recunoscând capitulaţiile încheiate de Principii lor cu sultanii otomani dorind
să facă din România un pion de pace în orient”125 acum însă toată această
muncă este călcată în picioare de actul lui Midhat Paşa. Reacţia părţii române
nu se va lăsa aşteptată pe 17/29 decembrie 1876 Ministerul Afacerilor Externe
dă dispoziţie agentului diplomatic român la Constantinopol „să clarifice situaţia
României ca urmare a prevederilor articolului 7 din noua constituţie a
Turciei”126.
Pe 18 decembrie 1876 sosesc instrucţiunile oficiale de la Bucureşti, seci
şi dure: „vă rog, domnule agent, să binevoiţi a sublinia atingerea gravă pe care
enumerarea (între provinciile privilegiate – n.n.) o aduce tratatelor şi altor acte
internaţionale care au garantat existenţa noastră politică”127. Prezentând
această notă pe 22 decembrie 1876 ministrului de externe Savfet Paşa, g-ralul
Ion Ghica are parte de un schimb tăios de replici: „Principatele nu pot susţine
nici deschis, nici implicit cauza independenţei suveranităţii lor” declară
ministrul otoman.
Ion Ghica i-a „amintit rând pe rând de faptele istorice ce stau mărturie că
România nu a fost cucerită niciodată, de capitulaţiile noastre atât de precise în
prevederile lor, de realitatea incontestabilă, deşi atât de des contestată a
drepturilor noastre întemeiate pe teorie şi pe practică”128. Faţă de pretenţiile
susţinute de Savfet Paşa şi de lipsa oricărei reacţii la primul protest român, N.
Ionescu, ministrul de externe trimite un nou protest, mai lung şi mai dur:
„Aceste declaraţii au făcut o impresie dureroasă guvernului. Capitulaţiile
principilor României cu sultanii otomani au stabilit raporturi bine definite care
nu au vătămat nicidecum situaţia lor de state suverane. Aceste Capitulaţii fac
parte astăzi din dreptul public european. Charta Constituţională nu poate
absolvi individualitatea noastră politică garantată prin Capitulaţiile noastre şi
prin tratatele europene. Guvernul îşi îndeplineşte o sfântă datorie declarând ca
nule şi neavenite toate dispoziţiile Cartei otomane privind România şi
protestând în chipul cel mai formal împotriva încălcării drepturilor noastre
garantate de tratate”129. Vâlva pe care o va stârni acest material în lumea
diplomatică este lesne de înţeles. De la Berlin I se scrie ministrului român de
externe N. Ionescu: „guvernul otoman a găsit cu cale a atinge prin articolul 7 al
Constituţiunii Sale, drepturile de suveranitate ale statului român consacrate
prin tratate şi tradiţiune. România nu se poate clasa între provinciile Turciei şi
românii nu se pot numi otomani”130. Cu alte cuvinte, susţinere completă.
Chiar Conferinţa de la Constantinopol protestează la adresa Constituţiei
turceşti. Faţă de aceste reacţii, oficialităţile otomane încep a da înapoi emiţând
o declaraţie verbală prin care declară că toată agitaţia este doar o neînţelegere.
Pe 29 decembrie MAE comunică la Constantinopol că „numai o declaraţie
formală emanatăde la Guvernul M. S. J. Sultanul şi comunicată Guvernului A.
S. P. Carol I ar fi de natură să ne mulţumească. Această declaraţie ar cuprinde
următoarele: România nu este socotită printre provinciile otomane despre care
vorbeşte Charta că legăturile care unesc România de Imperiul Otoman provin
exclusiv din vechile capitulaţii şi consfinţite de tratatele încheiate de curând
între Turci şi marile puteri europene”131. În aşteptarea răspunsului de la
Poartă, ministerul de externe începe o campanie publică de proteste în care
care generalul Ion Ghica i-o adresează în aceiaşi zi lui Mihail Kogălniceanu,
relatându-l înfierbântata convorbire avută cu Savfet Paşa vezi Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, fond 725, dosar nr. 27/1876, fila l-3. 129 Ibidem,
p. 542. 130 Ibidem, p. 545. 131 Ibidem, p. 544.
argumentul principal este mereu acelaşi. Capitulaţiile ne arată ca o ţară
independentă în legături de protecţie cu Poarta, nu cucerite, nici măcar supuse.
Astfel, la 30 decembrie 1876 Ştefan C. Şendrea, trimis special la Paris relatează
despre discuţia sa cu Salignac de Fenelon: „i-am expus conţinutul art. 1, 7 şi 8
ale Constituţiunii turceşti prin care se transformă cu desăvârşire raporturile
seculare ce am avut cu Înalta Poartă. N-am fost niciodată o provincie turcească.
Toţi autorii care au scris asupra dreptului gintelor, cei mai nefavorabili chiar,
ne-au calificat de state semisuverane iar nu de provincii turceşti”132. Într-o
altă descriere cu Sadig Paşa, ambasadorul turc recunoaşte că „expresiunea de
provincie privilegiată dată României este necorectă”133. Lordul Lyons „îi citi
art. 9 din capitulaţiunea încheiată între Petru Rareş şi Soliman în care se zice
că le va da Moldovei în toate scrierile emanate de la Poartă titlul de ţară
independentă”134.
Contelui Wimpfen, ambasadorul Austriei i se declară: „am pretins un
drept faţă de Înalta Poartă, ne-am bazat pe ceva şi anume pe vechile tratate
încheiate mai înainte”135. La Roma agentul G. Gheorgiani comunică contelui
Tornelli că „România, în virtutea tratatelor Sale cu Turcia este suverană, că
convenţia din 1858 a recunoscut aceste tratate”136. Finele anului 1876 găsea
diplomaţia română prinsă în acesată luptă uriaşă pentru salvarea existenţei
naţionale. Ca întotdeauna în ultimii 30 de ani capitulaţiile asigurau
fundamentul juridic al argumentaţiei noastre, cu ele erau convinşi scepticii,
înarmaţi cei favorabili României şi învinşi opozanţii. Ele figurau în mapa
oricărui diplomat român, ele constituiau greutatea finală, fiecare articol scris
acum 100 de ani de strămoşi servea din nou nepoţilor spre a le garanta
drepturile. În schimb lumea înainta în mod inexorabil spre război.
Turcia, îmbătată de victoriile sale şi de bucuria unei noi constituţii a
cerut la Conferinţa de la Constantinopol, special adunată pentru dezamorsarea
situaţiei, să îşi închidă lucrările. În decembrie 1876 prin Convenţia de la
Budapesta, Rusia capătă mână liberă din partea Austriei în atacarea Turciei.
Trupele porneau deja spre Dunăre. Între timp chiar şi Turcia devenea ostilă
României; Sarkiş efendi declara: „la Constantinopol noi ştim, foarte bine, că
românii vor să împingă foarte departe revendicarea drepturilor lor. Spiritul
conciliant care prezidează conduita guvernului român nu este în fond decât
formal, căci, guvernul român nu vrea să obţină doar câteva drepturi ci
emanciparea deplină şi întreagă”137. Aici era rădăcina opoziţiei turceşti la orice
propunere venită de la Bucureşti, în conştiinţa faptului că mai devreme sau
mai târziu o ruptură era inevitabilă şi era mai bine pentru Turcia ca această
ruptură să se petreacă acum, cât se afla în plinătatea forţelor, decât mai târziu.
La 8 ianuarie 1877 g-ralul Ghica relua ofensiva la Constantinopol:
„ministrul român mi-a trimis textul unui protest prin care atestă obligaţia
imperioasă de a se da relaţiilor României cu Imperiul Otoman adevăratul lor
caracter, aşa cum este stabilit prin capitulaţiunile încheiate din vechime între
Sultanii otomani şi Principii români, sub garanţia colectivă a marilor puteri ale
Europei”138. În acest moment Rusia, care îşi vedea în mod nesperat netezit
drumul spre Constantinopol de obtuzitatea turcească, face primul pas în
întâmpinarea României publicând pe 8 ianuarie o declaraţie în care cerea: „o
grijă deosebită trebuie să se depună pentru a fi păstrate intacte vechile
privilegii şi imunităţi acordate comunităţilor creştine”139. Adică o mână întinsă
plângerilor româneşti că Turcia le încălca imunităţile şi privilegiile. Protestele
României cu referire la constituţia turcească stârnesc interesul cercurilor
diplomatice europene. Astfel la 3 ianuarie 1877 consului Fava scria ministrului
de externe italian L. A. Melegari în legătură cu protestul României: „guvernul
Alteţei Sale (domnitorul Carol I –n.n.) începe prin a releva că cele patru
capitulaţii (tratate) încheiate cu sultanii şi admise în dreptul public european
prin articolul II al convenţiei din 1858 ca şi în tratatul de la Paris din 1853
asigurau României o existenţă aparte faţă de Turcia140.
Diplomaţii italieni continuă a urmării disputa româno-otomană
înregistrând răspunsul liniştitor pe care Turcia îl adresa la protestul părţii
române, conform căruia „constituţia otomană nu poate modifica cu nimic acele
tratate care reglementează poziţia Principatelor Unite care fac parte din
Imperiul Otoman”141. La fel era trimis la Roma şi răspunsul român care
solicita Turciei o declaraţie oficială asupra: „următoarelor două puncte: 1) că
România nu este cuprinsă între provinciile de care vorbeşte constituţia
otomană, 2) că legăturile care unesc România cu Imperiul Otoman decurg din
capitulaţiile intervenite între domitorii români şi sultani, recunoscute prin
articolul doi al convenţiei de la Paris”142.
În 6 martie 1877 Bălăceanu aflat în vizită la Andrassy îi declară că a
accepta cererile turceşti „ar însemna să se rupă capitulaţiunile cu Poarta pe
care tratatul din Paris le-a recunoscut şi garantat”143. Se ajunsese practic la
un punct mort. Turcia era complet opacă la orice modificare de comun acord a
legăturilor seculare ce o uneau cu România. La rândul ei România, prea slabă
pentru a acţiona singură aştepta rezultatele negocierilor cu Rusia şi acţiunile ei
militare spre a da cuvânt sabiei, singura care putea vorbi acum eficace.
De la Berlin agentul Degre scria la 29 aprilie că „aceste barbarii (ale
Turciei – n.n.) încep a lua proporţii înspăimântătoare. Împing pe români
irezistibil a nu neglija datoria lor… aceea de a apăra ţara, în contra încălcărilor
drepturilor României, consacrate prin tradiţiuni necontestate… şi prin tratatul
de la Paris”144.
Acest tip de apel vă înţelegem, apăraţi-vă cu arma în mână drepturile din
capitulaţii va fi des auzit în lunile ce vor urma. La 3 aprilie 1877 în Consiliul de
Coroană se va decide declararea independenţei în cazul unui atac turcesc sau a
intervenţiei ruse. Alexandru G. Golescu va spune că „după tratate noi trebuie
să concentrăm apărarea ţării cu turcii. A face o convenţie de regulare a Turciei
cu ruşii ar fi a înlătura tratatele şi a dărâma neutralitatea noastră”145.
Contra acestui punct de vedere se vor ridica toţi cei prezenţi arătând că
nimeni nu s-a arătat gata a ne recunoaşte neutralitatea, că Europa nea lăsat în
voia ruşilor şi a turcilor; Capitulaţiile pe care ei le-au încălcat ne dau dreptul de
a lupta contra lor. Nouă zile mai târziu trupele ruseşti treceau Prutul. Războiul
începuse. Pe 9 aprilie a avut loc o conversaţie extrem de relevantă faţă de
succesul pe care teoria capitulaţiilor îl avea ca receptare internă, între consulul
francez Fred Debaines şi baronul Stuart. Acesta din urmă se minună: „că
aproape întreaga Europă acuză fără încetare Rusia că vrea să-şi formeze o
clientelă în orient. Eu vă întreb unde este clientela noastră în aceste ţări pe
care le-am emancipat de jugul turcesc? Există numai în generaţia tânără un
grup de oameni puţin importanţi care îşi amintesc de pacea de la Adrianopol?
Nu vedeţi toţi publiciştii repetând cu insistenţă că Principatele îşi datoresc
independenţa capitulaţiilor din secolul al XVlea şi Tratatului de la Paris”146.
Între timp trupele ruse mărşăluiau spre Dunăre, iar cele turceşti ocupau poziţii
pe malul fluviului şi începeau bombardarea oraşelor româneşti sau, cum
plastic declara Kogălniceanu „prin bubuitul tunurilor lor ne-au cerut divorţul.”
În discursul care va deveni pagină de istorie din 9 mai 1877, acelaşi
Kogălniceanu nu uita să amintească de capitulaţii, de actele care timp de sute
de ani ne garantaseră existenţa: „Mai înainte de toate domnilor, să ne facem
întrebare: ce-am fost înainte de declararea răzbelului?
Fost-am noi independenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească?
Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe Sultanul ca suzeran? Străinii au
zis aceasta, noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost
suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau nişte legături sui generis, nişte legături
care erau slabe când românii erau tari, nişte legături care erau tari când
românii erau slabi”147.
 În momentul în care capitulaţiile erau rupte, când românii şi turcii se
prezentau din nou pe câmpul de onoare, apărea în mod paradoxal poate rod
tocmai al detaşării, cea mai frumoasă şi mai completă definiţie a capitulaţiilor.
Odată proclamată independenţa, armele urmau să aibă cuvântul şi mai puţin
diplomaţia. Totuşi, pe 22 iunie 1877 MAE român trimitea o circulară agenţiilor
române condamnând bombardarea porturilor româneşti de la Dunăre: „toate
aceste fapte atrag de la sine atenţia noastră asupra regretabilelor urmări ale
situaţiei care a fost creată României prin tratatele anterioare. Împotriva
drepturilor noastre vechi, malul stâng al Dunării a fost dat pradă agresiunilor
de pe malul drept”148. Intenţia tuturor acestor proteste era clară, aceea de a
culpabiliza la maximum Imperiul Otoman pentru situaţia creată, demonstrând
că o reîntoarcere la situaţia de dinainte de mai 1877 era imposibilă. La 15 mai
1877 agenţia consulară a SUA avea cuvinte de înţelegere pentru România:
„Politica României a fost perfect conformă tratatului din 1856 menţinând
neutralitatea, recunoscând supunerea ei faţă de Poartă, consfinţită de vechile
capitulaţii; ea s-a reţinut de la tot ceea ce ar fi putut fi interpretat drept o
încălcare a Tratatului de la Paris”149. Aceste declaraţii ale consulului Adolph
Stern arată succesul ofensivei diplomatice româneşti bazate pe capitulaţii şi pe
o respectare permanentă a lor, ceea ce ne putea crea o reputaţie de demnitate
în lume. Despărţirea de Turcia după sute de ani nu era uşoară şi mai dificil era
de a face ca această ruptură să nu pară ingratitudine şi trădare, „felonie” ci un
act istoric impus atât de dezvoltarea proprie cât şi de evoluţia Imperiului
Otoman. Odată cu alăturarea armatelor române la cele ruse apărea necesară o
explicaţie pentru ruperea capitulaţiilor chiar pentru românii care auziseră de
atâtea ori că ele erau „paladiul existenţei noastre.” Astfel, la 27 august la
Poradim, Carol I arăta: „În faţa acestei dureroase stări de lucruri, corpurile
noastre legiuitoare s-au rostit în unicul mod potrivit cu demnitatea, cu
drepturile şi cu interesele ţării, am rupt vechile legături rău definite cu Înalta
Poartă, am proclamat independenţa absolută a României”150. Ca schimbare
faţă de anii 1856-l859, acum ele deveniseră „legături rău definite” nu numai
pentru că evoluase România; dar întreaga lume civilizată îşi schimbase opinia
şi accepta aceasta. La Berlin la 17 mai 1877 se ştia că „neutralitatea României
era fatalmente imposibilă. Înclinarea în aceste condiţiuni către Rusia nu
implică nicidecum o violare a dreptului formal, o felonie în contra
suzeranului”151. La Viena (27 mai 1877) se arăta că nimeni nu credea în
varianta turcească „că ea (Turcia – n.n.) a respectat întotdeauna drepturile ce
noi deţinem din tratate”152. Iar din Italia ne venea „o promisiune că se va
recunoaşte independenţa României şi că nu se va merge până la a impune
iarăşi României legăturile cu Turcia” (30 mai 1877). Elementul decisiv avea să
fie însă, armele; numai ele decideau la cine va fi dreptatea.
După epopeea războiului, Plevna, Vidin, Rahova şi marile lupte ale anului
1877 în care armata română s-a distins ca una dintre cele mai brave ale
continentului, cauza independenţei noastre avea un avocat bun. Armistiţiul de
la Kazanlâk şi tratativele de la San Stefano repuneau pe tapet pentru ultima
oară capitulaţiile. La 3 februarie 1878 Kogălniceanu se adresa Porţii în
speranţa de a obţine de la aceasta recunoaşterea independenţei, ceea ce ar fi
constituit un mare atu pentru noi în perspectiva congresului de pace. „România
s-a adresat aşadar cinstit Sublimei Porţi de care o alăturau legături pe care
nevoile istorice, înscrise în capitulările noastre le-au întărit. Ea nu a cerut atâta
inovaţii cât întoarcerea la realitatea vechilor clauze”153. Apelul a sunat în
zadar.
Între timp, în faţa tratamentului ostil al Rusiei, care nu ne acceptase
prezenţa la tratativele de la San Stefano, guvernul Ion C. Brătianu trebuia să
înfrunte acuzele adversarilor săi din Parlament. O va face într-un strălucitor
discurs în care arăta că încălcarea capitulaţiilor de către Poartă nu lăsa
României altă soluţie decât războiul: „Am sfârşit noi tratatul de la Paris? Apoi
ce zice articolul 2 al convenţiunii? Că ni se asigură poziţiunea ce am avut după
tratatul din 1856. Ea spune în modul cel mai categoric că ni se garantează
teritoriul conform tratatelor şi alte nu avem decât cel din Paris şi cele cu
Poarta”154. Precum se ştie, România a refuzat să accepte rezultatul tratativelor
de la San Stefano, ca de altfel, întreaga Europă. Pe rând, Marea Britanie,
Austria şi Germania şi-au exprimat public opoziţia. În pragul izbucnirii unui
nou conflict, la care chiar şi România se pronunţa contra Rusiei, aceasta a
trebuit să accepte revizuirea deciziilor sale într-un congres european.
De îndată ce s-a aflat că propunerea Andrassy de constituire a unui
congres european care să rezolve situaţia din Balcani a fost acceptată, România
a început să se pregătească asiduu. Kogălniceanu îi scria lui Ion Bălăceanu la
Viena „că dosarul nostru trebuie să cuprindă instrumentele europene privind
ţara noastră care au sancţionat toate vechile capitulaţii ale Principatelor cu
Sublima Poartă. Ori aceste capitulaţii asigură Principatelor o suveranitate de
prea multe ori neluată în seamă”155. Când adversarii noştri încep a agita ideea
că nu ar trebui să fim invitaţi la Congres, tot Kogălniceanu îi cere lui Bălăceanu
să anunţe pe ceilalţi reprezentanţi diplomatici că „nu ne putem ralia la teoria
conform căreia nu am putea fi admişi la Congres înainte de a ni se recunoaşte
independenţa.
Vechile noastre capitulaţii cu Poarta, pe care tratatul de la Paris le-a
consfinţit, ne acordă dreptul de a face război şi pace, de-a încheia tratate”156.
O notă identică era trimisă şi reprezentantului nostru la Berlin157.
Marile puteri nu erau însă favorabile acestei idei, încă din iunie 1877
contele Andrassy îl avertizase pe agentul nostru – Bălăceanu „că el consideră
acest act (independenţa – n.n.) ca fiind nu de competenţa camerelor române ci
de cea a marilor puteri care în 1856 au constituit şi garantat regimul politic al
Principatelor Unite şi el nu poate să admită că un stat care îşi datorează
existenţa unor tratate internaţionale, să se elibereze de legăturile pe care
aceasta i le impun şi să rezolve prin autoritatea sa privată o chestiune de drept
public european”158.
Atât de tranşantă era această opinie încât ea nu lăsa României nici o
şansă. Părerea lui Andrassy a fost susţinută şi de Bismark şi de Rusia, direct
interesată de reparticiparea noastră, de la care spera să ia cele trei judeţe din
sudul Basarabiei. Marea Britanie ne era şi ea defavorabilă iar Fred Debains,
consulul francez la Bucureşti, sădise în Franţa antipatie şi indiferenţă faţă de
România. Nici o reacţie în favoarea noastră. Congresul a decis ca noi să fim
auziţi, dar nu ascultaţi – cum va spune trist Mihail Kogălniceanu.
Cu toate acestea delegaţia noastră a plecat la Berlin cu un dosar perfect
pregătit159: „noi am căutat în toată istoria noastră argumentele cu care să
dovedim drepturile noastre, mai mult decât sunt scrise în tratatul de la San
Stefano şi am zis: noi cerem această independenţă în puterea dreptului pe care
l-am avut întotdeauna în partea noastră, în puterea capitulaţiunilor noastre
recunoscute şi consacrate de tractatul de la Paris… capitulaţiuni care asigură
dreptul nostru de a face război şi tratate şi prin urmare şi de a lua parte la
congresul unde se tratează despre acele tractate”160.
Dacă la Berlin discuţiile s-ar fi rezumat la cine are dreptate, poate
România ar fi câştigat, dar aici mizele erau cu totul altele. Disraeli nu a găsit de
cuviinţă decât să-l îmbărbăteze pe români cu cuvintele: „în politică deseori
ingratitudinea este răsplata celor mai bune servicii.” iar Bismark a declarat
nonşalant că interesul lui faţă de România este identic cu cel faţă de o cană de
bere goală161.
În final articolul 43 al Tratatului de la Berlin nota că: „Înaltele Părţi
contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse
în următoarele două articole”162.
Gaston de Monicault a observat că „Tratatul de la Berlin nu făcea decât
să consfinţească drepturile vechi şi să pună capăt abuzurilor şi uzurpărilor
turcilor. Era însă tot atât de important să facă să dispară pentru totdeauna
motivele de dispută şi să obţină de la Sublima Poartă recunoaşterea expresă a
drepturilor consfinţite de acum înainte, fără nici un fel de echivoc, printr-un act
internaţional”163.
Din acest moment capitulaţiile intrau în istorie ieşind din domeniul
politicii externe româneşti. Pe ele se fundamentase în ultima sută de ani
existenţa Statalităţii româneşti şi tot pe ele se ridicau toate speranţele noastre
de mai bine. Formidabil instrument creat de imaginaţia oamenilor politici de la
1760, dar respectând formule politice şi adevăruri istorice care i-au dat putere.
Teoria capitulaţiilor s-a modificat alături de nevoile ţării şi a putut oricând să le
împlinească până la momentul final, al independenţei164.
Odată cu momentul tratatului de la Berlin, ele dispăreau din memoria
colectivă la fel de rapid precum apăruseră.

SFÂRŞIT

[1] Radu Rosetti, Amintiri, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1996, p. 15. 2 vezi Pompiliu Eliade, De l’influence francaise sur
l’esprit public en Roumanie, Paris, 1898 şi Histoire de l’ esprit public en
Roumanie au XIX-é siècles, Paris, 1905. 3 Neagu Djuvara, Între Orient şi
Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995.
 [2] vezi splendidul excurs prin cultura iluministă românească din, Nicolae
Isar, Principatele Române în epoca luminilor (1770-l830). Cultura, Spiritul
critic, Geneza ideii naţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.
[3] martie 2003 – ziua celor sfinţi 40 de mucenici din Sevasta [4] Leonid
Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Iaşi, Editura
Junimea, [5] C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei., p. 27. 7 M. Maxim, Ţările
Române, p. 47.
[6] V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la
1774-l786, Bucureşti, [7] vezi Ienăchiţă Văcărescu: Opere. Poeţii Văcăreşti. 10
L. Boicu, Geneza, p. 33.
[8] vezi N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor,
Bucureşti, 1896, [9] V. A. Urechea, Memoriu asupra., p. 18.
[10] Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme dans le principautes
roumaines (1769- [11] C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei, p. 25. 16 L. Boicu,
Geneza chestiunii, p. 37.
[12] ibidem, p. 31.
[13] ibidem, p. 41. 19 vezi M. Maxim, Ţările Române, p. 46-49.
[14] V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei., p. 779. 21 ibidem, p. 779.
22 vezi şi C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei, p. 31.
[15] L. Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale,
Iaşi, Editura Junimea, [16] vezi Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism,
Bucureşti, 1985, p. 160 – 162 [17] C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei, p. 65.
27Genealogia cantacuzinilor, p. 423.
[18] ibidem, p. 68–69, n. 3.
[19] G. G. Florescu, L’aspect juridique des khatt-L-cherifs – Contribution
a l’ etude des [20] vezi Stefan Stefanescu, Ţara Românească de la Basarab I
Întemeietorul la Mihai [21] vezi Vlad Georgescu. Ideile politice şi iluminismul în
Principatele Române (1750-l831), [22] ibidem p. 145. 39 ibidem p. 60 [23] P.
Teodor Interferenţe iluministe europene, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1984. P.
215.
[24] Gh. Platon De la constituirea naţiunii la marea unire, vol. II, Editura
Univ. Alex. I. Cuza.
[25] ibidem, p.270. 43 ibidemp. 270. 44 L. Boicu, Principatele române în
raporturile politice internaţionale. Iaşi, 1986, [26] ibidemp. 83-85 Ioan Cuza Şi
Manolachi Bogdan la 18 august 1778.
[27] P. Cornea, Originile romantismului, p.177.
[28] D. Eclesiarhul, Hronograf (1764–1815), Bucureşti, Editura
Academiei, 1987.
[29] I. C. Filtti, Frământările politice şi sociale în Principatele Române de
la 1821 la 1828, [30] vezi Mircea Maliţa, Introducere la.”Pagini din trecutul
diplomaţiei româneşti” [31] ibidemp. 173 [32] Alex. Duţu, Mişcarea iluministă
moldovenească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în „Studii”, nr. 5, 1966, p.
9221 2 vezi Leonid Boicu, Geneza chestiunii, p. 35 3 N. Iorga, Genealogia
Cantacuzinilor, p. 456-457 4 ibidem p. 480 [33] ideea e integral copiată ca
formă şi fond de la stolnicul Constantin Cantacuzino din „Istoria Ţării
Româneşti” vezi Cronicari munteni, Bucureşti, Ediţia M. Gregorian, 1961 6 N.
Iorga, Genealogia Cantacuzinilor, p. 487.488 7 ibidem p. 489 8 ibidem p. 492 9
Există totuşi informaţii care susţin ipoteza noastră că ideea capitulaţilor era
prezentă încă de la războiul din 1737–1739 în spaţiul românesc, dacă nu şi mai
dinainte. Astfel în [34] ani de la acest moment cuprindeau absolut toate
prevederile enumerate de banul Mihai Cantacuzino.12 [35] fără îndoială banul
prin poziţia familiei sale şi izvoarele strânse de stolnicul Constantin
Cantacuzino ca şi prin funcţia tatălui sau de vistiernic avea acces la toate
documentele de acest gen ca cele pe care le enumerăm. 13Documente turceşti
privind istoria României, vol. II (1774–1791), Editura Academiei, Bucureşti,
1983, p. XI. 14 ibidem p. 6. 15 ibidem p. 36. 16 idem p. 58.
[36] ibidem p. 500. 18 ibidem vol. III Anexe p. 5-l1. 19 ibidem p. 15. 20
vezi M. Maxim Ţările Romane p. 48 şi Leonid Boicu, Principatele române p.
212.
[37] L. Boicu, Geneza chestiunii, p. 30. 22 ibidem, vol. II, p. 500-505. 23
L. Boicu, Geneza chestiunii, p. 30.
[38] ibidem p. 33. 25 D. Cantemir, Hronicul vechimii româno-moldo-
valahilor, ediţia. Grigore Tocilescu, Opere, t III, p.170. 26 Kogălniceanu, Arhiva
Românească” ediţia II-a, tom II 1860 p.159-l63. 27vezi pentru impactul acestei
proclamaţii V. Cândea şi Dinu C. Giurescu în Pagini din trecutul diplomaţiei
româneşti, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 196. 28 pentru opinia autorilor
cu privire la conformitatea capitulaţiilor cu realitatea istorică vezi Dinu C
Giurescu, op. Cât, p. 74.
[39] vezi Cronicari munteni, ediţia M. Gregorian, vol. I, Bucureşti, 1961,
p. 239. 30 Şerban Papacostea „Tratatele” p. 93. 31 Apostol Stan, Protectoratul
Rusiei asupra Principatelor Române (1774-l856). Între dominaţie absolută şi
anexiune. Bucureşti, Ed. Saeculum Io, 1999 p. 13. 32 N, Iorga, Genealogia, p.
517.
[40] ibidem p. 519. 34 vezi şi Istoria modernă universală, vol. I, p. 163-
l73. 35 N. Iorga, Genealogia, p. 517. 36 ibidem, p. 529. 37 ibidem p. 532.
[41] L. Boicu, Principatele române p. 200. 39 vezi Valeriu Sotropa,
Proiectele de constituţie, programele de reformă şi petiţiile de drepturi, din
Ţările Române în sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea,
Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 33-34. 40 originalul „plângerii boierilor
din Ţara Românească”, cu menţiunea clară a protocapitulaţiilor „drepturile din
tractele cele vechi” la Hurmuzaki în „Documente privitoare la istoria românilor,
vol. VI, p. 18l-234. 41vezi şi Ştefan Ştefănescu, Istoria Românilor, p. 20. 42
ibidem p. 120-l21.
[42] Ion. Ionaşcu, Relaţiile internaţionale ale României în documente
(1368–1900), Bucureşti, Editura Politică, 1971 p. 198-202. 44 ibidem p. 112,
vezi şi Franz Babinger, Cel dintâi bir al Moldovei către sultan, Bucureşti, 1936.
45 ibidem p. 112–113. 46 În 1601 boierii la începutul domniei lui Radu Şerban
hotărăsc într-o mare adunare supunerea faţă de Poartă declarând că „pe viitor
ei vor continua să procedeze în aşa fel [43] A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi
şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti, Editura Albatros,
1999, p. 185. 53 Stefan Ştefănescu, Istoria Românilor, p. 121. 54 N. Iorga,
Geneologia, p. 526. 55 ibidem p. 537–538. 56 ibidem p. 540, tot acum, la 1
august 1774, o adunare a boierilor la Mitropolie hotărăşte să trimită la Poartă
cu un arz, pe boierii Constantin Cocorescu şi stolnicul Dumitrache în care cer
„revenirea la vechile privilegii”, vezi V. A. Urechia, Memoriu., p. 12.
[44] ibidem p. 540, aceste acte au apărut şi în „Trompeta Carpaţilor” în
anii 1868 şi 1869 fiind furnizate lui Cezar Bolliac de D. A. Aricescu. 58 vezi
pentru această cheltiune şi opiniile lui C. Giurescu, Capitulaţiile şi mai ales
cele mai moderne ale lui M. Maxim în Ţările Române p. 48.
[45] N. Iorga, Genealogia p. 541. 60 C. Giurescu, Capitulaţiilep. 29. 61
ibidem p. 31.
[46] Cronici şi povestiri româneşti verificate (sec. XVII-XVIII) editţa Dan
Simionescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 131. 63 I. Vântu, G. G.
Florescu Unirea principatelor p. 41. 64 G. G. Florescu. L’aspect juridique des
khatt-l-cherfts în Studia et Acta orientalia, vol. I. Bucureşti, 1958, p. 12l-l47.
[47] veci Gh. Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Bucureşti, 1943, p. 62. 66
vezi Poeţii Văcăreşti, Opere, p. 270-289, vezi pentru problema primei apariţii în
operele lui Ienăchiţă Văcărescu a ideii capitulaţiilor, memoriul pe care acesta îl
trimite în iulie 1772 marelui vizir spre a-l cere respectarea autonomiei Ţării
Româneşti în baza primelor ei tratate cu Poarta în Vlad Georgescu, Memoires et
projets de reforme dans le principautes roumaines (1769-l830), Bucureşti,
Editura Academiei, 1970, p. 34-39. 67 ibidem p. 204–205.
[48] Se vede aici câte dreptate avea Neagu Djuvara când spunea că
„dintr-o minoritate activa ieşită din rândul boierimii” s-au ivit toţi doctrinari
renaşterii naţionale în „Intre orient şi occident. Ţările Române la începutul
epocii medievale (1800-l848), Buc. Ed. Humanitas, 1995, p. 326. 69 M.
Opritescu, Partidul Naţional Democrat condus de N. Iorga, (1910-l938),
Bucureşti, 2000, p. 1. 70N. Djuvara op. Cât., p. 123. 71 ibidem p. 123.
[49] A. Stan, Protectoratul Rusiei, p. 32. 73 V. Ciobanul, La graniţa a trei
imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1995, p.6. 74 ibidem p. 144. 75 vezi şi A. Vianu,
Cu privire la hatişerifurile de privilegii acordate Principatelor Române în anul
1774, în „Romano-Slavica „, V. 1962, p. 121 şi următoarele. 76 L. Boicu,
Principatele Române, p. 212. 77 vezi A. Iordache, Principii Ghica o familie
domnitoare din istoria României, Bucureşti, Editura Albatros, 1991. 78 ibidem
p.209.
[50] ibidem p. 212. 80 Valeriu Şotropa, op. Cât., p. 86. 81 ibidem p. 36.
82 L. Boicu, Principatele române p. 18.
[51] Documente turceşti, vol. II, p. XI. 84 Documente Hurmuzaki. Scrieri
şi documente greceşti privitoare la istoria românilor din anii 1592-l837,
Bucureşti, 1914, p. 305. 85 ibidem, p. 144.
[52] L. Boicu, Principatele române, p. 212.
[53] /25 ianuarie 1782 „era un nizam vechi (cât de vechi? N.n.). Cu înaltă
poruncă faptul că ele să fie la adăpost de tiranii ca şi de oprimări şi era o
cerinţă a dreptului să se creeze condiţii pentru ridicarea bunăstării”89.
[54] ibidem p. 212. 88 L. Boicu, Geneza chestiunii române, p. 12. 89
Documente. Turceşti, vol. II p. 6. 90 ibidem p. 35. 91 ibidem p. 58. 92 ibidem p.
59.
 [55] A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci, p. 97. 94 E. Zollner,
Istoria Austriei vol. II, p. 289-296. 95Documente. Turceşti, vol. II p. 47-48. 96
vezi Albert. Mathiez, Revoluţia franceză, p. 30-43. 97 ibidem p. 4l-43. 98 D.
Berindei, Românii şi Europa în perioadele premoderne şi modernă, Bucureşti.
[56] L. Boicu, Principatele Române p. 231. 100 V. A. Urechia, Memoriu
asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-l786, Bucureşti, 1893, p.
177-l78. 101 L. Boicu, Principatele Române, p. 233. 102 vezi actul la V.
Sotropa op. Cât., p. 37 şi L. Boicu, Principatele Române p. 236. 103 ibidem p.
237.
[57] Poieţii Văcăreşti, Opere p. 288. 105 ibidem p. 237. 106 ibidem p.
262. 107 V. Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 51. 108 ibidem p. 55.
[58] vezi Ion Ionaşcu, Relaţiile internaţionale ale României în documente,
Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 236. 110 I. G. Vântu, G. G. Florescu,
Unirea Principatelor, p. 46. 111 ibidem p. 47. 112 Istoria Basarabiei. De la
începuturi până în 1998, Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 27. 113 ibidem p.
27. 114 ibidem p. 38.
[59] ibidem p. 27. 116Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 257.
117 L. Boicu, Principatele române, p. 256.
[60] C. Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca
fanariotă, Bucureşti, 1888, p. 316. 119 ibidem p. 318. 120 D. Cantemir, Istoria
imperiului otoman. Creşterea şi scăderea lui. Bucureşti, 1876, Editura
Academiei p. 62. 121 ibidem p. 98-99. 122 ibidem p. 272-273.
[61] ibidem p. 275.
[62] precum cel de la 1456 dat boierului Mihu, vezi I. Ionaşcu Relaţiile
internaţionale p. 117. 125 Şerban Papacostea, Tratatele p. 97-98. 126 ibidem p.
99.
[63] vezi Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ediţia. C.
Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 23 şi Istoria Ţării Româneşti (1290-l690)
Letopiseţul Cantacuzinesc Ediţia C. Grescescu, Simonescu, Bucureşti 1960 p.
4 ambele evocând „închiderea Ţării Româneşti şi a lui Laiotă Basarab” cea mai
veche tradiţie despre închinare. 128 cum de exemplu doar Mahomed al II-lea a
eliberat acte referitoare la închinarea Moldovei în 1455; 1456; 1479/80, e puţin
probabil ca măcar unul din această multitudine de acte să nu fie supravieţuit
până în sec. XVIII-lea. 129Documente turceşti vol. II p. 289.
[64] ibidem p. 288-289. 131 P. Cornea, Originile romantismului
românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literature între 1780-l840, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972 p. 38. 132N. Bălcescu, Opere, Scrieri istorice, politice
şi economice 1844 – 1847, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 121.
[65] ibidem p. 118. 134 ibidem p. 130. 135 Stefan Ştefănescu, Istoria
Românilor p. 120-l21. 136 vezi Dan Berindei, Românii şi Europa.
[66] V. Cândea, D. Giurescu, Pagini din trecutul diplomaţiei p. 205-206.
138 vezi de acelaşi autor Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul la
Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Politica, 1970. 139 L. Boicu, Principatele
române p. 270. 140 N. Bălcescu, Opere I, p. 23. 141 L. Boicu, Principatele
române p. 270. 142România în relaţiile internaţionale p. 41.
 [67] ibidem p. 53. 144 Vlad Georgescu, Memoires., p. 9l-92. 145 V.
Ciobanu, La graniţa a trei imperii p. 6.
[68] Zilot Românul, Opere, p. 188. 147 Din nefericire aceste opere nu ne-
au parvenit, ele sunt probabil păstrate undeva în Rusia.
[69] Documente turceşti vol. II p. 5-l1. 149 ibidem p. 15. 150 ibidem p.
15. 151 vezi D. Eclesiarhul, Hronograf, p. 89.
[70] V. Ciobanu, La graniţa a trei imperii, p. 109.
[71] I. Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p.1.
154 ibidem, p.1. 155 A. Iordache, A. Stan, Apărarea autonomiei. Principatelor
române (1821–1859), Bucureşti, Editura Academiei, 1987 p. 8-9. 156 L. Boicu,
Principatele române p. 270. 157 G. D. Iscru, Istoria modernă a României, vol. I,
Bucureşti, 1997, p. 44.
— textul integral al Kanunname în Documente străine despre români,
Bucureşti, 1979, Arhivele Statului p. 143-l44. 158Documente turceşti, p. 160-
l61. 159 ibidem p. 190.
[73] Pentru amănunte vezi Anton Caragea, Fanarioţi: vieţi trăite sub
semnul primejdiei în „Magazin Istoric” nr. 10; 11; 12/2000. 161 A. Stan
Protectoratul Rusiei, p. 14.
[74] D. Eclesiarhul, Hronograf, p. 158, vezi N. Iorga, „Les avatars
diplomatique des Descorches a Constantinopole” în Revue Histotique du Sud-
Est European, Bucureşti, IV (1928), p. 214-230. 163 C. Erbiceanu, Cronicari
greci p. 271. 164România în relaţiile internaţionale, p. 57, vezi Dumitru Almaş,
Poziţia lui Napoleon I faţă de Ţările Române până la pacea de la Tilsit (1807) în
Analele Universităţii din Bucureşti (Istorie), IX (1960), p. 65-84.
[75] Documente turceşti, p. 302. 166Documente turceşti, p. 302. 167
ibidem, p. 302-303. 168 ibidem, p. 303. 169 ibidem, p. 303, vezi Sergiu
Columbeanu, Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române între
anii 1806-l812 în Revista de Istorie, Bucureşti, III (1976), p. 657- 676. 170L.
Boicu, Principatele române, p. 200.
[76] ibidem, p. 200. 172 ibidem p. 308. 173 Zilot Românul, Opere,
Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 90–91.
[77] ibidem p. 189. 175 D. Eclesiarhul, op. Cât., p. 32.
[78] ibidem p. 12. 177 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, p.
282, vezi aceiaşi opinie entuziastă şi la B. P. Haşdeu, „Ultima cronică română
din epoca fanarioţilor”, Bucureşti, 1884. 178 Z. Românul, Opere, p. 92.
[79] vezi remarcabilul studiu introductiv al dlui Marcel D. Ciucă, „Zilot
Românul. Opere.” p. XLVI. 180 Zilot Românul, Opere, p. 95. 181 ibidem p. 96.
[80] ibidem p. 96. 183 ibidem p. 106. 184 ibidem p. 184. 185 ibidem p.
203-204. 186 ibidem p. 33l-332.
[81] ibidem, p. 205. 193 ibidem, p. 186. 194 ibidem, p. 188. 195 ibidem,
p. 108. 196 vezi Anton Caragea, Fanarioţii, vieţi trăite sub semnul primejdiei în
Magazin Istoric (serie nouă) 2000, nr. 12. 197 Z. Românul, Opere, p. 116.
[82] ibidem, p. 141. 199 acuzaţie nedreaptă, însuşi fanarioţii beneficiau
din existenţa Ţărilor Române ca teritoriu separat vezi şi opiniile lui V. Ciobanu,
Statutul juridic, p. 17.
 [83] vezi P. Cernovedeanu, Cavalerii apocalipsei, Bucureşti, Editura Silex,
1993. 201 M. Kogălniceanu, Opere II, Scrieri istorice, Bucureşti, Editura
Academiei, 1976, p. 579. 202 Vlad Georgescu, Memoires., p. 9l-92. 203 Izvoare
narative interne privind revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu,
Craiova, 1987 p. 25.
[84] ibidem, p. 91. 205 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la
Istoria Românilor, vol. XVIII. Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare
franceze, p. 383-384. 206 ibidem, p. 431. 207 ibidem, p. 461. 208 Vlad
Georgescu, Memoires., p. 69.
[85] ibidem, p. 98. 210 ibidem, p. 91. 211 vezi şi Documente turceşti, vol.
I. 212 vezi Zilot Românul, Opere, p. 332–333. 213 vezi descrierea pe care acesta
i-o face în opera sa, p. 152–153.
[86] N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Facla, Timişoara,
1981, p. 111.
[87] Zilot Românul, Opere, p. 155. 3 Vezi G. D. Iscru şi A. Oţetea,
Revoluţia din 1821, vezi şi Marin Mihalache, Tudor Vladimirescu. Mişcarea de
la 1821 şi drama conducătorului ei. Bucureşti, Editura Militară, 1971, p. 12
17, p. 40-49.
[88] Răscoala. p. 238.
[89] Răscoala din 1821, volumul I, p. 319. 6 ibidem, p. 372. 7 ibidem, p.
385.
[90] ibidem, p. 400. 9 ibidem, p. 410. 10 ibidem, p. 413. 11 ibidem, p.
414.
[91] ibidem, p. 441.
[92] vezi Gh. Platon, Istoria modernă a României, p.12-20. 14Răscoala
din 1821, vol. II, p. 55.
[93] ibidem, p. 157-l60.
[94] vezi şi G. D. Iscru, Revoluţia din 1821, p. 120-l50. 17 Zilot.
Românul, Opere, p. 158.
[95] Răscoala din 1821, vol. II, p. 324-326.
[96] ibidem, p. 343. 20Răscoala din 1821, vol. II, p. 324-326.
[97] ibidem, p. 343.
[98] N. Isar, Principatele române, p.
[99] Răscoala din 1821, vol. II, p. 364. 24 P. Cornea, Originile
romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideiilor şi [100] Răscoala
din 1821, vol. II, p. 386.
[101] Vlad Georgescu, Memoires. p. 104.
[102] ibidem, p. 390. 29 ibidem, p. 402. 30 E. Vârtosu, 1821. Date şi
fapte noi, Bucureşti, 1932, p. 119-l20. 31 ibidem, p. 405.
[103] ibidem, p. 51.
[104] ibidem, p. 104. 34 ibidem, p. 106. 35 ibidem, p. 130.
[105] ibidem, p. 147.
[106] ibidem, p. 153. 38 ibidem, p. 154. 39 ibidem, p. 230.
[107] ibidem, p. 232. 41 Gh. Platon, Istoria modernă a României,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 54. 42 Zilot Românul
Opere, p. 157. 43 ibidem, p. 54. 44 I. C. Filitti, Frământările politice şi sociale,
p. 78. 45 ibidem p. 78 şi Arhivele naţionale, Bucureşti, fond Rosetti –
Rosnovanu (256) dosar 8, fila 6 -l4.
[108] ibidem p. 177. 47 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 389-382 şi idem
Războiele p. 34.
[109] vezi A. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci.
[110] ibidem, p. 138.
[111] România în relaţiile internaţionale, p. 10l-l02.
[112] vezi Apostol Stan, Protectoratul Rusiei, p.40-48. Vezi şi capitolul II
din Ştefan Zeletin, Burghezia Română (Neoliberalismul), Bucureşti, Editura
Humanitas, 1997.
[113] România în relaţiile internaţionale p. 90-91.
[114] A. D. Xenopol, Războaiele, p. 166.
[115] A. Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. I,
Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 198-215. 55 A. D. Xenopol, Războaiele, p.
168.
[116] A. Stan, Protectoratul Rusiei, p. 45.
[117] C. C. Giurescu, Capitulaţiile p. 34. 58 ibidem, p. 35. 59 ibidem, p.
36.
[118] P. Cornea, Originile romantismului, p. 161. 61 V. Georgescu,
Memoires et projets de reforme dans le principautes roumaines 183l- 1848.
Avec un supliment pour les annes 1769-l830, Bucureşti, 1972, p. 163-l64.
[119] V. Georgescu, Memoires et projets de reforme dans le principautes
roumaines 183l- 1848. Avec un supliment pour les annes 1769-l830,
Bucureşti, 1972, p. 163-l64.
[120] ibidem p. 166. 64 ibidem p. 167. 65 ibidem p. 168.
[121] Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în
zilele noastre [122] ibidem, p. 272.
[123] D. Hurezeanu, Gh. Sbârnă – Partide şi Curente politice în România.
Programe şi orientări doctrinare – 150 de surse originale. Bucureşti, Editura
Eficient, 2000, p. 39 69 V. Şotropa, Proiectele de constituţie, p. 68. 70 P.
Cornea, Originile romatismului, p. 161.
[124] ibidem, p. 37. 72 R. Rosetti, Amintiri, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1996, p. 112.
[125] P. Cornea, Originile. p.160. 74 vezi A. Stan, Protectoratul Rusiei, p.
30. 75 vezi relatările lui Salabery care ne sfătuia să aşteptăm, căci Sf. Alianţă
ne va lua întrun final partea – în N. Isar, Principatele române, p. 236.
[126] P. Cornea, Originile, p. 213. 77 vezi Gh. Platon, Istoria modernă a
României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 25-38.
[127] N. Isar, Principatele românilor în epoca luminilor. 2 N. Isar, Şcoala
de la Sf. Sava. 3 N. Isar, Principatele române. 4 Gh. Platon, Istoria modernă a
României. 5 A. Stan, Principatele române în epoca modernă.
[128] Vlad Georgescu, Din corespondenţa diplomatică a Ţării Româneşti
(1823-l828), [129] ibidem, p. 96-97. 8 ibidem, p. 98-99.
[130] ibidem, p. 98. 10 ibidem, p. 125.
[131] ibidem, p. 157. 12 ibidem, p. 194.
 [132] Ionică Tăutul, Scrieri social politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974, p. 18.
[133] N. Isar, Principatele Române în epoca luminilor, p. 149.
[134] ibidem, p. 149. 4 ibidem, p. 149.
[135] I. Tăutu, Scrieri., p. 80.
[136] N. Isar, Principatele Române, p. 149.
[137] I. Tăutu, Scrieri, p. 80. 8 ibidem, p. 80. 9 ibidem, p. 83. 10 ibidem,
p. 88. 11 ibidem, p. 89.
[138] ibidem, p. 100. 13 ibidem, p. 132. Vezi Valerian Popovici „Cu privire
la opoziţia marii boierimi împotriva lui Ioan Sandu Sturdza”, domnul
cărvunarilor, Studii şi cercetări, Ştiinţe Istorice, VIII, (1957), numărul1. 14 vezi
– Studiul lui Emil. Vârtosu în Ionică Tăutul, Scrieri social-politice., p. 10-l8.
[139] ibidem, p. 132. 16 ibidem, p. 135-l36. 17 ibidem, p. 143-l44. 18
ibidem, p. 144.
[140] ibidem, p. 150. 20 ibidem, p. 158.
[141] ibidem, p. 202. 22 ibidem, p. 203. 23 ibidem, p. 204. 24 ibidem, p.
271. 25 ibidem, p. 272. 26 ibidem, p. 278.
[142] ibidem, p. 311, vezi şi Gheorghe Agavrilioaiei, „Ionică Tăutu (1795-
l830) „în Analele Ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi, XII (1966), nr. 2, p. 223-
229. 28 ibidem, p. 351.
[143] ibidem, p. 352-353. 30 ibidem, p. 360. 31 ibidem, p. 362.
[144] vezi şi Constantin M.-Gruiu, Moldova (1359-l859), Bucureşti,
Editura Semne, 1998, p. 236.
[145] D. A. Sturdza, Documente privitoare la istoria românilor, supl. I,
vol. IV (1802- [146] ibidem p. 65.
[147] vezi N. Isar, Istoria modernă a românilor (1774-l848), Bucureşti,
Editura România de Mâine, p. 88-89.
[148] D. A. Sturdza, Documente privitoare la istoria românilor, supl. I,
vol. IV (1802-l849), [149] Vlad Georgescu, Memoires., p. 133. 40 ibidem, p. 83.
41 E. Hurmuzaki, Documente, vol. X, p. 591. 42 vezi studiul lui P. P.
Panaitescu, Unificarea politică a Ţărilor Române în epoca feudală, în Studii
privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p.88.
[150] A. Iordache, Principatele române, p. 203. 2 ibidem p. 199-200. 3 A.
Iordache, A. Stan, Apărarea autonomiei, p. 33.
[151] ibidem p.33, vezi în această direcţie remarcabilul studiu al
domnului Constantin Mihăescu-Gruiu, Moldova (1359-l859), Bucureşti,
Editura Semne, 1998, p. 237-238. 5 G. Meitanu, Acţiunea diplomatică a
Europei p.24. 6Apărarea autonomiei, p.53. 7 V. Georgescu Mèmoire et projets
vol. II, p.172. 8 ibidem p.172, pentru situaţia tensionată a începutului de secol
XIX vezi şi Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului
XIX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.
[152] V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la
1774-l786, Bucureşti, 1893. 10 ibidem p.194. 11 ibidem p.196. 12 ibidem
p.274.
[153] vezi I. C. Filitti, Romania faţă de capitulaţiile Turciei, în Opere, ed.
Georgeta Penelea, p.10-60.
 [154] V. Georgescu Mèmoires, vol. II, p.43. 15 ibidem p.48. 16 ibidem
p.49.
[155] vezi Stefan Ştefănescu, Istoria Românilor, p. 123 şi Ţara
Românească. 18 V. Georgescu, Mèmoires, vol. II, p. 166. 19 vezi – Apărarea
autonomiei, p. 80-85. 20 ibidem p. 83. 21 ibidem p. 85. 22 ibidemp. 49.
[156] Neagu Djuvara, Intre Orient şi occident, p. 326. 24Partide şi
curente politice, p. 46. 25 A. Stan, Protectoratul Rusiei p. 46.
[157] ibidem p. 174, Simona Vărzaru, Prin Ţările Române. Călători străini
din secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984, p.54-58. 27
Dimitrie A. Sturdza, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV,
Bucureşti, 1891, p. 518.
[158] vezi privind opinia cabinetului de la Petersburg faţă de aceste
încercări studiul lui Alexandru Vianu, „Rusia şi numirea primilor domni
regulamentari. 1830-l840” în Analele Universităţii din Bucureşti (Istorie), XI
(1962), p. 53-64. 29 I. H. Rădulescu, „Memoires sur l Histoire de la
regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848, acomplis en Valachie,
Paris, 1851, prefaţă, p. 3. 30 idem, Souvenirs et impressions d un proscript,
Paris, 1850, prefaţă, p. 1. 31 idem, Memoriu asupra Principatelor Dunărene,
Biblioteca Academiei Române, ms. Arhiva I. H. Rădulescu, I, 19, p. l-3 ceea ce îl
salvează pentru posteritate pe Heliade este faptul că scrisoarea nu a fost
niciodată trimisă destinatarului, scrisoarea fiind în original cu plicul netrimis în
anexele la” Memoriu”. 32 idem,”Memoires sur l Histoire de la regeneration.”, p.
2 şi memoriul „Turcii şi Românii” Biblioteca Academiei Române, ms, Arhiva I.
H. Rădulescu, I, 17.
[159] N. Russo (alias I. H. Rădulescu), Încercări asupra dreptului public
al Românilor sau România şi Turcia, tomul I, 1866, p. 101 în B. A. R.ms, I. 34
Ibidem, p.89. 35 Ibidem, p.101.
[160] Al. Zub, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984, p. 28.
[161] Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii,
Editura Ştiinţifică şi [162] ibidem, p. 118, vezi şi Florian Aaron, Idee repede de
istoria principatului Tarii Româneşti, [163] ibidem, p. 120. 6 vezi N. Isar,
Publicişti francezi şi cauza romanilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1991, p.
12-l8. 7 Cornelia Bodea, Anul 1848., p. 128. 8 ibidem, p. 222. 9 ibidem, p. 223.
[164] ibidem, p. 252-253. 11 ibidem, p. 318. 12 ibidem, p. 352.
[165] ibidem, p. 353. 14 ibidem, p. 352. 15 ibidem, p. 533-534.
[166] ibidem, p. 537. 17 ibidem, p. 538. 18 ibidem, p. 541, pe linia
aceloraşi idei privind rolul capitulaţiilor în revoluţia de la 1848 vezi şi N. Iorga,
Istoria românilor. Revoluţionarii, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 83-l13.
[167] ibidem, p. 388. 20 ibidem, p. 543. 21 N. Bălcescu, Opere IV,
Corespondenţă, Bucureşti, Editura Academiei Romane, 1964, p.88. Această
formulă a lui N. Bălcescu va face carieră în diplomaţia anului 1848, unul din
susţinătorii mişcării româneşti, francezul H. A. Ubicini o va nota astfel: „în fond
nimic nu se schimbase, naţiunea nu făcuse decât să modifice administraţia sa
interioarăân virtutea autonomiei pe care i-o recunoscuseră capitulaţiile sale cu
Poartaşi articolul V al Tratatului [168] juine 1848, Paris, 1849, p. 1l-l2.
 [169] Cornelia Bodea, Anul 1848, vol. I, p. 560.
[170] ibidem, p. 638.
[171] ibidem, p. 642, Popovici Valerian, Dezvoltarea mişcării
revoluţionare din Moldova după [172] ibidem, p. 650. 27 ibidem, p. 651. 28
ibidem, p. 651. 29 ibidem, p. 652, vezi şi studiul lui Constantin M.-Gruiu,
Moldova (1359-l859), Bucureşti Editura Semne, 1998, p.155-l58. 30 ibidem, p.
653.
[173] ibidem, p. 663. 32 ibidem, p. 663-664. 33 ibidem, p. 654-655. 34
ibidem, p. 665. 35 ibidem, p. 666.
[174] ibidem, p. 666. 37 ibidem, p. 668. 38 ibidem, p. 669. 39 ibidem, p.
683.
[175] ibidem, p. 784. 41 ibidem, p. 794.
[176] ibidem, p. 798. 43 ibidem, p. 812. 44 ibidem, p. 813.
[177] ibidem, p. 815. 46 ibidem, p. 820, vezi pentru sprijinul acordat
cauzei rpmânilor de către presa şi revoluţionarii francezi studiul domnului N.
Isar, „Mărturii franceze privind revoluţia de la 1848 în ŢaraRomânească „În
Revista de Istorie”, t.36, nr.5, 1983, p.464-477. 47 ibidem, p. 822.
[178] ibidem, p. 822. 49 ibidem, p. 83l-832. 50 ibidem, p. 832.
[179] ibidem, p. 833-834. 52 ibidem, p. 834. 53 ibidem, p. 834, vezi
Apostol Stan, Anastasie Iordache, Apărarea autonomiei Principatelor romane
(182l-l859), Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 92-96.
[180] ibidem, p. 835. 55 ibidem, p. 835. 56 vezi şi D. Berindei, Diplomaţia
românească modernă, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p.93-94.
[181] Vezi Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor
Romane (1774-l856), [182] C. Bodea, Anul 1848 la români., p. 867.
[183] ibidem, p. 876.
[184] ibidem, p. 880.
[185] ibidem, p. 885 şi A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi
înrâurirea lor asupra [186] ibidem, p. 884. 63Al. Piru, I. H. Rădulescu Editura
Minerva, Bucureşti, 1971, p.24-26. 64A. N. I. C., fond Gheorghe Magheru,
dosar nr.3| 1857, fila 3.
[187] N. Bălcescu, Opere II. Scrieri istorice, politice şi economice, Editura
Academiei, Bucureşti, [188] C. Bodea, Anul 1848., vol. II, p. 1197. 67 N.
Bălcescu, op. Cât., vol. I, p. 23.
[189] ibidem, p. 182.
[190] D. Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne,
Bucureşti, Editura Politică, [191] ibidemp. 30.
[192] Anul 1848, vol. II, p. 605-606. 72Anul 1848, vol. III, p. 7.
[193] Documente străine despre români, p. 18l-l82. 74 ibidemp. 171.
[194] Istoria Basarabiei, p. 48-49.
[195] L. Maior, 1848-l849 Români şi unguri, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998, p169 [196] A. Stan, Protectoratul Rusiei, p. 220. 78
România în relaţiile internaţionale, p. 149. 79 A. Stan, Protectoratul Rusiei, p.
204.
[197] ibidemp. 196-l97, Beatrice Marinescu, «Atitudinea guvernului
englez faţă de revoluţia [198] ibidem p.197.
 [199] 1848 în România, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Grobl,
1898, p. 74. 84 Dumitru Vitcu, Diplomaţii unirii, Bucureşti, Editura Academiei,
1979, p.164.
[200] Gr. Ploeşteanu, Românii în conştiinţa Europei, vol 1, TG. Mureş, p.
59. 86 Apărarea autonomiei, p. 179. 87 V. Sotropa, op. Cât., p. 106. 88 ibidem
p. 254. 89 ibidem p. 176. 90 vezi mai multe despre această generaţie în Anton
Caragea, Grigore Alexandru. Ghica, Bucureşti, Editura Universităţii Populare,
2000 p. 60-73 şi în Florian Tucă şi N. Ionescu,” [201] D. Berindei, Din
începuturile diplomaţiei, p.109.
[202] M. Drăghici, Istoria Moldovei, vol. I, p.118-l19.
[203] A. D. Xenopol, Războaiele, p. 256.
[204] ibidem, p. 280.
[205] Al. Zub, Mihai Kogălniceanu (1817-l891), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 29.
[206] ibidem, p. 37. 3 ibidem, p. 38.
[207] vezi şi opiniile Corneliei Bodea, Vasile Alecsandri, ctitor de seamă al
României moderne [208] ibidem, p. 68.
[209] N. Bălcescu, Opere, I, p. 22. 7 ibidem, p. 23. 8 Vezi şi opiniile
cercetătoarei Nicoleta Dandu, Un manuscris olograf al lui N. Bălcescu.
[210] ibidem, p. 11. 11 ibidem, p. 11l-l12. 12 ibidem, p. 181. 13 ibidem,
p. 181. 14 ibidem, p. 182.
[211] ibidem, p. 182. 16 ibidem, p. 208. 17 V. Alecsandri, Scrisori către I.
Ghica, Bucureşti, Editura Fundaţiei. Culturale Române 18 N. Bălcescu, Opere,
II, p. 210. 19 ibidem, p. 57.
[212] ibidem, p. 109, vezi şi Stelian Vasilescu,”Publicişti precursori ai
Marii Uniri”, Timişoara, Editura Facla, 1988, p. 65-84. 21 ibidem, p.109.
[213] ibidem, p.110. 23 vezi şi opiniile lui G. G. Florescu în Unele aspecte
ale concepţiei lui N. Bălcescu despre [214] ibidem, p. 97-98. 26 ibidem, p. 46.
27 ibidem, p. 46.
[215] vezi A. Caragea „Grigore Al. Ghica”, p. 14 şi L. Boicu Adevărul
despre un destin [216] idem, Opere II, p. 100.
[217] vezi o analiză a ideilor generaţiei de la ’48 în Anton Caragea, Grigore
Alexandru Ghica, p. 60-73.
[218] Vezi Biblioteca Academiei Române, Arhiva „Nicolae Bălcescu,
manuscrisul nr. 5111, filele l-l4. 33 N. Bălcescu, Opere, III, p. 15. 34 ibidem, p.
17. 35 ibidem, p. 23.
[219] vezi şi Dan Berindei, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1984, p. 3l-l42. 37 Vezi şi G. G. Florescu, Nicolae
Bălcescu et la Porte Ottomane, Studia et Acta Orientalia, IV (1962), Bucureşti,
p. 51.
[220] Ion Ghica, Opere, IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 193. 39
ibidem, p. 197.
[221] ibidem, p. 214-215. 41 ibidem, p. 218.
[222] ibidem, p. 228. 43 ibidem, p. 228. 44 ibidem, p. 229. 45 ibidem, p.
256.
 [223] ibidem, p. 260. 47 ibidem, p. 264. 48 ibidem, p. 378. 49 ibidem, p.
593. 50 I. Ghica, Opere, vol. V, p. 121.
[224] ibidem, p. 167. 52 I. Ghica, Opere, vol. VI, p. 133. 53 ibidem, p.
161. 54 ibidem, p. 260. Despre scrierile istorice ale lui Ion Ghica şi rolul lor în
cadrul generaţiei de la 1848 un studiu interesant este realizat de Stelian
Vasilescu în „Publicişti precursori ai Marii Uniri „, Timişoara, Editura Facla,
1988, p. 65-86.
[225] Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Familial Ghica, nr.
III95, dosar III-2, fila 2. 56 Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond
Familial Ghica, nr. III95, dosar III-2, fila 2. 57 Vezi Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, Fond Familial Ghica, nr. III95, dosar III-l, fila 66-67.
[226] M. Kogălniceanu, Opere. Scrieri istorice, vol. V, Editura Academiei,
Bucureşti, 1976, p. 3.
[227] ibidem, p. 3.
[228] ibidem, p. 18. 61 ibidem, p. 19.
— Scutirea de haraci şi de capitaţie a locuitorilor valahi călători prin
imperiu
— Alegerea prinţului creştin de boieri şi episcopi. 5 – Plata haraciului
pentru aceste privilegii66. Acest tratat fiind imediat după victoria de la Nicopole
reinstalat de Baiazid în relaţiile cu Mircea.
[231] Al. Zub, Mihail. Kogălniceanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, vezi şi Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu,
Bucureşti, Editura SportTurism, 1979, p.120-l43. 63 M. Kogălniceanu, Opere,
II, p. 44 [232] ibidem, p. 45 65 ibidem, p. 45 66 ibidem, p. 89 [233] ibidem, p.
97.
[234] vezi şi N. Stoicescu, Cronici străine despre Vlad Ţepeş.
[235] M. Kogălniceanu, Opere, II, p. 106. 70 ibidem, p. 106. 71 ibidem, p.
297.
[236] ibidem, p. 313. 73 ibidem, p. 389. Despre rolul acestui discurs în
cadrul pregătirii ideologice a revoluţiei de la 1848 vezi şi Stelian
Vasilescu,”Publicişti precursori ai Marii Uniri”, Timişoara, Editura Facla, 1988,
p. 60-82.
[237] ibidem, p. 503. 75 ibidem, p. 524. 76 1848 în România, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Carol Grobl, 1898, p. 63.
[238] vezi şi Ovidiu Papadima, Mihail Kogălniceanu şi unirea ţărilor
române „Steaoa Dunării”, [239] ibidem, p. 569. 79 ibidem, p. 570. 80 ibidem, p.
57l-572. 81 ibidem, p. 574-575. 82 ibidem, p. 574-575.
[240] Acte şi documente relative la istoria renaşteri României, vol. VI/1,
Bucureşti, 1896, [241] M. Maxim, Ţările Române, p. 240. 2 vezi şi Ştefan
Gorovei, Moldova în „Casa Păcii” Consideraţii pe seama unui secol de relaţii
moldo-otomane, AIIAI, 1980, XVII, p. 629-667. 3 M. Maxim, Ţările Române, p.
244. 4 ibidem p. 246, vezi şi Românii în istoria universală, vol. III, Iaşi, 1988, p.
469-492. 5 vezi şi N. Beldiceanu Nădejde, Problema tratatelor Moldovei cu
Poarta în lumina cronicei lui Peèev în „Balcania”, V, 1942, p. 392-407 şi Grigore
Ploeşteanu, Românii în conştiinţa Europei, vol. I, Tg. Mureş, 1944, p. 20-30.
 [242] C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti,
Editura Politică, 1966. 7 M. Maxim, Statutul politico-juridic al Ţărilor Române
în evul mediu, Bucureşti, 1983 şi Ţările Române, p.197-200. 8 Valentin A.
Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-
lea, Buc. 1980, p.126-l29. 9 vezi M. Maxim., Haraciul moldovenesc în opera lui
Dimitrie Cantemir în AUBI, XXIII, 1974, p. 68-99.
[243] idem, Înţelegerile de pace româno-otomane din timpul domniei lui
Mircea cel Mare, în Marele Mircea Voievod, (coord. Ion Pătroiu), Bucureşti,
Editura Academiei 1987. 11 I. Vântu, G. G. Florescu, Unirea Principatelor, p.
43, vezi şi Vlad Georgescu,” Hugo Grotius în cultura juridică română a
secolului al XVIII-lea” în Revista română de Istorie, 7, 1967, p. 1l-l6. 12
ibidemp.43, vezi şi G. G. Florescu, L’aspect juridique. p.12l-l47. 13 H. Gross,
Empire and sovereignty. A. History of the Public Law Literature în the Holy
Roman Empire (1599-l604). Chicago, London, 1973 p. l-8 (Bodin) 31l-329
(Pufferdorf) 14 vazi Flavius Josefus, Războiul iudeilor împotriva romanilor,
Bucureşti, Editura Hasefer, 1998.
[244] vezi M. Maxim, Ţările Române, p.60.
[245] vezi în lucrarea noastră, Capitolul „Capitulaţiile în conştiinţa
europeană”. 17 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 576. 18 vezi Steven
Runciman, Vecerniile siciliene, Bucureşti, Editura Enciclopedica, 1993, p. 57.
19 ibidem p. 15-l6.
[246] ibidem p. 76-218.
[247] Jacques Thobie, „Les interests economiques, financiers et politiques
francas, dans la partes asiatique de l’empire ottoman de 1895 a 1914”, Paris,
1973, p. 6. 22 ibidem p. 2. 23 ibidem p. 9. 24 ibidem p.1 7. 25 ibidem p. 19. 26
ibidem p. 3-l8. 27 ibidem p. 2.
[248] I. Platon, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Sylvi,
1997, p. 40-43.
[249] I. Ionaşcu, Relaţiile internaţionale ale României, p. 228. 30 ibidem
p. 228. 31 vezi Poeţii Văcărăşti, Opere, p. 288. 32 vezi I. Platon, op. Cât., p.
204. 33 I. Ionaşcu, România, p. 246-260, vezi şi Documente străine p. 144. 34
ibidem, p. 258.
[250] ibidem, p. 260-276. 36Documente străine, p. 147. 37Documente
turceşti, vol. II, p. 303. 38 I. Ionaşcu, România în relaţiile. p. 279.
[251] ibidem p. 281. 40 ibidem p. 283. 41 ibidem p. 284. 42 ibidem p.
285. 43 ibidem p. 286.
[252] era şi majorat tributul principatelor de la 439.500 de lei turceşti la
2 mil. de lei turceşti vezi N. Bălcescu, Opere, vol. II, p. 9. 45 ibidem p. 329. 46
Istoria dreptului românesc, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 458-470. 47 F. Colson,
De l’etat present, p. 266.
[253] A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci, p. 250. 49 ibidem p.
285. 50Românii la 1859, vol. I, p. 52-53. 51Acte şi documente, p. 916-919.
[254] I. Ionaşcu, Relaţiile.p. 330. 53 A. D. Xenopol, Războaiele.p. 281. 54
D. Berindei, Diplomaţia românescă modernă, p. 117-l18. 55 N. Bălcescu,
Opere, I. p. 183 şi Acte şi documente vol. II, p. 409-410.
 [255] L. Boicu, Diplomaţia europeană şi cauza română (1856-l859), Iaşi,
Editura Junimea, 1978, p. 18. 57N. Bălcescu, Opere, II, p. 10. 58 Ibidem p. 10.
59Românii la 1859. Unirea Principatelor în conştiinţa europeană. Documente
externe, Bucureşti, 1984, p. 243. 60Relaţiile internaţionale ale României în
documente., p. 344.
[256] vezi pe larg ilustrat tot acest efort în capitolul nostru „Capitulaţiile
şi lupta pentru Unire”. 62Mesagii, proclamaţii, p. 12l-l22. 63Memoriile regelui
Carol I al României, vol. I, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, p. 126.
[257] M. Kogălniceanu, Documente, p. 234. 65 I. C. Brătianu, Acte şi
cuvântări, p. 263 66Românii la 1859, vol. II, p. 368-369. 67 Năstase Adrian şi
colab., Drept internaţional public, Bucureşti, 1994 şi V Creţu, Drept
internaţional public.
[258] Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu, p. 96.
[259] Şerban Papacostea, Tratatele, p. 98.
[260] Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători vol. I (1716-
l789), Bucureşti, [261] D. Lăzărescu. Op. Cât., p. 88. 7 ibidem, p. 93. 8 N. Isar,
Principatele române, p.201. 9 D. Lăzărescu, op. Cât., p. 100.
[262] N. Isar, Principatele române, p. 199.
[263] nenumăraţi exegeţi ai operei lui Carra au arătat că Iaşi nu putea fi
oraşul tipăririi şi e doar o indicaţie fără bază spre a ocroti identitatea
adevăraţilor – tipografi. 12 J. L. Carra e un personaj extrem de ciudat care a
reţinut atenţia istoricilor români, pentru o bibliografie a operei sale, vezi N. Isar,
Principatele române p. 199. 13 informaţia e preluată ad. Litteram din D.
Cantemir, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1876, p. 275. 14 D. Lăzărescu,
op. Cât., p. 114. 15 N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1981, p. 378.
[264] Dan A. Lăzărescu, op. Cât., p. 158. 17 ibidem, p. 159. 18Călători
străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti, Editura Academiei,
2000, p. 155. 19 ibidem, p. 159.
[265] ibidem, p. 160.
[266] A. Stan, Protectoratul Rusiei, p. 10-l1.
[267] Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti,
Editura Academiei, 2000, p. 41. 23Călători străini despre Ţările Române, vol. X,
partea I, Bucureşti, Editura Academiei, 2000, p. 219.
[268] ibidem, p. 219. 25 ibidem, p. 300. 26Călători străini despre Ţările
Române, vol. X, partea I, Bucureşti, Editura Academiei, 2000, p. 444-445. 27
Ibidem, p. 600.
[269] I. Ionaşcu, Relaţiile internaţionale, p. 284.
[270] D. Lăzărescu, op. Cât., p. 160. 30 Autorul armean de origine, intrat
în serviciul ambasadei suedeze de la Istambul ca dragoman, va sfârşii prin a
devenii ambasador al Suediei în Imperiul otoman. Pentru mai multe detalii vezi
Veniamin Ciobanul, Statutul juridic, p. 213-215.
[271] ibidem, p. 214.
[272] ibidem, p. 214.
[273] vezi N. Isar, Principatele române, p. 201, 208, 219, 232, 253, 260.
34 V. Ciobanu, Statutul juridic p. 159. 35 ibidem, p. 159-l60.
 [274] N. Isar, Principatele române, p. 220. 37 ibidem, p. 221.
[275] vezi şi N. Isar Istoria modernă, p. 3l-32.
[276] ibidem p. 221. 40 D. Lăzărescu, op. Cât., p. 300. 41 vezi I. Ionaşcu,
Relaţiile internaţionale, p. 112. 42 vezi N. Isar, Principatele Române, p. 202,
226. 43 D. Lăzărescu, op. Cât., p.276 vezi şi N. Isar, Istoria modernă p. 36-37.
44 ibidem p. 276.
[277] ibidem, p. 277. 46 vezi şi Tahsin Gemil, Considerations sur les
rapports politiques rouman – ottumans [278] N. Isar, Principatele Române, p.
202.
[279] ibidem, p. 202. 49 ibidem, p. 221, vezi şi N. Iorga Istoria românilor
prin călători, vol. II, p.269-270. 50 N. Isar, Principatele p. 222. 51 vezi şi N.
Isar, Principatele, p. 205. 52 D. Lăzărescu, op. Cât., p. 220. 53 ibidem, p. 221.
[280] Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea II, Bucureşti,
Editura Academiei, 2001, p. 913.
[281] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 469.
[282] vezi N. Isar, Principatele române, p. 214, 219, 222, 239-240,
249,256.
[283] N. Isar, Istoria modernă a Românilor. Imaginea societăţii româneşti
în Franţa (1774- [284] N. Isar, Principatele Române, p. 223.
[285] ibidem, p. 214, despre acelaşi personaj şi opiniile sale despre
români alte informaţii la paginile 220, 223, 240, 249, 257 din lucrarea d-lui N.
Isar. 60 N. Isar, Istoria modernă, p. 73.
[286] N. Isar, Principatele Române, p. 78.
[287] pentru mai multe informaţii vezi N. Isar, Principatele Române,
paginile 215, 220, 223, 243, 260. 63 ibidem, p. 223. 64 vezi N. Isar,
Principatele Române, p. 223.
[288] ibidem, p. 223, 224. 66 N. Isar, Istoria modernă, p. 82-83. 67
ibidem, p. 203-204.
[289] N. Isar, Principatele Române, p. 224. 69 România în relaţiile
internaţionale, p. 107.
[290] ibidem, p. 107. 71 ibidem, p. 107. 72 vezi D. Berindei, Diplomaţia
românească modernă, Bucureşti, Editura Albatros p. 20.
[291] România în relaţiile internaţionale, p. 101. 74 N. Iorga, Istoria
Românilor prin călători, p. 651.
[292] ibidem, p. 76. 76 ibidem, p. 56.
[293] vezi N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 556 şi urm.
[294] Vezi şi N. Isar, Publicişti francezi şi cauza română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1991.
[295] N. Isar, Istoria Modernă a Românilor p. 279.
[296] A. Stan, Adunările obşteşti ale Principatelor române în lupta pentru
apărarea autonomiei statale (183l-l848) înRevista arhivelor, XXXIX, 1977, nr.1,
p. 40-47.
[297] F. Colson „De l’etat present”.p. 269. 82 ibidem, p. 268. 83 pentru
textul exact al tratatului şi comentarii vezi şi C. Giurescu, Capitulaţiile
Moldovei, p. 35-39. 84 F. Colson, De l’etat, p. 289-273.
 [298] ibidem, p. 270-274. 86 ibidem, p. 273. 87 ibidem, p. 274. 88
ibidem, p. 274. 89 ibidem, p. 277. 90 ibidem, p. 277-278.
[299] erau idei pe care Colson le-a susţinut şi în Coup d’oeil rapide sur
l’etat des populations chretiennes de la Turquie d’Europe, Paris, 1839 p. 10-l8.
[300] F. Colson, Precis des droits p. 7-l2. 93 ibidem, p. 19-23. 94 ibidem,
p. 23-26. 95 ibidem, p. 26. 96 vezi N. Isar, Şcoala naţională de la Sf. Sava,
Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, p. 60-84.
[301] N. Isar, Istoria modernă a românilor, p. 88.
[302] ibidem, p. 385. 99 ibidem, p. 387. 100 ibidem, p. 167. 101 ibidem,
p. 180.
[303] Documente străine despre români, Bucureşti, DGAS, 1979, p. 195.
[304] ibidem, p. 200. 104 ibidem, p. 201. 105 ibidem, p. 202. 106 ibidem,
p. 210.
[305] Aurel Decei, Relaţii româno-orientale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1978, p. 127.
[306] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 556.
[307] ibidem, p. 574-575. 110 ibidem, p. 575. 111 ibidem, p. 576.
[308] ibidem, p. 576. 113 ibidem, p. 576. 114 pentru alte detalii vezi N.
Djuvara, Intre orient şi occident, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996. 115
pentru corespondenţă vezi Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond 1228, dosarele
27/1851, 29/1851, 30/1851, 44/1853.
[309] vezi, Anton Caragea Grigore Alexandru Ghica, domnul Unirii (1849-
l856), Bucureşti, [310] Vl. Ghica, O carte, p. 26-28. 119 N. Bălcescu, Opere,
vol. I, ed. Şi studiu critic, G. Zane şi E. Zane, p. 182.
[311] I. Ionaşcu, Relaţiile internaţionale, p. 330. 121 Nicolae Isar, Istoria
Modernă a românilor. Edificarea statului naţional (1848-l866), [312] N. Isar,
Istoria Modernă a Românilor, p. 118.
[313] ibidem, p. 122-l23. 124 C. Bodea, op. Cât., vol. III, p. 687. 125 N.
Bălcescu, Opere, vol. I, ed. Şi studiu critic, G. Zane şi E. Zane, p. 182.
[314]”Românii la 1859”. Unirea principatelor în conştiinţa europeană, vol.
II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi pedagogică, 1984, p. 39. 2 Ibidem, p. 41.
3Reprezentanţele diplomatice ale României, Vol. I (1855-l917), Bucureşti,
Editura Politică, 1967.
[315] Românii la 1859, p. 7-8. 5 Ibidem, p. 32-36. 6 Ibidem, p. 38. 7
Ibidem, p. 82.
[316] Ibidem, p. 39. 9 Ibidem, p. 56. 10 Ibidem, p. 66. 11 Ibidem, p. 91.
12 Ibidem p. 96-98. 13 Ibidem, p. 108.
[317] Ibidem, p. 126. 15 Ibidem, p. 402. 16Românii la 1859, vol I, p. 47.
17 Ibidem, p. 49.
[318] V. Boerescu, România după tratatul de la Paris din 1856, Paris,
1856, p. 20. 19 Ibidem, p. 33. 20 Ibidem, p. 49. 21 Ibidem, p. 70. 22 Ibidem, p.
71. 23 Ibidem, p. 77.
[319] Ibidem, p. 156. 25 Ibidem, p. 395. 26 Independenţa României,
Documente, vol. II, p. I, Corespondenţa diplomatică străină, Bucureşti, Editura
Academiei, p. 8-l0. 27 Ibidem, p. 10.
 [320] Acte şi documente relative la Istoria renaşterii României, vol. III, p.
352. 29 Ibidem, p. 355. 30 Ibidem, p. 361. 31Ibidem, p. 399.
[321] Românii la 1859, vol. II, pp. 100-l01. 33 Ibidem, p. 101. 34 Ibidem,
p. 103. 35Românii la 1859, vol I, p. 626.
[322] Ibidem, pp. 626-627. 37Acte şi documente, vol III, pp. 608-609.
[323] Ibidem, p. 566. 39 Ibidem, p. 982. 40 Ibidem, pp. 1047-l048.
[324] Ibidem, p. 1119. 42Despre rolul capitulaţiilor în această perioadă
vezi şi C C Giurescu şi Dinu C Giurescu, Istoria românilor, Vol. II, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pp. 8l-82. 43Românii la 1859, Vol. II,
p. 71. 44 Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Gheorghe Magheru,
dosar nr. 3/1857, fila 3.
[325] Românii la 1859, p. 128. 46 Frederic Dame, Istoria României
Contemporane de la reîntoarcerea domnilor pământeni până în zilele noastre,
în Românii la 1859, p. 392. 47Românii la 1859, vol. I, p. 102.
[326] asupra valorii politice a activităţi divanurilor ad-hoc interesante
sunt aprecierile lui I. Vântu şi G. G. Florescu din studiul, Valoarea
constituţională a rezoluţiilor Adunărilor ad-hoc din Principatele Române (1857)
în Studii şi cercetări Juridice, 8 (1963), nr. 3, p.499-517. 49 Ibidem, pp. 18l-
l82. 50 Ibidem, p. 191.
[327] vezi Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p.
67-68. 52 Ibidem, p. 240. 53 Ibidem, p. 259. 54 vezi N. Corivan,
Renseignements sur la Conference de Vienne (1855) în Revue du Sud-Est
Europeen, Bucureşti, an XIII, nr. l-3.
[328] Românii la 1859, vol. II, p. 151. 56Românii la 1859, vol. I, p. 283-
284. 57Românii la 1859, vol II, p. 361. 58 Ibidem, p. 103. 59Românii la 1859,
vol. I, p. 28.
[329] Documente privind unirea Principatelor, vol. VI, Corespondenta
diplomatică franceză (1856-l859), Bucureşti, Editura Academiei, p. 248. 61
Ibidem, p. 553. 62 Ibidem, p. 562. 63 Ibidemp. 165.
[330] vezi pentru detalii Dan Berindei, Înfiinţarea Agenţiei Principatelor
Unite la Paris (28 august/9 septembrie 1860) în Studii., nr. 9, 1960 şi Nicoleta
Dandu, Întrarea românilor în modernitatea europeană, Bucureşti, Editura
Anima, 2002, p. 84. 65 N. Dandu, op. Cât., p. 85. 66 R. V. Bossy, Agenţia
diplomatică a României la Paris şi legăturile politice francoromâne sub Cuza-
Vodă, Bucureşti, 1931, p. 23-67. 67Relaţiile diplomatice ale României de la
1859 la 1877, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 152.
[331] Ibidem, p. 108. 69 vezi şi N. Corivan, Lupta pentru desăvârşirea
Unirii şi acţiunea diplomatică europeană, în Studii şi cercetări Ştiinţifice,
Istorie, Iaşi, X (1959), nr. 2, p. 37-80. 70Alexandru Mihai Stoenescu, Istoria
loviturilor de stat în România, Editura Rao, Bucureşti, 2000, vol. I, p. 412.
71Documente ale Unirii (1600-l918), Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 156.
[332] Tudor Bălan, Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina, 1849,
Sibiu, 1944, p. 8l-82. 73Românii la 1859, vol. II, p. 81. 74 vezi în privinţa
consensului naţional privind folosirea capitulaţilor şi opiniile lui G. G. Florescu
în, Poziţia internaţională a Ţărilor Române în perioada unirii în Studii şi
cercetări Juridice, Academia română, Bucureşti, 1959, nr. 1, p. 135-l78. 75
Ibidem, p. 82.
[333] Ion C. Brătianu, Acte şi Cuvântări, Bucureşti, Cartea Românească,
1938, vol. I, pp. 29-3. 77 Ibidem, p. 31. 78Din scrierile şi convorbirile lui Ion C.
Brătianu, Bucureşti, 1903, p. 35.
[334] Acte şi documente, vol. III, p. 427. 80 Ibidem, p. 439. 81 Ibidem, p.
445. 82 Ibidem, p. 516. 83 Istoria militară a poporului român, vol. IV,
Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 5.
[335] Dimitrie A Sturdza, Domnia Regelui Carol I, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei, 1906, p. IX. 85Documente privind Unirea, vol II, p. 15.
86Documente ale Unirii, p. 192.
[336] Acte şi documente, p. 648. 88Documente privind Unirea
Principatelor, p. 144. 89Acte şi documente, p. 667. 90 Ibidem, p. 708.
[337] vezi şi Bucur Marin, Pagini inedite din arhiva lui Dumitru Brătianu,
privitoare la unire, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D.
Xenopol, XXVI/1, Iaşi, 1989. 92 Biblioteca Academiei Române, Arhiva „Dimitrie
Brătianu”, mapa 1, manuscrisul 4. 93 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Ion
Ghica, mapa I, manuscrisul 23.
[338] Acte şi documente, p. 862. 95 Ibidem, p. 60. 96 pentru informaţi
suplimentare privind rolul Jurnalului de la Constantinopol în această perioadă
se pot cerceta cu folos la ANIC, fond Ziare în limbi străine, cota 3/719, rola 77,
cele mai interesante materiale privind Principatele sunt: 871, 874/1858,
1119/1859, 1892, 1894/1862. 97Documente privind Unirea Principatelor, vol.
III, p. 145-l46. 98Textul complet poate fi găsit în Acte şi documente, vol. III, p.
179-218.
[339] Acte şi documente, p. 294. 100 Ibidem, p. 34l-347. 101 Ibidem, p.
1049. 102 vezi şi studiul lui Alexandru I. Gonţa, Firmanul pentru convocarea
divanurilor ad-hoc şi problema unirii Principatelor Române, în Studii privind
Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 282. 103Acte şi
documente, p. 1107.
[340] Ibidem, p. 1194. 105 vezi şi studiul lui T. Vianu, Literatura Unirii
Principatelor, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura
Academiei, 1960, p. 46. 106Acte şi documente, p. 281.
[341] Ibidem, p. 287. 108Alexandru Stoenescu, Istoria loviturilor de stat,
p. 440. 109M. Eminescu, Opera politică, Bucureşti, Editura Eminescu, 2000, p.
128-l29. 110Acte şi documente relative la istoria renascerii României, vol. IV, p.
40. 111 D. A. Sturdza, Domnia regelui Carol I, p. XIV. 112Documente ale unirii,
p. 196. 113Ibidem, p. 202, vezi şi, Gândirea social-politică despre Unire, p.116-
l17. 114 Ibidem, p. 202.
[342] Ibidem, p. 205, vezi şi, Gândirea social-politică despre Unire (1859).
Culegere de texte, Bucureşti, 1968, p. 118. 116 Acte şi documente, p. 284. 117
N. Corivan, Din activitatea emigranţilor români în apus (1853-l857).
[343] Ibidem, p. 104. 119 Acte şi documente, vol. III, p. 18l-l82. 120
Ibidem, p. 182. 121 Ibidem, p. 183-l84. 122 Ibidem, p. 188. 123 Ibidem, p. 190.
[344] Ibidem, p. 192. 125 Ibidem, p. 194-l95. 126 Ibidem, p. 198.
 [345] Ibidem, p. 20. 128 Ibidem, p. 260. 129 Ibidem, p. 102-l10 şi Din
scrierile şi cuvântările lui I. Brătianu, p. 100.
[346] M. Kogălniceanu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura
Politică, 1972, p. 14-l5. 131 Ibidem, p. 66. 132 Ibidem, p. 66-67. 133 Ibidem, p.
72.
[347] Din scrierile şi cuvântările., p. 140. 135 Ibidem, p. 251. 136 Ibidem,
p. 298. 137Documente privind unirea Principatelor, vol. I, p. 600.
[348] Ibidem, p. 628-629. 139Acte şi documente relative la istora
renaşterii României, vol. VI/I, Bucureşti, 1896, p. 64-65. 140 Ibidem, p. 67-68.
141Acte şi documente., vol. VI/I, p. 70-72.
[349] Ibidem, vol. VI/2, p. 29. 143 Ibidem, vol. VI/2, p. 52-53.
144Documente privind unirea principatelor, vol. I, p. 146. 145 Ibidem, p. 636.
146 Ibidem, p. 654. 147Pentru atmosfera Congresului din 1858, vezi Albert
Cahmet, Le question d’Orient dans l’histoire contemporane (182l-l905), Paris,
1905.
[350] Românii la 1859, p. 242-243. 149Domnia regelui Carol I, p. IV-VI.
[351] Documente privind unirea Principatelor, vol. III, p. 319. 151 Ibidem,
p. 399. 152 Ibidem, p. 415-416. 153 Ibidem, p. 313. 154 pentru detaliile
alegerii ca domnitor al Moldovei a lui Alexandru I. Cuza vezi, Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, Fond Adunarea Electivă Legislativă a Moldovei, nr. 1473,
dosar1/1859, fila 16.
[352] M. Kogălniceanu, Opere Politice, p.74. 156Documente ale unirii,
p.219. 157Alex. I. Cuza, Acte şi scrisori, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 383-
384. 158 Ibidem, p. 396. 159Acte şi documente, vol. VIII, 594-595.
[353] Gheorghe Platon, Reacţii şi atitudini în cercurile diplomatice din
Constantinopol faţă de unirea principatelor, în Revista de Istorie, XXVIII (1975),
nr. 7, p. 1085-l090. 161Documente privind domnia lui Al. I. Cuza, Bucureşti,
Editura Academiei, 1989, p. 20 162 interesul extraordinar al diplomaţiei
franceze pentru situaţia din Principatele Unite poate fii observat din cercetarea
rapoartelor de la MAE-Paris de la ANIC, Ţara Franţa, rola 7, vol. 18, p. 520-
530. 163 Ibidem, p. 37. 164 Printre alte propuneri bazate pe capitulaţii, făcute
în această perioadă, cea mai interesantă este fără îndoială aceea pentru
confecţionarea unei monede naţionale şi contractarea unui împrumut pentru
ambele Principate, vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedenţia
Consiliului de Miniştri, nr. 299, dosar 2/1859. 165Ibidem, p. 44.
[354] vezi şi Gheorghe Platon, Le probleme roumain dans la politiques
europeen dans les annees de la lutte pour l’union (1856-l859), în Revue
Roumaine d’Histoire, XIV, (1975), nr. 1, p. 25. 167 Phillippe Seguin, Ludovic
Napolen cel Mare, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, 9.
414. 168Acte şi cuvântări, vol. I, p. 306. 169 Ibidem, p. 342. 170 Ibidem, p.
343.
[355] Ibidem, p. 348-349. 172M. Kogălniceanu, Documente diplomatice,
p. 77. 173 amănunte asupra perioadei se pot găsii la N. Corivan, Lupta
diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru I. Cuza, în
Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p.
387-412. 174 Rolul lui Costache Negri în această epuizantă bătălie poate fi cel
mai bine ilustrat prin studiul rapoartelor sale către domnitor vezi Raportul din
17 aprilie 1859 din Biblioteca Academiei Române, Arhiva C. Negri, t 1, ms
4643, fila 229 la fel de real folos este şi Biblioteca Academiei Române
„Corespondenţa Cabinetul Domnesc către Agenţia Principatelor Unite La
Constantinopol” în Arhiva domnească Cuza Vodă, vol.7, p.430. Din nou el se va
dovedii de real folos şi în cadrul vizitelor lui Cuza la Constantinopol vezi B. A.
R., Arhiva C. Negri, t.1, ms. 4857, 4686, 4859.
[356] vezi şi Dan Berindei, Dezvoltarea presei bucureştene în perioada
formării şi organizării statului naţional unitar român (1856-l864) în Studii., XV
(1962), nr. 3, p. 671. 176Nerva Hodos, Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice
româneşti, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 33l-332. 177 vezi şi Dan Berindei, Lupta
diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii (24 ianuarie 1859-
24 ianuarie 1862), în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura
Academiei, 1960, p. 413-449. 178Documente privind domnia lui Al. I. Cuza, p.
174-l75.
[357] Domnia regelui Carol, p. XX-XXI. 180 vezi Gheorghe Platon, „Ecoul
internaţional al Unirii Principatelor Române”, în Cuza Vodă în memoriam, Iaşi,
Editura Junimea, 1974, p. 147-l86. 181 vezi Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, Fond Adunarea Electivă Legislativă a Ţării Româneşti nr. 1469, dosar
36/1860. 182 vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Adunarea Electivă
Legislativă a Ţării Româneşti nr. 1469, dosar nr. 141/1865. 183 vezi şi Valeriu
Stan, Iniţiative de creare a unei Bănci Naţionale în timpul domniei lui
Alexandru I. Cuza în Arhiva Românească, 2 (1996), nr. 1, p. 126-l30. 184 vezi
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Secretariatul Statului nr. 1331, dosar
92/1865. 185 Vezi şi Constantin Ştirbu, Date noi privind instituirea „Ordinului
Unirii” în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în Muzeul Naţional, I (1974),
p. 95-l03.
[358] 1 D. Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p.
114. 2Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza-Vodă, p.
121.
[359] 3 M. Kogălniceanu, Opere, vol. IV, partea a II-a Bucureşti, Editura
Academiei, 1978, p. 122-l23. 4 Printre realizările importante ale finalului de
domnie a lui Alexandru Ioan Cuza putem enumera proiectul de lege privind
reorganizarea dorobanţilor din 10/26 noiembrie 1865 care pune bazele acestui
eşalon al armatei române care-şi va demonstra capacităţile în războiul de
independenţă vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale fond Secretariatul
Statului nr. 1331, dosar 350/1865, fila l-8. La fel pe 4-l3 decembrie 1865 se
discută şi aprobă regulamentul pentru chemarea şi instruirea gloatelor, la caz
de nevoie, sub arme, pas important pentru democratizarea armatei în spirit
liberal, vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale fond Secretariatul Statului nr.
1331, dosar 375/1865. 5 Cât de important este rolul lui Napoleon al III-lea în
această perioadă se vede din ce îi scrie C. Negri domnitorului „nu trebuie cu
nici un chip să lăsăm Franţa să se îndepărteze de noi”, D. Berindei, Epoca
Unirii, p.206. 6 Vezi o analiză interesantă a acestei perioade la Sever Mircea
Catalan, La situation internationale des Principautes Unies (1864-l866).
Consideree selon sa relation avec le declin du second Empire în Revue
Roumaine d’Histoire, 31 (1992), nr. 3-4, p. 235-254.
[360] 7Mesagii, proclamaţii., 48l-486. 8 Relaţiile diplomatice ale României
de la 1859 la 1877, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 86.
[361] 9 Românii la 1859, vol. I, p. 626. 10 Domnia Regelui Carol I, p. 74-
75. 11 Ibidem, p. 78. 12 Ibidem, p. 83.
[362] 13 Ibidem, p. 60. 14 vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale fond
Secretariatul Statului nr. 1331, dosar 532/1866. 15 vezi Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar 23/1866. 16 vezi Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar 34/1866. 17 vezi
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr.
31/1866, cuprinzând corespondenţa din 25 mai de la Paris. 18 vezi Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr. 37.
[363] 19 vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr.
725, dosar nr. 42. 20 vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa
Regală nr. 725, dosar nr. 45/1866. 21 vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale,
Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr. 52/1866. 22Ion C. Brătianu, Acte şi
scrieri, vol. I, p. 410-403. 23 N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I,
Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 12-l3.
[364] 24 Memoriile regelui Carol I al României, vol. I, Bucureşti, Editura
Roza Vânturilor, p. 31. 25N. Iorga, Politica externă, p. 27.
[365] 26 Domnia regelui Carol I, p. 16. 27 Politica externă, p. 42. 28
Memoriile, p. 87. 29 Ibidem, p. 85. 30 Ibidem, p. 85. 31 Documente privind
unirea Principatelor, vol. I, p. 637. 32 Memoriile, p. 122.
[366] 33 Vezi splendidul volum de Phillipe Segain, Ludovic Napoleon cel
Mare, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998. 34 Memoriile, p.
123. 35 corespondenţa pe această temă poate fii complet studiată în cadrul
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr.
29/1866. 36 Ion C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. II, p. 413. 37 Memoriile, p.
125-l26. 38 Ibidem, p. 126.
[367] 39 Ibidem, p. 126, vezi şi Documente privind unirea, vol. I, p. 646-
647. 40 Domnia Regelui Carol I, vol. I, p. 347. 41 pentru o analiză suplimentară
a întregii dezbateri privind recunoaşterea de către Poartă a lui Carol I ca
domnitor şi textul complet al proiectelor otomane şi al contra proiectului român
vezi mai multe detalii furnizate de Emil Picot (secretarul particular al lui Carol
I) în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, nr. 725, dosar
75/1866. 42 Memoriile, p. 128. 43 Ibidem, p. 358. 44 Ibidem, p. 358.
[368] 45 Românii la 1859, vol. III, p. 365-367. 46 Chiar la întoarcerea sa
în ţară Carol I nu ezită să scrie o scrisoare de mulţumire sultanului pentru
primirea făcută tratând întreaga ceremonie ca pe o vizită particulară şi nu drept
o ceremonie marcând suzeranitatea turcească, vezi Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr. 61/1866, fila 1. 47 Domnia
regelui Carol I, p. 363.
[369] 2/I. Lupta contra regimului capitulaţiilor străine şi a aplicării lui în
România.
 [370] 48 o altă lectură utilă în această direcţie este şi Stela Mărieş, Lupta
pentru desfiinţarea privilegiilor economice ale supuşilor străini în timpul
domniei lui Al. I. Cuza în Acta moldovis meridionalis, Vaslui, 1(1979), p. 18l-
l87.
[371] 49 Jaquest Tobie, Les Interet’s economique, financiares et
politiques francais, tome I, 1973, p. 6. 50 Independenta României, Documente,
vol. II, p. 64. 51 Ibidem, p. 19.
[372] 52 Documente privind unirea, vol. VI, p. 248. 53 Ibidem, p. 368. 54
Ibidem, p. 552. 55 D. Berindei, Epoca Unirii, p. 200. 56 Documente privind
domnia lui A. I. Cuza, vol. I, p. 165. 57N. Corivan Relaţiile diplomatice, p. 273.
[373] 58 Ibidem, p. 274. 59 Ibidem, p. 54. 60 Ibidem, p. 54. 61
Independenta României, vol. II, p. 10.
[374] 62 Ibidem, p. 70. 63 N. Iorga aprecia că: „aplicarea în România a
tratatelor Turciei cu puterile străine era condiţionată de drepturile stabilite şi
recunoscute prin acte cu privire la Moldo-Valahia”, înPolitica externă a regelui
Carol I, p. 43. 64 vezi şi lucrarea Stelei Marieş, Abolirea jurisdicţiei consulare în
România, parte integrantă a luptei pentru independenţă naţională, Bucureşti,
Editura Academiei, 1979. 65pentru dificultăţi interne şi internaţionale ale
acestei perioade şi pentru entuziasmul guvernelor anilor 1867-l870 vezi şi
Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România (1859-l918), Bucureşti,
Editura Albatros, 1995. 66 vezi şi. N Ciachir „Istoria popoarelor din S-E
Europei”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
[375] 67 N Iorga, Politica externă, p. 68. 68 vezi Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, fond 725, dosar 57/1869, ce cuprinde integral proiectul de
tratat greco-român din 6/18 iunie 1869. 69 Vezi Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, fond Consiliul de Miniştrii, dosar 64/1867, filele l-4. 70 Memoriile
regelui Carol I, vol. I, p. 137. 71 Ibidem, p. 286. 72 Nicolae Iorga,
Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er (1866- 1880),
Bucureşti, 1938, p. 13.
[376] 73Românii la 1859, p. 196 65. 74 vezi Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, Fond Casa Regală nr. 725, dosar nr. 24/1866. 75 Unul din aspectele
sub care se manifestă această dorinţă este înfiinţarea de agenţii acreditate la
Viena, Berlin, Petersburg, vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, nr. 299, dosar nr. 8/1867. 76 Nicolae Iorga,
Correspondance diplomatique., p. 160. 77 Arhivele Naţionale Istorice Centrale,
Fond 725, Consiliul de Miniştri, dosar nr. 48/1868, fila 2.
[377] 78 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond 725, dosar nr.
31/1869, fila 3. 79 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond 725, dosar
61/1869, fila 7. 80 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond 725, dosar
19/1871, filele 2-8.
[378] 81Mihai Mitilineu, Colecţiune de tratatele şi convenţiunile României
cu puterile străine de la anul 1368 până în zilele noastre, Bucureşti, 1874, p.
XII. 82 Ibidem, p. XII.
[379] 83 Ibidem, p. XII. 84 Ibidem, p. XIII-XV. 85 Ibidem, p. XIII-XIV.
[380] 86 Ibidem, p. 6. 87 Ibidem, p. 35-36. 88 Independenta României,
Documente, vol. II, partea I, p. 75.
 [381] 89 Domnia Regelui Carol I, p. 725. 90 Independenta României,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1977, p. 132. 91 Independenţa României, p. 132. 92
Independenţa României, vol. II, p. XVIII. 93 Independenta României, vol. I, p.
147.
[382] 94 Nicolae Iorga, Correspondance diplomatique., p. 121. 95 Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, dosar nr. 22/1874 fila 8. 96
Arhiva MAE, col. 260, fila 27-30. 97 Ibidem, fila 31. 98 Ibidem, fila 28. 99
Ibidem. Fila 32.
[383] 100 Din ideile şi cuvântările lui I. C. Brătianu, vol. I, partea a II-a,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 471. 101 Ibidem, p. 488. 102
Memoriile Regelui Carol I, vol. II, p. 377.
[384] 103 Războiul pentru Independentă, vol. I, partea a II-a, Editura
Academiei, Bucureşti, 1953, p. 29. 104 Ibidem, p. 41. 105 Ibidem, p. 49.
[385] 106 N. Iorga, Politica externă, p. 138. 107 Războiul pentru
Independentă, vol. I, partea a II-a. 108 Ibidem, p. 7.
[386] 109 Ibidem, p. 11. 110 Independenta României, vol. II, partea I, p.
118-l19.
[387] 111 Războiul pentru independentă, vol. I, partea a II-a, p. 78-79.
112 Ibidem, p. 142. 113 Ibidem, p. 144.
[388] 114 Ibidem, p. 196-l97. 115 această opinie era împărtăşită de
aproape toate cercurile diplomatice europene, care priveau această variantă cu
deosebită neplăcere, vezi ANIC, Ţara Franţa, cota 012-68- 18, rola 18, vol. 39,
p. 1170-l172. 116 Ibidem, p. 267. 117 vezi Constantin C. Giurescu, Lupta
poporului român pentru independenţă politică înainte de 1877, în Analele
Universităţii Bucureşti Istorie, XVI (1967), p. 55-64.
[389] 118 Ibidem, p. 411. 119 Ibidem, p. 446. 120 Ibidem, p. 515. 121
Ibidem, p. 516. 122T. C. Văcărescu, Luptele românilor din răsbelul din 1877-
l878, Bucureşti, 1887, p. 9. 123 Istoria militară a poporului român, vol. IV, p.
596.
[390] 124 Domnia Regelui Carol I, p. 732. 125 Războiul pentru
independentă, p. 535, vol. I, partea a II-a, p. 530. 126 Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, fond 725, dosar nr. 25, /1876, fila 1. 127 Ibidem, p. 535. 128
Ibidem, p. 539, importanţa acestei discuţii pentru cabinetul de la Bucureşti şi
pentru evoluţia următoare a relaţiilor româno-turce poate fi observată din
analiza telegramei pe [391] 132 Ibidem, p. 556. 133 Ibidem, p. 556. 134 Ibidem,
p. 557. 135 Ibidem, p. 557. 136 Ibidem, p. 559.
[392] 137 Istoria militară, vol IV, p. 492. 138 Războiul pentru
independentă, vol. II, p. 15. 139 Ibidem, p. 22. 140 Independenţa României.
Corespondenţă diplomatică străină. Documente, vol II, partea I, p. 242-243.
[393] 141 ibidem, p. 259. 142 ibidem, p. 260. 143 Războiul pentru
independentă, vol II, p. 65. 144 Ibidem, p. 490. 145 Politica externă, p. 202.
[394] 146 Independenta României, vol. II, partea I, p. 292. 147 Războiul
pentru independentă, vol. I, partea II, p 667.
[395] 148 Ibidem, p. 163-l64. 149 Ibidem, p. 389. 150 Războiul pentru
independentă, vol. V, p. 626.
 [396] 151 Ibidem, vol. III, p. 169. 152 Ibidem, p. 347. 153 Războiul
pentru independentă, vol. IX, p. 225; M. Kogălniceanu, Documente diplomatice,
p. 227. 154 I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. III, Bucureşti, Cartea
Românească, 1930, p. 192.
[397] 155 M. Kogălniceanu, Documente diplomatice, p. 234. 156 Ibidem,
p. 237. 157 Independenta României, p. 305. 158 Independenta României, vol.
II, partea a II-a, p. 22.
[398] 159 privind întreaga acţiune de pregătire a delegaţiei române ce
urma a participa la Congresul de Pace de la Berlin şi rolul Carol I în aceste zile
de maximă tensiune vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale fond 725, dosar
35/1878, fila l-l2. 160 I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, p. 263. 161 interesant
de studiat este şi memoriul adresat de delegaţia română la Berlin, al cărui
original poate fi găsit la Arhivele Naţionale, Ţara Turcia, cota 01624, rola 133,
microfilm 290-293. 162 Războiul pentru independentă, vol. IX, p. 382.
[399] 163 România la 1859, vol. II, p. 368-369. 164 Pentru atmosfera
creată în vremea războiului de independentă în jurul capitulaţiilor, chiar în
mijlocul oamenilor „mărunţi”, cum le spunea N. Iorga, este interesantă lucrarea
căpitanului Damian Gheorghe Istoria răzbelului ruso-româno-turc din 1877-
l878, Bucureşti, 1889, p. 8, care ştie că a mers la război spre a „opri călcarea
capitulaţiilor”. Şi unii autori moderni, precum Constantin Căzănisteanu şi
Mihail E. Ionescu înRăzboiul neatârnării României, Împrejurări diplomatice şi
operaţii militare. 1877-l878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1977, înţeleg legătura capitulaţiilor cu „incapacitatea lumii creştine de a le
acorda asistenta militară necesară” ceea ce i-a făcut „să se supună suzeranităţii
Porţii” (p. 18), iar în momentul când lumea creştină şi-a redobândit
ascendentul, să se rupă de legăturile cu Poarta.

SFÂRŞIT