Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursuri Actionari Hidraulice
Cursuri Actionari Hidraulice
8
Proprietăţile fluidelor
1. Densitatea ρ
2. Greutatea specifică γ
G N
γ= ,
V m3
unde γ reprezintă greutatea unităţii de volum.
m⋅ g m
Considerând: γ = şi = ρ rezultă: γ = ρ⋅g.
V V
N
Deoarece g = 9,81 m/s2 , rezultă γ H O = 9810 .
2
m3
3. Compresibilitatea izotermă
∆V
Este caracterizată de formula: =− β∆p
V
10
Dacă se produce o creştere de presiune în exteriorul volumului de fluid
considerat, ∆p>0, atunci se constată o micşorare a volumului de fluid, ∆V<0
şi invers, dacă ∆p<0 ⇒ ∆V>0.
Formula anterioară arată că variaţia relativă a volumului de fluid este
direct proporţională cu variaţia de presiune, prin intermediul coeficientului de
compresibilitate izotermă β.
Dacă la o creştere a presiunii din jurul fluidului de exemplu, are loc o
comprimare rapidă a acestuia, acest fapt se realizează la o temperatură
constantă şi de aceea compresibilitatea este considerată izotermă.
Se poate deduce expresia coeficientului β:
1 ∆V
β= −
V ∆p
Pentru un volum infinitezimal se scrie expresia coeficientului funcţie de
diferenţialele volumului şi presiunii:
1 dV
β=− ⋅
V dp
Coeficientul de elasticitate al fluidului ε este dat de:
1 dp
ε= = −V
β dV
Se exprimă în continuare sub altă formă coeficientul ε, pentru a
demonstra că în cazul transmiterii de unde în interiorul unui lichid, acesta nu
mai poate fi considerat incompresibil, lucru ce se face în mod uzual.
Pentru a demonstra acest lucru se porneşte de la considerentul că masa
de fluid luată în discuţie este constantă.
⇒ dm = 0 ⇒ d ( ρV ) = 0 ⇒ ρdV + Vdρ = 0
⇒ ρ dV = −Vd ρ
V ρ dp
⇒ − = ⇒ ε =ρ
dV dρ dρ
Viteza sunetului într-un mediu fluid este:
ε dp 1
c= = =
ρ dρ dρ
dp
11
Rezultă că pentru fenomenul de transmitere de unde sonore în lichid,
acesta nu mai poate fi considerat incompresibil.
Se demonstrează prin reducere la absurd:
dρ
Dacă ρ = ct ⇒ =0 ⇒ c→∞ ,
dp
ceea ce este practic imposibil, deoarece sunetul se transmite totuşi cu viteză
finită prin lichid.
Se deduce deci că pentru fenomenul transmiterii de unde sonore într-un
lichid, acesta trebuie considerat compresibil. În această situaţie viteza
sunetului ce se transmite prin lichid va avea o valoare finită.
Se defineşte numărul lui Mach:
V
Ma = ,
c
unde:
V - viteza fluidului sau a corpului care evoluează în mediul fluid,
c - viteza sunetului în mediul respectiv.
Se obţine:
- pentru curgerea subsonică Ma < 1 (V < c )
- pentru curgerea supersonică Ma > 1 (V > c ) ,
deci de exemplu, corpul se deplasează prin mediul fluid cu o viteză mai mare
decât viteza sunetului.
4. Dilatarea termică
V1 − V0
= β t ⋅ ⋅ ∆T
V0
sau prin aducere la acelaşi numitor şi gruparea termenilor:
V1 = V0 (1 + β tt ⋅ ∆T )
unde Vf reprezintă volumul final de fluid.
12
5. Adeziunea la suprafeţe solide
6. Vâscozitatea
m2
Se deosebesc vâscozitatea cinematică ν şi vâscozitatea dinamică
s
N ⋅s kg
η 2 ; .
m m ⋅ s
du ∆u
τ =η⋅ ≅η⋅
dy ∆y
14
La contactul dintre două straturi învecinate, efortul se poate exprima cu:
du
τ =η⋅
dy
În cazul experienţei, considerând h mic, rezultă:
U
τ ≅η⋅ ,
h
unde U este viteza părţii mobile.
Se poate determina în continuare forţa de frecare ce apare la curgerea
fluidului cu relaţia:
Ff = τ ⋅ A
A fiind suprafaţa unei plăci aflată în contact cu fluidul.
7. Conductibilitatea termică
15
Fluxul termic de la placa superioară la cea inferioară este dată de
∆θ
formula lui Fourier : ϕ q = −kq ⋅ .
h
Semnul minus arată că fluxul termic se transmite în sens invers axei Oy.
kq reprezintă coeficientul de conductibilitate termică.
8. Difuzia masică
16
Făcând asemănarea triunghiurilor dreptunghice din figură, rezultă:
C − C∞ h − y
= ⇒ C = C(y)
CS − C∞ h
Fluxul masic ϕ m este dat de legea lui Fick:
∆C
ϕm = k m ⋅
h
şi se transmite în sensul pozitiv al axei Oy, adică din zona cu concentraţie de
alcool mai mare spre zona cu concentraţie minimă.
km reprezintă coeficientul de difuzie masică.
Rezolvare
Rezolvare
17
dp
ε=ρ
dρ
unde ε este modulul de elasticitate al apei, a cărui valoare se consideră
constantă şi egală cu 1,96*109 N/m2.
Se separă variabilele şi rezultă:
d ρ dp
=
ρ ε
Această ecuaţie se integrează între starea iniţială corespunzătoare
presiunii de 1 atm şi starea finală.
Rezultă:
ρ p − p0
ln 1 = 1
ρ0 ε
de unde se obţine densitatea în starea finală:
p1 − p0 p1 − p0
ρ1
=e ε
sau ρ1 =ρ0e ε
ρ0
p − p0
Deoarece termenul 1 este foarte mic, se poate utiliza dezvoltarea
ε
în serie pentru funcţia exponenţială şi rezultă:
2
ρ1 p1 − p0 1 p1 − p0 p1 − p0
=1+ + + ... ≅ 1 +
ρ0 ε 2 ε ε
După înlocuiri se obţine:
ρ1 200 *101325 − 101325
= 1+ = 1,0103
ρ0 1,96 *109
deci variaţia densităţii este de 1%.
Rezolvare
18
Se aplică formula de la dilatarea termică:
∆V
= β t ⋅ ∆T
V0
de unde se deduce variaţia de volum:
∆V = βtV ∆T = βtV ∆t =0,00072 *117,6 * 45 =3,81m3
Creşterea de nivel în rezervor va fi:
∆V 4∆V 4 * 3,81
= h = = = 0,0485m
S πD 2 π *100
ceea ce semnifică o creştere neglijabilă de nivel.
19
Rezolvare
20
Proprietăţile fizice specifice lichidelor
1. Tensiunea superficială
W =σ ⋅A
1 1
p1 − p2 = σ + – pentru elipsoidul din figură.
R1 R2
21
2. Capilaritatea
figura a figura b
2π ⋅ r ⋅ σ cos α = m ⋅ g = ρ ⋅V ⋅ g
2π ⋅ r ⋅ σ cos α = ρ ⋅ π r 2 ⋅ h ⋅ g ⇒
2σ ⋅ cosα
formula lui Jourin : h =
ρ ⋅r⋅g
22
3. Absobţia gazelor
23
Rezolvare
24
Statica fluidelor
25
dF=
m f m ⋅ dm
f
unde m este forţa masică unitară (pentru care masa m = 1):
f m = Xi + Yj + Zk
X, Y şi Z sunt componentele forţei masice unitare (masa este
considerată egală cu unitatea şi atunci fm devine o forţă) după cele trei direcţii
asociate cu versorii i,j şi k.
Diferenţiala masei fluidului din particulă este dată de:
dm = ρ ⋅ dV = ρdxdydz
Se obţine forţa masică infinitezimală, respectiv componentele ei după
cele trei axe:
dFm = ( )
Xi + Yj + Zk ⋅ ρ dxdydz
Se obţin componentele forţei masice după cele trei axe:
dFmx = X ⋅ ρdxdydz
dFmy = Y ⋅ ρdxdydz
dFmz = Z ⋅ ρdxdydz
Ecuaţiile de repaus :
∂p 1 ∂p 1 ∂p
Ox : X ⋅ ρdxdydz − dxdydz = 0 ⇒ X − =0 ⇒ =X ⋅i
∂x ρ ∂x ρ ∂x
∂p 1 ∂p 1 ∂p
Oy : Y ⋅ ρdxdydz − dxdydz = 0 ⇒ Y − =0 ⇒ =Y ⋅j
∂y ρ ∂y ρ ∂y
∂p 1 ∂p 1 ∂p
Oz : Z ⋅ ρdxdydz − dxdydz = 0 ⇒ Z − =0 ⇒ =Z ⋅k
∂z ρ ∂z ρ ∂z
26
Prin înmulţirea ecuaţiilor cu versorii axelor şi adunarea celor trei
ecuaţii membru cu membru rezultă:
1 ∂p ∂p ∂p
i + j + k = Xi + Yj + Xk
⇒
ρ ∂x ∂y ∂z
şi utilizând gradientul presiunii se obţine în final ecuaţia vectorială a fluidului:
1
gradp = f m
ρ
Aceasta semnifică echilibrul în spaţiul tridimensional al forţelor unitare
de presiune cu forţele masice unitare ce acţionează asupra fluidului din
particula considerată iniţial.
Utilizând proprietăţile de omogenitate şi izotropie ale mediului fluid, se
deduce faptul că ecuaţiile anterioare deduse pentru o particulă de fluid sunt de
fapt valabile pentru întregul fluid aflat în repaus.
− ∫ p ⋅ ndS
Fp =
S
27
M= ∫ r × ( − p ⋅ ndS ) ⇒ M= ∫ × rpdS
n
S S
M= rC × Fp ⇒ M = rC × −n ∫ pdS = n × rC ∫ pdS
S S
∫ rpdS
rC = S
∫ pdS
S
28
Acţiunea fluidelor uşoare în repaus asupra suprafeţelor plane
∫ rpdS
S ∫ ∫S
rpdS rdS
rG ⋅ S
rC = S
rC = =r =
-din şi cu p = ct ⇒ C
∫
S
pdS ⇒
∫ pdS
S
∫ dS S
S
⇒
⇒ rC = rG ⇒C ≡G
29
Deoarece p at acţionează totodată sub suprafaţa solidă, se ia în
considerare numai efectul presiunii date de lichid (suprapresiunea).
∫ ydS
S
-este momentul static al suprafeţei S faţă de axa Ox .
∫ ydS=
S
yG ⋅ S
Fp = −nγ sin α ∫ ydS ⇒ Fp = − nγ SyG sin α ⇒ Fp = −nγ hG S
S
Modulul forţei de presiune este deci Fp = γhGS , unde:
hG este distanţa de la planul suprafeţei libere a lichidului până la centrul
de greutate al suprafeţei udate de lichid (sau adâncimea centrului de greutate
al suprafeţei udate). S este aria suprafeţei udate de lichid.
Se determină în continuare coordonatele punctului de aplicaţie al forţei.
∫S ∫S y sin α ⋅ dS ∫ y ⋅ dS
r γ hdS γ r r
∫ ⋅ dS
ry
=rC = = S
rC = S
∫ γ hdS
S
γ ∫ α ⋅ dS
y sin
S
∫ y ⋅ dS
S
⇒
yG ⋅ S
Se determină separat coordonatele carteziene ale centrului de presiune
notat cu C .
∫ xydS
I xy
=xG S=
yG ⋅ S yG ⋅ S
unde Ixy este momentul de inerţie centrifugal al suprafeţei S faţă de sistemul
de axe.
∫ y dS
2
Ix
=yG S=
yG ⋅ S yG S
unde Ix este momentul de inerţie centrifugal al suprafeţei S faţă de axa Ox .
30
Pentru a putea exprima momentul de inertie cu formule cunoscute, se
trece de la sistemul de axe xOy la sistemul x'Gy ' aplicând teoremele lui
Steiner. Se obţine:
I xy = xG ⋅ yG ⋅ S + I x ' y '
I x = yG2 ⋅ S + I x'
Ix' y'
x=
C xG +
yG ⋅ S sunt coordonatele centrului de presiune C ,
I unde se aplică forţa rezultantă Fp .
y=
C yG + x '
yG ⋅ S
Aplicaţie:
Metoda I
γh 2 b
F p = γhG ⋅ S , F p =
2
bh3
I h h h 2h
xC = 0 , yC = yG + x ' = + 12 = + =
yG ⋅ S 2 h bh 2 6 3
2
⇒ F py = − ∫ pdS xOz
S xOz
F pz = − ∫ pdS xOy
S xOy
32
p = ct F px = pS yOz
F px = − ∫ pdS yOz F py = pS xOz
S yOz
F pz = pS xOy
Fx =γ ⋅ zG' ⋅ S yOz
Fy =γ ⋅ zG'' ⋅ S xOz
Fz = γV ,
rC''' = rG
33
Acţiunea fluidelor în repaus asupra suprafeţelor curbe închise
“Un corp cufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă
egală cu greutatea volumului de lichid dislocuit.”
34
Se poate face demonstraţia matematic şi în următorul mod, plecând de
la formula generală a forţei de presiune:
Fp = − ∫ npdS p = p at + γz Fp = − ∫ npdS
S S
∂p ∂p ∂p
gradp = i + j + k = γ k
∂x ∂y ∂z
Fp = − ∫ npdS ⇒ Fp = −γ k ∫ dV ⇒ Fp = −γ Vk
S V
şi deci modulul forţei de presiune ce acţionează asupra corpului cufundat în
lichid este:
F p = −γV
Semnul minus semnifică faptul că forţa acţionează în sens invers axei
verticale, deci are tendinţa de a scoate corpul din lichid.
Se observă că din ambele demonstraţii s-a obţinut aceeaşi formulă
pentru forţa verticală cu care lichidul acţionează asupra corpului solid.
35
Cinematica fluidelor
1.Metoda Lagrange
∂x ∂y ∂z
u= , v = , w =
∂t ∂t ∂t
( )
Componentele acceleraţiei vectoriale a = a ax , a y , az sunt:
36
∂u ∂2 x
a=
x =
∂t ∂t 2
∂v ∂2 y
a=
y =
∂t ∂t 2
∂w ∂2 z
az =
=
∂t ∂t 2
2.Metoda Euler
În cadrul acestei metode se determină componentele de viteză în puncte
fixe din spaţiu în care se pot plasa aparate de măsură.
u, v şi w sunt funcţii de 4 variabile, trei spaţiale şi una temporală:
u = u ( x, y , z , t )
v = v ( x, y , z , t )
w = w ( x, y , z , t )
Din componentele de viteză se deduc traiectoriile utilizând următoarele
ecuaţii:
dx dy dz
u= , v = , w =
dt dt dt
Componentele acceleraţiei se deduc derivând componentele de viteză:
du dv dw
ax = , ay = , az =
dt dt dt
Pentru a efectua derivatele totale ale componentelor de viteză se
calculează mai întâi diferenţialele acestora:
∂u ∂u ∂u ∂u
du =dt + dx + dy + dz
∂t ∂x ∂y ∂z
du ∂u ∂u dx ∂u dy ∂u dz
ax = = + + +
dt ∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt
du ∂u ∂u ∂u ∂u
ax = = + u + v + w
dt ∂t ∂x ∂y dz
dv ∂v ∂v ∂v ∂v
⇒ ay = = + u + v + w
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
dw ∂w ∂w ∂w ∂w
az = = + u + v + w
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
37
Calculul acceleraţiei vectoriale
a , a , a
Se înmulţesc componentele x y z cu versorii , j , k şi se adună:
i
a = ax i + a y j + az k =
∂u ∂v ∂w ∂u ∂v ∂w ∂u ∂v ∂w
= i + j + k + u i + j + k + v i + j + k +
∂t ∂t ∂t ∂x ∂x ∂x ∂y ∂y ∂y
∂u ∂v ∂w
+w i + j + k
∂z ∂z ∂z
Înlocuind parantezele ca derivate parţiale ale vitezei vectoriale se
obţine:
∂V ∂V ∂V ∂V
a = +u +v +w
∂t ∂x ∂y ∂z ,
∂V ∂V dx ∂V dy ∂V dz dV
a= + + + =
∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt dt
unde viteza vectorială apare ca funcţie de x, y, z şi t.
∂V
Primul termen din acceleraţia vectorială, ∂t , apare în cazul unei
mişcări nepermanente şi reprezintă variaţia vitezei vectoriale în timp în
anumite puncte fixe din spaţiu iar următorii 3 termeni reprezintă variaţia
vitezei vectoriale la deplasarea în spaţiu.
Primul termen reprezintă acceleraţia instantanee, iar ultimii 3 reprezintă
acceleraţia convectivă.
Acceleraţia obţinută anterior corespunde unei mişcări nepermanente şi
neuniforme.
dV
Dacă mişcarea este permanentă, atunci dt = 0 .
Dacă mişcarea este uniformă, atunci derivatele parţiale în raport cu una
sau mai multe variabile spaţiale sunt nule.
Mişcarea cea mai simplă, permanentă şi uniformă corespunde la a=0.
Noţiuni generale de cinematică
Curentul de fluid reprezintă o masă de fluid aflată în mişcare.
Linia de curent reprezintă înfăşurătoarea vectorilor viteză care se găsesc
la un moment dat cu originea pe curba respectivă. Altfel spus, linia de curent
este curba la care vectorii viteză corespunzători particulelor fluide sunt
tangenţi la curbă în punctele în care se găsesc particulele respective.
38
Ecuaţiile liniilor de curent
Considerând că vectorul viteză V este paralel cu diferenţiala vectorului
de poziţie se obţin :
V || dr , V ( u, v, w )
dr ( dx, dy, dz )
dx dy dz
= =
u v w ,
A = πR 2 A = bh
Perimetrul udat reprezintă lungimea conturului solid cu care fluidul se
găseşte în contact în cadrul secţiunii vii:
P = 2πR P = b + 2h
Raza hidraulică este raportul dintre secţiunea vie şi perimetrul udat.
A πR 2 R bh
Rh = = = Rh =
P 2πR 2 2h + b
39
Debitul volumic (Q ) reprezintă fluxul vectorului viteză printr-o
suprafaţă curbă deschisă:
Q = ∫ VndS
S
Q = ∫ Vn dS , unde
S
=Vn V= 1cos α Vn
Q=
t s , s
În mod analog se determină debitul masic:
m kg
Qm = s
t
precum şi debitul de greutate:
G N
QG =
t s
Circulaţia vitezei de-a lungul unei curbe deschise AB este:
B B
=Γ ∫ Vds
= ∫ V ds
t
A A
40
i j k
1 1 ∂ ∂ ∂
=ω = rotV
Vârtejul este dat de: 2 2 ∂x ∂y ∂z
u v w
41
Ecuaţia de continuitate
Ecuaţia de continuitate reprezintă principiul conservării cantităţii de
fluid aflată în curgere. Prin cantitate se poate înţelege volum, masă, greutate.
Ecuaţia de continuitate se obţine făcând un bilanţ al maselor.
Diferenţa dintre masa de fluid intrată şi cea ieşită dintr-un volum de
fluid este egală cu variaţia de masă din interior datorată variaţiei de densitate
în timp.
∂ρu
dmx =ρudxdydt − ρu + dx dydzdt
∂x
Se deduc:
42
∂ρu
dmx = − dxdydzdt
∂x
∂ρv
⇒ dm y = − dxdydzdt
∂y
∂ρw
dmz = − dxdydzdt
∂z
∂ρ
dm f = ρ + dt dxdydz
∂t
Se deduce a doua expresie a variaţiei de masă:
∂ρ
⇒ dm = dm f − dmi = ρ + dt dxdydz − ρdxdydz
∂t
∂ρ
dm = dxdydzdt
∂t
Prin egalarea celor două forme ale variaţiei de masă şi simplificare cu
∂ρ ∂ρ u ∂ρ v ∂ρ w
+ + + 0
= sau:
∂t ∂x ∂y ∂z
∂ρ
+ div ρV =0
∂t
∂ρ
În cazul unei mişcări permanente = 0 ⇒ div ρV =0
∂t
Pentru un fluid incompresibil ρ = ct ⇒ divV = 0 sau:
43
∂u ∂v ∂w
+ + =0
∂x ∂y ∂z
ce reprezintă forma extinsă a ecuaţiei ce conţine variaţiile de viteză.
mi = ∫ ρdV ,
V
iar masa finală este:
∂ρ
m f = ∫ ρ + dt dV
V
∂t
Diferenţa dintre masa finală şi cea iniţială este:
∂ρ ∂ρ
m f − mi= ∫ (ρ + dt )dV − ∫ ρdV = ∫ dV dt
V
∂t V V ∂t
Făcând bilanţul maselor, cu alte cuvinte egalând cele două forme ale
variaţiei de masă, rezultă:
∂ρ
⇒ ∫ dV dt = ∫ ρ 1V n1 dS1 − ∫ ρ 2V n 2 dS 2 dt
∂t
V S1 S2
mi = (ρSds )
∂ρS ∂ρS
m f = ρS + dt ds ⇒ m = m f − mi = dt ds
∂t ∂t
Din bilanţul maselor, rezultă:
∂ρS ∂ρVS
dsdt = − dsdt
∂t ∂s
∂ρS ∂ρVS
sau + =0 ,
∂t ∂s
45
Dacă tubul este nedeformabil:
∂S ∂ρ ∂ρVS
=0 ⇒ S + =0
∂t ∂t ∂s
∂ρ
Dacă mişcarea este permanentă: =0
∂t
∂ρVS
⇒ = 0 ⇒ ρVS = ct
∂t
⇒ Qm = ρ 1V1 S1 = ρ 2V 2 S 2 = ct
⇒ Q = V1 S1 = V 2 S 2 = ct
46
Dinamica fluidelor
47
dFm = f m ⋅ dm = f m ⋅ ρ dV = ( )
Xi + Yj + Zk ρ dxdydz
dFmx = Xρdxdydz
dFmy = Yρdxdydz
dFmz = Zρdxdydz
du 1 ∂p
+ =X - ecuaţia corespunzătoare axei Ox
dt ρ ∂x
dv 1 ∂p
+ =Y - ecuaţia corespunzătoare axei Oy
dt ρ ∂y
dw 1 ∂p - ecuaţia corespunzătoare axei Oz
+ =Z
dt ρ ∂z
du dv dw 1 ∂p ∂p ∂p
i + j+ k+ i + j + k = Xi + Yj + Zk
dt dt dt ρ ∂x ∂y ∂z
⇒
dV 1
+ gradp =
fm ecuaţia vectorială de mişcare.
dt ρ
49
Relaţia lui Bernoulli
∂u ∂u ∂u ∂u 1 ∂p
+u +v +w + =X
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x
∂v ∂v ∂v ∂v 1 ∂p
+u +v +w + =Y
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y
∂w ∂w ∂w ∂w 1 ∂p
+u +v +w + =Z
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z
∂u ∂v ∂w
= = =0
∂t ∂t ∂t
dx dy dz
= =
u v w
∂U ∂U ∂U
⇒ Xi + Yj + Zk =− i+ j+ k
∂x ∂y ∂z
50
∂U ∂u ∂u ∂u 1 ∂p ∂U
X =− u +v +w + =−
∂x ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂x
∂U ∂v ∂v ∂v 1 ∂p ∂U
Y =− ⇒ u +v +w + =−
∂y ∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂y
∂U ∂w ∂w ∂w 1 ∂p ∂U
Z =− u +v +w + =−
∂z ∂x ∂y ∂z ρ ∂z ∂z
∂u ∂u ∂u 1 ∂p ∂U
u dx + v dx + w dx + dx = − dx
∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂x
∂v ∂v ∂v 1 ∂p ∂U
u dy + v dy + w dy + dy = − dy
∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂y
∂w ∂w ∂w 1 ∂p ∂U
u dz + v dz + w dz + dz = − dz
∂x ∂y ∂z ρ ∂z ∂z
Prin prelucrarea celei de-a doua condiţii se obţine sistemul:
u ⋅ dy = v ⋅ dx
u ⋅ dz = w ⋅ dz
v ⋅ dz = w ⋅ dy
∂u ∂u ∂u 1 ∂p ∂U
⇒ u dx + u dy + u dz + dx = − dx
∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂x
∂u ∂u ∂u 1 ∂p ∂U
u
⇒ dx + dy + dz +
ρ ∂x dx = − dx
∂x ∂y ∂z ∂x
51
1 ∂p ∂U
u ⋅ du + dx = − dx
ρ ∂x ∂x
1 ∂p ∂U
⇒ v ⋅ dv + dy = − dy
ρ ∂y ∂y
1 ∂p ∂U
w ⋅ dw + dz = − dz
ρ ∂z ∂z
V = V ( u , v, w )
V2 1
0
d + dp + dU =
2 ρ
- pentru fluide incompresibile ρ = ct
- pentru fluide care se află în câmp gravitaţional U = gz , ρ ⋅ g = γ
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale anterioare şi înlocuire se obţine:
52
V2 1 V2 p
2 ρ∫
+ dp + gz =
ct ⇒ + + gz =
ct
2 ρ
şi prin împărţire la acceleraţia gravitaţională g:
V2 1 p 1 1
⇒ + + gz =ct
2 g ρg g
V2 p
⇒ + +z=ct - relaţia lui Bernoulli
2g ρ g
V12 p1 V22 p2
ρ⋅g =γ , + + z1 = + + z2
2g γ 2g γ
-linia energetică
-linia piezometrică
-linia de curent
54
Impulsul unei particule fluide este dm ⋅ V .
- pentru ρ = ct ⇒ impulsul este: ρ dV ⋅ V = ρ ⋅ VdV
unde dV reprezintă diferenţiala volumului de fluid iar V este viteza vectorială.
Momentul cinetic al unei particule fluide este:
r × dm ⋅V = r × ρV ⋅ dV
Prin analogie cu formulele din mecanica clasică prezentate anterior şi
valabile pentru sisteme de corpuri solide se deduc formulele valabile pentru
fluide.
Impulsul total al întregului volum de fluid este:
∫V
ρVdV
Teorema impulsului devine:
d
dt ∫V
ρVdV = ∑ e
F
Teorema momentului cinetic devine:
d
dt ∫V
∑ Me
r × ρVdV =
55
Variaţia forţelor de impuls este egală cu suma forţelor exterioare ce
acţionează asupra volumului de fluid V.
V2 şi V1 - reprezintă viteza de ieşire, respectiv intrare în volumul V de fluid
de control.
Fp1 şi Fp 2 - forţele cu care fluidul îndepărtat acţionează asupra fluidului din
volumul V.
Fg - forţa de greutate a fluidului considerat.
Fe - forţa cu care pereţii solizi acţionează asupra fluidului din volumul V.
Se poate face înlocuirea:
Fe = − R (R este forţa cu care fluidul acţionează asupra pereţilor.)
Teorema momentului cinetic se obţine prin înmulţirea cu vectorul de
poziţie corespunzător a fiecărui termen din teorema impulsului:
( )
ρ Q r2 × V2 − r1 × V1 = rp1 × Fp1 + rp 2 × Fp 2 + rg × Fg + re × Fe
Din teorema impulsului se deduce modulul forţei Fe sau a lui R şi din
teorema momentului cinetic se determină vectorul de poziţie re.
Cunoscând modulul forţei şi punctul său de aplicaţie, problema se
consideră rezolvată.
EXEMPLE PRACTICE:
56
Dacă sensul vectorilor coincide cu sensul axelor, atunci vectorii îşi
menţin acelaşi semn în teorema impulsului.
„Se proiectează” teorema impulsului pe cele două axe şi rezultă:
ρ Q (V2 cos α − V1 ) = Fp1 − Fp 2 cos α − Rx :Ox
ρ Q ( −V2 sin α ) = Fp 2 sin α − Ry :Oy
Deoarece cotul este în plan orizontal şi are secţiunea transversală
Q
constantă, atunci V = = ct ; dacă z = ct ⇒ p=ct ⇒ V= V=
1 V
S 2
V=ct
⇒ p1 = p 2 = p
Q= V ⋅ S ; F p = p ⋅ S
⇒ Rx = ρ QV (1 − cos α ) + Fp (1 − cos α ) = ( ρQV + F ) (1 − cos α )
p
= ( ρV 2 S + pS ) (1 − cos α ) > 0
Ry =ρ QV sin α + Fp sin α =( ρV 2 S + pS ) sin α > 0 ⇒
Forţa de impuls cu care apa acţionează asupra cotului de conductă este:
R = R x2 + R y2
În cazul unor valori mari ale parametrilor de curgere, debit şi presiune,
această forţă poate atinge valori foarte mari, de ordinul tonelor forţă şi ca
urmare trebuie luate măsuri practice pentru stabilitatea instalaţiei, de exemplu
ancorarea corespunzătoare a cotului de conductă.
( )
ρ Q V2 − V1 =
−R
Rx ρ ( QV − =
= 0 ) ρ QV
Q
=Rx ρ QV − 2 V cos α
2
= ρ QV (1 − cos α )
α → 0 ⇒ cos α → 1 ⇒
Rx → 0
58
Dinamica fluidelor reale
59
Se deschide robinetul (6) şi se introduce colorant prin acul injector.
La viteze şi debite mici, colorantul are aspectul din prima figură şi
corespunde unui regim laminar.
Particulele de fluid au o singură componentă de viteză.
Fluidul curge în straturi, nu există
schimburi de particule şi de impuls între
straturile de fluid.
Se deschide în continuare robinetul (6)
până se observă oscilaţii aleatorii ale
firului de colorant ca în a doua figură ce
corespunde unui regim tranzitoriu.
60
În cadrul fiecărui regim de curgere se măsoară volumul de apă scurs
într-un anumit timp şi rezultă debitul volumic:
V
Q = unde V reprezintă volumul de fluid scurs în mensura
( debit ) t
gradată (8).
Q Q 4Q 4Q D
Q =V S V= = = Re =
⇒ 2
S π D π D2 ⇒
( sectiune ) π D2 ν
4
4Q
⇒ Re = ,
π Dν
V fiind viteza medie din secţiunea transversală curgerii.
Aceasta reprezintă a doua formă a numărului Reynolds.
V= V + V '
61
hl ht
Jl = J t = tgα = > Jl
l l
62
− ∫ npdS =
Fp = − ∫ gradpdV
S V
Fτ = ∫ τ tdS
S
du
Fτx = ∫ τ x dS τ x =η
S dn
du
⇒ Fτx = ∫ η dS
S
dn
du
= η∫ dS = η ∫ n ⋅ gradu ⋅ dS = η ∫ divgradu ⋅ dV = η ∫ ∆u ⋅ dV
S
dn S V V
Fτx = η ∫ ∆u ⋅ dV
S
⇒ Fτy = η ∫ ∆v ⋅ dV
V
Fτz = η ∫ ∆w ⋅ dV
V
Prin înmulţirea ecuaţiilor cu versorii celor trei axe şi adunarea relaţiilor
membru cu membru se obţine expresia forţei de vâscozitate:
( )
⇒ Fτ= Fτ x i + Fτ y j + Fτ z k= η ∫ ∆ui + ∆vj + ∆wk ⋅ dV= η ∫ ∆V ⋅ dV
V V
63
dV 1
+ gradp= f m + υ∆V
dt ρ
ce reprezintă ecuaţia vectorială de mişcare a fluidului.
du 1 ∂p
+ = X + υ ⋅ ∆u
dt ρ ∂x
dv 1 ∂p
+ = Y + υ ⋅ ∆v reprezintă sistemul de ecuaţii de mişcare.
dt ρ ∂y
dw 1 ∂p
+ = Z + υ ⋅ ∆w
dt ρ ∂z
V12 p1 V22 p2
+ + z1 = + + z2 + hr
2g γ 2g γ
ce se determină în mod similar cu cazul curgerii fluidului ideal şi în care hr
reprezintă pierderea de sarcină hidraulică totală între punctele 1 şi 2.
64
Se consideră mişcarea permanentă şi prin explicitarea celor trei
laplaciani din sistemul precedent se obţine sistemul extins:
∂u ∂u ∂u 1 ∂p ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
u +v +w + = X + υ 2 + 2 + 2
∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂x ∂y ∂z
∂v ∂v ∂v 1 ∂p ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v
u +v +w + = Y + υ 2 + 2 + 2
∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂x ∂y ∂z
∂w ∂w ∂w 1 ∂p ∂2w ∂2w ∂2w
u +v +w + = Z + υ 2 + 2 + 2
∂x ∂y ∂z ρ ∂z ∂x ∂y ∂z
65
Din ultima ecuaţie, prin integrare, se obţine repartiţia de presiuni:
∂p
Considerând situaţia cea mai simplă, = 0 , din prima ecuaţie:
∂x
∂ 2u
⇒ =0
∂z 2
∂u
= C1 ⇒ u = C1 z + C 2
∂z
z = 0 ; u = −U 2 − U 2 = C2 U1 + U 2
C1 =
z = h ; u = U1 U 1 = C1 h + C 2 h
U1 + U 2
u= z − U 2 - formula pentru viteză.
h
66
Pierderi de sarcină hidraulică
68
Mişcarea laminară a fluidelor reale în conducte circulare
şi canale
69
Calculul efortului tangenţial se efectuează pornind de la formula lui
Newton:
du p − p2 p − p2
τ =η = η2 1 ⋅r = 1 r
dr 4ηl 2l
Când raza curentă r devine egală cu raza interioară a conductei r0
frecările devin maxime la contactul cu suprafaţa solidă şi ca urmare:
p1 − p 2
τ max = ⋅ r0
2l
70
Teoria stratului limită
Stratul limită este stratul de fluid din imediata vecinătate a unui corp
solid în care se manifestă foarte intens efectul eforturilor tangenţiale şi în care
se produce o variaţie accentuată a vitezei fluidului.
figura b
figura a
71
Figura a corespunde curgerii fluidului ideal.
Fluidul care vine iniţial cu o energie cinetică spre punctul A, pe măsura
apropierii de acest punct îşi transformă energia cinetică în energie de presiune.
Apoi fluidul alunecă fără frecări pe conturul solid până în B, unde are din nou
o energie cinetică maximă şi energie de presiune nulă. Lucrurile se petrec în
continuare simetric, iar la depărtarea de corp energia de presiune se
transformă din nou în energie cinetică. Fluidul evoluează fără frecări pe contur
astfel încât energia îşi menţine valoarea maximă iniţială.
Figura b corespunde curgerii fluidului real.
Energia cinetică se transformă în energie de presiune către punctul A; se
deplasează fluidul cu frecări până în B, în care viteza scade şi apoi către D,
astfel încât în D nu mai are viteză suficientă pentru a urma conturul solid al
corpului. Fluidul întâlneşte o zonă de presiune ridicată şi ca urmare se produce
desprinderea fluidului de corpul solid.
Ca urmare particula fluidă este împinsă către curentul de fluid exterior.
Acesta reintroduce particula fluidă în stratul limită şi se formează astfel un
vârtej care evoluează către aval, formându-se aşa numitele dâre hidrodinamice
sau aerodinamice (care se mai numesc şi dâre turbionare).
În mod practic, pentru a obţine corpuri cu coeficienţi de rezistenţă la
înaintare mici, se determină experimental repartiţia de presiuni pe suprafaţa
exterioară a corpului, se calculează integrala presiunii pe întreaga suprafaţă şi
se determină în final coeficientul de rezistenţă la înaintare.
Se modelează suprafaţa exterioară, experimental sau prin simulare
numerică cu calculatorul, până la obţinerea coeficientului de rezistenţă la
înaintare minim.
Condiţia de desprindere a stratului limită
72
Mişcarea turbulentă a fluidelor reale
Este tipul de mişcare cel mai des întâlnit în practică deoarece cerinţele
actuale de debit şi viteză sunt mari.
Conform prezentării anterioare de la experienţa lui Reynolds, din punct
de vedere optic se observă un transfer de particule între straturile de fluid,
amestec ce devine mai pronunţat odată cu creşterea debitului. Apar diverse
vârtejuri ce evoluează împreună cu fluidul spre aval.
Din punct de vedere cinematic apar pulsaţii de viteză după direcţii
diferite de direcţia curgerii, pulsaţii ce sunt cu atât mai intense cu cât
turbulenţa este mai avansată, respectiv numărul Reynolds mai mare.
Din punct de vedere energetic regimul de curgere turbulent este cel mai
dezavantajos, deoarece pierderile de energie cresc în funcţie de agitaţia
fluidului. Din acest motiv, din punct de vedere practic, cu cât curgerea se
realizează la o viteză mai mică, cu atât pierderile de energie scad.
Componentele vitezei vectoriale şi presiunea se pot exprima în funcţie
de o valoare medie a mărimii respective şi de o pulsaţie, notată cu prim. Astfel
se obţin valorile instantanee ale componentelor de viteză şi presiunii:
u= u + u′
v= v + v′
w= w + w′
p= p + p′
Datorită acestor pulsaţii de viteză apare un efort tangenţial suplimentar
ce frânează fluidul, în afara efortului dat de legea lui Newton şi care a fost
exprimat la proprietatea de vâscozitate.
Se obţine un efort total, provocat atât de efectul vâscozităţii cât şi al
pulsaţiilor turbulente:
du
τ = η − ρu′v′
dy
Termenul −ρu′v′ este pozitiv deoarece la o tendinţă de deplasare
spontană către axa Ox, u′ >0, trebuie să vină fluidul dinspre axa Oy de
exemplu, deci v′ <0.
La micşorarea debitului până la încetarea agitaţiei turbulente, pulsaţiile
u=′ v=′ 0 şi atunci se regăseşte doar efortul ce frânează fluidul în cadrul
mişcării laminare.
Un alt efect al pulsaţiilor turbulente este aplatizarea distribuţiei de
viteze într-o conductă. Particulele cu viteză mai mare din straturile centrale
trec în straturile periferice şi le accelerează. Şi invers, particulele mai lente
trec în straturile mai rapide şi le frânează. Lângă peretele conductei, curgerea
se produce totuşi cu viteză mai redusă şi ca urmare se regăseşte totdeauna o
73
zonă periferică de curgere laminară, chiar dacă în zona centrală a conductei
curgerea este turbulentă.
du 1 ∂p
+ = X + υ ⋅ ∆u + A(u′, v′, w′)
dt ρ ∂x
dv 1 ∂p
+ = Y + υ ⋅ ∆v + B(u′, v′, w′)
dt ρ ∂y
dw 1 ∂p
+ = Z + υ ⋅ ∆w + C (u′, v′, w′)
dt ρ ∂z
unde termenii ce conţin pulsaţiile turbulente se exprimă în funcţie de eforturile
tangenţiale turbulente:
1 ∂ ∂ ∂
A(u′, v=
′, w′) [ (−ρu′u′) + (−ρv′u′) + (−ρw′u′)]
ρ ∂x ∂y ∂z
1 ∂ ∂ ∂
B(u′, v=′, w′) [ (−ρu′v′) + (−ρv′v′) + (−ρw′v′)]
ρ ∂x ∂y ∂z
1 ∂ ∂ ∂
C (u′, v=
′, w′) [ (−ρu′w′) + (−ρv′w′) + (−ρw′w′)]
ρ ∂x ∂y ∂z
Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii anterior sunt necesare 7 ecuaţii
deoarece sistemul conţine 7 necunoscute, trei componente de viteză, trei
pulsaţii de viteză şi presiunea.
Se poate completa sistemul se ecuaţii de mişcare cu ecuaţia de
continuitate scrisă pentru un fluid compresibil sau incompresibil, după caz.
Pentru pulsaţiile de viteză se pot folosi teorii semiempirice sau se pot
utiliza formule statistice.
Se pot preciza totodată diverse conditii iniţiale, în cazul în care mişcarea
fluidului este nepermanentă, sau condiţii la limită pentru cazuri concrete de
curgere. Pentru cazuri generale de curgere, sistemul se integrează numeric.
74
Mişcările efluente ale fluidelor
Se aplică relaţia lui Bernoulli între punctele (1) şi (2) pentru un fluid
real. Deoarece fluidul este real apar pierderi de energie.
Se calculează pierderile locale de sarcină hidraulică la ieşirea prin
orificiu în funcţie de coeficientul de pierdere locală de sarcină ξ cu formula:
V22
he= ξ ⋅
2g
Prin înlocuire în relaţia lui Bernoulli se obţine:
V12 p1 V22 p2
+ + z1 = + + z2 + he
2g γ 2g γ
75
z1 = h
S1 este mare
Q
Q= ct= V1S1 ⇒ V1 = este mică ⇒ V12 ≅ 0
S1
p1 − patm
- în cazul unui gaz h = 0 ⇒ V2 = 2 g ⇒
γ
p1 − patm
V2 = 2
ρ
Debitul volumic se obţine utilizând ecuaţia de continuitate:
Ac
Q = V2 ⋅ S2 = V2 ⋅ Ac = V2 ⋅ A ⋅
A
Ac
Se face notaţia: = ε numit coeficientul de strangulare al secţiunii.
A
p − p atm
Q = µA ⋅ 2 g 1 + h
γ
76
Cu cât presiunea gazului din rezervor situat deasupra lichidului p1 este
mai mare, eventual adâncimea lichidului din rezervor h este mai mare, cu atât
se evacuează din rezervor un debit mai mare de lichid.
În funcţie de modul de prelucrare al orificiului, coeficientul de debit se
poate mări şi ca urmare debitul evacuat creşte.
dS = b(z ) ⋅ dz
dQ= V ⋅ dS
dQ = ϕ 2 gz ⋅ b(z ) ⋅ dz
H2 H2
Q = ∫ ϕ 2 gz ⋅ b(z ) ⋅ dz = ϕ ∫ 2 gz ⋅ b(z ) ⋅ dz
H1 H1
b(z ) = B = ct
1
H2
Q = ϕB 2 g ∫ z dz 2
H1
2 3
⇒ Q = ϕB 2 g ( H 2 − H 1 ) 2
3
77
Calculul timpului de golire al unui rezervor
dV = Qdt = − A(z ) ⋅ dz
µA0 2 gz dt = − A(z ) ⋅ dz
1 A(z )
dt = − ⋅ dz
µA0 2 g z
T 1 o A(z ) 1 H A(z )
⇒ ∫o
dt = −
µA0 2g
∫
H
z
⋅ dz ⇒ T =
µA0 2g
∫
0
z
⋅ dz
2
1 2 D
⇒ T = H
µ g d0
Rezolvare
79
Acelaşi volum se poate exprima prin debitul evacuat:
dV = Qdt = µS 2 gzdt
Se obţine:
µS 2 gzdt = − S ( z )dz
S ( z )dz
respectiv: dt = −
µS 2 gz
şi integrând, similar cu cazul general prezentat anterior, rezultă timpul de
golire:
1 H S ( z ) dz
µS 2 g ∫0
T=
z
În particular, pentru rezervor cilindric cu diametrul D şi orificiu circular
cu diametrul d, se obţine:
πD 2
1 H
4 dz 1 ( D ) 2 2 H
2 ∫0
= T =
πd z µ d g
µ 2g
4
formulă obţinută şi în cazul general anterior.
80
Rezolvare
4 ( ztg α + R1 ) 2
dt = − dz
µ 2 gd 2 z
2 2 2
4 0 z tg α + 2 zR tg α + R
µ 2 gd 2 ∫H
T= − 1 1
dz
z
4 2 1 52 2 2 32 2
1
=T ( H tg α + H R1tg α + R1 H 2
)
µ gd 5
2
3
4 2H 1 2 2 2
=T ( H tg α + HR1tgα + R12 )
µd 2 g 5 3
81
2.2. Aceeaşi problemă pentru vasul tronconic de mai jos.
Rezolvare
82
1 3
2 2 2 4 2 52 2
=T (2 R1 H − R1H tg α + H tg α)
2 2
µ gd 2 3 5
4 2H 2 2 1
T
= ( R1 − R1Htgα + H 2tg 2α )
µd 2 g 3 5
Rezolvare
83
2 2 tg α 2 0 32
µ g d ∫H
T= − ( ) z dz
4 2 tg α 2 52
T= ( ) H
5µ g d
4 2 H Htgα 2
T= ( )
5µ g d
Rezolvare
84
d2 g
µ zdt = −(2 R1 z − z 2 )dz
2 2
Se separă variabilele:
2 2 2R1 z − z 2
dt = − 2 dz
µd g z
şi prin integrare de la t = 0 la timpul final de golire T rezultă:
1 3
2 2 0
T= − 2
µd g 1 ∫2 R
(2 R1 z − z 2 )dz
2
3
2 2 4 2 52 R1 2 2 8 2 52 8 2 52 64 5
=T ( R1 z − =
2
z )0 ( R1 − = R1 ) R1 2
µd 2 g 3 5 µd 2 g 3 5 15µ d g
2
64 R1 R1 2
T= ( )
15µ g d
Rezolvare
85
Mişcarea permanentă în conducte sub presiune
Se deosebesc:
86
1.determinarea diametrului (D)
- pentru pierderea de
sarcină din cazul concret
considerat se alege în final
din grafic Ds tan dard ≥ Di
V2 l V2 V2 V2
H= λ + ξi + ξc + ξe
2g D 2g 2g 2g
V2 l
⇒ λ + ξ i + ξ c + ξ e= H
2g D
de unde se deduce expresia vitezei de curgere pe traseu:
2 gH
V=
l
λ + ξi + ξ c + ξ e
D
şi deci debitul sifonat din rezervorul A în rezervorul B este:
π D2
Q= V ⋅ S ⇒ Q= V ⋅
4
88
Calculul conductelor lungi
Analogia electro-hidraulică
- circuitul serie
I = ct ⇒ circuitul serie Q = ct
electric U = ∑U i hidraulic hd = ∑ hd i
i i
- circuitul paralel
I = ∑ Ii ⇒ circuitul paralel Q = ∑ Qi
i i
electric U = ct hidraulic hd = ct
Conducte lungi montate în serie:
VA2 p A VB2 pB
+ + zA = + + z B + hd
2g γ 2g γ
- în A şi B Q = ct ⇒ V=
A V=
B ct
D = ct ⇒ S = ct
li
⇒ H = hd ⇒ H = 0.0826λ i Qi5 ⇒ Qi ⇒
Di5
90
Aplicaţii la calculul conductelor
Rezolvare
91
Pentru a evita apariţia unor presiuni înalte pe parcurs ( ∆H =800m ),
este oportun să fracţionăm puterea cerută într-un anumit număr de staţii de
pompare dispuse pe parcurs.
Merită comentat în final că termenul cinetic este neglijabil:
V2 1,252
= = 0,08m
2 g 2 * 9,81
deci aproximaţia iniţială a fost justificată.
Rezolvare
92
3. Să se determine presiunea p1 necesară în secţiunea amonte a unei
conducte orizontale de lungime l = 90 km şi diametru interior D = 1 m pentru
a transporta un debit volumic Q = 360 m3/h cu vâscozitatea cinematică
ν=1,2*10-4m2/s şi greutatea specifică γ = 8500 N/m3, presiunea p2 în secţiunea
aval fiind de 1 at.
Rezolvare
Q 4Q 4 360
= V= = = 0,127 m / s
S πD 2 π *12 3600
Se calculează numărul Reynolds:
VD 0,127 *1
Re
= = = 1058,33 <2300
υ 1,2 *10−4
deci regimul de curgere este laminar şi coeficientul pierderilor liniare de
sarcină hidraulică este:
64
λ=
Re
Pierderea de sarcină liniară sau distribuită se poate determina cu:
l V2
h= λ
D 2g
Deoarece conducta este orizontală şi de diametru constant, termenii ce
conţin cota şi viteza din relaţia lui Bernoulli se simplifică şi rezultă căderea de
presiune pe tot tronsonul ca funcţie de pierderea de sarcină liniară:
64 l V 2 32 γlV υ
∆p =γh =γ =
Re D 2 g g D 2
93
APLICAŢIE COMPLEXĂ
→ → →
Se consideră un fluid ce curge cu viteza V = (5x-2y) i + (4x-3y) j +
→
(2y-2z) k la presiunea p = - 9x + 3y + 2z .
Răspunsuri.
1. Deoarece V = ui + vj + wk şi observând forma iniţială a vitezei se
obţin:
u = 5x - 2y , v = 4x – 3y , w = 2y – 2z .
94
∂ ∂ →
∂ ∂ →
∂
=[ (2y-2z)- (4x – 3y)] i +[ (5x – 2y) - (2y – 2z)] j +[ (4x – 3y)-
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x
∂ →
→ →
(5x-2y)] k = 2 i + 6 k
∂y
→
rot V ≠ 0 , deci fluidul se roteşte.
dρ
+ ρdivV = 0 + 0 = 0
dt
Având în vedere rezultatele finale de la ecuaţia de continuitate, se
consideră că debitul volumic se conservă.
V= u 2 + v 2 + w2 = (5 x − 2 y ) 2 + (4 x − 3 y ) 2 + (2 y − 2 z ) 2 =
= 25 x 2 − 20 xy + 4 y 2 + 16 x 2 − 24 xy + 9 y 2 + 4 y 2 − 8 yz + 4 z 2 =
= 41x 2 + 17 y 2 + 4 z 2 − 44 xy − 8 yz
95
7. Variaţia presiunii se determină utilizând operatorul de derivare
corespunzător unui scalar:
∂p → ∂p → ∂p → → → →
grad p = i + j + k =-9 i +3 j +2 k
∂x ∂y ∂z
Se deduce că:
∂p
=-9
∂x
deci presiunea se modifică mai mult după direcţia axei Ox, scade în sensul
axei, sau, altfel spus, creşte în sens invers axei Ox.
πD 2 π
Q = V A SA = VA = 10 m3/s.
4 4
π
Qm = ρ VA SA = 1000 10 = 250 π 10 kg/s.
4
π
QG = γ VA SA = 9810 10 = 2452,5 π 10 N/s.
4
→ → → → → → →
V = (5 - 6) i + (4 - 9) j + 6 k = - i -5 j + 6 k
B
96
Maşini hidraulice
Se deosebesc:
m3 l
1.debitul volumic Q , sau , (1 m3 = 103 litri )
s s
Vr2 pr Va2 pa
2. sarcina pompei: H p = ( + + zr ) − ( + + za ) , [ m ]
2g γ 2g γ
3. puterea utilă: Pu = ρgQH p , [ W ] sau [ kW ]
4. puterea consumată: Pc , [ W ] sau [ kW ]
Pu
5. randamentul pompei: η =
Pc , [ % ] , η < 1
97
Generatorul magneto-hidrodinamic
98
Cheltuielile de intreţinere sunt mici deoarece nu există piese în mişcare.
Energia termică a fluidului ce iese din generatorul magneto-
hidrodinamic este folosită în continuare într-o centrală clasică crescând
randamentul instalaţiei.
Electronii din plasmă care ajung la electrodul K trec prin rezistenţa
electrică a consumatorului şi ajung din nou în plasmă prin electrodul A,
conform figurii:
99
Bibliografie
100