Curs 2

CE ESTE LOGICA?
„Logica” poate fi definită la modul general ca
artă a definirii şi a gândirii.

Mai exact şi pentru scopul acestei discuţii,

ea este un sistem, o metodă şi un
instrument de analiză a enunţurilor,
care se numesc propoziţii, şi pentru
determinarea validităţii concluziilor extrase
din acele propoziţii.
 Ce sunt cuvintele?
Definirea e importantă pentru că nu putem
defini (cunoaşte) ceva ce nu putem gândi.
Desigur, pentru a defini ceva e nevoie să
folosim cuvinte. Dar sunt probleme şi cu
cuvintele. Ce sunt cuvintele, până la
urmă?
Pentru a răspunde la această întrebare
trebuie să mergem puţin înapoi.
 Ce sunt conceptele?
Primul pas în orice căutare a cunoaşterii
este întrebarea „Ce este aceasta?”

Când punem această întrebare, ne

concentrăm atenţia asupra lucrului pe care
îl investigăm şi ne folosim simţurile pentru
a aduna informaţii despre lumea
exterioară.
Simţurile noastre (vederea, auzul, pipăitul,
gustul şi mirosul) sunt departe de a fi
perfecte. Nu numai că vederea noastră e
limitată la o bandă îngustă a spectrului (nu
putem vedea în gama ultravioletă sau a
razelor X, de exemplu), dar majoritatea
păsărilor văd mult mai bine decât noi.
Câinii aud şi miros lucruri pe care noi nu le
putem auzi şi mirosi.

Adevărul este că nu suntem optim echipaţi

pentru a percepe lumea exterioară.
Simţuri
Dar lumea se înfăţişează constant simţurilor
noastre, în toate aspectele, acţiunile şi
relaţiile sale.

Suntem în mod constant supuşi unei game

largi de stimuli de toate felurile, dintre
care pe unii îi percepem iar pe alţii nu.
Stimuli
Dacă nu ar exista abilitatea creierului nostru
de a ecrana majoritatea acestor informaţii
senzoriale copleşitoare şi de a selecta în
câmpul conştiinţei numai o mică parte a
stimulilor disponibili, ar fi foarte dificil să
funcţionam în lume.
Contrar a ceea ce poate vi s-a spus, creierul
vostru nu este ca un burete; mai degrabă,
este ca un filtru. Informaţiile limitate de care
putem dispune şi pe care le putem utiliza nu
sunt, desigur, însuşi lucrul perceput.
Deci cum putem „cunoaşte” ceva?
Interacţionăm cu lumea (o cunoaştem) prin
agregarea, sintetizarea şi interpretarea
experienţei noastre şi informaţiilor despre
lucruri „particulare”, singurele de care suntem
conştienţi – prin observaţie, din informaţii, prin
inferenţe, deducţii sau analogii.
Apoi adunăm lucrurile particulare într-o schemă
sau într-o matrice sau într-o grilă (cum vreţi să îi
spuneţi) pe care o putem aplica peste
evenimente, pentru a înţelege, a stabili
raporturile şi a prezice consecinţele probabile
ale unor asemenea evenimente şi ale acţiunilor
sau non-acţiunilor cu care le răspundem.
Cu alte cuvinte, abstractizăm un set de idei
despre lume, urmare a experienţelor noastre.
Cunoaştem, aşadar, sub
forma unui concept
elaborat pe baza
percepţiilor noastre
asupra lucrurilor.

Gândim în concepte, nu
în cuvinte.
 Ce este semnul?

Un semn este ceva ce reprezintă altceva

decât pe sine însuşi unei puteri de
gândire.
Dacă o fiinţă umană normală vede fum, ea este silită
să presupună că există un foc (sau cel puţin
căldură) asociată cu fumul.
La fel, faptul de a auzi tunetul produce o conexiune
naturală cu fulgerul (şi invers).
Aceste lucruri care reprezintă altceva decât ele însele
pentru toţi oamenii, indiferent de limbă, se numesc
semne „naturale”.
Dar semnele care ne preocupă mai mult nu
sunt naturale. Sunt „convenţionale”.

Un semn convenţional este unul al cărui

înţeles este determinat în mod arbitrar de
un grup de oameni.
De exemplu, un semafor (indiferent
dacă luminează roşu, galben sau
verde) nu are nici un înţeles în sine.
Noi am decis în mod arbitrar că
roşu înseamnă stop, galbenul
înseamnă atenţie, iar verdele –
porneşte. Ideea este că obiectul
(semaforul) nu are nici un înţeles în
sine şi pentru sine. El are înţeles
numai pentru că noi am decis şi am
căzut de acord între noi că acest
semn va reprezenta conceptele de
stop, atenţie sau porneşte, în
funcţie de culoarea luminată.
 Cuvintele – semne convenţionale
Cuvintele reprezintă altceva decât pe ele însele,
ceva arbitrar desemnat printr-o înţelegere dintre
oamenii care folosesc limbajul comun. Dar
conceptele reprezentate de cuvinte sunt semne
naturale. Desigur, sistemul de simboluri folosit
trebuie cunoscut pentru a înţelege conceptele
exprimate. Aici este folosit alfabetul roman (un
alfabet) pentru a exprima concepte comunicate
în limba română. Aş putea folosi acelaşi alfabet
pentru a exprima, fonetic, sunetele conceptelor
în limba rusă, dar ruşii folosesc o variantă a
alfabetului roman (alfabetul chirilic) în
comunicarea lor scrisă.
Dacă tot suntem aici, vă reamintesc că numerele
sunt semne. Sistemul nostru de simboluri
numerice îşi are originea probabilă în India şi a
fost preluat de arabi, care ni l-au dat şi nouă. Nu
poţi decât să le acorzi tot respectul arabilor! Ştiţi
cum sunt cifrele romane. Imaginaţi-vă cum ar fi
să facem cu ele fracţii.
Sistemul (codul) de cifre arabe este o realizare
enormă. Să vă spun geneza lui. Indiferent cine a
ghicit acest sistem, a fost un geniu. În primul
rând, acea persoană a luat un semn natural (un
unghi) şi l-a folosit pentru a reprezenta un
număr. Priviţi cifra 1. Observaţi că are un cârlig
în vârf. Are un unghi, şi acesta reprezintă
cantitatea „unu”. Simbolul pentru cifra 2 arăta
iniţial ca un Z. Observaţi că are două unghiuri,
care semnifică cantitatea „doi”.
La origine, numerele arătau cam aşa:
Realizarea supremă a sistemului rămâne
însă semnul său pentru „zero” (un cuvânt
arab, de altfel).
Un zero nu are unghiuri şi de aceea nu
reprezintă nici o cantitate în acea poziţie.

Elegant, nu vi se pare?
 Necazul cu cuvintele...
Toate regulile pe care le vom discuta sunt
enunţate în cuvinte ale limbii române. Vă rog să
ţineţi minte că cuvintele pe care le folosim într-o
conversaţie normală, ca şi în enunţul unei legi,
sunt în sine nişte simboluri alunecoase. Toate
cuvintele sunt limitări sau calificări date
realităţii; toate reprezintă (semnifică) altceva
decât pe ele însele. Este în natura acestor
semne să fie limitate în capacitatea lor de a
comunica limpede. Ele pot, în acelaşi timp, să
exagereze sau să minimalizeze conceptele pe
care încearcă să le exprime.
 Să luăm un exemplu.
În timp ce scriu, pisica mea, Feishida, face tot
posibilul să mă distragă, tolănindu-se pe
tastatură. Când folosesc cuvântul „pisică”,
descriu o întreagă specie de animale, căreia
Feishida îi este reprezentant particular.
Cuvântul „pisică” este, în acest sens, metaforic. În
acelaşi timp, folosirea cuvântului „pisică”
minimalizează realitatea (este „metonimic”)
pentru că nu îţi spune nimic despre această
pisică anume (de exemplu, că are blăniţa neagră
şi lucioasă şi ochii de culoarea chihlimbarului).
 Un alt exemplu
Acelaşi cuvânt poate însemna mai multe lucruri:

„parchet” poate însemna un tip de pardoseală, o

instituţie judiciară sau o porţiune dintr-o pădure
în curs de exploatare.
 Concluzii

Cuvintele în sine nu sunt decât simboluri.

Ele sunt simple sunete sau semne pe hârtie,

ce au înţeles numai dacă atât vorbitorul /
scriitorul, cât şi ascultătorul / cititorul
descifrează fluent codul limbajului folosit.
Când auziţi sau vedeţi cuvintele pe care eu
le-am ales, fiecare activează în mintea
voastră (dacă l-aţi auzit sau l-aţi citit în
felul în care l-am rostit sau l-am scris) un
concept care ar trebui să fie, dar s-ar
putea să nu fie, similar cu conceptul pe
care am dorit să îl comunic.
Voi aţi transpus cuvântul în conceptul
vostru despre ce credeţi că cuvântul
îmseamnă sau sugerează.
Pentru a fi precişi, trebuie să ne definim
termenii.

Semnele cuvinte sunt indispensabile

comunicării. Ele sunt cărămizile oricărei
propoziţii.
Cuvintele şi conceptele nu sunt acelaşi
lucru. Cuvintele sunt inevitabil semne
imperfecte care ţin locul conceptelor.

Comunicarea reuşită cere împărtăşirea de

concepte care, în schimb, sunt
dependente de precizia folosirii cuvintelor.

Este de aceea imperativ să înţelegeţi cum

să definiţi cuvintele.
Vă mulţumesc pentru atenţie!

 Brînduşa Gorea (2012)

Apropos!
Dacă vă mai îndoiţi că gândim în
concepte, cum vă explicaţi că spunem
în română mulţumesc,
în italiană grazie,
în franceză merci,
iar în rusă spaciba?

Nu e evident?!
Conceptul de „a mulţumi” este acelaşi,
deşi limbile (codurile) sunt diferite!