Sunteți pe pagina 1din 4

Cum comunicăm?

Dan Sperber, in John Brockman & Katinka Matson (Eds.), How things are: A science
toolkit for mind. New York: Morrow, 1995, pp. 191-199.

A comunica. Noi, oamenii o facem tot timpul şi de cele mai multe ori o facem pur şi
simplu, fără să ne gîndim la asta. Vorbim, ascultăm, scriem, citim – aşa cum faci tu acum
– sau desenăm, mimăm, dăm din cap, arătăm cu degetul, ridicăm din umeri şi, într-un fel
sau altul, reuşim să ne facem gîndurile cunoscute unii altora. Desigur, există momente
cînd ni se pare că a comunica este ceva dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat. Totuşi,
prin comparaţie cu alte fiinţe vii, sîntem surprinzători de buni la aşa ceva. Alte specii,
dacă chiar comunică, au un repertoriu îngust de semnale, pe care la folosesc pentru a
transmite iar şi iar lucruri precum: „ăsta-i teritoriul meu”, „pericol, fugiţi!”, sau ”sînt gata
să fac sex”.
A comunica înseamnă a încerca să împărtăşeşti gîndurile tale cu cineva – sau, mă rog, cel
puţin unele gînduri. Dar cum pot fi gîndurile împărtăşite? Gîndurile nu sînt nişte obiecte
care se găsesc în natură, să le putem împărţi ca pe prăjituri sau să le putem folosi cu toţii
ca pe autobuze. Sînt chestiuni strict personale. Gîndurile se nasc, trăiesc şi mor în
interiorul creierelor noastre. Ele nu ies cu adevărat niciodată din capurile noastre (deşi
zicem că aşa ar face, dar asta e doar o metaforă). Singurul lucru pe care-l produce o
persoană pentru ca o altă persoană să-l vadă ori să-l audă este comportamentul şi urmele
pe care le lasă acesta: mişcare, sunet, crengi rupte , pete de cerneală etc. Aceste lucruri nu
sînt gînduri. Ele nu „conţin” gînduri (asta-i doar o altă metaforă), dar cu toate acestea
unele dintre aceste comportamente sau trăsături servesc la transmiterea gîndurilor.
Cum este o astfel de comunicare posibilă? Este o peveste veche – datînd din vremea
filosofului Aristotel, din Grecia antică – pe care, cu siguranţă, aţi auzit-o de multe ori.
Ceea ce face posibilă comunicarea, zice povestea, este un limbaj comun. O limbă ca
engleza este un fel de cod în care sunetele sînt asociate unor înţelesuri şi înţelesurile unor
sunete. Astfel, dacă Jill vrea să-i comunice lui Jack anumite înţelesuri, caută în gramatica
engleză pe care o are în minte sunetele asociate cu acele înţelesuri şi produce acele sunete
pentru ca Jack să le audă. Apoi Jack caută în gramatica din mintea lui înţelesurile asociate
cu acele sunete. În acest fel, Jack află ce vroia Jill să spună. Desigur, toate aceste
„căutări” sînt automate şi inconştiente (cu excepţia momentelor cînd nu-ţi găseşti
cuvintele şi căutarea lor este dureros de conştientă). Mulţumită acestei duble conversii –
codificarea sensurilor în sunete şi decodarea sunetelor în sensuri – Jill şi Jack pot acum
să-şi împărtăşească un gînd. Mă rog, „a împărtăşi” ar putea fi tot o metaforă, dar măcar
acum ştim cum s-o folosim. Sau nu?
Vechea poveste ‘comunicăm-datorită-unui-limbaj-comun’ este inteligentă şi simplă. Ar
putea constitui o explicaţie senzaţională dacă ar fi adevărată. De fapt, o astfel de poveste
este adevărată pentru majoritatea formelor de comunicare la animale. Albinele şi
maimuţele au codurile lor proprii, rudimentare, şi, orice ar comunica, o fac prin
codificare şi decodare. Dar nu tot aşa se întîmplă şi în cazul oamenilor. E adevărat, avem
limbile noastre bogate şi multe coduri minore, dar – şi aici cade povestea – reuşim să
comunicăm mult mai mult decît codificăm şi decodăm. Şi asta nu doar ocazional, ci tot
timpul. Deci, faptul că avem limbaj este doar o mică parte din adevărata poveste.
Să vă ilustrez acest lucru. Imaginaţi-vă că aveţi de aşteptat pe un aeroport. Lîngă Dvs. stă
o femeie pe care o auziţi spunîndu-i însoţitorului ei “e tîrziu”. Aţi auzit şi aţi enunţat
aceste cuvinte de multe ori. Ştiţi ce înseamnă? Desigur. Dar ştiţi ce vroia să spună femeia
cîn enunţa în acel moment respectivele cuvinte? Gîndiţi-vă la asta. Poate se referea la un
avion care poate ajungea sau poate pleca tîrziu. La fel de bine se putea referi şi la o
scrisoare pe care o aştepta, sau poate la primăvara care întîrzia să vină. Dar nu e
obligatoriu să se fi gîndit la ceva anume; putea foarte bine să spună că e tîrziu după-
amiaza sau tîrziu ziua sau tîrziu în viaţa ei. Mai mult, “tîrziu” este întotdeauna în legătură
cu un program sau cu o expectanţă: ar putea fi tîrziu pentru prînz şi încă devreme pentru
cină. Deci, ea trebuie să fi spus “tîrziu” în legătură cu ceva, dar cu ce?
Aş putea continua, dar chestiunea trebuie să fie clară: deşi ştii perfect de bine ce
înseamnă cuvintele enunţate de femeie, nu ştii ce a vrut ea să spună.
Surprinzător, însoţitorul ei nu pare a rămîne nedumerit. Se pare că a înţeles-o. Şi dacă te
gîndeşti bine, în numeroasele momente în care tu ai fost persoana căreia i s-a spus „e
tîrziu”, ştiai foarte bine ce vroia vorbitorul să-ţi spună. Nici nu trebuia să te gîndeşti la
multiplele înţelesuri pe care le-ar putea transmite „e tîtziu”. Este oare această propoziţie
un caz special? Deloc. Orice propoziţie în engleză – sau franceză sau swahili – transmite
înţelesuri diferite în momente diferite şi ar fi putut servi de exemplu pentru ideea enunţată
mai sus.
Din această cauză, lingviştii au considerat necesar să se facă distincţia între „sensul
frazei” şi „sensul vorbitorului”. Doar lingviştii sînt interesaţi de sensul frazei de dragul
acestuia. Pentru noi ceilalţi, sensul frazei e ceva de care nici măcar nu ne dăm seama. E
un lucru pe care-l folosim inconştient, ca pe un mijloc pentru atingerea adevăratului scop
care este să-i înţelegem pe ceilalţi şi să ne facem înţeleşi de către ei. Sensul vorbitorului –
lucrul care ne interesează – merge întotdeauna mai departe decît sensul frazei: este mai
puţin ambiguu (deşi poate avea ambiguităţi proprii); este mai exact din unele puncte de
vedere, iar din altele, mai puţin exact; are un conţinut implicit bogat.
Sensul frazei nu este decît o schemă. Ajungem la sensul vorbitorului completînd această
schemă.
Cum ajungem de la sensul frazei la sensul vorbitorului? Cum punem carne pe schelet? În
ultimii douăzeci şi ceva de ani a devenit evident faptul că, pentru a surprinde sensul unui
vorbitor, folosim inferenţa.
„Inferenţa” nu-i altceva decît termenul psihologilor pentru ceea ce noi numim de obicei
„raţionare”. La fel ca şi raţionarea, ea constă în a porni de la asumpţii iniţiale şi a ajunge
la o anumită concluzie, făcînd o serie de paşi. Totuşi, psihologii nu folosesc un termen
mai rar pentru a fi mai interesanţi: cînd vorbim despre raţionare, ne gîndim la o activitate
mentală ocazională, conştientă, dificilă şi, oarecum, înceată. Psihologia modernă a arătat
că un lucru precum raţionarea are loc tot timpul – inconştient, uşor şi rapid. Cînd
psihologii vorbesc despre inferenţă, ei se referă, mai întîi şi cu precădere, la acea
activitate mentală mereu prezentă. Iată cum lingviştii şi psihologii din zilele noastre
înţeleg cum cineva poate înţelege ce spune altcineva. Cînd ţi se spune ceva, de exemplu
„e tîrziu”, întîi decodezi sensul frazei, iar apoi inferezi sensul vorbitorului. Toate acestea,
totuşi, au loc atît de rapid şi de uşor încît ţi se par instantanee şi făcute fără pic de efort.
Cum am putea recapitula acum ceea ce ştim despre comunicarea umană? Primul răspuns
este să rămînem cît mai aproape de vechea teorie a codificării-decodării. Povestea
actualizată ar putea suna aşa. Ceea ce face posibilă comunicarea este faptul de a avea un
limbaj comun, aşa cum am spus dintotdeauna.
Totuşi, avînd în vedere inteligenţa umană, nu avem nevoie să codificăm toate sensurile,
sau să le codificăm precis, pentru a putea fi înţeleşi. Ne putem baza pe auditoriu că acesta
inferează sensul integral bazîndu-se pe cunoaşterea situaţiei şi pe ceea ce ai spus efectiv.
Într-adevăr, de ce să spui „Avionul cu care vine mama ta întîrzie şi întîrzie atăt de mult că
nu mai putem să mai aşteptăm. Ţi-am spus doar, trebuia să stăm acasă”, cînd poţi foarte
bine să spui „e tîrziu!” pe un ton adecvat şi să transmiţi toate acestea şi chiar mai mult
decît atît. Rolul inferenţei în comunicare este acela al unui adaos opţional. Ceea ce este
cu adevărat necesar pentru comunicare este un limbaj comun, dar inferenţa pune la
dispoziţie rutine rapide şi scurtături care sînt mult prea eficiente ca să ne putem lipsi de
ele.
Mulţi psihologi şi lingvişti acceptă această versiune actualizată a vechii poveşti. Alţii nu.
Încercarea de a înţelege tipul de inferenţă implicată în comunicare i-a dus pe unii dintre
noi la o totală inversare a vechii poveşti. Acum considerăm comunicarea umană ca fiind
mai întîi de toate o problemă de inferenţă şi că limbajul este adaosul. Iată noua poveste.
Să presupunem că acum un milion de ani strămoşii noştri nu aveau nici un fel de limbaj.
Unul dintre strămoşii noştri, să-i spunem Jack, se uita la una dintre strămoaşe – să-i
spunem Jill – cum culegea mure. Ce a înţeles Jack din ceea ce făcea Jill? Se poate să fi
considerat comportamentul ei ca pe o simplă secvenţă de mişcări ale corpului, sau ar fi
putut să o vadă ca pe realizarea unei intenţii, probabil intenţia de a duna mure pentru a le
mînca. Înţelegerea comportamentului unui animal inteligent ca pe realizarea unei intenţii
este, în general, mult mai profundă şi mai utilă decît a vedea în acesta o simplă mişcare.
Dar erau oare capabili strămoşii noştri să-şi recunoască reciproc intenţiile din
comportament?
Trbuie să fii de două ori mai inteligent pentru a surprinde inteligenţa la ceilalţi. Ai nevoie
de capacitatea de a reprezenta în mintea ta reprezentările mentale ale altor fiinţe. Adică ai
nevoie de abilitatea de a întreţine reprezentări ale reprezentărilor, ceea ce în jargonul
nostru numim „meta-reprezentări”. Majoritatea animalelor nu au nici un fel de capacitate
meta-reprezentaţională. În lume – aşa cum o percep ele – nu există minţi, ci doar corpuri.
Cimpanzeii şi alte rude apropiate ale noastre par să aibă o oarecare capacitate
rudimentară meta-reprezentaţională. Cît despre Jack, pun pariu că a perceput intenţia lui
Jill şi nu doar mişcările ei. De fapt, probabil că era suficient de dotat pentru a infera din
comportamentul ei nu doar intenţia, ci şi o credinţă de-a ei: aceea că murele sînt
comestibile.
Dacă eşti capabil să inferezi credinţele altor oameni plecînd de la comportamentul
acestora, poţi beneficia de cunoştinţele lor şi poţi descoperi lucruri în legătură cu care tu
n-ai avut experienţe directe. Poate că Jack nu ştia că acele mure erau comestibile. Dar
faptul că o vedea pe Jill culegîndu-le l-a informat, fără utilizarea limbajului sau a
comunicării, că poţi descoperi gîndurile altcuiva şi că ţi le poţi însuşi.
Acuma, Jill era la fel de inteligentă ca şi Jack. Ea şi-a dat seama că Jack o urmărea şi ştia
ce va infera el din comportamentul ei. Poate că-l plăcea pe Jack şi era mulţumită de faptul
că culesul murelor va servi pentru două scopuri în loc de unul: ei să-i procure hrană, iar
lui Jack să-i procure informaţii. De fapt, se prea poate ca Jill să nu fi avut nevoie de mure,
iar scopul ei principal în culesul lor să fi fost acela de a-i arăta lui Jack că sînt bune de
mîncat. Atenţie, se poate ca ea să-l fi urît pe Jack şi, ştiind că acele mure erau otrăvitoare,
să fi încercat să-l inducă în eroare! Începem să ne apropiem de adevărata comunicare şi
de trucurile ei, şi încă nu a venit vorba despre limbaj. Mai este o diferenţă între încercarea
lui Jill de a-l informa sau dezinforma pe Jack şi comunicarea inter-umană obişnuită.
Comunicarea obişnuită se face deschis.
Pe de altă parte, aici, nu este de presupus că Jack realizează că Jill încearcă să-i modifice
gîndurile.
Dar dacă Jack înţelege că adevărata intenţie a lui Jill aflată în culesul de mure este de a-l
face pe el să creadă că acestea sînt comestibile? Dacă are încredere în Jill, o va crede;
dacă nu, nu. Acum să ne punem problema dacă Jill înţelege că Jack îşi dă seama de
adevăratele ei intenţii. Păi atunci, totu-i posibil! Dacă Jack poate să înţeleagă că intenţia
ei este de a-l informa, ea s-ar putea exprima deschis. Şi atunci, Jill n-ar mai trebui chiar să
culeagă murele. Tot ceea ce ar trebui să facă ar fi să-i arate lui Jack că ce vrea ea să-i
spună este că murele sînt comestibile. Pentru aceasta ea ar putea recurge la mijloace
simbolice.
De exemplu, s-ar putea uita ţintă la mure şi apoi ar putea să-şi mişte gura sau să mimeze
mîncatul murelor. Jack s-ar întreba: de ce face ea asta? Odată ce ar recunoaşte că ceea ce
face ea este în interesul lui, lui nu i-ar mai fi greu să infereze intenţia ei sau, în alte
cuvinte, înţelesul pe care vrea ea să-l transmită. Aceasta este comunicare adevărată,
deschisă, deşi încă fără limbaj. Jill nu face altceva decît să-şi arate în mod clar intenţia,
iar Jack nu face altceva decît să infereze ceea ce reprezintă intenţia ei din ceea ce ea i-a
arătat. Nici una dintre cele arătate în mod evident nu este de natură lingvistică sau de tip
cod. Pentru fiinţe capabile să comunice în acest mod inferenţial, un limbaj ar fi extrem de
util. Cuvintele sînt mult mai bune dcît mimica pentru a introduce idei în mintea celorlalţi.
Dacă Jill ar fi fost capabilă să enunţe doar „mănîncă” sau „bun”, Jack ar fi putut infera
intenţia ei şi tot ce a vrut ea să spună din comportamentul ei verbal la fel de uşor pe cît a
făcut-o din mimica ei. Cu un limbaj mai bogat, Jill ar fi putut să exteriorizeze mai multe
sensuri complexe. De fapt, în acele vremuri, strămoşii noştri nu vorbeau. Totuţi,
capacitatea lor de comunicare inferenţială a creat un mediu în care limbajul ar constitui
un avantaj major şi, în mod cert, specia umană a dezvoltat o facultate de limbaj.
Astfel, noua poveste este despre cum comunicarea umană este un sub-produs al
capacităţilor umane de meta-reprezentare. Capacitatea de a realiza inferenţe sofisticate în
legătură cu stările de spirit ale fiecăruia au evoluat la strămoşii noştri ca un mijloc de
înţelegere şi de prezicere reciprocă a comportamentului. În schimb, aceasta a dat naştere
posibilităţii de a acţiona deschis pentru a ne dezvălui unii altora gîndurile. Drept
consecinţă, au fost create condiţiile pentru evoluţia limbajului. Limbajul a făcut în aşa fel
încît comunicarea inferenţială să fie cu mult mai eficientă. Nu i-a schimbat caracterul.
Tot ce este comunicare umană, lingvistică sau non-lingvistică, este în mod esenţial
inferenţială. Indiferent dacă ne exprimăm gîndurile culegînd mure, mimînd, vorbind sau
scriind – aşa cum am făcut-o eu - , ne bazăm întîi de toate pe capacitatea auditoriului
nostru de a infera sensurile noastre.

cf. http://dan.sperber.com/communi.htm