TIC Curs 3 4 5

Curs 3-4-5 TIC
Informatică - Definire și Concepte.

Fundamente hardware și software ale
calculatoarelor electronice.
Source: https://latestcontents.com/introduction-to-computers-hardware-and-software/
1
I. Informatica. Definire și Concepte
• Ce este Informatica?
• În 1966, Academia Franceză a definit informatica ca fiind “ştiinţa
prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei,
considerată ca suport al cunoştinţelor umane şi al comunicărilor în
domeniile tehnicii, economice şi sociale”. Aceasta se conturează ca
activitate practică şi concepţie teoretică, pe măsura dezvoltării
calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a
datelor.
• Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate
sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de
metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automată a
informaţiei. Din acest punct de vedere, informatica este definită ca fiind
ştiinţa care se ocupă cu “studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a
informaţiei prin intermediul sistemelor automate de calcul”.
2
• Informatica are o existenţă dinamică - apare şi se dezvoltă dintr-o
necesitate obiectivă, aceea de a rezolva problemele complexe privind
prelucrarea datelor.
• În stadiul actual, informatica trebuie să urmărească două obiective:

- să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme informatice performante
prin care să se asigure accesul larg la informaţie;
- să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.
3
• Indiferent sub ce formă se desfăşoară, activitatea umană este
generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă
şi mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică
tinzând să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare
astfel un conflict între creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile
limitate ale sistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot furniza
informaţii cât mai rapide, complete şi corecte necesare luării deciziilor.
În aceste condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi
fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale, prin asigurarea
gestiunii, prelucrării şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient
către utilizatori.
• Informatica cuprinde toate activităţile legate de proiectarea, realizarea şi
exploatarea sistemelor de prelucrare automată a datelor, în scopul
creşterii eficienţei activităţilor umane, care influenţează în mod decisiv
fizionomia economiei si societăţii în general. 4
• Informaţia şi Datele
• Informaţiile şi cunoştinţele sunt deosebit de importante atât pentru
dezvoltarea personalităţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţii
democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot
progresa satisfăcător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul
informaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta,
se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.
• Ca şi concept, informaţia reprezintă o noţiune de maximă generalitate
care semnifică o ştire, un mesaj, un semnal etc. despre evenimente,
fapte, stări, obiecte, în general despre forme de manifestare a realităţii
care ne înconjoară. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o
reprezintă comunicarea. Informaţia apare sub forma unei comunicări
despre un anumit aspect al realităţii obiective.
• Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare în
planul gândirii umane, a legăturilor de cauzalitate privind aspectele din
realitatea ce ne înconjoară. 5
• Informaţia este “o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o cunoştinţă”.
(Arsac) - informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se
adresează, indiferent de forma pe care o ia (ştire, semnal, comunicare).
Se poate spune că informaţia este un mesaj, dar nu orice mesaj este o
informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport
real, atunci acesta nu prezintă interes pentru receptor şi deci nu are
caracter de informaţie. Informaţia primeşte întotdeauna atributul
domeniului pe care îl reflectă.
• Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un
anumit domeniu reprezintă un proces de informare. Informaţiile
dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,
formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora
reprezintă patrimoniul de cunoştinţe.
• Cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor
dobândite într-un anumit domeniu iar datele sunt formele 6de
reprezentare materială a informaţiei.
• Datele reprezintă:
– suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere,
simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date;
– obiectul prelucrării pentru informatică, materia primă a acesteia -
numai prin asociere cu realitatea pe care o reflectă, se poate spune
că informatica generează informaţii.
• Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea de
informaţii pentru o anumită categorie de utilizatori sau rămân simple
date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică.
• În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru a
desemna date. Se poate considera că datele prelucrate, în măsura în
care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau
maşini), au calitatea de informaţii.
7
• În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din
trei puncte de vedere:
– din punct de vedere sintactic - când se urmăreşte aspectul formal al
reprezentării acestora, în sensul ca datele care se prelucrează se supun
riguros anumitor reguli de validitate;
– din punct de vedere semantic - urmărindu-se semnificaţia, înţelesul
informaţiei (conţinutul real al informaţiei) ce derivă din datele prelucrate;
– din punct de vedere pragmatic - urmărindu-se utilitatea, adică măsura în
care sunt satisfăcute cerinţele utilizatorilor.
• Deşi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al
informaţiei, în procesul prelucrării datelor nu se poate face abstracţie de
nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar
dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes
pragmatic, acesta nu se poate realiza dacă nu se respectă anumite
reguli de sintaxă şi semnificaţie privind datele supuse prelucrării.
8
• Unitatea de măsurare a informației (elementară) este bitul.

• Accesați https://ro.wikipedia.org/wiki/Bit pentru a afla mai multe
informații!
• Capacitatea de memorare foloseşte următoarele unităţi de măsură:

• 1 Byte = 8 biți (23 biți)
• 1 KiloByte = 1024 Bytes (210 Bytes)
• 1 MegaByte = 1024 KB (210 KiloBytes) = 220 Bytes
• 1 GigaByte = 1024 MB (210 MegaBytes) = 230 Bytes
• 1 TeraByte = 1024 GB (210 GigaBytes) = 240 Bytes
• 1 PentaByte = 1024 TB (210 TeraBytes) = 250 Bytes
• 1 ExaByte = 1024 PB (210 PetaBytes) = 260 Bytes
• 1 ZettaByte = 1024 EB (210 ExaBytes) = 270 Bytes
• 1 YottaByte = 1024 ZB (210 ZettaBytes) = 280 Bytes 9
• Un Byte este cea mai mică unitate de stocare a informației adresabilă

independent într-un calculator.
• Un Byte este utilizat pentru a specifica cantitatea de memorie sau
capacitatea de stocare a unui anumit dispozitiv, indiferent de tipul de
date.
• Accesați https://ro.wikipedia.org/wiki/Byte pentru a afla mai multe
informații!
• 1 Byte = 1 octet = 8 biți (23 biți)
10
• Memoria principală a unui sistem (memoria sistem sau memoria operativă), este de
capacitate medie şi cu timp de acces mediu.
• Ea este conectată direct şi permanent la magistralele sistemului de calcul, ceea ce
permite accesul rapid la date.
• Unitatea de bază este celula de memorie de un bit, realizată cu dispozitive
semiconductoare. Celula de memorie poate fi un circuit electronic cu două stări
stabile, asociate celor două valori binare 0 şi 1, sau un dispozitiv electronic (diodă,
tranzistor) cu două stări: starea de conducție şi starea de blocare.
• Celulele de memorie sunt grupate în locații de 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64 de biți. Fiecare
locație are o adresă proprie şi unică în sistem.
• Cum se realizează reprezentarea datelor în memorie?

• Accesați https://sites.google.com/site/eildegez/home/ix/lectia-5 pentru a afla o serie
de informații și https://ro.wikipedia.org/wiki/ASCII, respectiv
http://informaticacuriozitati.blogspot.com/2016/12/codul-ascii.html - pentru codul
ASCII.
• Cum se realizează adunarea și înmulțirea numerelor binare?
• Accesați
http://retele.elth.ucv.ro/Popescu%20Daniela/Calculatoare%20de%20bord/Prelegere%
202%20Petrisor%20Anca.pdf pentru a afla o serie de informații! 11
• Este timpul pentru Exerciții!!! 
• Se analizează Conversia unui număr natural din wiki-ul:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bază_de_numerație
• Se analizează Operații în baza 2 (adunarea și înmulțirea) din site-ul:

https://despretot.info/operatii-aritmetice-in-baza-2/
• Se analizează Operațiile logice și Legile lui De Morgan

https://www.pbinfo.ro/articole/21315/operatii-logice
12
II. Calculatoare electronice -
Fundamente hardware și software
• Calculatorul, sistemul de calcul, sistemul informatic
• Un calculator (computer, ordinator) reprezintă un ansamblu de
circuite electronice destinat prelucrării automate a datelor pe baza unui
program memorat.
• Un calculator execută următoarele operaţii:
– intrare-ieşire - constau în vehicularea între utilizatorii umani şi calculator a
unor fluxuri de informaţii de diferite tipuri (date alfanumerice, comenzi,
programe, rezultate);
– procesare (prelucrare) - constau din ansamblul calculelor aritmetice si
logice executate asupra datelor de către anumite componente ale
calculatorului;
– memorare (stocare) - reprezintă procesele de depunere a datelor (brute sau
procesate) pe anumiţi suporţi, în vederea păstrării lor sau pentru a fi supuse
unor prelucrări ulterioare.
• Toate aceste operaţii necesită echipamente suport pentru a fi
executate - se pot defini suporţi pentru intrări, ieşiri, stocări şi prelucrări.
Definiţia calculatorului se poate extinde către definiţia sistemului de calcul. 13
• Un sistem de calcul reprezintă un ansamblu format din calculatorul electronic şi
echipamentele suport.
• Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară, circuitele şi fluxurile
informaţionale, la care se adaugă metodele şi tehnicile de prelucrare a
informaţiilor.
• Sistemul informatic - văzut sub forma unei componente distincte a sistemului
informaţional - preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, transmitere,
stocare şi prezentare a datelor cu ajutorul sistemelor de calcul. Pentru a-şi
îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde
ansamblul tuturor resurselor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea
automată a datelor:
– ansamblul de echipamente (hardware) - formează baza tehnică a sistemului
informatic;
– ansamblul de programe (software) - cuprinde software-ul de bază (sistemul
de operare în principal) şi software-ul de aplicaţii;
– baza informaţională;
14
– ansamblul de resurse umane şi cadrul organizatoric.
• În cadrul unui sistem de calcul, rolul esenţial îi revine, evident, calculatorului,
care prelucrează două categorii de informaţii: date şi programe.
• Codificând în mod simbolic faptele, datele îmbracă două forme de reprezentare:
– externă (percepută de utilizatori în mod uzual) - porneşte de la clasicul text
alfanumeric şi ajunge la grafică, sunet sau imagine;
– internă (specifică calculatoarelor) - este unică şi se obţine prin intermediul
formatului binar (codificare prin cifrele binare 0 şi 1), aceste valori
corespunzând prezenţei sau absenţei unui semnal electric în circuitele logice
ale calculatorului.
• Programele sunt elementele care oferă flexibilitate calculatoarelor. Un program
este o listă de instrucţiuni, scrisă într-un limbaj de programare. O instrucţiune
reprezintă de fapt o “frază” în care utilizatorul combină primitive dintr-un astfel de
limbaj pentru a-i comanda calculatorului o anumită acţiune. Atât datele cât şi
programele sunt stocate în memorie, astfel încât ele pot fi păstrate o anumită
perioadă de timp şi sunt disponibile pentru a fi utilizate în orice moment.
15
• Resursele umane pot fi separate în două categorii: utilizatori comuni şi
specialişti. În ultimii ani, odată cu apariţia generaţiilor de calculatoare personale,
care oferă acces facil şi pentru nespecialişti, graniţa între cele două categorii nu
mai poate fi chiar atât de clar delimitată.
• În rândul specialiştilor în informatică s-au conturat de-a lungul timpului o serie de
joburi specifice: programatori - realizează programe de calcul; analişti de sistem
- elaborează studii de fezabilitate şi de implementare pentru sistemele
informatice; ingineri de sistem - proiectează, construiesc şi supervizează
calculatoarele din punct de vedere funcţional; administratori de reţea -
supervizează traficul de date si alocă drepturile de acces ale utilizatorilor;
personalul de operare - deserveşte diferitele echipamente de calcul.
• În prezent, coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă
preponderenţa utilizării reţelelor de calculatoare ca suport hardware şi a
sistemelor de gestiune a bazelor de date ca suport software, baza de date fiind
nucleul informaţional al oricărui sistem informatic. În plus, deschiderea largă
oferită de reţeaua Internet face utilizarea bazelor de date distribuite pe reţele de
calculatoare drept cea mai viabilă soluţie pentru valorificarea eficientă 16
în
societatea informaţională a performanţelor remarcabile oferite de calculatoare.
• Arhitectura hardware a unui calculator personal (PC)
• Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice, care
compun un calculator electronic: circuite electrice, componente
electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente care intră în structura
fizică a calculatorului care au rolul de a primi date, de a le memora, de a
le prelucra şi de a le reda într-o formă accesibilă utilizatorului. Partea
hardware este controlată de cea software în procesul transformării
datelor în informaţii. Componentele hardware sunt asamblate fizic
pentru a îndeplini operaţiile de bază ale calculatorului. Componentele
hardware care formează arhitectura unui sistem de calcul sunt
următoarele:
– unităţile de intrare-ieşire;
– unitatea centrală (compusă la rândul ei din: unitatea aritmetico-logică,
unitatea de comandă-control şi unitatea de memorare).
• Unităţile de intrare-ieşire se mai numesc şi unităţi periferice. În general, la
calculatoarele personale, unitatea standard de intrare este reprezentată de
tastatură şi mouse, iar unitatea de ieşire de monitor şi imprimantă. 17
• Arhitectura hardware a unui calculator personal (PC)
• Configuraţia sistemului de calcul desemnează mulţimea tuturor
componentelor asamblate şi conectate pentru a realiza un sistem de
calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi
funcţionale.
18
• Arhitectura Unităţii Centrale
• Unitatea centrală este compusă din componentele microprocesor şi
memorie internă, acestea fiind montate împreună pe placa de bază a
sistemului (mainboard, motherboard).
• Microprocesorul reprezintă componenta de bază a unui calculator. El

este un set de circuite integrate plasate într-o pastilă de siliciu.
Componentele de bază ale microprocesorului sunt:
– unitatea aritmetico-logică;
– unitatea de comandă-control;
– setul de regiştri;
– magistralele.
19
• Istoric al Microprocesoarelor
– 1971: primul microprocesor pe 4 biți (INTEL 4004);
– 1972: primul microprocesor pe 8 biți (INTEL 8008);
– 1974: apariția 8080, 8085 (INTEL), Z80 (ZILOG), 6800, 6502 (MOTOROLA);
– 1978: 8086 (INTEL) - familia x86;
– 1979: 8088 (INTEL) - variantă a lui 8086;
– 1979: 68000 (MOTOROLA) - familia 680x0;
– 1985: 80386 (INTEL);
– 1989: 80486 (INTEL) - introducerea memoriei cache în capsula
microprocesorului, introducerea coprocesorului matematic în capsula
microprocesorului, transferuri cu memoria în cicluri de tip rafală;
– 1993: Pentium I: arhitectură superscalară, predicția dinamică a ramificărilor;
– 1997: Pentium II;
– 1999: Pentium III: 2 nivele de memorie cache, microarhitectură de tip P6
care asigura execuția dinamică a instrucțiunilor;
– 2002: Pentium IV.
20
• Primul PC - Microprocesor 8088
• 12 august 1981(New York) - IBM a prezentat
primul computer personal: IBM 5150 PC.
• sistem de operare MS DOS (Microsoft).
• microprocesor 8088, 16 KB memorie RAM,
BIOS (sistem de bază de intrare și ieșire)
realizat special pentru computer.
• în SUA, prima generație de PC-uri costa
aproximativ 3.500 de dolari, cu tot cu monitor.
• IBM a vândut aproximativ 35.000 de unități în
1981, dar cererea a căpătat în scurt timp
proporții impresionante - în total, IBM a vândut
cca. trei milioane din aceste prime PC-uri,
disponibile până în 1987.
https://en.wikipedia.org/wiki/IBM_Personal_Computer
21
• Evoluție:
• 1981 - Osborne 1 Portable Computer - primul
computer comercial portabil, echipat cu
procesor Zilog Z80 (costa aproape 1800 de
dolari).
• 1983 - Hewlett-Packard 150 - primul computer

cu tehnologie touchscreen, echipat cu procesor
Intel 8088 (costa aproape 2800 de dolari).
• 1996/1997 - Deep Blue - proiectul iniţiat de IBM

în anii ‘80 - a devenit celebru după ce l-a învins
pe şahistul Garry Kasparov.
• 2007 - apariția iPhone (anunțat de Steve Jobs -

Apple Inc.)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Deep_Blue
• 2010 - apariția iPad (Apple). 22

• Unitatea aritmetică şi logică (unitatea de calcul) prelucrează informaţia
prin calculele matematice şi funcţiile logice pe care le execută. Ea
conţine două circuite specializate în procesarea datelor:
– dispozitivele de lucru - prelucrează datele sub forma operaţiilor aritmetice (de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire) şi logice (teste, ramificări ale execuţiei
în funcţie de precizarea unor condiţii de îndeplinit şi iteraţii - un număr de
reluări ale prelucrărilor);
– dispozitivele de stocaj intermediar - permite înregistrarea la fiecare operaţie,
a operanzilor şi a rezultatelor intermediare.
• Unitatea de comandă şi control prelucrează o singură categorie de
informaţii - instrucţiunile programului care se află în curs de execuţie. De
asemenea, unitatea asigură şi schimbul de informaţii între componentele
unui calculator
• Unitatea de comandă şi control este compusă din următoarele elemente:
contorul ordinal (controller-ul de adrese), registrul de instrucţiuni,
decodorul de funcţiuni, ceasul intern, circuitele de comandă. 23
• Regiştrii microprocesorului reprezintă un set de poziţii binare în care
se pot stoca informaţii în timp ce procesorul lucrează cu ele. Principalii
regiştri sunt: regiştri de acumulare, regiştri de index şi de segment,
registrul pointerului de instrucţiune, regiştri de stare, regiştri de stivă.
• Magistralele procesorului (magistrale de comunicaţie, Bus-uri)
reprezintă trasee informaţionale prin care circulă unidirecţional sau
bidirecţional informaţii între diferite componente ale calculatorului. În
funcţie de amplasarea lor, magistralele de comunicaţie pot fi:
– interne - asigură schimbul de informaţii între contorul ordinal, decodorul de
funcţiuni, regiştri etc. Viteza de furnizare a informaţiilor este aceeaşi cu cea a
microprocesorului;
– externe - se găsesc sub forma de trasee electrice gravate pe placa de bază.
Aceste magistrale sunt: magistrala procesorului (permite transportul de
informaţii între procesor, memoria internă şi memoria cache) şi magistrala de
intrări / ieşiri (magistrala sistem sau principală - este o extensie a magistralei
procesor, ce permite vehicularea informaţiilor pentru facilitarea schimburilor24
de date între unitatea centrală şi perifericele instalate).
• Legăturile dintre cele două tipuri de magistrale externe (magistrala procesorului
şi magistrala de intrări / ieşiri) se realizează prin intermediul circuitului cipset care
reprezintă interfaţa dintre procesor şi memoria internă. Magistrala procesorului
care face legătura între cipset şi memoria internă mai este cunoscută şi sub
denumirea de magistrala de memorie.
• În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale:
– magistrala de comenzi - reprezentată de traseul bidirecţional prin care circulă
comenzi ce provin de la microprocesor, semnale de sincronizare cu memoria
internă, semnale ale ceasului intern;
– magistrala de adrese - este folosită în tranzacţiile procesorului cu memoria
printr-un traseu unidirecţional prin care circulă de fapt adresele de memorie
unde vor fi localizate instrucţiunile unui program aflat în curs de execuţie;
– magistrala de date - reprezintă un ansamblu de 16, 32 sau 64 de căi de
comunicaţie paralele prin care se transmit datele care circulă la - de la
microprocesor. Ea realizează practic legătura între microprocesor şi memoria
internă. Prin această magistrală circulă: instrucţiuni căutate în memorie, date
care provin de la o unitate internă, date intermediare destinate să rămână 25
în
memorie, date care circulă către o unitate de ieşire.
• Caracteristicile de bază ale magistralei procesor sunt următoarele:
– lungimea de bandă - cu cât este mai lată cu atât se pot transfera mai mulţi
biţi simultan, deci mai multă informaţie;
– viteza de circulaţie a datelor pe magistrală - cu cât este mai mare, cu atât
procesorul poate prelucra o cantitate mai mare de informaţii.
Parametrii de bază (criterii de apreciere a performanţelor procesorului)

sunt următorii:
• viteza de lucru;
• capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa;
• setul de instrucţiuni pe care îl poate executa;
• articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor;
26
• Viteza de lucru depinde de următorii factori:
– frecvenţa ceasului intern - intervalul de transmitere al impulsurilor pentru
sincronizarea diferitelor operaţiuni elementare ce au loc în microprocesor la
executarea unei instrucţiuni. Frecvenţa ceasului intern se măsoară în MHz (1
milion de pulsuri pe secundă). La un puls se pot executa una sau mai multe
instrucţiuni;
– frecvenţa ceasului extern (sistem) - influenţează viteza microprocesorului prin
intermediul unui factor multiplicator al frecvenţei plăcii de bază. Altfel spus,
viteza microprocesorului reprezintă viteza plăcii de bază multiplicată cu un
anume factor (overclocking). Factorii de multiplicare pot fi: 1.5 , 2 , 2.5 , 3
 etc.;
– dimensiunea regiştrilor microprocesorului - cu cât dimensiunea regiştrilor este
mai mare, cu atât capacitatea de stocare în procesor creşte. Altfel spus, la un
puls al ceasului, volumul datelor transferate este mai mare. Dimensiunile
standard pentru regiştrii interni ai microprocesorului sunt: 8, 16, 32, 64 biţi;
– lăţimea de bandă a magistralelor de comunicaţie - cu cât aceasta este mai
mare, cu atât fluxul biţilor vehiculaţi între procesor şi memorie este mai mare;
27
• Viteza de lucru depinde de următorii factori:
– timpul şi capacitatea de calcul a coprocesorului matematic - exprimă cât de
rapid se realizează calculele matematice astfel încât rezultatele să fie corecte
(câte calcule se pot executa simultan fără a denatura rezultatul);
– existenţa memoriei cache şi dimensiunea acesteia - memoria cache prezintă
o influenţă pozitivă asupra vitezei de prelucrare a datelor în sensul micşorării
timpilor de aşteptare ai procesorului la preluarea din memoria internă a
informaţiilor solicitate. Memoria cache poate fi primară şi secundară;
– tehnologia de miniaturizare - microprocesorul este traversat de un curent
electric cu un voltaj redus care reflectă de fapt un schimb de sarcină electrică
între mulţimea de tranzistori (de ordinul milioanelor) existenţi într-un
microprocesor. Conform legilor fizicii, se generează căldură, iar atunci când
temperatura creşte comportamentul procesorului se schimbă, iar materialul
semiconductor din care este formată pastila de siliciu îşi pierde proprietăţile,
blocând activitatea microprocesorului;
– sistemul de operare şi aplicaţiile software utilizate - componenta software are
influenţă asupra vitezei microprocesorului - se recomandă ca atunci când
28
sistemul hardware este pe 32 biţi să se folosească şi un S.O. tot pe 32 biţi.
• Capacitatea de adresare a memoriei interne - un procesor nu poate
accesa o cantitate infinită de memorie, ci numai cantitatea maximă
impusă de procesul său constructiv. Cantitatea maximă de memorie ce
poate fi accesată de un microprocesor este numită memorie maximă
adresabilă.
• Setul de instrucţiuni pe care microprocesorul îl poate executa depinde de
tipul arhitecturii utilizate:
– arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computing) - implementează într-
un cip, şi anume în decodorul de funcţiuni al unităţii de comandă şi control,
un număr mare de instrucţiuni-procesor de bază capabile să rezolve sarcinile
instrucţiunilor de program aflat în execuţie;
– arhitectura RISC (Reduced Instruction Set Computing) - implementează un
set redus de instrucţiuni capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de
program aflat în execuţie. Pentru că numărul de instrucţiuni este mai mic,
microprocesorul va rula mai repede, deoarece pentru a rezolva o sarcină
acesta se foloseşte de un număr mai mic de instrucţiuni pe care le combină
mult mai repede. 29
• Memoria Internă
• Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata
prelucrării atât programele care se execută cât şi datele de care acestea
au nevoie. Microprocesorul care este componenta activă ce realizează
efectiv prelucrarea datelor iniţiază un permanent schimb de informaţii cu
memoria internă. El preia succesiv instrucţiunile de program, solicită şi
datele aferente, iar rezultatele se depun tot în memoria internă de unde
sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice / optice.
• Atât datele, cât şi instrucţiunile care compun programele sunt alcătuite
din punctul de vedere extern al utilizatorului din litere, cifre si caractere
speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator ele
trebuie convertite în cod binar. Codul binar foloseşte numai două
simboluri pentru reprezentarea informaţiilor şi anume cifrele 1 şi 0. O
cifră binară care poate avea numai două valori 1 sau 0 se numeşte bit
(binary digit - codificat b). Byte-ul (octetul - codificat B) reprezintă un şir
de 8 biţi. Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem de
codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 830biţi
denumit ASCII - American Standard Code for Information Interchange.
• Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii de stocare şi
a vitezei de lucru a circuitelor de memorie. Capacitatea de memorare
foloseşte următoarele unităţi de măsură:
• 1 KiloByte = 1024 Bytes (210 Bytes)

• 1 MegaByte = 1024 KB (210 KiloBytes) = 220 Bytes
• 1 GigaByte = 1024 MB (210 MegaBytes) = 230 Bytes
• 1 TeraByte = 1024 GB (210 GigaBytes) = 240 Bytes
• 1 PentaByte = 1024 TB (210 TeraBytes) = 250 Bytes
• 1 ExaByte = 1024 PB (210 PetaBytes) = 260 Bytes
• 1 ZettaByte = 1024 EB (210 ExaBytes) = 270 Bytes
• 1 YottaByte = 1024 ZB (210 ZettaBytes) = 280 Bytes
31
• Principial, memoria internă poate fi privită ca o succesiune adiacentă de
locaţii de memorie, fiecare locaţie având proprietatea de a memora un
Byte. Totodată, fiecare locaţie are o adresă unică (un număr natural,
începând cu zero). Adresele de memorie servesc pentru identificarea
directă şi rapidă a oricărei locaţii şi implicit a oricărei instrucţiuni sau
operand prezent în memorie.
• Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următorii parametri:
– capacitatea - reprezintă numărul maxim de Bytes pe care îi poate stoca
memoria la un moment dat (capacitatea se exprimă în multipli de Bytes);
– timpul de acces - reprezintă intervalul de timp dintre solicitarea unei date /
informaţii din memorie şi obţinerea ei;
– rata de transfer - reprezintă numărul de Bytes care se transferă în / din
memorie într-o unitate de timp;
– modularitatea - reprezintă posibilitatea divizării memoriei în module de
memorie cu o anumită capacitate, cu posibilitatea extinderii în funcţie de
configuraţie.
32
• Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragerea
informaţiilor din memorie se numeşte citire, ambele operaţii efectuându-
se sub supravegherea UCP.
• Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prin specificarea
adresei într-un registru de adrese. După localizarea adresei în memorie,
dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrul de date
se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire datele
conţinute la adresa specificată sunt aduse în registrul de date. Intervalul
de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclu de memorie,
pe parcursul căruia conţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat.
• Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe:
– să prezinte două stări stabile în vederea memorării datelor binare;
– volum şi timp de acces cât mai redus;
– preţul pe MegaByte cât mai scăzut;
– realizare modulară cu posibilităţi de extindere. 33
• Din punct de vedere funcţional, memoria internă se divide în:
– memoria RAM;
– memoria ROM;
– memoria cache;
– memoria CMOS;
– memoria video.
• Memoria RAM (memoria de lucru curentă - Random Access Memory)
este o memorie cu acces direct realizată din module (cipuri) de diverse
capacităţi. Este o memorie volatilă de mare capacitate în care utilizatorul,
de fapt programele acestuia, au dreptul de a scrie şi ulterior de a citi
date. Dacă se doreşte păstrarea datelor din această memorie pentru a fi
utilizate în viitorul apropiat, ele trebuie salvate (memorate pe un suport
de memorie externă).
34
• Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia diverselor
aplicaţii în curs de execuţie, calculatoarele personale dispun de circuite
de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea
sistemului, programe care nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste
programe speciale sunt păstrate într-o memorie nedistructibilă numită
memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt
destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei
memorii este de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o
frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în partea de
hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi siguranţei în
execuţie, comparativ cu implementarea lor sub formă software, care ar
prezenta doar avantajul flexibilităţii.
35
• Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare
integrate se pot aminti:
– PROM (Programmable ROM - memorii ROM programabile) sunt memorii al căror
conţinut nu este fixat din construcţie; conţinutul poate fi înscris după dorinţa
utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu se mai poate modifica sau şterge;
– EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fi şterse, dar numai prin
procedee speciale utilizând un generator de radiaţii ultraviolete;
– EEPROM (Electrically PROM) sunt memorii EPROM care nu necesită surse de radiaţii
ultraviolete, ci doar un curent de voltaj înalt pentru ştergerea conţinutului; spre
deosebire de EPROM, ele nu trebuie scoase din soclurile în care sunt montate pe
placa de bază. Dacă EPROM trebuia ştearsă integral pentru a se reînscrie, EEPROM
execută operaţia de ştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent;
– Flash ROM sunt memorii EEPROM care folosesc voltajul normal pentru ştergerea şi
reînscrierea conţinutului (5V sau 3,3V). Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate
realiza pentru unul sau mai multe blocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru
modificarea anumitor blocuri să fie solicitat un voltaj mai mare - cum este cazul blocului
de boot ce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor, bloc ce poate fi
modificat numai printr-un voltaj superior.
36
• Cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează
activitatea PC-ului şi furnizează servicii esenţiale pentru programele de
aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria ROM, constituind
sistemul de intrare / ieşire de bază BIOS (Basic Input Output System).
• ROM-BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementele hardware
ale PC-ului. Scopul principal îl constituie încărcarea sistemului de
operare de pe dispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în
momentul pornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-
disk-ul, CD-ROM-ul sau portul de reţea).
37
• Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă (de tip SRAM)
între microprocesor şi un bloc de memorie DRAM. Un circuit special
denumit controller de cache încearcă să menţină în memoria cache,
datele sau instrucţiunile pe care microprocesorul le va solicita în
momentul următor apelând la un algoritm statistic de anticipare. Dacă
informaţia cerută se află în memoria cache, ea poate fi furnizată fără stări
de aşteptare; dacă informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este
transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un
eşec cache.
• Un factor major care determină performanţele cache-ului este cantitatea
de informaţie conţinută; cu cât cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea
de date tranferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprins între 256
KB şi 2 - 4 MB.
38
• Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un circuit
de alimentare separat de la un acumulator. Datorită acestuia, informaţia
din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte calculatorul. Din
acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă,
nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise
aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea unui mic program
al sistemului de operare (SETUP). În memoria CMOS se introduc o serie
de parametri şi informaţii de control (parole, data curentă şi ora, informaţii
despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc.).
• Memoria video este importantă pentru afişarea pe monitor a informaţiei,
de la simpla afişare de text, până la afişarea imaginilor dinamice.
• Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a
devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele
elemente: BIOS-ul video, procesorul video, RAM-ul video, drivere.
39
• Memoria Externă
• Memoria externă are rolul de a păstra informaţiile (date şi programe) pe o durată
nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria externă constituie o completare
şi o extindere a memoriei interne, prezentând două particularităţi deosebite faţă
de memoria internă: poate fi partiţionată în mai multe volume şi este
nevolatilă - informaţiile rămân stocate pe o durată nedeterminată.
• La calculatoarele personale, memoria externă este constituită din discul fix (hard-
diskul), discul flexibil (floppy-diskul), discuri optice, caseta magnetică etc. Oricare
ar fi dispozitivul prin care se materializează memoria externă, el cuprinde
următoarele componente:
– mediul de memorare, reprezentat de suportul fizic propriu-zis pe care se
stochează datele: hard-disk (HD), floppy-disk (FD), compact-disk (CD) etc.;
– unitatea fizică de memorare - mecanismul de antrenare şi acces la mediul de
memorare: unitatea de hard-disk (HDD), unitatea de compact-disk etc.;
– interfaţa, materializată prin componentele care să permită conectarea la PC a
unităţilor fizice de memorare;
– aplicaţiile software, capabile să controleze transferul bidirecţional de semnale
dintre unitatea fizică de memorare şi celelalte componente ale PC-ului -
40
aceste aplicaţii se regăsesc sub numele de drivere localizate în BIOS.
• Hard-diskul (discul fix, discul dur, discul Winchester) este principalul
dispozitiv de stocare a datelor pentru PC-uri. Nici un alt periferic nu se
apropie de utilitatea pe care o conferă hard-diskului, viteza, capacitatea
şi facilităţile sale de instalare. Hard-diskul stochează fişierele şi extinde
capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. La momentul actual,
acesta lucrează la capacităţi de ordinul GigaBytes și (mai nou)
TeraBytes.
• Unitatea de hard-disk prezintă câte un cap de citire / scriere pentru
fiecare faţă a platanelor (discurilor) acestuia; toate capetele sunt montate
pe un mecanism special care asigură deplasarea lor pe orizontală.
Capetele sunt deplasate înainte şi înapoi simultan pe suprafeţele
platanelor; ele nu se pot deplasa independent unul de celălalt deoarece
sunt montate pe acelaşi suport. Unitatea de hard-disk are viteză de
funcţionare de cel puţin zece ori mai mare decât cea a unei unităţi de
floppy-disk (360 rpm), dar în prezent, viteza de rotaţie depăşeşte 7200
rpm, 10000 rpm sau chiar 15000 rpm. 41
Hard-diskul
42
• Diferitele tipuri de interfeţe limitează viteza cu care sunt transmise
informaţiile între hard-disk şi PC şi prezintă diferite niveluri de
performanţă în funcţionare. Deşi utilizatorii se concentrează mai ales
asupra timpului mediu de acces declarat de producător (timpul necesar
capetelor de citire / scriere pentru a fi poziţionate de la o pistă la alta),
rata de transfer dintre hard-disk şi PC este mult mai importantă deoarece
unităţile cheltuiesc mai mult timp pentru scrierea sau citirea informaţiilor
decât pentru mişcarea capetelor. Viteza cu care este încărcat un fişier
conţinând un program sau date este influenţată cel mai mult de rata de
transfer a datelor care la rândul ei, depinde şi de interfaţa folosită.
• Pentru a deveni utilizabil un hard-disk trebuie să fie formatat. Formatarea
discurilor implică următoarele etape:
– formatare fizică (de nivel inferior);
– partiţionare;
– formatare logică (de nivel superior).
43
• În timpul formatării fizice, pistele discului sunt împărţite în sectoare.
Pentru fiecare sector se înscriu: zona de date a utilizatorului precedată
de un prefix în care se înscriu informaţiile care servesc la identificarea
sectorului, şi urmată de o zonă de sufix care conţine o sumă de control
ce ajută la verificarea integrităţii informaţiilor.
• Formatarea logică reprezintă adaptarea discului la cerinţele sistemului de
operare. Formatarea logică scrie structurile de date care îi permit
sistemului de operare să gestioneze spaţiul pe disc, fişierele şi chiar
zonele defecte astfel încât acestea să nu creeze probleme.
• Partiţionarea este procesul prin care pe un singur suport fizic se pot
defini mai mulţi suporţi logici.
• Atunci când discul a fost utilizat în prealabil, operaţia de formatare duce
la pierderea (de obicei ireparabilă) a tuturor informaţiilor de pe disc.
Partiţionarea este utilă atunci când utilizatorul, de exemplu, lucrează
alternativ cu mai multe sisteme de operare.
44
• Floppy-diskul (discheta) a fost cel mai
popular dispozitiv de stocare a datelor
pentru PC-uri, fiind întâlnit la toate
calculatoarele personale. El este
confecţionat dintr-o folie de material
plastic flexibil acoperită cu un strat de
material feromagnetic şi introdus într-un
suport de protecţie. Ultima generaţie de
floppy-diskuri prezintă un diametru de
3,5 inches şi o capacitate de stocare de
1,44 MB.
• Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi
sectoare. Pistele (80) sunt cercuri
concentrice dispuse pe suprafaţa discului.
Sectoarele (18 / pistă) sunt segmente de Floppy-diskul
pistă. Un sector are 512 Bytes.
45
• Suporturile cu lectură optică (discurile optice) dispun de o capacitate
mare de stocare fiind adecvate arhivării sigure a informaţiilor pe o mare
perioadă de timp. Suportul fizic pentru discurile optice este realizat din
material plastic acoperit cu o peliculă metalică, de regulă oxid de
aluminiu. Stocarea informaţiei sub formă numerică se face prin amprente
minuscule ce pot fi citite prin intermediul unui fascicul de raze laser.
• Unităţile de disc CD-ROM - discurile CD-ROM reprezintă un mediu de
stocare cu o capacitate de memorare de 650 - 700 MB (echivalentul de
500000 pagini text sau de 70 de minute de muzică). Spre deosebire de
sectoarele discurilor magnetice care sunt dispuse în piste concentrice,
sectoarele de pe CD-ROM sunt dispuse continuu sub forma de spirală.
CD-ROM-ul reprezintă un mediu sigur de păstrare a informaţiilor, acestea
putând fi doar citite. Parametrii care exprimă performanţele unităţilor CD-
ROM sunt: capacitatea de stocare, timpul de acces şi rata de transfer.
Una din cele mai frecvente utilizări ale CD-ROM-urilor este distribuirea
de documentaţii, de manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari.46
• Unităţile de discuri WORM - discurile WORM sunt asemănătoare CD-
ROM-urilor dar informaţiile pot fi scrise o singură dată şi pot fi ulterior
citite de oricâte ori. Asigură un mediu de stocare foarte sigur, astfel că ele
sunt ideale pentru realizarea arhivelor de date în întreprinderi sau în
instituţii financiare. Prin tehnologia CD-R (CD-Recordable), CD-urile pot
fi înregistrate de către utilizator, dacă sistemul dispune de o unitate CD
care permite inscripţionarea CD-urilor.
• Unităţile de discuri optice reinscriptibile - discurile WORM nu pot fi
înregistrate decât o singură dată, astfel că ele nu pot fi utilizate în
aplicaţiile care vehiculează volume mari de date sau al căror conţinut
este foarte dinamic. Tehnologia discurilor optice a găsit o soluţie prin
utilizarea CD-urilor reinscriptibile (CD-RW), care pot fi scrise, citite sau
şterse şi rescrise asemănător discurilor magnetice.
47
• Sistemele DVD - ca urmare a creşterii complexităţii documentelor şi
aplicaţiilor, capacitatea de 650 - 700 MB a unui CD-ROM s-a dovedit
adesea insuficientă (cazul documentelor multimedia, în care animaţiile
tridimensionale şi secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc). De aici
a rezultat necesitatea unui nou format, bazat pe tehnologia video digitală:
DVD (Digital Versatile Disk). Tranziţia semnalului video din domeniul
analogic spre cel digital este determinat de faptul că stocarea şi
distribuirea semnalului digital se realizează cu costuri mult mai mici decât
a semnalului analogic, pe medii accesibile aleator, cum sunt discurile
magnetice sau optice. Odată stocat pe aceste suporturi, semnalul video
se transformă într-o informaţie interactivă ce poate fi utilizată în aplicaţii
cu scop educaţional, jocuri etc. Unul din primele produse bazate pe
tehnologia video-digitală sunt discurile video-digitale. Aceste discuri sunt
de dimensiunile CD-urilor audio si pot stoca de 26 de ori mai multe date
decât un CD-ROM. Înalta capacitate a DVD-urilor s-a obţinut prin crearea
unor cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi înregistrarea datelor
48
pe patru straturi (câte două pe fiecare faţă a discului).
• Tehnologia discurilor magneto-optice prezintă o serie de avantaje: ea

oferă o siguranţă mare a datelor la un preţ pe MegaByte mai mic. Prin
rezistenţa la şocuri, aceste discuri sunt transportabile, fără să fie
necesară asigurarea unor condiţii speciale. Tehnologia magneto-optică
combină proprietăţile optice, termice şi magnetice şi este utilizată
împreună cu un suport optic ce poate fi rescris. Aceste suporturi oferă un
mediu ideal de extindere a capacităţii de stocare a PC-urilor, staţiilor de
lucru sau serverelor.
49
• Memoriile cu bule magnetice - o bulă magnetică este o unitate de

stocare cu diametrul de câteva ori mai mic decât al firului de păr care se
fixează printr-un procedeu special pe un film subţire din material
magnetic. Filmul conţine câteva mii de astfel de unităţi şi este protejat de
un înveliş (asemănător unui circuit integrat). În anii ‘70 specialiştii
prognozau că aceste memorii vor duce la înlocuirea discurilor.
Optimismul lor se baza pe faptul că prezentau avantajul unor suporţi
statici, care nu aveau nevoie de piese în mişcare pentru manevrarea
informaţiilor (aşa cum necesită discurile) oferind o fiabilitate radical
sporită. Prognoza s-a dovedit a fi eronată, memoriile cu bule magnetice
având încă o arie de utilizare restrânsă, datorată în principal preţurilor
destul de mari. Sectorul lor de piaţă este destinat mai ales PC-urilor,
roboţilor industriali sau echipamentelor de comunicaţie.
50
• Echipamente periferice
• Echipamentele periferice au rolul de a asigura comunicarea între
unitatea centrală de prelucrare şi mediul exterior, prin intermediul unei
unităţi de interfaţă. În cadrul unui sistem de calcul, principalele funcţii ale
echipamentelor periferice de intrare / ieşire sunt următoarele:
– asigură afişarea / tipărirea rezultatelor prelucrării într-o formă accesibilă
utilizatorului;
– permite utilizatorului posibilitatea de a supraveghea şi interveni, pentru
asigurarea funcţionării corecte a sistemului, în timpul unei sesiuni de lucru.
• Echipamentele periferice de intrare sunt echipamente a căror rol este de a
capta şi colecta informaţii cu scopul de a le supune prelucrărilor necesare de
către sistemul de calcul. Cele mai uzuale echipamente periferice de intrare sunt:
tastatura (keyboard), mouse-ul, scanner-ul.
• Echipamentele periferice de ieşire au rolul de a genera informaţiile prelucrate
de către sistemul de calcul, sub o formă inteligibilă utilizatorului uman. De
asemenea, ele asigură afişarea sau tipărirea informaţiilor în forma solicitată de
utilizator. Cele mai utilizate echipamente periferice de ieşire sunt monitoarele,
imprimantele şi plotterele. 51
• Echipamente periferice de intrare
• Tastatura este utilizată pentru introducerea informaţiilor de orice natură (date,
programe, comenzi, texte) şi face parte din configuraţia minimală a oricărui
calculator. Tastaturile au evoluat odată cu generaţiile de calculatoare, au
prezentat o diversitate foarte mare şi au înregistrat o standardizare din punct de
vedere al funcţiilor şi numărului de taste.
• Blocurile de taste prezente pe tastatură sunt următoarele:
– taste alfa-numerice şi taste numerice;
– taste funcţionale;
– taste pentru deplasarea cursorului şi textului pe ecran - taste direcţionale
(săgeţi) şi blocul de editare (<PgUp>, <PgDn>, <Home>, <End>);
– taste pentru alternarea tastaturii, modificatoare sau generatoare de comenzi -
cuprind taste dispuse în jurul blocului alfa-numeric: <Shift>, <Alt>, <Ctrl>,
<Caps Lock>, <Num Lock>, <Scr Lock>;
– taste pentru control şi corecţie - cuprind taste care servesc pentru controlul
unor funcţii ale sistemului sau pentru corecţii într-un text afişat: <Enter>,
<Esc>, <Prt Scrn>, <Pause / Break>, <Insert>, <Del>, <BackSpace>;
– butoane / taste pentru controlul perifericelor multimedia şi comenzi Internet.
52
• Tastaturile folosesc un cod (cod SCAN) care reprezintă poziţia tastei pe
tastatură. Unitatea centrală de prelucrare analizează codul transmis de
tastatură, iar sistemul de operare afişează simbolul corespunzător, în
funcţie de configuraţia software (de limbă) stabilită pentru tastatură. Cele
mai răspândite tastaturi sunt cele de tip anglo-saxon, numite şi tastaturi
de standard american.
• Toate tastaturile îndeplinesc aceeaşi funcţie: detectarea tastelor care
sunt apăsate şi trimiterea informaţiilor corespunzătoare către calculator.
Tehnologia folosită pentru acest proces poate să afecteze robusteţea şi
longevitatea tastaturii.
53
• Mouse-ul a fost conceput pentru controlul cursorului pe ecran şi, cu timpul, a
trecut din categoria perifericelor opţionale, în categoria celor obligatorii pe
măsură ce au apărut interfeţe grafice care îl ajută pe utilizator să se orienteze pe
ecran cu ajutorul acestuia.
• Mouse-ul se deplasează pe o masă de lucru (pad), utilizatorul urmărind pe ecran
cursorul care se deplasează în acelaşi sens cu mişcarea mâinii. Se pot astfel
selecta anumite comenzi, opţiuni, fişiere etc. afişate pe ecran, care pot fi activate
printr-un clic sau două clicuri, transmise prin acţionarea butoanelor mouse-ului.
• Mouse-ul este dispozitiv cu 2-3 butoane care este conectat la un port serial
RS232, PS/2 sau USB al calculatorului.
• Graţie unui sistem opto-mecanic (cu bilă) sau optic pur este posibilă cuantificarea
deplasărilor sale pe masa de lucru. Cele mai răspândite dispozitive sunt cele cu
bilă, ce transmite mişcarea mâinii unui sistem de cilindri rotativi care determină o
deplasare identică a cursorului pe ecran. Folosind transmisia în infraroşu, s-au
construit dispozitive mouse fără fir (“wireless mouse” sau “infrared mouse”).
54
• Scanner-ul poate converti orice imagine de pe o suprafaţă plană (hârtie,
folie etc.) într-o formă electronică acceptată de calculator. Mai mult, dacă
este instalat pe calculator un program de recunoaştere optică a
caracterelor (OCR), textele citite de scanner ca imagini pot fi convertite în
fişiere pentru a fi prelucrate ulterior cu ajutorul unui procesor de texte.
• Scanner-ul detectează diferenţele de strălucire a unei imagini sau a unui
obiect, folosind o matrice de senzori. În majoritatea cazurilor, scannerul
foloseşte o matrice liniară de senzori, de obicei dispozitive de cuplaj de
sarcină (Charge-Coupled Devices - CCD, dispozitive care transformă un
semnal luminos în semnal electric), de ordinul sutelor pe fiecare inch,
întinse pe o bandă îngustă pe toată lăţimea celei mai mari imagini care
poate fi scanată. Acest rând de senzori înregistrează la un moment dat o
singură linie îngustă a imaginii. Circuitele din interiorul scannerului citesc
unul câte unul fiecare senzor şi creează un şir de date seriale care
reprezintă strălucirea fiecărui punct de pe linia de scanare. După ce
scannerul a colectat şi a aranjat datele pentru fiecare punct al liniei, 55
senzorii trec la următoarea linie care trebuie citită.
• Aproape toate scannerele impun deplasarea mecanică a senzorilor peste
imagine, deşi câteva scannere cu rezoluţie mai mică folosesc tehnologii
video. Pentru citirea imaginii într-un scanner, sunt folosite două strategii.
Prima dintre acestea cere ca senzorii să se deplaseze peste imaginea
originală; a doua deplasează imaginea originală prin faţa unor senzori
imobili. În cazul unui scanner video, se deplasează doar un fascicul de
electroni.
• Scannerele diferă prin rezoluţia cu care citesc imaginile. Toate scanerele
au o limită maximă mecanică a rezoluţiei. Aceasta este dată de pasul cel
mai mic cu care pot fi deplasaţi senzorii. Un scanner cu posibilităţi
minime începe de la 300 pixeli pe inch şi avansează în trepte uniforme
(600, 1200, 2400, 4800 pixeli pe inch). Scannerele speciale (pentru
diapozitive) ajung la rezoluţii de ordinul a 10000 pixeli pe inch. Deoarece
reprezintă limita maximă pe care o pot atinge componentele hardware
ale scannerului, această valoare este numită deseori rezoluţie hardware
a scannerului. 56
• Echipamente periferice de ieşire
• Monitorul (display, video-terminal, ecran) reprezintă unul dintre
componentele de bază ale configuraţiei oricărui calculator personal.
Destinaţia sa este aceea de reprezentare a diferitelor elemente
informaţionale în format alfanumeric sau grafic prin puncte aprinse pe
ecran denumite pixeli.
• Un pixel are o serie de atribute, cum ar fi: aprins / stins, culoare, clipire
(blinking), strălucire etc
57
• Monitorul prezintă următoarele caracteristici importante:
– calitatea grafică a afişării;
– dimensiunea ecranului şi dimensiunile imaginii afişate;
– numărul de culori posibil de afişat pe monitor.
• Din punct de vedere constructiv, cele mai răspândite monitoare sunt de
tip CRT (Cathode Ray Tube), LCD (Liquid Crystal Display) şi TFT (Thin
Film Transistor), o variantă îmbunătăţită a monitoarelor LCD.
• Caracteristicile monitorului sunt dependente constructiv de tipul de
controller (adaptor sau placă video) asociat acestuia. Controllerele au
evoluat de la cele monocrome cu mici facilităţi grafice (controllerul
Hercules), la cele color (CGA - Color Grahics Adapters, EGA - Enhanced
Graphics Adapters, VGA - Video Graphic Adapter, XGA, XGA/HAD, ESA,
SVGA, SVGA-LR-super Video Grafic Adaptor - Low Radiation) etc.
58
• Există două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran: modul
text sau alfanumeric şi modul grafic. În modul text afişarea ţine seama de
împărţirea ecranului în zone convenţionale numite zone-caracter, pentru
majoritatea configurărilor, ecranul fiind alcătuit din 25 de linii şi 80 de
coloane (caractere de linie). În fiecare zonă se afişează un singur
caracter din 256 posibile.
• În modul grafic, pe monitor se pot afişa grafice, curbe sau diferite desene
realizate prin folosirea instrucţiunilor grafice disponibile într-o serie de
limbaje de programare. Spre deosebire de afişarea de tip text care se
realizează la nivel de caracter, afişarea grafică utilizează zona caracter
ca o matrice de 8  8 puncte luminoase (pixeli). Un ecran de 25 de linii şi
80 de coloane devine practic o matrice de 200  640 pixeli.
59
• Calitatea grafică este asigurată de doi factori:
– definiţia monitorului - este dată de dimensiunea punctelor care formează
imaginea. Cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât definiţia este
mai bună, ajungându-se în prezent la valori standard de 0,24 mm pentru
diametrul unui pixel;
– rezoluţia monitorului - reprezintă numărul maxim de puncte ce pot fi afişate
pe suprafaţa unui ecran. Cu cât numărul de pixeli este mai mare, cu atât
rezoluţia este mai bună. Un monitor cu calităţi medii prezintă o rezoluţie de
1024  768 pixeli şi o paletă de culori pe 24 biţi.
• Dimensiunea ecranului este reprezentată de mărimea diagonalei
exprimată în inch. Dimensiunile variază de la 12” la peste 21”, însă
uzuale sunt cele de 17” şi 19”.
60
• Imprimanta este utilizată pentru obţinerea informaţiilor tipărite pe suport
hârtie sau alte suporturi acceptate (folii). Spre deosebire de alte
echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate într-o gamă
neobişnuit de mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr de firme.
Diferenţierea se face în funcţie de:
– mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;
– calitatea grafică a tipăririi;
– dimensiunea liniei tipărite;
– viteza de tipărire;
– memoria imprimantei.
61
• Principiul de funcţionare al unei imprimante este matricial sau vectorial şi
se bazează pe una din următoarele proceduri moderne de imprimare:
– lovirea hârtiei în dreptul unei benzi tuşate (ribon) cu un număr de ace (sau
pini) ce alcătuiesc o mică matrice de imprimare - la imprimantele matriceale;
– pulverizarea pe hârtie a unui jet fin de cerneală comandat electrostatic - la
imprimantele cu jet de cerneală;
– inscripţionarea cu toner a unui tambur (utilizând principiul laser-ului) şi apoi a
hârtiei (principiu de funcţionare identic cu cel specific copiatoarelor) - la
imprimantele laser;
– pe cale termică - la imprimantele termice.
62
• Calitatea imprimării şi respectiv a imprimantei, depinde de rezoluţie,
viteza de imprimare, memoria imprimantei, dimensiunea paginii şi
fiabilitatea echipamentului.
– rezoluţia are aceeaşi semnificaţie ca şi la monitoare, măsurându-se în puncte
(dots) per inch - dpi;
– viteza de imprimare se exprimă diferenţiat în funcţie de modele, în caractere
pe secundă - cps, linii pe minut - lpm sau pagini pe minut - ppm;
– memoria de care dispune o imprimantă este foarte importantă, în special în
cazul imprimantelor laser. Numărul şi complexitatea informaţiilor ce urmează
a fi tipărite, precum şi viteza de imprimare sunt direct proporţionale cu
memoria imprimantei;
– dimensiunea maximă a hârtiei se referă la lăţimea hârtiei, lungimea nefiind
luată în calcul decât atunci când este furnizată explicit prin software. Astfel,
există imprimante de tip A3 (lăţimea hârtiei este de 42 cm), imprimante de tip
A4 (la care lăţimea hârtiei permise este de 21 cm) etc.;
– fiabilitatea este o altă caracteristică a imprimantelor, reprezentând
posibilitatea de a funcţiona fără defecte o perioadă de timp cât 63mai
îndelungată.
• Imprimanta matriceală (Dot-Matrix) reprezintă un model răspândit, în
special datorită preţului redus al dispozitivului şi a consumabilelor sale.
Există modele cu 9, 18 sau 24 de ace, montate pe un “cap de
imprimare”. Capul de imprimare creează câmpuri electromagnetice în
jurul fiecărui ac. Atunci când comanda de imprimare este recepţionată,
câmpul electromagnetic este modificat iar acele de imprimare sunt
împinse către banda tuşată (ribon) iar aceasta va imprima pe hârtie un
mic punct de culoarea cu care este impregnată banda tuşată. Orice
metodă de imprimare care solicită impactul fizic dintre o componentă a
imprimantei şi o bandă tuşată, pentru a transfera cerneala pe hârtie,
este cunoscută sub numele de “imprimare prin impact” (Impact
Printing). Viteza de tipărire se exprimă în caractere pe secundă (de
regulă, între 150 - 400 cps), dar există şi imprimante matriciale rapide
care asigură o viteză de imprimare de peste 800 cps.
64

• Imprimanta matriceală
65
• Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) utilizează un “cap de
scriere” care direcţionează cerneala spre hârtie, sub forma unor mici
jeturi, desenând caractere sau imagini grafice. Acest tip de imprimantă
foloseşte două tehnologii: “bubble-jet” sau imprimarea piezo-electrică.
– tehnologia “bubble-jet” a împrumutat numele de la primul model de
imprimantă care a utilizat această tehnologie de imprimare (Cannon
BubbleJet). Impulsurile electrice determină crearea unei bule într-unul din
capilarele capului de imprimare. Aceasta are ca efect, pe de o parte,
expulzarea unei cantităţi de cerneală spre hârtie şi, pe de altă parte,
completarea cu cerneală din rezerva capilarului. La un nou impuls electric
procesul se reia finalizându-se scrierea pe hârtie;
– tehnologia imprimării piezo-electrice utilizează un convertizor de
transformare a variaţiilor electrice în variaţii de presiune (cristal
piezoelectric).
• Aceste imprimante sunt silenţioase, pot imprima imagini cu rezoluţii de 600 dpi
sau mai mult, alb / negru sau color, pe formate diverse de pagină, obişnuit A4,
portret - vertical, sau landscape - orizontal, utilizând font-uri scalabile sau
66
bitmap.
• Imprimanta cu jet de cerneală
67
• Imprimanta laser (Laser Printer) asigură o înaltă calitate a tipăririi,
având la bază principiul copiatorului, elaborat de firma Rank Xerox.
Ambele utilizează o sursă de lumină şi un mecanism sofisticat de
oglinzi, pentru a transfera o imagine pe hârtie. Cu ajutorul razelor laser
se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care, la
rândul lui, atrage şi se încarcă pe suprafaţă cu toner (praf special de
tipărire, deosebit de fin) ce urmează a fi depus pe hârtie. În continuare,
hârtia este supusă unui tratament termic (încălzire) pentru fixarea
tonerului.
• Există două modele de imprimante laser: cele care imprimă caracterele
ca pe imagini bitmap (seria de imprimante Hewlett-Packard, LaserJet)
şi cele care imprimă caracterele pe baza expresiilor matematice
(vectori) ce descriu forma caracterului (Apple LaserWriter).
68
• Viteza imprimantelor laser se măsoară prin numărul de pagini tipărite
pe minut (page per minute - ppm). O imprimantă laser asigură în medie
o viteză de tipărire între 10 şi 24 pagini pe minut, uneori chiar mai mult.
Imprimante laser asigură, datorită rezoluţiilor de peste 300 / 600 dpi o
calitate mult sporită faţă de imprimantele cu jet de cerneală şi prezintă
şi o fiabilitate ridicată.
69
• Imprimantele termice sunt dedicate unor tipuri de aplicaţii software.
Ele sunt integrate în structura calculatorului şi se bazează pe procedeul
de fixare termică a caracterelor pe hârtie specială. Imprimantele termice
sunt utilizate în unele aplicaţii tehnice de proces. Capul de scriere al
imprimantei este încălzit, astfel încât, să determine modificarea chimică
a structurii unei hârtii speciale, realizând texte şi grafice. Este un tip de
imprimantă care nu solicită utilizarea cernelii pentru a imprima caractere
sau alte imagini.
• Punctele produse de această imprimantă pe hârtia tratată chimic nu
sunt la fel de clare cum sunt cele create cu alte modele de imprimante,
în special datorită limitării controlului reacţiei chimice. Un alt dezavantaj
este acela al unui timp redus de păstrare a hârtiei chimice, sensibilă la
lumină, căldură sau agenţi chimici.
70
• Plotter-ul este un dispozitiv specific de desenare al cărui principiu de
funcţionare este, în esenţă, vectorial. La acest dispozitiv se ataşează un
număr de capete de scriere care vor trasa prin deplasări relative faţă de
hârtie o imagine transmisă de calculator.
• Plotterele cu peniţă sunt dotate cu o peniţă montată pe un braţ cu două
grade de libertate, după cele două axe, având un al treilea semnal de
control referitor la poziţia (sus / jos) a peniţei.
• Plotterele matriceale folosesc o descompunere a desenului în puncte
elementare, situate pe o grilă pătratică. Pentru înscrieri se utilizează un
cap cu ace, care poate pentru fiecare poziţie a sa, să imprime punctele
de pe traseul de desenat aflate în coincidenţă cu punctele elementare
ale grilei pătratice (ale acelor). Calitatea desenului rezultat depinde de
mărimea pasului grilei, dar este mai modestă decât calitatea desenului
realizat de plotterele cu peniţă.
71
• Plotterele electrostatice se bazează pe
descompunerea desenului în puncte
elementare, imprimarea realizându-se
electrostatic, prin depunerea electrostatică a
prafului de toner numai în punctele de
coincidenţă ale desenului cu grila matriceală.
Ele sunt mai sigure în funcţionare şi mult mai
rapide (deoarece deplasarea mecanismului se
realizează numai după o singură axă).
• Plotterele cu jet de cerneală sunt la rândul lor
de tip matriceal, fiecare punct al grilei care
trebuie imprimat fiind înscris prin ejectarea unei
picături de cerneală minuscule printr-un tub
capilar, sub acţiunea unor câmpuri
electrostatice care comandă deflexia pe cele
două axe. 72

• Conectarea echipamentelor periferice la unitatea centrală se
realizează prin intermediul plăcilor specializate pe tipuri de periferice
(controllere), acestea având prevăzute puncte speciale de conectare
(porturi). Porturile sunt dispuse, în cele mai multe cazuri, în spatele
carcasei care adăposteşte unitatea centrală, în funcţie de modul de
realizare fizică a transmisiei semnalelor electrice de la periferic la
unitatea centrală, deosebindu-se porturi seriale şi porturi paralele,
respectiv porturi (interfeţe) de tip USB (Universal Serial Bus).
73
Calculatorul electronic este instrumentul modern, folosit în toate domeniile
de activitate, de la domeniul financiar-bancar, gestiune, administrație,
și până la cadastru (sisteme informaționale geografice - GIS).
De exemplu, în activitățile educaționale el poate fi folosit direct în procesul

de predare/învăţare/evaluare, dar și în cercetarea educațională,
administraţia școlară, gestiunea patrimoniului.
Dacă este să ne referim numai la procesul de învăţământ, calculatorul
constituie mijlocul de învăţământ cel mai nou şi mai complex. El este
utilizat, în principal:
(a) în predarea informaticii - mijlocind învăţarea elevilor în utilizarea
tehnicilor de comunicare moderne;
(b) în predarea celorlalte discipline şcolare - determinând o nouă formă
de concepere şi realizare a învăţării, denumită generic instruire
asistată de calculator (IAC).
74
75

TIC Curs 3 4 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TIC Curs 3 4 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 3-4-5 TIC

Informatică - Definire și Concepte.

• În stadiul actual, informatica trebuie să urmărească două obiective:

• Unitatea de măsurare a informației (elementară) este bitul.

• Capacitatea de memorare foloseşte următoarele unităţi de măsură:

• Un Byte este cea mai mică unitate de stocare a informației adresabilă

• 1 Byte = 1 octet = 8 biți (23 biți)

• Cum se realizează reprezentarea datelor în memorie?

• Este timpul pentru Exerciții!!! 

• Se analizează Conversia unui număr natural din wiki-ul:

• Se analizează Operații în baza 2 (adunarea și înmulțirea) din site-ul:

• Se analizează Operațiile logice și Legile lui De Morgan

• Microprocesorul reprezintă componenta de bază a unui calculator. El

• 1983 - Hewlett-Packard 150 - primul computer

• 1996/1997 - Deep Blue - proiectul iniţiat de IBM

• 2007 - apariția iPhone (anunțat de Steve Jobs -

• 2010 - apariția iPad (Apple). 22

Parametrii de bază (criterii de apreciere a performanţelor procesorului)

• 1 KiloByte = 1024 Bytes (210 Bytes)

• Tehnologia discurilor magneto-optice prezintă o serie de avantaje: ea

• Memoriile cu bule magnetice - o bulă magnetică este o unitate de

• Echipamente periferice de ieşire

• Echipamente periferice de ieşire

De exemplu, în activitățile educaționale el poate fi folosit direct în procesul

S-ar putea să vă placă și