82 ROMÂNĂ

Eugeniu COŞERIU
Saussure al meu*

Când prietenii care au organizat acest simpozion m-au invitat să

particip, mi-au spus că voi fi – mai mult decât un conferențiar invitat –
unul dintre subiectele discuției.
La drept vorbind, toți ar trebui să fim considerați subiecte ale discuției,
deoarece suntem cu toții lingvişti care, în această zi şi în aceste vremuri,
continuăm să discutăm despre Saussure!
Prin urmare, tema noastră de azi, aici, este Saussure şi lingvistica
contemporană. Intenționez să iau titlul respectiv ad litteram. Într-
adevăr, de vreme ce pot pretinde că vorbesc în deplină cunoştință de
cauză despre mine însumi ca lingvist contemporan, propun să-l tratez
pe Saussure în relație cu propria-mi concepție privitoare la limbaj şi la
lingvistică. În acest sens, vă voi vorbi despre Saussure „al meu”.
Un lingvist faimos a fost întrebat cu ceva timp în urmă ce datora
înaintaşilor şi confraților săi lingvişti. A răspuns că găsise la ceilalți fie
o confirmare a propriilor idei, fie păreri opuse care s-au dovedit utile
pentru a-şi defini mai clar concepțiile proprii. În particular, cu privire

*
Acest text al lui Eugeniu Coşeriu, tradus în româneşte de Cristinel Munteanu, a apă-
rut inițial în limba engleză sub titlul My Saussure, în Tullio De Mauro & Shigeaki Su-
geta (eds.), Saussure and Linguistics Today, Bulzoni Editore, Roma, 1995, p. 187-191.
Ulterior, cu unele revizuiri şi adăugiri, textul s-a publicat şi în alte limbi (spaniolă,
portugheză şi franceză): (i) Mi Saussure, în Actas do IV Congresso Internacional da lín-
gua galego-portuguesa na Galiza. Em homenagem a Ferdinand de Saussure [1993], Uni-
versidade de Vigo, 1996, p. 379-382; (ii) O Meu Saussure, în „Confluência. Revista do
Instituto de língua portuguesa” (14), Rio de Janeiro, 1997, p. 33-36; (iii) Mon Saus-
sure, în Rika van Deyck, Rosanna Sornicola, Johannes Kabatek (éds.), La variabilité
en langue. Langue parlée et langue écrite dans le présent et dans le passé, în „Communica-
tion & Cognition” (= „Studies in Language”, no. 8), Gent, 2004, p. 17-24 [re-publicat
în „Anadiss” (Suceava), nr. 21 (I), 2016, p. 12-18]. Traducătorul Cr.M. îi mulțumeşte
lui J. Kabatek pentru permisiunea de a publica aici prezenta versiune.
 H E R M E N E U T I C Ă Ş I I N T E R P R E TA R E 83
la Saussure, a precizat că îi luase mult timp să se elibereze de distincția
dintre langue şi parole.
(Aceasta se întâmplă frecvent în ştiințele umaniste: învățăm de la alții şi
uităm că am făcut aşa. Apoi, recitindu-i pe aceşti autori, avem impresia
că ei pur şi simplu ne confirmă concepțiile. Iar în cazul ideilor pe care
nu reuşim să le pricepem, pe acestea le expediem ca fiind străine de
convingerile noastre intuitive!)
Dar putem noi respinge, cu adevărat, distincția dintre langue şi parole?
În opinia mea, putem, fără îndoială, să perfecționăm modul în care o
prezentăm şi o explicăm; dar simt că nu putem respinge distincția cu totul.
Într-adevăr, aş prefera să abordez întrebarea într-un fel complet diferit.
Fiindcă, vedeți, sunt dispus să recunosc că tot ce este de valoare în scrierile
şi în concepțiile mele, precum şi în metodele pe care le urmez este rodul
unei prelucrări dialectice a reflecțiilor şi a elaborărilor care pot fi aflate
la alți lingvişti şi filosofi ai limbajului. În acest proces, piatra de încercare
mereu prezentă este realitatea limbajului – realitatea care se revelează prin
observație reflexivă şi meditație hermeneutică. Mi-aş descrie concepțiile
ca fiind, în esență, o încercare de a-i împăca – ținând un ochi ferm ațintit
asupra realității limbajului – pe Saussure cu Humboldt şi cu Pagliaro, ajutat
de sugestiile venind dinspre Hjelmslev, Sapir, Menendez Pidal şi dinspre
filosofia şi epistemologia lui Aristotel, Leibniz, Vico, Hegel şi Croce
(Aristotel şi Hegel mai presus de oricare alții).
Astfel, principiul meu călăuzitor a fost acela de a acorda încredere
deplină ideilor pe care le-am întâlnit şi pe care am căutat să le integrez
într-o concepție unitară. Aceasta deoarece toți cercetătorii veritabili
au încercat să descrie lucrurile aşa cum sunt; şi deşi uneori ceea ce
explică ei se poate dovedi parțial şi ar putea să necesite completări, mai
degrabă, decât să resping aceste explicații în bloc, simt că ar trebui să
ne întrebăm în ce măsură le putem folosi, în ce sens şi până la ce punct
le putem considera valide.
Să vă dau un exemplu imediat folosindu-mă de Saussure. Găsesc că
este greşit sfatul de a respinge cu totul afirmația lui Saussure potrivit
căreia semnificantul şi semnificatul sunt inseparabile: la urma urmelor,
Saussure însuşi era perfect conştient de sensul în care cele două pot
fi considerate, de fapt, în mod separat. Deci, găsesc că e mai bine să
84 ROMÂNĂ
ne întrebăm, în schimb, în ce sens putem, într-adevăr, să considerăm
inseparabile semnificantul şi semnificatul. Și răspunsul la această
întrebare este: limba ca sistem. Acesta este nivelul la care semnificatul
este, la drept vorbind, semnificatul, şi nu o desemnare; şi la acest nivel,
aşadar, semnificatul este inseparabil de semn.
În acelaşi fel, să nu respingem complet, ca fiind în mod evident absurdă,
teza că schimbarea lingvistică este exterioară sistemului. Mai degrabă,
să ne întrebăm în ce sens poate fi considerată validă această teză.
Putem aplica o atare atitudine la sisteme conceptuale întregi. Nu ar
trebui să respingem structuralismul în bloc, ci, dimpotrivă, ar trebui
să determinăm în ce fel poate fi util structuralismul la îmbunătățirea
înțelegerii noastre efective a limbajului. Motto-ul nostru s-ar cuveni,
deci, să fie: alcanzar y limitar, Leistungen und Grenzen – întrebuințează
şi circumscrie fiecare concept.
Această atitudine caracterizează modul în care l-am abordat pe
Saussure, deşi asta a dus uneori la neînțelegeri. S-a afirmat că l-am
criticat pe Saussure din afară, nereuşind să-i văd valoarea şi reducându-l
la banalități. Pur şi simplu, nu este cazul. Întotdeauna am căutat să mă
deplasez dinspre Saussure, nu împotriva lui sau fără el.
Criticii mei suferă de o eroare de perspectivă: ei nu reuşesc să vadă
că eu nu am căutat niciodată să-l interpretez pe Saussure ori să ofer o
exegeză a operei sale; mai curând, ceea ce am încercat să fac a fost să-l
utilizez pe Saussure ca o călăuză în investigațiile mele, ca un model de
cercetare a obiectului lingvisticii. Saussure „al meu” este, aşadar, acel
Saussure care, în al său Cours, a stabilit distincțiile fundamentale ce au
determinat ulterior dezvoltarea şi progresul lingvisticii din acest secol.
Să se observe că nu vorbesc de dezvoltarea „lingvisticii saussuriene”
– într-adevăr, consider termenul ca fiind unul nepotrivit. Mă refer la
lingvistică tout court, chiar şi la cercetarea lingvistică ce, aparent, îl
ignoră sau chiar îl neagă pe Saussure.
Să examinăm acum de ce distincțiile fundamentale ale lui Saussure
sunt încă indispensabile pentru înțelegerea limbajului şi a limbilor.
Studiile mele s-au concentrat pe limbile văzute ca sisteme omogene în
cadrul lumii complexe a fenomenelor de limbaj. Aceasta deoarece sunt
 H E R M E N E U T I C Ă Ş I I N T E R P R E TA R E 85
convins că Saussure, urmând o tradiție ce provine de la Humboldt, a
văzut fiecare limbă qua talis ca un sistem în care tout se tient. (Expresia a
fost creată, desigur, de Meillet; dar exprimă atât viziunea lui Humboldt,
cât şi viziunea lui Saussure.) Prin urmare, am aplicat în mod riguros
distincțiile lui Saussure, luându-le drept reale; şi, folosind distincții
ulterioare derivate din ele, am reuşit să circumscriu obiectul primar al
lingvisticii imanente: este tehnica liberă a limbii funcționale la nivelul
sistemului de funcții şi opoziții.
Astfel, am obținut două rezultate. Unul a fost o justificare a fonologiei
şi o justificare a omogenității sistemului la nivelul expresiei (el
este, de fapt, paradigmatic şi sintagmatic în întregime la acel nivel).
Celălalt a fost construirea atât a unei semantici lexicale funcționale
(o „lexematică”), cât şi a unei sintaxe funcționale corespunzând acelei
langue (adică obiectul lingvisticii imanente) – una pe care o consider,
deci, o disciplină perfect saussuriană.
Obținerea acestor rezultate a necesitat, după cum am spus, crearea unei
serii de distincții derivate din cele ale lui Saussure. Una a fost distincția
dintre ceea ce cuprinde «cunoaşterea lucrurilor» şi ceea ce cuprinde
«cunoaşterea pur lingvistică». (Deja Saussure făcuse ceva de felul acesta
în teoria sa privitoare la semn: a deosebit semnificatul de referința externă
aferentă.) O altă distincție a implicat «metalimbajul» şi «limbajul
primar»: utilizarea metalimbajului cere un alt tip de tratare. Aceasta a
condus la deosebirea [‘discursului repetat’] wiederholte Rede (reported
speech la Jakobson). Mai departe, urmând indicațiile lui Saussure,
Hjelmslev, Daniel Jones şi Zellig Harris, am ajuns să disting între
«arhitectura limbii» (în omogenitatea ei) şi «varietatea lingvistică».
Saussure însuşi, în Cours-ul său, ne spune că pentru a surprinde o limbă
sincronic şi idiosincronic, trebuie să luăm în considerație dialectele şi
patois [‘graiurile’], dar că, în cele din urmă, suntem forțați să circumscriem
limba în mod artificial şi, astfel, să-i sacrificăm realitatea. În orice caz, nu
doream deloc să sacrific realitatea. De aceea, pentru a surprinde limbile
din punct de vedere funcțional (ca sisteme aparținând unui moment
dat, unui loc, unui strat social, unui stil), am deosebit diverse niveluri:
«sistemul», «norma» şi «tipul lingvistic».
Toate acestea au produs moduri noi de a privi limbajul. Am ajuns să
consider limbile ca tehnici fabricate de activitatea noastră expresivă
86 ROMÂNĂ
(ceva ce susținuse Antonino Pagliaro). Să consider limbile şi
mecanismele lor ca fiind nu inconştiente, ci ca fiind date şi înțelese
în mod intuitiv (şi cred că aceasta este ceea ce Saussure avea în minte
atunci când a spus că mecanismele lingvistice pe care vorbitorii
le folosesc sunt inconştiente pentru ei). Să consider dimensiunea
socială a limbii ca aparținând nu mulțimii, ci indivizilor – sau, mai
exact, alterității imanente din fiecare individ: căci limba nu este bunul
propriu al unui individ în izolare, ci este întotdeauna limba celorlalți.
(Aceasta, de asemenea, era ceva ce luasem de la Pagliaro, deşi se poate
găsi mai devreme şi la Humboldt.)
În fine, am conceput structurile lingvistice ca structuri dinamice.
Saussure lăsase indicii către acest rezultat, după cum se poate vedea
în capitolul său despre analogie, pe care îl descrie ca pe un fenomen
sincronic ce aparține limbii în mod virtual. Problema identității
diacronice pe care Saussure a ridicat-o m-a condus la aceeaşi soluție:
structurile lingvistice sunt dinamice şi în acelaşi vorbitor există limbi
diferite. Remarcile mele de până acum au avut în vedere stabilirea
obiectului lingvisticii imanente. Să ne fie permis acum să încercăm
să recuperăm materialul pe care am fost obligați să-l eliminăm în
circumscrierea obiectului nostru, materialul studiat de lingvistica
integrală şi lingvistica descriptivă.
Acel material este parole, activitatea vorbirii. Ceea ce ştim despre
langue nu explică tot ceea ce este de ştiut despre parole, deşi constituie
fundamentul. Explicarea [acestei] parole necesită alte tipuri de
cunoaştere ce aparțin domeniului lingvisticii. Astfel, considerând
lingvistica în general, am deosebit trei niveluri: lingvistica privind
langue, lingvistica discursului sau a textului ([lingüística del texto] încă
din 1955) şi lingvistica privind parole.
Ocupându-ne de parole, am fost obligați să recuperăm, în cadrul
domeniului lingvisticii integrale, tot ceea ce lingvistica imanentă ignoră,
elimină sau pune în paranteză – [aspecte] de existența cărora, după
cum a arătat limpede Engler, Saussure era foarte conştient. Aceasta m-a
îndemnat să propun o nouă ştiință a „cunoaşterii lucrurilor”, o skeologie
(de la grecescul skeûos ‘obiect, unealtă, lucru’). Semantica cognitivă
practică skeologia, întrucât investighează semantica cunoaşterii noastre
referitoare la lucruri, nu doar semantica limbii pe care o folosim.
 H E R M E N E U T I C Ă Ş I I N T E R P R E TA R E 87
Am propus şi o gramatică specială a metalingvisticii şi o lingvistică
sincronică cuprinzând cele trei discipline majore preocupate de
varietate: dialectologia, sociolingvistica şi stilistica limbii. Toate acestea
au fost pentru a-i face loc vorbitorului, după cum cerea Saussure, şi
în domeniul lingvisticii aplicate îndeosebi (teoria traducerii, politica
lingvistică, planificarea lingvistică şi aşa mai departe).
În fine, un cuvânt şi despre interpretarea mea cu privire la conceptul de
«arbitrarietate» şi toate celelalte distincții fundamentale formulate de
Saussure. După cum am precizat, eu consider distincțiile lui Saussure
reale, inerente obiectului lor şi bazate pe intuiția fiecărui vorbitor.
Mai mult decât atât, după cum am încercat să arăt, alți gânditori le
observaseră deja. Oricum, aceasta nu este o încercare de a identifica
influența predecesorilor lui Saussure asupra sa; este, mai degrabă, o
încercare de a descoperi formulări anterioare ca expresii autonome ale
unei viziuni co-împărtăşite asupra limbajului. Ar fi greşit să-l reducem
pe Saussure la produsul unei anumite tradiții; şi totuşi, ar fi greşit să-l
considerăm un punct de plecare fără să recunoaştem că el a fost, în
acelaşi timp, un punct de sosire. A strâns la un loc ceea ce alții văzuseră
drept disiecta membra, şi, tocmai pornind această sinteză, noi, ca
lingvişti contemporani, am făcut primii noştri paşi.