Patrimoniul Mănăstirii Sfânta Treime

Patrimoniul este totalitatea drepturilor si a obligațiilor cu valoare economică

și a bunurilor materiale ce apațin unei persoane, atât fizice, cât și juridice. Fiind
vorba de un complex monahal medieval, patrimoniul cupinde atăt bunuri sacre,
respectiv cele care prin sfinșire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct
cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, cât și bunuri comune.
Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței
poate fi acordată pe un termen de până la trei ani, cu posibilitatea de reînoire. Prin
aceste bunuri sacre facem referire la biserici, capele, paraclise, odoare și veșminte
bisericești, cărțile de ritual, cimiterele, bunuri prețioase, cu valoare artistică,
istorică sau datorită materialului din care sunt confecționate, precum picturile,
sculpturile, șesăturile artistice etc. Bunurile comune sunt cele destinate întreținerii
bisericilor, a slujitorilor ei, operelor culturale, de caritate și asistență socială,
precum și pentru îndeplnirea celorlalte scopuri ale Bisericii. Transmiterea cu orice
titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile care aparţin mănăstirilor
(vânzare, cumpărare, închiriere, schimbare etc.), precum şi grevarea cu sarcini sau
afectarea de servituţi a acestor bunuri, se aprobă de Consiliul eparhial, iar
înstrăinarea bunurilor imobile (clădiri şi terenuri), de către Sinodul mitropolitan.

Mănăstirea Sfânta Treime a fost inclusă pe „Lista monumentelor istorice” și

este formată din patru obiective, anume:
 1. Biserica „Sfântul Gheorghe”, care datează din anul 1488, cu pridvor din
1547

2. Ruine chili, fiind construite în secolele XV-XVIII

3. Clopotniță, construită în același an cu biserica, respectiv 1488
4. Zid de incintă, ridicat tot în secolele XV-XVIII
Biserica mănăstirii a fost inclusă de către UNESCO pe lista patrimoniului
cultural mondial. Unul dintre cele mai importante componente ale mănăstirii este
pictura. Aceasta dateză în cea mai mare parte din secoul XV. Scenele din altar și
din naos redă îndeosebi sensul teologal al imaginilor. Printer aceaste picture atrag
atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor
și Ciclul patimilor. Pictura exterioară este socotită drept cel mai reușit ansamblu al
artei feudale moldovenești, și asta nu doar in cauza pigmentului autentic și
nemaiîntâlnit, ci și din rezistența acestuia in condiții climatice foarte aspre, fapt
care se datorează originalitășii tehnicii de lucru applicate de către pictori. Figurile
biblice din aceste fresce sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se
disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care
predomină verdele și albastrul. Cu excepția pigmentului negru, obținut din cărbune
de lemn, toți ceilalți pigmenți folosiți în pictură sunt substanțe minerale, naturale
sau de sinteză. O notă caracteristică a acestor fresce o constitue și bogata
imaginație a realizatorilor ei, care introduce în compozișie elemente folclorice.
 Pe lângă acestea, în interiorul bisericii atenția este atrasă de jilțurile și
stranele din secolul al XVI-lea, printre care și un jilț domnesc, care este o
adevărată capodoperă a sculpturii de lemn, și încă două morminte, de mitropolit,
respective de un sfânt sihastru. Adevărate capodopere ale sculpturii în lemn sunt în
tâmpla Altarului. Pe lângă toate acestea se cuvin adăugate multe alte piese ce pot fi
regăsite în diferite colecții și muzee: epitafe, broderii de mari dimensiuni și
ferecătura dăruită de Mitropolitul Grigorie Roșca. La exteriorul bisericii, pe lângă
pictură, observăm și ancadramentele ferestrelor, unde se observă o combinașie
între două stiluri de arhitectură, anume gotic și respectiv moldovenesc.

De la intrare impresionează zidurile masive și foarte înalte, de piatră, care

înconjoară mănăstirea, iar intrarea se face pe o poartă imensă, pe sub un turn de
apărare. Mănăstirea este o adevărată revelație, pentru vizitatori, atât din punct de
vedere arhitectual, al construcțiilor și al picturii, cât și din punct de vedere al
regăsirii sufletești.
Biserica prețuiește viața, prețuiește sufletul, prețuiește mântuirea mai mult
decât orice. Averea cea mai de preț a Bisericii este comunitatea adunată în liniște și
dragoste. Biserica este spital sufletesc pentru cei care caută adevărata avere în
această viață, pentru cei care caută pace și dragoste. Și ca orice spital, are nevoie
de doctori și de locuri în care cei suferinzi să găsească alinare. Averea Bisericii
este ansamblul terapeutic în care credincioșii își găsesc sprijin și alinare: biserici,
mănăstiri, iconografie și obiecte de cult, serviciu liturgic, cultură, tradiție, istorie,
identitate și demnitate națională și comuniune universală. Prin tot ceea ce
înseamnă, atât din punct de vedere religios, istoric, cât și cultural, patrimoniul
mănăstirilor românești, patrimoniul Mănăstirii Sfânta Treime ocupă un loc înalt.