1

CONSTANTIN C. POPIAN

OPERA DRAMATICĂ
(Piese de teatru, reviste, scenete, monoloage, evocări. 1897-1969.)
VOL.II

Note lămuritoare.
Piesele, în acest volum, sunt așezate cronologic. Dăm și indicele cronologic, ca și pe cel
tematic. Piesele se împarte în originale, prelucrări, localizări și traduceri fidele, pe care le semnalăm la
locul potrivit. Pe cât posibil, le prezentăm așa cum au fost ele prezentate de Autor în manuscris, ținând
seama și de variante.

Anul 1925-1966

ȚIGANII

Copie după natură în 3 acte în versuri

Originală.
Autor text: C.C.POPIAN
MUZICA de Theodor GEANTĂ.

În lipsă, a se folosi muzică maghiară țigănească, sau giamparale turcești și bucăți de mare virtuozitate
violonistică, tip Monti sau Paganini, nu însă Balada lui Ciprian, sau doine românești, nu este cazul
aici.

1925, R Vâlcea.1
1
Text transcris din caietul mare, albastru, de Teatru, întregit cu lămuriri și texte din caietul 554 transcris de Saraolu Gh,cu
versificația perfecționată de Maestru însuși după spectacole, până în anii-50.Varianta din 19.XII.1946 din caietul 1025,
Arhiva Dragu Popian/ Roma, conține tăieturi și schimbări; încercare nereușită a fraților Roșianu de a recicla piesa spre a
fi primită de regimul comunist care se instaura. Nota finală sună astfel: ”Ce e tăiat și subliniat trebuie modificat”.Se tăiau
toate părțile considerate violente și jignitoare, adică aproape toată piesa.
 2

PERSOANELE
DANCIU, vătaful sălașului, 30 ani
SORA, mama lui, 70 de ani
ZULINA și
CĂTĂLIN doi copii furați,18-20 de ani, frați
MICLOȘ, boier savant ungur de 35-40 de ani
BULEAȘE, zis și Nicovală, țigan ursar de 60-70 ani
UN FRATE de călugărie, idiot, de 18-20 ani.
COPILUL
ȚIGANUL I pieptănar
ȚIGANUL II căldărar
ȚIGANUL III ciurar
ȚIGANUL IV inele
ȚIGANUL V,seceri
Țigani, țigănuși, țigănci,dansatoare, vânători, țărani, urși, și alte elemente care compun o lae mare de
țigani.

Textul încearcă să reproducă vorbirea țigănească.

Actorii care întruchipează pe țigani trebuie să vorbească în stil și cu accentul specific
țigănesc,aspirând hașurile,eliminând multe vocale de ă și î, prelungind cuvintele și adăugând un fel de
H după consoanele D,G,P,T. Dacă nu pot, mai bine să se abțină, orice imitație nereușită este negativă.

Acțiunea se petrece undeva în România, vara, ANII 1920. (* Mai degrabă în Transilvania, pe malul
Mureșului, dar în piesă sunt aluzii la Vâlcea.n.n.)
A

ACTUL I

La marginea unei păduri e tăbărâtă o lae. Corturile se pierd printre copaci, în fundal,confundându-se
cu pictura, arătând astfel o lae imensă. Sunt cel puțin 20-30 de corturi. La ridicarea cortinei țiganii se
găsesc așezați.E dupăamiazi. Unul face la piepteni,altul bate nicovala, lucrând seceri grosolane, altul
 3

dă mălai ursului,altul ciocănește o căldare de aramă. E un întreg haraiman de copii, lătrat de câini,
guițat de purcei, și pe deasupra corul cântă puternic cu acompaniament de orchestră. La ridicarea
cortinei e un întreg furnicar, o întreagă activitate. Se cântă chilabaua.
SCENA I
SORA, CORUL, MICLOȘ, DANCIU
SORA: (tipul ursăresei ghicitoare’n ghive, țigancă bătrână de peste 70 de ani, mama vătafului Danciu
ea înseși soție de vătaf, poartă bani împletiți la coade, cizme galbene,fustă roșie creață și cămașe cu
flori cu mâneca largă, în cap bazma neagră ungurenească. E albă la păr și poartă coadele peste sân.
La ridicarea cortinei este în planul I, înconjurată de fete și dă-n ghioc, cu luleaua’n gură. BULEAȘE
joacă și el în planul I.
Nr.1: o horă foarte repede.Chilabaua.După care:
SORA (cântă), melodia nr.2:
Pân’era cioroaica barză, mai venea la noi la varză,
CORUL: lia lia, la....
SORA: De când s-a coțofenit, la varză n-a mai venit
CORUL: lia lia, la....
SORA: Într’un vârf de moviliță, s-a ouat o prepeliță
CORUL: lia lia, la....
SORA: Și-a scos pui de bivoliță, Și-i creștea o măgăriță
CORUL: lia lia, la....
MICLOȘ (un boier învățat, bărbat frumos, face studii de câțiva ani în mijlocul țiganilor prin diferite
sălașuri. Dar în acest ultim sălaș, a zărit pe Zulina, tânăra fată furată din copilărie de către țigani. S-a
îndrăgostit de ea și a aprins și în ea flacăra iubirii și a speranței de a fi eliberată din robie. De atunci,
Micloș se întoarce în acest sălaș, doar doar va reuși s-o elibereze. Poartă costum frumos de vânătoare.
Intră cu DANCIU. Îi face un semn acestuia care răcnește puternic, făcând un semn cu harapnicul. Laia
tace):
DANCIU (tipul vătafului de sălaș, înalt și frumos, haină scurtă neagră și barbă mică, cu pieptul gol și
arămiu, cu vestă înfirată peste cămașa cu flori, până la genunchi,chimir împodobit cu nasturi de
alamă, pantaloni negri în cizme lungi și cu urechile pe afară. Poartă un bici strașnic cu ciucuri și un
cuțit mare la brâu):
- Beși-mo, că vă ia bengosu și nimenea să nu crâcnească
De-oi învârti odată biciul, intrați în boala ha câinească
 4

(Către MICLOȘ):
Boerule, mâncați-aș ochii, grăiește cum poftești de-acuma
Mă duc pân-la pârcălăbie, iar dumneata rămâi cu muma
Ma duc să’mpart pe tot țîganu, la locu lui pentru lucrare
La boeresc, că vremea trece și lucru’i mult, nevoie mare.
(DANCIU ridică biciul, toată laia se ridică și-l urmează afară, cu larma obișnuită).
Scena II
MICLOȘ-SORA
MICLOȘ (notând mereu într-un carnet):
Și-așa băbuțo, cum spuneai aseară
E multișor de când aci venirăți
SORA: Hei, muică, viața d’a hamară !
MICLOȘ: Și-acum, tocmai aicia nimerirăți?
SORA:
Noi ne purtăm hașa din țară-n țară;
Fiin-că dă ciuma, strămoșii bolnăviră
Și cum copoii prigonesc o fiară
Hașa pa noi de-acolo ne goniră
MICLOȘ: Și e departe pustiul fără nume
În care voi văzurăți întâia zi cu soare/ Când ochii deschiserăți?
SORA:
Când ochii deschiserăm ?Oh, lume, draga lume !
Sub munții hai mai nalți, de la soare rasare
Unde lupii sunt galbeni, cu vargi; și hau o gură
De sfârtică un om, luîndu-l da calare
Și șerpi cari te ucid hașa, c-o pișcătură;
Iar rîurile-albastre surâd când sar în mare
Și a ieșit atuncia, pe lume, unu- Manu
Ce legi facu în țară așa de îndrăcite
Ca el punea de-a valma la rând pe tot țiganu
Cu vita cea cornută și fără pic de minte.
Din India trecură strămoșii în Persida
 5

Gândind că-și vor afla acilea hadapostul,

Dar traiul le fu dulce și-aci, ca agurida,
Căci și d-aci plecând, mai rău stricară rostul.
Între Armeni trecând, iar n-o putură duce
Și peste turci dădur-atunci năvală.
Dar s-o cârpești mai bine cu neamuri bașbuzuce ?
Sa stai da vrei sa fii într-una nicovală.
Sătui de chin, își luară poteca spre Eghipet
Tot semănau la chipuri cu Faraon, oleacă,
Dar, tot munciți, în bătăiosul pripet
Văzând și-aci că bafta le e seacă
S-au azvârlit pe fel și chip de vase,
Și ratacind cu lunile pa mare
S-au pomenit pe coastele frumoase
A țării ce se cheamă Elada, mi se pare.
MICLOȘ: Și tot așa, strămoșii se chiemară Țigani
Ori demonii pădurii ? (o mângâie pe bărbie)
SORA: Ma faci sa rîd; (pauză); de buna oară, în Persia ne zice Luri
Ghipsi-n Eghipet, Gitanos în Spaniolia; iar Frâncii
Ne zic Bohemi; dar mai frumos ne zic maghiarii și cu turcii.
MICLOȘ Noi, Farao-Nepe vă numim, lui Faraon fiind nepoți;
Și-n Pusztă noi v-adăpostim, deși sunteți niște netoți.
SORA: Noi, între noi, ne zicem , Maica, ROM
Și fiincă suntem negri cum e dracu
Ne poreclim cu drept cuvânt Kalom.
Și tot Kalom înseamnă și saracul.
MICLOȘ : Și cine-n aste părți v-aduse de la Elada lăudată?
SORA: Hapoi, din câte mi s-a spuse, țărâna fie-i ușurată
Lui Voda Vlaicu; el ne dete ohavnici sfintelor locașe
Cu ispisoage cu pecete, tot patruzeci, și-un bulibașe.
MICLOȘ : Atuncia cum se face dară, că vagabonzi umblați prin lume ?
SORA Ha sta în loc e o povară; noi viața ne-o trăim în glume.
 6

Și nu haflară mulțumire, stramoșii, când îi botezară

Când, legiuiți, mireasa-ori mire faceau salașu de ocară.
Și când legați de stăpânirea egumenilor groși în foale
P-al nost- grumaz căzu robia și knut cu plumb p-a noastre șale.
Nemaiputând răbda osânda, ca orice vită, ne vândurăm,
Și câteodată, numa-n ciuda halor cu cari ne ciorovirăm.
Avem aicia documenturi, cum un unchiaș să vându sângur
Pentr-o jiletcă cu fireturi, unui boer de viță ungur.
MICLOȘ : Ce mult aș vrea dacă se poate, să văz și eu acea hârtie.
SORA: Vataful le pastreaza toate; de rostul ei, el singur știe.
MICLOȘ: Să mergem la vătaful, dară, hrisovu-o clipă să i-l cerem.
SORA: Nu merg; că hala-i foc și pară; la el la cort nicicând nu merem.
MICLOȘ : De ce ?
SORA: Fiincă-și pizmuie chiar și umbra; și umbra lui ar vrea s’o-ngroape.
Nici somn, nici masă nu-i tihnește
De când pe ea o are-aproape.
MICLOȘ : Pe ea ?
SORA Da, pe ZULINA.
MICLOȘ : Ciudat.
SORA : Da, maica; ba rău chiar. Și leacuri multe eu îi dat-am
MICLOȘ : N-am bănuit un strop măcar.
(Din fund dintre corturi se aude vocea lui DANCIU care vine, cântând pătimaș)
DANCIU : cântă Nr 3.2
Și luna când se uită pe furiș
Prin crăpătura cortului învechit
Eu pipăi al cuțitului tăiș/ Eu pipăi al cuțitului tăiș.
Și-așa eu,veșnic, chinuit, Privesc la ea cu ochi păgâni
Că-i sunt stăpân, că-i sunt stăpân.
SCENA III
Aceiași, DANCIU, intrând.
DANCIU (continuând): Și vântul când suspină prin arini

2
Cuvinte îndreptate după ultima variantă anii-50 pentru serbări populare.
 7

De cade noaptea peste codrul des3

Eu plâng atunci amar și-amar suspin
Și-apoi în calea ei alene ies4
Și o opresc încet în drum
Și-o frâng în mâini ca pe-o nuia/ Că este-a mea, că este-a mea.
(Schimbă ținta gândului său, din ce în ce mai înebunit de pasiune, adresându-se direct ei, deși
absentă):5
Și dacă pleci cumva mai depărtat
Eu gândul după tine-l port mereu
Și-n piept înghit un junghi ca un oftat
Și vremea-mi trece așa de trist și greu.
De-ndat-alerg ca un nebun
Nu văd nimic în calea mea
Că ești a mea, că ești a mea !
(Trage cuțitul din teacă și-l sfredelește la burta lui MICLOȘ)
Cocoane, ma iarta că un negru gând
Mintea-mi chinuiește, tot în foc arzând
Și de mare frica, veșnic stăpânit
Îmi fac jucarie din acest cuțit.
MICLOȘ (stăpânit): Noa, sunt om de treabă și deci nu mă tem
SORA: (mânioasă): În teaca, cuțâtul, ca iar te blestem !
Fa-ndarăt mai bine și adu din cort
Zdelca cu vanzarea p-un mondir și-un ort
S-o vadă boherul sa scrie la cărți
Să mai știe lumea și dân halte părți !
DANCIU (liniștindu-se)
Haia e în tolba și-o poci scoate-ndata
(Scotocește în geanta ornată cu nasturi de alamă, scoate un document și-l arată savantului)
SORA: Să știe boheru de ce-a fost hodata.

3
Variantă: De pare gâtuit de codrul des
4
Variantă: Pornesc nebun spre lunca cu arini/ Pornesc nebun spre lunca cu arini
5
Strofa următoare lipsește din toate manuscrisele piesei, apare doar în caietul cu cântece nr.619 din Arhiva Popian,
pregătit pentru serbările populare din anii-50 la Bistrița Vâlcea.
 8

MICLOȘ : (apucând documentul,citește răspicat):

”Fiindcă tare îmi plăcuse mondirul cel cu fir de aur
Și fiindcă mă știa stăpânul că sunt un mare meșter faur
Ne-am învoit, stăpân să-mi fie, pe veci, eu rob așa să-i fiu
Cinstit și credincios în toate, din neam în neam , din tată-n fiu.
Mondirul cu ceapraz de aur să-l iau numai la zile mari
Să fiu mai mândru ca curcanul, și mare între căldărari.
Carte nu știu; dar trag cu deștiul, de se întină picătura
Când singur îți faci dandanaua, ce mai atâta tevatură?
(către DANCIU)
Deci, cu boierii-ntotdeauna v-ați înțeles, pe cât baga seama
SORA:
Boeru , Muică-n toată vremea ne-a fost și gâdele și mama
Ha fost o vreme când boherii se închideau pa luni da zile
Cu-a lor averi, în citadele, cu-a lor feciori, cu-a lor copile
Cu robi cu tot, ducându-și traiul, se mai făcea încurcatura
Și, nu prea rar, boheru, craiu, sta cu țiganca gură-n gură.
MICLOȘ : Haa, d-aia unii boieri, astăzi, sunt arămii, chiar oacheși, unii
SORA De-ar vorbi culele-n paragini, de câte au făcut străbunii !
MICLOȘ : (dupe o pauză) Boerii-au ridicat robia
SORA Și ne-au stricat tot marafetul
Bătrâni ca mine-au plâns hamarnic, s-a bucurat doar tineretul
”Stăpâne-au zis- unde ne ducem ? Ce ți-am greșit de fara mila
Ne-azvârli pe drumuri fără șatră, ca să trăim prin jaf și silă ?
Stăpâne, cin-să ne hrănească? Stăpâne, cin-să ne dea țoale ?
Stăpâne, cin-să ne cunune ? Ne-om gunoi cu toți de boale
Și de-am plecat în lumea largă, având drept dar nemernicia
Copii ai nimănui, ne-adună, cu brațe largi, doar pușcaria.
DANCIU: Azi, eu cunun, și tot eu judic și-aicea este legea toată (arată biciul)
Șaizeci de corturi mi s-a-nchina și tremura întreaga gloată
Eu le sunt și vataf și popa și de-i azmuț, sar ca dulăii
Și, dupe cât mi-aduc aminte, cu mine, casă, nu duc răii.
 9

(Se uită deodată brusc spre fund, smulge documentul din mâna lui MICLOȘ și fuge printre corturi)
SORA: Uite-l câtă minte hare ! Fuge, parcă i-a pus ciobu
Cum îl pișca necuratu
MICLOȘ : El, vătaf e? ori tot robul
Care-a fost odinioară? Ciudat lucru-mi pare mie
Totuși, orb, nu-i numai dânsul, în întreaga țigănie.
Dar să-l lăsăm;îmi pare rău de ce-mi spuneai adinioară
Când te plângeai, aci, amarnic, că neamul vostru o să piară.
Dar nu-mi spuseși, cum s-ar putea, cândva, să se întâmple asta.
SORA: Ce lesne e! Uităm cu toți, romnigeana și tot e basta.
Avem țigani-aicia chiar- de nu-i cunoști dintre roumăni
Decât când rîd, c-au dinți frumoși, și câteodată, ochi păgâni
Și pân-atunci nu va fi mult, când o poveste doar va fi,
De niște blestemați cloncani,în bazme doar s-o pomeni.
MICLOȘ (patetic, cu acompaniament de orchestră, muzică țigănească maghiară, rapsodie cu
surdină): nr.4.
Povestea voastră n-om lăsa-o să moar-așa ca un gândac
Ea e frumoasă ca un basmu, ca floarea roșie de mac
Ea e frumoasă cum e trupul țigăncii zvelte și focoase
Ca șirul de mărgăritare ce rîd sub buzele cărnoase.
Ea e frumoasă cum e bucla ce se răsfiră în inele
Pe sânii ce-mboldesc obraznic printre șiraguri de rubiele
Povestea voastră nu s-o stinge, cum nu s-a stins în mii de ani;
De-a lungul și de-a latul lumii, în veci de veci, vor fi țigani.
(Orchestra continuă duios până termină Sora)
SORA: Ce bine zici, mânca-ți-ași gura, parc-ai fi supt din țâța hasta
Ma duc sa spui la tot salașul, de ce cu noi îți turburi țasta
Și-ți porți prin lume rang, mărire, lasându-ți casa și moșie
Și scrii în catastifu-hăla ca lumea despre noi sa știe
Ma duc, ma duc, dar vin îndată, cu Dumneata sa stau de vorbă
(îi sărută mâna și iese)
MICLOȘ : : O, câte-nduri când hotărât ești să guști mereu din a lor ciorbă !
 10

SCENA IV
ZULINA ( care demult pândea convorbirea în stânga, văzând că baba pornește spre dreapta, începe a
cânta leneș, întinzându-se lascivă): nr 5
Maica m-a-nvățat ghiocul/ Să ghicesc în gândul lui
Altul de-mi frânge mijlocul/Biciul nu mișcă din cui
Inima-mi în piept se zbate/ Și se zbuciumă, sărmana
Vântul, meșter, cum răzbate/Glasul strunei, năzdrăvana
(Se mișcă-n scenă leneș, întinzându-se și frângându-și mâinile pătimaș).
MICLOȘ :(turburat, pe aceeași melodie): Zboară, dalbă păsărică/Și pe cortu-i te oprește
Căci de tine nu-i e frică/El de tine n-o ferește
Du-te, spune-i că mi-e dragă/Și vreun gând spurcat nu-i port
Dar c-aș vrea o noapte-ntreagă/S-o petrec la ea în cort.
ZULINA: Du-te, dragă turturică/ Și îi spune că nu pot
Du-te, spune-i că mi-e frică/ inima din piept să’mi scot
Du-te, spune-i să mă lase/ Să mă-nec de dor și chin
Sunt cinci ierni și veri vreo șase/De când stelelor mă-nchin
MICLOȘ : Ești tu, Zulino, ori e luna picată dupe bolta ei?
De ce, mai aprig, în sear-asta reverși pojarul de scântei ?
ZULINA: (rece):Oricine’aș fi, cu mine nimeni, cuvânt să schimbe, voie n-are
C-așa a poruncit vătaful și peste noi, el e mai mare.
Un pas de faci spre cortul ăsta, cu gând curat ori cu gând rău
Pentru-o țigancă ticăloasă, te-o plânge neam de neamul tău.
MICLOȘ : Și ce frumoasă-e seara asta și dulce
ZULINA: Crezi că eu nu simt?
Dar la ce bun, când mie, luna-mi strecoară-n trup simțiri de-argint ?
D-argint pe care, noi, țiganii,în farmecele noastre toate
Vărsăm spre-a dragostei izbândă aducător de sănătate.
Pentru noi, luna-i o șireată, cu-n ochi mai mic și-unul mai mare
Și de-o fi lună de lumină, căldură nicidecum nu are.
De-atâția ani, Dumnezeu strică, pe ea, degeaba, mămăliga
Noi bucuroși, la groapă-am duce-o, cum cari gunoiul cu cotiga.
MICLOȘ : Pe mine, raza ei mă arde, mai strașnic decât sfântul soare
 11

Și numai umbra ta mă cruță de-a lui sălbatică dogoare.

ZULINA: Nici un câștig dacă o clipă nu pot să stau de tine-aproape
Să mă pălesc de-a ta căldură, să tremur ochii pe sub pleoape…
MICLOȘ (apropiindu-se timid):
O, ce rea ești, și frumusețea podoabă rară-n orice cort
Pe trupul tău se așezat-a ca pe un sloi de ghiață mort
ZULINA: Hei, câți mi-au spus că sunt frumoasă și cu atât mai rău îmi pare
De-aceia, poate, bulibașa e furios nevoie mare
MICLOȘ: Ți-o fi părând; și bulibașa poate crăpa de-atâta ciudă
ZULINA: Și dacă tremur ?
MICLOȘ: Fii pe pace; te-oi scăpa eu de-atâta trudă
(Se apropie de ZULINA și-i ia mâna)
Ce rece ești !Un sloi de ghiață mai rece n-ar putea să fie
ZULINA: Când m-ai atins, am pus piciorul în neagra morții-mpărăție
MICLOȘ (trăgând repede mâna și căutând împrejur)
Ce-ai vrut să spui ?
ZULINA: Să pleci îndată; iar despre mine auzi-vei.
La noi, țiganii, judecata e scurtă; dacă te trezi-vei
Mai târzior
MICLOȘ: Visezi, îmi pare, dar mâine , ca și-n alte zile
Zulina fi-va-n laia toată cea mai frumoasă din copile.
ZULINA: Știi tu de-a noastră ursitoare? De bezna și pustiul nostru?
Voi huzuriți în sărbătoare și voi îl rîdeți, traiul vostru.
Pe noi ne paște sărăcia și vraja ei, amar, ne paște
Noi descântăm o viață, toată și-n vraje lumea ne cunoaște
Pe noi ne prohodește vântul, dupe ce el ne cununat-a
Și ploaia, trupul de ni-l spală, tot hâdă este toată gloata.
Noi înșelăm pân-și pe moarte; ai noști, când vor, pe moarte-o leagă
MICLOȘ: (face un gest de neîncredere): Nici eu, nici alții, niciodată, aceasta n-au s-o înțeleagă.
(Se aude în surdină DANCIU cântând pătimaș, departe, cânt de vioară care se apropie din ce în ce,
apoi se continuă din gură, acompaniat de o orchestră discretă) nr.6. Ambii rămân ascultând).
Țigănie, țigănie/Vedea-te-aș, neagră, pustie
 12

Și țigani să nu mai fie/ Și țigani să nu mai fie

Țigănie, țigănie.
Că de când intrai în tine/N-a rămas carne pe mine
Și nici pic n-aș vrea să fie/ Țigănie, țigănie
Toată lumea te urăște/Din tot locul te gonește
C-așa ți-e ursita ție,/ Țigănie, țigănie.
ZULINA (înspăimântată): Ești mort; al lui este arcușul ce trage-așa cu foc pe strune.
Ești mort; pitește-te îndată
MICLOȘ: Sunt vinovat?
ZULINA: Încerci a-i spune ?
Te spintecă; și-apoi pe mine mă ciopârțește-n bucățele
Luceafăr sfânt, dă-ne povață, of, cin te-aduse băiețele?
(Îl apucă de mână și-l trage în cort,arătându-i o ladă mare)
Acuma intri-n lada asta, că nu e chip altcum să facem.
Și să nu sufli, că-i pieire; cum am făcut, s-o și desfacem.
(MICLOȘ intră în ladă, ZULINA pune lacătul și-l încuie cu cheia pe care apoi o pune la brâu. Cade
apoi cu capul în țărână și plânge prefăcută)
SCENA V
DANCIU
DANCIU: Cântecul nr.7:
Zuliniță, Zuliniță/ Nu mai ești copil de țâță
Scoal’ și dă-i neichii guriță/Bobocel de garofiță/ Zuliniță Zuliniță.
(cam aspru): Ce nu te mișci ?Ce ți-e fetico?Ori vrei să te-nsemnez pe bici ?
ZULINA (rugătoare în genunchi, cu mâinile încleștate de-asupra capului)
Omoară-mă, de vrei, mă tae, ori lasă-mă să plec de-aici !
DANCIU (aruncând vioara și trăgând cuțitul din teacă):
Nebună ești, se vede treaba; hei, cine mi te-a scos din minte ?
ZULINA (aiurea): Mi-e dor de el; de graiu-i dulce, de sărutarea lui fierbinte
DANCIU (voind să-i intre în cort):
De el ? De cine, necurato, ca te hamestic cu țărâna!
ZULINA (punându-se cu spatele în ușa cortului, cu brațele întinse):
Aici nu intri, să știu bine c-ai să mai faci din mine una
 13

DANCIU (ridicând cuțitul sus amenințător): În laturi, și da-n grabă cheia să scoț pe viezure din ladă
Hei, vere, pân-aci-ți fu ața
ZULINA (arată pieptul):Lovește, ea nu vrea să vadă
DANCIU: (răcnind sălbatic și apucând-o de păr, smucind-o): Dă cheia
ZULINA : Nu !
DANCIU : Să spăl cuțitul
ZULINA: (dă cheia și izbucnește-n rîs): Iadeș! Și fuga cu mărgeanul !
DANCIU (trântind cheia jos):Să nu te rabde asfințitul ! De-acum ma spânzure divanul
(Vâră cuțitul în teacă și iese spre fund, supărat c-a pierdut iadeșul)
ZULINA (tăvălindu-se pe jos, isterică):
Iadeș ! Hu, mă!Auzi tu? Iadeș !
Să știi că n-o-mplinești, tu, bună
DANCIU: (de departe): Șerpoaico, bine- ai mai adus-o !
ZULINA:Ți-am dat destul răgaz, o lună. (Rîde mereu, se tăvălește, nervoasă, se mușcă, ciupindu-și
cămașa-n sân, își jumule părul; apoi se ridică-în genunchi în fața lunii cu pieptul palpitând și
plânge.Regia: luminată de far)
Stăpână, tu mă luminat-ai, ca zilele să i le scap
Cuminte chiamă-se vătaful; dar și Zulina-i numai cap!
(deschizând lada)
Mai ești aicea logofete? Ori hoitul ți-l arunc la câini?
O roabă sunt !
MICLOȘ : (scoțând capul): Dar ai un suflet cât două sute de stăpâni.
ZULINA (ajutându-i să iasă): Nici un cuvânt ! P-aci ți-e drumul; și nici prin minte să-ți trăznească
Vreo noapte să te mai apuce la șatra cea bulibășească.
(El iese încet, uitându-se spre ea. O muzică demnă de razele lunii conclude actul).
Cortina.

ACTUL II
A trecut un an. Suntem în aceeași pădure. Noapte cu lună plină, țiganii stau în repaos.
În planul I, SORA, ZULINA, CĂTĂLIN

SCENA I
 14

CĂTĂLIN cântă, cu refren de cor, NR.8

Țiganii se sfătuiră,
CORUL: gea, gea
CĂTĂLIN: Să clădească-o mânăstire
CORUL: Gea Alina, Gea Catrina, Zumbai, zumbai, za !
CĂTĂLIN: Și se strânseră la sfat, gea,gea
La o margine de sat
CORUL: Gea Alina, Gea Catrina, Zumbai, zumbai, za !
CĂTĂLIN:Biserica să ne fie, gea gea
Și mulți ani ca să ne ție
CORUL: Gea Alina, Gea Catrina, Zumbai, zumbai, za !
CĂTĂLIN: Și ca să nu se mai strice
CORUL: Hai s-o facem din caș dulce
CĂTĂLIN: Icoanele să ne fie
CORUL: Tot slănină în fălie
CĂTĂLIN: Ușa dintr-un purcel fript
CORUL: Iar cheia dintr-un cuțit
CĂTĂLIN: Cine-o veni să se-nchine
CORUL: Să-i fie numai de bine, Gea Alina, Gea Catrina, Zumbai, zumbai, za !
CĂTĂLIN : Cine-o deschide lăcata, gea, gea
Sa haleasca și bucata, gea, gea.
UN COPIL: Câr ! Clonc, cioară de la moară/Cu faina-n poală/ Că n-aveți mânăstioară
BULEAȘE (luând pe copil de păr și dându-i bătaie)
Beși-mo, dar-ar benga-n tactu
Te mardesc da știe satu
Sa nu fii nabadaios
C-antorc cojocul pa dos.
(Copilul începe să țipe, o țigancă îl scuipă-n ochi și-l croiește cu prăjina pe BULEAȘE. BULEAȘE îi
dă o palmă. Bărbatul țigăncii sare și el. Se încinge o păruială generală; hărmălaie extraordinară. În
acest moment apare Danciu care începe să-i croiască cu biciul fără nici o vorbă).
DANCIU : (după ce a pus gârbaciul în joc, îndată se face liniște. Rostește, în timp ce un viorist execută
o bucată de virtuozism, tip Czardasul lui Monti)
 15

Țigani suntem și de lună ne e rușine că ni-e mamă

Suntem negri, rupți din beznă și trăim în zvon și larmă
BULEAȘE (contină idea): Noaptea încă nu-i bălană; dar pământu hodinește
Și pâinica de sacară neagră e, dar hărănește6
SORA: (continuă cântând pe aceeași melodie):
Și iubirea noastră toată arde ca și sfântul soare7
Țiganca din ochi revarsă scântei rău ucigătoare
La noi în cort e durere, e fum dar și veselie
Printre lacrimi puradeii zbenguiesc cu bucurie.
DANCIU: (Continuă rezemat de ușa cortului, cu o mână-n șold și cu biciul pe umăr)
Țigani suntem; lumea toată ne alunga și ne-njura
Ne aruncă-n obraz tina; de noi, nimeni nu să-ndura
Dar mai liber ca țăganu e doar mica ciocarlie
Și-ntre noi, țiganii, merge, cea mai dulce voioșie
ZULINA: Numai sufletul meu plânge dup-o lume mai arare
Șatra, uneori, mi-e neagră cum e fundul de căldare.
Tu ești drept și-mparți dreptatea, tuturor cu dărnicie
Doar cu mine stai la tocmă; și îmi pare-o veșnicie
Când stau față la bătaie, și la pradă mă duci față
Și de frică, câteodată, inima-mi în piept mi-ngheață.
DANCIU (cu hotărâre):Vreau să fii și tu țâgancă și de poți și de nu poți.
SORA: Noi, țâganii, așa suntem:
BULEAȘE: Răi
DANCIU: Trandavi
SORA: Șireți
BULEAȘE: Și hoți8
DANCIU: Pentru hai de altă legea; pentru noi, frați buni, de-o muma
Între noi suntem toți una; cu strainii suntem ciuma.
Și-apoi, salbe și paftale nu-ți aduc cum n-are alta?

6
Varianta 1950, ”iară pâinea de secară nu e albă dar hrănește”: spre a evita țigănismul pur al expresiei, în anii orânduirii
populare.
7
4 versuri preluate din caietul de texte muzicale, anii-50, nr.619.
8
Varianta democrată, anii-50: Frați dintr-o mumă cu toți.
 16

ZULINA: Dar mărgeanul ?

CĂTĂLIN: Surioară, fii mai bună, nu de alta
Dar odată cu mărgeanul,poate va zbura și capul
Celei care-acum îl poartă; și-apoi, cine fi-va ”țapul” ?
DANCIU: Pentru el puserăm iadeș
ZULINA: Și te rămăsei, asară
CĂTĂLIN: (numai ei): Parc-ai fi și tu țigancă
DANCIU: Cu trup svelt de căprioară
Cu răbdare și… răbdarea când o rumegi ca pe-o turtă
Îți vin și mălai și sare!
ZULINA: Cu răbdaare !
DANCIU: Vorba scurtă.
Să vedem ce veste-mi vine de la hanul din răscruci
ZULINA: Trimeți banda ca să-ncerce, ori cu ea și tu te duci?
DANCIU: Tu,cum crezi? Iese mărgeanul fără să s-arate Danciu ?
ZULINA: De, eu știu ?
SORA: Vătaf la spargeri ? Asta e treaba lui Ganciu
Un vataf doar da porunca,!
BULEAȘE : Banda jura și pornește
Și se poartă cum e bine, cum vataful rânduiește
La porunca lui și vântu pe zavoi se potolește9
SORA: Pe fereastră intră unul, un țingău, un copilandru
Chiar o fetișcană, poate, cum e Kiva lui Zarandru
C-o mâna de mort, de-nconjuri casa de trei ori, ca plumbul
Dorm stăpânii, dorm copiii, slugile-și mâncă comândul
Și, în voie, țigănimea toată casa o deșarta
Hei, minuni făcut-a baba cu un ciot de mâna moarta.10
(Face un semn cu mâinile încrucișate sus, ca să înceapă vraja. I se aduce o pisică neagră și un ciob de
oglindă; iar din traistă scoate o mână de mort. Toți hoții îngenunche în semicerc cu brațul drept ținând
cuțitul sus,dar privirea la pământ. În mijlocul semicercului țigănușul mic cu mâinile la spate și cu ochii
țintă în ochii babei. Regia: Lumină roșie.)
9
Aluzie la Zăvoiul din Rm Vâlcea, ca de altfel și în O scrisoare pierdută.
10
Aluzie la un astfel de fapt realmente întâmplat la Bistrița Vâlcea în casa Jacob Popescu, Restaurant Paradis, anii-20.
 17

SORA(vrăjește)11: Pa luna, pa stele, pa apa, pa roua

Să piară viul și să rămâie pustiul
Pisica neagră, cu ochii din iad
Cu păr din barba necuratului
Cu fusul ielelor
Să torci fără caer, sa rasară vaer
La hanul din rascruci12/Pustiul sa-l duci
Tu, mâna de mort / Afumata-n cort
Sa faci pa câini butuci/Pa stapâni nauci
Și pe hăsta să-l vâri pe borta de coș (arată copilul)
Pe gaura cheii în cânt de cocoș
Ca pe Avestița
Zavoarele sa se îndoaie/ Lacatele sa se moaie
Vii nevatamați sa intre hoții
Prin zgura nopții / Prin poarta morții. (Suflă pe ei de 3 ori, sucește oglinda și-o aruncă-n drumul lor,
spărgând-o).
CORUL celor 12 hoți (nr.9).
Cum zice vataful /Sa mergem cu toții
Cum zice și Sora/ Să-ncalice hoții, hoții.
În teaca cuțitul sa tremure frate
Și ghioaga și flinta sa tremure-n spate
DANCIU: (cu cuțitul sus cântă pe aceiași melodie)
Jurați că dejeaba sânge nu va curge
Că vă-ți da silința să nu vărsați sânge
CORUL: Jurăm că niciunul nu se va da prins
Mai lesne hangiul va rămâne-ntins!
(Ghioagele și cuțitele se încrucișează, CORUL se repetă de 3 ori. Hoții ies spre fund, cântând).
ZULINA: Și cum, vatașe, nu te duci? Crezi tu că ei aduc mărgeanul?
DANCIU: Vataf sunt eu și pentru ei eu sunt și popa și divanul.
(nr.10: Către țigănci, bătrâni și copii)
Cine are gând de muncă, măi, mueri, copii
11
Textul vrăjii a fost eliminat din varianta democrată, anii-50. Degeaba, piesa a fost interzisă definitiv după 1948.
12
Poate fi Costești spre Bistrița sau Govora la Plută.n.n.
 18

Să pornească-ndată-n luncă, ori vă-ngrop de vii

Cine are gând de muncă, măi, mueri, copii
Să pornească-acum în luncă, la cules de vii.
CORUL (leneș): Măi vătașe, gluma lasă/ Măi vătașe, măi
Că prea este bruma deasă,/ Măi vătașe, măi
Măi vătașe, bruma-i rece/ Măi vătașe, măi
Măi vătașe, nu te trece, Măi vătașe, măi
Măi vătașe, stai oleacă, Măi vătașe, măi
Laia-i gata, uite-o, pleacă, Măi vătașe, măi
(Se repetă până ce toată țigănimea e scoasă de vătaf cu biciul și se pierde în depărtare).

SCENA II
ZULINA - CĂTĂLIN
CĂTĂLIN: (E frate cu Zulina și viorist de forță; cu vioara ciupindu-i coardele, recită):
La Tisa limpede și rece văzurăm noi sfânta lumină
Iar azi, ne cuibări pe malu-i Mureșul drag cu apă lină.
Sunt doar un cântăreț din strune, pribeag, de-a pururi călător
Și de pământul Tisei scumpe îmi arde sufletul de dor.
Căci fiecare floricică îmi amintește-un chip frumos
Cu ochii mari ca doi luceferi cu trup năltuț și mlădios.
Aveam acolo o colibă înaltă abia de nouă șchioape
Iar Tisa-mi murmura la creștet când somnu-mi picura pe pleoape
ZULINA : Ce tot băznești, copil șegalnic, dar struna ta are pereche?
Când arcul tu l-atingi de dânsa, nu farmeci tu orice ureche ?
Iar dimineața când se’n-nalță d’un stat de om bătrânul soare
Nu pune el, în cortul nostru,un an întreg de sărbătoare ?
CĂTĂLIN: Surata mea, întreaga-mi viață e numai ție închinată
De când la veșnică odihnă se duse maica-ne-adorată
ZULINA: Tu cânți, și cântecele tale de vântul serii sunt purtate
Și se strecoară printre frunze, departe-n mândrele palate
CĂTĂLIN: Iar tu răsari ca o minune, cunună te așezi durerii
Și când vătaful te-ndrăgește, ești rumenă ca- amurgul serii
 19

El se topește ca de soare de chipul tău îmbujorat

Și nimenea nu-l răcorește ca noaptea părului buclat.
ZULINA: Suciși tu, strune noi aseară? Cum fu porunca ieri l-amiază?
La noapte știi că avem nuntă și laia toată fi-va trează
Și să nu uiți să speli și părul în unda limpede d-argint
Să fie alb cum e ninsoarea, ca florile de mărgărint.
CĂTĂLIN (mângâind vioara, cântă din gură):nr.11.
Știu un biet țigan pe lume care arde-n foc nestins, of, of, of, of
De-o copilă visătoare care-n vraja ei l-a prins.
Ea n-a -nstreinat iubirea/Pieptu-i încă n-a săltat
Pentru altul, pân-ce-n ochiu-i/ Făt Frumos nu s-a-arătat.
(Se aude un cor de vânătoare13. CĂTĂLIN mângâie mai departe vioara. ZULINA se ridică ușor și
caută-n zare)
ZULINA: Ah, de n-ar veni un demon/ Inima-mi spre-a răscoli
Și iubirea-mi vinovată/ În piept de n-ar năvăli
AMÂNDOI : (repetă această strofă)
ZULINA: Cătăline, Cătăline, ce frumoasă ți- e cântarea
Dar pe mine, cum mă arde frica nunții, sărbătoarea !
Jugul greu apas-aicea pe plăpândul meu grumaz
CĂTĂLIN: Dacă ursitoarea fuse să ne naștem din necaz?
Surioară, surioară, vine noaptea-n codru des
Și de-acum și pân-la ziuă….
ZULINA: Moarte-aș vrea. Ai înțeles ?
CĂTĂLIN (o privește trist și înțelegător).
(Se aud buciumări puternice, lătrat de copoi. Ursul zbiară groaznic. ZULINA și CĂTĂLIN caută cu
ochii printre copaci, dar nu se vede nimic).
ZULINA: Cine va fi pe vremea asta sub poala codrului tăcut ?
E-aproape-un an de când pe-aicea pe ăst boier nu l-am văzut.
Mi s-a părut? Fui fermecată de cântecul lui Cătălin ?
Of, inima cum mi se bate ! Of, Făt Frumos, mai vin, mai vin,
Mi-e drag de mor, și îi sunt dragă și glasul lui m-a stăpânit

13
În varianta democrată dispare cornul și lătratul de copoi, ”se aud șuerături puternice de degete”.
 20

Dar nu știu cum boierul ăsta întreaga minte mi-a sucit.

(Pauză. Se gândește.)
Ce proastă sunt să cred în visuri! Cum mintea-mi plămădește fum
Sub cortul ciuruit de vreme, când știu că visul e doar scrum .
(pauză)
De ce nu-mi strig-acum mămuca cu glas vrăjit, nemuritor?
”Te du departe, fugi fetico, căci tu nu ești din neamul lor !”
(tristă)
Dar nu; ursita îmi fu alta; și-n zori, stăpânul meu cel mare
Pe-acest grumaz va pune jugul, printre beție și cântare. (pauză).
Și simt cum mă înec, cum pieptu-mi se zbuciumă de-ar vrea să crape
Și-un glas mă cheamă între trestii, departe lâng-un țărm de ape
(Corn puternic, lătrat de copoi).
CORUL VÂNĂTORILOR (de afară).nr.12.
Peste câmpii, pe dealuri,/Peste colnici, păduri
Au alergat străbunii să-mpuște la bouri
Și-n cale întâlnit-au vânaturi și dujmani
Dar noi ? Ce întâlnirăm ? O lae de țigani.
SCENA III
VÂNĂTORII (intră repetând cântecul).
Cu ei intră și:
MICLOȘ ( în costum de vânătoare, cu pușcă luxoasă, cu doi câini în lanț, cu zgărzi de argint, alături
de câțiva țărani bătăiași, înarmați deasemenea cu pușci, apar pe scenă din stânga, cântând. Cătălin se
apropie de Zulina, strângând-o lângă el, parcă spre a se refugia cu ea între vânători.
Micloș zărind pe ZULINA cântă pătimaș. ZULINA privește aiurea).
Nr.13. (Melodie de C.C. Popian și cuvinte).
Vreau să te uit, fiindc-am făcut greșală
Să te privesc așa adânc în ochi
Și ce ochi ai, nu-ți fie de deochi
Când îi ridici, în pieptu-mi dau năvală.
Vreau să te uit fiindcă m-am grăbit
Să te închid în zbuciumatu-mi piept
 21

Aș vrea s-adorm să nu mă mai deștept;

Oh, cum făcui de-așa m-am chinuit !
ZULINA:
Vreau să te uit, fiindc-am făcut greșală
Să mă ridic cu ochii la stăpân
Nebună-am fost și gândul meu nebun
Când, aiurit, la tine-a dat năvală.
Vreau să te uit, fiindcă într-o doară
M-ai sărutat pe-a mele buze reci
Tremur și-acum la gândul că pe veci
Doru-ți nebun mă arde, mă omoară.
MICLOȘ:
Nu pot să uit cum mi-ai salvat viața
Și trupul tău făcutu-l-ai zăgaz
Tu nici un pas lui nu i-ai dat răgaz
Azi am venit ca să-mi asculți povața.
Da, am venit în chip de vânătoare
Să te îndemn, pe noi să ne urmezi
Aproape-aici e traiul ce-l visezi
Vei huzuri-n de-a pururi sărbătoare!
ZULINA: Oh, nu pricep cum numai într-o clipă
Am năucit p-un om așa întreg
Și oricât vreau, nu pot să înțeleg
Cum te-ai purtat pe-a dragostei aripă.
Lasă să uit, să sting întreg pojarul
Plângând în vis cu lacrime fierbinți
Aș vrea să spăl dujmanele dorinți
Și chipul tău frumos, și-ntreg amarul
MICLOȘ:
Zulino, timp nu este să ne tocmim, fii gata
Vino cu noi, alături cu fratele-ți iubit
În zori vei fi soția unui țigan cumplit !
 22

CĂTĂLIN: Boerule, în tine, noi azi vedem pe tata.

(apucă de mână pe ZULINA și o duce între vânători)
CORUL VÂNĂTORILOR
Peste câmpii, pe dealuri/Se află un castel
Pe-un rîu cu mândre maluri/ Se odihnește el
Savantul care scrie/ Mereu despre țigani
Ți-l dăruiește ție / Să fugi dintre cloncani !
ZULINA: Cătăline, Cătăline, dacă ne va fi ursita
Să pierim de răzbunarea bulibașei țigănesc
Bucuroasă îmi dau pieptul ce atât se chinuit-a
Doar o clipă să-mi duc traiul în castelul boeresc.
CĂTĂLIN:
Rob la scara boerească vreau și eu să merg cu tine
Și boierul MICLOȘ, astăzi, sufletu-și va arăta
Dacă pe-un sărman ce-și trece viața-n lacrimi și suspine
De la pieptu-i cald, de scârbă, astăzi nu-l va depărta
MICLOȘ (Zulinei, nr. 14, romanță de CC Popian).
Vino cu mine în pădure/Sub bolta mândrilor stejari
Să las gândirea să mi-o fure/ Adâncul ochilor tăi mari.
Molatică să cazi la pieptu-mi/ Să-ți pun durerii căpătâi
Scăpat de-atâta dor și patimi/ Să-mi cânt norocul meu dintâi14
ZULINA
Fiindcă mi-ai ieșit în cale/ Ca Făt Frumosul din povești
Și traiu-mi, tot, a fost o jale/ Căci nu știam că mă iubești
Pustie să rămână șatra/ Și neamul țigănesc pustiu
Blestemul meu pe toată vatra/Din neam în neam, din tată-n fiu.
(ZULINA, MICLOȘ și CĂTĂLIN trio repetă romanța)
CĂTĂLIN: Țigănie, țigănie/ Vedea-te-aș neagră pustie, etc...(nr.6)
MICLOȘ (luând peZULINA de mână):

14
Varianta din anii 1950 a acestei romanțe este ca un răspuns al Zulinei re-botezată Rița, în care, potrivit ideii democrate,
refuză pe boier și preferă să rămână țigancă. Asistăm la acelaș meșteșug folosit de Franz. Lehar cu a lui Dragoste de țigan,
în care, după pierderea războiului cu România întregită, în 1918, vede în boierul român un tâlhar înșelător, schimbând
complet sensul piesei.
 23

E timpul ca să mergem spre plaiurile verzi

Unde de-acum regină, în voie să visezi
Un Dumnezeu în ceruri la toți o grije poartă
Robită, tu, Zulino, trăiai o viață moartă.
TOȚI (repetă cântecul -nr.12- ”Peste câmpii se află un castel”, și ies cu toții.
O mică pauză cu scenă pustie.
SCENA IV
Intră SORA
SORA (singură. Cântă nr. 15, pe melodia lui G Bizet din Carmen ”l’Amour enfant”)15
De-ași fi și azi cine-am fost ieri/ Cu părul negru inelat
Și să mă soarbă un băiat/ Când zugrăvea la chipul meu
Să strâng ciubucul între dinți/ Și ochii galeși să-i ridic
Să-mi arăt sânii doar un pic/ Orice bărbat să-l scot din minți.
De ce nu pot să ard și eu/ Azi, doar ca tine, draga mea
Dar, cum să ard ? Cum aș putea
Din gloabă să mai fac un zmeu ?
Dacă te scârm, tu dai scântei/ Și rotogoale dai de fum
Eu ce-am iubit, s-a făcut scrum/ Și trec degeaba pe sub tei.....
(Pauză. Face doi pași și cugetă cu voce tare despre sine):
Eram tânara frumoasa și-mi ardea luleaua bine
Sfârâia ciubucu-n gură de pojar ce era-n mine
Acum pufui toată ziua și tot pui carbuni într-una
Și luleaua tot nu arde, dac-a-mbătrânit, nebuna.
Și eram zău, fermecată, de nu mai îmi găseam locul
Și-n zadar frământam mintea ca să ghicească ghiocul
Hof! Heram așa frumoasa și plapânda ca sulfina
D-aia inima îmi plânge, când o mângâi pa ZULINA
(pauză, trage din pipă)
(Își revine din visare)
Dar de ce nu vine laia ? DANCIU a uitat de nuntă?
15
În varianta 1925 transcrisă în marele caiet cu celelalte piese, destinate publicării, cântecul este așezat după textul vorbit.
Noi l-am readus la locul dintâi, mai corect în contextul acțiunii: „L’amour est enfant de Bohême,/Il n’a jamais jamais
connu de loi./Si tu ne m’aimes pas, je t’aime./Si je t’aime, prends garde à toi!”
 24

Risipită țigănimea tocma’ astăzi ? Vorba-i scurtă:

He zmintit și buna pacea și nimic d-asămănare
N-are cu vătafu Mielu ! Hei, ca hăla16, mai arare !
Dar de ce-i pustie șatra ? Unde ești copil minune ?
Zulinițoo, fata mumiii ! Catalineeee ! Cataline !
Unde v-ați pitit mânca- v-ași ? Ați fugit din țigănie ?
(Caută în toate părțile, apoi zbiară):
Aordè, mooo! Bulibașo ! Aordèeee !
SCENA V
DANCIU (Vine gâfâind. Mai apoi apare și laia): Ce-i băbătie ?
Ce tot strigi și urli cobe, aiurezi ori nu hești trează?
SORA : Chiam-aicea țâganimea, baba SORA nu visază
Ha fugit ZULINA ! Unde-i Catalin?
DANCIU (scoțând cuțitul. Țiganii vin toți buluc) Pe bezna nopții
Îl vedeți? Găsiți-i acuma, ori de nu, vă dărui morții !
BULEAȘE : Bulibașo, poruncește
HOȚUL I : Ești vataf și tatăl nostru
DANCIU (arătând o pungă mare cu bani): O vedeți? A voastră este
HOȚUL II: Ți-i aducem de capastru !
SORA: Mâ ! Baragladini schilave dar voi știți ce-aveți a face ?
HOȚUL I : Nu ești tu,mămuca noastră
BULEAȘE: Care face și desface ?
SORA: Ha fugit ZULINA !
HOȚUL I: Mumăăăă!
SORA: Și cu CĂTĂLIN, hoțoaica
BULEAȘE: Hapăi tu nu fuși acilea ? D-aia-ți zâcem noi copoaica ?
HOȚUL II: Bulibașo, dac-om prinde-o, ho să-i dăm o țâr mardeală
DANCIU: Asta-i treaba mea; eu sângur îi voi cere socoteală
Cine-i meșter s-o găsească își ia banii !
HOȚUL I : (arătând pe altul) Hăsta !
HOȚUL II (arătând pe altul): Hăsta !
16
Popian a înlocuit pe ”tac-so” cu ”hăla”, ca să dea idea că soțul Sorei ar putea să nu fie tatăl lui. Varianta din caietul
554 era ”Hai, ca tat-sau, mai arare”.
 25

DANCIU: După mine toți să mergeți, dacă nu, vă las și basta !

BULEAȘE : Ba să nu ne lași, mânca-te-ași chiar da râs pîntre rumâni
SORA: Pacatoșilor, vă-e locu sa va –mpuște ca pe câini
Nu, vatașe; slujbulița ce le ceri lor, eu ți-oi face !
BULEAȘE : Nu ești tu mamuca noastră care face și desface ?
Și pe Catalin, vatafe să ni-l spânzuri d-un ciolpan
ȚIGANUL I : Să se ducă vestea, vere
ȚIGANUL II: Nu v-am spus că nu-i țîgan ?
BULEAȘE: Nu ț-am spus că lupu-și schimbă părul, da năravu ba ?
Nu ț-am spus eu că ZULINA te cam duce-n haraba ?17
Toata vremea, Dănciulică, ți-a dat junghiuri și nacaz
Te-a facut s-o crezi frumoasă cum e soarele-n amiaz
DANCIU: (furios): Nimeni să nu-mi dea povață! Mii de draci, porniți îndată
Nu e vreme-acum de bazme și de multă judecată.
(Țigănimea iese cântând în fund și stânga. Se luminează de ziuă)

SCENA VI
SORA ȘI DANCIU
SORA: Sa nu-mi ajute sfânta luna să mai trăiesc nici două zîle
De nu ți-o voi aduce-n palmă; nu te-ntrista așa, copile
Eu, farmece când fac, izvorul, ca și piftia, se închiagă
Și dragostea, cât de legată, ca mine, nimeni n-o dezleagă
Maaa duc sa ma chitesc pe urma-i și să-l bobesc pe necuratu
Care din minți așa o scoase; să fie el, chiar Împăratu.
Un drac lucrează-n scoica asta și, cât el, nimenea nu poate.
Din munți, din ape, din văzduhuri, de unde-o fi, el o va scoate
Și, blândă ca o mielușică, va cădea-n ghiara-mi de lupoaica
Căci, doar să-i lunice privirea în ochii eștia de șarpoaica
Și-a ta va fi pe toata viața și nici prin cap sa-i mai trazneasca
Cuiva ca se se mai abata la șatra cea bulibașasca
(Iese grăbită prin fund).

17
Varianta anterioară lui 1925: ”Și-am mai spus că Zulinița e pe noi o hangara !”.
 26

SCENA VII
DANCIU (după ce a privit lung după SORA, se reazimă de ușa cortului și cântă duios. Lumină roșie.):
Când erai la noi la șatră /Scânteiau cărbunii-n vatră
Dar de când te-ai dus în lume/ Nu mai arde un cărbune
Cum să mai mănânc eu, pâine ? Când arde inima-n mine !
Geaba bate vânt de sară/ Inima mea-i tot o pară
De-ai veni iar sfântă sara/ Să pun capu-n perne iară
Și sa plâng sa nu ma știe
Nimenea din țiganie !
(Izbucnește în hohote de plâns.Orchestra continuă melodia, cortina cade încet.)

ACTUL III

(Acelaș decor. La ridicarea cortinei, în stânga e un grup de vânători cu vătaful de curte al boierului
MICLOȘ, pe care țiganii nu-l cunosc.
În dreapta, grupul țiganilor. Toți sunt în plină nuntă. ZULINA stă între SORA și DANCIU. E tristă și
gătită cu sovon roșu de mireasă, (maramă), lung până jos. Toți stau pe butuci de lemn, pe scaune sau
movile improvizate, mese improvizate pe care s-au pus strachini cu mâncăruri și fripturi. Ici colo
plosci cu vin merg din mână-n mână. Lumină de lună și focuri pe vetre la ușa corturilor. Ursul rage).

SCENA I

CORUL ȚIGANILOR
Cântecul nr.12.
Bine-ați venit, lorai, tetrail-odel
La noi acum e rai
E ginere, vătaful
Și mândră, zâna lui
E mândră țigănimea
Căci biciul șade-n cui
Bine-ați venit, ha ha
Ha ha ha ha ha ha
 27

Bine-ați venit, ha ha
Ha ha ha ha ha ha

CORUL VÂNĂTORILOR
Bine-am găsit, ha ha
Ha ha ha ha ha ha
Bine-am găsit, ha ha
Ha ha ha ha ha ha
ȚIGĂNUȘUL I (apropiindu-se de vătaful de vânătoare)
Boherule, ce cați pe-aicea? Ce pușcă ai, mâncați-ași ciocul !
SORA: Bine-ai venit, mânca-ți-aș bafta, să vă dea baba cu ghiocu
ȚIGĂNUȘUL I: Boherule, să-ți fac un cântec de helea de la București
De care cântă coconașii-n șicoală
ȚIGĂNUȘUL II: Mă, da prost mai ești
Ba eu să cânt, că știu cu dibla, să fiu al dracului, zău, știu
VÂNĂTOR I: Ia lasă gura, măi țigane, găsirăți voi bun muștiriu
ȚIGĂNUȘUL II (acompaniat de ȚIGĂNUȘUL III din vioară și de întreg taraful:nr.16. cuplet al lui
Tănase, cântat în stil lăutăresc)
Când trăia conu Mitiță Sturdza/ Trei coți la un franc se vindea pânza
Dai cinci bani și luai un sfert de pâine/ Și d-alți cinci bani cumparai masline
Nu era o cinste pușcăria/Și era mai mică România.
Azi te duci cu 200-n piață/ Vii cu pâine și-un boboc da rață
Și de faci gât, capeți și mardeală
De boieri n-ai loc, de vrei ciordeală
Astăzi toți fug de la sapă/ Și rochița-i doar de-o șchioapă
Hauliu, ce vremuri ham ajuns
Țara dă de coadă-n vale/ Leul nu-i nici 5 parale/ România Mare-i chiar de plâns !
AMBII ȚIGANI:
Azi la Cameră-i mardeală/ Dipotații vor ciordeală
Haoleu ce vremuri ham ajuns !
Țara dă de coadă-n vale/ Leul nu-i nici 5 parale/ Toată lumea astăzi e de plâns.
 28

(Rîs general. Ceaușul de vânători împarte bani cu dărnicie la țigănuși, care se bat pe ei. Unii țigani
sar în sus, pocnind din buze, alții fac roata, alții se dau tumba, alții joacă de unul singur ”Țiitura”, în
fine, CORUL țiganilor izbucnește ca la nr.12.,(în timp ce se duce spre fundul scenii, unii ies, e un dus –
întors continuu și convorbiri între ei, cum se întâmplă la astfel de ocazii. Rămân în planul I doar o
parte din vânători cu Vătaful lor, Sora, Zulina și ceva țigani care vorbesc distrat între ei. Danciu, intră
și iese, pare preocupat de mersul lucrurilor).
DANCIU (vine în față și proclamă cu emfază, pe fundament de melodii de ceardaș și romanță
maghiară cântată clasic):
Neam blestemat, ce drag îmi ești cu toate darurile tale !
În tine văd pe Faraon cu roabele Măriei Sale
Și simt cum îmi furnică-n trup veninul Indiilor toate
Când șed și-ascult seara la foc al nostru bazm rupt din păcate. (Se duce spre fund, continuând
controlul).
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI:
Mireasă mândră, stai de-o parte și bună ziua nu ne dai?
Nu vezi atâta rumânime, la nunta ta printre alai?
VÂNĂTORUL I:
C-așa e zău, nici o poftire. Vrem și noi nunta țigănească
Să o vedem; dăm dar pe masă; cred că vătafu-o să primească
ZULINA:
Stăpâne, nu-ți mai bate joc de ceara care se topește
Și lasă-mă să plâng, oh, simt cum viața-mi scurtă se sfârșește
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI (îi dă cu intenție, din partea lui Micloș absent, un pachețel legat cu
panglică roșie)
Doar mâine, ăsta să-l desfaci și de miros îmbălsămată
Să te îmbeți de gânduri dragi din vremi ce nu se-ntorc vreodată. (Se îndepărtează).18

SCENA II
ZULINA(privind înmărmurită pachetul, pe care-l ascunde pe jumătate pe sub fuste, apoi fixând ochii
aiurea):
Parcă privesc în fund de lac și luna-i o fecioară
18
Episodul cu darul din partea vânătorului a fost eliminat din versiunea ulterioară din caietul mare. Îl găsim doar în
caietul 554 Saraolu.
 29

Și-n fundul lui, acolo zac doi ochi ce mă-nfioară

Acolo eu, pe el îl văd, în lumea lui de zâne
O, cum aminte ți-ai adus de mine, o, Stăpâne ! (ca visând).
Dar ce văd eu acolo-n zări? În straie aurite
Trec unii după alții-n șir străbunii lui. 19
Părinte,
Mă iartă că m-am ridicat așa de sus cu gândul 20
O roabă sunt, și el, stăpân! Cât am greșit, privindu-l !
Ce suntem noi ? Oh,mă-ngrozesc ! Un trunchi cu crengi uscate
În care neamul țigănesc se spânzură, se zbate21
(Scuturându-se, sărută cutia, o mângâie și-o bagă-n sân):
O, blestemat să fii tu, ceas, când eu ieșii pe poartă
Să cad în laia de țigani ce-n sânu-i, azi, mă poartă
Și an de an și zi de zi, cu ei să mă fac una
Ca astăzi, doar, să-mi spună toți, că-n beznă, eu sunt luna.
(Scoate un ciob de oglindă și uitându-se în el, își pune macii roșii depe masă în cosițe).
SORA (scuturând-o de mână, ca să-și vie-n fire):
Mucles ! Și nu vorbi prostii și zi așa cum SORA zice
Trezește-te că-i o minciună să crezi că fost-ai mai ferice !
(Îi cântă cu răutate):nr.17.
Ești țigancă și nu-ți pasă/ Că ți-e neamul blestemat
Toți îți zic că ești frumoasă, of, of, of ooof! Și ai ghiersul fermecat.
Ai doi ochi ce scânteiază/ Buze calde ca de foc
Bulibașa-l tău turbează, of, of, of ooof,/ Când de el tu îți bați joc
ZULINA: (răspunde prefăcută):
Sunt țigancă și nu-mi pasă/ Că mi-e neamul blestemat
Toți îmi spun că sunt frumoasă, of, of, of ooof! Și ZULINA m-au chemat
Am doi ochi ce scânteiază/ Buze calde ca de foc
Biata inimă-mi oftează, of, of, of ooof,/ Când de ea eu îmi bat joc
19
Aluzie la scena din Machbet a umbrelor strămoșilor.
20
Varianta din caietul albastru: Cu toți strămoșii după el; o, iartă-mă, Părinte
C-așa de sus m-am înălțat, până la el cu gândul.
21
Versuri ce lipsesc din varianta caietului albastru, ca și altele de altfel, pe toată durata piesei, care, însă nu schimbă
sensul evenimentelor
 30

SCENA III
CORUL ȚIGANILOR (intrând):
Nr.18.
Bulibașa să trăiască/ fincă-i mare și-nvățat
În tot timpul să ne poarte/ Iac-așa din sat în sat
DANCIU (aceiași melodie):
Pe noi nimeni nu ne-ajută/ toți ne-alungă și ne-njură
Noi cu drag la nunta noastră/ Îi primim în bătătură
CORUL
Să trăiești, acum , vătașe/ Și ZULINA să trăiască
Noroc bun să se coboare/ Pesta laia țigănească
DANCIU:
Dar vr-un amestec cu rumânii să nu vă prind c-aveți vreodată
Pe ei de nas îi duce legea, cea de boheri rău ferecată
Să nu cântați a lor cântări de jale și de veselie;
Când ei cer milă și-ndurare, eu zbor ca mica ciocârlie.
BULEAȘE (prinde idea din zbor, exact pe dos) : Să cânte dară, Ciocârlia, să scântee tăciunii-n vatră
Dezleag-arcușul, Cătăline și zii cum zicem noi la șatră22
Nr 19. (Se execută o ciorcârlie foarte virtuoază și românească, se dansează cu foc).
SORA, (gâfâind după joc)
Of, cum mă arde ici buricul,să joc o chilaba ca-n vremuri
Să mi te ții de-acum pământe, și pe țâțâni să nu te tremuri.
(Orchestra începe chilabaua, SORA joacă de unul singur, ad litteram ca la ușa cortului). Nr.20.
BULEAȘE: (cântă în contratimp odată cu orchestra: Ta ra ra, ra ra ra, ra ra, ra ra, ra ra, Chilaba moră
Dar-ar Benga-n ei să dea , Chilaba moră
Ca pui mâna p-o lopata, Chilaba moră
De să plâng că nu au baftă, Chilaba moră
SORA (ostenită): Ma las acuma pagubașe de joc și vreau de bautura
Am șaptezeci de ani pa muche, de cale și de vrajitura.
(mângâind ursul)
22
Buleașe a confundat pe un alt lăutar cu Cătălin care nu era în acea clipă, fiind fugit, dar ar fi fost prezent în orice
împrejurare de acest fel.n.n.
 31

Dragane, sus, ca-n vremuri bune, când te jucat-a Iliade

D-a mâniat o-mpărăție cu jocul tau și cu-a lui șoade23
BULEAȘE (bate toba și zice din gură.Ursul mormăie). Melodia nr.21.
Canci farina, canci slanina, Diha diha mo
Canci varzina la gradina, Diha diha mo
Azi platește Bulibașa, Diha diha mo
De și-ar vinde și camașa, Diha diha mo
Joca bine măi Martine, Diha diha mo
Că ți-o fi și ție ghine, Diha diha mo
ZULINA (deschis și veselă, luând pe Danciu de gât, moale):
Deschide azi chimirul larg, vătașe/Tu care-atât la neamu-ți, ții
Al laei, tu, cuminte bulibașe/ Arată azi, țiganei seminții
Că mii de ani, topită-n foc să fie/ Sămânța voastră tot n-o să vă piară
C-un pic de sânge d-ar cădea în mare/Și va ieși vreodată la liman
Cel răsărit cu spuma peste veacuri/ Acela, pe de-antreg va fi țigan.
DANCIU
Mi-e frică, zău, că ai rămas șireată
Fiincă-n tine, sânge cald nu curge/ Cum fierbe în a noastră ceată
Și n-am să-ți cer moștean de sânge.
Eu mă cobor din neamul meu, prin veacuri
Șoimul în zbor ca mine nu-i mai ager
Noroade mari, în ochii mei, sunt fleacuri
Căci la izvor, cu toți am lins un talger.
ZULINA (Șireată,mângâindu-l)
Te mâniași ? Acum e nunta noastră
Și ieri spuneai că mândra ta mireasă
Cu sovon roș peste rochița-albastră
Va fi sub cort, a neamului crăiasă!
Și-acum te uiți dujman, cu ochi de ură ?
Nu mă cuprinzi voinic, să mă frângi moale ?
Nu mă topești cu-a dragostei căldură?

23
Șoalde: înșelăciune; a umbla cu șoalda, a căuta să păcălească, v. In Dicț. Universal, Lazăr Șeineanu.
 32

DANCIU (barbar, dându-i brânci spre SORA)

Mai bine nu-mi ieșeai de fel, în cale
SORA (dând-o înapoi lângă el și certându-l):
Te mâniași! O, bată-te pacatul/Că ț-am dat d-ici lumina și caldura. (arată sânul).
Când ai căta, tot tu ești vinovatu.
(către BULEAȘE): Ia, sună,mă, odată darabana
Și pune pe Dragan să ne mai joace-o țâră
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI: C-așa e, zău
BULEAȘE : E rost da bautură?
Dragane, zii ca popa când cântă cununia
Te saltă și mi-i pune miresii pirostria
(Ursul se ridică și pune Zulinei o cunună de merișor.Apoi, urmând pe Buleașe,mormăind,merge cu
tolba și capătă bacșiș de la asistență.Vătaful de vânători îi dă o pungă cu bani, pe care Buleașe o
înmână Zulinei. Zulina o ia rîzând și involuntar sărută punga)
ȚIGĂNUȘUL I (jumule păr de la urs și dă vătafului de vânători)
E bun de spaimă,ține-l și frică sa nu-ți fie
Când te-o pocni vreunul cu ghioaga-n scăfârlie (rîsete).

SCENA IV
Aceiași, un frate călugăr(idiot) care intră în mijlocul gălăgiei generale.Are două-trei fire-n barbă și
câteva fire de păr pe la ceafă care ies zbârlite pe sub potcapul soios de dimie. E încins cu o curea peste
antiriu și încălțat cu opinci.
IDIOTUL: Vreau să mă calce ursu, că nu mai pot de șale
BULEAȘE: Te-ntinde jos, parinche și scoate și parale
C-apoi te-mplimb, o țâră, calare pe Dragan
și laia sa se țina ca dupa Suliman
IDIOTUL: Așa?
SORA: Hașa, vezi bine. Cum vrei să-ți treacă boala?
Pa urmă-ți face baba dascântece cu oala
Sa fuga necuratu din oase și din burta
Și sa nu lași clondirul pân- nu te-i face turta
(IDIOTUL se întinde jos și BULEAȘE potrivește ursul de lanț, să-l calce pe călugăr.)
 33

BULEAȘE: cântă duios în chip de vraje,nr.21.

Lasa-mi-te ușurel /Pe bietul calugarel
Și la deal și mai la vale/ Ca sa-l vindecam de șale. La la la la la la la....
IDIOTUL (gemând și înfigând unghiile în pământ): Aoleu, măiculiță, coastele mele rupte
Mai ușurel,mă vere, că mă omori cu zile
BULEAȘE (ursului): Mai ușurel, în glumă, te lasă, măi copile !
SORA (cu mulțumire pe față și în glas): Hai, cine vrea, acuma, cu ursul să se lupte ?
ȚIGĂNUȘ I : Boherule, te scoală și da-ne o țâgare
BULEAȘE:Hai, copacel, parinche, și sui pe urs calare
Și fă o ocolire, așa cât ține șatra/ Și-apoi te-ntinzi pa burta până e calda vatra !
SORA: (face niște semne din mâini și suflă peste fața popii, scuipă în toate părțile și acesta hipnotizat
se urcă pe urs călare.În hazul general, face un ocol prin scenă, în timp ce Buleașe conduce ursul și
freacă ușor darabana cântând ironic:)
BULEAȘE: Ce calugar natarău/ Calare pe ursu meu
Ha la la, ha la la, halal la, etc....
(Spre ceilalți): Calare pa Draganu, ce bine merge popa !
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI: Păi, pe-asta n-a văzut-o întreagă Europa !
(În hazul general care acoperă orchestra, dar care descrește pe încetul, deodată se aude un corn
prelung de vânătoare)
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI (trage cu urechea, înțelege că acesta este un semn de la Micloș):
Voiam să stăm la nuntă, dar vă țineți de fleacuri
SORA: Ba, stați, mânca-v-ar muma, că n-ați venit de veacuri.
Așa e nunta noastră, cu rîsuri și cu glume.
De! nunta țiganeasca, la noi e halta lume !
BULEAȘE: Boherule, în glumă facut-a Dumnezelea
Neamu țigan; zau, spune așa și Parparelea
Un popa vechi al nostru, care știa și carte!
SORA: Noi bine știm trei lucruri: iubire, bici și moarte.
Iubire-așa focoasa, cum nimeni nu cunoaște,
Pe voi, așa iubire, nicicând nu vă v’o paște
Boherule, voi rîdeți, va desfătați, petreceți
Cu hocoleală multa, voi dragostea o-ncepeți.
 34

Cocoana voastra pune atâtea marafeturi

De parca-i o papușe-mpletită în fireturi
Iubirea voastra-i rece ca roșu dupe buze
A noastră aromește ca vaierul24 de frunze.
VĂTAFUL DE VÂNĂTORI:
Văzui că neamul vostru nu-i chiar așa de-ocară
Pe biata omenire; dar voi ne dați afară....
Iubirea ! știu eu bine iubire ce-nsemnează
Iubirea și-n pieptu- ăsta a stat odată trează.
DANCIU: În sângele țigăncii iubirea-vă nu-ncape
Țiganca-i ca o mlaje25 lângă un țărm de ape
Acum pupă noroiul, acum privește cerul
În inima-i ia locul pe rând; focul și gerul.
Iubire, fugi departe, sunt un țigan ca tine
Focos, bolnav; de doru-ți mi-e pieptu-nveninat
Iubire, am aicea jungheru-ți aninat !
Stă gata să se-nfigă în clipa care vine.
(Spre Zulina):
De ce-ai venit, Zulino, cu părul tău ca noaptea
Și m-ai luat de mână; iar eu, un rob, am mers?
De ce urechia hasta cuprins-a al tău ghiers ?
De ce nu mi-a spus vântul că tu îmi vei fi moartea ?
(cu un gest păgân strânge în brațe pe Zulina, ridicând ochii spre cer)
SORA: Ajunge, vremea este ca că-mplinim ursita
Sa cadă în țărână tot neamul țigănesc !
Copile, îngenunche, și ține-ți strâns iubita
Precum e obiceiul străvechi și păgânesc
(Bate cu un ciocan într-o căldare de aramă 12 lovituri rare. Sunetul imită un clopot în
depărtare.Țigănimea îngenunchează.Liniște generală. DANCIU cu ZULINA în planul I.
SORA, ca un preot păgân zice, pe fundalul unei melodii de orchestră, nr.22.):
24
Vaiet, mold.țigănesc.(Alecsandri: un vaier care sufletul pătrunde).
25
Mlaje: răchită a cărei flamuri flexibile se întrebuințează pentru facerea coșurilor de nuiele (Salix viminalis) Din sârbul
mlaz, vlăstar. Țiganul, ca și rudarul de azi, folosea cuvântul folosind și mlaja pt coșuri.n.n.
 35

Pe cerul cu lumini de aur/Mă leg în astă noapte dulce

Sa va dau tot ce ani de-a rândul/La șatră am putut aduce.
Treizeci de cai, magari vreo 9/Și corturi trei, și bune toate
Trei cocii vechi și nouo, una/ Și toate-n Buda ferecate.
Cinzeci de porci grasuni și scroafe/ Și sa-i grijiți prea bine, foarte
Cine de porc nu are milă/ Țiganesc nume sa nu poarte.
Zulino, maică, toată starea-mi/ Ție ți-o las cu adiată
La noi țiganii, tata este/Un venetic din alta șleahta
Copilu, muma lui și-o știe/ Pe tata, însă, niciodată
De-aceia eu, la toată laia/ Îi sunt și mumă,-i sunt și tată.
De-acuma, șaptezeci de corturi se pun cu fruntea în țărână
Și te numesc a lor domneasă și te cunosc a lor stapână
Îți las ghioc, carți masluite și buruieni de drag și ura
Ca să le porți la cingătoare și sa le ai de facatura!
(Lui DANCIU):
Tu, fătul meu, s-o ai în pază și biciul pentru ea nu fie !
Pentru ea-ți dau cuțitu hasta; n-o fi a ta, al iei sa fie !
(Îi dă un pumnal.Face un semn; gloata se ridică și orchestra începe un dans oriental, nr.23. Zece
țigănci cu bazmale roșii, cu flori de mac la urechi și cu cingători roșii dansează cu pocnete și
tamburine. Rând pe rând, fiecare face câte o figură în fața perechii de miri, fac complimente
scălâmbăiate, jură credință îngenunchind și oferă flori mirilor în tactul danțului organizat, oarecum,
în figuri. Printre țigani și vânători, merg ploscile. Danțul se schimbă într-un brâuleț bătut, la care ia
parte toată laia, jucând fiecare în legea lui. Unul zornăie, ursul joacă și el în fund. Lumină roșie.În
plin dans se aude corn puternic de vânătoare, lătrat de copoi și scandal de voci omenești).

SCENA V
(Aceiași, MICLOȘ, CĂTĂLIN, alți vânători și 3-4 jandarmi cu puști. Vin cântând în marș polcă,
nr.24.):
CORUL VÂNĂTORILOR ȘI JANDARMII
Aici la voi, aici la voi/ Aveți o fată de furat
Și azi cu ea, cu-a voastre legi/ Vătașe, tu te-ai cununat.
DANCIU: M-am cununat, căci este-a mea, cu noi ea a crescut
 36

Și de când ochii i-a deschis, pe noi ne-a cunoscut

CORUL VÂNĂTORILOR ȘI JANDARMII
Să taci! Să taci! Să taci! Să taci, aici noi am venit
Să v-arestăm, să vă legăm,/ Căci voi ați jefuit!
La hanul din răscruci; un cap/ Frumos voi ați tăiat
Și-acest mărgean de mare preț /De-acolo l-ați furat (arătându-l la gâtul Zulinei).
ȚIGANII: Noi nu, noi nu, noi nu, noi nu/ BULEAȘE l-a tăiat
BULEAȘE: Eu nu, eu nu, eu nu, eu nu/Ei, buni sunt de legat.
MICLOȘ: Vătașe, eu să-ți spun acum, iubirea ce-nsemnează
Zulino, cum de te-au furat? De ce nu ai fost trează ?
(rar și apăsat, proclamă pe melodia nr. 4 cu fundal de orchestră și vioară virtuoasă)
Iubirea-i o țigancă cu ochii rupți din stele
Iubirea-i o țigancă, cu focul rupt din soare
Iubirea-i o țigancă de-a pururi călătoare
Și mai presus de toate, e un izvor de rele
(ZULINA fuge în brațele lui MICLOȘ)
Iubirea-i o scânteie care aprinde firea
Și omul crunt se zbate în focul ei cuprins
Ea-nghite numai inimi ce ard în foc nestins
Le mistuie, le schimbă, căci ea e nemurirea.
Iubirea e o zână născută din păcate
Sub cer senin, albastru, cu soare arzător
Și-atrage-n a ei mreaje pe orice muritor
Iubirea-i o lumină de scumpe nestemate.
Când își lipesc obrajii doi tineri arși de pară
Iubirea, lacrămi scurge din inimile lor
În calda-mbrățișare-i atâta drag și dor
Că-și simt ființa una, cu patima de fiară.
SORA
Mai bine eu ași fi murit decât așa s-ajung
Dar nu; nu-i vremea sa ma tem, nici neamul să mi-l plâng
(scuipând pe ZULINA)
 37

La dracu tu, căci cobe-ai fost în neamul țiganesc

Cocoana mare poți s-ajungi, eu n-am sa ma caesc
CORUL ROMÂNILOR (cântă nr.24):
Fii blestemat pe-acest pământ/ O, tu, neam țigănesc
Țiganii n-au nimica sfânt /Pe lume cât trăiesc.
Să ne urmați, să ne urmați/ La postul de jandari
De nu voiți, mergeți legați/ În ceata de tâlhari.
ȚIGANII
Vatașe, hai și-o sa vedem / De suntem vinovați
Noi știm ca n-am furat nimic/ De ce sa fim legați ?
SORA (lui DANCIU): Eu când ți-am dat un cuțitaș
De-ai fi chiar jupuit
La piept strain tu n-ai s-o lași
Așa te-ai juruit !
DANCIU : (face o sforțare uriașe, se smulge de sub pază și înfige un cuțit în pieptul Zulinei. Se
produce încăerare mare).
FINALUL MISTIC, 1966.
(În mijlocul încăerării și al gălăgiei produse în jurul crimei, din dreapta scenei, luminat de un far
care-l urmează, apare un Înger, nevăzut de protagoniștii de pe scenă, văzut însă de publicul din sală.
El o scoală pe ZULINA căzută jos, o binecuvintează cu un semn al Crucii și o ia de mână, aranjând-o
în brațele lui MICLOȘ care era căzut jos și el de durere. MICLOȘ cu ZULINA pe brațe și Îngerul, se
îndreaptă spre fundul scenei, în așa fel încât publicul să nu-și dea seama dacă ZULINA se îndreaptă
vie spre noua viață cu MICLOȘ, sau spre Impărăția Cerurilor. Gălăgia și agitația care continuă pe
scenă, între disperarea unora și arestarea țiganilor de către jandarmi este oarecum acoperită de
orchestra care acompaniază gestul îngerului cu o melodie mistică. În această atmosferă, se lasă
cortina).26

ss.
CCPopian.
Transcris Dragu Popian, 8 dec. 2017. Roma.

26
Maestrul n-a mai apucat să pună pe scenă un asemenea final, fiind acesta nimerit numai cu Echipa Sf. Episcopii.
 38

Anul 1926-1930.
C.C.POPIAN
MORT FĂRĂ LUMÂNARE 27

-dramă țărănească în trei acte-

-Prelucrare de CC. Popian după Ion C. Bacalbașa, anume pentru Echipa Culturală a Sfintei Episcopii a
Rîmnicului Noului Severin, al cărui șef artistic a fost, 1926-30.

Persoanele:
Gheorghe, cârciumar, 35 de ani, îmbrăcat frumos țărănește, expert în ale sale.
Joița, femeia lui, 30 de ani, idem, se vede că are ceva educație.
Vlad, un idiot, 50 ani, trențăros, țărănește.
Kir Dumitru, grec cămătar, 45 de ani: umblă și se comportă mitocănește, cu o manta de ploaie.
Moș Stan, țăran deștept, 60 de ani, poartă chică scurtă.
Moș Ilie, țăran deștept, 60 ani, idem.
Vasile, țăran deștept, 35 ani, îmbrăcat țărănește, simplu.
Marin, țăran deștept, 30 ani, idem
Un drac
Un înger
Jandarm I
Jandarm II
Lăutari, țărani, țărance.
Acțiunea se petrece în zilele noastre *1900-1930, într-un sat de munte.

« Modificat de mine ».C.C.Popian.

27
Text transcris după Caietul de teatru albastru și completat din caietul dedicat fiului Nicolae Popian, 1930.
 39

Modific piesa lui Ion C. Bacalbașa, "Mort fără lumânare”, care prin creația genială a lui Nea
Iancu Brezeanu, a devenit faimoasă.28 Eu îi îmbogățesc conținutul religios și strâng cu ea succesele din
"Năpasta”, din care se inspiră. Până și "Anuarul” sesizează acest fapt:
Anuarul Episcopiei Rîmnicului N.S. anii-30, pag.55: "D.l Profesor C. Popian a acomodat
piesa "Mort fără lumânare” de Bacalbașa, admirabil, cu scopul urmărit prin propaganda pe care
centrele parohiale și echipa artistică culturală o desfășoară în masa poporului, intensificând și mai
mult idea creștină privitoare la conștința morală. Personagiile piesei ale căror roluri s-au interpretat
cât se poate de mulțumitor, au fost reprezentate prin Dl. C. Popian și elevi, toți din Cl. VIII-a.”

ACTUL I

(Scena reprezintă camera unei cârciumi de țară. În fund, la dreapta, este așezată o tejghea cu
toate cele necesare. Deasupra tejghelii se află un băț cu covrigi. Două-trei mese rotunde, cu scaune
(taburele) formează mobilierul camerii. Lângă tejghea este ușa beciului. Pe pereții camerii, tablouri
obișnuite pe la cârciumi de țară atârnă fără nici un gust. O lampă nr. 5 e atârnată în perete și una mai
mare de mijlocul tavanului. O ușe în dreapta, care dă în camera lui Gheorghe și una cu 2 canaturi pe
colțul din stânga, care dă în bătătură. Pe fereastra cu oblon stau înșirate sticle, borcane și alte
mărunțișuri de cârciumă. La ridicarea cortinei, prin ușa deschisă se vede în curte hora cu lăutarii care
cântă voios.. La mese, țărani, beau și discută fără să se înțeleagă ce. Gheorghe la tejghea, Joița
printre mese servește.)

SCENA I
Gheorghe, Joița, Moș Stan, Moș Ilie, Marin, Flăcăi.
UN FLĂCĂU (de afară, după tactul horei: )
Harnică-i nevasta mea / Harnică-i dracu s-o ia!
Că-ntr-o lună, țese-o lână / și-ntr-un an toarce-un suman.
ALTUL: (chiue):
N-ați auzit de-o poveste / La o casă 7 fete

28
Caragiale scrie: O altă creațiune de mare preț a lui Brezeanu e, fără îndoială, Vlad, idiotul din «Mort fără lumânare» al d-lui I. Bacalbașa. În această
întunecată tragedie a mizeriei și a ignoranței, figura idiotului strălucește tot așa de tare ca și fatalitatea care aruncă în peire pe trei oameni. Este un moment în
care idiotul, fără să asculte la cele ce se petrec împrejuru-i, la chinurile de teamă și de remușcare ale criminalilor, stă înlemnit în picioare, drept cu lumânarea
aprinsă-n mână; nu mișcă de loc; fără să clipească, se uită țintă spre cer; numai pupilele-i mai trăiesc, dar așa de puternic, încât se vede bine că-n ele s-a
concentrat acum toată flacăra vieții; ele se strâng încet-încet, arzând din ce în ce mai viu, ca și cum ar ochi o luminiță depărtată în firmament, care crește din ce
în ce mai sclipitoare. Momentul acela de extas religios este de o frumusețe uimitoare. Și când e silit să se ascundă într-o tainiță, bunul nenorocit, cât de blând și
de frumos se roagă: «Mă duc... dar... să nu mă omorîți!... ».
 40

și cișmeaua sub perete, / Mâța se frige de sete.29

ALTUL: Merge nora la fântână/ Cu cămeașa soacri-n mână
și-o arunc-odată-n baltă / și-o întinde peste poartă
Nați-o soacră, că-i spălată!
(Haz mare, hora se sparge și flăcăii vorbesc între ei cu fetele, glumind țărănește).
MOȘ STAN: Dar știi că învârtesc bine hora, flăcăii noștri?
MOȘ ILIE: Ce le pasă lor? Ei au alt gând decât să petreacă?
VASILE: Hei, măre; ei cred că tot ce zboară se mănâncă!
MOȘ STAN: Păi de ce muncim noi? Ca să nu-și bată ei capul.
JOIȚA: Să munciți ori cât de mult unchieșilor, și să nu vă fie necaz, că și ei la rândul lor, cine știe ce
belele vor avea de trecut!
MOȘ STAN: Belele, hai? Închinată mai îmi ești dumneata.
GHEORGHE: Păi, dă, mă, moșule, când li-e și lor lumea mai dragă, sună dărăbana și-i chiamă la
melitărie.
MARIN: Și ce e mă, dacă-i chiamă? Ce-i chiamă să ridice pietre de moară? Îi chiamă să-și facă datoria,
cum ne-am făcut-o toți. I-auzi comedie!
MOȘ ILIE: Hei ce bună e melităria, sărăcuța, că scoate unt din nebuni!
VASILE: Bietul Gheorghe le pune parte.
MARIN: El a făcut melităria la flotilă și acolo o fi mai greu.
GHEORGHE: Cer și apă, vere! Și concediu, cât păr în palmă!
MOȘ STAN: Mi se pare că-ți dă și ție inima brânci la joacă, măre Gheorghe !
MARIN: Ca pe vremea când se îndrăgostea cu Joița.
MOȘ ILIE: C-așa e, mă Gheorghe. Dacă ai tu treabă, las-o pe ea să joace, că-i zburdă inima.
MARIN: Mai vedea; Joița și horă!
GHEORGHE: (vădit gelos) N-o las eu, mielușaua-ntre lupi, Moșule Ilie, că de, lupu-i lup.
MOȘ STAN: Păi biet, îi face vreun flăcău cu ochiul și....
GHEORGHE: (posomorât) : Femeii mele îi fac numai eu cu ochiul.
JOIȚA: Ia, lăsați încolo vorbele-astea. Parcă de joc îmi arde mie acuma! De când ne-au năpădit
nevoile, mi-a pierit cheful de horă. Sărăcia -ți rumegă veselia, Moș Stane!

29
Varianta: Moare câinele de sete.
 41

MOȘ STAN: Așa, așa, Joițo, sărăcie ca de vreo 2 ani încoace, n-am mai pomenit. Până acilea, tot mai
găsea omul în casa lui o mână de porumb și un pumn de grâu; dar acum n-ai cu ce să orbești un
șoarece.
MOȘ ILIE: Iacă, la sărăcia asta, bate-o-ar focul, mă gândesc și eu. Trebue să fac fetii nuntă peste două
săptămâni și n-am para chioară.
MOȘ STAN: Dar eu, nu trebue să însor pe Niță? Mă uit în cer și-n pământ, și nu pică de nicăirea.
JOIȚA: (rîzând): Satul arde și baba se piaptănă. Lumea geme în ghiara sărăciei și Dvs. vă arde de
nunți. Noi n-avem nici cu ce plăti priciptorul.
VASILE: Eu n-am cu ce lua opinci muierii.
GHEORGHE: O să ne vândă și trențele astea de pe noi, fiindcă grâu nu s-a făcut și de porumb nu e
nădejde.
MARIN: Aia nu se-ntreabă.
MOȘ ILIE: Ai, n-ai, datoriile trebue să le plătești.
SCENA II
Aceiași, Vlad.
VLAD (Intră cu 2 găleți cu apă): Hi,hii, hi, bună ziua.
TOȚI: Uite Vlad.
MOȘ STAN: Ce mai faci mă Vlade?
VLAD (punând gălețile jos): Bodeaproste, mă! Dumnezeu să trăiască!
MARIN: Ha, ha, ha, Dumnezeu să trăiască. Păi Dumnezeu trăiește măi Vlade, că El e stăpân și peste
moarte. E vorba, tu ce mai faci?
MOȘ ILIE: Ești sănătos?
VLAD: Păi dară, sunt, mă, sunt.
VASILE: Ce-l mai întrebați, mă? Ăsta o să ne-ngroape pe toți. Nu vedeți ce roșu și frumos e?
MARIN: Ce te gătiși așa, măi Vlade? Ori vrei să alegi vreo fată din horă?
VLAD: Păi dară, hă, hă, hă.
JOIȚA: Ia, Vlade, căldările și du-le la vatră!
VLAD: Le duc, fa, le duc. Dar să-mi dai și mie un vinișor.
JOIȚA: Of, bată-te Dumnezeu, că toată ziulica ai bea.
VLAD: Ce ți-e fa, nebuno? Tu nu bei? Moșu’ ăla de colo nu bea? Hî, hî, hî!
VASILE: Păi bine, măi Vlade, noi plătim colea bani peșin; dar tu, de unde ai parale?
 42

VLAD: Mie-mi dă Maica Domnului, milostiva, din salba ei de galbeni. Păi, dară, tu n-ai văzut câtă
salbă are Precesta? Mai mare ca a primăresii.
JOIȚA: Hai și cară-te. Adu apă, că n-avem timp de tine, acuma. Pe urmă să tai câteva rascote, să facem
mămăligă.
VLAD: (supărat): Ho, fa, ho, că m-oi duce, ho!
JOIȚA ( îi dă un pahar de vin, pe care Vlad îl suge până-n fund. Îl ia apoi de mânică): Hai.
VLAD: (iese mormăind vorbe neînțelese): Ho, fa, ho!
MOȘ ILIE: Uite cine e fericit.
GHEORGHE: Să fie la el acolo, așa fericire.
JOIȚA: De ce mă, Gheorghe? Ce necazuri are el? Trăiește ca păsările cerului; nu-i pasă de nimic,
fiindcă mănâncă din mila unuia și a altuia și doarme: când la noi, când la mânăstire 30. Privește numai la
seninul cerului și senin îi este și sufletul.
MOȘ STAN: Pentru el mai ține Dumnezeu lumea.
GHEORGHE: Ai îmbătrânit degeaba, moșule. Ce-ar mai fi dacă toți oamenii ar fi ca el?
MOȘ ILIE: Ba, cum a’ajuns timpurile azi, eu, unul aș vrea să fiu ca el. Nu vedeți, mă, că nu mai are
nimenea frică de Dumnezeu și rușine de oameni? Noi, ăștia care simțim, ne uscăm cât e ziulica de
mare, fiindcă așa ne apasă nevoile grumazul.
MOȘ STAN: Ce să-i faci? Acum e vremea mai mult a datului, decât a luatului; fiindcă și Dumnezeu și-
a întors fața de la noi. Te uiți pe câmp și te apucă jalea. Stau semănăturile ofilite și nu cade nici o
picătură de ploaie, parcă ar fi secat izvoarele cerului. Iar când e nevoe să fie cald, să se coacă roadele,
tocmai atunci se pornesc potoapele de parcă se rup stăvilarele norilor.
MARIN: Și-a întors Dumnezeu fața de la noi!
MOȘ ILIE: Dacă biserica stă pustie ! Eu gândesc că de n-am avea să ne cununăm, să ne botezăm, și să
ne îngropăm, am uita fața popii.
GHEORGHE: Aci ziseși bine, moșule.
VASILE: Sfântulețu’ nu doarme.31
JOIȚA: Aș, parcă Dumnezeu nu mai are altă treabă decât să scrie în catastif toate prostiile noastre.
(ducându-se la Vlad, care intrase ceva mai nainte și se așezase lângă ușe, pe vine): Nu-i așa mă,
Vlade? Că i-a îmbătrânit caii și lui Dumnezeu?
VLAD (închinându-se): Nu ți-e frică, fa, că te trăznește sfântulețu’? De ce bălmăjești de caii
sfântulețului Ilie? Caii sfântulețului aleargă cât e ziulica de mare, pe norii cerului, și sfântulețu’ șade-n
30
Popian se referea atunci la Bistrița Vâlcea.
31
Sf. Ilie.n.n.
 43

droașcă și scrie într-o condică mare c-o peană de aur. Așa mi-a spus mie dascălul Iftenie și ăla nu
minte. Păi dară, nu minte!
MARIN: Așa ți-a spus, mă, Vlade? Apoi dascălul Iftenie este tobă de carte. Se uită pe gazetă ca mâța-n
călindar.
VLAD: (serios): Păi dară? E carte de tobă, hă,hă hă.
JOIȚA (bătând pumnii spre Vlad): Hei, doar m-o auzi Dumnezeu, mă, Vlade…. Dar mi se pare că nu-i
mai tae nici Lui, coasa!
VLAD ( închinându-se ): Cine a ispitit pe Adam? N-o auzi, Doamne, e o păcătoasă, Doamne, dar e
bună și ea, sireaca, fiindcă mă-mbracă, mă hărăne, m-aciuează pe acia! Păi dară!
(Se aude uruit de brișcă și sunet de clopoței. Vlad își face cruce).- I-auzi, fa, trece sfântulețu’Ilie.
GHEORGHE: ( privind pe geam) Nu e mă, nebunule, e kir Dumitru.
VASILE: Bogdeaproste că vine!
MARIN: Parcă-l aduce Dumnezeu.
JOIȚA: Vine lipitoarea. Vezi, mă, Gheorghe, să nu te mai încolțești cu el. Poate scoatem și noi ceva
parale.
MOȘ STAN și MOȘ ILIE: C-așa e mă, Gheorghe.
GHEORGHE (uitându-se crunt la JOIȚA:): Parale? Hm!...
SCENA III.
Aceiași, Kir Dumitru.
Kir DUMITRU: (mititel și costeliv, crunt și mustăcios):Bună vremea!
TOȚI: Bună vremea, Kir Dumitre!
JOIȚA (zâmbind prefăcut): Dar ce vânt te-a mai bătut pe la noi?
Kir DUMITRU: Trec spre Brădești să mai strâng ceva gologani de pe la ăi datornici.
VASILE: Să strângi șurupul, hai?
MARIN: Să storci apă din iască.
VLAD: Hî, hî, hî, dar ce, iaasca e brânză?
MOȘ STAN: Unde ți-e sacul, Kir Dumitre, că le merge treaba oamenilor, ibrișim!
MOȘ ILIE: Grâu nu s-a făcut, și porumbul s-a sucălit de secetă.
VLAD: Și cățeaua cască sub car, potaia dracului..
Kir DUMITRU: Eu nu cer nici porumb nici grâu: eu cer bani.
JOIȚA: Ai dreptate; și nouă, tot bani ne trebue.
GHEORGHE: Ce dreptate, fa? De unde să dea oamenii bani dacă nu s-a făcut de nici unele?
 44

Kir DUMITRU: Ia las-o-moartă, mă Gheorghe, și dă-mi și mie un vinișor! ( se așează la o masă, vizavi
de țărani).
GHEORGHE: Poftim. E rece și proaspăt. (Aduce vin).
VLAD: (mângâind pe Kir Dumitru pe umăr): Eu ce beau, Kir Dumitre? Hî,hî, hî?
JOIȚA (dându-l deoparte): Nu ți-e rușine, mă, nebunule? Fugi de-acilea, că ție nu-ți trebue băutură.
VLAD: Ce ți-e fa? Că dacă vrea Dumnezeu, dă Kir Dumitru!
Kir DUMITRU: Așteaptă, Vlade, până o vrea Dumnezeu!
JOIȚA (luînd de mână pe Vlad): Hai, du-te și te mai uită pe la oale; pune ceva surcele pe foc.
VLAD: Ce ți-e fa, de mă gonești? Nu vezi că Kir Dumitru e gata să dea un vin mare lu’ Vlad? Ce ți-e ?
(Joița îl dă afară de mânică, el iese bombănind)
SCENA IV
Fără Vlad.
Kir DUMITRU: (către MOȘ STAN) Ce mai spui, moș Stane?
MOȘ STAN: (mutându-se la masa lui Kir Dumitru): Aș spune bine, kir Dumitre, dar n-am de
cheltuială
JOIȚA (ironic): Și, peste o săptămână, e socru mare.
Kir DUMITRU: ( bătând palma) Noroc să dea Dumnezeu.
MOȘ STAN: Amin. Dar, cum spusei, n-am nici o frântă.
VASILE: Și copiilor le arde de păcatele lor
Kir DUMITRU: Cine are, Moș Stane? Crezi că eu am?
GHEORGHE: O luă, el, înainte.
MARIN: Până să geamă boii, scârțăe carul
MOȘ ILIE: Nu te văităm noi pe dumneata, Kir Dumitre.
Kir DUMITRU: Hei, moșule, fiecare se cunoaște pe el, mai bine.
MOȘ STAN: Nu mă lăsa, zău, că știi bine că sunt al dumitale.
Kir DUMITRU (lui Gheorghe): Ia adu’ mă, un vin și lui Moș Stan.(Șiret) Șiii… cam cât ți-ar trebui,
mă, moș Stane?
MOȘ STAN: Vreo 3000 de lei.
Kir DUMITRU (rîde cu poftă): Hă, păi ăsta e capital de om sărac.
VASILE: Ție-ți crapă buza și el rîde.
MOȘ STAN: Plătesc dobândă și pun zălog ce vrei dumneata.
Kir DUMITRU: Și după trei luni îmi dai înapoi, 5000 de lei.
 45

MARIN: (aparte) Parcă ar fi altă liftă, nu creștin.

JOIȚA: Fiară.
MOȘ STAN: E păcat de Dumnezeu, kir Dumitre, 5000 în loc de 3, în trei luni?
Kir DUMITRU: N-am ce-ți face, mie banii mi se îndoesc în negustorie, în timpul ăsta.
MOȘ STAN: Of, of, of.! și copiii ăștia. Mai bine le suceam gâtul când erau mici.
MARIN: Faci copii, îți faci morișcă-n cap.
Kir DUMITRU: De ce nu iei din bancă?
MOȘ STAN: Hei, nu mai rîde de mine! Ce, în bancă sunt bani pentru d-alde noi?
MOȘ ILIE: Mai bine socotește-te bine și fă-mi și mie rost de vreo 2000 de lei.
VASILE: Și mie, iar vreo două.
MARIN: Și mie, măcar una.
Kir DUMITRU: Răbdați până mă-ntorc de la Brădești; și dacă strâng ceva bani, nu vă las eu! ( șiret):
Fiindcă sunteți oamenii mei. (Scoate o pungă lungă de pânză, plătește și se scoală să plece) Rămâneți
sănătoși. (iese).
TOȚI: Să vii sănătos. (Se aud clopoței și huruit).

SCENA V.
Fără Kir Dumitru.
GHEORGHE: Îl văzurăți, mă? Îl văzurăți cum se vaită? Nu l-ar mai răbda Dumnezeu și n-ar mai vedea
para-n ochi.
JOIȚA: Jupoaie lumea de atâta amar de vreme, și când îl cauți, zice că n-are.
MOȘ ILIE: Câinele!
VASILE: Cațaonul dracului!
GHEORGHE: Liftă ca toate liftele pripășite în biata Românie.
MARIN: De ți-ai prinde mintea cu ăsta, intri-n ocnă.
JOIȚA: N-ar fi păcat să-l gâtuie cineva într-o noapte. Ăsta a sărăcit două trei sate și la unii le-a luat și
cenușa din vatră.
MOȘ ILIE: Biata Nuța a înebunit.
GHEORGHE: Poate-l ține Dumnezeu pentru păcatele noastre.
VASILE: Parcă se mai gândește cineva la suflet?
( Începe a fulgera și din vreme în vreme tună ușor).
 46

MOȘ STAN: Ia lăsați, mă, vorba aia și hai acasă să spunem copiilor ce zise Kir Dumitru. Bun, rău cum
e, tot cu el ne cârpim.
MOȘ ILIE: Ba eu nu merg deloc. Stau și-l adăst aici, că ăla cu zmeii lui de cai, acuma vine îndărăt și,
cine știe....
VASILE: Nici eu nu merg.
MARIN: Și nici eu. Mai adă, fa, Joiță, o oală de vin și vreo 2-3 covrigi. Fac eu cinste.
MOȘ ILIE: Caută niște covrigi mai moi, că dinții mei s-au cam tocit clănțănind.
MOȘ STAN: Eu mă duc. (Iese singur)
SCENA VI
Aceiași, fără Moș Stan.
MOȘ ILIE: O să se bucure flăcăul.
GHEORGHE: Da’ cum o să ofteze la sfântu’Dumitru când i-o vinde boulenii din bătătură!
VASILE: De, ași! găsește el, Stan firoscosul, 5000 de lei.
MARIN: Pe ăia îi ia numai dupe rapiță.
JOIȚA: Că n-o face și Dumnezeu numai pe gustul lui Kir Dumitru. Suntem noi, proști, vorba aia, a
găsit sat fără câini; de-aia ne ia 9 piei.
MOȘ ILIE: (bând): Apoi Dumnezeu dă, dar în gură nu bagă. (uitându-se pe geam): Cerul e ca păcura.
Să știți că vine furtună mare și nu se mai duce kir Dumitru la Brădești pe așa întuneric.
VASILE: Făcu bine Moș Stan că plecă acasă. Ia uite cum fulgeră la Cornu’ Caprii. De-o veni vreo hală
cu piatră, ne sperie copiii.
JOIȚA: Hei, se sperie! ( pune vin). Ia mai beți și nu duceți atâta grije, că le aprinde mă-sa lumânarea de
la Paști.
GHEORGHE: De, voia la dvs. ca la banu’ Ghica. (cască)
MOȘ ILIE: Cum e casa mea învălită cu pae, totdeauna o dezvălește vijelia de ne plouă pe ureechi.
(Fulgeră. Scoate să plătească) De mai vine cumva kir Dumitru tot pe aici, aduceți-i aminte și de mine,
să-mi oprească bani.
VASILE: Și mie, mă vere Gheorghe.
MARIN: Și mie!
JOIȚA (semnificativ): Aș, nu cred să se mai oprească pe vremea asta pe la noi.
VASILE: He, dac-o mai veni, vorba vine.
MOȘ ILIE: ( din ușe): Noapte bună! (iese).
VASILE și MARIN: Bună sara!
 47

GHEORGHE: Mâine, cu bine.

JOIȚA (după ce au ieșit oamenii) Să vedem întâi ce facem noi, și la urmă ne-om gândi și la voi.

SCENA VII
Aceiași. Un Drac.
DRACUL: (negru, înaripat și cornorat): Bună vreme, oameni buni!
JOIȚA (ghemuindu-se lângă Gheorghe) Vai de mine! Cine ești dumneata?
DRACUL: Nu vă speriați și nu mă alungați, că eu, domn sunt întru ale mele.
JOIȚA: Domn? Poate după altă lume?
DRACUL: Ba și după lumea asta
GHEORGHE: (închinându-se): Îîîî, dar urât ești, ucigă-te Crucea!
DRACUL: Zisei să nu mă alungați și semne să nu faceți. Știu că sunteți necăjiți și putere am să vă ajut.
Am fost împărat peste oameni negri ca mine și preoți albi au pătruns pe tărâmurile mele și au
propoveduit învățătura cea nouă. Și m-au alungat supușii mei și domnul mi-a dat solie să lucrez și pe
tărâmul oamenilor albi. Ai mei sunteți, dacă umblați întru căile mele și domni aurului sunteți!
JOIȚA: Eu crez că ăsta e nebun, mă Gheorghe.
DRACUL: Nebunii și neștiutorii nu sunt ai mei
JOIȚA: Vorbește mai pe șleau, mă omule!
GHEORGHE: Mă ia cu frig prin spete, Joițo! (către drac): Lasă-ne omule, că suntem noi destul de
amărâți.
JOIȚA: Vreai ceva de mâncare? Un pahar cu vin? Bani să nu ceri, că n-avem nici o para chioară.
DRACUL: Banii pământului sunt toți ai mei; și voi, dacă mă închideți în inima voastră, în aur vă voi
îmbrăca.
GHEORGHE: Joițo! (se închină).
DRACUL: Semnul ce-l închipui pe pieptul tău nu mă sperie, fiindcă mâna ta este rânduită spre vărsare
de sânge.
GHEORGHE: ( furios): Eși afară.
DRACUL: Voia Tatălui o împlinesc asupra ta, și la răgetul tău nu se clintește nici un fir de păr de pe
trupul meu.
JOIȚA Necuratule, ce vrei de la noi?
DRACUL: Nimic. Vreau să vă dăruiesc aurul prigonitorului vostru. Nu cer ca răsplată decât sângele lui
cald.
 48

JOIȚA Ce, ne socotești gazde de hoți?

DRACUL: Hoțul s-a ospătat veșnic la masa voastră, neputincioșilor; și acuma chiar îl veți adăposti
contra furtunii ce vine.
GHEORGHE: Du-te cu Dumnezeu, omule, că suntem obosiți.
DRACUL: Ca un vis ce zboară, mă voi depărta și ca o nălucă voi fi tovarășul zilelor voastre, din
ceasul ăsta și câte le-ți mai avea.
JOIȚA ( luîndu-l de mână, adică de ghiară): Du-te omule, că nu te pricepem.
DRACUL (scuturând o pungă cu bani): Povața mea !
GHEORGHE: Se cunoaște c-ai fost domn.
DRACUL: Să nu lăsați punga din mâna celui care, gonit de furtună, vine să vă ceară adăpost. ( iese
repede, scuturând punga).
GHEORGHE ( închinându-se ): Ăsta nu fu om curat, Joițo! (Se închină. Se aude un urlat prelung de
câine).
JOIȚA: Ia vezi, mă Gheorghe, de ce urlă câinele? Dă-i gură!
GHEORGHE (leneș): Pe vremea asta, mă mai trimeți și tu afară. (Își ia o zeghe în spinare și iese prin
ușa din fund).
DRACUL ( reapare imediat): Femeie!
JOIȚA ( scuipând): Ptiu, ucigă-te Crucea!
DRACUL: Nu-ți alunga norocul, femeie tânără și frumoasă.Urâtele satului poartă salbe de aur și trupul
lor și-l ung cu toate mirodeniile pământului; și tu răsufli în duhoarea unei cârciumi; și cu ochii osteniți
privești după banul bețivilor. Nu e păcat de mintea ta isteață și de frumusețea chipului tău, să înoți în
sărăcia în care trăiești?
JOIȚA: Ce poci să fac?
DRACUL: (cu stânga scutură punga și cu dreapta răsucește un cuțit): Să nu rămâi oarbă la îndemnul
meu, hî,hî, hî.(iese, scuturând punga).
GHEORGHE: (reintrând prin ușa din fund): Nu urlă fa, nici un câine! ( se închină).
JOIȚA Atunci nu e lucru curat. ( se închină).
GHEORGHE: Mă cuprinse un urât, Joițo, de pică prăvălia pe mine.
JOIȚA: Hai să bem și noi câte un pahar de vin, să mai prindem o țâră coraj: ( toarnă vin în 2 pahare,
rupe un covrig, și ambii beau și rod covrigi. Plouă tare)
GHEORGHE: (înnumără banii în tejghea): O duminică avem și noi și nici atunci nu se vede sporul.
300 de lei, mari și lați.
 49

JOIȚA (aiurând): Aurul meu e tot al vostru.

GHEORGHE: Ce ți-e fa?
JOIȚA: Du-te de închide obloanele, să nu bată apa-n beci.
GHEORGHE: C-așa e. (Iese).
JOIȚA ( aprinde o lampă și o pune pe tejghea): Se sfârși și ziua de azi; și cu cât trece vremea, cu atât
ne apropiem de foc. Ce ne facem noi, mâine, dacă nu ne dă bani câinele de Kir Dumitru?
DRACUL (de afară):Ține minte ce ți-am spus eu.
GHEORGHE ( venind de afară): Le închisei. (Vrea să încuie ușa)
JOIȚA Ce faci, bre, omule? Păi pe Vlad îl lași p-afară?
GHEORGHE: Pe vremea asta nu mai vine el. Trebue să fi rămas la mânăstire. Cred c-a bătut grindina,
că prea e frig.
JOIȚA: De ceva mai bun, m-aș mira.
GHEORGHE: Și mâine vine percitorul.
JOIȚA (cu mâinele –n sân): La asta mă gândeam și eu. Ce ne facem noi, Gheorghe? S-a împlinit și
câștigul și sorocul vinului.
GHEORGHE: Dacă ne-o lăsa Dumnezeu, ne-o vinde tot și gata socoteala.
JOIȚA Și să rămânem pe drumuri? Poți tu vorbi una ca asta?
GHEORGHE: În țara asta blagoslovită, nici Vlad nu moare de foame.
JOIȚA: Și s-ajungem ca Vlad? Atât te taie pe tine capul?(se închină). Maică Precistă, ce-mi auziră
urechile?
GHEORGHE: Da ce vrei? Nu ceruși ieri 3000 de lei lui Kir Dumitru și nici n-a vrut să te bage-n
seamă?
JOIȚA Hei, mă băga el în seamă, dar de...!
GHEORGHE (bănuitor): Ce fel de de?
JOIȚA (ironic): Cerea dobândă mare.
GHEORGHE (nepricepând): Și era vreme să te scumpești, când vezi că ne-a dat cuțitul de os? Tii, la
dracu’! Femeia, tot femeie: poale lungi și minte scurtă.
JOIȚA (jignită) Ho, nu te pripi.
GHEORGHE: Cum?
JOIȚA Păi nu cerea dobândă de la tine! Mi-a răspuns că ne dă 3000 de lei pe trei luni, cu condiția să-i
dăm înapoi 5, și....
GHEORGHE: și...?
 50

JOIȚA Pe deasupra pricepi tu ce mai cerea.

GHEORGHE: (dând cu pumnul în tejghea): Ți-a spus el asta și nu i-ai înfipt ghearele în beregată? (O
scuipă).
JOIȚA Ci nu te năcăji, mă, omule, că nu sunt eu d-alea. Mai bine vezi ce e de făcut.
DRACUL (de afară): Sânge roșu și cald! U,U,U,U,!
GHEORGHE: Iar urlă câinele, Joițo!
JOIȚA: Urlă, păcatele tele! E furtuna!
(Se aude o ciocăneală în ușe. Afară tună, fulgeră, și plouă, potop) Auzi, bate cineva!
GHEORGHE: Cine să fie?
JOIȚA: Vreun călător a văzut lumină. (Întreabă) Cine e?
Kir DUMITRU: (de afară) Om bun.
GHEORGHE: Ce fel de om bun pe vremea asta?
Kir DUMITRU: Hei, eu sunt, mă! Ce, nu mă cunoașteți? Sunt eu, Kir Dumitru! Deschideți că m-a udat
până la piele!
GHEORGHE: Nu-i deschid spurcatului că se face moarte de om!
JOIȚA: Nu fii prost, mă Gheorghe, poate ne dă bani.
DRACUL (de afară): Nu alungați pe cel bătut de furtună.
Kir DUMITRU: (bătând tare cu coada biciului) Deschide, mă, Gheorghe, că m-a făcut ciuciulete!
JOIȚA (dând în lături pe Gheorghe) Fii cu judecată, mă omule!
SCENA VIII
Cei de sus, Kir Dumitru
Kir DUMITRU (cu pelerina de ploaie în cap; ud leoarcă) Ce, dracu’mă, de mă ținurăți atâta în ploae?
De știam, mă duceam așa cum puteam, acasă.
GHEORGHE: Cum intrași, avuși pe dracu’n gură.
Kir DUMITRU: Destul umblați voi, toată ziua, cu crucea în sân și v-ați uscat ca crucea.
JOIȚA: Atunci să ne rugăm și noi la dracu’ să ne ajute pentru ziua de mâine.
GHEORGHE: Nici în glumă să nu zici așa, Joițo.
Kir DUMITRU (se așează la o masă în stânga, aproape de tejghea) : Dă-mi un vin mare și un covrig.
GHEORGHE (vădit gelos) Vine’ndată. ( iese în beci)
Kir DUMITRU: N-apucai s-ajung la Brădești, cu potopul ăsta de ploaie. E prea întuneric și apoi....
JOIȚA Și-apoi ?
Kir DUMITRU: Nu știu de ce, îmi priește mai bine, aici, la voi.
 51

GHEORGHE: (ascultă din ușe cu oala cu vin în mână).

JOIȚA (șireată) De, știu și eu, Kir Dumitre?
Kir DUMITRU: Da’ ce zici că e cu ziua de mâine?
JOIȚA: Nu te mai face că nu știi.
Kir DUMITRU: Vine vreun ministru?
JOIȚA: Mai rîzi de noi? Vine percitorul! Și n-avem nici lăscae frântă și dumneata nici n-ai vrut să m-
auzi când ți-am cerut !
Kir DUMITRU: Nu, hai? Nu ? Ba chiar ți-am spus că-ți dau; dar, de !
JOIȚA Ce, de?
Kir DUMITRU: (apucând-o de bărbie): Fii și tu mai miloasă.
GHEORGHE ( trântește semnificativ oala care se sparge)
Kir DUMITRU ( tresărind): Ce făcuși, mă?
GHEORGHE: Se sparse oala, Kir Dumitre. Ce semn să fie ăsta?
Kir DUMITRU (rece):Semn bun, ce să fie. Noroc.
GHEORGHE: Noroc? Las-o-ncurcată.
JOIȚA (dând altă oală lui Gheorghe): Na, fii și tu mai cu băgare de seamă! Ce dracu? Un chil de vin.
Kir DUMITRU: Nu e nimic. Îl plătesc eu! Adu altu, Gheorghe!
GHEORGHE: S-aduc altu’hai? (se înapoiază mormăind).
JOIȚA (luîndu-se după el) Nu fii copil, Gheorghe.
(Se întoarce și-i zice lui Kir Dumitru): Șezi binișor, că se face moarte de om. El e pâinea lui
Dumnezeu; dar să nu se atingă cineva de mine, că e primejdie.
Kir DUMITRU: Zii, era cât p-aci să dau de dracu’?
JOIȚA : Zii “Doamne ferește”.
GHEORGHE: ( punând vinul pe masă): Hei, ce facem cu banii ăia, kir Dumitre?
JOIȚA: Ce să facem ? O să ne ajute kir Dumitru.
Kir DUMITRU: (mâncând covrig): Zău, dac-ajungeam în Brădești, vă dam cu dragă inimă, c-aveam de
luat de la unii vreo 4-5000 de lei; dar cu sodomul ăsta de ploaie, nu îndrăzni să mai mă duc. (Kir
Dumitru scoate o pungă pe masă, răstoarnă banii din ea și-i numără foarte atent).
GHEORGHE (dupe tejghea, cu Joița): Nu vrea omul, zice că n-are.
JOIȚA : Dar pe cinste de femeie, ar avea să dea.
GHEORGHE: Îți mai spuse ceva?
JOIȚA: Cică să fiu mai miloasă!
 52

GHEORGHE (strângând cuțitul în mână): Câinele!

JOIȚA: Măi, Gheorghe, ce-ar fi, cum e vremea asta... ? ( face semn la beregată).
DRACUL (de afară): U-hu- hu!...
GHEORGHE: Lozești, se vede treaba!
JOIȚA: Dacă tu nu vrei, eu vreau.
GHEORGHE: Piei, că mă bagi în ispită. (Iese în camera lui).
JOIȚA (apropiindu-se de kir Dumitru, care tocmai trăgea banii în chesea). Ci, nu-i vîrî pe toți, kir
Dumitre. Dă, colea, zău, 3000 de lei.
Kir DUMITRU: (ocolind cârciuma cu ochii) : Dar unde-i Gheorghe?
JOIȚA: Îl prididi somnul și se duse în hodaie.
Kir DUMITRU: Și vrei 3000 de lei, hai?
JOIȚA: (punând cotul pe umărul lui kir Dumitru): Zău, așa.
Kir DUMITRU: Da? S-a culcat Gheorghe?
JOIȚA: Că n-aș fi nebună să intru în foc.
DRACUL (de afară) Adu-ți aminte de mine!
Kir DUMITRU: Îți dă neica, dar fii și tu mai bună!
JOIȚA (cedând, se așează pe genunchii lui): O să fiu și mai bună. Dacă ne scapi dumneata de necazu
ăsta, fac orice pentru dumneata. Uite, mă, parcă… lumea și așa știe că mă bănuește Gheorghe.
Kir DUMITRU (sărutând-o): Să vii mâine de dimineață la mine, spui ceva lui Gheorghe, și-ți dau
banii. (O sărută lung).
GHEORGHE: (apare în pervazul ușii. La spatele lui, cu aripile întinse și cu pumnalul sus, stă dracul.
Gheorghe apucă cuțitul de pe tejghea, se strecoară până-n spatele lui Kir Dumitru, ciucit jos)
JOIȚA Da, am să mă furișez de Gheorghe și am să vin mâine până-n ziuă.
Kir DUMITRU (sărutând-o): Așa, așa, mânca- te-ar neica.
GHEORGHE: (trage cuțitul din teacă, apucă de umăr pe kir Dumitru, cu mâna stângă și cu dreapta
flutură cuțitul deasupra capului): Să vie mâine, hai?
Kir DUMITRU (încremenit) : Ce faci, mă Gheorghe?
JOIȚA (ținând mâna lui Kir Dumitru): Ce mai stai? Dă!
(În fereastra de afară a apărut capul lui Vlad, care privește înfricoșat la cele ce se petrec).
GHEORGHE (lovind în gât cu cuțitul): Na, muere!
Kir DUMITRU (răsturnându-se cu scaunul) : Săriți, oameni buni!
GHEORGHE (rămâne cu cuțitul în mână, privind cadavrul care se zbate încă): Doamne, ce-am făcut?
 53

JOIȚA: Ho, că nu te-a văzut nimenea. Ce ai rămas acum, ca un prost, cu cuțitul în mână? Azvârle
cuțitul și hai să-l ducem în beci, până una-alta.
DRACUL: (urlă îngrozitor afară).
GHEORGHE: Auzi, Joițo? Dumnezeu întreabă pe Cain: “Unde e fratele tău, Abel?”
JOIȚA (smucindu-l): Cine mă puse pe mine să mă bag în plug cu o muere? Ce bărbat ești tu,
Gheorghe?
32
(Se apropie de cadavrul lui Kir Dumitru, îl caută în buzunare, găsește o pungă mare, o scoate,
aruncă banii pe tejghea și numără):
Ooo! 20.000 de lei ! Doamne, îți mulțumesc ! Nădăjduiam să fie mai mult, dar e bine și așa. Și
scăpai și cu față curată. Mâine aș fi fost o biată femeie necinstită !

SCENA IX.
Aceiași, Vlad
VLAD: (cu capul prin geam) Ce faceți acolo, bă? (rage tare).
GHEORGHE: Auzi, glasul lui Dumnezeu.
JOIȚA: Ce glasul lui Dumnezeu, mă? E nerodul, du-te mai bine și bagă niței draci în el, să nu spue.
(Bagă repede banii în pungă și ascunde punga în tejghea).
GHEORGHE (demoralizat, iese afară și vine cu Vlad de mână): Îl cunoști, Vlade?
JOIȚA: Să nu-l cunoști, că Gheorghe îți deschide beregata și ție.
VLAD (rece): Păi nu spui, fa, nu spui, c-afară plouă.
GHEORGHE: (trântind cuțitul și scoțând doi lei): Ține Vlade, și să nu spui nimic. (Cade pe scaun, cu
capul între mâini). Și ce furtună grozavă! Numai tâlharii lucrează pe vremea asta.
VLAD: Ce-ați avut cu el, fa, Joițo? (plânge).Săracu’ kir Dumitru.
JOIȚA (dându-i peste mâini): Așa, mă, numai tu nu-l bocisei?
VLAD (căutând prin rafturi) : De unde iau fa, o lumânare? E păcat, fa, Joițo, fără lumânare!
JOIȚA (scuturând pe Gheorghe): Ce-ai încremenit, mă, pe scaun? Haideți, puneți mâna să-l scoatem de
aici. Nu vedeți că se crapă de ziuă și te pomenești cu cineva peste noi?
VLAD: Numai pentru kir Dumitru nu se mai crapă de ziuă.
JOIȚA (apucând pe Vlad de mână):Scoală, mă nebunule, și nu te mai văicări.
VLAD: E păcat, fa, fără lumânare: Nu-l primește, fa, Sfântu Pătru, fără lumânare.
JOIȚA: Lasă, mă, Vlade, că el merge la Scaraoschy.
32
Varianta 2 adaugă acest episod. Comentându-l, Maestrul CC. Popian îl compara cu episodul asemănător din Puterea
întunericului de Tolstoi.n.n.
 54

VLAD: Cine a ispitit pe Adam? Săracu’ Kir Dumitru!

JOIȚA: Haide, puneți-l în brișcă și cu el la fântâna din vale.
VLAD: Ne trăznește, fa, Sfântu’Ilie, fără lumânare.
GHEORGHE (apucă pe Kir Dumitru de la picioare, Vlad de la cap. Joița îi pune pălăria și biciul pe
piept) E păcat, Vlade, fără lumânare, dar el n-a murit de moarte bună.
JOIȚA (îi împinge).
VLAD (zice mereu): E păcat fără lumânare.

(CORTINA).

ACTUL II
Tot în cârciuma celor doi.
SCENA I
Gheorghe, Joița, Vlad
JOIȚA (singură, poartă un șorț negru. Rupe un sac vechi, cu care vrea să frece pe jos.)
Se făcu și asta. De-o vrea Dumnezeu, ne-o ierta; că de mare nevoie am făcut-o.
GHEORGHE (intră dandaratelea, cu părul vâlvoi și tremurând): Încuie, încuie ușa, Joițo,
JOIȚA (speriată) : Ce ți-e mă, omule?
GHEORGHE: (se reazimă de tejghea și caută spre ea, spre ușă): Încuie, încuie, Joițo.
JOIȚA (închinându-se ) : Dar ce ai mă, omule?
GHEORGHE: L-am aruncat în fântână și când am plecat, să viu încoace, s-a luat dupe mine.(gâfâe).
JOIȚA: Cine?
GHEORGHE: Kir Dumitru.
JOIȚA: Zău dacă nu ești nebun! Vino-ți în fire, creștin al lui Dumnezeu

SCENA II.
Aceiași, Vlad.
VLAD (disperat): Deschide, faaaaa!
GHEORGHE: Auzi, auzi Joițo? Să nu deschizi!
VLAD (terribil): Deschide, faaa! (bate cu pumnii-n ușe).
GHEORGHE: (căzând în genuchi): Nu deschide Joițo, el e, kir Dumitru.
JOIȚA : E Vlad, bre, omule. (Se duce de-i deschide)
 55

GHEORGHE (târându-se pe genuchi) Nu, Joițo, să nu-i deschizi! Fie-ți milă de mine, Joițo, că mă
omoară.
JOIȚA (deschide lui Vlad): Ce zbieri așa, mă nemințosule?
VLAD: De ce nu deschideai fa? Ori vrei să mă omoare?
JOIȚA: Cine, mă?
VLAD: Kir Dumitru.
GHEORGHE: Nu spusei eu, Joițo? Așa că se luase dupe noi, Vlade?
VLAD: Da, da, mi-ai spus tu că de îndată ce l-am aruncat în fântână pe kir Dumitru, sufletul lui s-a
ridicat pe gura fântânii și s-a luat dupe noi, călare p-un bălaure! și, na,na,na,na,na, cât p‘aci să pună
ghiara pe noi.
GHEORGHE: Da, da, așa e Joițo. Nu mai scăpăm noi de kir Dumitru.
JOIȚA: Măăăă, v-ați făcut spaimă degeaba.
VLAD: Ba nu, fa. Nu ne-am făcut spaimă degeaba. Era cât p-aci să ne ajungă bălaurele. Unde scosese
neică niște limbi de foc și simțeam cum mă frigea pe la ceafă, le, le, le, le, leee! Cum mă frigea, așa mă
frigea, și pe mine și pă Gheorghe, da, și pă Gheorghe; și Gheorghe a luat-o înainte și m-a lăsat să... pă
mine, să mă înghită bălaurele…. și când am ajuns acasă, Gheorghe a intrat în cârciumă, și pă mine mă
îngrămădise bălaurele –n ușe. Păi dară? În ușe! Și tocmai când vrea să mă-înghită, a cântat cocoșul lui
Sfântu’ Petre, mâncai-aș ciocul lui; și cum a cântat cocoșelul, a pierit și bălaurele și kir Dumitru. Păi
dară? Și-atuncia, mi-ai deschis și tu, fa. Păi dară? Și sfânta lună lumina văzduhul. Păi dară?
JOIȚA: Și unde era mă, vreun balaure?
GHEORGHE: Ba așa e cum spune Vlad, Joițo. Călare pe bălaure era kir Dumitru și cu cuțitul în mână
VLAD: Da, da; pe kir Dumitru era călare bălaurele.
GHEORGHE: Și din gura fiarei ieșeau duhuri necurate ca niște broaște.
VLAD: Păi dară? Ca niște broaște.
JOIȚA: Păcatele voastre. Cum o să mai iasă, mă, din puț?
VLAD: C-așa e, mă Gheorghe! Cum o să se mai scoale din fântână.
GHEORGHE: 40 de zile o să ne chinuiască duhul necurat.
VLAD: Fiindcă n-ai vrut tu, fa, să-i ții lumânarea.
JOIȚA: Mă, n-aveți nici un pic de minte. Ce, numai noi am omorât? Ați mai auzit voi că s-a mai sculat
vreunul din groapă?
VLAD: Păi, pe-ăsta l-am aruncat în fântână.
GHEORGHE: Și apa s-a făcut roșie ca sângele.
 56

VLAD: Păi dară ? Ca sângele.

JOIȚA: Ia nu vă mai gândiți la el și să vedeți că vă trece și spaima.
GHEORGHE: Dar se gândește el la noi, Joițo.
VLAD: Păi dară? Se gândește el la noi.
JOIȚA Nu se mai gândește; că mortu-i mort și-atâta tot.
VLAD: C-așa e mă, Gheorghe. Mortu-i mort.(Se închină).Dă, Doamne să fie așa. Dă, Doamne, Maică
Precistă, să fie așa.
JOIȚA Mă, oamenilor, ați fost bărbați până acum; fiți și de-acuma nainte. Ce, vreți să intrăm în ocnă?
GHEORGHE: De, asta așa e.
VLAD: (închinându-se): Ferește-ne, Maica Domnuluii, să nu ne vâre la omnă.
JOIȚA (îngânându-l): Ferește-ne, Maica Domnului! Să ne ferim noi!
VLAD: Eu nu merg la omnă.
JOIȚA Păi dacă vrei să nu mergi la omnă, fii bărbat. (lui Gheorghe): și tu, om ce te afli, cum te iei, mă,
dupe nătărăul ăsta? Cum socotești tu că mai înviază tată-tău, mamă-ta?
GHEORGHE: Ăia, săracii, au murit de moarte bună.
VLAD: Păi dară, cu lumânare!
JOIȚA : Dar Matei al Saftei n-a fost omorât?
VLAD: C-așa e mă Gheorghe. (Se închină). Dă Doamne să nu mai învieze nici kir Dumitru.
JOIȚA Gândiți-vă bine și vedeți că vi s-a părut.
VLAD (se închină): Dă, Doamne să ni se fi părut!
GHEORGHE: N-o să mă mai gândesc, Joițo!
VLAD (închinându-se): Dă, Doamne să nu ne mai gândim! Dă Doamne, să nu se mai gândească nici
Gheorghe.
JOIȚA (lui Gheorghe): Acuma du-te și te culcă, Gheorghe. Eu rămân să spăl locul cu Vlad și vin lângă
tine.
GHEORGHE (deschide ușa camerii și dă cu ochii de dracu. Se trage un pas înapoi): Ce-ntuneric,
Joițo! Uuuu!
JOIȚA (aprinde o lumânnare și i-o dă): Na, Gheorghe. Lumânarea din Vinerea Paștelor. Somn bun,
Gheorghe! (Gheorghe iese cu lumânarea sus)
SCENA III.
Joița-Vlad.
JOIȚA: Hai, Vlade, mai întâi să spălăm locul, că poate nimerește cineva și vede sângele.
 57

VLAD (căscând): Păi dară?

JOIȚA (aducând o garniță cu apă și un țol, pune șorțul în brâu și îngenuche jos lângă sânge ): Tu,
Vlade, să-mi torni.
VLAD: Torn, fa, torn. Săracul kir Dumitru; și fără lumânare, fa, Joițo!
JOIȚA: Hei, iaca, și fără lumânare. Era un hoț.
VLAD (rîzând): Păi dară? Hoț. Hă,hă,hă!
JOIȚA: Tu crezi, Vlade, că n-a fost voința lui Dumnezeu? Altfel puteam noi să-l omorâm?
VLAD: Puteam, fa, Joițo, că Dumnezeu nu era acasă.
JOIȚA: De moartea unui câine ca el se bucură și Dumnezeu. Tu nu vezi că se potoli vijelia? De unde
tuna și fulgera, acuma se însenină cerul ca sticla. Dar, de-o afla oamenii, în omnă intrăm.
VLAD: Să tăem sare cu săcurea?
JOIȚA: Zii, “ferește, Doamne, să nu scap vreo vorbă”, că te gâtue Gheorghe și pe tine!
VLAD: Nu spui, fa, nimica. Să mă arză focul iadului dac-oi spune ceva. Da să-mi dai tu 2 lei ca să nu
spui.
JOIȚA: Îți dau, cum să nu-ți dau!?
VLAD: (se închină): Dă, Doamne, să nu spui!
JOIȚA: Aci o să trăim bine, de azi încolo, să vezi tu ce oameni suntem noi! Nouă ni-e milă de tine și
te-am ajutat în toată vremea.
VLAD: Bodeaproste, de ce să zic? Să aibă Sfântulețu’ milă de voi, cum ați avut voi de mine.
JOIȚA: De-acuma o să-ți dăm și ție mâncare mai bună, că acuma avem bani destui.
VLAD: Hî,hî,hî, îmi dai și vin? (se închină). Dă, Doamne, să-mi dai și vin.
JOIȚA: Când ăi avea tu, poftă, să vii să-mi cei !
VLAD: Firește c-am să-ți ceiu! Păi dară!
JOIȚA (pune mâinile-n șolduri, să răsufle): O bată-te Dumnezeu de sânge, că greu te mai speli!
VLAD: Mi se pare că e tot sânge, fa Joițo.
JOIȚA Păcatele tele; unde mai vezi sânge?
VLAD (închinându-se): Dă, Doamne, să nu mai fie sânge!
JOIȚA: Acuma ia, Vlade, căldarea și otreapa și dă-le afară. (Șade pe scaun). Am ostenit și mi-e somn
de pic.
VLAD (ia căldarea și, când pune mâna pe sac, face un gest): Săracu’ Kir Dumitru! Fără lumânare!
JOIȚA: Uite, te culci și tu colea pe laiță. Ia cojocul ăsta și-l așterne.
VLAD: Mă culc fa, mă culc; dar să te culci și tu cu mine că mi-e urât.
 58

JOIȚA (neținând cont): Noapte bună, Vlade ! (Către public): De-acuma, ce-o fi, să fie; morții nu mai
înviază.
VLAD (se ghemuește pe laiță, învelindu-se cu cojocul, Joița ia lampa și se duce în camera lui
Gheorghe).
SCENA IV
Dracul. Și mai apoi Gheorghe și Joița.

DRACUL (intrând): Eu, înger bun am fost și mai presus de Tatăl am vrut să mă ridic; și s-a mâniat
Tatăl și m-a aruncat jos din albastrul cerului și în bezna iadului stăpânitor m-a pus și Satana m-a
chemat; și mi-a dat Tatăl dreptul să ispitesc până și pe Fiul lui iubit; și în contra oamenilor, voie mi-a
dat să port arme, fără de pereche de agere și cu rezultate desăvârșite, ca: mândria, ambiția, lenea,
minciuna, crima. În toată vremea mă aflu pe umărul tău stâng, omule, mai ușor ca un fulg și gata de a-ți
povățui pașii pe cărările mele. Și largi sunt drumurile mele, și pline de desfătare, până dedesuptul
adâncurilor mării. Servitorul meu cel mai credincios, aurul, te conduce oriunde îți dorește inima. Și cât
te iubesc eu, omule! Dar, vai, nu te întrista dacă în visurile negre te chinuesc. Asta este chemarea mea
pe pământ, acolo unde răutatea se ridică împotriva Tatălui.
(Urlă lung și sinistru, de afară se aude gemând Gheorghe).
Auzi cum geme criminalul, îngenunchiat de slugile mele, în visurile sale!
(Vlad începe a geme și el și a tremura, ghemuindu-se pe laiță). Se zbuciumă, nevinovatul, la vederea
chipului meu negru, dar eu, voia Tatălui o fac. (Rânjește iară. Vlad geme, Gheorghe zbiară)
VLAD (prin somn): Fără lumânare? Eu am spus că e păcat fără lumânare.
COR nevăzut. Melodia nr.1.
“Dumnezeule, Dumnezeule al mântuirii mele, nu mă lepăda pe mine de la fața Ta. Iartă-mi fărădelegea
mea, / Căci mă întorc către Tine, mărturisindu-mă.”

SCENA V.
Arhanghelul Mihail, Corul, Vlad.
ARHANGHELUL MIHAIL (cu spadă de aur): Înapoi, Satano! Destul! De cel nevinovat nu te vei
atinge!
CORUL: (repetă imnul cântat)
ARHANGHELUL MIHAIL: Scoală, Vlade! Știu că tu, lumină cauți, fiindcă întunericul minții tale
caută cu nesaț după raza binecuvântată a luminii. Păzește tot ce Domnul a poruncit, și minciuna să nu
 59

se sălășluiască în cugetul tău curat. Vârful săbiei mele este drumul la lumină. Caut-o și vei afla-o
aprinde-o și sparge bezna din jurul tău și vei afla mântuire.
VLAD (se ridică într-o rână, speriat, apoi se dă jos de pe laiță și cade cu fața la pământ): Iartă-mă
Sfinte Aranghele Mieilă; pupați-aș tălpile. Eu am spus că e păcat fără lumânare !
ARHANGHELUL MIHAIL: Prin întunericul tău, Vlade, se vor deschide ochii păcătoșilor, fiindcă
trimes sunt să scot din tine duhul necurat care mintea-ți întunecă. Lumină să se facă, Vlade, și te voi
slobozi în curând și fericit vei fi de vei păzi poruncile mele!
(Corul începe din nou, foarte misterios. Îngerul se retrage. Vlad rămâne plângând).
VLAD (privind pe dâra de lumină): Sfinte Aranghele Mieilă, cum mi-arătași, tu, drumul la lumânare!
Eu am spus că e păcat fără lumânare! (Se ridică inspirat, merge spre tejghea, caută lumânare și chibrit,
o aprinde și, întorcându-se către public, privește fix în lumină.)
GHEORGHE (din camera lui): Piei, Satano! Înpelițatule!
VLAD (răcnind teribil): Vin aicea băăăă! Aicea nu mai trebuie lambă, nici lumină de soare, căci sfinții
ângeri luminează odaia!
GHEORGHE (intră buimac cu părul vâlvoi).
SCENA VI
Vlad, Gheorghe, Joița.
GHEORGHE: Luminat să fie și sufletul meu Vlade; dar mă întunecă necuratul cu aripile lui negre.
JOIȚA (vine tremurând): Ce vă e mă? Ce v-a apucat?
GHEORGHE: Iară a venit, Joițo!
JOIȚA: Cine a mai venit, mă?
VLAD: A venit sfântulețu’ Aranghel, Mieilă, și avea în mână o sabie de foc cu vârful de aur și cum mi-
arăta, așa-mi-arăta drumul la lumânare. Și eu am aprins lumânarea.
GHEORGHE: Și la mine a venit Necuratul, Joițo, și a vrut să mă strângă de gât.
VLAD: Dar nu l-a lăsat sfântul aranghel Mieilă.
JOIȚA: Ați căpiat și pace.
GHEORGHE: Ce mai putem face, Joițo, dacă s-a amesticat Necuratul?
VLAD: Da, da, el s-a amesticat; că kir Dumitru, șezând în întuneric, au tăbărât dracii pe el și au început
să joace tananaua împrejurul lui și să-i scoață ochii cu ghearele.
GHEORGHE: Scaraoțchy mă ținea de mână și zicea lui kir Dumitru: strânge-l, strânge-l de gât pe
Gheorghe, că el nu ți-a aprins lumânarea.
 60

VLAD (iluminat): Și la mine a venit aranghelul Mieilă și mi-a arătat cu sabia lui de foc, drumul spre
lumânare. Cum am aprins lumânarea, cum a fugit sfântulețu și a venit Gheorghe.
JOIȚA (din ce în ce mai iritată): Și unde era, mă, vreun drac în spinarea lui?
VLAD: Păi a fugit de frica aranghelului Mieilă.
JOIȚA: Cine mă puse pe mine să-mi bag în cârd cu doi nebuni? Va să zică nu ne rămâne decât să ne
gătim de ocnă!
GHEORGHE: Ba nu, nu , Joițo.
VLAD (răstit) : Eu nu merg, fa, la ocnă. Păi dară, eu nu merg la ocnă. Ferește-mă, Maica Domnului să
nu merg la ocnă.
JOIȚA (îngânându-l): “Ferește-ne, Maica Domnului să nu merg la ocnă”. Altceva mai știți? Pieriți
dinaintea mea, puturoșilor! Unde e mă, vreun drac?
VLAD: Hei, păi dacă ești tu acia, nu vine; că de muiere-i e frică și lui Aghiuță.
JOIȚA (lui Vlad): Ia mai taci, mă, nebunule; și ce ții într-una lumânarea aia?
VLAD: Nu spusei că așa mi-a porâncit aranghelul?
JOIȚA Ce aranghel? (Vrea să i-o stingă. Vlad o apără cu mâna) Stinge lumânarea, că trece cineva și
zărește lumina.
VLAD ( luptându-se): N-o sting, fa, n-o sting. Ce vrei să mă tae aranghelu’?
JOIȚA (aparte) Am pățit-o cu nebunul ăsta!
(Apare DRACUL: în ușa camerei lui Gheorghe.)
GHEORGHE (privind fix la locul unde fusese ucis kir Dumitru): Uite, uite sânge, Joițo, sânge mult
care se ridică-n valuri și mă-neacă. (Se ridică în picioare pe scaun).
VLAD (făcând acelaș joc):Sânge.
GHEORGHE (urcându-se cu picioarele pe masă): Sânge! Vine și se ridică spre mine. Mă-nghite! Sai,
Joițo!
VLAD (acelaș joc): Și pe mine! Sai, sfinte aranghele Mieilă, pupați-aș tălpile. (Vrea de pe masă să se
urce mai sus, în aer).
JOIȚA (uluită): Mă, oamenilor! (Aproape plângând): Adunați-vă mințile, nu e nici un sânge. (Apucă
pe Gheorghe de mână și-l coboară jos, îl pune pe scaun lângă ea, cu capul în poală și-l mângâe): Ce
vedenii sunt astea, mă, Gheorghe?
VLAD (coborându-se de pe scaun, cu privirea fixă la lumânare) C-așa e, mă Gheorghe, n-o fi sânge!
Dă, Doamne să nu fie sânge! Dă, Doamne, Maica Domnului să nu fie sânge!
JOIȚA: Hai, culcă-te, Vlade, că nu e nimica. V-ați făcut spaimă degeaba.
 61

VLAD: Da să te culci și tu cu noi. Că dacă te culci tu cu noi, nu se mai apropie necuratu’.

GHEORGHE: (deschizând ochii mari) Nu mă duc înăuntru, în odae.
JOIȚA: Dormim aicea, Gheorghe.
VLAD: Dă, Doamne să dormim !
GHEORGHE (pune capul în poala Joiței, care stă pe scaun lângă tejghea și plânge)
VLAD (cu cotul pe masă, întinde lumânarea spre public, capul îi cade greu pe braț și cască) : Eu am
spus că e păcat fără lumânare.

(Cortina cade încet).

ACTUL III
( Acelaș decor. E în dimineața zilei de după crimă).
SCENA I: Gheorghe-Joița

GHEORGHE (șade la tejghea cu capul între mâini și citește tare din Biblie):
“ Ferice de cei fără prihană, în calea lor, care umblă după legea Domnului. Ferice de cei ce păzesc
poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care n-au săvârșit nici o fărădelege și umblă în căile
Lui. Te caut din toată inima mea, Doamne, deși m-ai lăsat să mă abat dela poruncile Tale. Strâng
cuvântul tău în inima mea, că greu am păcătuit împotriva Ta.
JOIȚA (care ascultase din fund): E târziu acuma, Jupâne Gheorghe. Acum poți să înveți Vanghelia pe
de rost. Nici nu se făcuse ziuă bine și jandarii înpănaseră satu’.
GHEORGHE: ”Judecata lui Dumnezeu e dreaptă și plină de bunătate și iertarea Lui cuprinde tot
pământul”.
JOIȚA Nu uita că oamenii sunt mai răi decât Dumnezeu. Deșteaptă-te din visare, Gheorghe. Fii
mulțumit că avem azi banii vinului și nu ne mai pune pecețile pe butoaie.
GHEORGHE (Parcă în altă lume): Azi am bani și nu pot să mă feresc de cursele care mă împresoară
ca pe un mistreț ocolit de copoi.
JOIȚA (auzind pași): Ia aruncă Vivlia aia din mână, că iar te întreabă Stan firoscosu că de ce o tot
înveți.
GHEORGHE: Hei, Joițo, ce bine era s-o fi cunoscut mai de mult!

SCENA II
 62

Cei de sus, Marin, Stan.

TOȚI: Bună dimineața.
GHEORGHE și JOIȚA: Bună dimineața!
MOȘ STAN: Auzit-ați drăcia ?
GHEORGHE: Au!
JOIȚA (rece): Ce s-auzim? Așa până-n ziuă?
MOȘ STAN: Păi ce, la voi, acuma e până-n ziuă? Știți că ieri plecă Kir Dumitru d’ici dela voi, la
Brădești.
JOIȚA: Ei, și?
MOȘ STAN: Azi noapte, pe la cântatul cocoșilor de cu sara, s-a întors caii cu brișca goală acasă.
MARIN: Așa, zău!
JOIȚA: Hei, s-o fi speriat caii, cumva!
MARIN: Căruța era făcută pâzderii
MOȘ STAN: Si pălăria au găsit-o cu biciul, pline de noroi….
MARIN: Și el nicăierea !
GHEORGHE: Bine, bine, caii s-au speriat, dar ce s-a făcut el, Kir Dumitru ?
MOȘ STAN: Sluga spune că pălăria și biciul s-ar fi găsit aproape de fântâna din vale
JOIȚA: Dar nu știți, venea ori se ducea ?
MARIN : Naiba știe !
GHEORGHE: Eu gândesc că se ‘ntorcea… și niscai tâlhari, bănuind c-a adunat bani din Brădești i-au
ținut calea și l-au omorât.
MOȘ STAN (stă la o masă, ceilalți fac la fel): Și ce sodom de ploaie!
MARIN: Aia a fost sfântă! Rîde câmpu’ nu al’ceva ! S’a’nviorat porumbul de parcă n-a fost secetă
niciodată!
JOIȚA: E cam târziu, dar tot e bună.
MOȘ STAN: Gândeai că e potopul lui Noe !
GHEORGHE: Și… cum vă socotiți? Ce tâlhari să fi fost ăia?
MOȘ STAN: Aici în pădurea Brădeștilor sunt pripășiți băieții ăia…
MARIN: Și ăia sunt hoți serioși, nu glumă.
JOIȚA: Dar noi, să nu simțim așa potop? Noi, doar azi dimineață, văzurăm pământul ud !
MOȘ STAN : N-ați auzit nimica ?
JOIȚA (moale): Noi, Moș Stane, duminica suntem osteniți rău și cum adurmim, cădem ca bolovanii.
 63

MOȘ STAN: Morți să fi fost și tot auzeați! Păi tuna și fulgera de gândiai că se prăvale cerul pă pământ.
GHEORGHE: Și, cum ziserăți, de urma trupului, nu s-a dat?
MARIN: Parc’a intrat în pământ, mă vere!
JOIȚA (intenționat): Hei, l’or fi târât în vreun hududoi, că sunt numa’ d’alea spre Brădești.
GHEORGHE: Ori l’or fi îngropat!
MOȘ STAN: Nu și-au mai bătut ei capul să-l îngroape!
JOIȚA : Nu i-ar mai răbda Dumnezeu de tâlhari, că ne stinseră toată nădejdea !

SCENA III
CEI DE SUS, VLAD.
VLAD (intră, se adresează Joiței, după ce se așează la masă) : Dă-mi fa, un vin mare și un covrig !
(celorlalți): Voi n-aț’ mai dormit, mă, az’noapte? Vi se făcu zio cu nasu-n oală? Hă, hă, hă !
MOȘ STAN (glumeț): Uite, mă, ne ia el pe noi la socoteală! Da de unde ai tu bani să plătești, mă Vlade
?
VLAD (uitându-se la Joița): Dă-mi fa, un vin, că mi-e de grabă!
MARIN: Să-ți dea un vin, hăi ? Păi, cine plătește, mă?
VLAD (încurcat): Hei, Kir Dumitru plătește !
MARIN: He, he, șireacul ! A dat pielea popii mă Vlade
VLAD: La care popă mă?
GHEORGHE (brusc): Ia, fă, nebunu’ și-l dă afară!
JOIȚA (liniștită): Lasă-l Gheorghe, e și el om ! Lasă-l aici, mai glumim și noi.
MOȘ STAN: N-auziși, mă Vlade, că pe Kir Dumitru îl trimiseră pe lumea ailaltă?
VLAD (rîzând) Păi dară? Și fără lumânare !
MARIN: Așa zău, iei d’aia mai aveau vreme, să-i puie și lumânare !
JOIȚA: Parcă hoții umblă cu lumânarea la brâu!
GHEORGHE (citind în Biblie): “în beznă licăresc numai ochii necuratului, și aceia, lumină sunt, pentru
răufăcători și pentru tâlharii de drumul mare.
VLAD (impacientat): Dă-mi fa, un vin, ce cioarele ! Ori nu te mai ții de vorbă?
JOIȚA: Te uitai, mă, Vlade, uita-te-ar relele !
MOȘ STAN : Și, poruncește, nu glumește.
JOIȚA: Mă, Vlade: eu îți dau ție un vin ; dar să te duci să-mi aduci două găleți cu apă de la fântâna din
vale.
 64

VLAD (ca ars): Nu mă duc fa, la fântâna din vale !

MOȘ STAN: De ce mă Vlade ?
VLAD : Aia e blestemată !
JOIȚA (aducând repede vinul) : Na, bată-te Dumnezeu și du-te și adă de la fântâna din deal.
VLAD (bând) : Acolo mă duc, fa, Joițo.
JOIȚA: Așadar, să fii bărbat, că-ți mai dau un vin.
MOȘ STAN: Bre, bre, bre, da’ ce-l mângâi așa ?
JOIȚA (rîzând): Hei, săracu’ mi-e milă de el. Uite, ne muncește și el pe fite ce, și n-are pe nimeni să-l
îngrijască.
MARIN: Și-apoi, te mai lipești de cineva? S-au făcut toți boieri, de nu te mai poți ajuta cu nimenea, să-
ți aducă un urcior cu apă.
JOIȚA: Fiecare e fudul cu sărăcia lui.
MARIN: Numa’ armata îi mai scutură, dar s-a cam prostit și pe acolo disciplina
MOȘ STAN: Era bună bătaia, că nu degeaba e ruptă din rai
VLAD (Joiței): Mai dă-mi fa, un vin, ce rămăseși cu gura căscată la năcărcalele ăstora?
MARIN : Vezi dacă-l râzgâi?
MOȘ STAN : Dar ce-ai tu, mă Vlade, cu fântâna din vale?
GHEORGHE: L-am trimis aseară pe întunericu’ ăla să adape caii la fântâna din vale și ce i s-o fi
năzărit nebunului c-a dat și drumul cailor de era să nu-i mai găsim.
JOIȚA (trăgându-l de mânecă pe Vlad):Hai, că-ți dau eu, vin. (Lui Gheorghe) : Băsnești, tu, mă
Gheorghe, dar Vlad e băiat cuminte. Degeaba mi-am pus eu în gând să-l însor ?
VLAD (rîzând) : Păi dară ? Cu fata lui Moșoară... (iese cu Joița)
MOȘ STAN : Mă, Gheorghe, o fi cam de noapte, dar dă-ne și nouă câte un vin
GHEORGHE (moale): Să vă dau ! (Ia o oală nouă și se îndreaptă către gura beciului. Când să intre,
se întâlnește cu dracul și dă un pas înapoi) : Ăăăăh ! Ce întuneric ! Beciul ăsta parcă e gură de ocnă !
MARIN (uitându-se la Moș Stan) : Mă, nene Stane, nu-ți pare că ăștia vorbesc cam anapoda?
MOȘ STAN: Păi nu vezi cât îl pătrunsă pe Gheorghe moartea lui Kir Dumitru?
MARIN : Și nu prea erau prieteni.
MOȘ STAN : Da nebunu’ cu fântâna din vale ?
GHEORGHE (aduce vin și pahare): E bun și proaspăt. Uite, din pricina ăstuia sunt eu bolnav. L-am
adus, l-am băgat în beci și abia mi-a dat îngăduială perceptorul să scot vreo 10 vedre din el pentru
 65

vânzare și restul mi l-a pecetluit pentru banii dărilor . Auziți, Dv., s-ajung eu să-mi pună pecețile. Și
acuma când trăgeam și noi nădejde d’un împrumut, se întâmplă beleaua cu Kir Dumitru.
MOȘ STAN (luând paharul): Văz că nu vin jandarmii, hai să bem și să mergem noi mai bine, spre
primărie, să vedem ce se mai află.
GHEORGHE: Vin jendarii din Urluești? Ăia sunt dați Dracului !
MARIN : Începură să cerceteze printre oameni. S-a dat de știre și prihonodului.
GHEORGHE: Și-o veni și ăla ?
MOȘ STAN: Se’nțelege că vine, auzi vorbă! Tu parcă ești de pe altă lume, mă Gheorghe. Păi, cum să
nu vină ? E moarte de om
MARIN (sculându-se) : Ia, hai, Moș Stane !
MOȘ STAN (sculându-se) : Plătim la întoarcere, mă Gheorghe. (Ies)
GHEORGHE: Bine, trec la catastifu dumitale. (Rezimat cu capul pe tejghea, cu fața spre public,
încrucișează brațele și rămâne mut cu privirea în dușumea).

Scena IV-a
Gheorghe- Dracul.

DRACUL (tenebros): Și m-a întrebat Domnul tăriei: “Pe unde ai mai umblat”? Și i-am răspuns Lui:
“înconjurând pământul, peste toate de sub cer, am dejugat aici”.!
GHEORGHE (vorbește ca-ntr-o vraje): Și după dâra ta, a curs sânge; și eu rău mă chinuiesc de
frigurile morții.
DRACUL: Neadormit sunt și de veghe la capul tău până vei fi vrednic întru ale mele; Vino cu mine și
cu domnii pământului vei fi.
GHEORGHE (continuă pe acelaș ton): Pentru o mână de bani mi-am dat liniștea nopților mele și
somnul meu chinuire este.
DRACUL: Mai mult decât atât vei fi, și de chinuire vei scăpa dacă mâna ta va sugruma pe pârâșul tău
care mărturie a fost în noaptea izbânzii.
GHEORGHE: Mai lesne îți dăruiesc viața mea !
DRACUL: Nu pot lua ceea ce n-am dat niciodată! De vrei, fier în mâna ta îți pui, ori ștreang, ori
băutură adormitoare pentru scurtarea drumului vieții. Atunci, da, ți-o pot lua !
GHEORGHE (răcnind): Piei ! Piei!
 66

Scena V.
Aceiași, Joița
JOIȚA (intrând repede, dă cu ochii de Dracu’ și se lipește de Gheorghe): Auliu, iar ai venit? Lasă-ne,
arătare necurată!
DRACUL: Tu m-ai mai ascultat odată și de vrei să-ți fie ție bine, gonește mărturia din casa păcatului !
GHEORGHE (răcnind): Fugi! Fugi! Ori fug eu și chem toată lumea !
DRACUL: Vreau să tremure pielea pe grumazul vostru și ajutorul meu să-l cereți ! Voi fi la spatele
vostru! (iese).
GHEORGHE (înfundând fața în mâini, cu capul pe o masă): Aprinde lumânarea, Joițo ! Joițo, aprinde
lumânarea!
JOIȚA: Taci, măi nesocotitule, că nu mai e noapte, e ziuă, și în orice clipită poate veni cineva !
Păcătosule!
GHEORGHE (suflând greu): Mi-e frică, Joițo! Nu mai poci, Joițo! Neam de neamul meu n-a mai dat
cu cuțitul, Joițo! Îmi vine s-o iau peste câmp ca nebunii și să strig în gura mare: “eu sunt ucigașul” .
Mie, mereu mi s-arată necuratul, mai ales când intru-n beci!
JOIȚA: Și ce dacă ți s-arată? Ce, te mănâncă? Acuma a pus gheara pe noi, s-a isprăvit, îl luăm de
apărător!
GHEORGHE: De ce n-am cetit mai de mult în Biblie, Joițo ? Necuratul n-ar fi îndrăznit să se încuibe
în inima mea ! Căci inima mea se umplea de Domnul !
(Scuturându-se) : Tu n-auziși că vine procororul ?
JOIȚA: Și ce mă, dacă vine ?
GHEORGHE : O să ne ridice și ne duce la ocnă !
JOIȚA : Nu fii prost, mă omule ! N-ai băgat de seamă că nu-i dă nimănui în gând să bănuiască ?
GHEORGHE : Așa suntem noi, țăranii, Joițo, nu bănuim niciodată pe omul pe care-l știm cinstit. Dar
procororul și jandarmii, câte n-au scos la lumină ! Tu crezi că n-o să-nceapă firu’de-aici ? N-a plecat
de-aicia Kir Dumitru?
Biciul și căciula nu s-au găsit într-un loc mai dosnic....
JOIȚA (mustrătoare) : Nici d’atâta n-ai fost harnic !
GHEORGHE: Se vede c-așa a vrut Dumnezeu!
JOIȚA: Și ce dacă s-a găsit biciul și căciula-n drum ? S-a găsit la tine-n curte ? Ori în prăvălie? Na-ți-o
frântă că ți-am dres-o!
 67

GHEORGHE Așa zic și eu, Joițo, când sunt întreg; dar ce fac cu pustia de inimă, mai slabă ca a
muierilor? Of, de nu te-aș fi iubit, Joițo!
JOIȚA Hei, inima ! Facem și noi o troiță la fântâna din vale.
GHEORGHE (speriat): La fântâna din vale ? S-o vază Vlad și să spuie la toată lumea c-am făcut-o
pentru Kir Dumitru? Ce, nu ești zdravănă, Joițo ?
JOIȚA: Vlaaad?
GHEORGHE: Da, da, Vlad. Mi-e frică de Vlad, Joițo! Când cască gura, nebunul, mi-e frică de parcă să
nu strige: Gheorghe e ucigașul !
(lumină roșie).
DRACUL (din ușe): Pe dâră de sânge te vei purta, până la izbândă deplină asupra vrășmașului tău !
JOIȚA, (uluită, pune mâna pe cuțitul de pe tejghea): Uite, pentru Vlad !
GHEORGHE: Tu ești nebună, Joițo ? Pe Vlad îl apără Sfântu Aranghel
JOIȚA: Oricum ar fi, nebunul nu va da ochi cu procurorul
GHEORGHE: Îi legi tu, gura ?
JOIȚA: E treaba mea. Îl ascund în odaia din fund, îl încui bine și poate să ragă acolo ca o vită, că
nimenea nu-l aude. După ce trece necazu, îl scot afară.
GHEORGHE: Fă cum vrei.
JOIȚA (ieșind în prag): Vlade, Vlade !
VLAD (de afară): Hău ! Ce vrei, fa ?(bombăne despre vin).
JOIȚA : Vino, tu, nițel, încoace ! Hai, mai fuga !

Scena VI
Aceiași, Vlad.
VLAD: (intră cu țigarea-n gură): La ce mă chemi, fa ? Vrei să-mi dai un vin ?
JOIȚA: Am să-ți dau eu și vin, mă Vlade, dar auzi că vine Procororu.
VLAD: Vine priconodu ? Cine e ala fa ?
JOIȚA: Un boier de la oraș care umblă și prinde hoții de-i bagă-n ocnă
VLAD: Aoleo, păi ce, noi suntem oți ? Hă, hă, hă..
JOIȚA: Nu suntem hoți, dar știi c-a murit aicia la noi Kir Dumitru și vine să ne-ntrebe și pe noi
VLAD (încurcat): Mai bine să se ducă unde a dus mutu iapa. (Se închină). Dă, Doamne, Maica
Domnului, să nu mai vie priconodul
 68

JOIȚA: Hei, Dumnezeu te ferește pân-te nimerește, mă Vlade. Mai bine ascultă colea la mine și dacă
mă asculți, îți dau vin mult, mult.
VLAD (bucuros): Te ascult, fa, te ascult, hâ, hâ, hâ.
JOIȚA: Hei, să stai în odaia den fund până ți-oi da eu drumul, auzi?
VLAD (bucuros): Stau. (Apoi naiv):Da n-am ucis eu, fa, pe Kir Dumitru.
JOIȚA: Păi, cine zice, mă, că l-ai ucis tu ?
GHEORGHE: Eu l-am ucis, Vlade. Că mai bine era să fi ieșit din pântecele maicii mele nebun ca tine.
VLAD: Păi, dară, ce minte ăsta ?
GHEORGHE: Joița e Satana, Vlade, dar eu l-am ucis.
VLAD: Tu și cu Joița.
JOIȚA: Și tu ne-ai ajutat.
VLAD: Și cu tine.
JOIȚA: Nu l-ai dus tu la fântâna din vale ?
VLAD: Păi, cu Gheorghe.
JOIȚA: Da n-am spălat amândoi locul ?
VLAD: Păi, cu tine.
JOIȚA: Păi, acuma ce te lapezi ?
VLAD: Păi nu mă omoară Gheorghe ?
JOIȚA: Ba te omoară.
VLAD (închinându-se): Dă, Doamne, să nu mă omoare Gheorghe !
JOIȚA Mai bine stăi pitit în odaie (îl ia de mână), Hai !
VLAD: Păi nu-mi dai vin ? Oațo !
JOIȚA (întorcându-se) Uitasem. Of, uita-m-ar belelele (îi dă unul după altul, 4-5 pahare, ca să-l
îmbete).
VLAD: Bodeaproste, fa, să aibă Maica Precesta milă de voi cum aveți și voi de mine
JOIȚA Hai !
VLAD: Mă duc ! Da să nu mă omorâți...
JOIȚA: Hai ! (îl scoate afară).
GHEORGHE (singur): Sabie cu două tăișuri este mâna ta, Doamne, ca să facă răzbunare asupra
neamurilor. Credincioșii să scoată strigare de bucurie în așternuturile lor.
JOIȚA (reintrând): De nebun scăpai. Du-te și tu, Gheorghe de te mai hodine nițel, că n-ai dormit toată
noaptea.
 69

GHEORGHE: (hotărât): Gândești că eu sunt Vlad? Am să stau aicia, și de-o veni procurorul și m-o
strânge, spui !
JOIȚA Ce, ești nebun ? Ca ce ?
GHEORGHE: Ca ce ? Privește scândurile astea și vezi, nu sunt ele ude și nu miros a sânge ? Păi ce,
procororul o să crează c-ai spălat rufe-n prăvălie ?
JOIȚA (scuturându-l): Va să zică, mergem la ocnă ?
GHEORGHE: Ce să facem ?
JOIȚA (apucând cuțitul): Îl vezi, Gheorghe ? Îl vâr în mine până-n prăsele.
GHEORGHE: Fă ce vrei. (Se aud voci și pași).
JOIȚA: Auzi, vin oamenii; să nu faci vreo poznă, că se-ntâmplă lucru dracului....

SCENA VII
Aceiași, Moș Stan, Marin, doi jandarmi.
JOIȚA: Hei, ce mai aflarăți ?
MOȘ STAN : Pân-acum, nimic.
JANDARMUL 1: Nu veniră oamenii din Brătești, care erau datori lui Kir Dumitru ? I-am chemat,
doară.
JOIȚA: Machia, să fie mort, dom-le Șef ?
MARIN : Păi, de era viu, nu ieșea el pân-acum ?
JANDARMUL 1: Iese el și așa, mort. Mie nu mi-a trecut pân-acuma pe dinaintea ochilor un mort care
să nu vorbească. Mi-e mult până găsesc trupul și ucigașul e ca și descoperit.
JOIȚA: Cum așa, dom-le Șef ?
JANDARMUL 2 : Asta e treaba noastră, cocoană.
GHEORGHE: Așa e, când își bagă necuratu coada
MOȘ STAN: Al dracului noroc mai avurăm și noi.Când ne făgăduise Kir Dumitru bani, îl omorâră,
hoții dracului.
MARIN : Unde e ața subțire, tot acolo se rupe.
JOIȚA: Când e să nu te cârpești....
MOȘ STAN : Da tu, ce tot citești acolo, mă, Gheorghe ?
GHEORGHE: Ia, nește cazanii
JOIȚA: Nu știu de ce-l prind niște friguri
JANDARMUL 1: Și dacă citești cazania, te lasă frigurile, Domnule Gheorghe ?
 70

MOȘ STAN: Culcă-te măi omule și las-o-ncolo de tejghea

GHEORGHE: Cine poate să doarmă cu zabăru ăsta ?
MARIN : Mai umblă, nu te lăsa boalei.
JOIȚA: Are dreptate. Ia mai du-te și vezi ce mai e pe la porcii ăia, și nu te moleși așa, ce păcatele !
GHEORGHE: Păcate ? Hm! (iese mecanic).
MOȘ STAN (cu milă): Bietu om, a intrat boala-n el de grija datoriilor. Parcă și-a pierdut mintea de
când a auzit de pățania lui Kir Dumitru.
JANDARMUL 1 : Da ce, era frate-so?
JANDARMUL 2 : C-așa zău !
MOȘ STAN : Ei, da, avea omul o făgăduială de bani de la el.
JOIȚA: Ce stați să vorbiți? Necazurile te bagă-n boală. Păi la Kir Dumitru ne era și nouă nădejdea și
hoții dracului își rîseră de noi, nu i-ar mai răbda ziua de mâine.
JANDARMUL 2: Da-l scutură rău de tot, de parc-ar fi frigurile morții...
MOȘ STAN: Acum trebuie să aibă fierbințeli, că buchisește.

Scena VIII.
Cei de sus, Gheorghe.
GHEORGHE (vine înspăimântat de afară): Îl văzurăți ?
JANDARMUL.1 : Vine domnul procuror ?
GHEORGHE: Bine ziseși, domnule șef, că morții vorbesc.
MOȘ STAN : Ce ziseși că să vedem, mă, Gheorghe ?
GHEORGHE: Pe necuratu’ în chipul lui Kir Dumitru.
MOȘ STAN: Nu spusei eu că are fierbințeli ? Du-te și te culcă, mă Gheorghe !
JOIȚA (scuturându-l pe Gheorghe): Ce ți-e mă, creștine ? Doamne, Doamne, parcă n-au mai zăcut și
alții de friguri. Du-te mă de te culcă și nu mă mai păzi atâta, că nu mă mănâncă oamenii ( se aud
clopoțeii unei trăsuri).
SCENA IX
Aceiași, Vasile, Moș Ilie.
VASILE: Vine domnul procuror. Vine acuma, cu primarul.
JOIȚA: Vine aici, la noi ?
GHEORGHE (izbucnind): Să vie, da, da. Să vie, morții vorbesc. (Cade cu fruntea pe tejghea).
JANDARMUL 2 : De unde știi că e domnul procuror ?
 71

MOȘ ILIE: Au, păi n-auzi eu când dete ordin notarului să strângă pe oameni aci la voi la cârciumă ?
GHEORGHE (rîde diavolește) Daaa, aici, aici la cârciuma lui Gheorghe.
MARIN: Întrebă și de Dv. domne Șef
JANDARMUL 2 : Păi nu suntem noi, oxiliarii ?
VASILE: Da-i spuse notarul că ați plecat cu noaptea-n cap în cercetare, fiindcă de la cârciumă trebuie
luat firul.
GHEORGHE: D-aicea ? Știam eu că notarul mi-e dujman.
JOIȚA: Cum să ia firu de-aici? Uite, comedia Dracului ! Parcă numai acum a plecat Kir Dumitru de la
noi?
MOȘ STAN: Și, nu te supăra așa, fa, Joițo ! (Privește pe ușe. Clopoțeii nu se mai aud) Dar nu se mai
zărește nici un procuror.
JANDARMUL 1: S-o fi oprit în dreptul răscrucilor, la hududoiul ăla, unde s-a găsit biciul și pălăria.
GHEORGHE: La fântâna din vale ? Na, na, na...(rîde).
JOIȚA (certându-l): Bată-te Dumnezeu, te găsi și rîsul.
VASILE: Și nu te supăra, fa, Joițo
MARIN : Că te treci !
JANDARMUL I : Acum poate să se treacă, doar nu mai e Kir Dumitru să-i dea târcoale
GHEORGHE (răcnind): Tâlharul !
JOIȚA: Nu mai rîdeți, oameni buni, că aia n-a fost niciodată. (Se aude un răcnet).
SCENA X
Aceiași, Vlad.
JOIȚA (surprinsă): Hii, a spart nebunul ușa !
VLAD (bătând cu pumnii în ușa lui Gheorghe) Deschide, fa !
TOȚI: Cine dracu urlă așa ?
VLAD (de afară): Deschideți porțile iadului, să intre Aranghelul, să gonească întunericul
JOIȚA (deschizându-i):Ho, mă, nebunule, ce bați așa ?
VLAD (cu capul gol și cu părul vâlvoi, cu o lumânare aprinsă în mână, pășește printre oameni privind
fix): E păcat fără lumânare și e păcat s-arunci morții în fântână... Morții doarme la cimitir. Și la cimitir
e frumos și e umbră de sălcii. Și salcia pletoasă plânge peste morții fără tată și fără mamă. Și la cimitir
nu mai sunt oameni răi și sunt cruci frumoase zugrăvite cu Dumnezeu și cu Maica Precista pe ele. Și la
cimitir merge Taica Popa cu cădelnița cu tămâie și citește-n carte și fuge scaraoțchi cu toate slugile lui.
 72

(Către Joița, furios): De ce m-ai închis fa, în odaie, să vie Kir Dumitru pe gaura cheii, să mă strângă de
gât, că de ce l-am aruncat în fântână ? Hai ?
JANDARMUL 1: Cum mă ? Tu ai omorât pe Kir Dumitru ?
VLAD (fără ezitare): Păi, păi, eu și cu Gheorghe.
JOIȚA (repezindu-se la Vlad): Ce, ești izăltat, mă ? Cine a omorât pe Kir Dumitru ?
VLAD (clipind din ochi): Păi, păi, eu și cu Gheorghe și cu tine; și cu Gheorghe.
JOIȚA (scuipându-l): Stinge lumânarea aia, zănaticule !
JANDARMUL 2: (înterpunându-se între Joița și Vlad): Cine ți-a dat lumânarea asta, mă Vlade ?
VLAD: Sfântu aranghel Mieilă. Sfântu aranghel mi-a poruncit să o lipesc la gura fântânii din vale, ca
să fugă duhurile rele.
JOIȚA (plângând nervos): Ce vrei să ne bagi în belea, mă ? Prăpăditule ! Ți-a dat-o păcatele tele.
(Către Jandarmi): Minte, domnule Șef. Asta e lumânarea de la botezul copilașului care mi-a murit astă
iarnă. (Lui Vlad): Adu lumânarea-ncoace.
VLAD (împingând pe Joița): Nu ți-o dau fa !
GHEORGHE: (trăgând pe Joița spre el): Lasă-l, Joițo, lasă-l să se mângâie, privind sfânta lumină....
(Obosit către jandarmi și oameni ): El nu minte, oameni buni ! Da, eu am omorât pe Kir Dumitru, și
numai eu.
JANDARMUL 1 (uimit): ... Că dumneata erai om cumsecade, domnule Gheorghe. Ce ți-a venit ?
GHEORGHE: Ceasu’ rău.
MOȘ STAN: Necurato, pentru tine s-a făcut asta !
GHEORGHE: Da, pentru ea.
JANDARMUL 2: Cum așa ?
JOIȚA (plângând): Minte... c-avea nevoie de bani
GHEORGHE: Da, aveam nevoie și de bani; dar nu l-am omorât pentru bani.
JOIȚA (îl scuipă):Minți !
GHEORGHE: Nu minț’, oameni buni. Ședeam cu pecețile pe butoaie de un car de vreme, și s-a dus
femeia la el să-i ceară bani împrumut: 3000 de lei. Și el îi cerea drept dobândă cinstea. Ați auzit ? Și-o
pupa în fața mea.
JOIȚA: Câinele !
GHEORGHE: Mi s-a-ntunecat vederea. Din ușa aia, un drac rânjea la mine. Când mi-am aruncat ochii
la el, mi-a lucit cuțitul pe tejghea, l-am apucat și...
JANDARMUL 1: Și ?
 73

GHEORGHE: ... Afară urla furtuna de părea că se surpă casa...

VLAD: Și eu mă uitam pe geam și Joița a zis: "Acuma ce te mai uiți? Dă!”
JOIȚA: Așa am zis, Vlade? Bine, duceți-vă, voi, la ocnă. Eu, decât la ocnă, mai bine în iad. (Pune
mâna pe tejghea, cu intenția să ia cuțitul)
JANDARMUL 1, (apucându-i brațul: ) De-acuma nu te mai duci nicăeri, surată, ești a noastră.
JOIȚA : Lăsați-mă! ( se luptă cu ei.)
JANDARMUL II: (apucă pe Gheorghe): În numele legii, sunteți arestați.33
JOIȚA (se smucește din mâna jandarmului, ia repede cuțitul și se înjunghie): De-acuma poate veni
procurorul! (Cade jos!)
GHEORGHE (cade peste ea): Ce-ai făcut, Joițo?
VLAD: (punându-i lumânarea: ) A murit ispita! E păcat fără lumânare!
În consternarea generală, cade :

(Cortina)
CC.Popian.ss. transcrisă 16.II.1930

FINALUL NR.2 din „Mort fără lumânare”, 1940-60.

Gheorghe: Mi s-a-ntunecat vederea. Din ușa aia, un drac rânjea la mine. Când mi-am aruncat ochii la
el, mi-a lucit cuțitul pe tejghea, l-am apucat și...
Jandarmul1: Și ?
Gheorghe:... Afară urla furtuna de părea că se surpă casa
Vlad: Și eu mă uitam pe geam și Joița a zis: "Acuma ce te mai uiți? Dă!”
Joița: Așa am zis, Vlade? Bine, duceți-vă, voi, la ocnă. Eu, decât la ocnă, mai bine în iad (pune mâna
pe tejghia, cu intenția să ia cuțitul)
Jandarmul 1, (apucându-i brațul: ) De-acuma nu te mai duci nicăeri, surată, ești a noastră.
Joița : Lăsați-mă! (se luptă cu ei.)
Jandarmul II: (apucă pe Gheorghe): În numele legii, sunteți arestați.34
Joița (se smucește din mâna jandarmului, dar în clipa următoare schimbă macazul:) Da, viu cu voi.
Dar înainte de a pune mâna pe mine, nu-mi dați voie să mă apăr ? Eu n-am voie să –mi apăr cinstea
mea de femeie ?
33
De aici, varianta a IIa schimbă finalul piesei.
34
De aici, varianta a IIa schimbă finalul piesei.
 74

Jandarmul 1: Care cinste ?

Joița: Cinstea de care voi rîdeți pe degeaba. Cinstea pentru care rânjiți de câte ori mă vedeți. Vă place
să gândiți că aș fi stricata satului. Ei bine, nu, eu am ales cinstea. Și când tot se năpustea pe mine
vârcolacul acela, aveam de ales să mă omor sau să-l omor. De ce îmi cereți să mă omor ?
Jandarmul 2: Cine-ți cere să te omori ?
Joița: Ai venit dumneata vreodată să mă aperi ? Făceai glume proaste pe socoteala mea ca toată
lumea. M-ați lăsat singură cu monstrul acela. Eu însă m-am apărat. Și am cerut ajutor cui putea și cui
voia să mă ajute. Și aveam în casă doi bărbați în stare de așa ceva. Oare legea noastră nu permite
dreapta apărare ?
Țăranii: Așa este. Dacă este așa, femeia are dreptate.
Jandarmul 1. Dreptatea nu și-o face singur, oricine. Atunci noi ce mai facem aici ?
Joița: Dumneata așteptai să mă încalece nemernicul și rîdeai. Îți convenea să fiu de rîsul satului.
Jandarmul 2. Și ce, acum aștepți să-ți dăm un premiu ca la școală cu cununiță pentru cinstea dumitale?
Joița: Aștept să nu fiu acuzată. Să pot tocmi un avocat care să demonstreze cinstea mea și nevoia
bărbatului meu de a mă apăra. Să avem atenuante cum să zice la judecătorie. Să ies cu față curată. Mi-
am apărat viața, precum voi ziceți că vă apărați patria. Și ucideți, fără milă, pentru un petec de pământ
care nici nu e al vostru. Mie, cinstea nu mi-o mai dă nimeni înapoi.
Țăranii (impresionați). Are dreptate, domnu Șef, luați-o încet, cu luare aminte….
Joița (arătând la Gheorghe și la Vlad): Ei m-au apărat pe mine. Eu pe ei îi aveam. (plânge nervos): Ei
au fost de față de multe ori la samavolniciile lui Kir Dumitru. Voia să mă terfelească aici, pe tejgheaua
asta, în casa mea, de față cu ei. Dumneavoastră, toți, ce ați fi făcut?
Jandarmul 1, (și el impresionat): Noi te înțelegem cucoană și nu avem nimic împotrivă ca să fiți
apărați de un mare avocat, … și care să convingă pe judecător să vă și achite, dacă se poate.
Jandarmul 2: Dar trebuie să recunoașteți că ascunderea cadavrului îngreuiază lucrurile.
Gheorghe: Mi-a fost frică din capu- locului. L-am dus în fântâna din vale, ca nu cumva să se facă
strigoi aici la mine în casă, să ne mănânce pe toți, (plânge).
Țăranii (îl privesc cu groază și-și fac cruci).
Joița: Știu cine mă va apăra și va dovedi lumii că sunt basma curată, și că bărbatul meu și-a făcut
datoria să mă apere de dujman. Să mă lăsați să numesc un mare avocat din București, care va dovedi
dreptatea mea.
Toți: Cine ?
Joița (drept și la sigur): Istrate Micescu.
 75

Toți :(se uită holbați, în afară de Jandarmul 1).

Jandarmul1: Da, știu de el. Se spune că înviază și morții. Dacă ajungi la el…
Joița: Trebuie să ajung.
Jandarmul 1. Uite, vine acum domnul procuror, și îi scrii numele, cu declarație cu tot. Luați-vă ce vă
trebuie cu dumneavoastră. Închideți cârciuma până la noi ordine. Din păcate, fără pușcărie nu se poate,
oricâtă dreptate ați avea…
Gheorghe: (arătând spre Vlad): Și cu ăsta, ce va fi ?
Joița (îi privește pe amândoi cu ură și dispreț, dar nu zice o vorbă. Țăranii ies unul câte unul, rămân
doar jandarmii. Apoi, în timp ce-și adună niște boarfe, Joița se apropie de Gheorghe și-i șoptește):
Tot eu o să vă scap, nenorociților.
Vlad: (care ținuse tot timpul lumânarea aprinsă în mână ) Da, o să plece amândoi și o să mă lase
singur.
Jandarmul 1: Ba nu, că vii și tu cu noi. Să ne povestești cum ai ajutat pe Gheorghe.
Vlad, (foarte sigur pe el): Kir Dumitru e vinovatul. Bine a făcut Gheorghe că l-a omorât. A scăpat satul
de el. Dar, oricum,… e păcat fără lumânare! 35
Jandarmul (îl privește cu milă și dispreț).
Încet
cade
(Cortina).

Anul 1925-32.

BARBU LĂUTARUL

Monolog cu cântece de Vasile Alecsandri, prelucrat și adaptat de Pr. I. Tomescu și C.C.Popian,

pentru echipa culturală a Sf. Episcopii a Râmnicului Noul Severin.36

35
La soarta veșnic inferioară a femeii din sudul planiglobului, vinovată sau nevinovată, care termină totdeauna ca victimă,
(la toți autorii, inclus Verdi) finalul nr. 2. exaltă femeia nordică, care, de la Shakespeare la Ibsen reacționează, se luptă,
cade eroic sau învinge.n.n.
36
Varianta aceasta este o sinteză a variantelor următoare: cea din 1925-27, caietul nr.924, prelucrată de CC Popian; cea
tipărită la Rm. Vâlcea, în 1928 , ca și cea manuscrisă din caietul albastru de teatru, nr.719, pag.773-793, prelucrate și
adaptate de Pr. I. Tomescu și C.Popian. ”S-a jucat cu succes neînchipuit de mare, timp de 7 ani, (1925-32), Barbu Lăutarul
fiind interpretat de Dl.C. Popian”.
Varianta ”democrată” din 1947 o publicăm separat, ea nu se poate adăuga la celelalte, adaptate pentru vremurile anilor
1920-1930, la R. Vâlcea.n.n.
 76

Tablou și scenă unică

Teatrul reprezintă un salon. La ridicarea cortinei un taraf de lăutari începe a suna o horă
veche,nr.13, din dosul ușii din fund. Un fecior boeresc în haine negre, sclivisit, cu un șervet în mână,
merge la ușe și deschide.
Barbu Lăutarul, bătrân, cu mustață albă, adus pe spate,îmbrăcat în haine țărănești, cu ițari, cu
cămașe scurtă, scrobită în albastru, cu cojocel cu flori peste piept, (sau vestă cu găitane), cu mintean
negru pe umeri, cu căciula albă de oaie, intră.
Lăutarii toți, țărănește îmbrăcați, dau năvală înăuntru. Feciorul încearcă să închidă ușa și reușește,
abia după cei de afară au împins pe Barbu pe scenă.
FECIORUL (oprindu-i): Cărați-vă de aici, balaurilor. Cum ați cutezat să intrați în casă ?
BARBU37: Lasă-ne domne, că boieru ne-a chemat să-i cântăm de ziua Dumisale
FECIORUL: Minți, faraoane, că boierului nu-i plac țârlâiturile voastre țigănești. Hai, cărați-vă !
BARBU: Lasă-mă, Domnișorule (se îmbrâncește cu servitorul) Nu e păcat, să dai dumneata afară pe
Barbu Lăutaru, cunoscut în toată țara asta românească ? Lasă-mă să grăiesc două vorbe cu boierul.
FECIORUL (uitându-se urât, pleacă).
BARBU (către public):
Aaaa, aici e adunare mare ! Și, adunare fără Barbu, starostele de lăutari, s-a mai văzut vreodată ? Nu se
poate ! Așa-i boieri Dumneavoastră că nu vă lasă inima să mă dați pe scări, pe mine, Barbu cel bătrân,
care am cântat la nunțile și la mesele părinților și ale bunicilor Dv.? Ei, apoi ce trăncănește guleratu’
ăsta, slugoiul ăsta boieresc ? (Chemându-și lăutarii) Veniți încoace, măi! Voi cei cu trâmbițele duceți-
vă la boierul Surdulea, că tot e cam tare de urechi; Iar voi, cei cu cu diblele și țambalul, dați-vă ici,
lângă mine. Doamne Sfinte și Părinte, în ce vremi am mai ajuns ! Înainte, se întreceau boierii să mă
cheme, mă rugau și se țineau de mine să le cânt... și acum am ajuns să-mi mucezească dibla-n cui.
Cine ar zice, văzându-mă, că eu am fost lăutarul Domnilor și al boierilor !? Că eu....
(Cântă, cântecul nr.1).
Eu sunt Barbu lăutarul
Starostele și cobzarul
Ce-am cântat pe la Domnii
Și la mândre cununii.
Dibla mea a fost vestită
Veac întreg a fost cinstită

37
Barbu Lăutarul ar trebui interpretat de un bun actor care este și un viorist virtuoz.n.n.
 77

De boierii de pe-aici
Ba și chiar de venetici38
Of, of, of, mi-aduc aminte
Of, of, of, că mai nainte
Nici un chef nu se făcea
Fără astă diblă- a mea
Dar acum, vai, ce păcat
De când lumea s-a schimbat
Nu mai am în lume glas
Și pe uliți am rămas !
(Oftează).
Hei, ce vremuri erau odinioară ! Ce de mai veselii, ce de bancheturi ! Când s-au ales întâi și-ntâi
adipotați, s-a ales și Boier Dincă Schileru, de la mine din Gorj. Eu mă întâmplasem cu taraful meu la o
nuntă boierească. Și,... cât am aflat, mi-am luat băeții, i-am încărcat într-o căruță, și-n revărsatul zorilor
eram la scara boierului. Pe cale-i și făcusem cântecul. Binișor, tupilați pe după ceardacul cu bolți de
mânăstire, ne-am strecurat la fereastra iatacului unde dormia boierul. Și-am început cam așa:
Nr.2.
Chiu și vivat minunat
Boier Dincă dipotat
Chiu, chiu, chiu și iha ha
Trăiască România !

Parcă-l văd la Adunare

Cu cămașa albă floare
Chiu, chiu, chiu și iha ha
Trăiască România !
Cu nădragi și cu găitan
Nu-i haiduc, ci căpitan
Ești de-ai noștri, Boier Dincă
Să nu-ți faci rîs de opincă
Să ții sfântul adevăr

38
E vorba de Fr. Liszt. n. Aut.
 78

Să nu te dai dupe păr.

(Oftează)
Hei, credeți că se mai găsesc azi boieri ca Boier Dincă al meu ? Ferit-a Sfântul ! Au murit ei și, parcă,
cu moartea lor, li s-a stins și neamul. Boierul din vremurile vechi era om cu frica lui Dumnezeu, și de
asta era plin de evlavie și de înțelepciune. Duminica și sărbătorile cânta în strană și citea Cazania pe-
nțelesul oamenilor. Boierul de odinioară era părintele satului. Ciocoii de azi sunt din cei de care dau cu
barda-n Dumnezeu. Cine-i mai vede pe la biserică? De-aia poate nici nu li se mai zice boieri, ci acrituri,
adică cu inima acră. Unii se ridică de jos de tot, din țărani, și după ce au ajuns ceva, le e rușine de
neamul din care s-au născut. De le vin cumva părinții îmbrăcați în straie țărănești, îi primesc prin
bucătărie; ba unii nu-i primesc deloc, ca să nu-i afle lumea din ce neam se trag. Eu am văzut asta !
S-au schimbat oamenii, s-au schimbat și obiceiurile ! Ce era odinioară la Paști ! Nu mai încăpea lumea
în curtea bisericii. Când ieșea Moș Popa Vladu, după Sfânta Înviere, ciocnea oul cu toți copiii mici, ca
să audă și pruncul din gura popii cum că ”Hristos a înviat”! În ziua dintâi a Paștelui, fetele și tinerii nu
jucau în horă ! Se împărtășiseră.
Eu, eu nu știu cum mă simțeam. Dar în zilele Paștelui, vioara mea scotea sunete dumnezeiești.
Pricepeam că plutea ceva sfânt sub cerul albastru și cald de primăvară.
(Pauză. Barbu se plimbă prin salon, privește la pereți, la tablouri, se întoarce în mijlocul scenii și
continuă):
D-apoi la nunți ! Măiculiță, ce mai veselii ! Ținea nunta câte o săptămână încheiată, tot în jocuri
și în chiote. Vai de sufletul nostru, al bieților lăutari, că nu dormiam zile și nopți întregi. Ei, dar pe
vremea aceea eram tânăr și în putere. O luam cu nunta de vineri seara. Mergeam la ginere de găteam
bradul. Sâmbăta dimineața duceam cu ginerele bradul la mireasă. Sâmbătă seara, era fedeleșul. Iar
duminică, ce să vă mai spun ? De dimineață, mergeam cu mireasa la fântână, de aduceam apă cu vadra
cu care stropea bătătura și pe colăcerii ginerului.... Înainta starostea colăcerilor pe calul cel mai frumos,
cu geovrea39 la ureche, cu plosca în mână, gătită cu brad, basma și beteală și, întâmpinat de socrul mic,
spunea orațiile sau colăceriile. Ce frumoase erau ! Cine le mai știe azi ? Eu abia-mi mai aduc aminte
câteva vorbe pe care vi le spui și dumneavoastră...:
Nu venirăm cu târnăcopu-n mână
Să scoatem floarea din grădină,
Ci venirăm cu astă ploscă plină
Să luăm pe Ileana dumneavoastră

39
Sau gevreà:batistă de mătase, brodată cu fir și beteală. Cuv. turc.
 79

S-o ducem la casa noastră

Să crească, să rodească
Sporul să vi se cunoască.
Și-ngenunchiau tinerii pe o pernă, în mijlocul casii cu fața spre icoană și un bătrân din familie spunea
iertăciunile.
Când pășea apoi mireasa cu ginerele și cu nunii peste pragul casii, rupea ginerele chiotoarea soacrii, iar
soacra-l pupa pe frunte și-i prindea la căciulă un galben de aur. Veți zice: hei, pe atunci era aur! Acum,
n-ai nici să chiorăști un șoarece ! Unii nici n-au văzut pol de aur !
Mireasa ștergea ochii cu mâneca și mă podideau lacrămile și pe mine, și, fără să vreau, începeam cam
așa:
Nr.3.
Copilă din doi părinți, of, of
La ce focu’ te măriți
Că mila de la părinți, of, of,
Niciodată n-o mai uiți
Iar mila de la bărbat
Ca umbra de păr uscat.
Și unde se chitea mireasa, fraților, pe un plâns de spăla dușumelele... și unde se chiteau suratele
pe bocit și trăgeau de ea să nu plece. Eu, chipurile, ca să împac lucrurile, m-apucam de-o schimbam,
iac-așa: Nr 4.
Taci mireasă nu mai plânge, of, of.
Că la mă-ta te-i mai duce
Când o face plopul pere
Și răchita viorele40.
Săracă bătătura/ Cine te-o mai mătura
Rândunica cu coada/ Și rața cu târtița.
Uite-așa-i îndrugam la verzi și uscate, și ea credea, biet... fiindcă fetele per vremea aceea se
măritau mai crudicele, nu așa coapte ca-n ziua de astăzi....
Și odată numai ce o vedeai pe mireasă, că, doar, să se arate voinică, numai ce se repezea și da cu
piciorul în vadra cu apă și o da peste cap, scotea mestecăul mămăligii de pe mănușile vedrii și-l arunca

40
Sau micșunele.
 80

peste casă. Asta era un semn că nici apă nu va mai aduce nici mămăligă nu va mai mesteca în casa
maică-sii.
Porneam apoi la biserică și în pocnete de pistoale vesteam satul că doi creștini se leagă în fața
lui Dumnezeu. Cununia la biserică era temeiul. Nu ca acuma, doar la premărie. De-aia se vede că se țin
dizvorțurile landră pe scările tribunalului....
Dupe cununie, chiar în poarta bisericii jucam ”Hora miresii”. Cam așa:
(Taraful atacă hora; Barbu între timp, strigă ca-n horă): Nr.5
Bine-ți șade, nună mare/ Că ți-e fina ca o floare
Linguriță de argint/Amândoi v-ați potrivit
Și la ochi și la sprâncene/ Ca doi porumbei la pene.
În vremea asta, la socrul mare se frigeau junci întregi în frigări și se desfundau boloboace de Drăgășani.
Sus în casă, nuntașii mai de seamă se așezau la mese. Nunii și finii la capul mesii. Jos, în curte, gloata
țăranilor,... petrecea țărănește. Eu dam și pentru jos o parte din taraf. Pe mine mă vedea soarele.
Boierii-mi umpleau un pahar cu vin și galbeni și eu îl strecuram printre dinți și galbenii-i vâram în
diblă. Și-i înfierbântam pe boieri numai cu cântece ca ăsta:
Nr.6. Murgule nu necheza, măi
Din picior nu mai bătea, măi
Of, Oooof ! Că eu știu de ce ți-e dor, măi
Dor de apă de izvor, măi.
Nu e, nu e, nu e, nu e
Mândruță să mă mângâie
Că focul ce arde-n mine
Nu mi-l stâmpără oricine
Foaie verde de negară
Mi te-am prins mândruțo – aseară, of of !
Te-au dat vecinii pe față
Că rîdeai la altu-n brață
Dac-aveam cuțit la mine
Dam și-n tine, dam și-n mine
Of, ooof! Se ducea vestea-n oraș, măi....
C-au murit doi porumbași, măi....41

41
C-au murit doi drăgălași, măi.. *var.
 81

Gândiți Dv. ce însemna asta la un pahar de vin ? Zornăiau galbenii în vechitura astaaaa !... (arată
vioara).
Venea vremea să se îndrăgostească un boernaș tânăr de o jupâniță frumoasă-domnișoară, de!- și
vrea să-i spună aleanu’ sufletului. Credeți că-i trimetea scrisorele pe sfranțuzește: ” Draga sufletului
mieu, ești steaua care apare în tremur dulce și... je m’an fiș... (rîde cu haz ). De unde dracu’? Eu eram
dezlegarea dragostelor. Mă punea boierul de cântam nopți întregi pe sub ferestrele ei, în vreme ce
boierașul trăgea fumuri din ciubuc, în capul uliții, răsturnat în caleașcă, picior peste picior. Eu chiuiam
și oftam în locul lui până mi se usca gâtița și urlau toți câinii din mahala. Ian așa:
Nr.7.
Arde-r-ar rochia pe tine/ Cum arde inima-n mine
Uite-așa, tot așa (vioară)
Hop așa (vioară), vin la neica-n coa...
Să te ardă, să te frigă/Dor de mine să te-ajungă
Pentru sprâncene-nbinate/ Mâncai 500 la spate
Pentru buze subțirele/ Mă bătură cu smicele.
Și dacă nu-i plăcea asta, și nu scotea glastra cu mușcată roșie în fereastră, apoi ziceam altu’ mai cu of și
mai cu ah, și atunci să fi auzit urlet de câini în mahala:
Nr.8.
Ooooooof, of, of, foae verde foaie lată
Foaie lată de pe baltă
Toată noaptea-ți bat în poartă
Și tu dormi, dormire-ai moartă, oooof, of, of....
Aseară pe la o vreme/ Trecând pela poarta ta
Auzeam pe maică-ta/ Ispitindu-te de mine
Că tratez hamor cu tine
Leana meaaaa !
Vorbă să fie ! Boieru căsca-n butcă, cu ochii holbați spre fereastra fetișcanii ori sforăia de-a
binelea. ........(pauză). Rîdeți Dv., vă pare glumă, se poate; dar cum era pe-atunci, bine era, că lu’
Barbu-i curgea și lapte-n păsat și galbeni în diblă. Acum nu mai plac cântecele vechi, nu mai sunt,
chipurile, la modă, fiindcă, de, s-a subțiat cheresteaua obrazului. Am fost silit, vai de capul meu, acum
la bătrânețe, să învăț cântece noi, de cele de la fteatru,or de la operă, adică opărite. Am fost și eu; și am
 82

văzut cum se iau Talienii cu mâinile de păr și se bat cu pumnii-n piept.... Ascultați unu așa de probă,
oameni buni:Nr.9. (Taraful atacă” la donna è mobile” lăutărește).
La doamna-i mobilă
D-ale lui Leventi
Nene Axenti
Iadeș prin cer...
Tronc ! Se potrivește ca nuca-n perete. Vă-ntreb, eu,oameni buni: nu erau mai frumoase cântecele
noastre strămoșești? Ia-n auziți de pildă pe acesta:
Nr.10: Oooooof ! Foaie verde lemn dubit/ Și de umbră-acoperit (bis).
Dragu mi-i drumul cotit/ Când văd pe ciocoi venind
Mă fac broască pe pământ /Și-mi întind săgeata –n vânt. (bis. Vioară.)
Și mi-l iau la căutare/De la cap pân-la picioare
Și chitesc și mă gândesc/Unde să mi-l nemeresc ?
În retezul părului/În dosul ișlicului
Unde-i greu ciocoiului!
Surioară, căprioară/ Scoală-te-n două picioare/ Și roade codrul pe poale
Să văd matca Oltului/ Drumul Topologului/Cărarea ciocoiului, etc....
Hei, acum s-a întors lumea peste cap, de tot, de tot. S-au dat peste cap până și cântecele și portul
nostru străvechi. Unde mai vezi ițarul de șain și marama de borangic c-o spargi cu limba ? Când priveai
o țărancă din vremea mea, ți se părea că ai înaintea ochilor o zână din bazme. Acum, țăranii și mai ales
țărancele, maimuțăresc pe orășeni. Leana poartă pantofi licheuț, cu tocuri, de trece scroafa cu dovleacu-
n gură pe sub ele, și-n loc de mintean, are jiorsău. Zice pardon și bonjur și dă cu cremă niveta. Joacă
șișmi, tancu și fustroiu ! Și de-ar ști să le joace, nu ți-ar fi năcaz, dar se scălâmbăie ca maimuțele de la
bâlciuri. Să zicem, boieri Dumneavoastră că eu aș fi un cașcavaler, așa de 20 de ani, și dânsa (dibla), o
damuzelă cu combinizon. Ia ziceți mă, un tanga d-ăla să arăt eu boierilor o probă.
( Taraful cântă un tango ca lăutarii de țară: Zaraza sau Jalousie. Barbu dansează tangoul, modern în
anii -1920-30, cu mișcări cât mai exagerate, ținând vioara-mbrățișată. După ce face câteva tururi se
oprește brusc și ceartă pe lăutari).
Stați, măi, că e rușine de oameni ! Uite, nenișorule, îți dai fata dumitale, crudă, nevinovată, pe mâna
nebunilor să ți-o sluțească. Hei, drăcia dracului ! Mai mare rușine nici nu se poate. Doamne, cât de
frumoase și săltărețe sunt jocurile noastre. Ian auziți ce sârbă:
(Taraful execută o sârbă vîrtoasă, Barbu cântă, strigând):
 83

Nr.11. La răchita rămurată tra la la la la la

Se-ntâlni fată cu fată,tra la la la la la
Și s-au luat la judecată.
Ce ne facem, noi, surată/C-au luat feciorii-n armată
Și-am rămas nemăritate.
La crucea din mărăcini/ Fac fetele-nchinăciuni
De cu sară până-n zori/ Să le vină pețitori.
Tra la la la la......
BARBU (continuă): ...D-apoi ”Brâulețul”? Ian ziceți, măi !
Nr.12. (Taraful execută un brâuleț strălucitor, de mare virtuozitate, Barbu solist).
Ohooo ! Păi voi credeți că mai sunt de 18 ani ? Am vrut să mai arăt așa o prubă de vână românească.
(Se șterge de sudoare) Am ostenit ! Acuma, nu ne-a mai rămas nouă, bieților țigani, decât horele
românilor unde cântăm de saltă opinca-n sus, cu pulberea grămadă. Ian gândiți c-ar fi colea, așa, o horă
mare de flăcăi și de fete mândre, și eu, Barbu,cu taraful meu,m-aș învârti în jurul horei. Ia, ziceți, măi !
(Încep Hora de la început, Nr.13.cu vorbe, însă):
Strânge leleo, buzele, Lelițo, Lelițo, fa
Că se văd fasolele, Lelițo, Lelițo, fa
Strânge leleo, buzele, Lelițo, Lelițo, fa
Că le pișcă muștele, ho ho !
Sărmane, Barbule, ce mi-ai ajuns să alergi ca un cal de poștă ! Te-ai hodorogit de tot, Bărbucule ! Dar
și vremurile s-au hodorogit ! Unde mai este cinste, omenie, dreptate ? Pretutindeni, gâlceavă, șiretenie
și foarte puțină iubire de neam și datini. De asta și Dumnezeu trimite semne peste omenire: potoape,
secetă, războaie nesfârșite ! Se sfâșie frații între ei pentru o brazdă de pământ. Împart cu securea
polățile unei case părintești. Când mă uit la relele și păcatele lumii, parcă-mi pare rău că mi-a lăsat
Dumnezeu atâtea zile !
Draga mea vioară, bune zile am mai dus noi amândoi ! Am câștigat aur, draga mea, tu cu struna, eu cu
gura. De-acum încolo ne-a venit și nouă rândul de ducă. Vom pieri, cum au pierit sfintele noastre
obiceiuri. Să mulțumim celor care au ascultat jalea și aleanul nostru.
(Cântă pe melodia primă,Nr.1, dar rar):
Dragi boieri de lume nouă
Voie bună vă zic vouă
Eu mă duc, mă prăpădesc
 84

Ca un cântec bătrânesc.
Nu uitați c-am fost odată
Glasul lumii desfătată
Și-nchinați câte-un pahar
Lui biet Barbu Lăutar...
(Iese încet,cu taraful, cântând jalnic ).
Tot încet cade

CORTINA
ss. CC.Popian.

Anul 1926.

DIN VREMURI GRELE

-Episod istoric în trei acte-

Prelucrare după “Rotarul” de M. Pascali.

Lucrare făcută anume pentru echipa culturalo-artistică a Sfintei Episcopii a Rîmnicului, întemeiată din
ordinul P.S. Episcop, mare cărturar, D.D. Vartolomei, în anul 1926. Piesa s-a jucat pentru prima oară
în anul 1928, cu elevii cl. aVIII-a a seminarului din Rm. Vâlcea și se joacă încă. Autorul este șeful
artistic al echipei.
 85

”Am prelucrat-o dupe "Rotarul” de M. Pascali , pe care am transformat-o potrivit cu misiunea

Echipei noastre episcopale și pentru necesitățile culturale și patriotice ale timpului nostru”. 42

DIN VREMURI GRELE

PERSOANELE
Vezi afișul
Tudor Vladimirescu, șeful revoluției din 1821- cam 50 de ani43
Petre Furtună, rotar și apoi pandur-30-35 de ani.
Ioniță Burileanu, zis Crâmpei, calfă de rotărie- 30 ani .(Jucat de Gh. Dumitrescu compozitorul, ca seminarist la
RV).n.n.
Gheorghe Ipsilanty, (fratele șefului Eteriei)-40 ani
Iordache
Farmachy
Macedonski
Hagi-Prodan
= căpitani de zavergii- între 40 și 50 de ani.
Mihai Urdăreanu
Enescu
Oarcă
Calețeanu
= căpitani de panduri-între 30 și 40 ani.
Preotul Cioreanu, preotul revoluției, -40 ani
Marioara Băleanu, jupâniță boeroaică, de 20 ani
Mărgărita, o țărăncuță-18 ani
Un copilandru-12-14 ani.
Panduri, zavergii, țărani, lăutari.

Acțiunea se petrece în timpul revoluției de la 1821, (între Gorj și Golești)

42
Transcrisè din caietul mare albastru, nr.719, pag. 165- 247
43
CC. Popian împărtășea idea că Tudor era născut înainte de data oficială, controversată și astăzi, (1780) poate prin 1771.
 86

Actul I

( O fațadă de casă țărănească, cu prispă, o ușe și o fereastră. De jur împrejur pădure seculară.)

Scena I
IONIȚĂ BURILEANU zis Crâmpei: (trage la bardă obezile unei roate nouă și cântă. Stă călare pe
scaunul de rotărie în fața casei)
Nr.1:
Foae verde de mărar / Sunt un voinicel rotar
Mândru ca un împărat;/ Măi dorule măi
Pe un ciot de lemn uscat / Măi dorule măi
Roata se învârte-un pic / Și face din mare mic
Roata cară, roata ară / Măi dorule măi
Roata-i grea, roata-i ușoară / Măi dorule, măi
Numai un rotar ca mine / Știe a-nvârti roata bine
Roata cară, roata ară , etc...

MĂRGĂRITA: (vine din dreapta) : Iiii, ce glas de mierloi, (îl apucă de umeri și-l scutură).
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Uite, nene, unde a fost privighetoarea!
MĂRGĂRITA: Nu-ți vezi mă de lucru?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (arătând la inimă): Când te doare colea, îți mai arde de lucru?
MĂRGĂRITA: Ce-i lipsește chelului...
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (oftând):Știu.
MĂRGĂRITA: Noi, ăștia nevoiașii, așa suntem ursiți, măre băete: să muncim, să ne zilim,… prășind,
schimbăm la soare sângele-n sudoare.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și sporul nu ni se mai vede. Noroc că nu ne speriem așa ușor de
muncă.
MĂRGĂRITA: Dacă nu te sperii, dă-nainte, și nu tot îndruga la moși pe groși.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Dar tu, nu știi una?
MĂRGĂRITA: Ce?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Cică, o să fie răzmiriță.
 87

MĂRGĂRITA: Ce-i aia, răzmiriță?

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Un fel de “scoală tu, să șez eu”!
MĂRGĂRITA: (rîzând) O fi vreo comedie!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Noroc că noi suntem mai la munte și nu ne poate apuca amețeala
așa repede.
MĂRGĂRITA: Cum adică?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Păi, răzmirița aia este un fel de amețeală, un fel de vârtej, și când
te apucă, nu-ți mai dă drumul.
(cântă):nr.2:
“Când toți urlă, când toți țipă / Când e vijelie-n țară
Toate merg fără de caznă / Celui care-ntr-una zbiară, / Da, da, zbiară / Bis.
Asta însă nu-nsemnează / C-am scăpat de calicie
Când ai veșnic mintea trează / Pentr-un petec de moșie / De moșie / bis.
Ai înțeles?
Eu mă fac boer, te iau pe tine de nevastă, te-mplimb la zbranțetă și te fac cocoană.
(o apucă de braț și o-nvârtește)
MĂRGĂRITA: (dându-i o palmă): Hai, te cară, măi golanule, că eu nu vreau să mă fac cocoană.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ce dracu’ fa? Că, tătăroaică să fi fost și tot mă-nțelegeam mai
lesne cu tine.
MĂRGĂRITA: Nu e încă vremea, neică: eu sunt fată săracă și orfană; iar tu, mai ai decât ce e pe tine?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ce să am fa? N-am mâini? Astea trebue la răzmiriță.
MĂRGĂRITA: Păcatele tele!
SCENA II
Aceiași, PETRE FURTUNĂ:
PETRE FURTUNĂ: (venind repede cu căciula –n mână): cântă, nr.3.
Auzit-ați ce-ntâmplare
MĂRGĂRITA: și CRÂMPEI răspund, cântând: Ce-ntâmplare?
PETRE FURTUNĂ: În țară-i răscoală mare
MĂRGĂRITA și IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ce răscoală mare?
PETRE FURTUNĂ: Domnul Tudor s-a sculat / Ca un împărat
Și oltenii-a adunat / Puși pe răzbunat.
TOȚI TREI: Domnul Tudor s-a sculat / Ca un împărat
 88

Și oltenii-a adunat / Puși pe răzbunat.

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Aoleo, ce bine-mi pare
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Bine-ți pare
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Tu te faci cocoană mare
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Da, da, mare
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Iară eu mă fac boer
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Da, boer. (în zeflemea)
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Îngâmfat și pișicher
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Pișicher. (în zeflemea). Ptiu, bătu-te-ar Dumnezeu
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Dumnezeu.
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Caută-ți de lucrul tău
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Lucrul mieu?
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Nu visa la castraveți !
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Castraveți?
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Nici la cai verzi pe pereți
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Pe pereți. (toți fac haz).
PETRE FURTUNĂ: Așa, neică Crâmpei, lasă gândurile de ducă și pribegie și până să ajungă răzmirița
la noi, să isprăvim lucrul început. Să nu rămână roatele oamenilor pe acia.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Nu lucrez, mă, nu mai lucrez, că mă furnică prin vine o dragoste
nebună de crâng. Uite-aș tot cânta (chioie cu foc mare).
PETRE FURTUNĂ: Mă, dezmeticule44; Domnul Tudor, printre pandurii lui a amestecat și bulgari,
sârbi, albanezi,toate națiile și ăștia pradă și jefuiesc mai rău ca turcii.
MĂRGĂRITA: Aoleo, de n-ar nimeri și p-aicea.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Hei, parcă dac-ar veni, o să vină la bordeiul nostru! Uite colea,
curțile Băleanului, pline de slugi boerești, de nu le mai dai cu prăjina de nas. (Cu entuziasm). Trăiască,
neică, revoluția, să gonească pe cochinți din țară și să-mi cânt eu rumânește cu Mărgărita mea de gât.
MĂRGĂRITA: (dându-i o palmă): Mă, da, ce de vorbărie-n tine! Pune mâna, mă, și termină roata aia !
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Baiu ! Mie-mi zburdă a cânta:
Nr.4:
“La fântână la izvor
FURTUNĂ și MĂRGĂRITA: La izvor

44
Bezmetic.(învechit).
 89

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: La izvor răcoritor

FURTUNĂ și MĂRGĂRITA: răcoritor
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Se-ntâlnește dor cu dor
CU ORCHESTRA: lalalalalala
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Se sărută până mor
Cu Orchestra:lalalalala
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: La fântâna dintre flori
FURTUNĂ și MĂRGĂRITA: dintre flori
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Merg fetițele în zori / Să-și umple cofițele / Să-și scalde gurițele
La puțul fârtatului / Merg babele satului.
Merg sărind ca elele / să-și spele zbârcelele!
( Toți rîd și strigă): Ura, trăiască zaveraaaa!
SCENA III
Aceiași, jupânița Marioara, Farmachy
FARMACHY: (în costum de arnăut, intră înainte și arată drumul jupâniței): Pe aiți, Măria Ta! Aiți
sunt robi de-ai Măriei Tale și bordiu asta ține de moșia Măriei Tale
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (învârtind barda): Ce lingău e cațaonul ăsta și cum l-aș mai croi
cu astă bardă!
PETRE FURTUNĂ: E bordeiul meu, Măria Ta.
MARIOARA: (o frumusețe de jupâniță) Bună ziua oameni buni!
MĂRGĂRITA: Sărutăm mâinile, coconița noastră.
FARMACHY: Țe stați mai natarailor? Nu aduțeți un zilț si o perina de pufu sa se odihnesca Maria Sa?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ce ești cam într-o ureche, logofete?
FARMACHY: Țe?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Păi noi n-avem mămăligă și dumneata ceri perină de puf?
PETRE FURTUNĂ: Adu, Mărgărito, un lăicer și așterne-l colea, pe prispă. ( Mărgărita iese și aduce o
țoală)
MARIOARA: Da, da, cu Dumneavoastră.
FARMACHY: Maria Sa, pe prispa? Vai, vai!
MARIOARA: Nu supăra oamenii, Stolnice! (Către Petre Furtună): Eu îmi iubesc mult pe clăcașii mei,
( șade pe prispă, pe care Mărgărita a așternut un țol).
FARMACHY: Se murdareste, Maria Ta!
 90

MARIOARA: De ce?
FARMACHY: Casa asta este spurcata.
MARIOARA: Cum spurcată?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (aparte, învârtind barda) La mir îl pocnesc.
FARMACHY: Fata asta e furata e ținuta cu sila aiți.
MARIOARA: Așa fetițo? Trăiești nelegiuit cu vreunul din ei?
MĂRGĂRITA: (mânioasă) Nu-i adevărat, Măria Ta, minte.
PETRE FURTUNĂ: O copilă orfană, fără rude, fără nici un adăpost, trebuie să-și plece capul undeva,
Măria Ta. L-am întrebat și pe părintele Cioreanu și mi-a îngăduit s-o adăpostesc cu gând curat.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Nu mai dai cu clanța logofete?
FARMACHY: Măria Ta, lasa-ma se chiamo argațile si se scarpine puțintelo pe Muzic.
MARIOARA: (cu un gest nobil): E prea mult, Stolnice.
FARMACHY: Când va afla de asea cevasilea, jupâneasa spatareasa, nu va mai ierta sa stea muziți nici
tri zăle pe musia.
PETRE FURTUNĂ: Hei, hei, logofete, în trei zile multă apă curge pe Dunăre.
FARMACHY :Lasa se curdze Dunarea
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și multe fesuri vor rămâne fără cap
FARMACHY: (îl lovește cu un bici) Asta e obrazniția!
MARIOARA: Te rog, Stolnice, în fața mea, cel puțin, să nu lovești pe clăcașii mei, care ne dau pâine
amândorora.
PETRE FURTUNĂ, CRÂMPEI, MĂRGĂRITA: :
nr.5:
În loc să dai cu biciul în bietul nevoiaș
Și să nu-i lași odihnă, în bietul lui sălaș
Mai bine fie-ți milă, fă binele pe rând
Și-ți va fi ție bine, când nu-ți trece prin gând. (bis).
MARIOARA: (dând o pungă cu bani lui Petre Furtună:) Na, voinice, și să nu te uiți că eu sunt
boieroaică și el venetic ! Dar ce să facem, dacă așa este vremea?!
TOȚI TREI: (repezindu-se să-i sărute mâna) Să trăiești, Măria Ta.
PETRE FURTUNĂ: Viața noastră, la picioarele Măriei Tale, în vremuri grele.
MARIOARA: (ridicându-se să plece): Să mergem stolnice, m-am odihnit destul.
 91

FARMACHY (aparte) Bordei puturos ! Moziți murdari, buni numai pentru zugo! (tare) Măria Ta,
postelnicul Mihaitza trebue să astepte cu nerabdarea. Se merzem mai in graba.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: De, numai să nu fi încăput pe mâna zavergiilor, care abia așteaptă
un așa conac.
FARMACHY O se-i aratam noi, zavera Domnului Tudor. De aia îi arde țerii?
MARIOARA: Să mergem. Bună ziua, oameni buni! (ies).

SCENA IV
(Aceiași, fără Farmachy și Marioara).
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ah, de-ar veni zavera aia mai în grabă. Să-i tărbăcesc eu pielea
slugoiului.
PETRE FURTUNĂ: Până să vie zavera, ne-o coace nouă bulgăroiul ăsta.
MĂRGĂRITA: Păi ce-o să ne facă mă, neică?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: C-așa, mă, jupâne, ce-o să ne facă?
PETRE FURTUNĂ: Ce? Bagă zâzanie pe lângă spătăreasa a bătrână, care se cam uită în gura lui. Și ne
pomenim afară dupe moșie.
MĂRGĂRITA: Când o fi și-o fi, mergem la curte și-i cădem în genunchi spătăresei și-i spunem
tărășenia cum e! Și-o să ne ierte.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Până atunci vine domnul Tudor și se alege praful de cochinți!
MĂRGĂRITA: Măi, de-o fi adevărat cu zavera aia a ta, apoi să știi că slugoiul și cu alte jigodii ca el,
întâi pe spătăreasă o spânzură.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Mări, dar domnul Tudor, ce păzește?
PETRE FURTUNĂ: Dar ce tocmim noi pielea ursului din păduure, măi copii? Ia lăsați boceala și
uitați-vă colea: (arată punga, apoi dupe ce o scutură, se uită în ea și o răstoarnă-n palmă)
BURILEANU și MĂRGĂRITA: cântă :
nr.6: Câte stele sunt pe cer
PETRE FURTUNĂ: Până-n ziuă, toate pier
BURILEANU și MĂRGĂRITA: Numa-n punga dumitale
PETRE FURTUNĂ: Nu sunt stele, ci parale.
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Ce mai suflet e domnița
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Săruta-i-ași eu, gurița.
MĂRGĂRITA și PETRE FURTUNĂ: Ptiu, bătu-te-ar Dumnezeu
 92

Vezi-ți, mă, de lucrul tău.

PETRE FURTUNĂ: Ian’ du-te, Mărgărito și pune de mămăligă, că cu brașoavele ăstuia rămânem
necinați astă seară.
MĂRGĂRITA: Așa e.
PETRE FURTUNĂ: Eu am să pui ceva la cale cu Ioniță! Vezi de prinde-un puișor să-l frigi colea
frumos.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și să-l batjocorești cu o țâră de usturoi, să-mi ling deștele.
MĂRGĂRITA: Bine, neică, mă duc.

SCENA V
PETRE FURTUNĂ -IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI

PETRE FURTUNĂ: Vorbește, logofete Crâmpei, vorbește cum te doare, că acuma ești numai cu mine.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Mai întâi te rog să nu-mi mai zici Crâmpei. Zău, rîde tot satul de
mine!
PETRE FURTUNĂ: Oleo! Că nu ți-oi zice “Măria ta”
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Nu “Măria mea”, dar zi-mi de pildă, “haiduce”, “pandurule”.
PETRE FURTUNĂ (bătându-l pe umăr): Căpitane de panduri ! Hei, îți place?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Se-nțelege. Și să tragem și un cântec haiducesc.
PETRE FURTUNĂ și IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI ( Se prind de umăr și cântă voinicește):
nr.7: Măi stejar pletos și verde /tralalala. (numai orchestra)
De sub tine nu se vede / tralalala
Când îți nalți vârfu-n păduri / Haiducelul cu poturi (bis)
Măi haiduce, haiducel,/ Măi pandure, pandurel
Nu te da la somn ușor / Că deliii te omor (bis).
Las’ să vină, că nu-mi pasă / Cât mi-e paloșul pe masă
Că-s boer la mine-acasă / Și-am mândruță drăgăstoasă (bis).
( După fiecare strofă trag câte un hi, ha, tralalalala.)
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (salutând cu mâna la frunte): Să trăiești căpitane Furtună.
PETRE FURTUNĂ: Bată-te să te bată, măi Ioniță, cum te aprinzi tu ca gazul!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Mărgărita e de vină. Să mor de nu e așa.
PETRE FURTUNĂ: Cum ți-a trăznit prin cap una ca asta, mă? Mărgărita e fată de neam și tu....
 93

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și eu nu sunt Crâmpei de Burilean?

PETRE FURTUNĂ: Fugi, mă, gură cască!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Eu? (cu mină caraghioasă) Gură cască?
nr.8:
Dar, căpitane, cată la mine / Nu-s gură cască precum mă crezi
Munca mi-e dragă, fac numai bine / Și de-i nevoie, pandur mă vezi.
PETRE FURTUNĂ: Dar, căpitane, cată la tine / Că ai pe palme numai bășici
Meșter de spițe, obezi faci bine/ Dar și pe spate-ai urme de bici
(Își repetă fiecare strofa în acelaș timp).
MĂRGĂRITA (care ascultase într-un colț, e zărită de Furtună:)
PETRE FURTUNĂ (aducând-o de ureche): Cum diavoloaico, nu faci de mâncare?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI (rîde de ea): Ha,ha,ha, ha, bine-ți face!
MĂRGĂRITA (dându-i o palmă): Păi asta puneați la cale? Ce, eu n-aș cânta ca voi?
PETRE FURTUNĂ: Așa? Atunci să știi c-am să te dau ăstuia de nevastă.
MĂRGĂRITA (rîzând): Cui? Lu’ zgârie-brânză-ăsta? Ăsta, 5 câștigă, 10 mănâncă, și ce-i rămâne, dă
cu dobândă. Și-apoi, e și urât golanul.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI (răsucind mustața): Eu, urât? (declamă):
Mustăcioara lui / Spicul grâului
Perișorul lui / Pana corbului;
Fețișoara lui, /Spuma laptelui.
(Se duce la Mărgărita: s-o mângâe):
MĂRGĂRITA: (cu mâinile în șolduri, cântă):
nr.9: Ici îmi place loc de casă / doruleț doruleț
Și dujmanii nu mă lasă
Ici îmi place să trăiesc / Și dujmanii mă gonesc
Rupe, Doamne, dealurile / Să se vadă șesurile, etc...
(iese rîzând cu zgomot).
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Asta te pune talpă iadului, căpitane.
( Deodată fundul se aprinde și se aud vaiete depărtate).
PETRE FURTUNĂ: Iaca, dracul, mă! Ard curțile Băleanului!
MĂRGĂRITA: (de afară) Neică, neică, arde curtea!
 94

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și ce să-i facem noi, dacă arde? Nu spuneam eu că vine zavera?
Adu flintele din cui să mergem să scăpăm pe jupânese!
PETRE FURTUNĂ: Săraca, coconița Marioara!
MĂRGĂRITA:Săraca, coconița Marioara! (și din mulțime, se desprinde o melodie orientală,
dezordonată)
Nr.10, (muzică de orchestră).

SCENA VI
Aceiași, preotul Cioreanu, Marioara
PREOTUL CIOREANU: Primiți-ne, oameni buni și buni creștini, scăpați-ne! Zavergiii sunt pe urmele
noastre. Faceți-vă milă de tinerețele ei și de bătrânețele mele! Atât a mai rămas din curtea Băleanului:
ea!
PETRE FURTUNĂ: Poruncește, Măria Ta! Am spus că viața noastră e la picioarele Măriei Tale, în
vremuri grele!
(Zgomotul se apropie și se deslușesc cuvintele)-vezi melodia nr. 10: “ Hai copii la vânătoare, bre
aman, aman, aman, aman, aman.”
PREOTUL CIOREANU: Ia- auzi-i ! Se apropie! Găsiți-ne un adăpost! În fruntea lor s-a pus Farmachy
slugoiul.
MĂRGĂRITA: Nu l-ar răbda Maica Domnului
PETRE FURTUNĂ: (deschizându-le ușa) Poftiți și mergeți unde vă duce Mărgărita: (Mărgăritei): În
odaia de lângă beciu; la caz de primejdie, pe șanț și la pădure.
MĂRGĂRITA: (din ușe): Am înțeles, neică! După mine, jupâniță și taică părinte! Nu i-ar răbda raiul!
CORUL DELIILOR (de afară).
Hai copii la vânătoare / bre aman, aman, aman...
Nu de cerbi nici căprioare / Nici de Stan și nici de Bran
Ci de boeri cu caftan
(Refren): haidi, babaiana, zum, zum, zum / Haide Kiralina, Johana, bre turca-na!
CORUL (continuă, intră pe scenă): Hai să punem prinzătoare / Azi e zi de sărbătoare
Azi vreau să mă lăfăesc / În culcușul boeresc
Refr: Haidi, babaiana, etc....

SCENA VII.
 95

Petre Furtună, Burileanu, Farmachy

FARMACHY: (în fruntea zavergiilor, pune pistolul în piept lui Petre Furtună): Ma mai cunosci,
mamaligarule? Sunt Farmachy, dar nu slugoiule, ți capitanele de pandure.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (rîzând): Panduri cu fes?
FARMACHY: Sa nu cricnesti o vorba; căți unde sade pițore, acuma sta capulu. Cu noi s-a sculat țera
întrega, satele se ține dupe noi si avemo porunca să nu ni scapa niți-un pițor de țocoile!
PETRE FURTUNĂ: Bine, dar ce vrei de la mine?
FARMACHY: Se-mi dai țocoica pe care ai ascuns-o in bordeiul teu.
DELIII: Se ne dai țocoica! Scote țocoica!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ce e aia, mă? Ce lighioană e aia?
FARMACHY: Țocoica Balenului.
PETRE FURTUNĂ: Vreți viața mea ? Țineți-o, dacă asta este voința domnului Tudor.
FARMACHY: Nu uita ca sinto arnautu.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Păi ziseși că ești pandur
FARMACHY: Eu și cu Iordaky și cu Mațedonsky am aduso sludzerului ținți sute de vonițile !
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Păi ce fel de voinici sunteți voi dacă umblați dupe muieri?
FARMACHY: Ne dați țocoaica? Îți dau foc coțobei!
PETRE FURTUNĂ: Va să zică, voi ați pârjolit conacul Băleanului.
FARMACHY: Era un chinele!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Alam să vă fie!
FARMACHY: Ne dai țocoica ori iți damo focu?
TOȚI: Scote țocoica!
UN ARNĂUT: Țe mai atâta zorcovela? Nu suntem noi un țera intrega? Si ei nu sino numai două
mozițele?
FARMACHY: De țe ții tu atâta bre la o năpârca? Napârca musca mâna care o hraneste.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ca tine!
PETRE FURTUNĂ: Căpitane Farmachy, năpârca ce-mi ceri, e nevasta mea.
FARMACHY: (rîzând cu haz mare): Pe ține prosteste tu, ma zevzecule? Cum se poate ca porumbița sa
se însore cu corbo, lupul sa se marite cu oia, carbunarul să se îmbrațe cu straiele nalbitorele si țăcoaica
se se însore cu un moțârcan ca tine?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (închinându-se): Logofete, asta mi-e crucea! Să nu apuc ziua de
mâine! Îi căzuse meșterul cu drag.
 96

FARMACHY: Nevasta fare nunta si fere cununia nu se pote! Nu e crestinesco.

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Doar nuntă n-au făcut sărmanii!
FARMACHY: Vor fațe chiar acuma! Ma, țe vrei să ma înseli pe mine? Voi aduțe un popa și eu va voi
cununa, la lumina focului.Va voi fi nasu !
TOȚI: Să vină țocoica!
PETRE FURTUNĂ: Jură-te pe iatagan, că nu-i faci nimica!
FARMACHY: (ridicând iataganul în sus): Se-mi traeasca finii !
PETRE FURTUNĂ: Bine, dar...
FARMACHY: Niți un dar!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Dar unde e postelnicul Mihăiță?
FARMACHY: I-am înșirat mațele pe gard!
(Cum a pronunțat aceste vorbe, ușa se deschide brusc și apare popa Cioreanu și Marioara. Arnăuții
rămân încurcați deocamdată. Marioara cade în genunchi, împreună mâinile în chip de rugă și cântă):
nr.11.
SCENA VIII
Aceiași, Marioara, Preotul.
MARIOARA: “ Vai de mine, ce-ați făcut ?/ Cum pe el l-ați omorât?
Foc la curte voi ne-ați pus/ Pe el cum l-ați mai răpus?
Vai de mine, ce-ați făcut ?
Vai de mine, ce păcat/ Stolnice, câine spurcat
Era logodnicul meu/ Pedepsi-te-ar Dumnezeu
Vai de mine, ce păcat !
FARMACHY: Astăzi vremea s-a întors / Azi nu mai aveți de stors
Azi e răzmirița-n țară / Si boerile se cară
TOȚI DELIII: Astăzi vremea s-a întors.
Azi e razmirița-n tara/ și boerile se cara
Astazi vremea s-a intors.
MARIOARA: (se ridică dârză și apucă pe Petre Furtună de mână): Căpitane Furtună, ești țăran, prin
naștere, te fac boer prin unirea cu mine, pandur prin botezul de sânge ce va să fie! Haidem la cununie,
părinte!
PREOTUL CIOREANU: Facă-se voia lui Dunmnezeu!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Hei, măre!
 97

MĂRGĂRITA: Gândește-te bine, jupâniță, numai Prea Sfințitul Vlădică vă mai poate desface. Așa mi-
a spus mie mama bătrână!
MARIOARA: N-am ce mai aștepta, dragă Mărgărito!
UN ARNĂUT: Răzmirița, bre!
TOȚI: Răzmirița!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Vremuri grele, fa, Mărgărito!
FARMACHY (face semn cu iataganul) Se merzemo! (ia de mână pe Marioara, Marioara pe Petre
Furtună și Furtună pe popa. Deliii joacă cu iataganele pe sus. Burileanu rămâne lângă prispă.
Nr.12, Cor:
Bâz....Hai nă cununia / Hai nă veselia
Fata boeresca / Talpa țerenesca Bâz!...
Cum luași rotare / O cocona mare
Fere leutare / Și fare cobzare, bâz!!!
(Ies cu toții, jucând ca niște dezmetici și târând și pe nenorociții de români. Chiuesc și trag pistoale.)
PETRE FURTUNĂ: (întorcând capul): Ioniță, ai tu grije p-aci!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Las pe mine, căpitane.
(Toți ies. Burileanu rămâne privind dupe ei. Când zgomotul s-a stins, începe o doină):
nr.12,bis.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI, (cu acompaniament de orchestră care execută doina, recită):
Fost-a-n țară, când a fost / Doină dulce și cu rost
Făt Frumos cu ochi din stele / Chică neagră și inele
Doină, doină, d’albe flori, /Și-n dujman băga fiori
Și zbura în zori de zare / La copila din izvoare
El, voinicul crângului / La zâna văzduhului
Și cât soarele ținea / Zâna mândră se scălda
Tot în apă lucitoare/ Doină, doină, frățioare.
Dar fu ca s-o-ncingă zmeul, / Cu un brâu cât curcubeul
Și să-i dea un sărutat / Să-i lase zânii oftat.
Doină, doină, tu fii trează, / Făt Frumos acum oftează!
Și, zicătoarea spune că după apusul soarelui, zâna se făcea privighetoare și se îngâna cu Făt Frumos,
care suspina pe sub tei.
(Se aude un corn prelung, ca de vânătoare)
 98

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (făcând mâna streașină) Cine o fi?

SCENA IX
Burileanu, Spătaru Mihăiță Urdăreanu.
SPĂTARUL MIHAI-MIHĂIȚĂ URDĂREANU: (întinzând pistolul spre Burileanu): Un pas să nu
faci, că-ți zbor creerii cu pistolul. Tu ești Petre Rotarul?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (rece): Eu sunt. Ce poftești și ce cauți noaptea la bordeiul meu?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Mă cunoști, mișelule?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: De unde să te cunosc?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Sunt spătarul Mihăiță Urdăreanu, logodnicul Mariei Băleanu.
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: Cum? Logodnicul soției mele?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Să nu-ți mai iasă din gură vorba asta, că-ți zbor creerii,
mocârțane!
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: (apucându-i fără veste pistolul și aruncându-l la distanță ) Stai,
jupâne spătar, că nu e cu lopata; e cu judecata. Nu cu pistolul, vere; dacă ești român de viță, suflică
mâneca și hai la luptă voinicească!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Luptă?
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: Da, da, luptă. Ce, nu știi? Ne apucăm unul pe altul și ne trântim.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Bine, dar dumneata ești mai tare, mai lat în spete, mai vânjos,
lesne mă poți trânti și n-ar fi drept.
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: Și de ce n-ar fi drept?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Fiindcă Marioara e logodnica mea și mi-e dragă ca ochii din cap!
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: Păi, dacă ți-e dragă, acuma vii s-o cauți? De ce nu veniși mai
nainte o țâră, s-o vezi îngenuchiată înaintea lui Farmachy și cerând iertare slugoiului. De ce mi te-ai
ascuns ca un epure de pârlog și acuma vii să risipești creerii cu pistolul, celui care a scăpat de moarte
pe domnița Mărioara?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Palavre țărănești.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ia-o ușurel cu mine, fiindcă acuma te dau pe mâna deliilor, de-ți
fac pielea harcea-parcea. Și –apoi vrei să știi adevărul? Eu nu sunt Petre Rotaru, ci sunt boer ca și
dumneata. Mă chiamă Ioniță și sunt din neamul Burilenilor.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (descumpănit, dar își revine cu obrăznicie): Am auzit că-ți zice
Crâmpei și-ai fost calfă de rotărie.
 99

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Aia a fost, după cum și dumneata ai fost spătar și acuma ești fugar.
Ce să- i faci? Vremuri grele, boerule. Dar lasă vorba aia; vrei să-ți scapi pielea? Vrei să mai vezi pe
jupânița?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Mi-e dragă ca ochii din cap! Dar...
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Nici un dar. Dacă ești român cu dor de țară, hai să punem umărul
lângă Domnul Tudor, să stârpim lăcustele fanariote din plaiurile noastre, și, de va fi Dumnezeu viu, vei
avea la loc casă și moșie, și pe deasupra și pe jupânița Marioara.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (înflăcărat): Frate, tu ai răscolit în mine tot sângele Urdărenilor.
Vino să te-mbrățișez, nu pentru luptă, ci pentru înfrățire. (îl îmbrățișează).
CORUL și ORCHESTRA puternic: “Cine trece Oltul mare”
AMBII: Urra!!! Trăiască Domnul Tudor!

CORTINA

ACTUL II
(Câteva luni mai târziu. O poiană lângă Golești. În fund se zăresc casele cu ceardac ale boerilor
Golești, înconjurate de pădure seculară. Un foc mic în fund și stânga rumenește fețele pandurilor din
jurul lui. E noapte cu lună.)
SCENA I
Burileanu, Furtună, Popa Cioreanu, Calețeanu , Panduri.

PETRE FURTUNĂ: (cântă cu patimă): nr.13

A dat Bunul Dumnezeu / Să umble și plugul meu
Să trag brazda dracului / La ușa spurcatului
Să-i arunc un semănat / Cu sânge negru, udat
Sămânță de panduraș, / Să răsară românaș
...Cum s-ar zice, ți-am furat meșteșugul, mă Crâmpei!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Că-pi-ta-ne! Înțelegi?
PETRE FURTUNĂ: Trăzni-te-ar căpitănia! Ian, mai bine zii o bătută, să dezmorțim picioarele .
(IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI ia vioara și zice cu orchestra. Toți joacă vioi).
PREOTUL CIOREANU: Lăsați jucatul, și să vă spună moșul o snoavă45.

45
În original, o dafie.
 100

TOȚI: S-auzim, s-auzim!

PREOTUL CIOREANU: C: (scoate o hârtie din traista de piele și începe să citească ) :
“Bărbați daci” Auziți! De sus ne ia!
TOȚI: Bă,bă...
PREOTUL: “Bărbați daci! Trecând pe pământul Walachiei, din binecuvântatul pământ al Moldovei,
am aflat cu mulțumire că aceleași sentimente vă stăpânesc. Bărbați Daci, ora redeșteptării voastre
naționale a sunat. Sunt încredințat că voi întâmpina din parte-vă o primire prietenoasă, ca unuia ce mă
lupt pentru fericirea obștească.” Focșani, 1821, martie, Alexandru Ipsilante.
(În tot timpul citirii, pandurii fac spirite, batjocorind anumiți termeni din scrisoare)
TOȚI: (rîzând)Sireacuuu! Mă!...
PETRE FURTUNĂ: Și el nu știe că noi ne-am sculat să mătrășim țara de Ipsilanți de Șuți și de alte
lipitori.
PREOTUL CIOREANU ( băgând hârtia în traistă):Când o vedea-o Tudor!
CALEȚEANU: Se pitulă luna dupe bordeiu.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Să mergem cu cochinții, mă? Că ne luară vamă și arendă și pe
vizuina fiarelor! Noi mâncăm mălai de mei și ne plouă în bordei, vorba cântecului.
PETRE FURTUNĂ: Dar noi ne luarăm cu poveștile și nu mai dederăm pe la metereze, cum porunci
Domnul Tudor.
PREOTUL CIOREANU: Cată să fiți mai grijulii ca oricând, în noaptea asta.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: E ursuz rău de la o vreme încoace, Domnul Tudor!
PREOTUL: Hei, are dreptate. Cine credea că dupe două luni să ne întoarcem acasă!?
CALEȚEANU: Ceasul rău.
PETRE FURTUNĂ : În noaptea asta crez că mai spânzură vreo doi-trei
PREOTUL: Să spânzure și 10. Păi ce, noi suntem jarcaleți de-ai lui Farmachy? Suntem bostangii de-ai
lui Bimbașa-Sava? Asta am jurat noi pe evanghelie, în fața bisericii de la Prejna?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Mi se face părul măciucă, numai ce mă gândesc. Se adunase tot
plaiul Cloșanilor.
PETRE FURTUNĂ: Parcă era arhanghelul Mihail
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Scăpăra fulgere din ochii lui negri
CALEȚEANU: Azi e altul, Domnul Tudor.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Când vorbește, parcă mugește codrul înverșunat de furtună.
CALEȚEANU: Tace și bate la tălpi. Se încruntă și împușcă. Scrâșnește și spânzură.
 101

PREOTUL: Dar pandurii mai sunt cei de acum două luni?

PETRE FURTUNĂ: S-au molipsit de la zavergii.
PREOTUL: Îi blesteamă jurământul călcat. Crezi că pe el nu-l doare sufletul când ucide un frate?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Păcat că nu e cu noi Vlădica Ilarion.
PREOTUL: Nu l-ar mai asculta nici pe el.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Cum fu, cum nu fu, mi se pare că o să ne batem cu turcii. Oleo,
muică! nu i-o aduce dracu’ c-am să înot în sângele turcului, până-n coama murgului.
PETRE FURTUNĂ: Și-apoi, de la București până aicea, ce mai muștruluială, pe rusește.
CALEȚEANU: Nu m-a’nvățat neamțul Lazăr, să trag cu tunul mai abitir ca un muscal?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Numai jafurile și ciordeala îl mânie tare.
PREOTUL: Pentru furtișag îl pui în ștreang și pe frate-tău. Cine fură de la aproapele lui, de la
Dumnezeu fură și sufletul lui și-l fură.
(Se aud murmure de persoane care se apropie).
SCENA II
( Aceiași, Tudor Vladimirescu, Oarcă, Enescu, Urdăreanu).

TUDOR VLADIMIRESCU: (dupe ce toți s-au grupat în fața lui): Fraților! Încă demult v-am
descoperit pricina tainică a sculării mele. Nu de la sine, singur, am luat armele, ci mai vârtos în
înțelegere cu mai marii noștri. De aceia, răscoala noastră nu însemnează jefuirea norodului. Nu noi ,
oare, ne-am sculat să izbăvim norodul din gheara balaurului?
GRUPA PREOTULUI : Ba, așa, așa.
TUDOR VLADIMIRESCU: Odată cu noi, dar fără știrea noastră, a pornit cu zurbalâc Archiul
Alexandru Ipsilanty, care vrea, cu sângele vostru, izbăvirea neamului grecesc. L-am pohtit să treacă
Dunărea, dacă nu vrea să-i arătăm că noi suntem tot ceia cari am bătut pe turci la Rachova și Fetislavu !
Dar ca să fim vrednici de slava urmașilor, arătați pandurilor de sub comănduirea voastră, că, de nu
încetează cu jafurile și omorurile, cu moarte-i voi pedepsi eu, însumi, după pilda care v-am dat-o eri.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI : Ești comandirul nostru, ești bun și iubitor de noi.
TUDOR VLADIMIRESCU: Dar mai vârtos iubitor de sfânta direptate.
PREOTUL: Știu că ne iubești mult, dar te rugăm să fii mai blând cu gloata neștiutoare a pandurimii.
Măria Ta gândești că în două luni ai făcut din panduri oaste rusească orânduită?
 102

TUDOR VLADIMIRESCU (furios): Muscalii sunt bețivi și trândavi, părinte; pe când oltenii sunt isteți
și ageri; căci sunt din neam mare. Nu iert nimic acelora care mi-au jurat credință în numele Sfintei
Troițe, Una și nedespărțită!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (cu gura moale): Atunci puțini vor mai ajunge la Motru.
TUDOR VLADIMIRESCU (împingând sabia în teacă):Nici un tâlhar să nu mai ajungă! Mă duc eu,
singur, la Tismana și mă fac călugăr. O, ce bine era să rămân cenușer la judecătorie!
PREOTUL: Dumnezeu te-a luminat ca să-ți mântui neamul!
TUDOR VLADIMIRESCU: Și pe voi v-am ales sfetnici și ajutători.
ENESCU: (moale) Dupe puterile noastre.
PETRE FURTUNĂ: Zavergii au otrăvit sufletele pandurilor.
ENESCU: Și Măria Ta ai mai multă încredere în căpitanii lor.
TUDOR VLADIMIRESCU: Ziceți-le pe nume!
ENESCU: Macedonsky, bulgarul, crainicul lui Ipsilanty.
OARCĂ: Iordache, licheaua.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Hagi-Prodan, sârbul, care....
TUDOR VLADIMIRESCU: Destul, spătare! Ești pare-mi- se boer, nu?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (punând capul în jos): O, slugere, slugere! Farmachy, pe care
singur l-ai...
TUDOR VLADIMIRESCU: Și-ți place, boerule, jafurile zavergiilor nestăpâniți? Cine ți-a pârjolit
conacul de ai ajuns la mine? Puteți răbda, fraților, blestemățiile lor? Eu nu le mai pot răbda. Au trecut
măsura! I-am scris lui Ipsilanty, că drumul la Elada nu este prin Valachia! Din pricina lui, turcii s-au
supărat pe mine și vin cu resbel împotriva noastră. Nu vreau nici în ruptul capului să mă-întâlnesc cu ei
în Muntenia, unde am fi una cu eteriștii și unde trebue să strângem zachereaua cu sila. Am judecat
matur, când am luat drumul Olteniei, mândră și curată. Și voi, gorjeni și mehedințeni, oțeliți în
necazuri, vă trageți acum înapoi de la datoria voastră?
PREOTUL CIOREANU: Măria Ta, poruncește și noi te ascultăm până la moarte.
TOȚI:Până la unul!
Nr.14:
Până când să tot plătim? Până când să tot robim?
Pentr-un căpătâi de șatră / Pentr-un colțișor de vatră?
Domnul nost’Iisus a zis / Că fericirea-i doar sus
Să dăm cer la venetici, / Să rămânem noi pe-aici, bis.
 103

TUDOR VLADIMIRESCU: Să rămâneți voi pe-aici? Bine! Atunci vă legați ca oameni hotărâți, așa
cum ceasul greu ne poruncește! (scoate o hârtie și citește): Cetași și căpitani ai pandurilor, chezășuim
cu viața noastră de buna rânduială a băeților încredințați nouă. (pauză). Puneți iscălitura?
CEATA CIOREANU: Da, da.
CEATA URDĂREANU: ( se trage înapoi, refuzând a semna).
TUDOR VLADIMIRESCU (uitându-se crunt): Va să zică, Domniile voastre nu iscăliți? Nu
chezășuiți? (Rânjind), Dar mă urmați până la moarte! (pauză). Nu vă voi urma eu până la moarte,
câinilor!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Ne împușci pentru un boboc de gâscă!
OARCĂ: Pentru o zeghie, ne crapi capul cu măciuca?
(Murmure în ceata cealaltă contra mișeilor)
TUDOR VLADIMIRESCU: Tâlharilor! (Scoate pistolul din brâu).
PREOTUL: Nu te supăra, Măria Ta. Sunt copii fără minte.
PETRE FURTUNĂ: Mai suntem și noi p-aicea. Asta-i toată averea mea, și de-o lună dau cu ea; de s-o
spurca la păgân, n-o mai zice dor rumân.
TUDOR VLADIMIRESCU (ca și cum n-ar fi auzit nimic): Mișei, mișei, mișei.
OARCĂ: (obraznic): Codrul cu iepuri nu se poate păzi, Măria Ta.
TUDOR VLADIMIRESCU: (cu un gest măreț) Lipsiți din față-mi!
ENESCU: Ne alungi? Bine.
TUDOR VLADIMIRESCU: (scoțând pistolul): Afară!
(Oarcă, Enescu și Urdăreanu ies cu capetele-n jos și murmurând. Tudor înfige pistolul în brâu și
încrucișează brațele. Apoi, cu ochii la cer): Doamne, Dumnezeule, al tăriei și al noroadelor. De ce nu
mi-ai dat minte înțeleaptă, ca să citesc în inimile lor, în ziua pornirii mele? (Tăcere de mormânt. În
depărtare se aude un tun, apoi altul, mișcare între căpitani și panduri. Tudor își mănâncă nervos
mustața, strângând sabia de mâner. Se duce tocmai în dreapta, în față, lângă un copac).

SCENA III
Aceiași, un pandur.
PANDURUL ( adresându-se căpitanilor): Unde e comandirul nostru?
PREOTUL CIOREANU: (arată cu mâna, fără să zică nimic)
PANDURUL (scoate un sul de hârtie cu pecete): Un răvaș de la Căpitanul Iordache.
TUDOR VLADIMIRESCU: Ce? Olimpiotul aici?
 104

PANDURUL : Da, la marginea satului.

TUDOR VLADIMIRESCU: (rupând ceara cu jnurul, citește-n gând): Auzi, neobrăzare! (Pandurii se
fac roată-n jurul lui) “Frate Tudorine!” Auziți? Frate! Porcul de câine! “Vârful oștirii etericești a ajuns
în lunca Argeșului, dincoace de Pitești. Dacă ai de gând să pornești înspre noi, cu multă părere de rău,
dar ne batem. Vreau să am o întâlnire cu tine! Sunt la intrarea Goleștilor dinspre apus.” (Împăturează
hârtia și o pune în brâu) Dumnezeu mi-e martor că eu mi-am păstrat jurământul față de el și nu i-am
stricat nici cât negru sub unghie !
PREOTUL: Ai coraj, Măria Ta. Dumnezeu, și din aceste pietre, va ridica ostași pentru izbăvirea
neamului.
TUDOR VLADIMIRESCU: D-aia l-am îmbrățișat eu, părinte, când îl căutau turcii cu lumânarea?
CALEȚEANU: Îți vor capul, Măria Ta.
TUDOR VLADIMIRESCU: De capul meu să nu se teamă nimeni. Mulțumesc taică, pentru cuvântul
Sfintei Evanghelii; dar ce-i răspund ăstuia?
PREOTUL: Să-l chemi aici.
TUDOR VLADIMIRESCU (trăgând sabia pe jumătate). Îl sugrum ca pe-un pui de mâță. (Către
pandur). Spune cornoratului, să vină el aici! (Pandurul iese). Auzi, neobrăzare! Am oameni de 10 ori
mai buni ca pahonții lui. Am tunuri rusești, care nu dau greș. Și-apoi eu n-am timp de-asta. Noi, în trei
zile trebue să fim la Tismana. Și acolo, să poftească și Pașa Soliman.
PREOTUL: Dar fără Măria Ta, îi sfărâmă turcii în câteva zile.
TUDOR VLADIMIRESCU: Ce-au căutat să fugă la Ipsilanty? Și acum, vin în ograda Golescului să mă
amenințe cu răzbel?
PREOTUL: E păcat să întinăm pământul cu sângele lor de scorpii.(Se aude cântec de privighetoare) I-
auzi cum cântă zâna codrului! Și ce blândă e luna pe tărie!
TUDOR VLADIMIRESCU: Mai bine ar cânta o cucuvea de pogribania spurcaților.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (În îngânat de privighetoare și acompaniament de doină):
nr 14 bis: Doină.
Of, Leleo, muică, mierla cântă / Vara-i verde, luna-i sfântă
Codrului cosița-i creește / Pe voinic de mi-l umbrește
Umbra-i deasă-n cărpiniș / Să m-așez la ăl cotiș
Și să ciuntez la ciocoi, / Că prea mulți sunt pe la noi.
TUDOR VLADIMIRESCU: (sărutându-l) : Ce inimă de voinic e-n tine!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Măria Ta, de când eram copil mic, maica m-a –nvățat să zic
 105

Tot în foiță de fag / Să cad codrului cu drag.

(Se aud murmure și apar în fund căpitanii zavergiilor. Căpitanii pandurilor se retrag în partea opusă)
SCENA IV
Macedonsky, Farmachy, Hagi-Prodan
HAGI-PRODAN : Cinstită închinăciune, archon slujere
FARMACHY: Adanca plecațiunea, frate Tudorinea!
TUDOR VLADIMIRESCU: (scurt): Bună vremea. Știu la ce-ați venit; dar în Walachia nu mai pot
rămâne.Fiindcă vreau să izbăvesc norodul de jafuri și nedreptate. Boerii au asurzit și nu mai aud
gemetele lui; au orbit și nu mai văd lacrămile lui; vorba cântecului: Nici în cer nici pe pământ/ Nu-l
aude nici un sfânt.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Și cântecul mai zice, Măria Ta: De cât un Domn de ocară / Iar
boeri mișei și hoți /Mai bine la dracu’toți”.
TUDOR VLADIMIRESCU: Când am hotărât să scol norodul în picioare, eu nu împotriva boerilor l-am
sculat, iar ei au iscălit plângeri la Sultan împotriva mea, numindu-mă hoț de codru.
FARMACHY: Macar de suntemo nascute departe, macar che suntem streinile de neamo,
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Măcar c-am lins talerile Băleanului...
TUDOR VLADIMIRESCU: (face semnul tăcerii cu un deget)
FARMACHY: Fiecare la obârsia a lins un talzero!
IONIȚĂ BURILEANU CRÂMPEI: Dintre noi, niciunul.
FARMACHY: Vreau sa vorbesco adevero. Uno zugo grevo apasa pe umerii țerisorei ațesta. Și ego
zico: merdzi inainte; dar nu fudzi de Ipsilanty. Ței ținți suta de sârbele pe care ți-a aduso capitanulu
Iordachi te urmează cu credința, numai daca merdzi cu el. Hotareste-te in nopția asta si nu trețe Oltul.
HAGI-PRODAN: Archon, sluzere, Suțu a reposatu. Tronul Valachiei te astepta. Pune-ți frio pornirii
tale și hai cu Ipsilanty.
MACEDONSCHY: Si fii mai blindo cu arnautele. Sirbii si bulgarile nu poate se uite de sugrumaria lui
Iova Bairactarul.
HAGI-PRODAN: Și uiți pe Ion Arnăutu, cumnatulu lui capitane Iordachy si uiți pe ței doi boeri din
protipendadă
TUDOR VLADIMIRESCU: Ce rău îmi pare că l-am ascultat pe Vlădica Ilarion și n-am jupuit pielea
de pe spinarea a 12 boeri divaniți, să fac 12 perechi de opinci pandurilor mei! (După o gândire): I-am
spus lui Ipsilante că niciodată nălbitorul nu merge alături cu cărbunarul, nici lupul cu oaia și eu, unde
am scuipat, nu ling.
 106

MACEDONSCHY (închinându-se):Haide tovarasi; haide se spunemo lui Ipsilanty că aiția am ghesito

un tabera de visatorele.
FARMACHY: A fost odata ca nițiundata; a fost un unchiasu și un baba !
TUDOR VLADIMIRESCU (teribil): Taci! Piei din fața mea. Voi ce aveți îngropat aici? Căldări cu
bani? Noi avem moși și strămoși. Am jurat înaintea lui Dumnezeu să ușurez țărâna strămoșilor de
greutatea hoiturilor voastre.
HAGI-PRODAN (șiret): Ma te iuțesti dezeaba, fratele Tudorina !
TUDOR VLADIMIRESCU (ironic): Hm! Frate? (îi întoarce spatele și se plimbă agitat)
MACEDONSCHY: Uiți che aleturea de noi ai luato in armia muscaleasca Cruțea lui Sfintele Vladimir
si ai dobindit-o sabia cu nestimatele?
TUDOR VLADIMIRESCU: Minți! Am luat-o cu brațul meu și cu sângele ranelor mele, în lupte
învierșunate cu păgânul.
MACEDONSCHY (către eteriști): Haidem, frațica, haidem se spunem capitanului Iordachy ca pote se
puna tunurile in bataia. Domnul Tudor vrea razbelo cu frațile? Bine!
TUDOR VLADIMIRESCU: Nu vă mai rupeți picioarele zadarnic. Cu olimpiotul voi vorbi eu orice va
fi de vorbit. (pornește spre fund)
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI (tăindu-i calea): Măria Ta!
TUDOR VLADIMIRESCU: (dându-l la o parte): Voi, fiți gata de luptă (iese).

SCENA V
Aceiași, fără Tudor.

(Pandurii înconjoară pe eteriști)

PETRE FURTUNĂ: Bine, mă, așa vorbiți voi Căpeteniei norodului?
FARMACHY: Capetenie de nerozile. Țe, nu cumva ai uitat, capitane che a fosto un vataf de plaiu la
Closani? Si nu e fețioru lui Costantini Ursu din Vladimirele?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Dar n-a fost slugă boerească ca tine.
MACEDONSCHY: A fost fețior boeresco la Glogoveanulu, la Craiovia.
PREOTUL: Să vă fie rușine, oameni de nimic! Azi, lilieci, mâine rândunele! Azi cu noi, mâine cu
Ipsilanty! Voi numiți căpetenie de nerozi pe unul care comandă 10.000 de panduri, din ce are mai
mândru Țara Rumânească?
 107

HAGI-PRODAN: I-am vorbito destul de frumuselo, parintele. De țe se fie asa mare duzmanu al
eteriei, chind stie che are ațelas scopos! Eu zico se ve traesca, ca se ve omore cu ghioga si ve spinzure
de tot copacul, chite 10.
PETRE FURTUNĂ: E al nostru și am jurat să-l ascultăm
PREOTUL: Ne ucide orbit de sfânta dreptate.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ar fi bun, dacă și-ar da viața alături de Ipsilanty, pentru țara
Grecească? Nu, vere!Pandurului îi șade bine la plaiul cu fag și mesteacăn, colo la piciorul muntelui, la
schitul Urezului, unde bate vânt curat și cu dor amestecat.
PREOTUL: Ce să-i faci căpitane? Ai noștri sunt tot de cei cu flinta lungă, care trag chiorâș la pungă.
HAGI-PRODAN Zavergiii, cum le zițeți voi nu merg cu sludzerul.
PREOTUL: Fiindcă vă minte Ipsilanty că vă trimit muscalii ajutor. Asta nu se poate, că s-ar supăra
toată Europa.
MACEDONSCHY: (bătându-și pumnii): Si nu merg niți toate pandurele!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Care?
FARMACHY: Carii nu s-au iscalito pe inscriso lui sluzerul Tudoriu !
PREOTUL: Blestemați să fie!
PETRE FURTUNĂ: Îi punem în ștreang și cu voi nu rămân.

SCENA VI
(Aceiași, un pandur).
PANDURUL (intră scurt. Toți se uită la el ciudat. El dă preotului o scrisoare și-i șoptește ceva la
ureche).
PREOTUL (citind): “Iubiți tovarăși, slugerul, împreună cu Archiul Ipsilante și căpitanul Iordache sunt
în hodaia cea mare a Golescului, unde au ajuns la împăcare. Ca urmare, ne poftește să ne ostenim spre
Domniile Lor. Iscălesc, Calețeanu.”
FARMACHY: (frecându-și șiret mâinile): Așa este ca ne țertaram dedzeaba?
MACEDONSCHY: Tot capeteniile mai cu capo!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: (cercetând hârtia): Să fie iscălită de Calețeanu, mă, fraților?
TOȚI: De,de.
PETRE FURTUNĂ: Oricum o fi, să mergem!
TOȚI: Da, da, să mergem!
FARMACHY: (aparte) Cruțe, azuta (Ies cu toții discutând).
 108

SCENA VII
Pentru o clipă scena goală.

O VOCE: (de afară): Cine-i?

TUDOR VLADIMIRESCU: (de afară) Mehedinți.
VOCEA DE AFARĂ: Treci!
( Intră Tudor, Urdăreanu, Oarcă și Enescu)
TUDOR VLADIMIRESCU: Vreau să cercetăm strejile la locul lor, să vedem cum își fac priveghiul.
Mergem pe dinaintea bisericii, prin dosul curții boerești și dăm ocol taberii, pe la metereze. Lozinca o
dau eu singur, când vor cere-o strejile.
OARCĂ: Aceia de până acum?
TUDOR VLADIMIRESCU: “Mehedinți”. Un țigan din casa Glogoveanului îmi zicea când eram
băețaș: gorjanul e ca hreanul și mehedințeanul e ca mreana, fiindcă cu mine era și o fătuță din
Mehedinți ce-o chema Ileana. (Uitându-se în zare visător). Ia uitați-vă la sălciile plângătoare, cum
roșesc la bâlbăra focului. Așa licăreau odată fagii pe plaiurile Mehedințului, pe atunci când voi toți erați
oameni de omenie. De-aia mi-e așa drag numele de Mehedinți. O, ce noapte de jale e asta!
OARCĂ: De jale?
TUDOR VLADIMIRESCU: De jale și de durere pentru sufletele necurate.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Măria Ta, ne sperii!
TUDOR VLADIMIRESCU: De știam, nu primeam os de boer în rândul opincarilor
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: E vorba de cei din casele Golescului?
TUDOR VLADIMIRESCU: Archereii și Cărturarii sfat au pus cu Iuda și prețul vânzării au fost 30 de
arginți ! Și.... (bate-n palme, ceata de execuție năvălește în scenă.)
Spânzurați-i! (Arată pe Enescu, pe care doi panduri îl și sugrumă cu ștreangul. Enescu cade jos,
sbătându-se).
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (îmbrățișând genuchii lui Tudor): Iartă-mă, Măria Ta, că nu sunt
trădător!46
TUDOR VLADIMIRESCU: Tot cu aceste mâini ai îmbrățișat și picioarele spurcate ale fanariotului. I-
ați jurat că mă veți răpune și nu v-ați gândit că răpuneți țara!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU În numele Mariei Băleanu, iartă-mă, Măria Ta
46
Istoric este invers. A fost ucis Urdăreanu și salvat Enescu. Dar aici, C.C.Popian a respectat mersul piesei originale, al
cărui autor nu știa acest amănunt. Bucura Dumbravă în ”Pandurul”restabilește adevărul istoric. N.n.
 109

TUDOR VLADIMIRESCU: (gândindu-se puțin): Legați-le mâinile la spate, mâine să li se dea 25 la

tălpi și să-i trimiteți la ocnă! Pe câinele cel mort să-l ridicați în salcie și să-i pironească țidula osândei în
frunte. (Și mortul și ceilalți doi sunt scoși afară) Voi să mergeți la corturi și să vă culcați. (Tudor pune
mâinile la piept și ochii la cer) Doamne, iartă-mă, dacă arăt oștirii mele că-i sunt stăpân, atunci când
șerpii vor să se amestice în treburile țării. (Afară se aude o melodie rusească, cântată tărăgănat, care
se apropie din ce în ce. Tudor ese).
SCENA VIII
nr.15 cântec.
CORUL ZAVERGIILOR, intrând:
“ Din țara rusească, noi când am pornit / Și-n țara Moldovei o clip-am oprit
Credeam că valachul bun frate ne-o fi / Și pentru Elada cu noi s-o jertfi.
Dar Tudor, pandurul, în drum ni s-a pus / Boerii, mișeii, lui toți s-au supus
Și azi zavergimea, un pâlc fără rost / E pe drumuri și fără adăpost.
SCENA VIII-bis.
GHEORGHE IPSILANTY: Archon slugere!
TUDOR VLADIMIRESCU: Știu la ce ai venit, dar e-n zadar, orice mi-ai spune.
GHEORGHE IPSILANTY: Archon Slugere, nu se bate creștinul contra creștinului, când ne stă turcul
la spinaria.
TUDOR VLADIMIRESCU: Voi m-ați amenințat cu armele, și nu eu pe voi.
GHEORGHE IPSILANTY: Hai, alăturia de noi, contra turcului și omenirea-ți va fi recunoscătoria!
TUDOR VLADIMIRESCU: Voi lupta cu turcul, de va fi nevoie, dar singur. Voi, treceți Dunărea și vă-
ntăriți în țara voastră. Mi s-au tocit buzele, tot spunându-vă acest lucru.
IORDACHE (scoate din chimir o scrisoare și i-o dă lui Tudor): Țiteste!
TUDOR VLADIMIRESCU: (după ce o citește-n gând): Așa e ! Asta mi-a spus-o Bimbașa Sava și mie;
dar răspunsul meu îl vezi. Sunt gata să mă bat cu turcul dacă m-o lovi.
GHEORGHE IPSILANTY : Dar Bimbașa-Sava mai spune că ai făgăduit turților să ne scoți pe noi din
țară și să te înscăunezi la Bucuresti.
TUDOR VLADIMIRESCU: Minte, porc de câinele, minte! Eu n-am nimic cu voi. Eu am de alungat pe
fanarioții mei. (Se plimbă nervos).
IORDACHE: Te credemo, nu te nacazi.
GHEORGHE IPSILANTY: Esti al nostru, Sludzere și no ințelego chind ațeleas gânduri ne uneste de țe
ne pui piedițile!
 110

TUDOR VLADIMIRESCU: Cine v-a dat vouă dreptul să ridicați poporul meu în contra sultanului,
pentru liberarea Greciei?
GHEORGHE IPSILANTY: Sti ține este fratele meu?
TUDOR VLADIMIRESCU: Un fost polcovnic în armiia rusească. Dar voi, toți, știți cine sunt eu?
GHEORGHE IPSILANTY (mândru) :Capitenie de hoții.
TUDOR VLADIMIRESCU (ca un leu): Nu, ciocoiule! De 1000 de ori, nu! Căpitanii hoților au cete de
câte 12 și iarna pe viscolul greu trăesc cum dă Dumnezeu! Eu nu sunt de ăia, că n-a vrut muica să mă
scalde în foi de fag!47 Eu sunt comandirul a 12000 de voinici, care vor să stârpească lupii din plaiurile
Daciei; deci nu pot sta alături cu un fost polcovnic rusesc, care mai e și beizadea grecească.
GHEORGHE IPSILANTY: Sludzere, esti mozico!
TUDOR VLADIMIRESCU: Nu cer sfatul nimănui; dar nu voi amesteca niciodată oile mele cu lupii lui
Ipsilanty.
GHEORGHE IPSILANTY: Slugere, ia seama!
TUDOR VLADIMIRESCU: Că nu veți fi vrând să merg de frică
GHEORGHE IPSILANTY: Putere am de la fratele meu, înscăunat în Târgoviște, să te ridic și putere
am să te las în voia ta.
TUDOR VLADIMIRESCU: A mai zis unul așa și voia a fost tot la Mielul lui Dumnezeu, spre
ștergerea păcatului.
GHEORGHE IPSILANTY: Atunți, treacă de la tine paharul ațesta.
TUDOR VLADIMIRESCU: Ce? Nu mai sunt cu sabia mea în țara mea? (vrea să pună degetele în gură
să șuere).
MACEDONSCHY și HAGI-PRODAN (apucându-i mâinile): E târziu, sludzere! Pandurii sunt departe,
iar căpitanii legați în casa Golescului.
TUDOR VLADIMIRESCU: (smucind) Câinilor ! (Zavergii îi înconjoară capul cu țevi de pistoale și-l
dezarmează)
HAGI-PRODAN : Ai spinzurato 34 osteni de la Bucuresti până aițea !
TUDOR VLADIMIRESCU: (trist) Eram căpetenia lor.
IORDACHE: Acuma toate s-au lapedat de tine
TUDOR VLADIMIRESCU: Mișeilor!
GHEORGHE IPSILANTY: Luminatul meu frate nu mai are încredere în tine și așa fiind, ne-a
trimeso...

47
Cu adăugarea: să cad codrului cu drag
 111

TUDOR VLADIMIRESCU: Să mă ucideți? Hoțește? Noaptea? După ce mi-ați îndepărtat copiii?

Mișeilor!
GHEORGHE IPSILANTY: Ne vei urma la Târgoviște, ca să dai seama șefului Eteriei de faptele tali!
TUDOR VLADIMIRESCU: Odată, căpitane Iordache, îmi ziceai “frate Tudorine”. Fiindcă nu te-am
lăsat să mori, iar tu nu mă lași să trăiesc, fă-mi măcar o slujbă: Sabia asta s-o dai pandurului meu,
Burileanu, iar inelul ăsta pe care-l am de la maică-mea, să-l dai tunarului meu, Petre Furtună, în semnul
prieteniei mele. Și, de acum, faceți ce vreți cu mine, oameni fără căpătâi. Puteți să mă chemați un hoit
fără suflare! Vreți să mă omorâți? Nu mai aveți pe cine! Căci eu am murit de mult. Când am ridicat
steagul libertății, m-am și îmbrăcat cu cămașa morții. Eu mor, dar sămânța aruncată de mine va da rod
însutit, fiindcă de va fi Dumnezeu viu, va vedea și va judeca.
(Face semn să-l pornească. Merge mândru, înconjurat de nemernicii48 cu pistoalele și iataganele
întinse, cari cântă: “Din țara rusească, etc...(nr.15). Ipsilanty merge cel din urmă, îngâmfat de isprava
făcută.)
CORTINA.

ACTUL III
Decorul din actul I, în fața casei lui Petre Rotaru-Furtună. Se vede prispa, ferestrele și ușile casei
specifice oltenești.
SCENA I:
Marioara- Mărgărita.
Ambele șed pe prispă
MĂRGĂRITA , Nr. 15, bis. cântă “ Ochii negri”.
MARIOARA: citește o scrisoare “Deocamdată, scumpă jupâniță, Domnul Tudor”...
MĂRGĂRITA: Adică Tudorin, Măria Ta…
MARIOARA: Taci, soro și lasă-mă să citesc c-așa nu mai isprăvim până mâine.
MĂRGĂRITA: (ca un copil): Nu te mânia pe mine, Măria Ta.
MARIOARA: (mângâind-o) : Tu ești fina mea cea mai iubită. Numai să mai aducă Dumnezeu pe
Crâmpei sănătos.
MĂRGĂRITA: Adică pe Căpitanul Burileanu?
MARIOARA: Vezi că iar nu taci?
MĂRGĂRITA: Tac, săr’mâna.

48
În sens de străin, ca-n limbajul vechi al Evangheliei lui Varlaam: numai tu ești nemernic în Jerusalim ?
 112

MARIOARA: (citind): ”Deocamdată, scumpă jupâniță, Domnul Tudor se îndoi de credința mea și puse
de mă legară cobză, în dosul cortului comandiresc. Zicea că sunt iscoadă grecească!”
MĂRGĂRITA: L-a văzut cu nasul ascuțit.
MARIOARA: Iar nu taci.(Continuînd a citi): Dimineața mă luă din nou la cercetare și din spusele mele,
ce-a înțeles, nu știu; dar mi-a zis așa: “vei păzi de-acuma intrarea cortului comandiresc; căpitane
Burilene, viața mea e în mâna ta”.
MĂRGĂRITA: (frecându-și mâinile) Săracul!
MARIOARA: “Și-apoi de-aci, țin-te neică. Trecurăm Oltul pe poduri de șeici, la Rîureni, și hai, hai,
peste dealuri, peste văi, în 10 zile am ajuns la mânăstirea Cotroceanului, lângă București. Și au venit,
Domniță, Prea Sfântu Mitropolit și toți boerii divanului și au jurat credință pe steagul Sfintei Treimi și
pe Evanghelie, Domnului Tudor. O, să fi fost acolo, Domniță! Ți se încrețea carnea pe trup! Și dupe
câteva săptămâni, a trimis dracu’ pe unul Ipsilanty, care mergea și el cu zurba contra turcului. Și l-a
rugat pe Tudorin să meargă cu el să scape pe greci de sub jugul turcesc.”
MĂRGĂRITA: Na, unde dai și unde crapă!
MARIOARA: (citind): “Și ce să-ți mai spun? Dacă Dumnezeu mă va aduce sănătos acasă, ți-oi povesti
cu gura câte nu încap într-o oca de hârtie. Domnul Tudor am auzit că nu mai este. Turcul a zdrobit pe
eteriști, a alungat pe fanarioți din țară și a pus Domn rumân de-al nostru. Îl cheamă Grigore Ghica.
MĂRGĂRITA: (veselă) Ura! Trăiască Domnul Grigore.
MARIOARA: (continuă) “Sărut dreapta Măriei Tale și pe Mărgărita o sărut pe ochi. Slugă, Crâmpei”.
MARIOARA: Vezi, tu, Mărgărito, de Petre nu spune nimic. O fi murit sărmanul, că era cinstit și viteaz.
Vezi cum n-am avut eu parte? De nu va mai veni, mă duc la Prea Sfințitul Vlădică să mă călugărească.
Vreau să fiu cernită toată viața.
MĂRGĂRITA: Lasă, Măria Ta, că Dumnezeu e bun și mare. Nu mai e mult! În scrisoare la început
spuse că sunt în drum, și că azi, mâine, vor fi acasă. Nu vezi, Măria Ta că omul care a adus scrisoarea a
întârziat din cauză că a rătăcit drumul?
(Se aude o melodie jalnică, pornind de departe. Ele ascultă puțin, apoi sculându-se, se uită în zare).
MĂRGĂRITA: Se deslușesc oameni mulți, Măria Ta!
MARIOARA: Să știi că sunt ei! (pauză mare).
CORUL REVOLUȚIONARILOR cântă din afara scenii, Nr.16.
Trageți voi boi dinainte / bis
Că voi sunteți cei de frunte, no, hai, hai, / bis.
Trageți voi, boi din tânjală / Că voi sunteți cei de fală
 113

Trageți voi boi de la rudă/ Că voi sunteți cei de trudă.

( Mărgărita și Marioara se ascund în casă și privesc pe geam).

SCENA II
(Revoluționarii se apropie, apoi pătrund în scenă și, la vederea casei lui Petre, ridică sus căciulile și
strigă Ura!)
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Ura, trăiască neamul românesc !
PREOTUL CIOREANU: Frați români, Dumnezeu a vrut și urgia a trecut. 100 de ani ca ziua de ieri.
Din sângele Pandurului din Vladimir a răsărit, ca holda din pământ, domnia pământeană! Ascultați,
aici, proclamația noului domn român, Măria Sa, Grigore Ghica:
(Citește): “Români! Din mila lui Dumnezeu și din voința luminatului Sultan al Împărăției
Osmanlăcești, Noi, Grigore Ghica, V.V., Domn al Valachiei lui Mircea cel Bătrân vă poftesc sănătate
și întru toate bună sporire !
TOȚI: Trăiască Măria Sa, Grigore Ghica!
PREOTUL: (continuînd ) : Azi, mai mult ca oricând, este nevoie de minți agere și brațe puternice.
Întorși la căminurile noastre din groaznica băjenie, să ne punem cu nădejdea în Dumnezeu și dupe toate
puterile noastre, pe muncă aprigă și cinstită. Trâmbițați la cele 4 vânturi, ca tot pribeagul să se întoarcă
la vatra părăsită și Domnia Mea, cu ajutorul Împăraților Creștini de pretutindeni va îngriji ca să ne
revină în țară toate cele de trebuință, pentru reînviereea moșiilor noastre mănoase. Nu uitați pe
Dumnezeu, milostivul, și îngrijiți ca din prisosul nostru să rezidim sfintele altare pe care dujmanii
neamului și ai credinței le-au făcut una cu pământul.” (Închide hârtia și continuă un discurs al său, cu
sentiment).
Fraților, nu uitați nici pe acela care a trâmbițat redeșteptarea noastră! Veșnică să fie pomenirea
Olteanului mândru, care și-a lăsat trupul pe meleagurile Târgoviștei, pentru învierea noastră.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Cum suntem adunați aci, zic să nu ne împrăștiem, taică părinte,
până ce nu facem o pomenire pentru odihna sufletului reposatului nostru comandir. (îngenunche cu
toții)
PREOTUL CIOREANU (punându-și epitrahilul): Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Slavă ție,
Treime Sfântă, Părinte, Cuvinte și Duhule Sfinte. Tu, Doamne, care ai sfărâmat pe Faraon și puterea lui
în Marea Roșie, cu duhurile drepților ce s-au săvârșit, odihnește sufletul robului tău, Teodor, păzindu-l
pe dânsul în viața cea fericită. Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții odihnesc, odihnește și sufletul
robului Tău, Teodor, care înălțându-se peste viforul ispitelor, la limanul mântuirei, ne-a condus. Întru
 114

cântările cerești, cu vitejii mucenici, orânduește Doamne și pe robul Tău, Teodor, pe care l-ai mutat de
pe pământ și iartă-i lui toate greșalele cele de voie și cele fără de voie. (închide cartea).
Dumnezeu să-l ierte!
TOȚI (închinându-se): Dumnezeu să-l ierte! (Se cântă ceva potrivit, religios, toată lumea stă în
genunchi).nr.17.49

SCENA III
Aceiași, Marioara-Mărgărita.
(Ele ies din casă unde se ascunseseră și merg la preot. Sunt primite cu entuziasm de flăcăi. Dar ele nu
și-au observat iubiții, printre ceilalți.)
MARIOARA: Bine-ai venit iubitul meu părinte!
Eu, azi, pe nimeni n-am pe ăst pământ
Nădejdea mea o pun în Domnul Sfânt.
Deci, roagă-te din carte, azi, fierbinte,
Să-mi dea și mie, biata-ndurerată
Un soț voinic, să-mi fie mamă, tată.
C-atât-am strâns durere-aici în sân
Cât nu adună –ntregul neam român.
MĂRGĂRITA: Și mie, Taică, să-mi facă.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI (luînd-o de mână): Ție ce să-ți facă, fa?
Că n-ăi fi vrând să faci stihuri, cum făcu jupânița Marioara?
MĂRGĂRITA (sărindu-i de gât): Tu, aici, așa voinic, căpitane? (Lungă îmbrățișare, în timpul căreia,
însă, Marioara întreabă):
MARIOARA: Bunule Crâmpei, unde este Petre? Unde e căpitanul Furtună?
PREOTUL CIOREANU: Petre Furtună s-a dus, și pe soarele râzător și cald se întoarce numai Petre.
MARIOARA (entuziasmată și nerăbdătoare): Unde e, oameni buni? De ce-l ascundeți?
PETRE FURTUNĂ: (repezindu-se dintre oameni, cade-n genuchi și-i apucă mâinile să le sărute):
Măria Ta, cum ți-ai mai adus aminte de mine?
MARIOARA: Ești soțul meu, Petre, legătuit cu nuntă și cununie! Cum era să te uit? Nu-i așa, părinte?
Nu ne-ai cununat Sfinția Ta?
PREOTUL CIOREANU: Mă podidesc lacrămile, când mi-aduc aminte.

49
Într-o altă versiune, se cânta aici Imnul eroilor. În general cântau acompaniați de orchestră Veșnica pomenire, odată.
 115

IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Hei, ce vremuri grele erau atunci!

PETRE FURTUNĂ: Acum s-a ales praful și de nașul Farmachy și de toți zavragiii lui.
MARIOARA: Ești soțul meu, Petre.
PETRE FURTUNĂ: Iartă-mă, Domniță, dar buzele astea, pârlite de vânt și viscole nu vor putea atinge
niciodată obrajii Măriei Tale de zână.
MARIOARA: Vai, ce durere! Mă îndepărtezi și tu, Petre? Nu rămâne decât să mă duc la o sfântă
mânăstire să mă călugăresc.
CALEȚEANU: (arătând un inel lui Petre) Frate, îl cunoști?
PETRE FURTUNĂ: E al răposatului comandir.
CALEȚEANU: Unul din zbirii lui Ipsilanty a avut atâta omenie și mi l-a dat, după prinderea lui Tudor.
Cică ar fi zis răposatul: “Inelul ăsta să-l dai tunarului meu, Furtună, în semnul prieteniei mele. Sabia
asta s-o dai lui Burileanu și să nu mă uite!(scoate de sub șubă sabia lui Tudor și o dă lui Crâmpei.)
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI (după ce o sărută): Doamne, Doamne, iartă-l, că sânge frățesc a
vărsat cu ea.
MARIOARA: Nu-i așa Ioniță, că pentru mine a dat Tudor inelul lui Petre?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Măria Ta, să fiu cinstit; altu- a scăpat de la moarte, în numele
Măriei Tale; și pe ăla îl chema Mihai, nu Petre!
PREOTUL CIOREANU: Căpitane Furtună, nu mai pricep de ce atâta tocmială, când jupânița îți întinde
cu atâta dragoste mâna-i boerească. Gândește-te, apoi, că e singură pe lume.
PETRE FURTUNĂ: Sunt țăran, Taică Părinte, și mă cutremur numai când auz numele de boer.
MARIOARA: Ce sunt vinovată dacă spătarul Băleanu cel blajin și iubitor de țărani, era boer?
PETRE FURTUNĂ: Știu, dar nu pot. Ceva-mi spune că domnița nu poate fi soția mea.
MĂRGĂRITA: Știi, nene Petre, ce spuneai lui Ioniță, când mă-ndrăgea pe mine?
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Vremea este căpitane, să arătăm că răzmirița ne-a înfrățit, că
vremile grele s-au dus.
PREOTUL CIOREANU: Și că pandurul din Vladimir nu și-a vărsat degeaba sângele pentru noi. Azi nu
mai este biciul.
(Orchestră)
MARIOARA, cântă nr. 5:
Azi nu mai este biciul / Pe spate de țărani
Boerii vor să-mbrace / Altiță și suman.
Și plugul, brazdă neagră / Va trage-n nopți cu lună
 116

Boerii și clăcașii trăind în voe bună.

CORUL:
Noroc și voe bună / Din Dunăre la plai
Și traiul să ne fie / Cum fu odată-n rai. (bis).
PETRE FURTUNĂ: Mă tem și pieptu-mi geme / Eu traiul să mi-l schimb
Și greu mi-o fi pe frunte / Al boeriei nimb.
CORUL: Hai, frate, nu te teme / Și fii pandur voinic
De vrea să ia Domnița, / Haiducul de colnic.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Să mergem fiecare la casele noastre și ce-o mai fi, om mai vedea.
PREOTUL CIOREANU: Bine.
PETRE FURTUNĂ: Mie-mi place treabă cinstită și cuvânt nu dau nimănui și pe Măria Sa la bordeiul
meu n-o opresc. Mi-e rușine, Măria Ta.

SCENA IV
Aceiași, un copil.
COPILUL (vine-n fugă și oprește pe cei ce voiau să plece:)
Nr.18:
“ Ho, că nu v-a prins din streche / Cocoana are pereche
Stați pe loc, nu vă clintiți / Și răvașul meu citiți!
Unde, unde e domnița / Să-i sărut eu mânușița
Și să-i dau și răvășelul / De la cin’ schimbă inelul.
TOȚI: Uite-aicea e Domnița / Vin, sărută-i mânușița
Și să-i dai și răvășelul / De la cin’schimbă inelul.
MARIOARA: Sunt aici, copile drag / Dă-mi răvașul.
COPILUL: Un pribeag, / Chiar aicea m-a trimes. Și-i boer.
TOȚI: Am înțeles!
MARIOARA: (citind răvașul, cade în genuchi și împreună mâinile în chip de rugă): Doamne! Nu văd
bine? Mihăiță? Unde e copile? Se poate ? (Rămâne în extaz).
PREOTUL CIOREANU (luându-i biletul din mână, citește tare): “Scăpat ca prin minune din ocnă,
prin bunătatea clăcașului meu, Petre Furtună, cad la picioarele tale și mă rog pentru iertare, dragă
Marioară.
TOȚI: De ce nu spuneai, mă?
 117

MĂRGĂRITA: De ce o mai suceai pe biata jupâniță, nene Petre?

PETRE FURTUNĂ: Nu știam oameni buni c-a izbutit să scape. Eu am cercat numai.
CALEȚEANU: (făcând mâna streașină) Se vede, fraților.
El, cu CORUL:
Nr.19: Iată-l că vine, / Ceas bun cu bine/ Iată-l c-a sosit / E rost de chefuit (de 3 –4 ori).
SCENA V
Aceiași, Mihai Urdăreanu.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (intră brusc prin mulțime și îngenuche pe un genuchi,în fața
popii și-i sărută mâna):
Sărut dreapta, părinte, sufletul nostru, inima noastră, sfinția ta ești! Binecuvântează-mă!
PREOTUL CIOREANU: (sărutându-l pe frunte): Domnul să te binecuvânteze.
TOȚI: Ura! Trăiască boerul Mihăiță Urdăreanu.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Să trăiți și voi, fraților, și Dumnezeu să vă ducă sănătoși la
căminurile voastre.
(Dând cu ochii de Marioara, se repede să-i ia mâna).
MARIOARA: (rece, cu un gest măreț): Oprește-te! Mi-ai fost drag, dar Dumnezeu a vrut altfel.(Se
duce lângă Petre) Sunt nevasta lui legiuită și părintele e martor!
MĂRGĂRITA: Vă dezleagă, jupâniță, Prea Sfințitu’ Vlădică!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Tu ce te amestici, fa? (o oprește).
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Așa mi-ai făcut frate Petre?
PETRE FURTUNĂ: Pe viul Dumnezeu, că jupânița nu minte!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (punând mâna pe spadă): Pe acelaș viu Dumnezeu, de nu m-ai fi
scăpat de la moarte, te-aș sfârtica cu sabia!
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Stai, boerule; te-ai mai pripit odată cu mine!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU Cu o calfă de rotărie n-am ce vorbi!
PREOTUL CIOREANU: Atunci, coboară-te și vorbește cu mine.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Ce să vorbesc cu un popă care cunună fete de boeri cu clăcași de
pe moșia lor?
PREOTUL CIOREANU: Unde erai Măria Ta în noaptea de jale, când ardeau curțile Băleanului?
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Nu știu. Ardeau și ale mele.
 118

PREOTUL CIOREANU: Nu știi? Să-ți spui eu. Fu-gi-sei! Și pe domnița o căuta Farmachy cu
lumânarea aprinsă. Și ca să scape de moarte, potrivit obiceiului, s-a cununat; sub iatagan chiar. El le-a
fost naș.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (învins cade în genuchi și plânge): Așa este! Vai, mie, ticălosul!
Eu boer și ei, clăcașii mei !
PETRE FURTUNĂ (luându-l de mână): Scoală boerule! Nu e frumos să șezi în genuchi înaintea
robilor Măriei Tale. Scoală, căci dorința Domnului Tudor a fost să fim frați d-acuma și palma
boerească să nu mai atingă obrazul clăcașului, căci laolaltă, boer și rob, am pus umărul pentru izgonirea
dihăniilor din plaiurile românești. Jupânița a fost logodnica frăției tale și soția mea numai prin cununie.
Ți-o dăruesc. Eu îmi voi găsi soață după teapa mea.
MĂRGĂRITA: Și vă dezleagă, neică, Prea Sfințitul Vlădică.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Taci, fa, iar te amesteci?
CALEȚEANU (căpitan de panduri ): Cununia s-a făcut în vremuri grele.
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU (dându-i mâna lui Petre): Jumătate din moșia mea ție și
clăcașilor mei, Petre.
TOȚI: Ura! Trăiască Măria Sa !
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Și vreau să mă cununi!
MARIOARA: Să ne fii nănaș!
SPĂTARUL MIHAI URDĂREANU: Și la rândul nostru, cununăm pe Ioniță cu Mărgărita.
IONIȚĂ BURILEANU-CRÂMPEI: Să trăești, căpitane Urdărene și cuvântu' să-l ții !
CALEȚEANU: Și mai ușurel cu pripeala!
PREOTUL CIOREANU: Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său dar și cu a Sa iubire de
oameni!
TOȚI: Amin!
(Cor și orchestră, nr. 5, dupe care se joacă o horă de mână. Și 3-4 jocuri românești, nr. 20.)

CORTINA.
 119

Anul 1927.

ULCICA CU BANI

Comedie în 4 acte tradusă din limba latină de profesor doctor Eliodor Constantinescu, după textul lui
M.T. Plautus și localizată de C.- Popian.Prelucrare
Jucată la Râmnicu- Vâlcea în 1927-28.
Persoanele
ENACHE COCOLOȘ -70 ani
 120

MATACHE CHEFLIU 25 ani

MIHALACHE CRAIDONU, 50 ani.
SMARANDACHE, 25 ani servitorul lui Matache Chefliu
SBÂRLEA, 25 ani, servitorul lui Mihalache Craidonu
BUCĂTARUL I
BUCĂTARUL II
LĂUTARUL I (vioară)
LĂUTARUL II, (Flaut)
LĂUTARUL III, (țimbal).
LĂUTARUL IV (contrabas).
STANCA, servitoare,70 ani.
EUFIMIA, mama lui Chefliu, 45 ani.50
ORCHESTRA mereu prezentă, pentru muzica de fond și acompaniamentul cupletelor.

Acțiunea se petrece într-o piață de oraș mic de provincie, în zilele noastre.

ACTUL I

O piață de orășel51. În dreapta, fațada casei lui Cocoloș, veche, scundă, învelită cu șindrilă. În stânga,
fațada casei lui Mihalache Craidonu, mare, frumoasă, cu stâlpi la intrare. În fund, drumul se desparte
printr-o pădurice, unul către schitul Sf. Vineri, unul către târg.

SCENA I
ENACHE, STANCA.
ENACHE (bătrân de 70 de ani, mic și slăbănog, fără dinți cu barbă rară și chel, și îmbrăcat prost,
orășenește. Poartă veșnic un toiag lung cu care ciocănește pe toți. Are ochelari mari, rotunzi, din cei
ordinari, legați cu sfoară dupe cap, șapcă, iar în picioare scarpeți).
Pleacă,’ ți zic, pleacă-n casă, cotoroanța dracului. Pleacă, să nu te mai văz, spionându-mi toate
mișcările!
50
Toate personajele acestei piese au echivalent în diferite persoane ale Rîmnicului anilor 1920, cu anumite expresii ale
fiecăreia, care ajunseseră de pomină. Această situație crea o ilaritate de neimaginat în rândurile publicului, când această
piesă se reprezenta la Adreani.
51
Rm.Vâlcea. Piața centrală între Biserica Cuvioasa, str. Mihai Bravu, Str Traian și strada ce ducea spre Terasă, toate
dispărute în anii 1960/80. În decorul piesei ea nu este identică realității ci doar trebuie s-o amintească în mod aluziv.
 121

STANCA, (bătrână servitoare, de 60-70 de ani, îmbrăcată țărănește, prost. E mică și costelivă).
Ce-ai cu mine, Dom’le, de mă tot bați? Cu ce-ți mai greșii?
ENACHE. Uite, vreau să te bat. Îmi place să te văd bocindu-te.
STANCA (bâzâind): Și-acuma, la ce mă dedeși afară din casă și iar mă trimeți înăuntru?
ENACHE: Ce nu cumva am să-ți dau eu, socoteală ție, ciuma dracului? Mișcă-te de aci, de la ușe și
du-te colo, lângă casa Craidonului.
STANCA ( abia se mișcă bâzâind)
ENACHE: Ia uitați-vă cum se târăște, râma dracului! Când ți-oi croi câteva ciomege, o să ți se pară că
ești de 15 ani, broască țestoasă ce ești.
STANCA (aparte): Mai bine mă făcea mama moartă, decât să ajung slugă la un așa strigoi.
ENACHE (ciocnind-o): Bolborosești, hai? Să mă ia dracu’ dacă nu-mi vine să-ți scot ochii, afurisito, să
nu mai ai cu ce mă iscodi prin toate colțurile. Dă-te mai spre stânga.
(STANCA se mișcă încet spre stânga, câțiva pași.) Ho !... Stai acolo. Mai nainte, doi, trei pași! Ho, aci.
Dacă te vei mai urni numai cu un deget din locul ăsta, ori vei întoarce capul încotro-va, până nu ți-oi
porunci ieu, îți sucesc gura la ceafă. Știu cât ești de împielițată și de –aia mă tem să nu fi făcut vreo
năsărâmbă52 în lipsa mea. (aparte) O, ce frică mi-e că mi-a umblat la ulcică, ori mi-a șterpelit-o chiar.
(închinându-se): Hai, dracu’ nu face biserici . (intră în casă).

SCENA II

STANCA (fără a mișca din cap). Să mă bată Dumnezeu, dacă pricep ce zminteală a dat peste stăpânu-
meu ! Toată noaptea nu închide ochii, și toată ziulica n-are astâmpăr, parcă-i apucat de năvârlii 53 !

SCENA III.
STANCA-SMARANDACHE.
SMARANDACHE (servitor la Matache Chefliu. Îmbrăcat țărănește și mare pișicher).
Dar ce-ai încremenit aci, mătușoaico? Ce ? Nu cumva te-a pus iar stăpână-tău să numeri stelele
ziua?
STANCA (nemișcată): Uite, cum vezi, mânca-te-ar maica; și de-ar fi numai atâta, n-ar fi nimica, dar
m-a dat azi afară și m-a băgat în casă de zece ori; și apoi mă ține-n loc, stâlp. De m-aș mișca, mă
znopește-n bătăi. Nu pricep măiculiță ce draci l-au găsit.
52
Faptă prostească. Vâlcenism pierdut din vocabular deja înainte de război. ?
53
Năbădăi, toane, furii. Alt oltenism pierdut.
 122

SMARANDA: Se vede c-a intrat în anul morții

STANCA: Dar când o afla de rușinea pe care i-a făcut-o fie-sa, mă spânzură de grindă.
SMARANDA: Au, păi ce, dumneata ești pândaru’ fie-sii? Ori, mai e copilă crudă?
STANCA: Mă-ntreabă el, pe mine, toate astea? (Plânge, prefăcut). Nu mi-a mai rămas, săraca de mine,
decât să iau un ștreang ș-un săpun și....
SMARANDACHE: Zău dacă n-ai îmbătrânit degeaba. Ce, ești într-o ureche? Să-ți bagi sufletu-n foc?
STANCA Păi ce să fac?
SMARANDACHE: Îți spui eu ce să faci. Las’ pe mine și să vezi ce frumușel te scap eu de belea! Mai
ai numa’ un pic de răbdare.
(Se aude tușind Enache)
STANCA Fugi, că vine Zgârcilă și ne-am topit amândoi. Ne stinge-n bătae! (Smarandache fuge).

SCENA IV
STANCA-ENACHE.

ENACHE: (vine închinându-se din casă): Bogdeaproste Doamne, Maica Domnului, că e tot în regulă.
Sfântă Paraschivă, mama nenorociților, mulțumescu-ți! (către Stanca): Poți să intri-n casă, zgârța
dracului și să fii cu ochi-n patru !
STANCA La ce să fiu cu ochi-n patru? Să nu ne fure hoții bujdula asta? În afară de pustiu și de
păianjenii din colțuri, cine ar putea să fure ceva?
ENACHE: (cu mâinele la piept) E de mirare cum Dumnezeu, Sfântul, de hatârul tău, de trei ori
vrăjitoareo, nu mi-a dat averile lui Iov. Pânzele alea de păianjen, da, să mi le păzești. Sunt om sărac,
dar eu sunt mulțumit cu sărăcia mea și nu vreau să mi-o fure nimeni. Intră’n năuntru, închide ușa, că
vin și eu, numai decât, acuma, înapoi. Ia seama să nu bagi pe cineva strein în casă! Și, ca să nu-ți ceară
nimeni foc, să-l stingi54. Dacă-ți cere cineva apă, să spui... c-a secat fântâna. Tot așa să spui cu securea,
cu maiul, piua, cuțitul, cârpătorul, pe cari veșnic ți le cer vecinii. Să spui c-au venit hoții și le-au furat.
(aparte, închinându-se și scuipând): Să nu zic în ceas rău! Cu un cuvânt, nimenia să nu treacă pragul
casei mele în lipsa mea ! Cristos, de s-ar coborî iar pe pământ, să nu-l lași să intre-n casa mea.
STANCA Poate cumva necuratul o’ncerca să vie pe la noi.
54
În altă versiune: ”să nu vie vr’un jidan să’ți ceară să’i stingi focul !” (Obicei evreesc valabil și azi de a chema pe neevrei
la casele lor sâmbăta pentru aprinsul, stinsul focului sau la alte gesturi oprite sâmbăta de talmud.n.n.)
 123

ENACHE (amenințând-o): Scurteaz-o ! Ai înțeles?

STANCA Am înțeles!
ENACHE:Nu uita să tragi de ouă ori zăvorul la ușe! Uite, eu sunt ca și-ntors!
STANCA (intră în casă)
SCENA V
ENACHE singur
ENACHE (cercetează dacă Stanca nu ascultă la ușe.): N-aș pleca de-acasă. (pauză).
N-aș pleca, zic, dar n-am ce mă face! Azi se-mpart lemne la săraci, de la primărie și primarul mi-a spus
că trebuie, musai să fiu față acolo. Dacă aș refuza lemnișoarele astea, ce-ar zice primarul și chiar lumea
cealaltă? Nu pe drept cuvânt ar zice că n-am nevoie? Pentru că nu e de crezut să se afle vreun sărac
care să facă nazuri, chiar dacă i-ar da cineva numai un braț de lemne! Dar ce mai vorbă lungă?
Călătorului îi șade bine cu drumul! (iese)

SCENA VI
Eufimia – Mihalache55
EUFIMIA, (femeie frumoasă de 40 de ani, bine îmbrăcată țărănește): Așa, fratele meu bun, crede ce-ți
spune sora ta bună și cântărește-i bine vorbele.
MIHALACHE (crai bătrân, 45-50 ani, îmbrăcat semi-orășenește, dar luxos, chipeș și bine dispus, rîde
cu haz).
EUFIMIA: Știu că voi nu țineți decât una din zece vorbe ale noastre....
MIHALACHE CRAIDONU: E prea mult și-atâta!
EUFIMIA: Știu că ne ziceți “gâște”, totuși, fratele meu, ține seamă că tot eu sunt ruda ta cea mai de
aproape. Suntem numai amândoi pe lume și amândoi trebue să ne chibzuim și să ne povățuim.
MIHALACHE CRAIDONU: Adică, mai pe scurt, ce să facem?
EUFIMIA: Să ne spunem unul altuia tot ce ne zace pe inimă.
MIHALACHE CRAIDONU: Vino să te sărut, bunătate de femeie
EUFIMIA: Eu sunt bunătate de femeie?
MIHALACHE CRAIDONU: Da, da.
EUFIMIA: Cu adevărat? Nu glumești?
MIHALACHE CRAIDONU: Dacă nu primești, îmi iau vorba înapoi.
EUFIMIA: Se zice că femeile sunt, una mai rea ca alta.
55
Făcea aluzie la un profesor celib din RV. căruia i se dusese vestea de Crai de ghindă... Vezi Cupletul profesorilor,
Memorii vol. II.
 124

MIHALACHE CRAIDONU: Dacă zici tu, așa să fie!

EUFIMIA: Dar, oricum ar fi femeia, este și ea un rău lăsat de Dumnezeu și așa fiind...
MIHALACHE CRAIDONU: Hei?
EUFIMIA: Sunt de părere c-ar cam fi timpul să găsim și pentru tine una ca nevastă.
MIHALACHE CRAIDONU: Să mă-nsor?
EUFIMIA: Da, da să te-nsori!
MIHALACHE CRAIDONU: Vai de mine, surioară, cu ce ți-am greșit de vrei să mă nenorocești?
EUFIMIA: Tronc, Marico. Ce, tata, când s-a însurat s-a nenorocit? Noi suntem roadele unei nenorociri?
MIHALACHE CRAIDONU (oftând): Dragă soră, vorbele tele mi se-nfig în inimă ca niște săgeți și mă
ustură.
EUFIMIA: Eu nu- ți doresc decât binele!
MIHALACHE CRAIDONU: Dacă mi-o fi sosit ceasul o s-o fac și p-asta; dar c-o singură condiție.
EUFIMIA: Care?
MIHALACHE CRAIDONU: Să-mi găsești o mireasă care azi să-mi intre pe ușe și mâine să ia drumul
cimitirului (rîde cu haz).
EUFIMIA: Hei, nu mă mai lua la vale; că eu ți-am găsit o femeie foarte potrivită pentru tine. E
frumoasă, nu e nici tânără, nici bătrână și are avere câtă vrei. Cât despre familie, nu vei avea la ce să te
plângi.
MIHALACHE CRAIDONU: Îmi dai voe să-ți fac o-ntrebare?
EUFIMIA: Și două!
MIHALACHE CRAIDONU: Dacă un bărbat aproape bătrân, ca mine, se-nsoară cu o femeie așa
potrivită cum zici tu și prin cine știe ce minune capătă un moștenitor care seamănă cu vreun vecin ori
prietin, nu se poate aștepta ca mucosul să-i cânte: “Sic, tăticule, sic băbicule, sic; la 70 de ani, te-‘nsori
pentru golani ! (rîde cu poftă).56
EUFIMIA: (lovindu-l ușor peste gură, supărată): Ei, de ce mă iei în bașchiol? Eu îți vreau binele și
tu?... Ce vrei să rămâi crai bătrân să rîză lumea de noi?
MIHALACHE CRAIDONU: Nu înțeleg de ce-ți iei tu o sarcină pe care nimeni nu ți-o pune-n spinare.
Din mila lui Dumnezeu și a părinților noștri suntem amândoi destul de bogați. Tu n-ai decât un singur
copil...
EUFIMIA: Nu l-aș mai fi avut!

56
O altă aluzie la un personaj vestit de pe strada Tabaci/Costeanu. În general introdând aluzii despre fapte și personaje
despre care vuia orașul, înveselea publicul până la delir, chiar și în mijlocul unei piese dramatice sau tragice.
 125

MIHALACHE CRAIDONU: De ce mi-aș aduce pe dracu-n casă cu lăutari, să nu-l mai poci scoate nici
cu jandari?
EUFIMIA: Atunci, pe cine ai vrea să iei, mă, omule?
MIHALACHE CRAIDONU: Pe nimeni; dar la un caz, când m-aș hotărî, mai bine mi-aș face pomană
cu o fetiță săracă și cinstită, care să se bucure de averea mea, și să duc și eu câte zile mai am, cu
dragoste și mulțumire. Uite, de pildă, cum ar fi a lui Cocoloș ! (Arată casa)
EUFIMIA: (holbând ochii): Ce face? Pe sărăcia aia? Și-apoi dacă fiul nu ți-ar semăna, cum rămâne cu
cântecul pe care mi-l cântași?
MIHALACHE CRAIDONU: Aaa, se schimbă afacerea. Fata lui Cocoloș e copilă cinstită și crescută-n
frica lui Dumnezeu.
EUFIMIA (rîzând tare): Și cu gândul dracului! (serioasă) Numai pe săraca aia de n-am băga-o-n
neamul nostru.
MIHALACHE CRAIDONU: Știam c-o să te legi de sărăcia ei!
EUFIMIA: Dar dacă săraca nu se uită la averea ta?
MIHALACHE CRAIDONU: Mă privește
EUFIMIA: Și eu zic tot așa: te privește.
(Se aude tușind ENACHE care vine dinspre târg)
MIHALACHE CRAIDONU: Ascunde-te, soro, că vine Cocoloș și am ceva de vorbit cu el. Știi că se
ferește de femei.
EUFIMIA: În orice caz, de fie-sa să nu-i vorbești.
MIHALACHE CRAIDONU: Bine.
(Eufimia intră în casa lor).
SCENA VII
Craidonu-Cocoloș

MIHALACHE CRAIDONU: Dincotro, vecine?

ENACHE: (obosit) Aaa, bună vremea, vecine. Iaca, de la păcatele mele. De când am plecat d-acasă,
presimțeam c-am să fac drumul de pomană. Nici primarul n-a venit și nici cetățenii nu s-au prezintat cu
toții să-și primească ajutoarele făgăduite.
MIHALACHE CRAIDONU: Să fii sănătos, vecine, că sănătatea e mai scumpă decât toate.
ENACHE: Asemenea și dumneata, vecine!
MIHALACHE CRAIDONU: Cum o mai duci cu tusea aia ?
 126

ENACHE: (aparte) Nu miroase bine când bogatul te întreabă de sănătate. (tare) Cum?
MIHALACHE CRAIDONU: Cu năduful ăla, cum mai stai?
ENACHE: Din partea banilor, stau rău de tot.
MIHALACHE CRAIDONU: Omul cumpătat are-ntotdeauna ‘ndestul
ENACHE (aparte): Phaaa, sigur c-a aflat de ulcica mea !
MIHALACHE CRAIDONU: Dă-te-ncoace, ce tot bombăni singur?
ENACHE: Afurisita aia de mătușoaică m-a făcut de poveste.
MIHALACHE CRAIDONU: Cum?
ENACHE: N-am destulă vreme să mă plâng de sărăcia mea. Știi că am o fată bătrână și fără zestre. Cu
greu o pot urni din casă.
MIHALACHE CRAIDONU: Parcă e nevoe numaidecât de zestre? La un caz te-aș mai putea ajuta eu.
ENACHE: He, he, vecine, cumintele făgăduește și prostul trage nădejde. Vecine dragă, de ce m-intinzi
pâinea c-o mână și cu ailaltă mi-arăți bolovanul? Crezi că eu nu vă cunosc pe voi, toți bogații?
MIHALACHE CRAIDONU: Dă-mi frate, puțină ascultare, ce Dumnezeu! Numai în puține cuvinte îți
voi spune tot ce doresc de la tine. E vorba de o afacere care ne privește pe-amândoi.
ENACHE (scuturându-se): Afacere? Apoi cu mine ți-ai găsit să faci afaceri? (aparte) Vai, a aflat de
aurul meu. (tare) Iartă-mă, vecine, dar vreau să dau o fugă până-n casă (vrea să plece).
MIHALACHE CRAIDONU (apucându-l de mânică):Stai, puțin, bre, omule, că nu te mănânc.
ENACHE (rugător): Vin numai decât!
MIHALACHE CRAIDONU: Să nu crezi că vreau să-mi bat joc de Dumneata. Pe cinstea mea ! Nu crez
să fii așa de calic cum te-arată haina!
ENACHE (aparte): Nu spui eu ? (tare) Iaca, stau.
MIHALACHE CRAIDONU: Mulțumesc. Te rog să nu fii silnic la vorbă cu mine, că e spre binele
dumitale.
ENACHE: Numai să nu-mi spui lucruri care mă supără.
MIHALACHE CRAIDONU: Din ce familie mă trag eu?
ENACHE: Bună. Dar nu odată, dintr-o iapă boerească iese un mânz țigănesc.
MIHALACHE CRAIDONU: Fie, dar ce purtări am?
ENACHE: Nici rele, dar nici prea de laudă.
MIHALACHE CRAIDONU: Știi ce vârstă am?
ENACHE: Tot atât de mare, pe cât ți-este și averea.
MIHALACHE CRAIDONU: Vezi, nu degeaba ți-am spus că ești om cu suflet curat.
 127

ENACHE (aparte): I-a mirosit aurul meu.

MIHALACHE CRAIDONU: Ascultă-mă, vecine Cocoloș. Ce-ar fi dacă m-ai face ginerele dumitale?
ENACHE: Vai de mine, vecine Mihalache. Cu ce ți-am greșit de-ți bați joc de mine?
MIHALACHE CRAIDONU: Cum așa?
ENACHE: Păi de ce nu te porți cum ți-e creșterea?
MIHALACHE CRAIDONU (bătându-l pe spate): Pe cinstea mea dacă m-am gândit să-mi bat joc de
dumneata. Ești bătrân, dar nici eu nu sunt chiar tânăr și nu mi-ar ședea bine să iau în rîs pe un vecin
cumsecade ca dumneata.
ENACHE: Atunci, cum ți-a trăznit în cap să-mi ceri fata în căsătorie?
MIHALACHE CRAIDONU: Fiindcă mi-a căzut cu tronc fata dumitale. Fiindcă vreau s-o fac fericită.
Ce, nu-ți place mustața mea căruntă? (rîzând) O cănesc.
ENACHE: Știi, dragul meu că eu nu stric timpul degeaba. Eu sunt om sărac și nu-mi arde de glume
nesărate. (Vrea să plece).
MIHALACHE CRAIDONU (îl ține de mânică): Nu fugi, omule; eu nu glumesc!
ENACHE: Știi că ai haz? Cum nu glumești? Tu, om bogat, de nu-ți dă nimenia cu prăjina de nas, o să
iei de nevastă pe o fată a unui calic ca mine? Nu, nu, nu, nu se poate. Nici nu stăm de vorbă pentru așa
treabă. (vrea să plece).
MIHALACHE CRAIDONU: Stai bre, omule, ce dracu’? Dacă ți-am cerut fata nu însemnează că ți-am
și luat-o. Stai puținel!
ENACHE: (privindu-l lung și cu șiretenie): Mă, vecine, nu te supăra, dar a-mi da fata dupe tine, este ca
și cum boul și cu măgarul s-ar învoi să ducă amândoi carul. Odată înjugați, amândoi la un jug, eu,
măgarul, aș cădea cel dintâi în noroi; iar tu, boul, fiind mai puternic, nici nu te-ai uita la mine. Atunci,
prietenii mei, măgarii, n-ar avea decât să-și rîdă de mine; iar prietenii tăi, boii, nici nu m-ar băga în
seamă. Așa că eu n-aș avea unde să-mi plec capul, fiindcă măgarii mei m-ar sfâșia cu dinții, iar boii tăi,
m-ar sfârtica cu coarnele!
MIHALACHE CRAIDONU: Astea sunt mofturi. Ce te-ai apucat să-mi vorbești mie în pilde? Bate laba
colea și zii ca mine! (Cu voie, fără voie, îi ia mâna și i-o strânge zdravăn)
ENACHE: (schincindu-se) Ce dracu, mă, vrei să mă lași slut?
MIHALACHE CRAIDONU (rîzând): Aoleu, iartă-mă, așa sunt eu, sincer.
ENACHE: Și eu sunt sincer. Deci, să știi că nu-ți dau nici un ban zestre!
MIHALACHE CRAIDONU: Cine ți-a cerut zestre, creștinu’ lu’ Dumnezeu?
 128

ENACHE (răutăcios): Lasă, că știu eu cum sunteți voi, ginerii. La început nu cereți nimic, fiindcă vă
place fata; și dupe ce se mai învechește sita, începeți a băga de seamă că socrul nu v-a dat una, nu v-a
dat alta și, încetul cu-ncetul, nici nevasta nu vă mai place. Vi se pare chiar o pacoste la ușa voastră. Și
apoi, eu mai știu ceva.
MIHALACHE CRAIDONU: Ce?
ENACHE: Știu că ești șiret. Crezi că mă prefac și că duc trai de calic de frica hoților, dar că am la
fiecare picior de pat îngropată câte o ulcică cu aur.
MIHALACHE CRAIDONU (rîzând cu poftă): Mai știi, drăcia dracului !
ENACHE (supărat). Ei, vezi, nu ți-am spus eu că rîzi de mine? (se aud bocănituri, ca și când cineva
sapă cu târnăcopul. Enache începe să tremure și se bate cu pumnii în cap.) Vai de mine, Sfinte
Spiridoane! Maică Precistă! Ce se aude? Ce sună a fier? (Vrea să fugă).
MIHALACHE CRAIDONU (oprindu-l de haină): Stai, bre, omule, ce te-ai speriat? Eu am pus oamenii
să desfunde niște țelină lângă dumneata aci. Stai că nu dau Tătarii!
ENACHE: (lovind pe Craidon cu bățul): Ce mă-ntinzi așa? Ce, vrei să-mi spinteci singura țoală pe care
o am și eu? Și-apoi ține seama c- o am de la răposatul tatăl mieu, Dumnezeu să-l ierte.
MIHALACHE CRAIDONU: Lasă că-ți fac eu, una, de nuntă.
ENACHE (zgâind ochiul drept): Da, da, să-mi scoți ochii pe urmă că m-ai scos din izână! Mulțumesc
de bunătate!
MIHALACHE CRAIDONU: Vezi ce om ești? Vezi ce darnic ești la....
ENACHE (luîndu-i vorba): Nu sunt darnic! Și să vreau să fiu, n-am cu ce!
MIHALACHE CRAIDONU: Hei, lasă glumele, și dă-mi fata!
ENACHE: Ți-o dau!
MIHALACHE CRAIDONU (dând mâna) Amin!
ENACHE: Fără zestre !
MIHALACHE CRAIDONU: Fără zestre.
ENACHE: Nici o lescae!
MIHALACHE CRAIDONU: Bine!
ENACHE: Dacă-i așa, mâine începem pregătirile!
MIHALACHE CRAIDONU: Mă duc să-i spun și eu soru-mei! (iese)

SCENA VIII.
ENACHE COCOLOȘ -STANCA.
 129

ENACHE: (deschizând ușa) Stancă, Stancă, n-auzi, fă, zgripțuroaico!

STANCA (vine gâfâind): Ce mai ai cu mine? Nu mă lași să-mi văd de treabă? M-a pus Domnișoara să
curăț la fulgi.
ENACHE: Ce fulgi? Vino-ncoace afurisito, să te judec nițel.
STANCA: (aparte) Judecate-ar Nichipercea !
ENACHE: (ciocănind-o cu bățul): Cine te-a pus, fa, să umpli mahalaua, că vreau să-mi mărit fata?
STANCA: Doamne, Maică Precistă ! Dar ce vrei să albească la ușa dumitale?
ENACHE: Dar n-am zestre să-i dau, nebuno!
STANCA: Fata Dumitale, Domnule, n-are nevoe de zestre.
ENACHE: Cum n-are nevoe?
STANCA (șireată) Domnișoara, Domnule, nu joacă cărți, nu merge la jour fix, nu dă nimic la
croitoreasă, știe să gătească, să spele, să primenească, ....
ENACHE: Ei, și?
STANCA Asta e zestrea cea mai frumoasă pentru o fată.
ENACHE: Ei, atuncea, o mărit!
STANCA (fugind și frecându-și mâinile) Hi, ce bine-mi pare! Săraca, Domnișoara, scapă de dracu! Hi,
mă duc să-i spun. Și pe cine ia, Domnule? Hi, hi, hi!
ENACHE (dându-i câteva bastoane): Ho, nebuna dracului! Ce ai înebunit?
STANCA (neținând cont): Pe cine ia, Domnule?
ENACHE: Pe cine, pe cine! Pe vecinul Mihalache!
STANCA (holbând ochii): Aoleu! Pe Craidonu?
ENACHE: Ce? Ce vrei să zici? (amenințând-o): Mihalache Craidonu e bogat. Da, e bogat și de neam
mare. Tu să te duci să regulezi casa, să mături bătătura în dos, să culegi livănțică și pelin, și să presari
pe jos.
STANCA Pentru ce, Domnule?
ENACHE: Să moară puricii, nebuno!
STANCA Păi vine cineva?
ENACHE: Vine, se-nțelege că vine. Vine ginerele și cu soră-sa Eufimia, să aranjem cele de regulă.
STANCA Păi n-au nici pe ce ședea, Domnule!
ENACHE: Aduni pelin mult și-l faci grămadă. Spui și tu că scaunele le-am dat la reparat.
STANCA ( pufnește-n rîs).
 130

ENACHE: (ciocnind-o). Să nu rîzi că te ia dracu! Să faci cum zic eu! Acuma ieu mă duc din nou la
primărie, să-mi iau ajutorul, poate că am noroc să găsesc pe primar (iese spre târg).

SCENA IX
STANCA-singură-
Vai de mine și de mine, ce să mă fac? Cum să scot cămașa? Cocoloș își mărită fata și el nu știe
că fata a feștelit-o!57 Cum o să mai ascundem acuma ce-am ascuns de-atâtea luni de zile? Eu o să culeg
levănțică și busuioc, că busuiocul, cică, e bun la noroc! (iese, intrând repede în casă la Enache).
Cortina.

ACTUL II
( Acelaș decor).
SBÂRLEA-servitorul lui Mihalache Craidonu-, patru lăutari, și doi bucătari.

SBÂRLEA (cu un coș mare cu târgueli și două damigene cu vin): După ce stăpânu-meu a făcut
târguelile astea, v-a tocmit pe voi și mi-a dat poruncă să-mpart tot pe din două !
LĂUTARUL I: Na-ți-o; dar pe noi cum ne-mparți în două?
SBÂRLEA: Foarte bine; tu și cu țambalistul 58 mergeți la noi; iar flautistul și o vioară rămân la Moș
Enache.
LĂUTARUL II: Păi p-a cui fată o ia mă, stăpână-tău?
SBÂRLEA: Pe-a lui Cocoloș. De-aia mi-a și poruncit stăpânu-meu să duc târguelile, jumătate la el și
jumătate la noi, fiindcă dupe logodnă, stăpânu-meu vrea să-ntinză cheful la noi până la ziuă.
BUCĂTARUL I : Cu tovarășii de chef?
BUCĂTARUL III: Dar bine mă, Sbârleo, Cocoloș n-a avut și el atâtea parale cât să cumpere niște
târgueli pentru o logodnă?
SBÂRLEA Fraților, de când maica m-a făcut, n-am văzut un zgârcit mai mare ca ăsta.
BUCĂTARUL I: Cum, dracu’ mă?

57
Altă versiune: i-a feștelit iacaua, expr. ne mai folosită azi.
58
În original, țimbalistul.
 131

SBÂRLEA Ascultați numai! De dimineață până seara se duce de 4 ori la schitul din pădure și se roagă
la icoana sfintei Vineri să-i ajute împotriva dujmanilor. Când se întoarce acasă, se uită întâi la coșul
casei.
TOȚI: De ce?
SBÂRLEA Ca nu cumva să iasă fum. Și de s-o-ntâmpla să vadă fum, fuge ca un zmintit în casă și ia la
bătae pe amărâta aia de babă de o are servitoare.
BUCĂTARUL I : Mai ține și servitoare?
SBÂRLEA O mătușoaică, un fel de edeck, fără nici o simbrie, care se hărăne mai mult cu răbdări.
(rîde) Dar să-l vedeți când se culcă.
TOȚI: Ce dracu’ mai face?
SBÂRLEA: Își pune la gură o bășică de bou.
TOȚI: Pentru ce?
SBÂRLEA: Ca să nu piarză din căldură, când răsuflă.
TOȚI: Asta n-am mai auzit-o.
SBÂRLEA: Când se spală pe ochi, plânge.
TOȚI: De ce?
SBÂRLEA După apa care o risipește.
LĂUTARUL I: De la ăsta nu mai vedem noi bacșiși.
SBÂRLEA. Ce face? Și sărăcia dacă i-ai cere-o, te ia la ciomăgeală. Când îi tae fie-sa unghiile, i le
adună într-o ulcică.
TOȚI: De ce ?
BUCĂTARUL I : Fugi, mă, că rîzi de noi.
SBÂRLEA Să mă usuc ca Crucea dacă minț. Cică dacă le-ar arunca, ar fi rău de pagubă.
BUCĂTARUL I: Atunci, ăsta e chiar sgârcenia în carne și oase.
SBÂRLEA: Într-o zi, un uliu i-a șterpelit un pui de găină. Dupe ce l-a jelit până seara și toată noaptea,
a doua zi s-a dus până-n ziuă la judecătorie, să dea pe uliu în judecată.
BUCĂTARUL I: Ce-o fi mai rîs, judecătorul!
SBÂRLEA Da, ce să vă mai spui, că până mâine n-aș mai isprăvi, dar n-am vreme de prostii. Ia,
spuneți, care din voi amândoi e bucătar mai meșter?
BUCĂTARUL I : Eu îți fac lapte din piatră.
BUCĂTARUL II: Eu îți fac carne din vacă!
BUCĂTARUL I: Tu ești dat dracului, faci ( arată că trage la stânga)
 132

BUCĂTARUL II (dându-i un ghiont) Să nu mănânci borș! Ce vrei să-ți fac boiangerie la nas?
SBÂRLEA Așa, mă, vere ! De ăștia-mi sunteți?
BUCĂTARUL I: Domnule, eu sunt așa cum mă vezi.
BUCĂTARUL II: Adică bucătar de ocazie.
BUCĂTARUL I: (dându-i o palmă): Tu rîzi, mă? Tu, care gătești o zi pe săptămână și șase freci
țimentul la poliție?
BUCĂTARUL II: Ți-aș arăta eu, ție, dar mi-e rușine de oamenii ăștia.
SBÂRLEA Ia, vedeți, să nu vă umflu eu p-amândoi. Uite, asta vă strică pe voi (face semnul băuturii).
Mă; ce mai tura-vura: tu mergi la Cocoloș cu un viorist și cu flangiul; ăilalți, mergeți la noi, ați înțeles?
BUCĂTARUL I: Dacă știam, mă lipsiam! Cum dracu’ mă potriviși așa, mă vere? Eu crez că o să
răgușesc cerând, până ce Sgârie-Brânză- ăla de Cocoloș să mi dea ce-mi trebue!
SBÂRLEA Vezi ce-al dracului e rumânul?
BUCĂTARUL I: De ce ?
SBÂRLEA De ce ? Fiindcă mai întâi la el n-o să fie mare brânză de făcut, deci mai puțină bătae de cap.
Al doilea, fiindcă ăla are numai cioburi de pământ; deci, puțină grije că o să plătești oalele sparte. La
noi, verișcane, vase de aramă, veselă de piatră, tacâmuri de argint, pahare de cleștar și multe alte
mărunțișuri, de va fi vai și-amar de bucătarul nătărău.
BUCĂTARUL II :(bătând pe umăr pe primul): Fiecare cu norocul lui, vere.
BUCĂTARUL I: (supărat): Du-te dracului ! Așa noroc să fie la tine! Eu unul, îmi iau vasele și plec.
(Vrea să plece. Sbârlea se opune, o ceartă începe)
SCENA II
Aceiași, STANCA:
STANCA: Cine se tot ceartă, acia?
SBÂRLEA: Iaca, noi.
STANCA: Că n-ăți fi ‘nebunit să vă certați la ușa noastră. Ce vreți, să sculați pe boer?
TOȚI (rîzând) : Hă, hă, hă ! Boerul Cocoloș.
STANCA: (Ciocănind pe Sbârlea) Lasă gura, mă, golane!
SBÂRLEA: Ia nu mă golăni, acilea și ia-ți mai bine doi bucătari și doi lăutari și du-i acasă și dă-le de
lucru; un bucătar și-un ajutor. Luați și coșul ăsta cu târgueli și o damigeană de vin ! Țuică, îmi
închipuesc că aveți și voi, o sticlă.
STANCA: Noi, rachiu? N-am văzut rachiu în casă de când Carpații cei măreți erau ca niște bureți.
SBÂRLEA Dumneata ia ce-ți dau ieu și zii bodeaproste!
 133

STANCA: Bată-te Dumnezeu, păi ce, facem pomană? Și-apoi, în ce să fierbem, măiculiță, bucatele, că
noi n-avem nici un băț de lemn?
BUCĂTARUL I: Gard n-aveți? Dușumele, nu?
STANCA: Ba, de alea este.
BUCĂTARUL II: Păi atunci, ce te mai vaiți de lemne?
STANCA:(exagerat) Ia-mă, Doamne, ce sunteți nemințoși, măiculiță? Când o auzi Domnul vă duceți
dracului cu logodnă cu tot.
SBÂRLEA Hai, hai, cărați-vă și vă apucați de lucru: tăiați puii, spălați carnea, curățați zarzavaturile, să
fie gata tot de așezat la foc. Și, lemne, vă trimet eu, de la Mihalache Craidonu!
STANCA: (jucând tontoroiul): Ce mi-auziră urechile? Pui, miel, zarzavaturi, vin? În casa noastră,
atâtea bunătăți? Hai, maică, hai înăuntru! (Îi împinge grăbită, de la spate pe lăutari, bucătari, cu totul).
SCENA III

SBÂRLEA: Așteptați până vin eu.

(Singur, dupe ce trimite pe ceilalți la Mihalache Craidonu în casă): Știi că e lucru’dracului să ai
logodnă? D-apoi la nuntă? Câtă răspundere pe capul unui om! (Scoate tabacherea). Răbdare, vere, și
tutun- calitatea I-a, furat de la stăpân. Aoleu, și ce am de curățit și de dereticat în urmă! ( gândindu-se)
Hm! Ca să nu se facă prea mare murdalâc 59 am să pui să gătească în fundul curții și să cărăm bucatele
pe tăvi. Nițel mai greu o s-o duc cu băutura; dar nu e prost Sbârlea: trage vinul tot la sticle și le trimite
cu număr! (vesel, chiuind)
Și-am să trag un chef, băete, să se ducă vestea
Am și lăutari, și fete, asta e povestea!
Dacă-n cer e vin și fete / Și un “Lae Chiorul”
Vieții ăștia, măi, băete / Îi trag cu piciorul!(bis)
(Joacă de unul singur, cântând înainte.(note muzicale, pag. 357).

SCENA IV
SBÂRLEA-ENACHE COCOLOȘ
ENACHE (La vederea lui Sbârlea, se închină și scuipă). Piei, drace! Ce-mi văzură ochii? Ce ți-e mă,
deșuchiatule? Ce, joci pe dinaintea casei mele? Pungașule, tâlharule (Îi trage ciomege).
SBÂRLEA Da’ ce-ai cu mine, jupâne? Ce, și drumul e-al dumitale?

59
Sau murdarlâc, turcism abandonat, folosit în Oltenia până spre 1950: murdărie, murdar, cuv. Turc.
 134

ENACHE: E al meu, să știi că-i al meu. Eu plătesc la primărie, nu tu. Și aerul e-al meu, și stelele,
deasupra casei mele, ale mele sunt.
SBÂRLEA (cu hohot): Vai de mine.
ENACHE: (ciomăgindu-l): Nu rîde, măgarule, deșuchiatule!
SBÂRLEA: Iartă-mă, jupâne, dar n-am vrut să te supăr. (Periindu-l): Bre, bre, bre; dar ce fercheș ești
azi!
ENACHE COCOLOȘ (răutăcios): Du-te dracului.
SBÂRLEA Păi, de ce, jupâne? (lingușitor): D-aia țiu eu la dumneata? Știi că te iubesc ca pe tata
(bâzâind), Dumnezeu să-l ierte.
ENACHE COCOLOȘ: Nu mai bâzâi, că era mai deșuchiat ca tine.
SBÂRLEA: Lasă vorba aia, jupâne. Ce târguiși pentru nuntă?
ENACHE COCOLOȘ: Nimic, ce să târguesc? Eu am bani? Ce, eu sunt stăpână-tău? Am încercat să iau
pește și era mai sărat prețul ca peștele!
SBÂRLEA (rîde cu hohote) Păi, dumneata cu pește sărat vrei să faci nuntă?
ENACHE COCOLOȘ: Da, da, cu pește. Peștele e ușor la stomach, eu n-am bani, eu nu sunt Craidon.
SBÂRLEA: Ia și dumneata o țâră carne, o pasăre, două.
ENACHE COCOLOȘ: Eu nu mănânc carne, fiindcă sunt oprit de Doctor. Și-apoi, eu mi-am făcut
socoteala. Dacă într-o zi cheltuesc cât într-o lună, pentru ca să petreacă nebunii, câte luni trebue să rabd
eu în urmă? Nu; eu vreau să-mi mărit fata fără cheltuială. Cui îi place ! Uite, eu luai o lumânărică și
floricele, și mă duc s-aprind la Sfântul Nicolae, sprijinitorul fetelor sărace.
SBÂRLEA (aparte) Să dea Dumnezeu să n-ai nici o lumânare la moarte!
ENACHE COCOLOȘ (lovindu-l) : Cum ai zis? Să mă ia moartea? Ce câștigi tu, mă, dacă mor ieu?
Crezi că ai să găsești bani dupe mine? Nu las nimic dupe moartea mea. Nimic; fiindcă n-am fost
vrednic să strâng. Am fost prea cheltuitor. Uite, și adineauri, dădui un leu la o fântână.
SBÂRLEA Și nu ți-a fost frică să nu te calicești?
ENACHE COCOLOȘ (lovindu-l): Du-te, dracului, cobe! (Deodată, în casă la Enache se aud cântece,
chiote, tămbălău).
ENACHE (speriat):Ce? Aiurez? Sunt viu? Nu-i asta, casa mea? Cine a îndrăznit? Țigani în casa mea?
Hoți? (Intră imediat în casă, unde se face liniște)
SBÂRLEA (singur, rîde cu hohot): Dracu’ v-a luat fraților. Vă frânge Cocoloș în ciomege.
ENACHE (din casă): Ce-ați căutat aici, tâlharilor? Scorpia dracului! Banii mei! Eșiți afară! Nu, să nu
ieșiți! Să vină poliția (iese cu ei în ciomege). Să nu plece nimeni! Să stați aici, tâlharilor! Banii mei!
 135

SCENA V
BUCĂTARUL I: Săriți, oameni buni!
STANCA: Săriți, lume!
LĂUTARUL I: Nu mai da, jupâne, că-mi spargi dibla și ocna te mănâncă
ENACHE COCOLOȘ: Hoții dracului, aici vă-ngrop. Stați să vă dau numele pe mâna poliției.
BUCĂTARUL I: Pentru ce?
ENACHE COCOLOȘ: Pentru ce? Pentru cuțitul ăla din mâna ta, banditule.
BUCĂTARUL I : Cuțitul ăsta e-al meu, jupâne.
ENACHE COCOLOȘ: Așa e, uitasem că eu n-am cuțit. (furios) Dar ce căutați în casa mea,
derbedeilor? (îi ia din nou la snopeală și strigă):Să nu plecați, să stați pe loc, că vă bag în ocnă
BUCĂTARUL II: Noi am fost aduși să gătim pentru logodnă.
ENACHE COCOLOȘ: Ce să gătiți? Eu nu gătesc nimic. Eu, la invitații mei le dau mâncare negătită.
BUCĂTARUL II: Hai, mă-ncolo, dacă e vorba așa !
LĂUTARUL I: Și noi, tot așa ! Dă-ne voie, mânca-te-aș, să ne luăm sculele!
ENACHE COCOLOȘ: Ce scule? Vi le sparg
LĂUTARUL I: (păzindu-și vioara) Ce face? Să rămăi sărac?
ENACHE (ridicând bățul): Un pas să nu faci că-ți crăp capul ! Știu eu cine sunteți voi. Voi, țiganii,
răscoliți cu ochii toată casa omului și, când vă vine bine, îl lăsați sărac, lipit pământului.
LĂUTARUL I: Eu nu sunt țigan, Domnule!
LĂUTARUL II: Și noi nu suntem lăeți, suntem hartiști !
ENACHE COCOLOȘ: (făcând gestul ciordelii): Știu că sunteți hartiști! Duceți-vă dracului, ca pomană.
LĂUTARUL I: Atunci de ce ne oprești, Domnule?
ENACHE COCOLOȘ: Cum de ce? Un pas să nu faceți, până ce nu-mi revizuiesc toată casa, să văz
dacă nu mi-ați furat ceva!
BUCĂTARUL I: Ce să facem, mă ? Să stăm!
ENACHE COCOLOȘ: Drepți ! Mâinile sus și ochii înainte ! Să nu mișce niciunul, că-l strivesc în
ciomege. (După ce-i așază, intră în casa lui,de-a-ndaratele)

SCENA VI
Aceiași, fără ENACHE:
STANCA: (nemișcată) Să-mi credeți mie, măiculiță !
 136

LĂUTARUL I (la fel) Ba să te ia moartea de zgârță, că nu i-ai pus niscai șoricie-n mâncare
STANCA: Ferește-mă, Doamne, ce să intru-n iad?
BUCĂTARUL I: Eu n-aș sta cu nebunu’ ăsta, să știu c-aș muri de foame pe uliță
LĂUTARUL I: Mai bine s-ajung să cânt dupe tranvai !

SCENA VII
Aceiași, Enache Cocoloș
ENACHE COCOLOȘ (intră dandaratelea, ascunzându-și ulcica sub halat): Acuma, puteți intra să vă
luați sculele, să gătiți, să vă dați și peste cap. (Către Stanca, croindu-i una) Du-te și tu, cotoroanța
dracului.
BUCĂTARUL I: Hai, mă, să ne apucăm de gătit pentru logodnă, că ne-a dat omul ăla arvună.
ENACHE COCOLOȘ: Poți găti și pentru pomana lui tată-tău. Mie să nu-mi ceri nimica !
LĂUTARUL I: Dar noi ce facem, jupâne?
ENACHE COCOLOȘ: Voi vă dați pe Olt, cu ăl de v-a trimes ! Mie nu-mi trebue scârțâiturile voastre.
Eu sunt bolnav și sărac. Ce-ar zice lumea, auzind că petrec cu lăutari? (I-amenință cu ciomagul, toți
dau buzna-n casă)
SCENA VIII

ENACHE, (singur după ce s-a uitat pe gaura cheii): Doamne, Maică Precistă, mare smintit e săracul
care-și bagă-n plug cu cei bogați. Cine dracu’ mă punea pe mine să-mi dau pielea pe mâna
Craidonului? Auzi, zice că-mi face onoare! Îmi trimite o droaie de pungași pe cap să mă cotorosească
de tot ce am prin casă. Mi-au scos pungașii din minți și pe bătrânul meu cocoș. Îmi vine să crez că l-au
îmbătat, căci altfel, nu-l găseam râcâind chiar pe locul unde era îngropată ulcica. Râcâia, nemernicul și
bătea din aripi. Așa de grozav m-au apucat furiile, că era gata să-l omor. Dar ce m-am gândit? Dupe
una și alta? Și apoi, frumos îmi șade mie să-mi pui mintea cu un cocoș? Mi-am luat ulcica și l-am dat
dracului cu pungași cu tot! (O pipăe și o giugiulește) Scumpa mea! Inima mea ! Lumina vieții mele!
SCENA IX
ENACHE-MIHALACHE CRAIDONU
MIHALACHE CRAIDONU (glumeț): Bună ziua tată-socrule. Dar ce văd? Ești vesel? (Vrea să-l
mângâe)
ENACHE COCOLOȘ: (dându-i peste mână) Nu m-atinge, nu merit.
MIHALACHE CRAIDONU: Eu, un ticălos de flăcău unguresc și Dumneata, om....
 137

ENACHE COCOLOȘ: (aparte) Ori a văzut-o, ori a auzit ceva! (tare) Spune, rogu-te, ce ai auzit? Ce ai
văzut? Vezi, omul la necaz zice multe.
MIHALACHE CRAIDONU: Vin din târg. Împărtăși și prietenilor vestea cea nouă. Toți îmi laudă fata
dumitale, zicându-mi că fac un pas plin de noroc.
ENACHE COCOLOȘ: Norocul e al fetii și nu al dumitale
MIHALACHE CRAIDONU: Ba eu cred că toți bogații ar trebui să facă precum fac eu.
ENACHE COCOLOȘ: Adică cum?
MIHALACHE CRAIDONU: Să-și ia fete fără zestre.
ENACHE COCOLOȘ: Da, da, fără zestre.
MIHALACHE CRAIDONU: Familia ar fi mai unită, pretențiile mai mici și bogații nu s-ar mai pizmui
atâta. Și apoi și femeia ar avea mai mult respect pentru bărbat.
ENACHE COCOLOȘ: Și dragoste, chiar.
MIHALACHE CRAIDONU: Dragostea nu se cumpără, bătrânule prietin ! Dar respectul, deopotrivă e-
ndeajuns pentru buna creștere a copiilor. Fetele bogate să-și caute bărbați săraci, dar vrednici și onești,
care să nu considere venitul femeii un drept, ci un dar de la Dumnezeu.
ENACHE COCOLOȘ: De aur ți-e cuvântul ! Zău, n-am știut că ai așa minte.
MIHALACHE CRAIDONU: Câteodată catârii sunt mai de preț decât caii.
ENACHE COCOLOȘ: Ministru te-aș face peste visteria statului.
MIHALACHE CRAIDONU: Femeia de azi nu se mai mulțumește să aibă-n șuri trăsuri cu perne
moi /(începe să cânte, tip cuplet): Plătite noi
Nici cai / Să zboare la rai
Azi, caii merg prea-ncet / Deci vor Chevrolet
Ori Ford, ori Buick/ Ori Fiat: fic, fic.60
ENACHE COCOLOȘ: (rîzând) Ce șugubăț ai devenit!61
MIHALACHE CRAIDONU: (continuă cântând): De cum te scoli, pân’te culci, /trebue să-i scoți în
brânci: pe croitori, pe coafeori/, droghiști, dantiști, marchante/ cari de cari mai galante/ și cer și cer / de
te iei cu mâinile de păr/.
De unde să plătești? Ori cât de bogat ai fi! Azi vremurile sunt grele:
(Cuplet): Carnea se scumpește / E greu să trăești
60
Automobilul lui Louis Chevrolet construit în 1911 în Michigan în concurență cu Ford Model T cu numele de Chevrolet
Classic Six a apărut pe străzile Rîmnicului ca și Fordul și celelalte amintite aici, deja în timpul războiului prim, al
ocupației și desigur în anii de după război,anii 1920, ultimele modele....n.n. Popian preia ironiile și conversațiile comune
din oraș, transpunându-le în piesa lui Plautus.
61
O altă versiune: ce chiznovat ești !
 138

Dai un pol pe-o fleică / Și tot n-o găsești

Bieți, funcționarii / Mult mă mir de ei
Cum pot face față / La -ale lor femei.
ENACHE COCOLOȘ: (cântă și el în cuplet, caraghios,): Ar trebui o taxă /Uite-așa, plocon
Pe pudre, parfumuri, /Pe odicolon.
Ciorapi de mătase / Pe tocuri de-un cot
Și pe roșul care / Îl tot dau pe bot!
MIHALACHE CRAIDONU: Da, da, asta te așteaptă, dacă te însori cu o femeie care are zestre mare
ENACHE: Cu câtă mulțumire ți-am sorbit vorbele din gură, dragul meu ginere
MIHALACHE CRAIDONU: Mă bucur că te văd așa de voios pentru ziua atât de însemnată ce
așteptăm
ENACHE: Scumpul meu, bună înfățișare ți-o dă averea ; dar eu, care n-am acasă altă avere decât
conștiința că sunt om sărac !
MIHALACHE CRAIDONU: Ceva ai! Și să dea Dumnezeu să mai ai!
ENACHE: Ei, vezi, asta nu-mi place. De ce-ți bați joc de mine?
MIHALACHE CRAIDONU: Cum?
ENACHE COCOLOȘ: Ai zis că am ceva. Asta nu e bătae de joc? Eu n-am nimic. Vezi? D’aia mi-ai
împănat casa cu pungași. Mi-ai trimes niște probe de bucătari și lăutari de-mi trebuie încă o pereche de
ochi la ceafă, ca să mă păzesc de ei.
MIHALACHE CRAIDONU: Târgueli, au adus din destul? Eu știu că am trimes și miel și păsări și vin.
ENACHE COCOLOȘ: Miel? De când sunt, n-am văzut o jigodie mai slabă ca mielul ce mi-ai trimes.
N-ai decât să-l pui în dreptul soarelui și vezi în el toate măruntaele.
MIHALACHE CRAIDONU: Glumești, știu că glumești.
ENACHE COCOLOȘ : Nu glumesc. I-oi fi trimis pe derbedeii dumitale de servitori să-ți cumpere miel
mare si gras și ei au luat la sfert de preț unu slab și mic ca un șoricel….iar restu banilor l-au băut…
MIHALACHE CRAIDONU: (rîzând): Hai la mine, mai bine să gustăm vinul.
ENACHE COCOLOȘ: Eu n-am voie să beau decât apă.
MIHALACHE CRAIDONU: (luîndu-l de umăr, cântă): Când te-apucă dor de ducă /Dupe lumi streine
Lasă totul și te-apucă / De băut, mai bine.
Hai să bem, că viața-i scurtă / Rari, zilele bune /
Hai să bem să te fac turtă / Sună, măi, din strune.62

62
Cântece cunoscute la vremea aceea. Cânta și publicul din sală și ilaritatea și succesul erau asigurate.n.n.
 139

(Lăutarii ies toți din case, cântecul se repetă, degenerează în horă de mână. Enache refuză să joace,
dar toți îl întind și-l forțează. El joacă caraghios)

Cortina.

ACTUL III
Acelaș decor
Scena I
SMARANDACHE-STANCA.
SMARANDACHE: (servitor la Chefliu, îmbrăcat țărănește) Drumul drept al unui servitor cumsecade,
așa cum vreau eu să fiu, e să n-aducă zăbavă, nici supărare stăpânului.
STANCA: Dacă și stăpânul e cumsecade
SMARANDACHE: Stăpânu-meu mă îngrijește ca pe el însuși; de aceea, și eu, nici în somn nu uit că-i
sunt servitor.
STANCA: Apoi, așa, eu cred că nici moartă n-am să uit pe Cocoloș
SMARANDACHE: Uite, stăpânul meu acuma a a alunicat pe prăpastia dragostii.
STANCA: Copiii când învață să –noate, au nevoie să se pună cu pieptul între două bășici umflate sau
două tiogi63, ca să nu se dea la fund.
SMARANDACHE: Și eu am să mă fac colac de salvare pentru ca să nu se înece stăpânu-meu în marea
dragostei. Dar mai bine i-ai da dumneata tingile stăpâne-tu
STANCA: (lovindu-l peste gură) Hai, te cară, lingăule.
SMARANDACHE: Așa? atunci las’ pe mine. Învârtesc eu, șurupul, să-ți placă și ție, mătușoaico! (Se
aude Cocoloș).
STANCA: Haidi, m-a bătut Dumnezeu. Auzi? Vine !
SMARANDACHE: Eu m-ascund colea dupe biserică64 să văz ce mai zice.

SCENA II
ENACHE (ieșind din biserică) Maică, Sfântă Vineri, numai tu singură ai văzut unde mi-am pus biata
mea ulcică și numai tu ai putea să spui cuiva. Să nu mă trădezi, făcătoareo de minuni, că-ți fac o icoană

63
Mold. tioc în Vâlcea devenise tiog de la croatul tok, ar fi un fel de cutie lunguiață, în acest caz colac de salvare
primitiv.Regizorul poate găsi expresii la zi care să înlocuiască aceste expresii depășite.n.n
64
Biserica Cuvioasa din centrul Rîmnicului. Deci casele cu mica piață din scenă ar fi putut fi la întâlnirea străzii Mihai
Bravu cu str. Traian, dintr-un Rîmnic care nu mai există.
 140

poleită cu aur (lovindu-se peste gură) asta, cu argint. Să nu grăesc într-un ceas rău, frumoasă afacere ar
mai face, cine ar găsi o așa ulcică.(îngenunche cu fața la biserică). Maică, Cuviosă Paraschivo, să nu
faci cumva să mă spui. Veghează Prea Sfânto, și-ți aduc o lumânare de-un stânjen. (Face trei metanii și
iese).
SCENA III
SMARANDACHE: Doamne, Dumnezeule, ce-mi auziră urechile! Cocoloș și-a ascuns banii în biserică.
Mă duc înăuntru să răscolesc în toate părțile și trebue s-o găsesc. (Se închină). Maică Sfântă Vineri, de
voi găsi-o, îți fac o fântână la o răspântie, să se adape cei însetați.

SCENA IV
ENACHE (întorcându-se gâfâind): Cum porni de-aicea, îmi cântă cucul în stânga. Deodată inima-mi
zvâcni în coșul pieptului, de credeam că-mi iese pe gură. Și alergai într-un suflet la ulcică.
(Intră fuga în biserică. După câteva clipe începe a răcni și a lovi cu toiagul pe Smarandache, care
țipă de ridică biserica în sus.Ambii es din biserică).

SCENA V
ENACHE- SMARANDACHE
ENACHE (lovind): Stai, câine, trimes de duhurile necurate! De unde răsăriși ca din pământ, de auziși
toată jelania mea către sfânta Vineri? S-a isprăvit cu tine, tâlharule ! Pe Sfântul Haralambie de nu te
usuc în bătae.
SMARANDACHE: Ce ți-e mă, moșule?
ENACHE: Ce mi-e mie? Ce ți-e ție! Ce-ai căutat în biserică?
SMARANDACHE: Mă dusei să dau un acatist la Sf. Vineri!
ENACHE: (lovindu-l) Acatist? Na, acatist!
SMARANDACHE: Nu da, moșule, că te dau în judecată
ENACHE: Tu, hoțule?
SMARANDACHE: Pe ce mă faci hoț, jupâne ? Ce ți-am furat?
ENACHE: (amenințându-l) Știi tu ce ! Dă-l încoace !
SMARANDACHE: Ce să-ți dau?
ENACHE: Ai vrea să afli, pungașule! Ce mi-ai furat, aia să-mi dai !
SMARANDACHE: Să mă trăznească Sfântu’, de ți-am furat ceva
ENACHE: (ciocnindu-l) Pune-o jos!
 141

SMARANDACHE: Se vede că ești țignit.

ENACHE: Mâinile sus !
SMARANDACHE (ridică ambele mâini)
ENACHE: Și p-ailaltă!
SMARANDACHE (rîde): Nu spui eu că ești nebun?
ENACHE: Hoții au 100 de mâini, și la fiecare mână o mie de gheare. Hai, dezbracă-te de cămașe.
SMARANDACHE: Ce, vrei să rămân despuiat? Caută-mă!
ENACHE (dupe ce-l caută ce de-amănuntul): Cască gura!
SMARANDACHE: (cască gura și scoate limba).
ENACHE (ciocnindu-l) Nu rîde de mine că te ia dracu’
SMARANDACHE: Cum să nu rîd dacă mă cauți în gură?
ENACHE: Dacă-aș putea, te- ași căuta și-n burtă, banditule!
SMARANDACHE: Hai să mergem la raze!
ENACHE: N-am bani, dar am să-ți spintec burta.
SMARANDACHE: (fugind) Aoleu, săriți oameni buni, săriți.
ENACHE: (rugător) Stai, tinere, să nu fugi, că nu te tai. Stai te rog să ne-nțelegem omenește. Stai, nu-ți
bate joc de un bătrân neputincios. Dă-mi-o !
SMARANDACHE: Nu mă căutași și-n gură?
ENACHE: Atunci, dar, spune!
SMARANDACHE: Ce să-ți spun?
ENACHE: Pe cel care mi-a furat-o.
SMARANDACHE: N-am văzut pe nimeni furând nimica.
ENACHE (plângând): Uite, vezi? Acuma pungașul ălălalt cotrobăește prin biserică dupe ea. Dacă mă
duc dupe el, te scap pe tine.
SMARANDACHE: Du-te moșule, unde vrei, și eu nu mă mișc de-aicea nici până deseară, numai să nu
crezi că ți-am furat ceva.
ENACHE: Te rog să nu fugi. (Vrea să iasă, dar se răzgândește, se înapoiază și leagă la ochi pe
Smarandache cu o bazma). Așa ! (intră în biserică)65.

SCENA VI

65
Subliniat aici respectul pentru bătrân, chiar dacă și aiurit, ca și pentru cei mai mari, ierarhic vorbind, în vechea
Românie, de neconceput astăzi.n.n.
 142

SMARANDACHE (singur): Să-ți pui mintea cu ăsta, intri-n ocnă, dar să mă ia dracu’ de nu i-o coc eu.
Știu că acuma el își duce comoara în alt loc, dar nici eu nu sunt prost. Am să mă țin de el ca umbra și
ulcica tot a mea are să fie. (Ușa bisericii se deschide încet și apare Cocoloș cu ulcica sub antiriu)
SCENA VII
ENACHE: Acuma poți să te duci dracului!
SMARANDACHE: Cu tulpan cu tot?
ENACHE: Nu, tulpanul e al fetii mele și fata mea e săracă.
SMARANDACHE: (îl scoate de la ochi și-l aruncă jos): Dar ce ai sub antiriu, jupâne?
ENACHE (croindu-l mereu): Ce am ? Uite ce am (dă). Du-te dracului ! Ce, am să-ți dau eu ție
socoteală? (Îl duce lovindu-l până ies spre pădure)66.
SCENA VIII.
ENACHE (singur): Mă-ncrezui și eu în Sfânta Vineri. Dar ce să te aștepți de la o muiere? De nu-mi
cânta cucu-n stânga, rămâneam sărac. (către Sfânta Vineri): Nu-ți mai fac nici o icoană și nu-ți mai
aduc nici un muc de lumânare: Uite-așa, zgârță bătrână ce ești! Of, de-aș întâlni acuma pe cuculețul
care mi-a cântat în stânga, l-aș cinsti cu un ciocan de rachiu.
(Gândindu-se) E vorba, unde ascund eu ulcica? (Caută cu ochi cercetători, apoi ca inspirat) Ha!.... la
peștera “dracului”!?67 Am auzit eu că acolo au mai dus și alții comori și până azi nimenia nu le-a dat de
rost. Drept acolo mă duc, și o încredințez lui Scaraoschi. (iese spre pădure)
SCENA IX
SMARANDACHE (singur, ieșind de dupe un pom, tiptil) Și eu, dupe el. Nici mort nu mă las, până nu-l
prind unde-și ascunde aurul. Îmi va plăti scump ciomegele ce mi-a cărat pe gratis, odinioară. De la un
zgârcit ca ăsta nu e păcat să-i furi chiar cămașa de pe el (iese).

CORTINA

ACTUL IV
(Acelaș decor)

SCENA I

66
Spre Capela.
67
Sigur nu este vorba despre Peștera Cheii sau Lacul Verde. Ci despre vreo ascunzătoare la poalele Capelei. Aluzia este si
la peștera Sf. Grigore din Bistrița, faimoasă (pe nedrept) pentru comorile ascunse de către haiduci si călugări, drept pentru
care diferiți borfași au descins acolo făcând gropi inutile, fără rezultat.Securitatea PCR inclusă. N.n.
 143

Matache Chefliu- Eufimia, mama lui.

MATACHE (vine cântând), (vezi notele)
Mamă mamă, dragă mamă,/ Dorul mă topește
Eu n-am foame, n-am odină / Somnul nu-mi tihnește...
Mamă, mamă, dragă mamă / Inima-mi se zbate,
Și ficații-mi se dumică / Maică, ce păcate!
EUFIMIA: Păcatele tele! Te ții numai de chefuri, nu te apuci de nimica și te mai miri că n-ai odihnă.
CHEFLIU: Las-o-moartă68, Măicuța mea și vorbește cu unchiul Mielache să-mi lase fata.
EUFIMIA: Unchi-tău e un zevzec, mai abitir ca tine; dar dacă lucrurile stau cum mi-ai spus, mă duc să-
l bat la cap. (Intră-n casă la Craidon).
SCENA II
CHEFLIU (singur): Bun, asta o să se regleze ușor69, fiincă unchiul ține mult la mama și o s-o asculte.
Dar cu ce fac nuntă? Noi nu suntem chiar așa de bogați ca unchiul Mielache și mama habar n-are de
toate datoriile mele. De pe unde am dat, nu mai pot scoate, ce mă fac? Dracul ăla de Smarandache nu
vine cu nici o veste. Ce e de făcut? Îmi vine câteodată să-l znopesc în bătae, că prea e vorbă lungă și
târâie brâu70. Dar dac-o fi alergând dupe afacerile mele? N-ar fi drept să mă mânii pe el. Atunci, ce
atâta grije? Privește chefliule, la păsările cerului !
(Cântă după melodia “Mai bine-un glonț de pușcă”)71:
La dracu’gânduri negre / Și tu, inimă rea
O clipă este viața / Să profităm de ea.
Și dacă n-am parale / Pe Olt nu mă voi da.
Trăiască veselia / Și scumpa-mi trufanda.
SCENA III
Chefliu –Eufimia
CHEFLIU: Cum, măicuță, nu te-ai dus?
EUFIMIA: Nu-ndrăznesc să mă duc. Trebue să mergi și tu cu mine și să spui lu’ unchi- t-o cum s-
a’ntâmplat!

68
În general, Popian folosește expresia desuetă astăzi ”Las-o încurcată”, prezentă însă în limbaj ca și în literatură până la
ultimul război.
69
În original: să se reguleze ușor.
70
În original: târă brâu.
71
Pare să fie un cuplet al lui C Tănase.
 144

CHEFLIU: Hei, cum s-a’ntâmplat ?! În urma unui chef, ce nu se poate întâmpla? De ce pușcăriile sunt
pline mai mult de derbedei? Nu cheful și orgia fabrică clienți pentru ocnă? Ar fi zadarnic, mamă dragă,
să-mi mai bat gura în fața lui unchiu! Nu e destul dacă află ceeace nu-i cred urechilor?
EUFIMIA: Ce?
CHEFLIU: Că fata lui Cocoloș nu e fecioara din Orleans cum crede el și că eu m-am ….hâhâ.. cu ea? 72
EUFIMIA: Îmi crapă obrazul de rușine.
CHEFLIU: Rușine, ne-rușine, ție trebuia să-ți spun. Oricum, nunta trebue grăbită. Ia-ți inima-n dinți și
du-te de spune lui unchiu’.
EUFIMIA: Deși mi-e foarte greu, totuși, îmi calc pe inimă și mă duc. (iese)

SCENA IV
CHEFLIU- SMARANDACHE
SMARANDACHE: (intră repede cu ulcica-n brațe, fără să vadă pe Chefliu): La o parte! La o parte,
voi, miliardarii Americii, miniștri, regi și împărați! La o parte! Voi nu însemnați nimic pe lângă mine !
(bătând ulcica) Să trăești, Moșule Enache, sgârcitul sgârciților ! Trăiască zgârcenia!
CHEFLIU: (atingându-la ceafă) Ce ți-e mă, nebunule?
SMARANDACHE: Ce mi-e ? (pitind oala) Nu e timpul să-ți spun acuma ! Să știi numai atâta,
stăpâne, că suntem bogați! Cum, să nu mă-ntrebi! Vino dupe mine, că mi-e teamă să nu mă fi văzut
cineva. Haide ! (ies ambii spre oraș).
SCENA V
ENACHE (vine răcnind și urlând ca un câine):
Hoții! Tâlhariii ! Ucigașii! M-au omorât ! Mi-au sfâșiat inima! Ce să mă fac? Unde s-alerg? Sau mai
bine unde să n-alerg? (halucinând) Săriți! Prindeți-l ! Dar pe cine ? Și cine? Nu mai văz! Nu mai simț!
Eu sunt? (se pipăe). Da, parcă eu aș fi! Nu, nu se poate! Eu nu pot fi decât cu oala mea! (urlând):
Comoara mea ! Scumpa mea ! Unde ești? Nu, nu se poate să fiu eu! (Își mușcă o mână) Da, eu sunt!
(Se întoarce spre biserică, în genunchi) Maică, Sfântă Vineri și voi toți, sfinților, ajutați-mi, nu mă
nenorociți! Arată-mi tu, Sfântă Paraschivo, mila săracilor, cine este cel ce m-a furat? (Se ridică,
amenințând cu pumnii, dar pumnii îi cad în jos) Nu! Nu ! N-am dreptul s-o cert! Banii, eu i-am dus la
peștera dracului! Cu el trebue să mă cert! (Se uită în stal- în sală-) Uite, tu ești dracul ! Da, da, ție ți-am
încredințat oala mea ! Ce, rîzi? Cum ? Voi rîdeți? Toți sunteți niște hoți! Da, da! Am să vă spânzur pe
toți! (Obosit, rugător). Hai, spuneți ! Vă rog, în numele lui Dumnezeu, spuneți! Uite, dumneata de

72
În variantă: că fata lui nu e la locul ei.
 145

colo, pari a fi un om aproape cumsecade! Spune-mi, cine este hoțul?! Cine mi-a luat ulcica mea ? Inima
mea, era !
UNUL DIN STAL: Întreabă-l pe dracu’!
ENACHE: Așa e! Dar cine l-a văzut? Dracul suntem noi toți! Vai, nemernicul de mine! ( se sufocă)
Atâta nenorocire n-a căzut pe mine niciodată ! (halucinează, aleargă). Stai! (Își prinde o mână) Stai,
hoțule! Tu trebue să mi-o fi luat ! (Se luptă cu sine) Dă-mi-o că te omor! (răcnind cu turbare) M-ai
furat tu pe mine, care am strâns o viață întreagă? Am să chiem poliția ! Te voi vârî în ocnă ! Nu ! La
spânzurătoare ! (cade cu fața în țărână, gemând amarnic).73

SCENA VI
ENACHE-CHEFLIU
CHEFLIU: (intrând și apucându-l de umăr) Ce ți s-a întâmplat, domnule Enache ?
ENACHE: (ridicându-se teribil și apucându-l de gât): Stai! Tâlharule ! Tu ești ucigașul!
CHEFLIU: (apucându-l puternic de mâini): Dezmeticește-te omule, ce vrei cu mine? (aparte) Să știi c-
a aflat de fie-sa.
ENACHE: (zdrobit): Mai bine se crăpa pământul și mă-nghițea de viu.
CHEFLIU (prefăcut): Și pe mine tot așa!
ENACHE: Nu, nu, pe mine. Eu sunt nenorocit! Tu ești tânăr, băete și nici o durere nu te sugrumă!
CHEFLIU: Ține-ți firea, domnule Enache. Orice durere se repară, dacă vrea Dumnezeu!
ENACHE: (cu o rază de nădejde): Dumnezeu să-l binecuvânteze pe cel care ar putea să m-ajute!
CHEFLIU: Cum am făcut-o, așa o și desfacem!
ENACHE: (răcnind) Ce?
CHEFLIU: Nu pot să mint pe un bătrân, vecin și prietin al familiei noastre de un car de vreme.
ENACHE: Ce rău ți-am făcut ție, și la ai tăi, să rîzi astfel de mine și de copila mea?
CHEFLIU (aparte): Nu spun eu că tot de fie-sa e vorba?
ENACHE: Ce-ai zis?
CHEFLIU: Dragostea m-a’mpins, domnule Enache.
ENACHE: Cum, dragostea?
CHEFLIU: Dupe o noapte de beție!
ENACHE: Ce beție? Asta e crima cea mai mare!
CHEFLIU: Îmi mărturisesc vina și te rog să mă ierți!
73
Era scena nr.1 a Maestrului Popian, ca și cea din Aulularia veritabilă sau din Avarul de Molière, în care era copleșit de
aplauze și urale.n.n.
 146

ENACHE: (lovindu-l cu pumnii): Cum ai îndrăznit să faci una ca asta? Cum te-ai atins de un lucru care
nu era al tău?
CHEFLIU: Cum, necum, palma nu se mai ia înapoi.
ENACHE: (cârpindu-l) Dar se dă înapoi!
CHEFLIU: (rece): Așa a vrut Dumnezeu!
ENACHE: (cârpindu-l) Na, tot Dunmnezeu vrea!
CHEFLIU: Ia, te rog, să nu te-ntinzi prea mult!
ENACHE: Dar tu de ce te-ai întins unde nu trebuia?
CHEFLIU: Spusei că din dragoste.
ENACHE: Va să zică, spurcatule, poate cineva, dupe socoteala ta, să fure, să omoare, să înșele, să facă
orice nelegiuire și să se dezvinovățească, că din dragoste a săvârșit totul. Așa?
CHEFLIU: Dar, dacă mă căesc?
ENACHE: Mie nu-mi folosește căința ta.
CHEFLIU: Dar dacă acuma nu mă pot lipsi de ea?
ENACHE: Cum, fără voia mea?
CHEFLIU: Ba, când vei ști adevărul ai să mi-o dai cu toată voia!
ENACHE: Ba, te târăsc la judecată, să mi-o dai înapoi.
CHEFLIU: Păi, ce ți-am luat?
ENACHE: Nu mă fierbe-n oală seacă: mi-ai luat comoara. Comoara mea.
CHEFLIU: Ba, să mă ia dracu’ dacă ți-am luat ceva.
ENACHE: Cum? Tăgăduești acuma?
CHEFLIU: Nu știu de nici o comoară!
ENACHE: Spune, că ți-o dau jumătate!
CHEFLIU: Asta nu se poate! Cum o s-o tai în două?
ENACHE: Să te trăznească Sfântul.(Vrea să plece).
CHEFLIU: Stai, te rog, Domnule Enache, să te întreb ceva.
ENACHE: Vorbește, dar scurt.
CHEFLIU: Dumneata știi din ce neam mă trag?
ENACHE: Neam de besmetici74, bogați.
CHEFLIU: Dumneata ai o fată?
ENACHE: Și dacă am? E a mea!

74
În original, desmetici
 147

CHEFLIU: Și ai logodit-o cu unchiul meu

ENACHE: Ei, și? Am să-ți dau ție socoteală?
CHEFLIU: Craidonu și-a luat vorba înapoi.
ENACHE: Cum să-și ia vorba înapoi? A aranjat și pentru nuntă.
CHEFLIU: Da, dar nu el, ci eu am păcătuit cu fata dumitale.... Numai că eu nu sunt atât de ticălos ca să
nu caut să spăl o faptă rușinoasă. Te rog, dar, să strici logodna făcută și să-mi dai fata în căsătorie.
ENACHE: Vai, mie ce-mi auziră urechile?
CHEFLIU: Nu te mai văicări și mai bine hotărăște-te și dă-mi-o mai repede! Ce vrei să se ducă vestea?
ENACHE: D-aia nu se mai uita Mihalache Craidonu la mine cu ochi buni! (plângând ca o javră) Ptiu!
Blestematule! Vai, nenorocitul de mine, după o pierdere, acum și asta!
CHEFLIU: Dacă toată viața ai înodat ban pe ban? Mai bine dădeai creștere bună fetii și educație.
ENACHE: (furios) Fir-ai al dracului de pungaș! Te strâng de gât! Îți scot ochii cu ghiarele! Îmi faci tu,
mie, morală? Îi arăt eu, nebunei! (iese furios)

SCENA VI.
CHEFLIU: Te dau eu pe brazdă, că n-ai încotro. (Privind spre pădure) Dar de ce n-o fi venind
Smarandache? Ce dracu’? Nu cumva o fi luat el oala moșului? Zăpăcitul ăla e în stare să facă orice
năzbâtie.
SMARANDACHE: (intrând fuga): Stăpâne, avem o oală plină cu aur.
CHEFLIU: Ssst! Taci, că te aude Cocoloș
SMARANDACHE: Păi veni?
CHEFLIU: Veni, ocărî, mă pălmui, și aum cred că judecă pe biata fie-sa și pe baba Stanca.
SMARANDACHE: Stăpâne, fiindcă te-ai purtat așa frumos cu mine, îți dau oala pe jumătate și te rog
să-mi dai drumul să plec. Vreau și eu să mă-nsor, să-mi înjgheb75 o gospodărioară !
CHEFLIU: Vezi să nu te cuibărești la pușcărie!
SMARANDACHE: Doamne ferește! Dar să știi, Stăpâne, că e rău să fii slugă!
CHEFLIU: N-am ideie!
SMARANDACHE: (bătând palma): Noroc și să-ți ajute Dumnezeu, Stăpâne, să nu fii slugă niciodată!
CHEFLIU: Și ție, să nu-ți ajute Dumnezeu să pleci de la mine, până nu mă-nsor cu domnișoara
Cocoloș.
SMARANDACHE: Amin!

75
În original: să-mi încherb
 148

SCENA VII
Aceiași, ENACHE și MIHALACHE CRAIDONU.
ENACHE (intră tușind): Am auzit tot și nu-mi place să aud încă, cum că sluga e mai isteață ca
stăpânul.
MIHALACHE CRAIDONU: Cu toate astea, se-ntâmplă câteodată.
SMARANDACHE: De mine e vorba, stăpâne?
CHEFLIU: Taci!
ENACHE: Spune, scumpul meu prietin, ce mă fac? Cu ce fac eu nuntă nenorocitei mele de fată? Vai,
vai, de trei ori vai.
CHEFLIU: (ironic, cântă dupe aria “Terente”):
Vai și iar vai / Fără oală nu mai e de trai
Căci cu mia și cu suta / Se scoate din casă sluta
Vai, vai, vai / Nu mai e de trai.
ENACHE: (ridicând bățul) Taci, taci, că te lovesc. Nu mă batjocori. Voi m-ați lăsat sărac.
CHEFLIU și SMARANDACHE: Noi?
ENACHE: Voi, pungașilor. Sunteți buni de legat într-un tei și să vă dea cineva pe gârlă.
CHEFLIU: Cu Minodora-n brațe.
ENACHE: Minodora e săracă, lefteră.
CHEFLIU: Ba e foarte bogată.
ENACHE: (tremurând): Ce? Minodora bogată?
SMARANDACHE: Ba încă cum! (arată sarcina).
ENACHE (lovindu-l): Porcule!
CHEFLIU: Vreau să spun că are o oală!
ENACHE: Oala mea?
SMARANDACHE: Ba a dumneaei!
CHEFLIU: Și încă plină.
SMARANDACHE: Cu aur.
ENACHE: O fi ulcica mea! Spuneți, oameni buni și nu mă mai chinuiți! Cum? Fata mea să mă fure pe
mine?
MIHALACHE CRAIDONU: Stai, frate, stai, domnule Enache! Ștrengarii ăștia rîd de dumneata. Mi-a
spus sora mea, Eufimia, totul.
ENACHE: Cum? Și ea știe de oala mea? Bre, bre, bre, ce familie de pungași!
 149

(Mihalache se miră de răspuns, apoi înțelege că e vorba de altceva).

SMARANDACHE: Eu aduc oala c- o singură condiție.
ENACHE (tremurând de bucurie): Care?
CHEFLIU: Să nu mai dai cu bățul.
ENACHE: Bine.
CHEFLIU: Și încă una.
ENACHE: Care?
CHEFLIU: Să-mi dai pe Minodora de soție.
ENACHE: Amin! (apoi) Dar e logodită cu Dumnealui!
MIHALACHE CRAIDONU: I-o dăruesc!
SMARANDACHE: (aducând oala) Ura! Trăiască mirii!
ENACHE: (nebun de bucurie, o șterge din mâna lui Smarandache și sărutând-o, mângâind-o, o
întoarce pe toate părțile) Draga mea, iubita mea, viața mea; cât am suferit pentru tine! Acum că te am,
te dăruiesc lor! (O dă lui Chefliu, dar i-o ia imediat și o mai sărută) Nimeni să nu facă ce am făcut eu!
(O dă înapoi lui Chefliu care i-o dă să o țină lui Smarandache).
SMARANDACHE: (lui Chefliu): Facem așa cum ne-am înțeles, stăpâne, nu-i așa ?
CHEFLIU: Fără îndoială, băiete și să fim sănătoși !
(La un semn al Craidonului, ies din case Eufimia, Stanca, lăutari, bucătari și se încinge o horă.
Enache joacă caraghios).
CORTINA.
 150

Anul 1929.

SFÂNTA NOAPTE
Dramă religioasă în 4 acte.

1929. R. Vâlcea
Originală.76

PERSOANELE

Irod, împăratul iudeilor

Un centurion roman
Iosif, logodnicul Fecioarei Maria
Maria,(Fecioara)
Gabriel, (Arhanghelul)
Soldatul I (roman)
Soldatul II (roman)

76
N.Autorului: ”Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular și am tipărit-o în 2 ediții, ambele epuizate,(1912 și 1916)”.
(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan și care se numește Nașterea lui Christos. n.n.)
 151

Coridon
Acteon
Miron = păstori.
Baltazar
Melhior
Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca șef beduin, oacheș la chip)
= Magi din răsărit
Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)
Ana
Avdia
Micheia
Osias = cărturari, membri ai Sinedriului
Împărăteasa, soția lui Irod.
Un sclav
O voce
Soldați, arhierei, cor, orchestră, popor.

ACTUL I

Poarta palatului lui Irod, în fund la dreapta. Spre stânga vedem spre Betleemul Iudeii ( în zare).
Corul și orchestra (în depărtare, cântă):

Marșul Regilor, (melodia de G. Bizet)

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înșirat.
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbați viteji și treizeci copii de casă,
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, și-n straie scumpe îmbrăcați erau.
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriți ca niște îngeri
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri adumbriți.
 152

O mândră stea pe regi îi conducea

Pe drumuri lungi, naintea unui staul.
O mândră stea pe regi îi conducea
La ieslea-n care Dumnezeu dormea.
La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ
Se duc smeriți tre regi să se închine
Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, pășesc, și laude smerite-i cânt.
Din sacul lor, aur lucitor, ei scot și-i dau și aur și tămâie
Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viață dătător.

SCENA I

Gabriel: (Cu spadă în mâna dreaptă, c-o floare albă-n mâna stângă)
Sunt Gabriel și Vestitor am fost chiar de la început
Serv credincios lui Jehova de fire Cel neîncăput.
Eu am făcut pe Daniel vedenia ca s-o înțeleagă
Și far i-am stat spre-a-i lumina să scrie cartea sa întreagă.
Și am vestit pe Manoah, că fiu avea-va pe Samson
Cel ce-a ucis pe filisteni, din peștera lui Simeon.
Eu, Anei și lui Ioachim i-am dus întâiul, bucuria
Că din ei, fiică va ieși, și că se va chema Maria.
Iar Zahariei, la altar i-am prezis, tot eu, viitorul
C-așa bătrân, va avea fiu pe Înainte Mergătorul.
La rându-i și Mariei, iară, vestea cea bună-am dus-o eu
Că-n pântece a zămislit pe Fiul drag lui Dumnezeu.
Și dacă astăzi mă cobor din bolta cerului albastru
Este ca lumii să vestesc că-n noaptea asta iese-un astru.
Ce-n raze vii, strălucitoare va colinda întreg pământul
Și se opri-va peste-un staul în care trup va lua Cuvântul.
În noaptea asta se îmbracă întreaga lume-n haină nouă
Și-n suflet picură lumina ca stropii argintii de rouă.
 153

Se prăbuși-vor în țărână toți zeii cei ciopliți în piatră

Căci Mielul se sălășlui-va sus în palat și jos în șatră.
El, orbilor va da lumină și muților le va da gură
Și peste toți împrăștia-va dumnezeiasca lui căldură.
Păstorii zgribuliți de brumă, s-or minuna de-atâta soare
Și regi vestiți călători-vor după steluța lucitoare.
Și-n calea lor vor duce vestea aducătoare de noroc
Pentru-a-ntări cele prezise, din prooroc în prooroc.
Voi, scuturați-vă de patimi, vă îmbrăcați cu înfrățirea
Fiți gata să-l primiți în suflet, căci El v-aduce mântuirea.
De toată grija cea lumească, o clipă să vă lepădați
Și în cântări de bucurie pe Domnul Sfânt să-l lăudați.
(iese)
Scena II
Iosif și Maria (obosiți de tot)
Maria
Să mai cercăm și la poart-asta, să batem, poate ne răspunde
Iosif: De nu vor fi-npietriți și ăștia
Maria: Atuncea, unde mergem, unde ?
Unde-odihnim a noastre trupuri, când toți ne-alungă ca pe câini ?
Și sarcin-asta... și vânt rece... și-o veșnicie până mâini.
Iosif: Vezi, tu, aicea-i mai răcoare decât la noi în Nazaret
Și lumea-i rea...
Maria: Încearcă-a bate; dar, dă mai tare !
Iosif: Ba, încet
Că, iar mă pomenesc c-o slugă că îmi trântește ușa-n nas
De-mi taie pofta de-ospeție.
Maria: Eu, pân-atunci, mai fac popas
Colea, pe treapta asta rece, că-mi tremură cele picioare
Și amețesc, mi-e grea suflarea și trupu-ntreg parcă mă doare.
(Se-așează pe o treaptă de marmură)
Iosif: (ciocănește cu bățul în poartă. Deodată se aud chiuituri înăuntru palatului și cântece de veselie)
 154

O voce (din palat): Mărire ție, Joe, o, Bachus, salve ție !

Tu nobilă matroană, atâta măreție, în jurul tău desfășuri...
Altă voce : Să cânte corul dară
Și jertfe să se-aducă pe sfântul său altar.
(Scandal mare, urale, chiote)
Iosif: (bătând mai tare cu cârja): Nebuni fi-vor oameni-ăștia, ori petrec în astă seară ?

Scena III
Aceiași, un sclav

Sclavul: Ce izbești așa bătrâne, vrei să scoți o lume-afară?

Ce tot ciocănești în poartă, ori ești chiar scrântit la minte ?
Iosif: Să-ți răspund, mi-e peste poate, căci n-ași mai găsi cuvinte.
Sunt străin și-n noaptea neagră nici un adăpost n-aflai
Pentru mine și-o femeie.
Sclavul (în zeflemea): Dar căruță n-ai și cai ?
Că sunt gata chiar acuma să te-adăpostesc cu tot
Ba vă punem chiar la masă ! O, bătu-te-ar de netot
Tu nu simți că-n casa asta este mare sărbătoare?
Că e zi de veselie, păgânească închinare ?
Voi sunteți străini, așa e ?
Iosif: Streini zici? Așa ne chemi?
Blestemat să-ți fie neamul dac-un pic tu nu te temi
Ca să faci strein pe unul din sămânța lui Avram.
Noi, streini ? Și voi petreceți, faceți mare baeram !
Sclavul: (dându-i brânci pe scară):
Fii cuviincios, bătrâne, crezi c-aici ți-ai găsit prostul?
Dac-o iei așa, atuncia, îți aștern eu adăpostul.
După veșmintele voastre bine văd că faceți parte
Din murdara seminție a Ebreilor ; departe
Deci, de noi, mila pentru voi; chiar acuma de-ați pieri.
Domnul și stăpânul casei nu vă poate suferi !
 155

Puteți bate mai încolo, pe la hanuri mărginașe

Sunt destule-n târgul ăsta, ca și-n orice orașe.
Nu cereți aici, odihna, niște javre de evrei
Plecați, dară ! (îl îmbrâncește tare și-i închide ușa).
Iosif: (în genunchi): Streini, noi suntem și stăpâni sunt numai ei .
(Iar se aud urale și strigăte de veselie)
Când noi tremurăm la scară, ei petrec în voie bună.
Și suntem în țara noastră și ne încălzim la lună
Noi, stăpânitori de veacuri al acestui sfânt pământ
Nu putem, din el, pretinde decât locul de mormânt.
Fii prea lăudat, o, Jahve, și ca Tine, lăudat
Fie și-Abraam și Jacov ce Chananul ni l-a dat.
Dară noi, niște netrebnici, am iubit cele deșarte
Și-am ajuns la uși streine...
Maria: Să cercăm în altă parte
Căci îmi e peste putință ca să mai suport durerea.
Iosif: L-altă ușe? Unde-afla-vor oropsiții mângâierea?
Noi, cei urgisiți de soartă, noi cei depărtați de milă
Când stăpânitori vremelnici ne înghit numai de silă.
Unde ești, Joșua Navi, cu prăpădul de oștire
Să –l întuneci iar pe soare, să ne duci așa-n neștire
Ca să curățim Cananul de Venere și Bacante
Și să piară cântăreții imnurilor sacro sante!?
Da, aici e ospăț mare, aici cidrul curge-n spume
Peste sânuri de matroane cari nu merit- acest nume
Cari și-au uita menirea și deprinsu-s-au dezmățul
Cari se capăt-așa lezne, când orgie e ospățul.
(ridicând pumnii și lovind în porți):
Samson doarme? Cum n-aude glasul unui neam ce geme?
Maria: Nu doarme Samson, bătrâne!
Iosif: O, popor roman, te teme !
Maria: (vine-ncet lângă el și-l trage de haină):
 156

Liniștește-te, bătrâne, nu te mai zdrobi zadarnic

Căci pedeapsa li-i aproape, vor avea sfârșit amarnic !
Noi, vom merge-n altă parte; acum iar mă simt în stare
Să mai prelungesc durerea.
Iosif: Ei, să n-afle îndurare
Nici în ceasul cel din urmă. Aaa, tâlhari și ucigași !
Maria: De pedeapsă nu se iartă niciodată cel trufaș.
(Maria și Iosif vor să plece, dar scena se umple de lumină și apare Gabriel. Ei cad cu fața în țărână
speriați)
Scena IV
Gabriel:

Gabriel:
Prea mărită fii, Marie, pururi binecuvântată
Căci aleasă ești, din toate, să fii Maică Preacurată
Și, ca să se împlinească întru tot proorocirea
Veniți să v-arăt eu locul de-unde pleacă mântuirea.
Căci în bezna unei peșteri, într-un loc întunecos
Va să naști Lumina lumii ce se va numi Hristos.
Ursită ești tu, Fecioară, cum bine ai fost vestită
Ca, ștergând păcatul Evei, să fii veșnic fericită.

Maria și Iosif (cu fața la pământ):

Glas din cer îmi poruncește, roaba Domnului eu sunt
Deci, te voi urma, pe dată, n-am să calc al Lui cuvânt.
Dacă Sfântul Duh în mine, pe Dumnezeu zămislit-a
Ce-s eu vrednic a răspunde, dintre toate, fericita ?
Hai, să mergem, dar, bătrâne.
Iosif:
Da, să mergem, scump copil
Gabriel : După dâra de lumină a servului Gavriil.
 157

(Ei pornesc și depărtându-se, poarta casei se deschide și doi oșteni romani apar. La vederea dârei de
lumină, cad cu fața la pământ)
Scena V
Cor și orchestră: Imnul lui K. M.von Weber
(Rar și crescendo):
Mergi copilă, mergi sfioasă
Spre peștera-ntunecoasă
Acolo coboară stele
Te înalță, treci de ele, să treci de ele.
Doamne sfinte, către Tine
Ce n-ai început, nici fine
Rugăciunea mea s-avântă
Ține-mă sub paza-ți sfântă
Sub paza-ți sfântă !
Soldat I
Ce să fie asta,frate ? Pe o dâră de lumină,
O vedenie!
Soldatul II
Ce vedenie ? O zee și doi oameni cari se-nchină
Și-apoi, n-auzi tu ce imnuri, parcă vin din altă lume ?
Hei, să știi că vracii astăzi n-au pierdut vremea cu glume
De ce cheful se ridică chiar așa ? Și deodată
Împăratul cu glas aprig și cu fața-ntunecată
Dă porunci să iasă oastea spre a cerceta orașul?
Soldatul I:
Cine știe, astronomii, ce vor fi citit în stele ?
Soldatul II
Tot ce știu e că-mpăratul trece azi prin ceasuri grele
Geme-ntr-una, s-oțerește, și cu ochi sticloși de groază
Cu privirea-i rătăcită, stă pe tronu-i și visează
Vorbind singur, pomenește de un crai ce se va naște
Și-i va uzurpa domnia.
 158

Soldatul I
De, păcatul lui îl paște !
Bine știi cât e de vesel când înoată-n sânge cald
Când cad leșuri dupe leșuri în val verde de smarald.
Și când fiarele sfâșie în circ, prinșii de război
Dupe obiceiul Romei; nu mai e om, ci strigoi !
Când ești plin de-așa păcate, poți dormi o noapte bună ?
Eu am spintecat doar unul și n-am odihnit o lună.
Ce-s atâtea chefuri, frate? Ce, atâta desfrânare?
Am văzut femei pierdute, pază sfintelor altare !
Fără frică, orișicine profanează, azi, un templu
Și-mpăratul, nu odată, a fost primul, el, exemplu.
Soldat II
Trebuie să piar-odată, o așa de grea rușine
Când din munte privesc țara, să m-arunc în rîpă-mi vine
Soldat I
Cred că semne chiar de-a surda nu se fac peste tărie.
Văzuși cele trei vedenii pe o dungă argintie
Și-auziși cum glas, aievea, ciripi pe lângă poartă.
Eu mă prind că va să-nvie până chiar și Marea Moartă....

Corul și orchestra (mistic, de la distanță, intonează armonios. Soldații ascultă înmărmuriți):

Andantino:Colindul:
Nouă azi ne-a răsărit/ Domnul Iisus Hristos
Mesia Cel mult dorit/ Domnul Iisus Hristos.
Din Fecioară s-a născut/Si cu lapte s-a crescut
Cu scutice s-a-nfășat/ Și în brațe s-a purtat
Cum e robul de smerit/Și pe noi ne-a mântuit,
Domnul Iisus Hristos.
(Pe măsură ce cântul se pierde soldații pornesc mașinal pe locul unde a fost dâra de lumină)

Scena VI
 159

Irod (aiurit, coboară în scenă, trântind poarta dupe el. Se oprește brusc, se freacă la ochi; soldații se
trezesc și trec imediat unul de-a dreapta și altul de-a stânga lui și înapoi)
Sfetnicul (e bătrân, evreu dintre farisei și e socrul lui Irod )
Ave Caesar ! multe zile Jehova să-ți dăruiască,
Dar nu pot s-ascund povestea ce a prins să se lățească
Irod: O poveste ? Pân-acuma, povești fost-au toate cele
De-am ajuns să-mi scutur carnea, parc-aș fi mâncat din ele?
Povești sunt visele negre care îmi alungă-n noapte
Toate clipele de-odihnă, de tresar la orice șoapte ?
Spune, dară, ce poveste a mai ispitit cetatea
Peste care eu adus-am răul tot și nedreptatea ?
Sfetnicul:
Crai puternici, cu cămile, cu servi mulți și daruri multe
Fac ca lumea să se plece și minciuna lor s-asculte
Despre un copil minune căruia îi zic Mesia
Ce s-ar naște-n noaptea asta și-ar domni peste Iudeia
Irod.
Ești nebun ? Ori vrei să-ți șadă capul jos lângă picioare
Ori în temnița negrită să mucezești la răcoare?
Crai puternici, în cetatea-mi cu cămile și cu robi !
Ha ! Dar oastea-mi, ce păzește ? Eu am oaste de neghiobi ?
Sfetnicul
Au trecur prin streji și nimeni nu le-a stat de împotrivă
Blânzi ca mieii, dulci la vorbă și cu fața milostivă.
Înainte-n chip de pază mergeau guarzi cu coif de aur
Și treizeci copii de casă cari duceau un scump tezaur
Pe un car ca din poveste, adumbriți de mândre flamuri.
Ca trei sfinți steteau ei, regii, mari cârmuitori de neamuri.
Înapoia lor, cămile, cu căpestre lungi de fir
Și-armăsari cu coade albe de pe la Diarbechir.
Au o stea drept călăuză, căci sunt cititori în astre
Fața lor era senină ca-nălțimile albastre
 160

Și de slaba-ți stăpânire ar fi spus că nu se tem...

Irod (teribil):
Ha, destul ! Te crăp în două! Tu, mă turburi când eu gem ?
La ce bun să am în casă slugi cu platoșe de-aramă
Când dujmanul zace-n mine, măruntaiele-mi făramă !
Și, cu cât încui zăvoare, cu cât pui mai multe streji
Cu atât aci, (arată la inimă) dujmanii stau la pândă, aprigi, treji. (își rupe chiotora)
Aer vreau ! Mă-nec, mă-năbuș; îmi simt sufletul la gură
Rege-s eu, ori o nimică? (învins) Sunt o biată secătură.
La ce bun supuși, avere, dacă n-am o vorbă bună ?
Dacă-n visurile mele, cu ghimpi, capu-mi se-ncunună?
Vracii-mi spun că se va naște un copil și-o lume nouă
Că topise-vor toți zeii ca de soare-n strop de rouă.
Iară regii și-mpărații de domnie pământească
Vor rămâne o poveste; și că pacea-o să domnească
(rîde, halucinează)
Ha, ha ha, ce nebunie ? Cum se poate ? Un Irod
Mare și atotputernic peste un viteaz norod
Să se clatine în fața unor visuri cu copii?
(Scuturându-se)
Hei, la naiba, nu se prinde; astea-s, toate, nerozii.
Visurile-s pentru fete, pentru oameni cu păcate
Pentru cei ce zac în temniți, cu zăbrele ferecate.
(Dâra de lumină pătrunde în scenă. Toți rămân înmărmuriți.)
Corul și orchestra
(cântă): O mândră stea pe regi îi conducea.........
(se cântă toată bucata)
Irod (în genunchi)
O nălucă este omul, o minciună viața lui !
Cine poate sta-mpotrivă la voința cerului ?
Împărat, pumn de țărână și munte de răutate
Printre nori își poartă fruntea și orbit de nedreptate
 161

Seamănul, pigmeu îi pare, el e totul, numai el;

Dar sub talpa grea a vremii, cade frânt ca un surcel.
Ce putere omenească te înfrânt-a până azi ?
Te întreabă, o, Iroade !
Gabriel (de afară)
E-n zadar, căci astăzi... cazi !
Irod (privind cerul)
Glas de trâmbiți și chimvale; regii trec să se închine !
Simt aicea cum se pierde tot ce e regesc în mine.
(Cortina cade încet).

ACTUL II
(Noapte pe câmp, pe cer o singură stea. Păstorii dorm lungiți pe jos în neregulă).
Scena I
Cor de copii, Orchestră, Gabriel
Cor de copii, Orchestră.
Andantino. Muzica de D. G. Kiriac
Sfântul Domn Iisus/ astăzi ni se-arată
Blând și mititel/ lumea spre El cată
Pruncușor înfășățel/și la față frumușel
Îngerii veniră/nașterea vestiră
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit
Lui Iisus ei s-au plecat/scumpe daruri Lui i-au dat.
Sfinte Domn Iisus, Tu ești zi frumoasă
Pentru cei sărmani, holdă ești, mănoasă
Pruncușor înfășățel/și la față frumușel
Îngerii veniră/nașterea vestiră
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit, etc........

Scena II
Păstorii
Coridon
 162

Se întâmplă câteodată visuri foarte curioase

Dar ca să visezi minuni în așa pustietate
Unde lupii, doar, la vreme, săvârșesc câte-o minune
Când uităm afar-din staul, așa .. câte-o slăbiciune...
Însă lupii știu că urlă, dar eu auzii cântare
Și acolo, pe tărie, strălucește-o stea mai mare.
I-aș scula pe-ai miei tovarăși, dar mi-e că mă fac de-ocară
Au mai rîs de mine-odată când visasem o comoară.
Ia să mă mai culc o țâră, să văz eu ce mai visez
Și de-oi mai avea vedenii, iau ciomagul și-i pisez
Pân’ m-or crede. ( se culcă)
Acteon:
Ce ți-e vere, de bolborosești prin somn ?
Nu cumva mai visași iară că s-a mai născut un domn?
Zău dacă n-ai tu plezneală de nu ne dai bună pace
Dup-atâta osteneală, să dorm și eu cum îmi place.
Coridon:
Ho, mă, ho! Lovite-ar ciuma, că-i dormi pe-ailantă lume
Pân ți s-or cufunda ochii
Acteon
Fii mai cu cântar la glume !
(Ambii se culcă. Dupe o mică pauză, corul începe din nou: Sfântul Domn Iisus)
Coridon (sare drept în sus):
Somnurosule Acteon, ia ciulește din ureche
Și ascultă, frățioare, vezi, sunt eu ciupit de streche ?
Ori în câmpul nostru luciu unde doar jivine urlă
Coborâtu-s-a tot cerul, de nu știi de-i rai ori târlă.
I-auzi, cântă sfinții îngeri de te vindecă la rană
Acteon
Bag de seamă că în ceruri nu e lume năzdrăvană.
(mișcă pe Miron)
Scoal-prietene și-ascultă cântări sfinte de chimvale
 163

Coridon
(făcând mâna streașină și ridicându-se pe genunchi)
Dar, să vezi, măre fârtate, către peștera din vale
Roi de îngeri și lumină câtă n-are sfântul soare
Miron (întinzându-se)
Măi, ce năbușală vere, și aseară, ce răcoare !
Acteon: Scoală măi și uite colo să vezi ce n-ai mai văzut
Miron: E vreun colț în câmpul ăsta unde Miron n-a șezut ?
Coridon : Bă, dar orb să fii măi vere, și tot ai vedea lumina
Miron : Vreun pârlog ce arde-n vale, asta poate fi pricina.
Coridon : D-apăi tu n-auziși glasuri și cântări cu dulci cuvinte?
Miron: Parcă n-au trecut, șoimane, pe aici și mai nainte !
Ia să mă lăsați în pace, că-s sătul eu de palavre,
Noaptea voi îmi stricați somnul, ziua: latră-acele javre.
Știu că vouă vă priește ca să stați colea la stână
Îngroșându-vă la ceafă, mâncând brânză și smântână
Voi nu stați cu mine-n pripăt și nu luați vântul în piept
Coridon : Ori ce-ar fi, să crezi ce spunem, pare-mi –se c-ar fi drept

Corul Îngerilor și orchestra

Colind de D G Kiriac
Moderato, a modo de canon
În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem
Pre cel Prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut
Dupe semne c-o să stea/ De deasupra Lui o stea
Un luceafăr lucitor/Pretutindeni vestitor
Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt
Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit
Însă-aici la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem
Ca o taină s-a ascuns / În văzduhul nepătruns.
(În tot timpul cât se cântă, păstorii stau în genunchi cu mâinile pliate pentru rugăciune, privind fix la
stea)
 164

Miron:
Acum nu mai am ce zice, fiindc-am priceput, fârtate
Că n-a fost doar o părere, ci sunt lucruri minunate.
Povestitu-mi-a bunicul că ar fi proorocia
Că la Vitleemul nostru va să se nască Mesia.
Și că tot la cărți mai spune că al lumilor Stăpân
Va avea în loc de leagăn ieslea cu ogrinji de fân.
Fraților, să lăsăm somnul și să fim mai cuvioși
Și să ne-ndreptăm spre ceata celor buni și credincioși.
Acteon:
Să-mi iertați, măi frați, cuvântul, dar vă pun o întrebare:
Împăratul de-o să afle, nu-i va fi cu supărare ?
Coridon : Ba i-o fi, că e mai fiară decât lupul din pădure
Acteon : Hei, și-apoi ? Mai fost-au și-alții cari ajuns-au sub secure.
Coridon : De, să nu grăiesc o vorbă aruncată-ntr-un ceas rău
Bine nu i-o fi; c-aicea este cum vrea Dumnezeu.
Peste zeii lui de piatră, cumpărați de la păgâni
Cu care-a spurcat pământul ăsta-al nostru din străbuni
Strălucește ca un soare Dumnezeul lui Avram
Irod, dară, se topi-va ca un lucru de haram.
Acteon : Bine mă, voi bateți câmpii și-mi dați zor cu Iehova
Dar cum ? Iehova se naște pe aici pe undeva?
Jehova credeam că este un unchiaș cu barba mare
Și, ca să se nască iară, nu vă pare de mirare ?
Miron:
Chiar că ești prostuț fârtate și în cap ai doar bureți
Păi tu nu asculți în templu când citește din profeți
Că spre-a lumii mântuire, un Mesia va să vie
Să întemeieze-n lume o nouă Împărăție ?
Coridon:
Eu vă rog s-aveți răbdare cât a soarbe –un blid de linte
Și să-mi ascultați și mie visul ce-avui mai nainte:
 165

Veți vedea cum că prin mine vă vorbește-un prooroc

Acteon:
Un cioban nu are minte, nici să umpli-un năpârstoc.
Miron:
Leagă clanța, măi neroade; tu nu știi că uneori
Duhul Domnului grăiește prin gura unor păstori?
Nu s-a arătat lui Moise și lui frate-său Aron
Să-și lase turma să meargă, să piardă pe Faraon ?
Dară Jacov, tatăl nostru, nu era păstor în seara
Când de la pământ la ceruri el își sprijinește scara
Ca să urce și coboare îngerii lui Dumnezeu?
Acteon :
Tu te duci mai des la templu, că știi carte, însă eu....
Miron :
Tu ești prost și-atâta totul; lasă visul să și-l spuie Coridon .
Acteon (rîzând): Uite o scară; vrea în ceruri să vă suie
Coridon : (ridică ciomagul să-l lovească)
Acteon: Iaca tac
Coridon: C-atâta trebe să mai cașci odată gura.
Miron : Haide-ncepe și-o s-asculte și-Acteon, învățătura.
Coridon:
De cum ațipii, măi frate, mă cuprinse-un vis cumplit:
Parcă s-aprinsese cerul, acolo , în răsărit.
Și din nori aprinși de flăcări, răsărea un Împărat
Care nu avea nici spadă și nici cal înveșmântat.
El, păstor zicea că este; dar n-avea sac și ciomag
Și-i curgea vorba din gură ca celui mai meșter mag.
(Ascultătorii devin din ce în ce mai uimiți și mai impresionați)
De-ntâlnea un orb în cale, El îndată-i da vedere
Da-i zicea: ai două haine, să dai una cui îți cere
Și mai zicea că bogații pe săraci să n-asuprească
Și să fie blând și darnic cine vrea să moștenească
 166

Un colț bun în sânul dulce al părintelui Avram.

Acteon: Eu să știu că merg acolo, azi aș vinde tot ce am .
Coridon (continuă pasional, iar ceilalți îl urmăresc într-un crescendo de extaz)
Și cum sta pe vârf de munte, jos în poale s-adunase
Sumedenie de neamuri; părăsiser-a lor case
Unii își lăsară luntrea și năvod și pescuire
Și mergeau după Acela ce-mpărțea la toți iubire.
Numai hăt, departe-n zare, se mișca pe o câmpie
Altă ceată, purtând suliți, și-nainte-i o solie
De-nvățați și capi de lege, cari spre munte se mișcară
Și pe -acel păstor îl prinse și-n sobor îl judecară.
Și-n bătăi, scuipări și sânge, pe o cruce-l țintuiră.
El zâmbia, încât și gâzii de răbdarea-i se-ngroziră.
Când fu sufletul să-i iasă, s-a cutremurat pământul
Și un trăznet sparse norii... dar n-am auzit cuvântul
Ce-a grăit, că-mi sări somnul și....
Acteon ( fără ironie): mă deșteptași pe mine!
(Umilit și cucernic): Uite-acuma pricep și eu, semnele, și mi-e rușine....
(După câteva momente de descumpănire și teamă sfântă ce-i apucase pe toți):
Miron:
Ce să mai lungim povestea ? Ar fi să pierdem din vreme.
C-ar mai fi doar o părere, nu avem de ce ne teme.
Visu-acesta, prevestit e, de ai noștri sfinți Profeți
Hai să ne-nchinăm acolo, ca oameni cinstiți și drepți.
Mesia, de-o fi acela ce lucește ca un soare
Apoi care fericire decât asta e mai mare ?
Acteon :
Bine, mergem; dar ce facem, măi fârtate, oilor?
Le lăsăm așa în voie, pradă bună lupilor ?
Noi, altă avere n-avem și-avem case și copii.
Coridon :
Oile le pierzi ? dar Mielu-mparte multe alte bucurii.
 167

Nu uita că mori ca mâine și nu iei cu tine-n cer

Nici chiar lutul.
Miron Fapte bune
Coridon : Singurele ce nu pier.
(Începe a cânta fiecare-n parte, acompaniat de orchestră ):
Coridon :
Eu am două mii de oi/ tot codalbe și plăvițe
Am să-i duc doi mielușei/ mititei și bălănei
Preamărire lui Hristos
Domnul Cel prea luminos
Acteon
Înspre Vitleem voi trece/ și- i voi duce un berbece
Cu cornițe răsucite/ și cu flori mândru gătite,
Că e împărat Hristos/ Soarele Cel luminos.
Miron :
La-mpărătescul locaș/ eu, păstor lângă oraș
O biseric-am să-i fac/ Să fie la toți pe plac
Din peșteră păstorească/ biserică creștinească
Împăratului Hristos/ Domnul Cel prea luminos.
(Toți trei înaintează în fața scenii și cântă împreună cu corul și orchestra):
Colindul:
Trei păstori se întâlniră / Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, floarea soarelui / Și așa se sfătuiră
Haideți fraților să mergem / floricele să culegem
Și să facem o cunună/ s-o-mpletim cu voie bună
Și s-o ducem lui Hristos/ să ne fie de folos.
(Pe măsură ce cântul se îndreaptă spre sfârșit, păstorii pornesc spre fundul scenei în direcția grotei
dela Betleem, iar cortina cade foarte încet).

ACTUL III
(Decorul actului I)
Cor și orchestră, din ce în ce mai pronunțat, marșul de la început pe muzica lui Georges Bizet
 168

Marșul Regilor
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înșirat. Etc......

Scena I
Gaspar, Melhior, Baltazar, trei magi în costumele timpului
Gaspar
Regi măreți, care vi-i sfatul dacă steaua s-a ascuns ?
Baltazar:
Cer senin de-aveam azi-noapte, ași fi studiat de-ajuns.
Totuși, dup-a mea părere, steaua se va ivi iară
Melhior:
Vorba este c-avem termen să-l aflăm în astă seară
Căci atunci, ce-ar zice lumea despre-ntreaga noastră știință?
Baltazar:
Mă bazez pe-nvățătura-mi îmbinată cu credință.
Și părerea mea v-am spus-o
Gaspar: Să nu-ntrebăm pe Irod !
Baltazar: Irod e certat cu cartea, cu morala...
Melhior: Un nărod
Care stă fără sfială-n fruntea oștii păgânești
Și e putred până-n oase de păcate omenești.
Nu-i vorbă, poporul ăsta nu merită altă soartă
E mai mort ca un cadavru, e mai mort ca Marea Moartă
Dar, oricât, nu-i regesc lucru să batjocorești o țară
Cine nu-nțelege asta, nu e rege, ci ocară!
Gaspar:
Hai să ne oprim o clipă și să-i cerem o-ntâlnire
Într-un loc.
Melhior: Aicea, chiar că nu e timpul de gândire.
 169

N-am plecat în vizitarea împăraților vecini

Nu uitați că azi noi suntem niște simpli pelerini.
Baltazar:
Vom strica vorba degeaba. Irod, după câte-aflai
E atât de strâmt la minte, încât vracii lui...
Gaspar: Vai, vai,
Vai de țara-al cărei rege se conduce după vraci.
Melhior: La evrei povestea-i veche: vracii lor, ce să le faci ?
Irod crede că se-aude că Mesia-i pământean
Că se naște să-i ia tronul...
Baltazar:
Pângărit de un tiran.
Ba nu-i rău să ne petrecem câteva clipite-n șagă
Să-l încolțim cu-ntrebarea, să vedem: o să-nțeleagă
Că noi, cititori în stele, dacă suntem, suntem regi
Și că de-am pornit încoace, nu suntem niște pribegi.
Noi, ne vom purta cu cinste, vom vorbi cuviincios
El de-și va-njosi coroana și va fi răutăcios,
Apoi, vom găsi cuvinte inspirate de credință
Să-l punem la-ncurcătură și să cadă-n umilință
(Se aude un sunet prelung de trâmbiță)
Gaspar:
Un semnal de peste ziduri, cineva pare că vine...
Vreun paznic ne zărit-a...
Melhior: Tot ce ne-am dorit !
Baltazar:
Mai bine;
Că nevoie de-a trimite vreun sol, nu mai încape.

Scena II
Aceiași, un centurion
Centurionul (oprindu-se în poartă, se uită înapoi)
 170

O voce ( din interiorul curții palatului )

Împăratu-acum consultă tocmai murmurul de ape
Vezi de caută cu grije cei trei regi din răsărit
Melhior: Câteși trei, aici așteaptă
Centurionul: Jupiter fie mărit !
Dupe voi, o lume-ntreagă de oșteni, fără odihnă
Caută întreg orașul și voi povestiți în tihnă.
Împăratul, chiar acuma, pe toți trei vrea să vază
Baltazar:
Suntem gata să răspundem; luna este la amiază
Și ni-i grabă să ne ducem către locul de-nchinare
Unde trebuie să nască Impăratul cel mai mare.
Du-te la Irod și-i spune că trei regi așteaptă-n poartă
Că-s grăbiți, că-ntreg alaiul prin Jerusalim se poartă
Și că e rugat să vină ca să fie salutat
După care, vor purcede
Centurionul:
De, e lucru cam ciudat
Melhior: Vizită-n palat nu-i facem; dac-avem ceva de-ales
Se va hotărî aicea
Centurionul: Crailor, am înțeles ! (iese)

Scena III
Craii ( singuri)
Baltazar:
Poate că era mai bine să ne ducem noi la el !
Melhior:
Ba, cum i-obosit de vise și muncit, se face miel.
Oricât de pornit veni-va, noi nu-i facem temenele.
Chiar la vorbe de ocară, nu ne sinchisim de ele.
Trage spada? Noi n-o tragem; îl împungem cu privirea.
Gaspar: Nu cu spada se câștigă cerul,
 171

Baltazar: Viața,
Melhior: Nemurirea...
Îngerul când ne chemat-a din a noastre țări cu soare
Nu ne-a-ncredințat pieirii, ci steluței călătoare.
Orice om în a lui viață e condus de-o stea anume.
Curaj, dar ; și-a noastră faimă s-o lăți-n întreaga lume.
(Se aude trâmbițat prelung și Irod apare urmat de curteni. Salută dupe obiceiul romanilor. Regii
răspund, salutând oriental.)
Scena IV
Aceiași, Irod:
Irod: Era bine ca-ntâlnirea să fie, după cădere
Într-o sală de primire, mai regește...
Melhior: De părere
Noi am fost să fie-aicea; ne iertați, v-am obosit
Irod: Bun venit vă poftesc, dară
Toții Craii: Majestate, bun găsit !
Irod: Regilor cu strae mândre și cu strălucit alai
Cum de v-ați pornit deodată la un drum, atâția Crai ?
Unde mergeți ? La plimbare ? Încotro? Spre care țară?
Baltazar:
Sire, încotro pornit-am, va s-ajungem astă seară.
Ne cam miră întrebarea pusă de un rege care
Stă vecin lângă minune și nu-i gata de-nchinare.
Noi venirăm pân-la tine ca să aflăm deslușire
Încotro se află locul dătător de mântuire.
Irod:
Bine, dar, până aicea, cum de n-ați rătăcit drumul
Și de ce, oprirea voastră fu tocmai Jerusalimul ?
Gaspar:
Pân-aicea, o steluță ne conduse pas cu pas
Și-n cetate cum intrarăm, pe-ntuneric am rămas.
Și, citind în cărți, văzurăm, din profeți cum se vestește
 172

Că Mântuitorul lumii...
Irod: .. e ceva ce mă uimește.
Prooroci, stea călătoare și-un mântuitor de lume
În regatul meu ? Credeam că numai vracii, doar, sunt buni de glume.
Vă văd oameni cu bărbi albe și purtați sceptru de regi
Dar ce spuneți, nu sunt vorbe de bărbați cu minți întregi.
Eu știu că peste Iudeea și pe-acest bătrân norod
Împuternicit de Roma sunt doar eu; nu-s eu, Irod ?
Nu-i a mea această spadă ? Ăst palat nu este-al meu ?
Poate dorm; nu-s eu, acesta ? Spuneți: eu sunt, ori nu-s eu ?
Sfetnicul bătrân (ebreu dintre sinedriști, socrul lui Irod):
Luminate, nu-i nevoie să te tulburi peste fire
Oamenii veniră numai ca să-ți ceară deslușire:
Știi ceva despre Mesia cel proorocit în cărți ?
Despre care ei aflat-au că se naște-n aste părți ?
Irod:
Eu, să știu ? Eu stau cu nasul, toată ziua-n papiruse ?
Voi, răspundeți: ce preziceri, pentru el, stau în cărți scrise ?
Baltazar:
Dacă-i vorba după carte, pierdem vremea în zadar
Toate cele le citit-a astronomul Baltazar.
Noi când am pornit pe cale, acum un an și mai bine
Studiasem tot ce scris ie; și, de te-ntrebăm pe tine
Datoria doar ne facem, să nu te nesocotim;
Găsim că-i treabă regească c-am venit să te vestim.
Am dorit să te cunoaștem, să vedem pe norocosul
Pe ale cărui meleaguri va să se nască Cristosul.
Că aicea se va naște și în noaptea asta chiar,
Nu încape îndoială..
Irod (brusc): Nu se poate ! Așa dar
Dupe-o stea, o viziune, voi mi-ați zăpăcit poporul
Care forfote pe uliți căutând mântuitorul.
 173

Ați ținut mult ca în treacăt să v-abateți și la mine ?

N-ați știut că spada asta... ( o trage)
Melhior: N-o atinge; e rușine
Ca în noaptea asta mâna-ți, măcar, să atingă spada
Că ești mare și puternic cu asta vrei să faci dovada ?
Pleacă-ți capul; e mai bine ; și te roagă ca și noi
Să ni se dechidă calea către El.
Irod:
E vai de voi
Lucrurile de-or sta altcum și v-oi prinde cu minciuna.
Mulți spioni au dat pe-aicea; dar i-am prins întotdeauna.
Gaspar:
Nici n-am bănuit vreodată să-ntâlnim în lunga cale
O primire-așa anostă ca-n țara Măriei Tale.
Păi, de ne era dorința ca să-ți tulburăm norodul
Nu-ți mai ciocăneam la poartă; dezlegam noi singuri nodul.
Noi spioni ? Spionii pleacă cu împărătesc alai?
Cu sute de robi, cămile și curteni călări pe cai ?
Încărcați de daruri scumpe pentru Mesia gătite?
Părăsind popor și tronuri, dupe basme născocite ?
N-avem arme, o, Iroade; căci n-am plecat la război
N-avem platoși de aramă; dar purtăm aici, în noi
Nestrămutata credință în ceea ce va să fie:
Despre un Prunc sfânt ce-L naște feciorelnica Marie.
Eram toți la Craiul-frate, Baltazar învățătorul
Petreceam frumos la nuntă; își căsătorea feciorul.
Peste noapte, fiecărui i s-a arătat în vis
Îngerul Gavril, și-i spuse: Să pornești, căci este scris
Că la Betleem, cu daruri, să te duci și să te-nchini.
Noi, tustrei, și visu-același, regi astronomi, buni vecini:
Eu, o stea dupe tărie vă voi da să vă conducă.
Baltazare, ai cuvântul:
 174

Baltazar:
Ce cuvânt ? Cu gând de ducă
Ne gătirăm fiecare, dupe cum ne cere rangul.
Vremea când sosi
Gaspar: Nainte, Baltazar !
Gaspar și Melhior: Noi țineam hangul...
Irod:
Sunteți și glumeți acuma; vă dă mâna, oameni mari
Regi și cititori în stele, astronomi și cărturari
Cu țări dulci, cu mândru soare și izvoare cristaline..
Ia-n să fiți colea-n Judeea, veșnic pizmuiți, ca mine!
Mie cine vru să-mi spună despre-o naștere divină?
Sunt iudeu; dar mama-mi dete creștere-n lume streină.
Fericit e acel rege care datina cunoaște
Care suge-al țării lapte și-apoi neamul lui îl paște.
Acel rege simte-ntocmai ca țăranul de la plug
Care pe plugar cunoaște, sapă, coasă, tăfălug...
Eu, sărmanul, ce văzut-am decât capete tăiate
Sânge din belșug, ospățuri și spinări încovoiate!
Cine dintre scribii- aceștia, mi-au deschis cărțile sfinte
Pentru ca acuma, gura-mi, deslușiri să vă cuvînte ?
Melhior:
Ba, eu, pe cât știu, în cartea Isaiei Proorocul
Spune că în Vitleemul Judeii se află locul
Unde va veni Mesia să ia trup dintr-o fecioară
Adumbrită de puterea unui Duh Sfânt..
Irod (oțerindu-se):
Mă-nfioară
Credința atât de oarbă ce pe voi vă stăpânește !
Mă-nchin înaintea voastră și așa fiind, firește
Vă fac adânca rugare ca să rămâneți la mine.
Nu-i frumos, trei regi să-ntrebe la-ntâmplare pe oricine.
 175

Neamul ăsta de bicisnici nici nu înțelege bine

Ce înseamnă oaspeți nobili; împietriți în nesimțire
Ei pun capul în cenușe și își bat cu pumnii pieptul
Omorându-te cu Legea...
Sfetnicul:
Luminate, aveți tot dreptul
Însă cărturarii noștri fură oare întrebați ?
Irod (teribil, rîzând nervos)
Cărturarii ? Centurioane, voi să fie ascultați !
Vreau să vadă oamenii-ăștia pe-ai Judeii farisei.
Chiam-aicea Sanhedrinul, fiindc-așa naiv fusei
Și nu cercetai Scriptura, nu-ntrebai pe învățați
Rău ce-mi pare, dragi prieteni că n-aveți pe ce să stați.
Centurionul:
Învățații laolaltă în sala de chibzuire
Cercetează tocmai cartea cu astă proorocire.
Irod:
Spune-le să vină-aicea, să le auzim cuvântul
N-or fi-n stare să răspundă, îi fac una cu pământul
(Centurionul iese, cărturarii și fariseii vin cântând un imn de slavă lui Jehova)

Scena V.
Aceiași, Corul cărturarilor și fariseilor

(cântă acompaniați de orchestră Imnul din Opera Moise de Rossini. In depărtare se aude în pauze o
vioară care cântă acelaș imn Dal tuo stellato soglio, prelucrat de Paganini ):
1.Din înstelat locașu-ți, o, Doamne, ne privește
De păcătoși ai milă, de-al tău, de-al tău popor
Ne dă putere, Sfinte, necazul să-ndurăm
Ție ne rugăm. Ție ne rugăm.
2.Susține-n noi credința ca-n veci să adorăm
Și Sfântului Tău Nume în veci să ne-nchinăm.
 176

Tu ești Părinte bun, Tu ești Părinte bun.

Tu ce cu-a ta putere, ordoni la elemente,
Măreț, puternic sprijin fii celor rătăciți.
În aste imnuri triste coboară-o, Doamne, Tu ești Părinte bun.
Tu ești, tu ești prea bun !!!!...... Amin...
(Învățații salută pe Irod și rămân înșirați toți în stânga scenii. Irod cu suita ocupă centrul. Magii,
dreapta scenii. )
Irod:
V-am așteptat cu răbdare deși nu e timp de rugă
Micheia
În numele tuturora, mă închin, supusă slugă
Era ceasul rugăciunii și ne facem datoria
Irod:
Credeam că vă bateți capul să aflați despre Mesia.
Osias:
Semnul vremii nu e încă și te turburi fără vreme
Irod:
Ce ? Când forfotă o lume, voi îmi spuneți : nu te teme ?
Când magi, cititori în stele, îmi spun lucruri minunate,
Voi, cu mutre de fățarnici și cu frunți înseninate
Spuneți că n-a sosit vremea și că pot fi liniștit?
Ana
Ca Irod pe lume altul nu este mai iscusit.
Și mă mir cum, Luminate, poți pleca a ta ureche
Să asculți minciuna unor mincinoși fără pereche.
Îi cunoaștem noi pe magii făcători de calendare
Pe cititorii de stele care nu plătesc vreo dare
Dacă, din tolba regească aruncă-n al nost-popor
Zâzanie și revoltă drept un biet mântuitor
Melhior:
Avem voie, Majestate ?
Baltazar:
 177

Frate, nu te tulbura
Vom răspunde cei din urmă
Irod: (lui Baltazar): Cum voiești Măria Ta !
Marii preoți au cuvântul, fiind vorba de o-ntâmplare
Ce se desfășoar-aicea-n țara lor și nu-n oricare..
Ana:
Așa dară, deschid cartea unde Isaia zice
C-o fecioară fiu va naște și c-aceea, prea ferice
Se va coborî din David. Pruncul ei, Emanuel
Se chema-va. Unde însă, nu pomenește nici el.
Micheia:
Ba n-ai citit tocmai bine cartea marelui Profet:
Acolo spune anume că va fi din Nazaret
Adică-n vecinătate, nu știu locul cum să-l chem
Irod (nervos): Scurt de minte !
Avdia: Luminate, pare-mi-se Vitleem
Irod: Ți se pare, nu știi bine, cum știu magii, he he hei,...
Voi citiți pe cărți soioase, ei în stele
Ana :
Dacă vrei
Să știi, după legea noastră, ai un pic de îndurare
Și ne lasă să răspundem fără de cutremurare.
Marele profet Mihea zice-n sfintele lui cărți:
Și tu Betleeme, mare fi-vei în aceste părți
Căci din tine se va naște păstor poporului meu
Asta-nseamnă că-i al nostru: Mesia va fi iudeu.
Irod: Altceva mai pipăelnic, mai pe șleau, mai deslușit.
Micheia: De, poate și proorocii, ici colea să fi greșit.
Ana: Asta nu se poate; sfinții cei plăcuți lui Jehova
Nu se spune nicăierea c-au greșit pe undeva .
Micheia: De ce dară, Osias zice în a sa proorocire:
Din Egipt voi chema fiul!
 178

Irod: Asta este peste fire!

Voi cu toții studiați legea, dar în lege vă-ncurcați
Ana: Nu sunt toți tari în Scriptură
Irod: Ca p-o minge m-aruncați!
Altceva mai bun!
Ana: Să caut ce ne spune Ieremia
Avida: Tot mai tare-n prevestire e slăvitul Isaia.
Ieremia spune numai: că va fi plângere-n Rama
Că Rahel va plânge fiii
Irod: D-asta mai c-ași ține seama !
Avdia: Da, va fi plângere multă și pe mame jale mare
Căci li se vor tăia pruncii, de ostași, pe cât îmi pare .
S-o chema Nazarineanul cel ce se va-naște atunci
Irod: Cum văd eu, în noaptea asta o să vă cam pun la munci !
Micheia: Tot mai lămurit îmi pare prea măritul Isaia
Când spune că proorocitul prunc-care va fi Mesia-
Se va naște între mare și între râul Iordan
Între țările Naftali, Zabulon și a lui Dan.
Că aceste țări, din beznă vor fi scoase la lumină
Dacă nu spune și ziua, eu nu cred să am vreo vină....
Ana: El va alunga pe diavoli și bolnavi va vindeca.
Irod: De voi trăi pân-atuncia, pe toți vă voi spinteca !
Ana: Da, însă Hosia zice că Mesia va veni
Pentru păcătoși, lunatici... pentru a-i înzdrăveni.
Deci: că nu-s semnele vremii, nici nu-ncape îndoială,
Dreptul Maleahi zice și eu spun fără sfială:
Că-nainte de Mesia, va sosi un vestitor
Irod: Poate Hermes, negustorul
Ana:
Eu sunt foarte ‘ncrezător
În așa proorocie, când în scrierile sale
Pune -naintea Mesiei un pregătitor de cale
 179

Și Isaia mai spune că: Mesia nu-i de loc

Rege pământean, El fi-va cel mai mare prooroc !
El va face judecata vestită păgânătății,
Și cuvântu-i va fi tunet împotriva răutății.
Și la glasul judecății nu va fi jale pe uliți
Și soldați nu vor împunge vinovații cu-a lor suliți.
Feștilele fumegânde n-or apuca să se stingă
Trestiile mlădioase n-or apuca să se frângă
Pân-ce Duhu-i nu va trece la victorie deplină.
Irod:
O, destul, destule vorbe; eu, lumină vreau, lumină !
Să vedem ce spun acuma magii de la răsărit
Astronoame Baltazare, ai cuvântul
Baltazar:
Prea mărit
Să fii strălucite Rege, pentru-atâta-nțelepciune
Pentr-atâta dărnicie cu care dai iertăciune
Unor oameni cari se cheamă sfetnicii Măriei Tale
Mie unuia mi-e scârbă...
Melhior și Gaspar (deodată):
Iară nouă ne e jale
Ana (vrea să protesteze):
Irod: Nici o vorbă ! Ei tăcură ca și când n-avură grai.
Baltazar: Și-i târziu și ni-e de grabă
Gaspar: Și ne-așteaptă un alai.
Baltazar:
Deci, voi căuta, o, Rege, să vorbesc cât mai puțin
Și-apoi n-aș vrea pe un Rege în picioare atât să-l țin.
Ceia ce s-a spus din carte și chiar prin gurile lor
Noi știam de mai nainte și am spus-o tuturor
Tocmai de-aia, astă seară ne găsim în ăst oraș
Încrezători că-n chiar noaptea asta, micul îngeraș
 180

Pe aici, de tot aproape, cu toată slava cerească

Va lua chip de om ca cele scrise să se împlinească.
Dar, desigur, întrebarea o să fie: cine-o spune ?
Și-atunci cer îngăduială să povestesc o minune:
(pauză)
Eram tânăr și ferice, și iubeam pe o regină
Care domnea peste Saba și era de farmec plină.
Dar ea m’a trădat; și-atuncia, am căzut în mâini dujmane.
Fui zdrobit în bătălie și cu trupul plin de rane
Am zăcut: o lună, două, nu mai îmi aduc aminte.
Știu atât: c-am văzut moartea; însă ea, o, Doamne Sfinte
Ea se mărită cu altul. Mă făcui, mai târziu, bine.
Dar, în loc s-o uit, aicea, se topea inima-n mine
Fiindcă ea era mai bună decât visul; ca dorința
De frumoasă și vioaie. Și ca să-mi impun voința
Am chemat bărbați la mine cu cap bun și suflet rece
Și m-am pus să fac știință. Ce frumos e a-ți petrece
Nopțile, citind în stele despre-a omenirii soarte
Și-am uitat a mă mai teme și de viață și de moarte.
Adevăr nu este altul decât singur Dumnezeu.
Și, tot privind cu ocheanul, iată ce am văzut eu:
O steluță mititică, dar mai vie decât toate
Care stete în lunetă pân-la ziuă-ntreaga noapte.
Apoi a venit un înger și-mi șopti lângă ureche:
Să urmezi steluța asta, mândră fără de pereche
O urmezi un an de-a rândul pe pământul ca un ou
Până dai de-un prunc în iesle, între un măgar și-un bou
Fiindc-acela fi-va singur, împărat peste-mpărați.
Și-am plecat, luînd la dreapta și la stânga pe-acești frați.
Melhior:
Și-am înfrânt fățărnicia și, încrezători în stea
Am pornit cu-alai și daruri până unde stătu ea.
 181

Gaspar.
Am fost vărsător de sânge și-am înăbușit cruzimea
M-am văzut mic și nemernic, am concediat oștimea
Și, propovăduind pacea în întreg regatul meu
Am făgăduit să nu stau pân – nu văd pe Dumnezeu.
Și-am tot mers. Și, ce e frica ? Nici o frică n-am simțit
Și-n drum n-am urmărit alta decât chipul prea-sfințit.
Baltazar:
Iar aicea, chiar la poarta-ți, îngeri iar văzui în cale
Cari cântau: Mărire-n ceruri, pace popoarelor tale !...
Irod (Pare gânditor, dar este speriat și agasat):
Voi m-ați năucit cu totul și v-aș chema visători!
Dar, dacă în fața morții, voi zâmbiți nepăsători...
Voi plutiți deasupra lumii încărcată de păcate
Și nu vă-nchideți ca mine în celule ferecate.
Voi citiți pe ceru-albastru și-aveți inima senină.
Mergeți dar și cătați singuri izvorașul de lumină.
Veți descoperi misterul ? Trimiteți la mine crainic
Vreau și eu în noaptea asta să fiu iertător și darnic.
Cu alai și slugi, cu daruri, să merg și eu să mă-nchin
(către sfetnici)
Voi duceți-vă! Al meu suflet poate va scăpa de chin
Hai, întoarceți-vă-n templu și mai ticluiți vreo jalbă
Către Cezar ; vedeți, spuneți că nu-mbrăcai toga albă
Și c-am spus la oaspeți vorba rușinoasă că-s Judeu !
Ana (și dupe el toți, cu mâinile la piept)
Luminate, niciodată noi....
Irod ( făcând un gest ) Destul, o, fariseu !
(Fariseii și cărturarii pornesc spre poartă cântând. Irod salută pe magi și pornește și el cu suita încet
spre poartă. Poarta se închide greoaie, cântecul se pierde încet)
Gaspar : Am pierdut atâta vreme fără pic de folosință
Melhior: Ori șireți sunt cărturarii ori sunt plini de neștiință
 182

Baltazar: Ori se încăpățânează a susține că doar ei

Sunt chemați să înțeleagă cele scrise;
Gaspar: Sunt mișei
Și Irod un prost, ce-acuma, săturat de-atâta sânge
Are remușcări, vedenii și putere doar de-a plânge.
Să pornim; și ținta noastră să ne fie Vitleemul.
Mergem drept, căci tot aicea e imboldul, e îndemnul:(arată inima).
(Pornesc mașinal ; corul începe dulce și mistic)
Corul :
Plecarea magilor: colind de D. G. Kiriac
Allegro.
La la la la
Dacă Magii au plecat/ De la Craiul fermecat
Steaua iar le-a răsărit/Drumul ei l-au urmărit
Pân’ n-a fost oprită sus/ Unde s-a născut Iisus
Magii dorm visând și-așteaptă/ Răsplătirea lor cea dreaptă, la la la la........
Scena VI
Irod/Sfetnicul bătrân
Irod (tremurând de mânie și enervare)
M-am urcat în turn de-a dreptul să citesc și eu în stele
Și din cer veni un cântec, pleoapele se închid grele
Și văzui în fundul minții, într-o clipă, ca-ntr-o noapte...
Iar un spirit la ureche îmi rosti aceste șoapte:
Regii-au dispărut în beznă conduși numai de o stea
Și-n cale numai de tine unul altui povestea.
Unul dintre ei, mai tânăr, mai frumos, mai învățat
Le-a spus: taina este taină: nu vom spune ce-am aflat.
Și, m-am coborât în grabă, căci m-a prins un frig cumplit.
Sfetnicul :
Să dau ordin să se-aducă ceva pentru învelit ?
Irod:
Dacă frigul este-aicea (arată inima) cu ce -l poți îndepărta ?
 183

Sfetnicul : Cu încredere deplină în înțelepciunea ta.

Irod: (privind în urma regilor)
Cum v-ați depărtat oracoli ? O, de ce nu veniți iară ?
Căci va fi plângere mare, sabia va merge-n țară.
Pe toți preoții lui Jahve îi voi mai scurta c-o palmă.
(gândindu-se la copilul Mesia):
Și nici tu nu scapi, copile, de regeasca mea sudalmă.
Sfetnicul
Rege, ăsta mi-este capul, ți-l pot pune la picioare
Irod: (continuând cu înverșunare):
Pământul va face spume ca a apelor vâltoare
Da, se va-nroși și apa, că va curge sânge mult
Căci de vraci și de-ai mei sfetnici eu nu vreau să mai ascult.
Sfetnice, două preziceri se-mpliniră pân-acuma
Una, că o stea se stinge și un tron piere ca spuma.
Înștiințarea nou sosită poate fi și rea și bună.
Orișicum, până acuma s-o primim ca pe-o arvună
Deși arvuna aceasta pare-a nu fi-nșelătoare
Dar spectacolul, vederea, e de tot îngrozitoare.
Uite, se zbârlește părul pe trupul ăsta regesc
Capu-mi urlă ca o moară de simt că înebunesc.
Cugetul meu mă îndeamnă ca să fac un nou măcel,
Dar pe cine tai? Dujmanul, unde este ? Cine-i el ?
Haidem sfetnice să mergem, căci se revarsă de zori
Și nu-i vară să ne cânte în stufiși privighetori.
Haide, să amăgim lumea cu chip vesel fericit
Chipul trebue s-ascundă ce creerul a gândit.
(Intră amândoi în palat, palatul se luminează roșu de aprinderea cerului în răsărit. Corul izbucnește.
Scena este în plin întuneric.)
Corul (cântă pe melodia de D. Chirescu în timp ce apare arhanghelul Gabriel care stă în mijloc cu
spada întinsă spre palat ):
Sfânt Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot.
 184

Plin e cerul și pământul de mărirea ta. Osana Osana întru cei de sus ! Bine este cuvântat cel ce vine
întru numele Domnului
Osana întru cei de sus !
ACTUL IV
(Acelaș decor ca-n actul 3)
Scena I
Centurionul, Sfetnicul și doi soldați romani.
Centurionul:
Au trecut trei zile- aproape și cei regi nu mai veniră
Sfetnicul:
Și, dupe semnele date, cele scrise se-mpliniră.
Astăzi se-ntrunește sfatul pentru ca să hotărască
Dacă, de toți pruncii, țara trebuie s-o curățească
Eu, unul, pe jumătate, sunt ieșit din balamale;
N-am gustat în două zile decât câteva curmale
Iar bătrâna mea soție într-atât s-a speriat
Fiindcă d-atâta cruzime, poporul s-a-nfuriat !
Nu mai vrea să țină seama de nimica și de nime..
Centurionul:
Bine, dar, copiii ăștia nu sunt numai din prostime.
Un măcel așa de groaznic nici că s-a mai pomenit
Să s-aleagă numai pruncii; împăratu-a-nebunit
Parc-ar fi stană de piatră, nu mai are simțăminte
Sfetnicul: Vezi, el n-a fost niciodată și n-o să fie părinte
Centurionul: Cred că de-o afla Cezarul n-o să mai fie nimica.
Sfetnicul: Și împărăteasa, biata, plânge toată ziulica,
Și-i îmbrățișează gâtul și sandalele-i sărută
El nici nu apleacă ochii și în furie se frământă.
Crede, el, nenorocitul că, făcând așa tăiere
Va ucide pe Mesia.
Centurionul: Ce stranie mângâiere!
Și, soldații refuzară așa cruntă misiune
 185

Un roman nu e capabil de așa deșertăciune.

A tocmit cu plată mare o ceată de derbedei
Să-mplinească –așa ispravă.
Sfetnicul: Sper că nu vor fi Iudei !
(Din depărtare se aude un vaer mare și o jelanie cântată. Cei din scenă rămân nemișcați, ascultând o
clipă, îngroziți)
Auzi, a-nceput urgia; se îndreaptă spre cetate
Centurionul
Da, dar și răscoala-i gata; cetele înfuriate
Pregătesc un atac groaznic, chiar asupra lui Irod
Sfetnicul: E puternică Cetatea!
Centurionul
Da; dar capu-i e nărod.
(Corul se deslușește din ce în ce mai bine. Cântă O puternice Iroade de D. G. Kiriac).
Corul:
O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate
C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu
C-ai ucis nenumărați / Prunci sărmani nevinovați
Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat
Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău
Pe Iisus Hristos mărit / Mesia Cel mult dorit.
Scena II
Aceiași, Irod, Împărăteasa
Irod ( vine furios, ea se ține dupe el și în scenă îi cade în genunchi)
Nu-i destul! Setea de sânge, viu fiind, n-oi sătura-o.
Doamna:
Pe cenușa mamei tale, te conjur ; pe viața-mi: na-o !
Uite, nu mă scol de-aicea, taie-mi capul; dar, sfârșește !
Sângele de prunc îneacă pe-orice mamă !
Irod: Înebunește
Chiar acum, de vrei; te-ntinde la pământ, te scoală iară,
Rupe-ți haina de pe tine, fă-mă-ncaltea de ocară,
 186

Despuiată și cu părul despletit, plin de scaieți

Du-te, strânge de pe uliți hârci schiloade de băieți,
Fă-le salbă și le poartă pe plăpândul tău grumaz
Și te-i vindeca de spaimă !
Doamna (aiurând): Mare dulce, blând talaz
Cer albastru, plin de stele, cum mai plângi picuri de rouă
Când atâtea mame varsă lacrimi pentru-o groapă nouă ?
Cum fui eu ursită astăzi să suport așa durere ?
Dumnezeule-al tăriei, cum de mi-ai mai dat putere ?
O, de l-aș întoarce-o clipă din adânca-i rătăcire
Și pe-atâți copii ai țării să-i scutesc de la pieire !
Irod:
Când săgeata ucigașe aruncat-a fost, ea zboară
Și n-alege; te ferește, deci din cale-i !
Doamna : Că m-omoară ?
Asta vreau; arunc-o dară ! (Se ridică și dezgolește pieptul)
Irod:
(trăgând jungherul): Fugi, femeie, că acuma
Îmi spăl junghiul, nu mă face; he ! te-ai întrecut cu gluma !
Sfetnicul:
Șaptezeci de ani ca clipa îmi călătoresc prin față;
Dar, ce văd, nici auzit-am, nici chiar în întreaga-mi viață.
Ginere și împărate, însuși cerul te- amenință.
Nu-l vezi negru ? Să te rabde, nu-i mai este cu putință.
Și-apoi, nu-ți pare prea lungă noaptea asta ? I-e rușine
Zilei ca să mai apară; S-a-ngrozit și ea de tine !
N-auzi cântece de jale ? N-auzi urlet de norod?
Tații-aicea năvăli-vor ca să-ți cânte de prohod.
Irod:
Taci, znamenie bătrână; cobe, că te crăp în două !
Cântă-n pod o cucuvaie pentru domnia cea nouă.
Ori, poporu-i cucuvaie ? Păi atunci voi fi eu, vultur !
 187

Sfetnicul:
Înaintea avalanșei, vulturul devine flutur.
Și-apoi, nu odată, șoimul fu ucis de-o cucuvaie.
Irod: Destul, zic ! Uit tot, și-acuma dau poruncă să te taie !
Sfetnicul : (tace și se închină)
Rău îmi pare că azi, sfatu-mi, nu mai are însemnare
Doamna: Vai de capul ce de sfetnici l-așa vremi, nevoie n-are.
Înțeleg dacă omorul care-l faci ți-ar da izbândă;
Însă, oricât sânge-ar curge, fiara-ți fi-va tot flămândă.
Și-apoi, cârmuirea-ți aspră presărată doar de rele
Singură-ți va-nfige junghiul sângerat, până-n prăsele.
Odioasa crimă de-astăzi nu îngăduie-așteptare;
Îți vei lua răsplata-aicea.
Irod: Tu-mi treci peste-orice răbdare
Nu uita că-s soț și rege, totodată; te opresc
Să mai scoți o vorbă numai.
Doamna: Fără voia-ți, azi vorbesc !
Moartea ce mi-o dă hangeru-ți e izbândă; spre cetate
Tu n-auzi cum vine marea de capete-nfuriate ?
Într-un ceas vor fi aicea și-or preface în cenușe
Cuibul ăsta plin de sânge.
Irod: Centurioane, afar- pe ușe
Dă-o; și, de-a dreptu-n fiare și apoi la închisoare.
Doamna: Era bine-mpărăteasa să fie otrăvitoare,
În comploturile-urzite de miniștri și de sfat.
Dar a stat împărăteasă și de ei n-a ascultat.
Nu mi-e teamă azi de moarte, mi-era teamă altădată.
Dintre mamele ce țipă, nu-i niciuna cea căutată.
Ceia, e proteguită de o stea din înălțime.
Eu mă urc până la dânsa, ea nu coboară la tine.
Haidem, dar, centurioane; îmi dă brațul, mă ridică
Să pornim pe dâra albă, de Irod nu mai mi-e frică
 188

Uite, colo printre nouri, pe spate de Hieruvimi

Drăgălași, un Prunc se poartă, strejuit de Serafimi.
Gardă-i fac și cântă-n surle și tobițe și chimvale.
Hai și tu cu noi, bătrâne, lăsăm pe Irod pe cale.
Calea lui, bătătorită doar cu chiaguri mari de sânge
Și, drept muzică, urlatul unui neam care se stinge.
Unui neam a cărui lacrimi pot să potolească vântul
Dar nu pe Irod; (arată cu mâna spre Betleem ): acolo e El: Mesia, Cuvântul.

Corul și orchestra cântă: O Iroade tiran mare.

Scena III
Irod.
(Împărăteasa, Centurionul și Sfetnicul ies mașinal pe dâra de lumină care re-apare și pe care au mers
Craii regi magi. Irod rămâne buimac. Vrea să se repeadă dupe ei dar nu poate să se miște din loc.
Vrea să tragă spada, dar nu poate. Își pipăie pumnalul și privindu-l lung cu ochii turburi):
Irod:
Ești în mâna mea ? Ești roșu? Ești svântat și umed încă ?
Am lovit într-o femeie ori înfiptu-te-am în stâncă ?
(Se freacă la ochi și privește aevea. După o pauză)
Dacă adâncești în minte orice gând, înebunești.
(răcnind)
Sfetnice, Centurioane, Doamna mea ! Nici tu nu ești ?
Cum, sunt singur? Sunt cu moartea? Moartea e sfârșit vieții
Și în tot palatul ăsta, doar eu sunt tovarăș ceții
Ce-a cuprins întreg ținutul încă de la asfințit?
Cine m-ar vedea aice, singur, m-ar chema zmintit.
Ce-am făcut eu de mi-e teamă mâinile să le privesc?
Ochi-mi se-mpăienjenează, ziduri cad și mă strivesc !
(fuge și dă cu pumnii-n poartă)
Hei, deschideți, e-mpăratul, părăsit de voi, oșteni
O voce:
 189

E zadarnic ajutorul cerșit de la pământeni !

Scena IV
Irod, Sinedriul
(Poarta se deschide. Arhiereii vin cu toții. Irod se retrage lângă zidul cetății)
Irod: Cine sunteți voi ? Dujmanii? Ați spart zidul ?
Ana: Împărate
Zidurile nu-s de ceară
Irod: Sunt pe sânge înălțate.
Ce se-aude ? Rugăciune în Scriptură-ați mai făcut?
Ana: Semnul vremii, cât se pare, este-un Prunc abia născut
Irod: Lăsați asta ! E răscoală? Ați trimis oșteni spre ea?
Micheia: Așteptăm din clipă-n clipă un răspuns, și vom vedea
Ce e de făcut. Mulțimea s-a cam mâniat de vestea
Că va fi tăiere
Irod: Acuma, iar începeți cu povestea:
Plângere va fi în Rama, căci Rahel va plânge fiii

Scena V
Cei de sus, Coridon
(Vine cu fața însângerândă, cu hainele sfâșiate și dârz):
Unde pot afla pe-acela ce ne-a spintecat copiii?
O, Iroade, tiran mare, țara-i toată turburată
Și nu-i mai grozavă marea, cât ar fi de-nfuriată.
Azi a-nghețat orice zâmbet de pe buzele arzânde
Și -și dau mamele suflarea pe mormane fumegânde
Gemetele de durere se înalță pân-la cer
Dar copilul ce tu cauți nu se află...
Toți: Ce mister
Coridon:
Am venit să-ți spun că oastea a rămas neputincioasă
Unii au plecat cu magii după steaua luminoasă
 190

Doamna înseși, nebunită de grozava priveliște

De pe cap își rupe părul și-l împarte pe miriște
Tot ce are-n piept suflare a pornit încoa-n neștire
Să te-nnăbușe-n cetate pentru-a țării izbăvire.
Tu, n-avuși copii, tirane,tu nu știi ce e mai bun
Irod:
Ieși afară! N-am nevoie de-un nou sfetnic ! Ce nebun !
Coridon:
N-am venit să plec; dorința-mi e să fiu eu cel dintâi
Care să-mi răzbun copilul; azi sunt fără căpătâi
Nu mai am decât viața care nu face-un argint
(Se aud urlete de norod)
Irod: Ieși afară !
Coridon : Niciodată ! Am jurat și eu nu mint !
Irod (coboară furios la el. Un duel năpraznic se încinge. Coridon având pumnal scurt cade trăznit de
spada lui Irod).
Irod:
Și voi, toți, priviți, nemernici, parc-ați fi ciopliți în piatră ?
Atunci, na ! vă tai grămadă ! Și un câine și tot latră.
(Lovește pe Ana și pe Micheia, care cad morți. Ceilalți fug încotro văd cu ochii. Corul cântă teribil):
Corul : O, Iroade, tiran mare !......
Irod (după o pauză, răcnind grozav):
Acum simt cum se închiagă sângele pe mâna-mi rece
Fiori îmi înghiață trupul și un junghi prin el îmi trece
Mantia mi se desprinde, coroana-mi zdrobește țeasta
Cum nu-i nimeni să m-ajute ? Toți sunt morți în țara asta ?
Unde sunt pretorienii cei cu coifuri de aramă?
Unde sunt legionarii? Uite, porțile se darmă
(halucinează)
Uite, duhuri necurate, de ele cetatea-i plină
Nu țipați ! Împărăteasa doarme! Vreau lumină
Vreau o stea și trei prieteni și copilul ca să-l tai
 191

Și să mi-l îngrop cu pompă și împărătesc alai.

(Vede o nălucă și aleargă, târându-se pe genunchi s-o prindă. Își prinde mâna stângă cu cea dreaptă):
Stai aici! Te-am prins; din mâna-mi, nu mai scapi, să fii strigoi

Scena VI
Gabriel :
Nici un pas mai mult; pământul, unde-l calci, îl spurci; napoi !
Irod (se ridică în picioare, orbit de raze. Scoate pumnalul și vrea să se junghie, dar pumnalul îi scapă
jos. Se înăbușe, se desface la gât, cade-n genunchi din nou și se prăbușește pe scări trăznit de
apoplexie)
Corul și orchestra:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul....
(Defilează prin scenă maestoși: soldați romani, Craii, păstorii, arhiereii, cei vii și cei morți, împreună.
Lumină verde. Steluța pe tărie, la orizont. Muzică puternică.)

Cortina

C. Popian, 1929, - XI- 27. R.Vâlcii.

Anul 1930.

C.C.POPIAN

PĂRINTELE BRAN

Scenetă eroică și sacră

Localizare în România
După ”Brand” a lui Henrik Ibsen
Pentru Echipa Culturală a Sf. Episcopii, Rm. Vâlcii.
1930, Iunie, 20.77

77
Text transcris din caietul nr.219.partea 2.
 192

PERSOANELE

Bran, preot, îmbrăcat în costumul preoțesc, 28 de ani

Viorel, pictor, 22-23 de ani, cu păr lung și șapcă de catifea.
Ana, draga pictorului, 20 de ani
Geta, o fetiță de 16 ani, bolnavă, nebună.
Un țăran
Fiul său, copil de 14 ani
Un cor nevăzut și orchestră.

Acțiunea se petrece în zilele noastre (1930) pe dealurile muntoase cele mai înalte din Balcic, în fața
mării. Este iarnă, după masă.78

TABLOU UNIC79
Scena reprezintă un platou de pe care se vede panorama orașului Balcic. Scena, de la jumătate este
platou tăiat cu cărări care urcă în zig –zag în fundalul pictat in munte. Zăpadă obișnuită. Se aude
vocea valurilor mării lângă palatul Reginei.

SCENA I

Bran, îmbrăcat în negru, cu baston lung și sac de voiaj în spate. Merge în silă prin zăpadă, spre
Apus.Un țăran, al cărui copilandru vine în urma lui, îl întâmpină de la distanță. Bran e ras complet, e
tânăr încă, are 28 de ani.

ȚĂRANUL: (către Bran, strigând): Hei, creștine ! Oprește-te! Unde ești ?

BRAN: Aici!
78
Este vorba de un Balcic ideal, simbolic.Unicul loc în România unde puteai să te bucuri de priveliștea munte-mare.
Popian a localizat piesa în România în acelaș ambient de munte și mare al lui Ibsen. Dar singurul loc posibil pentru asta
era Balciul, pe care l-am specificat personal. Iar Brand apare ca un preot al unei Biserici ideale care transcende
confesiunea sau nația.n.n.
79
Faptul că la început este specificat ” Actul I și Tabloul I ” denotă că C.C.Popian voia să localizeze în România întreaga
piesă ”Brand”. Au rămas numai aceste 4 scene de mai jos, care sunt suficiente ca să emită un mesaj, o chemare la Ideal. Și
așa a și dat-o, după un spectacol, greu realizat, cu Brand întreg.n.n.
 193

ȚĂRANUL: Stăi, nu mai merge ! Nici un pas să nu mai faci!

BĂIATUL: Tată, aici e rîpă.
BRAN: (ascultând): Parcă e o cascadă !
ȚĂRANUL: E o prăpastie fără fund numai la un pas înaintea ta.
BRAN: Totuși, eu trebuie să merg. Domnul îmi poruncește !
ȚĂRANUL: Dar cine ești tu ?
BRAN: Un preot. Sunt un preot.
ȚĂRANUL: Ha, poți să fii și protopop, episcop chiar, un pas să nu mai faci! (Se apropie de el cu
precauție voind să-l înduplece ).Nu zic ba! Poate să fii un om învățat dar prăpastia nu știe de-aia, ea tot
te înghite.
BRAN: Voi trece-o.
ȚĂRANUL: În loc să mori cu capul pe căpătâi, să mori înecat ca neoamenii ?
BRAN: Cu toate astea, a fost Unul care s-a purtat pe deasupra apelor. Cine crede, merge fără frică, pe
orice drum.
ȚĂRANUL: A fost odată ca niciodată, astăzi, cine mai crede în basme se duce pe copcă.
BRAN: (vrând să plece): Cu bine !
ȚĂRANUL: Va să zică, tu te lepezi de viață !
BRAN: Dacă Tatăl din cer mi-o cere, nici rîul, nici prăpastia nu mă înspăimântă.
ȚĂRANUL: Ce mai, ăsta nu e-n toate mințile !
BĂIATUL (scâncindu-se):Tată, mie mi-e frig, haide,
ȚĂRANUL : Da’ nu pot să-l las, băiete, p-ăsta, să moară ca prostu !
BRAN: (liniștit): Ascultă, măi creștine ! Dacă tu ai avea o mamă care colo, în satul vecin, și-ar da
sfârșitul în ceasul acesta și nu poate muri, fiindcă îi arde sufletul să te vază, ce ai face ?
ȚĂRANUL: Aș da oricât, numai să mă pot duce.
BRAN: Oricât sau orice ?
ȚĂRANUL: Ba...da. Orice...
BRAN: Va să zică, chiar viața ?
ȚĂRANUL: Viața mea ? (Scărpinându-se după ureche): De! Eu știu !?
BRAN: Iisus și-a dat tot pentru mântuirea noastră.
ȚĂRANUL : Bine, Iisus... dar eu am nevastă și copii, și....
BRAN: Și el avea o mamă.
ȚĂRANUL: O fi avut, dar pe atunci erau semne și minuni.
 194

BRAN: Uite, vezi ? Aici, prietene, drumurile noastre se despart. (Vrea să plece ). Eu trebuie să merg
să-mi văd mama.
ȚĂRANUL: Nu te las.
BĂIATUL: (trăgând pe taică-său de mânecă): Tatăăă, haide, lasă-l.
ȚĂRANUL: Nu, el trebuie să se întoarcă înapoi cu noi.
BRAN: (îmbrâncindu-l): Știi că ai haz ? Trebuie ?
ȚĂRANUL: (luptându-se cu Bran): Ce, vrei să intru în belea ?
BRAN: Cum asta?
ȚĂRANUL: Da, pentru că dacă tu, pe această vreme, dai în prăpastie și lumea află că eu te-am întâlnit
și nu te-am oprit, voi fi arestat și dus la pușcărie. Asta mi-ar mai trebui.
BRAN: Haa, d-aia, nu de mila mea.... Ei, bine, știi ceva ? A îndura așa ceva în numele lui Dumnezeu,
nu e suferință, ci onoare !
ȚĂRANUL: N-am vreme să desființez toate fleacurile pe care le spui.
BRAN: Atunci, rămâi cu bine !
BĂIATUL : (țipând): Hai, tată, că mi-au înghețat picioarele !
BRAN: (către țăranul care l-a înhățat de piept): Ești nebun, omule ? Lasă-mă-n pace !
ȚĂRANUL: Să mă trăznească Dumnezeu dacă-l las ! (Se luptă cu Bran).
BRAN: Măi, mă dai de necaz.
BĂIATUL : Lasă-l, tată !
ȚĂRANUL: (luptându-se cu Bran): Să mă ia dracu’ mai bine !
BRAN: Așa ? (Se zmucește puternic și trântește pe țăran în zăpadă): Desigur că aici e mâna diavolului.
Numai el face de-astea. Acum poți fi sigur c-o să te ia. (Bran urcă pe cărare-n sus.)
ȚĂRANUL: (văicărindu-se): Aoleo-leo-leo! Tâlharul ăsta are putere năpraznică ! Și la asta, tot
Dumnezeu l-o fi ajutând? (Către copil): Vino, tată și-mi dă mâna ! (Se scoală șchiopătând și pornește
spre stânga, strigând): Heei, măi popo !
BRAN: (înainte de a trece peste munte): Drumul crucii nu-l poți urca tu; dar drumul larg pe care ți l-ai
ales ți-e mult mai prielnic !
ȚĂRANUL: (neînțelegând sensul): Dea Domnul să-mi fie bine pe drum și să ajung acasă, unde este
cel mai bun adăpost al meu (Pornește spre stânga cu fiu-său).

SCENA II
Bran.
 195

BRAN: (din înălțime,vine înapoi, ascultând): Într-adevăr, o hrubă fără fund este înaintea mea, dar nu
asta ceream eu nenorocitului ăstuia! Vream să văd numai care era puterea lui de sacrificiu. O, viață,
viață, ce scumpă ești! Pe ce criteriu lumea te iubește așa de mult ? Cerșetorul te strânge la sân cu atâta
căldură, ca și cum pe umerii săi el ar purta toată fericirea omenirii. A aduce o jertfă oarecare nu le pare
greu, a jertfi viața însă, niciodată. (Generalizând): Bâjbâiți prin întunericul vostru, tovarăși josnici ! O,
sclav nebun, dac-ar clocoti în tine ceva izvoare de voință și de ți-ar fi lipsit numai puterea fizică,
puteam să-ți dau eu totul spre a te scoate la limanul adevărului. Obosit de moarte, cu picioarele
însângerate, te-aș fi ridicat până sus, din beznă, și la propriu și la figurat; dar ajutorul este fără de folos
omului care nici nu voiește ceia ce îi pare că nu se poate. (Tace. Se luminează din ce în ce. Departe de
tot se aude un cor vesel, după care rîsete și chiote spintecă văzduhul. Bran ascultă un moment făcând
pâlnie la ureche. Se aude un cântec ușor de veselie, se aud chiote și dans în depărtare, tamburine, etc...
Bran comentează cu un ușor sarcasm):
Ce să fie asta ? Cântă cineva? Da, rîs amestecat cu cântec ! Strigăte de uraa! Acum se stinge ! Soarele
se înalță peste vale, negura se împrăștie ! Câmpia se însuflețește. (Arătând în dreapta). Aha! Acolo, pe
spinarea dealului sunt cetele-‘lea, ale căror cântece răsună. Ha ! Tovarăși de petrecere care își strâng
mâna pentru rămas bun. Acum, se despart. Doi inși chefuiți vin încoace. Ceilalți se duc spre răsărit. Ei
își fac semne cu batistele, cu vălurile lor, cu mâinile...(Vorbind simbolic): Eh, își dau jos vălurile pe pe
umăr, dar nu de pe ochi ! Ai, ai, aiai..... Și cântă ”Astăzi este sărbătoare” ca-n Coana Chirița... ah, ah,
ah ! Bâjbâiți prin întunericul vostru, bâjbâiți !
(Soarele pătrunde încet, încet, risipind negura. Bran privește liniștit în jos, cu atenție spre acei oameni
petrecăreți): Rîzi sfinte soare, cu tine rîde toată firea, iar negura fuge înfricoșată. Ce frumoasă e câmpia
când razele tale zburdă pe buruienile înflorite ! Și, uite și pe ăștia doi care saltă mână-n mână pe
covorul smălțat. Ea, ușoară, mlădioasă ca o smicea, el zvelt ca o dungă de sălcii.
(Se aude chihotit de femeie). El o aleargă, ea fuge ca o căprioară. Eh, se joacă și ei, de....
Bran (cântă duios):
Nu vreau s-aud, fiindcă am chemarea
Să potolesc a inimii zvâcniri
Nu pot trăi din dulcile -amintiri
Din spume seci pe cari le scuipă marea.

Eu sunt trimes pe lumea asta mare

Să împlinesc voința Celui Sfânt
 196

Celui ce trup a luat pe-acest pământ

Și tuturor a dat a Sa iertare.

SCENA III
Viorel și Ana
(În haine ușoare de călătorie, amândoi înfierbântați și radioși vin dinspre șes. Negura s-a împrăștiat
complet. O dimineață de vară se așterne peste ținut. Viorel jucându-se, alungă pe Ana, se oprește chiar
la intrare, în timp ce Ana e în partea opusă. Bran neobservat stă la o parte, adâncit în gânduri. )

VIOREL (pictor tânăr, de 22-23 de ani, cu păr lung și șapcă de catifea. Are în spate un sac de voiaj.
Poartă pantaloni scurți și pantofi. E cam zăpăcit din fire și flușturatic. Cântă pe melodia ”Bade
Harță” din Alecsandri):
Fluturașule ușor!
ANA: De ce nu mă lași să zbor ?
VIOREL: Fiindcă oricât ai zbura
Eu te prind în mâna mea
ANA: Dac-aș fi chiar fluturel
VIOREL: Eu nu m-aș trudi de fel
ANA: Dar sunt puică de român
VIOREL: Și eu vreau să-ți fiu stăpân
ANA: Eu, bădiță am să mor
VIOREL: Poate-n slava norilor
ANA: Ba pe munți, sus, pe Muscel
VIOREL: Unde nu-s dujmani de fel.
Ana, fluturașul meu zglobiu, fugi tu, dar eu te voi prinde iarăși. Cursa ce eu îți întind nu e chiar
așa fără preț, căci lațul meu sunt cântecele mele.
ANA: (20 de ani, simplu îmbrăcată, cu păr pieptănat cu cărare la mijloc și bucle mari pe tâmple,
haină de catifea și foi scurte. Merge de-a-ndaratelea spre culme, dansând în fața lui. Amândoi, fără să
observe, se apropie de marginea prăpastiei).
BRAN: (strigând din înălțime): Eeeei! Stați ! Feriți-vă, dați în rîpă !
VIOREL: Cine strigă ?
ANA: (arătându-i în sus): Uite-te !
 197

BRAN: Fugiți de pe margine !

VIOREL: (îmbrățișând pe Ana, rîzând): Nu ne temem.
ANA: Nu este viața o jucărie?
BRAN: Și vreți să aruncați viața în prăpastie?
ANA: Din contră, vrem s-o ducem pe vârful muntelui, sub cerul albastru.
BRAN: Păi nu veniți de acolo ?
VIOREL: Ba da, din ceata îngerilor !
BRAN: Vă zării pe muchea dealului.
VIOREL: Da, eram în mijlocul iubiților noștri prieteni, pe care Dumnezeu și norocul ni i-a trimis
martori la nunta noastră. Eu sunt pictor și după cum Dumnezeu dintr-o omidă urâcioasă face un fluture
frumos, așa eu aștern pe pânză natura în mii de mândre culori. Și de aceia Dumnezeu îmi dărui pe Ana
de mireasă, în mijlocul zvonului de răsuri și veselie. Averea mea toată este cutia cu vopsele și în traista
asta am tot ce-mi trebuie pentru gură .
ANA: (cu căldură): Mai mândri ca niște regi cântăm viața noastră.
(Se aude o doină de caval):
ANA și VIOREL (cântă împreună):
Și cavalul iar răsună/ De departe trist și vag
Este-o doină de la stână/ Jalea unui dor pribeag
BRAN: Și cavalul nu mai spune nimic altceva ?
ANA și VIOREL: (continuă cântând):
Ba mai spune că sub stâncă/ Curge lin un râușor
Și din el cine se-adapă/ Și-umple sufletul de dor.
BRAN: (cântă și el):
Ba mai spune că în Ceruri/ Este-un mare, blând Păstor
Care-ntr-un mănunchi adună/ Turmă, păsări și izvor.
VIOREL: (redevenind prozaic):Fleacuri,vere. Întâmplarea m-a dus întâia oară pe vârful unui munte.
Vream să văd aci un răsărit de soare, să umplu pieptul de aer de rășină, treerând cu picioarele goale
iarba creată, îmbibată de roua cerului, să ascult cum gâlgâie izvorul cristalin.
BRAN: Și-n foșnetul brazilor, la adiereea zefirului, n-ai auzit un glas zicând așa :
”Foșnetul codrului, gâlgâitul izvoarelor, cântecul păsărilor, roua de pe iarbă, norii albi ca zăpada de sub
bolta cerului, lucrarea mâinilor mele sunt toate acestea ”?
 198

ANA: Ba mi-a spus mie că aievea i-au sunat în urechi cuvinte ca acestea și atunci a scos pânză și
vopseli din tolba lui și a zugrăvit aceste frumuseți.
VIOREL: Fleacuri! Numai chipul tău l-am pus pe pânză în ziua aceea. Din rumenul aurorei ți-am făcut
obrajii, din azurul cerului ochii, și din bezna nopții părul negru, ca pana corbului. Din tremuratul
luceafărului zâmbetul buzelor tale, mici ca două fragi.
BRAN: După chipul și asemănarea Fecioarei Maria.
VIOREL: Am auzit de ea. Acuma n-am timp de așa ceva. Tu nu știi ce chef, ce petrecere făcurăm noi,
trei zile și trei nopți în șir. Binecuvântată să fie casa bătrânului doctor care ne-a pregătit ospățul. A
lipsit ceata preoțească și arhierească și tot clerul. Dar a fost poporul. Așa e Anițo? A fost în schimb
toată ceata tinerilor cheflii, băieți și fete. Și cununi de mirți și trandafiri ne-au pus pe capetele noastre.
Și acum ei au plecat , iar noi coborâm jos, la mare, la lumină.
ANA: Să ne luminăm.
CORUL (departe, un cântec de chef):
ANA și VIOREL (cântă împreună cu corul apoi singuri):
VIOREL: Hai, mândruțo să fugim/Să fugim, să pribegim
Într-o luntre peste mare/Să fim numai noi sub soare.
ANA: Și-om trăi cu buze dulci/ Ca alții cu șase junci
Și-om trăi cu buze moi/ Ca alții cu patru boi.
(Vor să iasă jucând).
BRAN: (ridicând toiagul): Înapoi ! Ați uitat prăpastia ?
VIOREL (rîzând): Așa e, uitasem. Pe aici, Ană.
BRAN: (ridicând din nou bățul): O vorbă, numai.
VIOREL și ANA: (oprindu-se ): Ce vrei ?
BRAN: Cu ce mergeți pe mare ?
VIOREL: Amant și amantă ? Zeul plăcerilor și al tinereții ne așteaptă la țărm cu barca sa cu 12 văslași.
În lung și-n lat vom despica marea în călătoria noastră de nuntă, iar pescărușii albi ne vor căuta în miez
de noapte.
BRAN: Și apoi ?
VIOREL: Când sufletul ni-i sătul, înapoi acasă.
BRAN: Și acolo ?
VIOREL: Viața de glume și de veselie, de veșnică visare. Vezi, pe noi nu ne-a cununat un preot, noi,
deci, suntem scutiți de griji, fiindcă trăim viața noastră la voia-ntâmplării.
 199

BRAN: Vai, fără binecuvântarea cerului ?

VIOREL: Ne-a binecuvântat ceata prietenilor, urându-ne ca niciodată furtuna să nu se abată peste noi.
BRAN: Așa? (După ce-i fixează): Mergeți sănătoși. Nu uitați, însă, pe cei 12 lopătari din comedia
diavolului. (Vrea să plece).
VIOREL: (ezitând și fixând pe Bran, ca luminat): Mă ierți, prietene, dar mi se pare că dumneata....
BRAN: (rece până la asprime): Oo, eu sunt un biet străin, mai ales pentru voi.
VIOREL: Chipul dumitale mi-e cunoscut. În școală...
BRAN: Da, și eu îmi amintesc, căci eram prieteni atunci; dar eram un copil, acum sunt om, am crescut.
VIOREL: Dumneata îmi pari din ce în ce mai cunoscut. Dumneata ești.... (cu voce înecată): Bran.
BRAN: Oo, eu te-am cunoscut de prima dată.
VIOREL: Dumnezeu să fie lăudat. Da, da, tu ești copilul bătrân care stăteai posac la o parte, când noi
băteam mingea până-n slava cerului. Oooh, ce vremuri, Doamne !
BRAN: Da, eu eram străin între voi. Tu și azi bați mingea. Ei ! Voi erați copiii răsfățului, pe când eu,
copilul nimănui....Îmi pare bine prietene, ... că ai rămas cu inimă de copil. Atunci, rămas bun, vouă,
amândoura.
VIOREL: Încotro?
BRAN: În lume.
VIOREL: Te-ai făcut preot?
BRAN: Nu încă. Vulpile au vizuinile lor, eu încă nu am unde să-mi plec capul.
VIOREL: Păi, ce aștepți?
BRAN: Nu întreba. Dacă vrei, ia-mă și pe mine în luntrea voastră cea cu 12 lopătari.
VIOREL: (nemulțumit): La distracția noastră ?
BRAN: Nu, ci numai la o înmormântare.
ANA: (îngrozită, se retrage vârându-se în Viorel): Înmormântare ?
VIOREL: Și, cine e mortul care trebuie să fie îngropat?
BRAN: Dumnezeul pe care tu și tovarășii tăi îl adorați.
ANA: (înspăimântată): Viorele, mi-e frică, vino.
VIOREL: Bran !
BRAN: Da, va fi închis în sicriu dumnezeul sufletelor josnice.Va fi un eveniment de mare necesitate în
lâncezeala ce dăinuiește de mii de ani în lumea voastră. Și-n miez de noapte Dumnezeul valurilor ne va
cânta cu glas de peșteră cântecul pentru înmormântarea unei vieți ticăloase. Așa:
COR ȘI ORCHESTRĂ:”VENIȚI CREȘTINI, SOLEMNA ORA SUNĂ”
 200

(Între timp se face întuneric. Bran îngenunche cu fața luminată și cântă cu corul nevăzut, ca solist):
Veniți creștini, solemna oră sună, /Când Dumnezeu coboară pe pământ.
Pentru a îndrepta greșeala cea străbună ,/ Și a împăca pe al Său Tată Sfânt.
O lume acum tresare-n așteptarea , /Acestei nopți când Domnul s-a întrupat .
Toți in genunchi așteaptă mântuirea , /Isus ,Isus , pe toți El ne-a salvat.
ANA (îngrozită): Vai, ce frig îmi e! Scumpul meu, amețesc. Picioarele mi se taie, iar inima, simt cum
își încetinează bătăile.
(La orchestră, imitație de vânt).
ANA: (cântă): Vântule, nebunule/ Nu-ți mai rupe strunele
Că tu cânți spre-nmormântare/Frunzelor de pe cărare.......
VIOREL: (smucind-o): Ano, vino-ți în simțire!
ANA (aiurea): Haidem, scumpul meu.
BRAN: Să mergem ! Să îngropăm pe dumnezeul inimilor josnice, pe care voi îl țineți ascuns în sufletul
vostru.
VIOREL: Bran, tu ești bolnav.
BRAN: Aș fi sănătos dac-aș crede ca voi că viața este un șir de bucurii fără sfârșit?
VIOREL: Am auzit destui d-ăi ca tine. E plină țara de predicatori. După voi, trebuie ca toată lumea să-
și pună cenușe-n cap.
BRAN: Ferească-mă Dumnezeu să am această pretenție. Dar tu care cutreieri țara asta cu meseria ta,
ești mulțumit de cele ce vezi și auzi ? Nu ți se pare că lumea asta este o curată batjocoră? Când fiecare,
prin orice mijloc vrea să fie Cineva? Mai este ceva sfânt? Se mai păstrează datini, obiceiuri, credință?
Cuvântul mai este cuvânt? Respectul legilor mai este el practicat de cei chemați să conducă norodul
acesta? Nu ți se pare că la toate răspântiile sună înfiorător cuvintele: moarte dreptății ?
VIOREL: Și dacă tu vrei să îngropi pe dumnezeul nostru, ce aduci în loc ?
BRAN: Dragă prietene, tu ești pictor. Cum zugrăvești tu pe Dumnezeu?
VIOREL: Depinde. La catolici, de pildă, îl fac ca un copil care șade într-o cristelniță, sau cu tichie și
ochelari, ținând într-o mână cheia dublă și în alta pământul. La ortodocși îl fac ca un moș cu barba albă
și părul vâlvoi. În orice caz destul de fioros ca să poți speria cu el pe copii.
BRAN: Ei, sigur; dar Dumnezeul meu n-are nici tichie, nici ochelari, și nici cheie dublă. ( Continuând
înflăcărat): Dumnezeul meu e puternic, al vostru e istovit. Dumnezeul meu e furtună, al vostru doar un
vântuleț. Neînduplecat e Dumnezeul meu, al vostru, doar indispus și surd. A toate iubitor al meu, un
biet spălăcit, al vostru. Al meu, tânăr și puternic, ca Hercule, un haham netrebnic al vostru. Gigant în
 201

fața unui pitic. Soarele s-a oprit în valea Gabaonului la porunca Lui. A făcut minuni nenumărate și ar
mai face și astăzi minuni ca acelea, dacă lumea n-ar fi așa nemernică .
Dumnezeul meu este tunet în mijlocul furtunii; a detunat pe Muntele Horeb, așa cum s-a arătat lui
Moise în rugul aprins, și ca și lui îmi strigă: ”scoală tinere, ia-ți cartea și predică voile mele, așa cum le-
au scris pe ele Evangheliștii miei”.
VIOREL: (rîzând): Și crezi în el ?
BRAN: Așa cum cred că m-am născut din maică-mea.
VIOREL: Nu stinge mucul de lumânare, până n-ai făclie nouă. Și nu veni cu altă lege, până ce nu ai
adus alta-n loc.
BRAN: Eu nu mă zbat după lucruri noi. Eu numai dezgrop învățătura Scripturii din scoarțe roase de
cari și vreau să spăl de fum Biserica Mântuitorului, spre înmormântarea necredinței și a josniciei. Din
aceste suflete ticăloșite, din aceste capete amețite de beția păcatelor, din aceste trupuri schilave vreau să
înalț pe noul Adam.
VIOREL: (dând din cap): Am înțeles. Ești un rătăcit prietene și aici drumurile noastre se despart.
Rămâi cu bine. Hai, Ana !
BRAN: Gândiți-vă bine: două drumuri sunt; dar numai unul duce spre viața cea adevărată.
VIOREL: Io rămâi credincios Dumnezeului meu.
BRAN: Să nu uiți să-i pui ochelari. Eu, totuși, îl voi îngropa; și curând, cred. Adio ! (Iese).
VIOREL: (privește după Bran care dispare; rămâne cu mâinile încrucișate și cu ochii în pământ.)
COR și ORCHESTRĂ: ”Capela”. (Se trag clopotele în depărtare; abia se aude o toacă de lemn.)
ANA: (fără să vrea cade în genunchi și își așează mâinile spre rugă): A apus soarele ?
VIOREL: Nu! Un nor i-a întunecat strălucirea.
ANA (tremurând): E așa de frig !
VIOREL: Din contră, e grozav de cald.
ANA (mergând mașinal condusă de Viorel, dar privind spre Bran): Cum îl înalță cuvintele sale ! Pare
un gigant !(Ies ambii).
BRAN (singur, ridicându-se).Ooo, eu vă cunosc pe voi, așa de bine ! Suflete mici, suflete slabe, optuze
și obosite ! Duhul vostru nu ajunge până la albastrul cerului fiindcă e încărcat cu miazmele înveninate
din măruntaiele voastre. Rugăciunea voastră, și ”Tatăl nostru” să fie, nu-și poate croi drum către cer,
nu poate pătrunde la urechile Tatălui, fiindcă nu pornește din căldura inimii. Lupta voastră este fără
curaj, nefiind întemeiată pe credință. Pe inimi zac doar cioburile credinței vechi, iar ziua judecății
eterne e înmormântată ca restul unei corăbii în nisip și iarbă de mare. Buzele voastre nu cer decât
 202

”pâinea de toate zilele”. Nimic mai mult n-ați reținut din Rugăciunea domnească.... Oo, dar ceasul a
sosit și cu el, eu !
(Voiește să pornească, dar o piatră se pornește de sus rostogolindu-se și cade lângă el. După care
urmează o alta. De afară se aude un rîs exagerat de copil. Altă piatră.):
Heeei ! Cine aruncă cu pietre ?
SCENA IV
Fata nebună.
FATA NEBUNĂ: (O fetiță de 15 ani, bolnavă, nebună, care coboară dinspre munte, în jos. Are
costum de pescăriță. Are șorțul plin cu pietre). Zbiară tu ! Eu dau mereu!
BRAN: Hei, copilă, lasă jocul. Oprește-te !
FATA NEBUNĂ: Nu vezi cum țipă găligania aia ?( Aruncă mereu cu pietre și strigă):O, ce fioros se
uită! Ajutor, ajutor ! Huuu! Mă sugrumă cu ghiarele lui !
BRAN: Pentru numele lui Dumnezeu ! Nu ești în toate mințile, fetico ?
FATA NEBUNĂ: Ba sunt; da ce vrei să mă-nghită balaurul ? (aruncă mereu cu pietre înapoi).
BRAN: (apucându-i mâinile): Stai la un loc. Unde vezi tu balaurul ?
FATA NEBUNĂ: Uite-l! Uite-l, nu-l vezi? E lung și gros cu coarne și aripi lungi de liliac (Rîde
prostește): Uite cum a scos limba ! Hu, huo, (Iar aruncă cu pietre).
BRAN: Sărmană fată ! (O mângâie): Nu e nici un balaure, ia șezi tu frumos lângă mine și spune unde
te duceai ?
FATA NEBUNĂ: Eu mă duc la biserica din deal.
BRAN: Bine, atunci mergem împreună, mergi cu mine.
FATA NEBUNĂ: Cu tine ? Noooo, biserica mea e sus, în vârful muntelui, știi ? Ai auzit cântecul
bisericii mele ?
(Cântă, cu acompaniament de orchestră):
Sus în vârful muntelui/ Sub cetina bradului
Este-un schit părăginit/Și de duhuri ocolit
Iar la ușă, stă stăpână/Moartea cu o coasă-n mână.
BRAN: Sărmană copilă, ce frumos glas ți-a dat Dumnezeu! Hai cu mine la biserica mea, unde nu sunt
duhuri rele și nici moartea cu coasa-n mână.
NEBUNA (rîzând): La biserica ta ? Care-i aia ? Unde e biserica ta ? Tu și biserică ! Huoo, urâtule !
(Rîde mereu): În biserica noastră înghiață sufletele, căci așa spunea popa Vichentie ăl bătrân, care
descânta de dragoste și citea de năjit. Dar acum a murit popa Vichentie și satul nostru de zece ani n-are
 203

popă. (Rîde mereu) Și pe Filorica au îngropat-o fără popă, ha ha ha ha! (Se apucă de nas ) Și se-
mpuțiseeee! (Scuipă și rîde, fuge dând cu pietre).
BRAN: Altă oaie pierdută ! Dumnezeule, luminează-mă ! Aici unii chefuiesc și petrec, încununați de
frunze de viță, ca oligofrenii...Alții gem în ghiarele satanei și se bălăcesc în noroiul slăbiciunii,
ignoranței și superstiției. Iar alții, ca fata asta, bâjbâiesc în întunericul minții și pe Dumnezeu nu-l mai
cunoasc. Trag spada ! (Ridică o Cruce): și mă leg înaintea Ta, Doamne, să zdrobesc această trinitate de
draci, salvând Biserica Ta.
(Cor nevăzut, cu zuzuit de vânt, și hârâit de tobe. Un Înger cu sabia scoaasă apare la spatele lui Bran,
care stă în genunchi, cu Crucea sus, cu stânga pe inimă, cu ochii fixați la cer, cu fața luminată. E
întuneric.

CORTINA

Anul 1935-39.

JANCU JIANU
-Legendă națională în 4 acte în versuri-80

(Însemnări ale lui CC Popian):

V. Leonescu- și Duțescu-Duțu, autori, 1901, în 5 acte, (T. Național):
CC. Popian, cel care a modificat, scos și adăugat, 1935.
IANCU JIANU : (Fără îndoială, a existat, boer și haiduc)
Acțiunea se petrece în timpul lui Ioan Vodă Caragea între 1810-1821 în Vlădulenii Romanaților și Codrii Vâlcii, între R.
Vâlcea și Lotru.
Modificările făcute au tendința de a apropia cât mai mult lucrarea de adevărul istoric, dacă se poate spune adevăr istoric.
1936, R. Vâlcea.

80
Și această piesă ca și altele de iz patriotic sau religios a fost gândită și ca serbare pentru Seminar sau Armată, pentru
tineri, în care partea distractivă să se împletească echilibrat cu drama.n.n.
 204

Persoanele:
1. IANCU JIANU, căpitan de haiduci, 35-40 de ani
2. MEREANU, fost căpitan de haiduci, 50 de ani
3. ALEXE, fost rob, țigan, la boer Jianu, (tatăl), 70 ani.
4. ZVÂRLUGĂ
5. MIERLETE
6. OPREA
7. TĂNASE CIREZARUL * ( haiduci).
8. LIXANDRU, ginere.
9. Moș SANDU, socru.
10. Cârc-Serdar JAMANDI, ispravnic de Romanați
11. Cârc-Serdar STOICA, ispravnic de Vâlcea.
12. Vornicul MILTIADE, unchiul lui Jamandi, 60 de ani.
13. CARACALEANU
14. STOLNICEANU
15. CORNESCU
16. CERNĂȚEANU : (boeri români, divan).
17. MARACHIS
18. STAMATIS
19. ENACHIS
20. COCHINIS : (boeri greci, divan).
21. ILEANA-mireasă
22. RADA, mama Jianului
23. SAFTA, țigancă de 60 ani
24. ANA, iubita lui Zvârlugă
25. IOANA, fată din sat
26. GHINCU, căpitan de poteră
27. KIKORIAN
28. TOROSIAN
(servitori de ușe și arnăuți)
Țărani, țărance, copii, lăutari, arnăuți, haiduci, cor.
 205

Acțiunea se petrece între 1810-1821.

ACTUL I

Decor: bătătura unei case de moșnean. Casa cu cerdac și prispă înaltă. În jur dealuri cu vii. E toamnă.
În fața casei, mai spre stânga, un umbrar de frunză, împodobit cu scoarțe naționale și brad. Tinerii
petrec și joacă, iar bătrânii povestesc pe mărgini, în așteptarea înapoerii mirilor de la cununie.
SCENA I
ZVÂRLUGĂ, MIERLETE, OPREA, SAFTA, ANA, IOANA, ALEXE, Flăcăi și fete, fac cerc în
jurul Saftei, care dă cu bobii și ghicește-n palmă. Haz general.
SAFTA: Hm! Dacă v-ar fi rîsul d-a bună
IOANA : Ba nu zău, mai știi, de-o fi să fie, ferească Dumnezeu.
Cum îi ieșiră bobii Anuții, fără soț
Te-i pomeni c-ajunge ibovnică de hoț.
MIERLETE: Hoț? Safto? Hai, de care? De codru ori de cai?
OPREA: Ascultă, zgripțuroaico, cum bine te cam ai
Cu ăl din lac, ia cată și-n ciobul de oglindă
Să-i vezi barim și chipul cam cum o fi.
SAFTA: De ghindă.
ZVÂRLUGĂ: Ce fa ? Zii pe-nțelese
SAFTA: (rânjiind) Leit, așa cum ești (rîs).
OPREA: De mă, văzurăți poznă ?
ANA: (îngrijată) Da ce te socotești?
Ce zise mă, Zvârlugă, că seamănă cu tine?
IOANA: Da’ ce-i măre surată? Anuțo, nu ți-e bine? Te-ngălbeniși deodată, de!
ANA (uluită) : Eu? Nicidecum!
OPREA : Ci las-o Anuțo, neică, e foc și d-aia-i fum.
TOȚI (rîd mult)
ZVÂRLUGĂ: Ce tot rîdeți hain mă? Ce, vi se par/ de rîs?
Văleu, la urmă, o fi vreo ursitoare/ Așa cum spune Safta, s-ajung și hoț de plai.
Păi, astăzi n-ai de sare și mâine n-ai mălai.
Nevoile, strâmtoarea, cuțitu-ajuns la os/ Te-ndeamnă să iei calea în codru pe din dos.
 206

Și când norocu-n cale ți-o scoate vreo jivină/ De ciocoiași, cu punga, din munca noastră plină
Să-l faci scăpat? La mână să-i dai frumos răvaș /Să nu cârtească grecul, că pleacă păgubaș.
ALEXE: (înflăcărat de Zvârlugă, cântă cu foc:)
Foae verde și-o lalea / Scoal’măicuță, nu ședea
Ia cotul și foarfeca / Și-mi croește-o malotea /Să intru-n codru cu ea.
SAFTA (rânjind): Foae verde mărăcine / Ia vezi potera cum vine
MIERLETE: (închinându-se )Piei drace, ptiu.
OPREA : Măi, asta e dracul gol și pace !/ Fă,Saftă, ia-n ghicește-mi și mie de noroace
(Îi întinde palma și-i arată o linie)
Ia, vezi, tu, n-o fi asta cărarea codrului?
SAFTA: De, știu și eu, băete? O fi și a ștreangului!
(rîs general).
ALEXE: Multe mai știi, trăzni-te-ar din fugă, scoabă rea.
Te ții de om ca scaiul și ca pecingenea
Urâto, muma ploii (rîs mare)
ZVÂRLUGĂ: Alexe să trăiască!
ALEXE: Trăiască bărbăția și viața haiducească!/ În codru-i mântuirea pârdalnicei nevoi.
Mereanu zvârle plumbii în pieptul de ciocoi,/ Ce-au năpădit pe holde, pe luncă, pe ogoare
Ca norul de lăcuste ce stinge mândrul soare.
Ah, codrul măre, codrul în umbră-i spovedește/El, frate cu românul, cu ghioaga-i nimerește.
Așa e cotoroanțo?
SAFTA: Păi, cum, grozav mai ești!
Când porcu-mbătrânește, mai bine să-l pârlești.
Ca mâine o să-ți sune cădelnița.
ALEXE: Rugină.
ZVÂRLUGĂ Măi, dă-o la păcatu’ că-i arde de pricină.
Și fă-te-ncoa, Alexe, din ploscă-nghite-n plin/ Să mai uităm povara și-al angaralei chin.
Și pân’ți-o suna-n pace cădelnița popească/ Să sune dibla, vere, că-i nuntă românească.
ALEXE: C-așa e, zău, ian ziceți, un brâu să-mi dezmorțesc/genuchii ca pe vremuri, să simt
că-‘ntineresc. (Lăutarii cântă un brâu).
Vin’ Safto-ncoa să tragem un brâu cu ăști copii/ Și lasă bobii, pârlei, stați-ar la cap, pustii.
 207

(O-nșfacă de brâu pe Safta care e șchioapă și-i trage câteva tacte în rîsul general. Safta cade , toți se
opresc din joc.)
ALEXE: (gâfâind): Hei, Safto, ce zici? Porcul bătrân va să-l pârlești
SAFTA: Ho, bată-te norocu’ ca mucalit mai ești.
ALEXE: Mă, ia să lăsăm brâul, c-om mai juca deseară
Ia-n stați că-mi zburdă-n suflet un dor de primăvară
Flăcăi, să lăsăm jocul, că-mi arde să grăesc
D-al codrului trai slobod, trai sfânt și haiducesc.
(Cu acompaniament de lăutari)
Foae verde de susai (Radu mamii)
De trei zile viu pe plai / Cu merindea pe cinci cai
Nu băui, nici nu mâncai / Numai la cuc ascultai
(Refren: Iancule, Jianule).
Ia mai cântă, cucule, /ba, deloc, voinicule
C-am cântat pe Ialomița / Și mi-a degerat gurița
Frunzuliță trei sulfine / Dete frunza de anine/ Creață ca de mărăcine.
Iar în vale, într-un nuc / Cânt-un pui pribeag de cuc
Și mă-ndeamnă să mă duc /Tot de-alungul dealului / Pe sub poala codrului / Poteca pribeagului.
Floricică sulcioară / Căprioară, surioară
Saltă-te-n două piciore / Și roade codrul pe poale
Să văd matca Oltului / Gura Topologului / Și drumul ciocoiului.
ZVÂRLUGĂ (înflăcărat): Tiii, ah, ne-ai fript la suflet
ALEXE: Mereanu să trăiască.
ZVÂRLUGĂ: Zii, mă, să crape-n două jivina ciocoiască
(Lăutarii cad într-o horă de mână unde toți joacă entuziasmați)
MIERLETE (chiue în joc) Bată-te crucea, ciocoi / Nu te-oi prinde la zăvoi
Să-ți dau măciuci să te moi / De piele să te despoi
(Se-aud de departe împușcături și chiuituri, semn că se apropie nunta. Deodată un grup de copii
năvălesc în scenă.)
UN COPIL (aruncând căciula-n sus): Vine nunta, faceți loc
AL DOILEA : Bucurie și noroc
ALEXE: Bucurie măi copile, / Și belșug și mândre zile
 208

ANA: Ferice de Ileana

IOANA: Ba zău, i se cădea.
Hei, oameni de ispravă, surată, nu-i așa? Fruntaș noi pe Moș Sandu, în sat l-am pomenit
ALEXE: Da’știu că-i săturară ăl popă de citit.
ZVÂRLUGĂ: Păi, nuntă boerească
OPREA: Jianu, Nun, ce vrei?
MIERLETE: Zău, dacă nici cas-asta n-o mai avea temei / Cu așa nun și-așa citanie, apoi....
SAFTA: Să zici: “Ferește Doamne”
ALEXE:Crăpar-ai în noroi, afurisită cobe, tot rele-ți dă prin gând
Citiți-ar popa nunta, la capu-ți mai curând
SAFTA (rânjind):Hi, hi, hi.
ALEXE: Piei
SAFTA: Sâc.
(În timpul ăsta, împușcăturile se apropie, și-n “Marșul Miresii” intră nunta în ordine: nașa, fina,
ginerele, nașul, lăutari, colăceri cu brad și ploșci gătite cu bazmale).
TOȚI: Să trăiți!81
SCENA II
JIANU,RADA,LIXANDRU, nuntași.
JIANU (mândru, gorjenește): Să trăiți!
De-apururea, de rele să fiți adăpostiți.
La masa lor, cumetre și-n casa lor, rodească/ Lăstaru-mbelșugării, din vremea strămoșească,
Așișderi, ca măslinul.
SANDU: Ne închinăm smeriți /Cinstite Nun /la-a voastră urare; fericiți
Să fiți cu prea cinstită Ileana slugereasă
Și Pronia reverse în milostiva casă/ A dumneavoastră, traiul îndelungat
RADA: Vă fie/ Fecioara Preacurata la astă veselie
Într-ajutor și spornic belșug, cinstite fin/ Acum de a pururi, și-n veci de veci, amin.
SANDU: Trăiască Nuna mare, cu inima voioasă / Trăiască boer Jianu -ntemeietor de casă
Să chiuie norodul și plosca gâlgăiască /Să afle lumea toată, suflarea românească
Și hâda cioroime ce pe norod îl pradă / Că-i sărbătoare mândră la Sandu în ogradă.
81
Prezența vrăjitoarei sau a ghicitoarei la începutul unei drame provine din operele care veneau timid și-n Principate din
Italia sau Franța, în sec.XIX. Bizet și Verdi ispirau pe autori, pe artiști, pe lăutari, pe regizori, ba chiar corurile
bisericești..n.n
 209

NUNTAȘII: Trăiască Nunii, ura!

JIANU: Cinstirea și urarea / A voastră, frați de-un sânge, cu noi, și închinarea
De-a noastră huzurie cu drag ne-nveselesc.
Pe umerile voastre demult se sprijiinesc/ Alcătuirea țării și rostul înodat / De Domni cu-nțelepciune;
Cu pieptul vost’ ați stat /Vrășmașilor drept țintă, la-l neamului hotar
Spre voi reverse Domnul dumnezeescul Har.
NUNTAȘII : Trăiască boer Iancu!
RADA (către Sandu): Așa e, măre fine! Da’ și cu fete de-astea / Zău, cui i-ar fi rușine?
Ia-n uită-te, obrajii li-s rumeni cum e focul / De dragul lor, sub gene le râde-n ochi norocul.
Ileana, fină mândră, pe noi ne-ai cam uitat/ Uită-te-ncoaci, n-ai teamă c-a fi întunecat /
Strălucitorul soare al tinereții tale, / De bătrânețea noastră....
ILEANA: Cu voia dumitale, vin prea cinstită nașe / Și nu-s îngrijorată
Să-mi fie tinerețea cumva întunecată.
Și pildă luând de chipul cum știi milostivi / Înflăcăratu-mi suflet, mai mândru-o străluci.
JIANU: I‘ ascultă, fine Alexe, nu-ți dănțuim și ție / Pe “Isaia”? Vremea ți-a cam venit !? (rîs)
ALEXE: De mie, nu mi-o fi gata ceasul; așa e, vremea-ar fi /
Și fete, și frumoase și vrednici, s-ar găsi, N-am ce să zic; dar astăzi ți-e greu să vezi de-o casă / D’apoi
de două? Măre ! Nevoile apasă /Greu, nașule pe oameni ! Hei, s-or mai ușura
Trăgem și noi nădejde, și bir și angara !
O da și Sfânta Cruce, jivina ciocoiască / Ce-a năpădit ca roiul pe țara românească /
Să plece; să se ducă peste pustii, hotare; /Și-atunci ne-o mai fi gândul, zău, și la-nsurătoare!
JIANU:Cuminte ai grăit, fine, Alexe; păsul greu / Îl simte țara-ntreagă!
SANDU: Așa! Așa e, zău!
JIANU: Nu-i colțișor în biata moșie strămoșească / Nenăpădit în cârduri de lepra ciocoiască
De pretutindeni, vaet și bocete răsună! Cu biciul, pârcălabii, dinarul ni-l adună
Și boerimea veche și țărănimea-așteaptă / De la dumnezeiască poruncă, pururi dreaptă
Un ceas de mântuire; toți se strădăunesc, se sbat să curme răul, dar se zădărnicesc
și muncă și nădejde; iar hâzii-asupritori/ Se-obrăsnicesc; împilă pe bieții muncitori /
Și pângăresc credință și datini; venetici / Ce zic că sunt de-o lege, de-o cruce cu-ăști voinici!
ZVÂRLUGĂ: Cu diavolul de-o lege; iar nu cu de-alde noi / Românul pune umăr și scoate din nevoi
Pe cel cu el de-o lege, iar ăstor ciocoiași / De le-ar întinde mâna, sărmanii nevoiași /
Gârbaci, în loc de milă răbdăm; și Dumnezeu mai știe cât ne-o ține răbdarea-n jugul greu.
 210

Și unde o s-ajungem....
OPREA: În codru!
MIERLETE: D-apoi unde?
ALEXE: Așa, în codru, leacul necazului s-ascunde.
SANDU: I-auzi, cinstite nume! Niciunul n-a scăpat / Falangii, de la scara ciocoiului spurcat.
Dar, când e veselie în curte la vecini / Cu voioșie-aleargă și uită-amarul chin.
JIANU: Așa se cade, Fine, că nu e vremea încă / Să prăvălim în vale stăvilătoarea stâncă
Ce-npiedică pârâul să curgă liniștit.
A, îi cunosc, flăcăii, și-s tare mulțumit.
RADA (către Moș Sandu): Ia mai lăsați cumetre, pârdalnicul necaz /
Că doar e zi de nuntă, nu-i sfătuială azi
SANDU: Așa e, nună mare!
ALEXE: Păi, zău, ce-atâta sfat? Auzi, copii, să-i tragem un cântec așezat.
(ALEXE cântă, ceilalți acompaniază. Melodia “Pe marginea Dunării”)
ALEXE: Foae verde mărgărit / Ileano de ce-ai slăbit
Am o pânză de urzit / Și vreo trei de năvădit/Și pe neica de iubit.
Și-o foiță, viorea / Nici o boală nu e grea / Ca dorul și dragostea
Rele sunt frigurile /Mai rele dragostile
De friguri, zaci și te scoli / De dragoste zaci și mori.
(ALEXE oftează adânc)
De la Of! n-aleg nimic / Nici pagubă, nici câștig/ Numai inimioara-mi stric !
TOȚI: Bravo, bravo! Să trăiești, Moș Alexe !
JIANU: Noroc, măi, fine Alexe și mulți ani să trăiești/Păstrând cu drag comoara de doine românești
SANDU: Și-acum, flăcăi, Lisandre, măi Opreo, faceți vânt / La cele plosci prin oameni, s-ajute Domnul
Sfânt
Și dați încoa’ pe aia cu ruginiu să-nchine/ Odată nunul mare și nuna ! Vedeți bine,
Să fie prin ogradă, la mese, că-s destui / Ș-acolo; zor, nepoate, să nu stea plosca-n cui.
(ZVÂRLUGĂ, LISANDRU și OPREA aleargă și aduc ploști și împart la nunteni. LISANDRU îi dă una
lui JIANU. JIANU închină și o dă nașii. Apoi vorbește cu țăranii).
RADA: (dupe ce a băut din ploscă, către SANDU): Ai ridicat cu nunta cinci sate în picioare.
SANDU: Apoi, așa-i rumânul, așa e nună mare!
Zavistia nu-și are, în sufletul lui loc/ Și bucuros când poate să-nchine de noroc / Vecinului.
 211

Zău, nu știu de va mai fi rămas / Vreu om cu voioșie, la vatra lui acas’.

Ia, uite, pân’ și Safta, la Pârlea și-a lăsat / Și bobii, și ghiocul; la nunt-a alergat /
Și ea, ca toată lumea.
RADA: O, bat-o vina ei! Pe unde nu colindă picioru-i șchiop!
ANA: Hei, hei! E nuntă fără Safta? La toate ne-a ghicit.
IOANA: În palmă.
ANA: Și cu bobii, cum nu s-a pomenit.
ALEXE: Ghicește, ea, nu-i vorbă, dar tot a cobe, zău/ O-nvață necuratu’ și-o rabdă Dumnezeu.
RADA: Vin’mai aproape Safto, ia spune-ai dat în bobi / De nunta Ilenuții? Ce zici?
SAFTA: Ei, bobi neghiobi.
Ce să-ți mai ții urechea, s-asculți la bobi ce zic, / Când dragostea de fată se leagă de voinic?
RADA (bănuitoare) Au, nu dau bine?
SAFTA: Vorbă-i, ba bine.
ALEXE: Zău, ce spui? / Avea-re-ai tu, cu grecul și cu-arnăuții lui / De binele tău parte
SAFTA: (înțepat): Of, procopsit mai ești!
ALEXE: Huo, sluto !
JIANU: (vesel): Da ce-ai Safto? De ce te necăjești?
SAFTA: Ia, putregaiul ăsta, pe Jamandi-l înjură
ALEXE: Vedea-te-aș spânzurată, la el în bătătură!
JIANU: (către SANDU cu sarcasm): A, Jamandi, tâlharul acela, ia stai, fine /
Îmi pare că-ți ceruse pe fina !
SANDU: Păi, vezi bine!
ALEXE: Păi cum ‘l-împinse dracu’?
SANDU: Bătu-l-ar Dumnezeu! / Auzi, să intre lepra, ciocoiu-n neamul meu !
De când l-aduse tat-so din Țarigrad în țară / Nu-i chip să iasă fată din bătătură-afară.
JIANU: Cum ai făcut, la urmă, de te-ai scăpat de el?
SANDU: Hei, ce n-a făcut grecul, de toate, fel de fel / Dar într-o zi, mă scoase de tot din cale-afară /
Și i-am spus neted: Măre, dă-mi cinstea pe ocară!
JIANU: Hm! D-aia văd acuma că nu-i poftit la nuntă / Și-așa fiind, pedeapsa i-ai dat-o de tot cruntă.
SANDU: La nunta fetii mele să chem pe lepră eu?
Ba să-l poftească dracu’ la nunta taică-său!
LISANDRU: Ia mai lăsați-l, pârlei, poftește, nune mare / Să mai vedem în casă și de ceva gustare
 212

Flămândă-i toată lumea; și nimeni nu - ndrăznește / Să guste, pân-ce nașul masa blagoslovește !
Și Taica Popa adastă să deie dezlegare / Cum scrie la bucoavnă, la vin și la mâncare!
JIANU: Așa e, da, norodul flămând e-n țara asta..
RADA: Mai mult pentru dreptate; să mergem
SAFTA: Hei, năpasta!
(Toți se îndreaptă spre fund, strecurându-se cu încetul, până ce scena se golește. Lăutarii cântă marș
de mireasă, mai apoi cântece de masă. Din când în când, semne că-n fund e petrecere liniștită de
oameni ocupați cu ale gurii)
SCENA III
ILEANA, ANA, IOANA,apoi SAFTA.
(Lumină slabă de amurg)
ANA (Ileanei): Cu norocire bună, surată
IOANA (Anei) În curând o să-ți nuntim și ție, așa zău!
ANA: Ce-ți dă-n gând?
ILEANA: Ia lasă, mări, surată, Anuțo, că nu-i rău /Zvârlugă-i băiat harnic
ANA: S-ajute Dumnezeu!
TOATE (Ileanei):Și-așa rămâi cu bine, surată (ies).
ILEANA: Noapte bună (Vrea să urce scara și aude pe Safta strigând-o. Stă pe loc)
SAFTA: (apropiindu-se tiptil) : Ileano!
ILEANA: (aparte, surprinsă): Safta? Ce-o fi având să-mi spună?
SAFTA: Hei, Ileano, ar fi de spus, dar cine mai stă s-asculte astăzi rugini ca d-alde mine?
Așa e omul, maică, se joacă cu norocul. / Și când îl scapi, vulvoarea-i te arde cum e focul.
ILEANA: Dar ce vrei să zici, Safto?
SAFTA: Ia, vino mai încoa / Coboară mai aproape, ne-aude cineva!
ILEANA: De ce să nu ne-auză?
SAFTA: De ce? Parcă n-ai ști /Cum e, bătu-oar vina de rea gura lumii!
ILEANA: Ce-am eu cu gura lumii?
SAFTA: Hei, vino lângă mine / Că-ți spui eu; ori ți-e frică?
ILEANA: Cum frică? Și de cine? / Nu știu să-mi fi fost frică vreodată
SAFTA: Așa, vezi! Of, te-a slujit norocul, Ileano, să mă crezi!
ILEANA: De, ce să zic? Lisandru își are rostul lui
SAFTA: Hei, parcă de Lisandru venisem eu să-ți spui?
 213

ILEANA: Dar?
SAFTA: (tainic) De boeriu
ILEANA: (repede) Care?
SAFTA (rânjind): Hei, de Kir Jamandi
Ascultă, Ilenuțo, el m-a trimes aci / Să-ți spui că de ți-e vrerea, acuma chiar îndată
Porniți la drum; zău, butca e-n poartă înhămată
Plecați, și-n patru zile sosiți la București. / Vă cununați, și-n urmă, acolo să trăești!
Fireturi, rochii scumpe, și pietre nestimate / Paftale poleite și butci și slugi, palate
Păcat d-așa mândrețe de fată, zău, păcat / S- ajungi să sapi, în parte, cu oamenii din sat.
Și-acolo-i raiul, maică, cu slujitori la scară. / De nu primești acestea, ești bună de ocară!
ILEANA (dârză, repezindu-se și îmbrâncind-o):
Nu ți-e rușine, hârcă și iazmă ticăloasă / Vii să momești cu vorba, în prag la om în casă
Să duci plocon-mireasă- ciocoiului spurcat?
Piei, piei d-aci, Satano!
SAFTA: (șireată): Nu-ți fie cu bănat, Ileană, ziceam, uite... de, cine știe, poate ! / Că tot ieșise vorba;
rămâi cu sănătate,
P-aci mi-e drumul. (Se retrage spre fund și întâlnește pe Jamandi, care tocmai intră:)
Uite-o!
SCENA IV
ILEANA, JAMANDI, apoi JIANU, RADA, SANDU, ALEXE, ZVÂRLUGĂ, OPREA,
MIERLETE și toți nuntașii.
JAMANDI: Ileano, sunt chiar eu
ILEANA: Ce? Ce văd eu?
JAMANDI: Te sperii ? Dar, pentru Dumnezeu!
ILEANA: Ah, urgie! Săriți! Jamandi! Sbirii!
TOȚI (năvălind în scenă): Ce e?
ILEANA: Uite-l, el e !
JAMANDI: Să vă trăiască mirii!
SANDU: Da, da, să ne trăiască!
Cu voia Dumneavoastră, Kir Jamandi, cu bine, de vii la casa noastră
Cu gând și voie bună îți zicem : bun venit.
JAMANDI: Moș Sandule, cinstire; și bine v-am găsit!
 214

ALEXE: Kir Jamandi, târziu e!

JAMANDI: Apoi, am așteptat / Să văd și eu la poartă o ploscă de-nchinat.
Dar tot trăgând nădejdea de-a fi și eu părtaș / Se scurse ziua-ntreagă, nici ploscă, nici nuntași.
Atunci, vecini cum suntem, plecai; am socotit / C-ar fi și pentru mine loc;
SANDU: Bine te-ai gândit!
La masa românească s-așază bucuros / În orice timp un scaun drumețului voios
Dar, de, să nu te mânii, mie- teamă c-om strica / Făina pe tărâțe și nunta pe gâlceavă
JAMANDI: Moș Sandule, se poate? Cum poți vorbi așa? /
De când mă știi p-aicea, nu cred că ți-oi fi dat/ Prilej de vreo gâlceavă.
ZVÂRLUGĂ (către toți) Auzi, mă?
SANDU: Cine-a stat, Kir Jamandi, de ceartă? Așa o fi
JAMANDI: Cu drag / Am căutat într-una spre-al Dumitale prag
SANDU: Hei, câteodată, chiar cu prea mult…
JAMANDI: Oricând / Mi-a stat la îndemână, v-am ocrotit cu gând / Cinstit
SANDU: Da, da, așa e
JAMANDI: Și tare mulțumit/ Am fost, văzând că Domnul la har te-a-nvrednicit
Să-ți norocești copila, s-o vezi la casa ei. / Cu inima fierbinte, venii precum zisei,
Să le urez izbândă, trai bun și voe bună / Să vă trăiască mirii, ce dragostea-i cunună.
ILEANA: (izbucnind) : Minți, minți!
TOȚI: Cum?
ILEANA: Minte!
JAMANDI: Ce fel?
ILEANA: Așa, da, minte, minte.
Zici c-ai venit la nuntă ca să-mi urezi fierbinte /Trai bun, izbândă mie? Zău, tu? Nu ți-e rușine?
Trai bun, ha? Cu Lixandru, năpârcă, ori cu tine?
Trimeți iscoadă, câine, pe Safta, să-mi înșire / Povești de rochii scumpe ca să mă scoți din fire
Să mă cunun cu tine, să plec la București? Să părăsesc ogorul lui taica, și-ndrăznești
Și ai obraz în fața-mi cu diavolești cuvinte / Cu meșteșug, tu, lumea s-o scoți acum din minte?
Mișelule! (Către nuntași):Așa e. Da, da, precum o spui / N-ascultați voi, o oameni, de lingușirea lui
Pe fata lui Moș Sandu nu poate s-o momească / Oricare lipitoare cu fața ciocoiască,
Să fug, așa, în lume, ca să se fericească.
ALEXE: Dihoru făcu asta?
 215

LIXANDRU: Putu să îndrăznească?

JIANU:(care stătuse ascuns în spatele nuntenilor, intervine brusc): Kir Jamandi, între ce spuse fina/
Și ce-ți ieși din gură, eu știu a cui e vina!
JAMANDI: Boerule Jiene, am să mă ostenesc / Despre cum stă pricina, vreau să te lămuresc
Că nu sunt chiar de vină și sunt încredințat / Că judecând cu mintea și capul luminat
Și cântărind pricina, dreptate-mi vei găsi; și-mi vei spăla rușinea ce mi se-aduse aci.
JIANU: Kir Jamandi, în spate, am stat și judecat / Și-am înțeles prea bine cât ești de vinovat
JAMANDI: Și dumneata spui asta? Zău, nu m-am așteptat. /
Venind aci cu mintea și sufletul curat
Să fiu cu-așa dârzie primit și cu ocară / Să părăsesc o nuntă chiar din a casei scară.
JIANU: De, o să pleci cam astfel, precum ți se cuvine/ Gonit cum se gonește un ticălos ca tine.
JAMANDI: Cum, eu?
JIANU: O să pleci astfel, gonit cum se gonește / Spăimântătoarea fiară ce-n staul năzuește
Să-și facă cuib.
JAMANDI: Cum? Ce fel? Ce-i asta?
JIANU: O să pleci / Tu, care pe Satana-n făr’delegi întreci.
Da, o să pleci de-aicea, gonit și huiduit / Cum pleacă trădătorul ce-n gând a plămădit
Pierzare, pustiire și-n blestemata-i urmă / Nu lasă decât jale și vai ce nu se curmă.
JAMANDI (clocotind de ură): Stăpânului nu-i pasă când robii-l ocărăsc
Căci pentru robi e biciul cu sfârc arnăuțesc
Dar, când boer ca tine obraznic ocărăște / Cutezător în față, Stăpânu- l pălmuește.
(Trage o palmă lui Jianu. Jianu scoate pistolul și trage asupra lui Jamandi, care cade strigând:
JAMANDI: Ah, ajutor !
JIANU: Jianu, din neam a moștenit / O palmă s-o plătească cu glonțu-i ghintuit.
(Arnăuții pătrund în scenă, se încinge o luptă groaznică, se trag focuri și mireasa cade moartă
împreună cu alți nuntași)
Cortina

ACTUL II
(Scena reprezintă o sală de judecată a Ocârmuirii la București. Aranjamentul sălii, conform timpului.
Intrări în dreapta și stânga scenii. Masă lungă cu 12 scaune pentru boierii divanului.)
 216

SCENA I
Caracaleanu, Cornescu (boeri români)
CARACALEANU: (intră prin ușa din dreapta, salutând pe Cornescu prin temenea și mâna la barbă,
conform epocii. Cornescu vine din stânga):
Mă-nchin cu plecăciune, mult vrednice pitare!
CORNESCU: Poftindu-ți sănătate, îți mulțumesc șetrare
CARACALEANU: Ce veste de pe-acasă? Voinici, sănătoșei?
CORNESCU: Voinici, din voia ‘naltă, și mari și mititei.
CARACALEANU: Mă bucur! O-ntrebare, de-mi faci îngăduire.
Ce treabă ne aduce pe la ocârmuire /Așa de dimineață? Ceva de cumpărat
Pentru Măritul Vodă? Dela Sultan mezat?
CORNESCU: Ce vorbă! Cumpărare!
CARACALEANU: Atunci, dar, ce să fie? Se vinde iar cu tropos vreo casă ori moșie?
CORNESCU: Ba, nu, ferit-a sfântul! Archon, chir Miltiade /
Printr-un pitac ne chiamă, așa precum se cade. Văzând că nu e glumă, chiar cu nepusă masă/ Pornii.
CARACALEANU: Făr’ adiată?
CORNESCU: Ba, o lăsai acasă / Nevestii. Calea-i lungă și șubred cum mă știi
CARACALEANU: Vine-o dambla, o ciumă
CORNESCU: (făcând cruce): Ptiu! Fie pe pustii/ Dar, vezi, sunt vremuri grele și strimtele potici
Sunt pline azi prin codrii de cete de haiduci.
Un pas nu mai poți face făr-a gândi la rău / De când cu jaful ăsta din țară.
CARACALEANU: Da, e greu.
CORNESCU: Dar dumneata ce cauți? Vreun păs, vreo mijlocire?
CARACALEANU: Am fost poftit așișderi, de -Înalta cârmuire, /
Tot astăzi să mă aflu nainte de nămiezi
CORNESCU: Atunci, dar, tot o treabă ne mână
CARACALEANU: Precum vezi!
CORNESCU: Sunt vesel, Kir Iordache!
CARACALEANU: Nu mai puțin șetrare/ .
Dar ce pricin-anume avem, spre judecare?
CORNESCU: Iertare, Kir Iordache, dar, zău, nu prea știu bine
(Apare Stolniceanu prin dreapta).
 217

Ian-uite, Stolniceanu, la vreme tocmai vine.

Ca om cu multă vază și trecere-n divan/ Ne-o lumina mai bine, în pricină;
CARACALEANU: Taman.
SCENA II
Aceiași, Stolniceanu.
STOLNICEANU: Cinstitei voastre fețe mă-nchin cu sănătate / Și vă poftesc din suflet trai lung!
CARACALEANU: Să fie toate /După cinstita poftă a inimii. Am vrea /
Să știm și noi, Kir Dincă, cam ce nevoe grea / Te mână până-n ziuă spre Cârmuire.
STOLNICEANU: Bine /Ziseși. E grea nevoia și-o spun la orișicine
Chemați am fost în grabă, printr-un pitac trimis / De nalta Cârmuire, prin Vornicul Spahis
Având spre cercetare o pricină-nsemnată / Cum numa- n vremuri turburi se-ntâmplă câteodată
CORNESCU: Atunci, de-aceeași treabă cu toți, chemați am fost
STOLNICEANU: Așa.
CARACALEANU: De-o ști șetrare, grăiește-o pe de rost
STOLNICEANU: Boer Jancu Jianu
CORNESCU: El? Da? Ce spui? Ce spui? / Îl știu boer de viță
CARACALEANU: Cu rost la casa lui.
CORNESCU: Cu scaun drept la minte
CARACALEANU: Și la așa urgie / Ce l-a adus?
CORNESCU: Ce oare?
STOLNICEANU: Greceasca semeție. /Da, fraților, în cuget curat vreți să vorbesc?
Bine-a făcut Jianu ! Eu nu-l învinuesc.
Ei, nu mai merge, lifta ne-a copleșit în toate / Orașele-s tixite de javre deșuchiate
Golanii și flămânzii ce astăzi vin desculți / Mâini au moșii și case; din mulți se fac mai mulți.
Călugării, în roiuri, ne-au năpădit din smârcuri / Și vin de se așează prin mânăstiri în pâlcuri
Moșiile-s hrăpite, pădurea despuiată, /Voinicii zac în ocne, chiar fără judecată.
CARACALEANU: Le știu, le știu, șetrare / Dar cum s-a întâmplat / Să pice biet Jianu în astfel de
păcat?
STOLNICEANU: Boier Jancu Jianu, de lume alintat, / Cu sufletul lui mare, la Vlăduleni în sat
Pe fata unui Sandu, moșneanul, cununase.
CARACALEANU: Eu îl cunosc pe Sandu; de treabă și cu case.
 218

STOLNICEANU: O fi, dar ai răbdare: Jamandi, șoitariul / Știți că s-a-ntors acuma din Țarigrad, și
puștiul/ Ispravnic vrea să fie, poate, pe Romanați. Ori peste Vâlcea, poate.
CARACALEANU: Vai, nouă!
STOLNICEANU: Vă-nchinați ! / Și zic, l-îndeamnă dracu, de pofte ispitit / Să cate spre Ileana cu ochi
nelegiuit.
Și-n seara nunții, cearcă, chiar de pe-al casei prag / Să fure pe mireasă de lângă soțu-i drag
Ea țipă, unul sare; grecul se năpustește / Și-n fața-ntregei nunte pe Iancu-l pălmuește.
Jianu scoate-atuncea pistolul și ochește / Și trage.
CARACALEANU: Și-l doboară?
STOLNICEANU: Glonțul nu nimerește; are noroc tâlharul. /I-a zgâriat doar coasta,
Dar grecul nu se-mpacă, nemernicul, cu asta.
Asmute slujitorii, bătaia se-ntețește / Și-un glont vrășmaș mireasa în frunte o izbește.
CARACALEANU: Și moare?
STOLNICEANU: Da !
CORNESCU: Pricina, ce-i drept, e însemnată
CARACALEANU: Și-acum, tot el îl cheamă pe om în judecată!
STOLNICEANU: Grecească sumeție !
CARACALEANU: O fi cum zici, așa. Nu știm al cui fu glonțul.
CORNESCU: Pricină foarte grea.
STOLNICEANU: Cinstiți boeri, aicea nu-i vorba de vre’un rob / Nici de necazul vrunui breslaș de
rând, neghiob
E un boer de-ai noștri, cu frați chiar în divan / Cum e Kir Dumitrache și Amza, tot Jian.
E un boer de-ai noștri, să nu-l lăsăm să piară./ Jianu pătimește necazul azi; dar, iară
Se poate mâine, rândul să-ți vină ție, mie.
CORNESCU: (închinându-se): Să mă ferească sfântul de-așa categorie
CARACALEANU: (idem) Așișderea pe mine
STOLNICEANU: Da, Domnul te ferește / Dar când nu-ți dai cu gândul, atunci te nimerește
Năpasta-i mare lucru ! Suntem ca buni creștini datori să...
CORNESCU: Ce să facem?
STOLNICEANU: Tâlharilor străini să le-arătăm că țara e-a noastră și că știm
Să-i și primim pe oaspeți dar știm să-i și gonim.
CARACALEANU: Cum? Să cătăm pricină? Ce fel? Cu Miltiade?/ Să ne stricăm la ceafă?
 219

STOLNICEANU: Să facem ce se cade / să facă tot românul cu dor de țara lui

CORNESCU: (zărind pe Mavrachis intrând): Încet, că dăm de poznă
CARACALEANU: Ne pune pielea-n cui.
SCENA III
Aceiaș, Mavrachis, Stamatis, Enachis.
MAVRACHIS: (cu plecăciuni exagerate): Ținstitei vostre fețe, m-anchin cu plecațiune
CORNESCU: (ieșindu-i înainte slugarnic): Arhon Mavrachis, slugă, plecată-nchinăciune
MAVRACHIS: Pân’la rarunchi ma bucur vazând cu țe iubire / Raspundeți la poftirea înaltei carmuire.
Lui Arhon Miltiades nu voi uita sa spun / de griza țe boerii cu dragoste o pun
La buna rinduiala a trebilor dreptății.
CARACALEANU: Să-i spui, Arhon Mavrachis, potriva strâmbătății /
De-a pururea noi suntem și pururea cu dor / Am alergat s-aducem dreptății ajutor
STAMATIS: Aflarați de prițina țe ne-a adus?
CORNESCU și CARACALEANU: Da, da.
ENACHIS: De Jamandi e vorba. E din protipendà… !
MAVRACHIS: Orițe va fi, noi trețem la chibzuire-acum.
Să-l așteptăm, știi, omul sosește de la drum.
Să-l ascultăm cu toată luarea noastră-aminte / Kir Jamandi știți este un tiner prea cuminte.
Poftiți, boeri cuțerniți !
CORNESCU: Poftește Dumneata
ENACHIS: Ba dimita, Arhonta
STOLNICEANU (aparte): Licheaua- e tot lichea
MAVRACHIS: Ma rog!
ENACHIS: Oriste, Kyrie
STAMATIS: Oriste
CARACALEANU: Rog, poftiți.
STOLNICEANU: Nemernici, slabi la minte, la suflet pângăriți
(După multe ezitări și lingușeli caraghioase, ies buluc prin ușa din stânga.)
SCENA IV
Miltiade, Spachis, Jamandi
(Intră agitați, continuând o conversație aprinsă):
JAMANDI: Puțin îmi pasă mie de țeea țe gândești / Fă dupe cum îți plațe și crede țe poftești
 220

Dar vezi să nu se-ntoarcă, urmând această cale / Rușinea de asupră-mi, asupra Dumitale.
MILTIADE: (Vorbind stricat, ca și nepotul său în țe):
Tu-mi țeri o faptă care mă umple de rusine / Si trebue sa fie un om blazin ca mine
Care auzindu-ți astfel cuvantul barfitor / In loc sa te goneasca- te-asculta rabdator.
Cum ? Oamenii ațeia, in casa lor nuntesc / Precum e obițeiul stravechi si romanesc
Tu vii la ei cu ganduri viclene si spurcate / Si turburi veselia, starnesti atâtea sate
Si palmuesti in fatza argaților misei / Pe un boer de frunte cu tretzere-ntre ei
Și țe te-aduse-n stare să fați această faptă? / Țe? O dozană, poate prea aspră, însă dreaptă!
(Jamandi protestează prin mișcări nervoase)
Da, dreaptă, cât venisesi cu gânduri miselesti / Furând-o pe mireasă să poți s-o neținstesti
JAMANDI: Eu, însă...
MILTIADE: Niți o vorbă. Am pus de-a țerțetat / Cu de-amănuntul toate. Stiu tot ce s-a’ntâmplat
Cunosc țe-a vrut Zianu! Dreptatea tipa-n el ! Nu el răsculă satul; iar tu, ca un misel
Vii azi sa spui că glonțu-i țel neoprit în tine / Răpuse pe mireasă ! Esti ticalos; rusine!
Să-i pui la judecată- o vina asa de mare /Că a uțis o fată ! N-a tras în tine oare?......(După o pauză):
Cunosc în țe chip viața ți-o duți pe la mosii! / Batjocoriri de case, destrabalări, beții!
JAMANDI: Așa, prițep acuma!
MILTIADE: Ți-e mintea ratațită / Te-ai adapat de fraze cu boarea otravită
Ramasa in moțirla Stambulului stricat / Din vremea când Bizanțul, in țăndări sfărâmat
Zvârlindu-și de pe frunte podoabele stirbite / Amesteca noroiul cu pietre stralucite!
( Pauză de odihnă)
Nu vrei deloc cu mintea să cauți spre trecut? Să-ți amintesc eu, dacă, copil neprițeput
Cu taică-tău, aițea, de-atunția sunt ani mulți / Venirăm morți de foame, goi, osteniți, desculți
Din patrie, plecasem, goniți de grea povară / De la părinți aflasem că e departe-o țară
Bogata si frumoasa, cu lanuri belsugate / De râuri si părae, răcoritor udate
Cu munți a căror codri de brazi si de goruni / Doinesc marețe fapte, facute de strabuni.
Ma doare grea la suflet, cuprins sunt de rusine / Când văd pe o mladiță, de-ațeleas neam cu mine
Batzocorind dreptatea, furând bietul norod / Calcându-l in pițioare, zvârlind in el cu glod.
JAMANDI: Ma mir te-ți mai pierzi vremea sa-mi spui ațeste toate
Țe-mi pasa, ca din țara grețeasca, rupți in coate / Și Dumneata și tata aiți v-ați asezat?
Țe-mi pasa de-orițe țară din lume? Esti țiudat, /Zău, unchiule. Cu astfel de-apucături ținstite
Si cu patriotisme negustoresti, trezite / Pe mine nu ma sperii, niți nu ma uluesti.
 221

Țe-ai fost, puțin îmi pasă; îmi pasă de țe esti.

MILTIADE: Si asezat in țara cu mândru viitor / De țe cu a ta stiință nu-i esti folositor?
JAMANDI: In care chip anume ai vrea să-i folosesc? Intrând în Carmuire ? Îți foarte mulțumesc
Sa stii, nu fac hatâruri, mai bine stau la țară / Văd de moșii, pe nimeni n-arunc niți o povară
Nici biruri, încălcare răzeșilor nu fac, / Prin judecăți nu umblu, pe toți cat să-i împac.
Deci, care mi-e cusurul? Că inima mi-e arsă / Prea lesne de văpaia pe care o revarsă
Din ochi orice femeie frumoasă ce-ntâlnesc? Ei, da, așa-i! Sunt mândru, și o mărturisesc !
(înflăcărat)
Îmi place frumusețea femeii; mă îmbată / Și nu găsesc pe lume, de Dumnezeu creiată
Minune mai întreagă, să-ți poată da ideia / Desăvârșirei nalte, precum ți-o dă femeia.
(dupe o pauză)
M-am dus s-o fur, așa e; o fi pornire rea; /Dar vrând a-mi satisface ăst dor ce mă-nboldea
Să mă slujesc d-un mijloc neomenos, gresit / Se cuvenia în astfel să fiu batjocorit?
MILTIADE: Lovesti în cinstea casei, mișelule ce esti! Știu care e pricina de te-ndărătnicesti:
Rudenia cu mine si mai presus de toate / Averea si belsugul îți dau curaj
JAMANDI: Se poate. Nici vorbă că n-aș face atâtea câte fac /
Dac-aș fi fost pe lume un om de rând, sărac.
Dar fiindcă am avere, fac tot ceia ce poate / Să facă unul care dorește libertate.
MILTIADE: Așa? Dar rătăcită ți-e mintea, afar’din cale, /
Dar nu găsesc cuvinte, mi-e milă și mi-e jale…
O, pentru țara asta ca pentru orisicare / e un noroc că-n sânu-i copii ca tine n-are
Ea va rămâne astfel cum a lăsat-o Sfântul / Iar oamenii ca tine, de-ar colinda pământul
Nu vor găsi pe dânsul un colț ce s-ar mândri / Drept patrie să poată cândva a le sluji
(pauză)
Mă duc la chibzuire. Boerii mă așteaptă / Ca să le abat gândul și judecata dreaptă
Știu! Vrei să-i scot din minte, din buni să-i fac vicleni.
JAMANDI: De-ai nostri n-avea grije, vezi doar de pământeni
MILTIADE: Nu pot să-mi calc pe suflet. Fac prea mult pentru tine /
Esti un blestem în casa-mi și-n neam esti o rusine, / Si Domnul să mă ierte ( face cruce și iese).

SCENA V
Jamandi, Kicorian, Torosian, (care stăteau ascultând pe la uși în culise, vizibil, în afara scenii).
 222

JAMANDI: A, bravo, scumpe unchi !

A neamului rușine; de, sunt lăstar din trunchi.
(Imitând pe Miltiade și făcându-și cruce) Și, ”Domnul să mă ierte” ! Ha, ha! (strigă): Kicorian!
KICORIAN: (Surprins că ascultase la ușe, dă-n nas, făcând temenele exagerate):
Stăpâne, sărut talpa; sunt cu Torosian.
JAMANDI: Tu auziși aicea ce unchiu’ mi-a grăit!
KICORIAN:(fals): Eu n-ascult pe la ușe
JAMANDI: Nu; dar ai auzit!
KICORIAN: Nu, zău, nu ! Săr’mâna! Eu n-ascult
JAMANDI: Cum îți pare?
KICORIAN: De, ce să zic? Boerul, dreptate nu prea are!
JAMANDI: Așa e?
KICORIAN: (încurcat): Adică, eu, săr’mâna, eu, de, nu...
JAMANDI: Hei, lasă asta! du-te la slujitori, acu’ /
Și spune-le să fie toți gata; mai apoi/ Torosian să vină ! (Kicorian iese) Slugoiul, tot slugoi!
(Bătând în ușe nerăbdător): Ah, nu vine mișelul!
TOROSIAN: (sărind speriat): Aștept porunci, eu, robul!
Să-mi spui orice stăpâne, stăpâne luminate!
JAMANDI: Hei, cum stăm cu boerii? Ce cred? Mai în sfârșit/ Vorbiși cu fiecare în parte?
Cerșit-ai / Dreptate pentru mine?
TOROSIAN: Stăpâne-am lămurit. Românii stau deoparte
JAMANDI: Mișeii-s răzvrătiți. Știu eu cine-i de vină!
TOROSIAN: Hei, unchiu’!
JAMANDI: Biciuiți / Ca robii, lângă scară, ori spânzurați de-amvon
TOROSIAN: Ai noștri pretind un mic plocon / Cinți sute mahmudele de fiecare-Archon!
Dreptate? Nu se-ntreabă. Cu inima plecată / Slujesc și azi cu toții o față luminată/ Ca a Măriei Tale.
JAMANDI: Le foarte mulțumesc. / Cât pentru tine, află că eu te prețuiesc
Și știi ce însemnează ca să mă ai dator!
TOROSIAN (căzând în genuchi): Stăpâne, nu mai spune, că uite, cad și mor!
JAMANDI: Nu mai muri, te scoală, acuma chiar, și du-te / Și trage cu urechea și vino cât mai iute
Să-mi dai de veste.
 223

TOROSIAN: Slugă supusă și plecată

JAMANDI: Împarte banii-ndată
TOROSIAN: (rîzând, iese) Spre dreaptă judecată!

SCENA VI
Jamandi singur
JAMANDI: Divanul, de-astădată, aicea e chemat / O –ntreagă boerime și lumea unui sat.
Adus la judecată e Jancu; unde e? / De ce atâta lume adusă-i? Pentru ce?
Cumva judecătorii de nu se lămuresc, /Eu le voi sta în sprijin, căci nu mă îndoesc
Că sunt curat la suflet (arătând inima), c-aici se plămădește
Dreptatea dupe care și Dumnezeu tânjește.
(pauză)
Sunt grec. Toată suflarea-mi din pieptu-mi dogorește / C-a iadului vâlvoare. Ah, dorul mă topește
Și ochii ei și glasul făpturii ei, sărmana, / Cât timp s-a scurs, din minte-mi n-a șters-o pe Ileana.
Și -azi plâng, voi plânge mâine, voi plânge ne-ncetat / Nenorocirea crudă ce-n piept m-a săgetat!

SCENA VII
Jamandi-Torosian
TOROSIAN: (gâfâind): Sunt mari neînțelegeri, stăpâne luminat / La chibzuire
JAMANDI: Ce zici?
TOROSIAN: Stăpâne-am ascultat / La ușe. Ceartă mare și luminatul Vornic
De-a vă-mpărți dreptate, nu prea s-arată dornic
Vorbește cu tărie că nu Jancu Jianu / Greșește când împușcă
JAMANDI: Dar unchiu nu-i divanu! / Tu fă ce-ți dau poruncă, destul m-ai amețit
(Îi dă un picior în spate de-l dărâmă peste scaune)
Ieși, du-te, neam nemernic, bicisnic, nesimțit.
(Torosian iese. Jamandi aranjează nervos scaunele la loc)

SCENA VIII
(Jamandi, divanul (12 boeri), mai apoi Jianu, cu toată nunta. Miltiade ia loc pe jețul din mijloc,boerii
români în stânga lui; boerii greci mai mulți la număr, în dreapta lui)
 224

MILTIADE: Boeri, fiindcă unii, cum văd, sunteți grăbiți / Să vină vinovatul și martorii! Porniți…
Și, cum vă arătarăți, vă fac din nou rugare / La unii și la alții să fiți cu ascultare
La tot ce-aici se spune și, cu Iisus de față, / Să împărțiți dreptate și-n astă dimineață!
(Torosian și Kicorian, care se postaseră la ușa din stânga, o deschid și fac un semn. Intră Jianu,
mândru, cu căciulă-n mână și cu dreapta înfiptă-n brâu. La spatele lui, toți martorii, bărbați și femei):
Cinstiți boeri, ne-adună o foarte grea pricină / Nainte de a-ncepe, în inimi să vă vină
Ceea ce-ntotdeauna eu n-am uitat să spun / Că trebue în frica lui Dumnezeu Cel Bun
Cu multă chibzuire și dreaptă judecată / Să cercetați osânda, de trebuește dată.
MAVRACHIS: Ne închinam zmeriți, cu toți, mărite vornic
Dar credem că la Lege e așezat statori/ Că ține tradze sabie, de sabie să moară
MILTIADE: Da, ține tradze! Și eu, n-auz întâia oară / Cuvântul evanghelic. Vă las aci. Eu... plec
Nu vreau să-mi pierd din viață o clipă chiar în sec!
(profetic)
Nu osândesc pe nimeni! (privind la Jianu)
(Ochind la Jamandi) Pe nimenia nu iert, / Nu stăruiți, a stare; e totul în deșert.
STOLNICEANU: Măria Ta, puterea ni-i luată jumătate / Când dintre noi se duce Stăpânul, pe dreptate.
CARACALEANU: Da, da, era mai bine să stea cu noi aci
MILTIADE: Dreptatea fără mine, mai dreaptă poate fi.
(iese).
SCENA IX
Aceiași, fără Miltiade

MAVRACHIS: (ia locul prezidențial și, netezindu-și barba, începe: ) Archone Jamandi
Luat-am cunoștiință / De plângerea de care, cu multă cuviință
Spre noi ai îndreptat-o. Mai ai țeva de spus?
JAMANDI:Nimic, decât să fațeți, așa cum Țel de Sus/V-a poruncit, când mâna pe Cruțe voi ați pus.
Sa lamuriți anume, de eu sunt țel prepus / Că din pornire oarbă, mireasa-am împușcat
Și că de răzvrătire, cumva sunt vinovat!
MAVRACHIS: Prea bine! Și-astădată vorbiși cu-nțelepțiune.
Boerule Ziene, fa bine si ne spune / Țe te-andemnat să turburi obsțeasca linisțire
Și fără niți o teamă semeț și cu-ndârzire / Să te pornești spre viața unui boer de neam
Cum Kir Jamandi este.
 225

JIANU (calm): Boerilor, eu n-am/ de gând a spune, pricina cum a fost

Găsesc că întrebarea e pusă fără rost.
Cu mâinile pe cruce jurat-ați azi, cu toții / Nu ca pe dos să-ntoarceți pricina.
KOKINIS: Numai hoții / Scot de la brâu pistolul să tragă în boeri
ALEXE: Hei, hei, s-au dus boerii!
MIERLETE: Ai dreptului strejeri!
MAVRACHIS: Să nu răspundă nimeni neîntrebat. Am zis.
JIANU: Da, eu spre judecare aicea fui trimis / Că, vrând să fac o nuntă frumoasă românească
Am îndemnat poporul ca să se răzvrătească.
Voi toți, știți foarte bine de ce asupra lui / Eu tras-am cu pistolul, viața să-i răpui.
Găsesc prilej acuma, la-a voastre fețe-nalte / Să pot să ridic glasul, ca să mă plâng de alte / Nevoi
ce se revarsă, cu pagube mai mari/ Asupra ăstor oameni, creștini, voinici și tari,
Pe ale căror spete din zori și până-n seară / Toate-ale voastre bunuri atârnă, grea povară.
ȚĂRANII (în cor) : Așa e.
JIANU: Într-o vreme / Pe șesurile țării
Pe dealurile mândre prelinse-n largul zării / Spre Dunăre, din vârful străvechiului Carpat
Era un lan de aur, ogorul cel bogat.
Spice scăldate-n soare se legănau plecate / Sub bobul greu de pâine, sădit de mâini curate.
Pe vremurile-acelea, de pace și belșug / Era stăpân românul și omul de la plug
Cu inima robită, venea să mulțumească / Lui Vodă, boerimii de viță strămoșească
ȚĂRANII: Așa, așa.
JIANU: Când toamna se cobora în vale și-al dealului rod dulce voioasă-l împărțea
În sunet de-alăute, de buciumi, de cavale / Danțând cu veselie românul petrecea.
Iar ropotul și cântul, pierzându-se prin văi / Izbea Carpații falnici, vestind peste hotare
Să afle toți vecinii, cei buni ca și cei răi / Că-n Țara Românească e mândră desfătare:
Vin bun și voe bună, trai lung și-mbelșugat / De Cel Atotputernic, cu dărnicie dat.
ALEXE: Așa e Gură de-aur, zău, parcă te cutremuri / Și-ți vine tot a plânge!
JIANU: Așa era pe vremuri. / Așa, așa, dar astăzi, pe-ntinsele ogoare
Pe rodnicele dealuri, scăldate blând de soare / În loc de spice de-aur răsare buruiană
Scaeți și pălămidă, în loc de ploaie, mană / De-atâtea angarale, azi, satele-s pustii
Căci zbirii stăpânirii pe robi îi ard de vii.
Codrul freamătă-a pustiu
 226

Buciumul doinește-a jale

Iar șipotul zburdalnic, răcoritor și viu / În arșița de soare răsună trist, pe vale.
Plâng toate, toate , toate, De secetă uscate.
ȚĂRANII: Așa, așa.
JIANU: În locul credinței, răzvrătire / Căci zbirii toți se bucur de-naltă ocrotire
Ca mâine, din biserici, frumoasele podoabe, / Domnului dar aduse de credincioase babe
În bani vor fi turnate; altarele poiate / În cari s-adăposti-vor jivine deșuchiate
În locul desfătării, azi sunt nevoi și sila / Căci de deasupra noastră și-au ridicat toți mila.
Mai marii,Voevodul!
ALEXE: Mai e doar Dumnezeu!
JIANU: Și sufletul se sbate cumplit și geme greu, / Văzând cum pretutindeni foește furnicarul
De venetici, ce-n toate, împrăștiind amarul / Se vâră-n sânul nostru, ne stinge veselia
Nesățioși și lacomi, orbindu-i mișelia.
Vin până în ogradă, mireasa să ne-o fure; și-apoi, la judecată, vin ca pe strâmb să jure.
(Mișcare între boerii streini).
ȚĂRANII: Așa, așa.
ZVÂRLUGĂ: Ajuns-am să n-avem nici de sare / Când facem mămăligă / Și vin să ne omoare
În bătătură neamul.
ALEXE: Osândă și urgie! / Ne fură căpătâiul / Ne-aruncă-n pribegie
Se fac stăpâni pe țară, pe sate, pe bordeiul / Creștinului ce-și pierde avutul și temeiul.
MAVRACHIS: Și ține sunt ațeia țe fac asa isprave? / Noi chiar nu stim!
ALEXE: Ia, lifte, boerule, jilave / Svărlite de mânia lui Dumnezeu
JIANU: Ce sug / Ogoarele mănoase; da, din al lor belșug /
Se-mbibă toți lichniții Fanarului, puzderie
De ciocoiași ce-nnoată în ranguri și avere
ALEXE: Iar la ușa creștinului / Crește floarea spinului.
JIANU: Și-n poarta bogatului falanga se-nroșește / De sânge cald ce varga îl face de țâșnește
Din tălpile acelor ce dreptul îl cerșesc / În țara lor, în satul străbun și creștinesc
MAVRACHIS: Boerule Ziene, atinzi Ocârmuirea
STOLNICEANU: Eu cred, s-avem răbdare. Nu te pripi cu firea. /
Boerule Jiene, noi ne-am cam luminat
JIANU: În fața Dumneavoastră, de-aceea sunt chemat / Ca să vă spun din suflet aceea ce mă doare
 227

JAMANDI: Nu vrem politichie!

STOLNICEANU: Văd, ești cam la strâmtoare
JIANU: Și nu uit mai cu seamă, din ce pricini anume / Am fost adus aicea: un zvânturat din lume
Ciocoi de neam, obrazul, cu palma mi-a atins.
MAVRACHIS: Dar, cu pistolu-n urmă, asupra lui lui întins / Vruși să-i ridici viața
JIANU: Și foarte rău îmi pare / Că nu i-am ridicat-o.
JAMANDI: Cum?
JIANU: Da; e cinste mare / Să poți să cureți frunza de-omida care-o roade
MAVRACHIS: Înverșunarea poate să-ți dea amare roade
JIANU: Știu bine că osânda mi-e dinainte scrisă / Dar vă grăesc în față, cu inima deschisă
Dușmani ai țării mele, începeți a vă teme / Prin mine, azi, grăește un neam întreg ce geme
Voi n-auziți cum urlă țăranii strânși în turmă / Cum năvălesc spre codri, să nu le dați de urmă?
Voi n-auziți suspinul trist al copilului / Ce nu-și mai află hrană în sânul maicii lui?
Și șuierul de frunză și-al codrului surd vaer / Vârtej ce clocotește în apă ca și-n aer?
Voi l-ați stârnit; și vine, ca valul, numa-n spume / Să scape turme, țarini, copii și biete mume !
ȚĂRANII: Așa, așa e.
MAVRACHIS: Prostimea toată-afară!
COCHINIS: Afară, da! Ce-ajuns-am?
ENACHIS: Auzi, așa ocară!
MAVRACHIS: Hei, slujitori, afară cu gurile căscate
Boerule Ziene, poftim ! (Arată ușa)
COCHINIS: Fațem dreptate !
(JIANU și țăranii ies de unde au venit)

SCENA X
Aceiași, fără JIANU și ceata de nuntași
MAVRACHIS: (în picioare cu ton solemn): Boeri, în fața noastră, grăind prea cu mândrie
Eu socotesc că pentru ațeastă semeție / Deși boer de seamă, eu zic să-i dăm ani zețe
ENACHIS: Pentru omor? Pe viață !
COCHINIS: Ba nu, pe țințisprezețe ! / Țe ziți, archone Dincă?
STOLNICEANU: N-am glas, archon Cochinis la judecată strâmbă
Gândiți-vă că ăștia sunt cei care ne-mbuibă / Cu brațul lor, moșia de dușmani o scăpară
 228

Ca să puteți ajunge aici, boeri de țară.

CARACALEANU: Boeri, noi toți jurat-am să judecăm cu drept. Eu unul, nu pot spune cu mâna pe-al
meu pept
Că-i vinovat Jianu că s-a făcut omor
JAMANDI: Dar coasta mea ce-ți spune?
CARACALEANU: Îmi spune că ușor / Găsești și ce nu cauți, dar ceea ce dorești?
Ai vrut să spargi o casă
STOLNICEANU: Din cele românești
JAMANDI: Pricep; iar vorbe late!
STOLNICEANU: De vrei să ai cuvânt / Să vină și Jianu! Tot un coperământ /
Vă sprijină în fața obșteștei judecăți. Sunteți împricinații. Noi, divaniți. Dreptăți /
Noi nu cunoaștem multe, ci una: am jurat / Să osândim din cuget, dar cugetul curat.
Jianu n-are vină!
MAVRACHIS: Dară cu răzvrătirea / Ce facem? Ve zic vouă: atinse Cârmuirea
STOLNICEANU: A spus ce se cuvine să spună un român / Când din boer de viță ajunge la stăpân
MAVRACHIS: Boeri, ne luminat-am; cât pentru dumnealor / Ce a făcut Jianu, e lucru prea ușor
Ca să-l duțem la sare. Îl osândim pe zețe / Ani cum zisei.
COCHINIS: Nu, frate, eu zic pe ținți sprezețe.
MAVRACHIS: Să vină vinovatul; doar el, nu toată gloata
ENACHIS: Ba nu, archon Mavrachis, să vină lumea toată
Să fie pilduire a noastră străduire / De-a arunca în ocnă pe ței cu răzvrătire
SCENA XI
( Aceiași, cu JIANU care e readus cu întreaga gloată)
MAVRACHIS: Boerule Jiene, pricina-i judecată
Ai vrut să ridici viața-e vină neiertată- / Unui boer de-ai noștri, dar n-ai ochit prea bine
Și-ai ridicat o alta. De două ori, rușine.
Pentru acestea toate și pentru făptuirea / C-aici batjocorit-ai întreaga Cârmuire
Noi, dupe multă trudă și cu gândire rece / Te-am osândit la ocnă, să stai închis ani 10
(Țăranii rămân consternați. Boerii români asemenea, schimbă priviri).
De ai ceva-mpotrivă, e luminatul Vodă!
JIANU: Am vrut să ridic viața unui slăvit arhondă?
Știu, hotărâți osânde sărmanilor români /Cât veți mai fi în toate și peste tot stăpâni
 229

O zi, un an, ori zece, îmi pasă prea puțin. Românul când ajunge în țara lui strein
Când nu-i chip să mai afle de nicăeri dreptate / Când țipă-n el durerea, îi mai rămâne-un frate
MAVRACHIS: Un frate?
JIANU: Ce-l învață cu glas ieșit din Lotru / Dreptatea să și-o facă el singur
MAVRACHIS: Cine?
JIANU: Codrul!82
(Toți din adunare rămân o clipă buimaci. În această nemișcare a tuturora, se lasă)

CORTINA.

ACTUL III
( Un codru pe malul Oltului, cu panoramă de munți în spate. Scena e goală. La ridicarea cortinei, cor
de păsărele care continuă tot actul. Din stânga se aude un cântec haiducesc).
SCENA I
ZVÂRLUGĂ, MEREANU, MIERLETE, mai apoi OPREA, ALEXE, ANA,
(îmbrăcați haiducește, aidoma).
ZVÂRLUGĂ: (se apropie cântând. 2-3 șuiere puternice în fund)
Foae verde cu bob rău / Iarna pe viscolul greu /Trăesc cum dă Dumnezeu /
Iar pe vara cea frumoasă / Casă mi-este umbra deasă
Așternut mi-este pământul / Și ceru-acoperământul.
(Șuier lung).
MEREANU (Din partea opusă intră cu Mierlete):
Mă vere, ia mai lasă cea doină, c-am să-ți spui / O veste83 !
ZVÂRLUGĂ: E mai mândră ca doina codrului?
MEREANU: De, poate fi mai mândră !
ZVÂRLUGĂ: Ați mai fi prins pe plai / Vreun pârcălab?
MIERLETE: Ce vorbă! Ceva și mai dihai!
ZVÂRLUGĂ: Vr’un divanit, mări vere?
MEREANU: Aș!

82
Adăugat pentru elevi: Codrul cu poenele /Codrul cu vâlcelele/Codrul cu strâmtorile /
Codrul mândru și pletos /Și de doine drăgăstos.Codru mândru cu potici / Cunoscute de voinici
Codrul cu frunziș boltit / Cum e bun de haiducit.
83
În original: o dafie.
 230

ZVÂRLUGĂ Vr’un mitropolit?

MEREANU: Hei, cam p’aci!
MIERLETE: P’aproape!
ZVÂRLUGĂ Ce, ați înebunit?
MIERLETE: Ba, pân-acum, tot teferi suntem; numai ni-i frică
Să nu-ți ieși tu, din minte când ăi vedea că-ți pică / Vânatul colea-n brațe
MEREANU: Cam frică mi-e și mie / Să nu-ți ieși din sărite
ZVÂRLUGĂ Ci, zii, ce-o fi să fie!/
Haiducului nu-i pasă de vânt și de furtună
Voinic, voinic rămâne, de-i vremea rea ori bună
ALEXE (ivindu-se pe coastă) : Stai, măi Zvârlugă, neică, că-ți pune nen’tu-acu
Vânatu-n palmă: uite ! (arată pe Ana dupe un tufiș) Îți place mă, ori nu?
ZVÂRLUGĂ Anuța?
ANA: Eu, Zvârlugă ! (Zvârlugă se repede, o ridică-n brațe ca pe un copil și o pune în picioare în
mijlocul scenii, plin de dragoste. Cântă o mierlă)
ALEXE: Frumos v-ați așezat /Voi, măi copii, aicea. Și să mai stai în sat?
Stejari, izvoare, dealuri; aicea e de trai, / Și mierla, ia auzi-o! Așa o fi și-n rai!
MEREANU: Mai mândră așezare ca-n codru nu găsești /
Și nici prilej mai dulce, de trai să te-ndrăgești
Că de cum dă-n primăvară / Unde mi-e pădurea rară
Se strâng cucii dintr-o țară / Și-așa-mi cântă de frumos /De pică frunza pe jos!
ALEXE: He, bine zici, așa e!
MEREANU:Acuma să ne spui / Ce te-a’ndemnat, Alexe, spre malul Oltului?
ALEXE: Întâi, de Anicuța mi-era, măre, voinice!
De-aceia, luai poteca, prin crânguri și colnice.
Ea nu avea tovarăși de drum; și-apoi și mie / Mi-era urât, în satul, cu vatra lui pustie.
E mare tânguire, la Vlăduleni în sat / De când cu nunta aia din ceasul blestemat
Bătut-au pe Jianca pân ce s-a prăpădit.
Jamandi e ispravnic și azi e mai smintit .
Tot Romanațiu-i jale, cu un ispravnic chior; / Ciocoiu-și joacă murgul în voe pe ogor.
Ce bine-mi pare, vere, c-aicea-am nimerit / Sub bolta rămuroasă, în codrul înverzit.
TOȚI: Bine-ai venit, Alexe.
 231

ALEXE: Izbândă și noroc! / Așa, pe Anicuța, pârdalnicul de foc /

Al dorului, pe suflet o năpădise rău
Vorba cântecului: /Din pricina dorului
Nu mă pot da somnului
Hei, tinerețe, măre, ținea-o-ar Dumnezeu !
Și într-o zi picasem pe prag de-alergătură
O văd intrând pe poartă, la mine-n bătătură
-Mergi, neică? mergi cu mine?
-Merg, fa, da un’te duci?
-Dupe Zvârlugă-n codru
-Hai; și-am făcut trei cruci!
ANA: Păi nu-mi bobise Safta și-mi dase fără soț / C-am să ajung în codru / Ibovnică de hoț?
MEREANU: Ba de haiduc, Anuțo!
ANA: Mi-era urât acas’. De pe la noi, din fete, doar Manda a rămas!
OPREA: Of, Manda! Zi, Anico, mai zi; că mult mi-e dor.
ANA: Plecam de dimineață cu furca la izvor.
În coastă; că pe vatră, cu cine să vorbești?
Cu ăi bătrâni, necazuri; atât, doar să glumești!
Din coastă-apoi, cu furca urcam în deal: Ședeam / La câte o răscruce de drum și mă uitam
Prin bunget84, lung, năucă; doar doară s-o ivi /Flăcău cu plete mândre să-i pot a mă jeli
Și azi, cu-n dor și mâine, c-un dor mai înfocat / Mă perpeleam pe prispă, ca mreana pe uscat.
Mai mă duceam spre poartă, îngălbenită ceară / Cu inima pierită, c-or trece zbirii, iară.
Și podideam în plânset, până m-am hotărât / Să rog pe moș Alexe să-mi ție de urât / Pe drum.
ALEXE: Și ți-am adus-o întreagă.
ZVÂRLUGĂ (lui Alexe):Să trăiești !
Cu vorba ta blajină, Anuțo, răcorești / Pojaru-nstreinării! De mult te adăstam
Că mierle sunt destule, privighetori n-aveam.
Cu mândra-ți voioșie, Sultanei o să-i mângâi / Pustiul ce pe suflet își puse căpătâi.
Veți duce viața-n codru ca două surioare / Sărind din coastă-n coastă, ca două căprioare
Să ne-alinați voi, dorul, de lume și de sat /De luncile mănoase, de lanu-mbelșugat.

84
Crâng des și bătrân.înv.
 232

De mândrele zăvoaie, de plug, de arătură,/De coasta ruginită, în ploi pe bătătură !

Of, certător ești, Doamne, că pradă lași pierzării /Ogoare și izlazuri și dai înstreinării
Flăcăi voinici, cu dreaptă bărbată și vânjoasă / Și rătăcești în codru când lunca e de coasă.
Cum rabzi, tâlhari, s-arunce mireasa-n văduvie / Și fata-ndrăgostită să plece-n pribegie?
ALEXE: Hei, Dumnezeu e mare, Stăpân e, mă Zvârlugă!
Să nu-L mânii cu vorba; fii umilită slugă
Dar să lăsăm obida; Sultana n-o văzui
OPREA: O fi cu căpitanul, pe malul Oltului !
ALEXE: Că bine zici, mă Opreo; ce face Căpitanul Voinic?
OPREA: Voinic și mândru cum știi că e JIANU!
MEREANU: Hei, îi ședea lui bine, boer; acum să-l vezi!
Viteaz, nevoe mare ! De-ți vine zău, să crezi / Că rânduit de Domnul a fost să stăpânească
Pădurile și codrul! Așa să ne trăiască.
S-a dus povestea, măre, de voinicia lui; /De-aceea, și eu, datu-i-am comanda codrului.
MEREANU: Ți-a fost cam greu, fârtate, din mâini să lași dârlogii
MEREANU: Nu! Uite, asta-i Crucea ! Mi s-au umflat bojogii/ Când l-am văzut în fața-mi cu capul
aplecat
-Să trăiți, căpitane, mi-a zis ! Și mi-a jurat / Supunere orbească; dar greu m-am rușinat
Când am văzut ce știe, și-n lupte ce-ncercat.
Am scos din brâu pistolul și i l-am pus în mână.
Flăcăii toți, deodată, cu fruntea în țărână / Jurat-au lui, credință, și eu făcui ca ei!
Să-i vezi, acum, ALEXE, din lupi s-au făcut miei.
Eram bătrân; și-aicea nu-s buni ca de-alde noi / Decât să dea povețe.
ALEXE: Noi, niște bieți strigoi /Cari ne mâncăm “stăpânii” în lipsă de-altceva
MEREANU: Și-i suflet mare, vere; boer cu-adevărat.
Lui, nici un zlot nu-i trebue și-i veșnic îngrijat / De cei ce n-au o pâine, de cei obijduiți
Și sare-n sus d-un stâjen, de-aude de cochinți!
E călăreț de frunte, coboară pe pripoare / Ca un balaur groaznic, gonind în fuga mare.
Se văicărește-a spaimă și tremură, dujmanul / De-aude numai vorbă de Căpitan JIANU
ALEXE: La noi în sat îl cântă tot omul; ba și eu
MEREANU: Frumos
ZVÂRLUGĂ De-l știi, ni-l spune să-l știm și noi.
 233

MEREANU: Ba, zău!

ALEXE: (pe doină oltenească cu acompaniament de vioară și orchestră:)
Foae verde de cicoare / De dupe Vinerea Mare
Stă JIANU la-nchisoare / La-nchisoare, la răcoare / Cu butucii de picioare.
Vestea-n țară că mergea / Și din lume auzea / De fapta Jianului /Fata Găleșescului
Puică mândră de român / Ce purta hanger în sân.
Șase luni nu se-mplinea / Sultana că se grăbia / La ocnă că se ducea /
Și cu multă vitejie / Și cu multă viclenie
La Jian că ajungea, / Din butuci că mi-l scotea / Flintă-n mână că-i punea
Și-amândoi drum își făceau / Prin nouă streji îmi treceau /
Nouă streji arnăuțești / Numai slujitori domnești.
Foileană de susai / Când sosi luna lui mai
Căpitanul urcă plaiul / Cu doisprezece flăcăi / Strânși de pe la noi, din văi
Flăcăi mândri pe ales, /Cum stă bine-n codru des.”
Vă place, mă?
MEREANU: Minune! Și spune-adevărat / Așa-i cum zice-n cântec: Sultana l-a scăpat
Pe Căpitan din gheara spurcaților ciocoi!
ANA: N-am bănuit, Zvârlugă, pe-aicea pe la voi / Să fie-așa mândrețe; să fi știut, demult /
N-aș mai fi stat eu doina pustiului s-ascult.
ZVÂRLUGĂ: Da, e frumos; și bine-i stă haiducului / Când adăpost găsește sub poala codrului
Te uită ! Frați de cruce ne-am prins, de voie bună
Cum știu să se-nfrățească pribegii când i-adună
Nevoia.
OPREA: Da, așa e. Frumos e precum zici
În codru, pe sub poale, când urcă-n plai voinici.
Dar când trimite Domnul o fată, de ți-alungă /Pojarul, e mai mândru și mai frumos, Zvârlugă!
MIERLETE: (deșteptându-se din visare, se întinde): Oh, e cumplit când pieptul de dor ți se aprinde
Și când pustiu-n juru-ți, nemărginit se-ntinde.
(Se aude o doină din frunză).
MEREANU: Ce doină-alinătoare, de dor s-aude-n crâng?
E Căpitanul! Doina! De dragul doinei plâng
Când, tremurând, răsună în codrul fără fund / Tresaltă pân’și piatra, nisipul de pe prund.
 234

(ANA se ascunde discret după crâng).

SCENA II
Aceiași, JIANU.
(Toți în picioare)
JIANU: Bun găsit!
ALEXE: Ce bine, Căpitane! De când ne-am despărțit /Acum mă-nvrednicește Înaltul Dumnezeu
Să dau și eu cu ochii de drag Stăpânul meu.
Boier plecași de-acasă; acuma, Căpitan. Și-acolo ca și-aicea, JIANU-i tot Jian.
(Îi sărută mâna, JIANU îl sărută pe frunte).
JIANU: Bine-ai venit, tu, fine, fin vechi, din moși-strămoși
Tu, rob cinstit al Tatei, din cei mai inimoși.
Tu m-ai purtat în brațe, tu m-ai plimbat în cârcă
Și nu odată bățu-mi te-a ciocănit pe hârcă.
Și tu rîdeai, moșnege, și mă făceai haiduc !
Te uiți? Prooroc fost-ai.
ALEXE: Hei, măre, aici te duc/ Zvâcnirile de suflet când neamu-i la pieire, /
Când nedreptatea toată îți trece peste fire.
JIANU: Bine-ai venit, Alexe, tot vesel, tot isteț!
Avea nevoie codrul de un bătrân glumeț.
La cântecu-ți, se curmă năpăditorul plâns, / Ce dorul de căminuri în suflet ni l-a strâns.
ALEXE: Cam d-aia, căpitane, venii și eu p-aici
Că mie, totdeauna mi-e milă de voinici.
Și-am mai adus cu mine și-o puică de român.
Cu ea pe drum venit-am, cu voi aici rămân.
JIANU: Bine-ai făcut, căci cine ne mângâe-n lume-asta ?
Cu viers duios? E mama, ibovnica, nevasta.
Și cine-i sufletu-ăsta măreț ce-n codru vine / Mângâetor și dulce, durerea să ne-aline?
Nevastă e ori fată?
ALEXE: Ba, fată, să trăești,/ Anica lui cumătru Dumitru din Voinești (Reapare ANA)
JIANU: Bine-ai venit Anuțo! Zvârlugă, fii voinic
Când dragostea ți-aduce tovarăș de colnic /
 235

Minune-așa de fată, cu suflet de viteaz

Nu simți povara strejii, când ploaia-ți dă-n obraz.
Ah, oricât e de slobod și oricât de râvnit / E traiul haiduciei în codrul înverzit,
Dar pururi cu urechea de pândă, la pământ / Pe ropotul de ploaie, pe șuierul de vânt
Sălbăticindu-ți firea, privind cu nepăsare / La zvârcolirea pradei junghiată-n drumul mare.
Ne-apasă-a făr-delegii închipuire, greu / Și sufletul își pierde credința-n Dumnezeu
Dar, când în preajmă-alături de tine îți doinește / Cu viers duios, o mândră, și fruntea-ți netezește
Atunci îți crește-n suflet virtutea, îndârjirea
Îndreptățită, stinge în piept nehotărârea.
Și sfânta datorie de-a mântui o țară / Ce pe voinici în codru i-adună-n primăvară.
Puternic i-ncordează: Arhangheli trăznitori / Spre-ai doborî pe-ai țării mișei schingiuitori.
(Către Ana și Zvârlugă): Mă bucur fără seamăn că farmecul iubirii
În inimi vă revarsă izbânda fericirii
Și vreau, pe veșnicie să v-o pecetluesc / În suflete. (către haiduci, cu duioșie):
Merene, copii, eu vă vestesc,
Că-n astă seară-i nuntă, cum n-a văzut-o încă / Nici Oltul, nici pădurea, nici vulturul din stâncă.
MEREANU: ”Brazi și paltinași /O s-avem nuntași
Preoți, munții mari /Paseri, lăutari
Păsărele, mii / Și stele făclii”
TOȚI: Trăiască Nunii, trăiască finii!
(Din depărtare se aude “Doina Oltului”. JIANU, recunoscând glasul Sultanei, rămâne pe gânduri.
Tăcere sfântă).
SULTANA: (din culise, apropiindu-se):Oltule, Oltețule
Oltule, câine spurcat / Ce vii așa turburat
Și cu plăvii’mestecat
Dar ce fel de plăvii aduci?
Numai sele și ibănci / Și căpestre de cai murgi
Ba și trupuri de haiduci.
JIANU: Doină, dor, împerechere de simțiri îmbătătoare
Răcoriți cu drag pojarul sufletului sângerat.
Doină, ce, cu versu-ți, mângâi pe voinicu-nstreinat
Dor, izvorâtor de lacrimi, pururi binefăcătoare!
 236

SCENA III
Aceiași, Sultana:
SULTANA: Noroc și izbândire !
ALEXE: Păi cum n-ar fi izbândă, când potolești necazul cu vorb-atât de blândă?
Și-apoi, doinind cu viersu-ți alinător de jale / Înflăcărezi haiducul și-ntorci drumețu-n cale?
SULTANA: (mirată, văzând pe Alexe): Alexe, dar ce cauți în codru pe la noi?
Cum? Ai lăsat tu, hora, pe dragii tăi ciocoi?
Lăuta o lăsat-ai să mucezească-n cui? La albe bătrânețe luași calea codrului?
ALEXE: Hei, jupâniță scumpă, pârdalnice nevoi
M-au pus să las acasă pe dragii mei ciocoi
Îndrăgi-i-ar ciorile / Și spânzurătorile….
Corbii carnea le-o mănânce / Că mai bine nu le-oi zice!
Și ți-am adus tovarăși: o fată, un odor (scoate pe ANA de dupe haiduci).
SULTANA: Anuța?
ANA: Eu, domniță! Mi se făcuse dor / De lume!
SULTANA: Și-n codru, vii, lumea s-o-ntâlnești?
ANA: Păi, unde, mări, domniță? În sat nu mai găsești / Decât moșnegi și babe, flăcăi n-au mai rămas.
SULTANA: Da, știu! Când răsunat-a detunătorul glas /Al codrului, îi strânse-n juru-i căpitanul
ALEXE: Obida-a strâns flăcării în jurul lui Jianu.
Veniră-ntâi vreo zece; apoi vreo zece cete.
De vrei să-i numeri astăzi pe toți câți poartă plete
Apoi strângi vreo 300 de cei cu flinta lungă / Ce pun cu pumnul iarba / Și trag chiorâși la pungă
JIANU: Te bucură, Sultano, că Dumnezeu ne-a dat
Prilej de sărbătoare în codru-ntunecat.
Zvârlugă-i fericitul; de dragul lui, doar, Ana / a părăsit ogorul și hora și dughiana
De dragul lui, Anuța luă drumul pribegiei / Și n-așternu mâhnire pe chipul fecioriei
Căci minunate lucruri iubirea săvârșește
Când mândra tinerețe norocu-o logodește/ Cu dragoste curată; Sultano m-am gândit /
Să-i cununăm deseară, în codru tăinuit.
SULTANA: Diseară?
JIANU: Da!
 237

SULTANA: În codru?
JIANU: Și Nuni, noi amândoi!
SULTANA: Frumoasă nuntă!
MEREANU: Mândră, că-i fără de ciocoi / E nuntă haiducească
JIANU: Cum numa-ndrăgostiții / Au parte să nuntească
SULTANA: Și numai fericiții!
Noroc avuși, Anuțo, că, părăsind ogorul / Și prispa părintească, iubirea-ți stinse dorul
Ai înfruntat în mersu-ți neisprăvita cale / A-nstreinării lungă și- n lacrime de jale
Udată; și flăcăul voinic ți l-ai aflat.
Și-acum, cu voioșie, cu sufletu-nbătat/ Îi depeni blând povestea iubirii tale-ntregi.
Și, căutând în ochii-i, tot doru-i înțelegi.
ANA: Norocul, jupâniță, le face, le desface
De ăi bătrâni mi-e milă, de el mi-e drag și pace.
ALEXE: (gâdilând vioara, dar acompaniat de o orchestră misteriosă din culise):
Cine-n lume nu iubește / Măi dorule,măi
Mă mir la ce mai trăește / Măi dorule, măi
MEREANU: Așa e, zău, Alexe; Mierlete, tu, ce zici?
MIERLETE: Ce să mai zic, măi frate? (Oftează adânc).
JIANU: Acum, haidem voinici,/ Să ne gătim de nuntă, să aibă ce rosti
Izvoarele și codrii ce știu a povesti / Iubirea tăinuită și-n veci nepieritoare.
Haideți s-o facem mândră, a nunții sărbătoare
(Către Sultana și Ana):
Și voi gătiți coliba și ploștile din cuie / Le coborâți, să aibă și ele ce să spuie (Femeile ies)
(Se aude un șuer, apoi altul, JIANU se uită în partea aceea și face un semn lui Mereanu, care pleacă
spre dreapta cu toți din scenă)
SCENA IV
JIANU a rămas în scenă. Ceilalți, cu Mereanu au rămas în codru, în afara scenii.
Intră doi haiduci care aduc pe cârcserdarul Jamandi.
JAMANDI: (legat la ochi și cu mâinile la spate):
Îmi pare-un car de vreme de când mă porți de mână.
UN HAIDUC: Așa e legea noastră: te port și-o săptămână.
II-lea HAIDUC: Ei, da, așa e legea în țara haiducească / Și nimenea nu poate în fața-i să crâcnească
 238

JIANU: Luați-i legătura!

(Haiducii îl dezleagă)
JAMANDI (uimit): Ce mândru stați aici!
JIANU: Și-ntreagă Cârmuirea ne ține drept calici.
O poter-o dăm gata și alta vine-n loc / Ca și cum cârmuirea, de voi își bate joc.
Sunt văile-mpuție de stârvurile voastre / Mi-e jale de poiana cu floricele-albastre!
JAMANDI: Boerule Jiene, eu mi-am ținut cuvântul / Și de-am venit aicea, jur să mă bată Sfântul
Că am mare nevoie de aur. Scotocilă/ Mă ține ca ispravnic mai mult așa de milă, /
De barba preacinstită a scumpului meu unchi.
JIANU: Degeab- ai zis odată că ești lăstar din trunchi.
La ocnă, eu odată, țin minte c-am vorbit / Pentru-o trebșoară mică, cu care m-ai orbit
Să-ți dau ceva parale, când liber iar voi fi.
JAMANDI: N-am timp de stat, mă iartă, te rog a te grăbi.
JIANU: Eu m-aș grăbi, Serdare, să-mi țin făgăduiala /De nu găsi-vom locul, prea mică e scofala.
JAMANDI: De nu se poate altcum, îmi dai o pungă, două; / De te-o sluji norocul, eu am butoae, nouă.
JIANU: Dar alta-i socoteala: știi, ceasu-afurisit / Când se-ntâmplă beleaua?
În urmă-ai putii/ Un sat întreg, Serdare; și tot ce-am avut noi..
JAMANDI: Nu-mi mai aduce aminte; azi sunt un biet gunoi /
În ochii tuturora, și nu-mi stă somnu-n gene / Gândind la Ilenuța / La ochi și la sprâncene;
Așa trec, nopți de-a rândul.
JIANU: Blestem ori ursitoarea! /Dar știi c-aici în codru, cam umedă-i răcoarea
Și mi-e să nu te-apuce vreun junghiu!
JAMANDI: Tu-n pușcărie/ Avuși destule junghiuri; Dar, ce mai vorbărie?
Eu mă grăbesc, Ziene. Fii om, și da-mi comoara.
JIANU: Comoara? A, uitasem. Comoara-i fetișoara / Care căzu sub gloanțe, din pricina-ți, Serdare
O, și de-atuncea, ura-mi crescu în pieptu-mi, mare
Și sue către gură și se oprește-aicea.
JAMANDI: Pe mine, tot durerea mă paște, nu fericea
JIANU: Păi bine, mă fârtate, dar mama ce-ți făcu?
De-ai pus s-o bată zbirii și-n leș o prefăcu
Uite, pusei să-i facă un stâlp spre amintire / Așa cum pun creștinii, la țară-n cimitire.
 239

(Merge mai în fund și dând la o parte un braț de cetină, îi arată o cruce pe care scrie mare cu cirilice:
RADA JIANU, 1816.)
JAMANDI: (plin de spaimă, îi clănțăne dinții): Nu-s vinovat, nimica; mă chinuești degeaba
JIANU: Dar bănuești că Jancu dormii, se vede treaba.
Comoara ce la ocnă eu ți-am făgăduit / Aicea e-ngropată. E de ne’nchipuit
Să pot s-o dau; din contră, țărâna-mi dă poruncă
Să o răzbun; deci stârvul ți-l pune-voi pe stâncă / Și corbilor, drept hrană te-oi dărui.
JAMANDI: Glumești?
JIANU: De moarte, chiar acuma să mi te pregătești !
(JAMANDI vrea să scoată un pistol, dar JIANU nu-i dă pas. Îl ia în brațe, o luptă disperată se încinge,
care se termină cu sugrumarea lui Jamandi, pe mormântul Radei JIANU.)
JIANU: În ceruri, Cârcserdare, vei fi de-acuma, sfânt
Aci, nu-ți dă Jianu nici loc pentru mormânt.
( Șueră puternic, toți vin din toate părțile și rămân stană de piatră, văzând pe căpitan cu un picior pe
pieptul lui JAMANDI și cu mâinile-n șold)
Frați scumpi, aici se face-acum o mândră nuntă
Pe care-o –ncepem c-o osârdie cruntă
Boeru-aici venise să-i dau a mea comoară
MEREANU: Ca el orice jivină ar trebui să moară.
ALEXE: A noastră-i țara asta, cu codrii ei de brazi
ZVÂRLUGĂ (Punând și el un picior pe JAMANDI): Tot de viteaza-i mână tu trebuia să cazi.
SULTANA: (punând și ea piciorul): Tresaltă de sub glie Rădița Slugereasa
MIERLETE: Venise biet ciocoiul, cam cu nepusă masă.
JIANU: Voinici, luați-l de-aicea și-l spânzurați pe stâncă / Duhoarea lui s-ajungă la Vlăduleni în luncă
Să știe Miltiade că i-a murit nepotul
ALEXE: Să crape tot Fanarul cu zbirii noști cu totul
(Doi haiduci îl duc afară pe Jamandi)
SULTANA: Când te-am văzut în fiare, zvârlit ca un tâlhar
Simții că se revarsă dumnezeescul Har
Asupra-mi, poruncindu-mi să-nfrunt orice primejdie
S-alerg înspre scânteia aprinsă de nădejde.
Să surp alcătuirea de fapte mișelești / Să te redau luminii și vieții haiducești.
 240

ANA: Hei, zău, iubire multă ți-o fi purtând, domniță

Că l-ai dat iar vieții
SULTANA: Olteancă sunt, de viță
O sfântă datorie, la el, m-aduse-aici / Eu, singură femeie, în mijloc de voinici.
Să le alin pojarul și-al sufletului dor
ALEXE: Cum răcorește codrul un zvânturat izvor
SULTANA: Lui Jancu de-i spun vorbe cu glas de mângâere
Dau viață din viața-mi, cu picuri de putere
Rog cerul ca să-mi dee cuvânt îmbătător / Să-i cat în ochi-i mândri și să-i descânt de dor
(Pune capul pe pieptul lui JIANU și plânge)
JIANU (o sărută în creștetul capului și o mângâe pe păr)
JIANU: Îți mulțumesc, Sultano, la vreme ai venit / De-acuma, ștergeți ochiul în lacrămi răcorit
ALEXE (declamând): Azi e zi de sărbătoare / Dorului să-i dăm uitare
JIANU: Copii, să sune codrul de glasul veseliei/ Ca valul să răsune de doina haiduciei
Și-mbărbătați de versu-i să prindem mai cu foc / Al nunții danț! Zvârlugă, Anuțo, cu noroc!
(Îi prinde de mână pe amândoi, îi pune în genuchi, le pune o flintă lungă pe capul amândorora ).
Sultano, dă zbor vesel plăpândei bucurii / Să’ncununăm cu cinste pe-acești frumoși copii!
SULTANA: (pune mâna dreaptă pe flintă):
Când Oltu-o vesti țării dorita mântuire / Și-n culmea-ndrăgostirii va fi a ta iubire
O să găsească codrul cununi și pentru noi
(Doină de coral și cor de păsări)
În fața ăstui codru ce-aici ne-a’nmănunchiat
Și-n fața Celui care de grije ne-a purtat
De când, de-o datorie slăvită-am fost chemați
Sub flinta tunătoare, copii, fiți cununați!
Eu, ca Nun, vă dăruiesc / Din ogorul părintesc /
Cinci pogoane de arat /Patru-n luncă, unu-n sat
40 de oi / Car cu 4 boi /
10 pungi de bani / Și să trăiți mulți ani!
TOȚI: Trăiască Nunii, trăiască finii!
( Se face o clipă tăcere măreață. Doină puternică de flaut. Luna se arată roșie la orizont)
MEREANU: (izbucnind): Și mai ziceai Căpitane, că nu-i trai în codru verde.
 241

Hai, copii să-ntindem hora, ici la umbră de stejari

C-a intrat JIANU-n codru, să cunune fete mari!
(Alexe începe o horă boerească, de mireasă, cântată cu însuflețire. În chiote și închinări cu plosca,
în timp ce corul cântă:
Pe marginea Dunării / Merg feciorii cu boerii, Merg feciorii cu boerii,
Foae verde de susai, De trei zile vin pe plai, etc....
CORTINA

ACTUL IV

(Alt colț de codru în Vâlcea. În fund se vede Mânăstirea Surpatele, înconjurată cu ziduri crenelate. Un
drum pe lângă zid se pierde în sus. În mijloc, poarta mânăstirii, din lemne grele de stejar. De jur
împrejur, codrii seculari.)
SCENA I
JIANU, Haiduci și femeile

JIANU: Și acum, că mândra lună alunecă spre stânci / Să ne lăsăm odihnei și viselor adânci
Neprețuit e somnul când dup-o zi de muncă/ Pe sbuciumata fire veșmântul și-l aruncă.
Gustați-l dar, în tihnă, în clipele-astea dulci / Când lună, șipot, codru, te-ndeamnă să te culci.
ZVÂRLUGĂ: Ba, zău, de somn nu-mi arde, îmi arde de grăit / De când veni Anuța în codrul înverzit.
JIANU: (către ANA): Mi-ai fermecat voinicul, Anuțo ! Știu și eu ?
ANUȚA : De-i farmec, căpitane, e de la Dumnezeu.
ALEXE: Așa e. Cum să-ți arză să dai cu somnul ochi? / Când dragostea-ți descântă prielnic de deochi?
Hai, Opreo, înspre coastă, încolo, și să-mi zici / Din fluier, doina mândră ce-aprinde pe voinici.
OPREA: Hai, frate, că nici mie nu-mi pică somn în gene /
Gândind la ochii Mandei, la ochi și la sprâncene
JIANU: Să ne-ntâlnim iar, mâine, în zori, când codrul sună /De-al dimineții farmec. Cu bine !
TOȚI: Noapte bună!
(Se duc, perechi, perechi și se pierd în umbra codrului).
SCENA II
JIANU, Sultana.
( Stau amândoi pe un trunchi de fag, răsturnat. Șuier departe).
 242

JIANU (mângâind pe Sultana pe păr): Îi vezi? Nu-i prinde somnul. Și cum i-ar prinde oare?
Când e atâta farmec și-atâta sărbătoare /Sub bolțile pădurii?
SULTANA: Și-n inimile lor, /Atâta neastâmpăr de dragoste și dor.
E rodnică în suflet iubirea tăinuită / În codrul nins de lună, cu drag mărturisită.
JIANU: Ori gingaș depănată, cu versul tinereții / În lunca răcorită de roua dimineții
SULTANA: Dar codrul nins de lună și lunca răcorită / Nu pot să ne aline văpaia clocotită
A dragostei, când limba cu graiul nu se leagă/Ca să rostească dulce povestea ei întreagă.
JIANU: Și cum de nu se leagă cuvântul cu rostirea / Când inimă și suflet le-a prins în mreji iubirea?
(Doină de caval în fund, departe).
JIANU: Ascultă-n preajma noastră; ascultă cum grăiesc /
Izvoare, frunze, ramuri și cum își povestesc
Stejarii, tinerețea și dragostea din vremuri/ Ascultă, oh, ascultă, Sultano, de ce tremuri?
SULTANA: Când blânda adiere înspre amurgul serii / Prin crânguri se resfiră în toiul primăverii
Frunzișul se-nfioară și freamătă duios / Vrăjind străvechiul codru cu viersu-i drăgăstos.
Așa aprinsu-mi suflet, sub freamătul iubirii / Plăpând se-nfiorează, dând zbor destăinuirii.
JIANU: (înflăcărat, îmbrățișând-o pătimaș):
Atunci, grăește, mândro, cu viers dumnezeiesc / A dragostei poveste, grăește-o !
SULTANA: (tainic, căzând în genuchi): Te iubesc!
(JIANU o ridică, o strânge la pept, mângâindu-i părul. Din fund, Tănase cirezarul, cântă jalnic)

SCENA III
Aceiași, TĂNASE CIREZARUL, MEREANU.
TĂNASE (de afară) Foae verde baraboi / Bată-te-ar crucea, ciocoi
C-ai venit din țări streine / Și-ai adus jalea cu tine
Osândite-ar și te-ar bate / Blestematele păcate / Și pustiul de prin sate
JIANU: (Făcând un pas de lângă Sultana, văzând pe Mereanu care apare din fund):
Ce cântec de obidă răsună?
MEREANU: Un român,/ mânat de făr-delegea spurcatului păgân.
TĂNASE: Noroc, voinici; și Domnul vă țină sănătoși
JIANU: Bine-ai venit, creștine, sub platinii pletoși
TĂNASE: Ah, bogdeaproste, Doamne, că parte mi-ai făcut
Să văd pe Căpitanul ce codru-a prefăcut/ În raiu de mântuire; să-i deie Dumnezeu
 243

Noroc să fericească întreg poporul său.

MEREANU: Norocul și voi sunteți; De faci precum grăești / În rai prefacem țara cu el.
JIANU: De unde ești?
TĂNASE: Din Lotru.
MEREANU:Cum te cheamă?
TĂNASE: Tănase Cirezarul
JIANU: Și ce te-aduce-n codru?
TĂNASE: Nevoia și amarul.
Plecasem înspre Rîmnic, și când dădeam în vale / Spre Muerești, o ceată de arnăuți, în cale
Îmi ies, bătu-i-ar Sfântu’
JIANU:Ce? Potera?
TĂNASE: Așa. Și m-au lăsat în sapă de lemn pe vreme rea.
Plecasem dupe vite să fac și eu de-o pâine / Copiilor. Trei sute de icoșari! Ah, câine.
Ciocoi spurcat, îmi luară căruță, hamuri, cai / Lăsându-mi copilașii în bocete și vai
JIANU: Cum? Potera avutul ți-l luă?
TĂNASE: Chiar Cârcserdarul, / Nu l-ar mai răbda cerul și l-ar pârli pojarul.
JIANU: Aaa, vine Serdar Stoica! Da, vine să stârpească /
Pe hoții strânși în codru de doina haiducească
Pe hoții strânși în codru la care năpustiții / Cer sprijin; și-alinare de dor, îndrăgostiții.
TĂNASE: Vorbeau de altă liftă: Kir Jamandi plecat / De-o săptămână-n codru și nemaiînturnat.
JIANU: Deci, Cârcserdarul Stoica, cu bani i-a cumpărat ! Bicisnicul, tâlharul,tiranul cel bogat.
SULTANA: Să vină, Căpitane, că vreau să dovedesc / Că brațele femeii ce se-ndeletnicesc
Cu torsul și cu acul, când codrul clocotește / Pot prinde-n mână flinta și glonțul lor lovește.
(Șuier puternic).
JIANU: O, șuier ce te-asemeni cu glasul plângător / Al țării ce și-n freamăt mânia și-o păstrează
Tu ce vestești al morții potop nimicitor / Sau dornica izbândă ce codru-nfiorează
Premergător fii astăzi al buciumului sfânt / Ce-n tunet trâmbița-va pe românesc pământ.
Din Olt la Prut, la Nistru, din văile Carpate,
Dorita libertate!
(Șuiere groaznice).
Le-ați auzit? Alexe, de glasu-nfricoșat / Se dârdâe căruntul și falnicul Carpat
S-a deșteptat și noaptea de șuier; auziți?
 244

(Șuere mereu).
Țipați, țipați sălbatic, îngrozitor, treziți /
Din somn adânc al vremii uitatele păcate/Să cadă ca urgia pe turnuri blestemate!
Țipați, treziți vulturul pe crestele stâncoase / Și fiarele pădurii din peșteri fioroase.
Țipați, îngrozitoare, s-audă tot pământul / Cum șueră pădurea când o frământă vântul.
O, șuere de groază, dumnezeești semnale / Țipați spăimântătoare, în piscuri și pe vale
Să tremure mișeii, din căile dreptății / Cum tremură păcatul în ziua judecății.
Haidem, copii. Trezită din somn e-ntreaga fire / Haidem, că sună ceasul de sfântă mântuire.
HAIDUCII : Trăiască libertatea!
(Se aud împușcături)
JIANU: Alexe, tu ascultă: Împrăștieți flăcăii prin bunget; vorbă scurtă !
Zvârlugă, tu iei valea la Șipote iar eu / Iau sprijin pe Mierlete și-acum, cu Dumnezeu/
Noroc și izbândire.
ALEXE: Izbânda e cu noi.
SULTANA: Și eu merg, Căpitane
ANA: Zvârlugă, vin cu voi!
JIANU: Veniți, copile mândre, și-mbărbătați voinicii / Cu-a voastră mângâere !
MEREANU: Să piară veneticii!
JIANU: Sultano, ține flinta, la inimă ochește! Acolo e veninul ce dorul pângărește
Tu mi-arătași cărarea ce duce la mărire / Și țării pregătește dorita mântuire.
Prinos, primește mândro, nainte de plecare / Din sufletu-mi ce arde, o caldă sărutare!
(Sărută pe Sultana pe frunte și iese cu toată lumea. Luna a intrat în nori. Lumină semiobscură.)

SCENA IV
TĂNASE-MEREANU.
TĂNASE: (Privind lung după cei ce au ieșit):
Cum zboară românașii! Se duc să se ciocnească / Cu lifta, parc-ar merge la nuntă, să nuntească
MEREANU: Așa e neamul nostru, când pacostea-l înfruntă / Se duce voinicește, la moarte ca la nuntă.
TĂNASE: (Cu elan): Haidem și noi, Merene.
MEREANU: Aș merge, măi Tănase / Că inima mă-ndeamnă,
Dar nu vrea să mă lase Viteazul, Căpitanul! Eu va să stau aci / Să-ntâmpin poterașii; să-i mint!
TĂNASE: Nu te-or ghici?
 245

MEREANU: O viață-ntreagă, vere, cu liftă mă bătui / Și știu orice carcioage: un grec e un vătui
TĂNASE: Atunci, dă flinta-ncoace, am și eu două mâini / Să zvârl la plumbi în cârduri spurcaților
păgâni
( Smulgând flinta cu bărbăție).
De-acuma ce-o vrea Domnul; iau drumul haiduciei / Și de-oi muri, trăiască-mi nevasta și copiii.
( Se aud voci și troznet de crăci rupte). Dar cine-o fi?
MEREANU: Ce?
TĂNASE: Pe-acolo, vezi?
MEREANU: Nimic
TĂNASE: Ba, parc-aud un foșnet de frunză pe colnic, / O ceată-ntreagă vine, e potera.
MEREANU: Ia-i urma! Și veste dă-i lui Jancu; vitejii merg ca turma.
Mergi fuga, chiar aleargă, eu mă-nvârtesc pe-aici / Să văd ce drum apucă, ce vor acești calici.
(Tănase iese repede. Mereanu urcă pe potică și se pierde printre goruni.
Pauză. Din stânga, vine, abia gâfâind, Ghincu. din partea opusă, cârcserdar Stoica coboară
șchiopătând):
SCENA V
( Cârcserdar Stoica, Ghincu, apoi Kicorian și Torosian, apoi arnăuți).
STOICA: Ho, Ghincule, ajunge; o să mă scoți din pepeni / Cu-atâta-alergătură
GHINCU: Pân-n-om rămâne țepeni / Să nu-l lăsăm.
STOICA: Hei, asta-i bre, Ghincule, la naiba / Mi-am căpătat beleaua
Te ții de om ca zgaiba.
GHINCU: Atunci te las aicea.
STOICA: Ba, nici să te gândești . /Să stai pe lângă mine-c-acum te pomenești
Că-ți iese înainte și dai de vreo belea.
GHINCU: De, Cârcserdar, n-ai teamă, te iau în paza mea.
STOICA: Măi, Ghincule, nu-i lucru curat ! De când o-ntindem/Și de Sultana aia tot nu mai dăm
GHINCU: O prindem / Noi ! Lasă, codru-i mare și noi viteji
STOICA: Curat / Așa sunt toți delii; dar eu m-am săturat,
Umblând tot serta-ferta; of, milă mi-e de tine
O să-ți rămână osul pe –aicea (se aud împușcături).
GHINCU: (țipând): Vai de mine
STOICA: (sărind într-un picior de frică și căzând): Ce-i mă? Unde e?
 246

GHINCU: Cine?
STOICA: Jianu.
GHINCU: Ce Jian ?
STOICA: Păi n-auzi? E p’aproape; zevzec și guguman!
GHINCU: Aș, sunt delii de-ai noștri
STOICA: De-ai noștri-or fi mă, zău? / Mai bine stam în vale; trăzni-te-ar Dumnezeu
GHINCU: (liniștit): Ia-ascultă căpitane, cum stăm noi și vorbim /
Ca oameni de ispravă, ce-ar fi să ne trezim (exagerat) Cu hoțul de Jianu în spate?
STOICA: (învârtindu-se într-un picior): Sar pe el !
(În acest timp a intrat Kicorian)
KICORIAN: Pe cine ? Unde-i?
GHINCU: (zăpăcit, arătând pe Kicorian): Uite-l ! (Sărind ambii pe el): Stai, hoțule, mișel!
KICORIAN: (văicărindu-se): Ai, ai, ai, Torozian, sai, mă cotonozeste
TOROSIAN: (care n-a băgat nici el de seamă, îi cară și el câteva): Dă-i, dă-i, că scapă hoțul. Se fațe,
ne-amăzeste!
STOICA: (recunoscând pe Kicorian, se prăpădește de rîs): Mă, Ghincule, da’ prost ești! Bre, mare
tevatură
GHINCU: Si Jamandi ne fațe atita-ncurcatură.
TOROSIAN: Si batem ca nebunii padurile
KICORIAN: O fi / Dar când îți da porunca stapânul, nu cricni!
Si mai ales când plata e grasa, și la dracu / Te duți....
STOICA: (supărat) Ține se duțe la dracu’ma ?
GHINCU: (aparte) Săracu’! (tare) Cum, cine, căpitane? Ia, dumneata!
STOICA: Cum, eu ? Auzi, Kicoriane!
KICORIAN: Ferească Dumnezeu! (împușcături. Toți cad la pământ)
STOICA: (dupe ce-și revine, sculându-se): Mă, Ghincule, da’ prost ești. Zițeai că nu-i nimic
Auzi? Se-ngroase gluma ; haidi s-o sterzem...
GHINCU: (sculându-se): Sic!
De-am sterzeo asa-ntr-una, halal de noi.
TOROSIAN: Mai bine stam acasă
KICORIAN: Ai dracului copoi ! Să n-o slăbim, fratico; Kir Jamandi fu darnic
Și de-ar trăi, acuma, n-am alerga zadarnic
 247

STOICA: Și credeți voi că Stoica nu are?

KICORIAN: Tii, buluc!
GHINCU: Butoaie-ntregi cu aur.
STOICA: St! taci! Vrei vreun bucluc? Mereanu, într-o noapte mă calcă.
GHINCU: Cum? Glumești? Păi, noi, bre Cârcserdare, suntem viteji.
(Împușcătură. Toți la pământ.Apoi sculându-se, cercetători și tremurând)-
STOICA: Prost ești.
TOROSIAN: Păi bine, Cârcserdare, dar dumneata ești prost?
O lichea ca Jianu să strice-al nostru rost?
STOICA: (mândru): Mă, Ghincule!
GHINCU: (care a tras tabac pe nas, se abține să nu strănute): Așteaptă.
STOICA: N-auzi, bre?
GHINCU: (strănutând): Carnaxi !
STOICA: (Strănută și el).
GHINCU: Efharisto, serdare, ascultă-ncoa, n-ar fi / Mai bine pe Sultana lui Jancu s-o luăm
Să ți-o dăm dumitale?
STOICA: Stai, stai, să i-o furăm!
TOROSIAN: (lui Ghincu): Dar prost ești, ma frațico, pai s-o furăm, firește
Un calic ca Zianu, Sultane mai gasește /Pe cată vreme unul ca dumnealui, ma rog...
GHINCU: Cu un pițor in gropa si altul...
KICORIAN (bufnind de rîs) : Sontorog.
STOICA (încruntat): Țe-ai zis-o?
GHINCU: Ia, nimic
STOICA: Nu-mi pasă, din mană cand îmi pică un chilipir ca ăsta.
GHINCU: De om pe jos, adică...
STOICA: Ce fel de vorbă-i asta? / Eu vin s-o fur.
GHINCU: Cu mine.
TOROSIAN: Cu noi.
KICORIAN: Și cu-arnăuții
STOICA: Aman, zevzeci, păi bine,/ Nu-s eu Cârcserdar Stoica? Nu sunt eu Căpitanul / Deliilor și-al
vostru?
(Împușcături. Toți cad la pământ):
 248

GHINCU: (dupe ce se dezmeticesc): Pân’ te-o’nhăța Jianu.

SCENA V
Aceiași, MEREANU, deghizat în moș.
(Cârcserdarul făcând o învârtitură, dă cu ochii de MEREANU)
GHINCU: (apucându-l de gât) : Stai, hoțule!
MEREANU: Piei, drace!
STOICA: ( șchiopătând, spre partea opusă) Sai, fuga, Torosian!
MEREANU: ( Dând un brânci lui GHINCU): Ho, țară!
GHINCU: Să nu-l lași, căpitane, pe hoț, că ne omoară!
CÂRCSERDARUL STOICA (recules): Mă, Ghincule, dar prost ești. Ne speriași pe toți
Păi hoț e moșul ăsta? Cunoști și tu la hoți!
(Îi trage o tiflă-n nas)
MEREANU: He, vorba dumitale, jupâne, bine zici /Auzi, eu, hoț! De unde? / Dar încotro p-aici?
STOICA: E treaba noastră. Spune, ce cauți?
MEREANU: (moale): Ce, jupâne?
GHINCU: (răstit): Ce cauți tu, răspunde, ca cauți tu, rumâne?
MEREANU: Ia, niște râi de capre, că javrele spurcate / S-au învățat la mugur, vedea-le-aș spânzurate!
Și-au ros biata pădure, de nu mai întâlnești / Neam de lăstar.
GHINCU: (către Cârcserdar): Te arde pe dumneata.
STOICA: Prost ești! Măi Ghincule, păi capră sunt eu? Hei ți-ai găsit căprițele?
MEREANU: Găsi-le-ar nădufu’ îndrăcit
Nici nu-mi dădeam cu gândul să dau aici de ele / Le am din coastă, colea, între vâlcele
La șipot! Dumneavoastră, cam încotro și unde?
STOICA: (țanțoș): Noi scotocim pădurea s-aflăm unde s-ascunde
Tâlharul de Jianu ! Să-l prindem !
MEREANU: Nu mai spune!
(Împușcături. Toți cad jos):
Și Dumneata, jupâne, vei fi, mai știi, minune /Chiar căpitan de poteri; halal de-așa voinici
Zău, căpitan, nu glumă.
STOICA: (ridicându-se, flatat, lui Ghincu): Serdar peste calici!
Văzuși cum se cunoaște că eu sunt căpitanul? E om de treabă, moșul. (tare) Bre, moșule,
Jianu, pe-aci o fi?Ia, spune, nu-i știi culcușul?
 249

MEREANU: Eu? / De un’să-l știu, jupâne? Feri-m-ar Dumnezeu!

Am auzit, ce-i dreptul, c-a speriat o lume/ Fug oamenii prin sate, doar că-i aud de nume.
STOICA: (încet lui Ghincu): De treabă om! (tare lui Mereanu): N-ai grijă. Noi, pentru ce-am venit /
În codru? Ca să-l prindem! (Împușcături)
MEREANU: Și bine-ați nimerit! Aicea, chiar îl prindeți. Ah, dar-ar Dumnezeu
Să-ți pice-n mâini Jianu!Ți-ar merge bine, zău.
STOICA: (aparte făcându-și cruce): Să mă ferească Sfântul
MEREANU: Halal de dumneata! Te-ar încărca de daruri Ocârmuirea
STOICA: (voios) Da? Hm, să te-audă Sfântul! (Se-aude-o ‘mpușcătură; speriat):
Măi, Ghincule, sunt hoții. (Împușcături)
GHINCU: S-o ștergem, Cârcserdare
STOICA: Să-mi vie toți netoții ! (La un semn al lui Ghincu vin arnăuții): Să fiți cu ochi-n patru.
(Ghincu trage tabac și strănută în nas lui Stoica)
STOICA: O să mă scoți din minte.
TOROSIAN: Să mergem, Căpitane ( Alte împușcături).
STOICA: Luați-o nainte.( Es toți, afară de Mereanu)
SCENA VI.
MEREANU, ANA, OPREA și haiducii.
MEREANU (după ce au ieșit toți): Intrați, intrați în codru, jivine ticăloase
Voi ați furat bănuții și caii lui Tănase
(Împușcături).
Și, sunt de-ai stăpânirii! Da! Stăpânirea are de țărănime grije; și ca să n-o doboare / Haiducii,
îi trimite potopul de păgân, / Să-i fure și cenușa; te miri cum mai rămân /
În vatra lor, prin sate voinici robiți urgiei / Și nu pornesc cu toții pe drumul haiduciei.
(Șuiere și zgomot de luptă, tunet puternic)
ANA: (coboară pe coastă cu un ulcior de la fântână):Da’știi că tună, măre! Te dârdăe prin spete
MEREANU: (ieșindu-i înainte):Hii, Dumnezeu te-aduse, că tare mi-era sete.
(ANA îi dă ulciorul).Ce mai era prin codru, Aniță?
ANA: Ce să fie? Ia, stârvuri sângerate și vaiet și urgie
Ah, neică, ce de geamăt, ce urlet și ce foc
Ți se-ncrețește carnea și te-mpietrește-n loc
Acuma dete Domnul și se mai potoli / Vin și băeții-n vale
 250

MEREANU: Sultana unde-o fi?

ANA: Păi e cu Căpitanul ! Ah, Doamne ce păcat / Că n-ai văzut-o –n codru luptând. M-a’nfricoșat.
Răcnea, tuna cu glasul și-mbărbăta haiducii.
Încremeneau deliii, făcându-și semnul crucii.
Și-apoi cădeau grămadă, de moarte fulgerați/ Cum cade frunza toamna din ulmii scuturați.
Femeie minunată, zău!
MEREANU: Hei, așa-i românca
Când pune umăr, vere, îți prăvălește stânca.
(Fulger, tunet. OPREA coboară cu câțiva haiduci)
MEREANU: Dar ce-i copii, dederăți la vale de p-acu’
Mai adineaori, Ghincu și Cârcserdar trecu’ / C-o ceată; și-o porniră înspre Rogoz...
OPREA: Ce spui? Apoi noi isprăvirăm pe Valea Ursului. Alexe e pe urmă.
Ș-așa, zi, Cârcserdarul / Înspre rogoz a luat-o? A nimerit tâlharu’!
Da’ cum dăduși Merene de ei?
MEREANU: Cum dă-n bârlog / Copoiul de hotare de-un iepure olog.
M-am îndrăgit, nepoate de-al codrului trai sfânt/Cum se-ndrăgește firul de iarbă, de pământ.
Și tot umblând pe coaste, picai între tâlhari / Cum pică musca-n lapte la zile d’ale mari.
OPREA (văzând pe Alexe care coboară): Ia uite și Alexe.
ALEXE (către Mereanu): Of, n-ai venit cu noi / Să fi văzut jivina cum se zbătea-n noroi.
Și mulți veniau,venile-ar doar numele p-aici
Nu isprăviam o ceată, la loc, alți venetici.
(Fulgere, tunete)
Eu și cu vărul Oprea, cu-ai noștri, am ținut / Piept la vreo 4 cete. JIANU a bătut
Cu soru-mea, Sultana, la Șipote, pe vale.
Pe urmă, mi se pare că le-a ieșit în cale / Zvârlugă, ce ținuse Vâlcelele, și-apoi
Au coborît cu toții Rogozul.
OPREA: Hai și noi!/ C-auzi ce spune neica, acuma de curând/ Văzu pe cârcserdarul, c-o poteră
trecând / Pe-aicea și cu Ghincu.
MEREANU: Înspre rogoz o luară / Și erau multe lifte, trăzni-le-ar, pân’deseară.
ALEXE: De i-o-ndrepta păcatul spre căpitanul, zău
Apoi al lor e dracul și-i iartă Dumnezeu. Ce zici, mă, vere Opreo?
OPREA: Or mai scăpa și ei / De drum, că-i calea lungă la’ntors, pentru mișei
 251

Îi poartă Domnul grije și corbului flămând / Ce croncăne prin piscuri.

ALEXE: Haidem copii; curând, să mergem într-acolo.
(Pornesc cu toții spre partea pe unde au ieșit Cârcserdarul cu potera, dar sunt opriți de șuierăturile
grozave pe care le trage Zvârlugă de afară).

SCENA VII
Aceiași, ZVÂRLUGĂ:
ZVÂRLUGĂ (gâfâind): Ah, fraților, urgia, urgia și năpasta.
Sultana au furat-o tâlharii.
TOȚI: Cum e asta?
ZVÂRLUGĂ: Goniau cu căpitanul pe Valea Bradului.
Când de la o răscruce de drum, ne iese-n cale
Chiar cârcserdarul Stoica și-i dăm răgaz în vale
Cu 20 de lifte, călări, cât ai da geană.
Rămase Căpitanul; dar luară pe Sultană.
Pornirăm ca năluca, ca zmeii amândoi /Să-l prindem pe Serdarul, dar ce să facem doi / Și fără cai?
Ei, măre, se coborau ca vântul. Văzui pe Căpitanul turbat, mușcând pământul.
Făcea spume la gură, Sultana nu era.
O, de-ar fi fost o gloabă, măcar, și fără șea!
Să-l fi văzut, Merene, atât a zis : ”copii! / Și sufletu-mi și codrul rămasu-mi -au pustii.
Sultana mi-au furat-o tâlharii!|
ALEXE: Grozăvie!
MEREANU: Și cum făcură frate? Năpraznică urgie!
ZVÂRLUGĂ: Sultana cu Mierlete pândeau de sub stejarul/ trăznit
Cu flinta-n mână, să treacă Cârcserdarul.
Erau topiți de goană. Grecii fugeau de noi / Dar pare-mi-se-n urmă, veniră alți copoi
Vreo 20 cu totul; că dupe ce l-a prins / Pe Cârcserdar, JIANU, și l-a lăsat întins
Sub râpa de la Șipot, când s-a întors, găsi / Tăiat, pe bietul Radu, alături; n-ar mai fi !
Trei stârvuri; dar Sultana, Sultana nu era.
ALEXE: Și unde-i căpitanul, băiete?
ZVÂRLUGĂ: Vine-ncoa’. De l-ați vedea, ah, Doamne, e înfricoșător/
Răgește ca mistrețul străpuns de vânător / În coastă.
 252

ALEXE: Unde este? Să vină! Unde-i ? Unde? / Ah, groaznica-ndârjire ca glonțul mă pătrunde.
Să vie căpitanul și să pornim cu toți / Vârtej turbat pe urma sălbaticilor hoți.
(Urcă sus pe culme și șuieră îngrozitor. Tună.)
MEREANU: Necaz, urgie mare, nepoate, zău, ce treabă!
Când poter-am zdrobit-o, când de Sultana-ntreabă
Tot codru? Ah, cum poate să rabde Dumnezeu /Atâta făr’delege?
(pauză)
Dar, poate, fătul meu, / Așa ne ceartă Domnul, așa ne osândește
O fi vr-un păcat mare ce nu se tâlcuește.
Doar Dumnezeu trimise spre codru pe JIANU / Să sfarme pe balaur, să curețe dujmanul
Ce-ar pustii azi codrul. Sultana? Nu se poate / S-o pângărească grecul! O, nu. Atunci, nepoate
De ce mi-ajunse părul și barba colilie / De-a fost să văd atâta năpraznică urgie?
Sultana ponosită de-al grecului venin/ Nici Dumnezeu atuncea, zău, nu mai e creștin.
(Tunet prelung, apare JIANU cu Tănase și haiduci).
SCENA VIII
JIANU cu Tănase și haiduci

JIANU: Sultana mi-au furat-o tâlharii, frații mei.

Dac-am venit în codru, doar prin puterea ei / Venii; prin dibăcia cu care a-nfruntat
Sultana orice piedici și-n urm-a sfărâmat / Ale-nchisorii lanțuri, cătușe-ostenitoare
Ce-n zornet trist atârnă de mâini și de picioare
Cu dragostea ei, brațul voinic mi l-a ‘ncordat / Ca să dărâm năpraznic al ciocoimii sfat,
În care plămădită-i pierzarea ce-o urzesc / Țicniți, ‘namiaza mare, tâlharii ce foiesc
În holda țării noastre, ca-n satul fără câini
Pe când românu-n drumuri cerșește-un sfert de pâine.
(tunet puternic).
Sultana, cu minunea de frumusețe sfântă / Cu vraja ne’nțeleasă ce firea ți-o descântă
Ea codrului îi dete slăvită măreție / Și sufletului farmec, și inimii robie.
Văzut-ați, dragi prietini / Că-n orișice primejde / Am mers cu voi nainte, voios, plin de nădejde
Și-am împărțit frățește necazul, bucuria / Cu dragostea ce-o leagă de noi, prietenia.
HAIDUCII: Așa e, căpitane. (tunet).
JIANU: Dar astăzi o furtună/ Grozavă peste capu-mi se abătu.
 253

Ruină / Și jale este totul. Codrii s-au clătinat/ Până în creasta albă a mândrului Carpat.
(Tunete, fulgere).
Pustiu în jurul nostru nemărginit s-a’ntins / Și freamătul doinește de jalea ce-a cuprins
În codru, frunză, ramuri, izvorul răcorit / Și pe nemângâiatul haiduc îndrăgostit.
(Plânge cu hohot. Tunete prelungi).
MEREANU (îndurerat): A trebuit durere să crape omu-n două /Să pice și din geana-mi usturătoare
rouă.
JIANU (ridicându-se viguros): Prieteni, când intrarăm în codru, am jurat
Credință țării noastre, cu dor nestrămutat.
Și până azi, ca frații, cu toții ne-am ținut /Cuvântul, voinicește. Stejarii ne-au văzut
Azi, căpitanul vostru, tovarăși, îndrăznește / Să ceară pentru sine o jertfă
HAIDUCII: Poruncește ! / Ce jertfă, căpitane?
JIANU: Copii, redați-mi dorul./ Redați-mi bărbăția; copii, să-mi dați odorul / Furat,
Mireasa dulce a sufletului meu./
Să răscolim pământul clădit de Dumnezeu/Pe temelii puternici. Să pustiim orașe /
Să revărsăm și Oltul din strâmtele făgașe
Și să găsim fecioara cu graiul mângâios / Podoaba minunată a codrului pletos
(îngenuche):
Auzi-mă, Stăpâne, Tu care-ai răsădit / În sufletul meu tânăr, un dor nemărginit,
Smerit, îmi plec genuchii, Stăpâne, la pământ. Mă iartă că jurat-am pe numele Tău sfânt.
Și ție-ți cer iertare, o, țara mea iubită /Iubită și frumoasă, de dujmani ispitită.
Mă iartă, că, vrând astăzi s-alin aprinsu-mi dor /Îți fur o clipă brațul voinic răzbunător.
ALEXE: Al tău e brațul nostru și când îi poruncește JIANU, Căpitanul, cu dragoste lovește
HAIDUCII: Jurăm, jurăm.
JIANU: Trăiască viteaza haiducie/ Ah, iar mi se aprinde străvechea bărbăție.
Acuma, dragi prieteni, plecăm la București/ Acolo-și ascund prada călăi-arnăuțești.
Acolo e urzeala de făr’delegi cumplite / De Cârmuirea țării, în tihnă ocrotite.
TĂNASE: Așa, așa, acolo; căci într-acolo, zău, /Porni și Domnul Tudor, ține l-ar Dumnezeu
JIANU: De unde știi, Tănase?
TĂNASE: La Rîmnic am aflat, / Năpraznic, Domnul Tudor din Gorj s-a ridicat
Și a pornit prin sate; și câți îi ies în cale / Femei, bătrâni și tineri se duc cu el de vale,
Cu coase și topoare.
 254

TOȚI: Adevărat grăiești?

TĂNASE: Cu răzmiriță mare porni spre București.
MEREANU: Hei, vă spuneam eu, Taică, să nu pierdeți credința /
În Dumnezeu și-n Cruce? În Cruce-i biruința!
(Toți se închină. Fulger puternic).
JIANU: Să ne grăbim prieteni, să părăsim ăst crâng / În care învățat-am de dragoste să plâng
Cum se repede-n vale puhoiul clocotit / Și dezrădăcinează gorunu-nbătrânit,
Să ne zvârlim asupra puzderiei-arnăuțești / Ce-a pângărit și lege și datini strămoșești
(Fulgere, trăznete. Toți ies cu JIANU, după ce cu flintele încrucișate cântă):
Jurăm, jurăm, jurăm /Cu toți să te urmăm
Jurăm, jurăm, jurăm / Noi țara s-o scăpăm (ies).
SCENA VIII
KICORIAN, TOROSIAN
(S-a făcut întuneric).
TOROSIAN (Vine din stânga cu pușca întinsă): Hei, hoț o fi?
KICORIAN: (idem, din dreapta) Ce-i asta? N-o fi vreun buclucgiu?
KICORIAN: Stai, hoțule!
TOROSIAN: Tâlhare!
KICORIAN: (rîzând) Zevzec și bostangiu! Păi hoț sunt eu? Ia uite!
TOROSIAN: Tu ești, Kicorian?
KICORIAN: Țe cauți pe aițea? Fugiși Torosian? (rîde).
TOROSIAN: Să ne gătim fratico, s-au cam apropiat!
Pandurii și cu Tudor, de-o lună au plecat / Din Targu-Ziu; nu-i glumă. Oltenii vin grămadă
Și Cârcserdarul STOICA vrea pe Sultana pradă.
KICORIAN: (trăgând cu urechea) St! Vine cârcserdarul.
TOROSIAN: Păi vine pe aiți?
KICORIAN: Jianu cu haiduții îl cată pe poteți. /Și vrea să treacă Oltul, crezând c-ai noști trecură
TOROSIAN: Și noi abia scăparăm de ei.
KICORIAN: Păi nu văzură. / La sănătoasa, frate, că poate sunt tot ei !?/ Și vai de pielea noastră
TOROSIAN: Haiducii sunt mișei.
(Ies ambii tiptil)
SCENA IX.
 255

(CÂRCSERDARUL, GHINCU, SULTANA)

SULTANA: De ce m-aduci aicia, mișelule? Ce vrei?
STOICA: Vreau să-mi alin durerea, privind în ochii tăi!
SULTANA: Te-mbeți, privind într-înșii?
STOICA: Oh, sunt fermecători .
SULTANA: (înverșunată): Te uită atunci, te uită; dar, vezi, vezi să nu mori
Prea repede, căci veșnic aș vrea să viețuiești / Ca să te-aud spunându-mi mereu că te topești
De focul lor; trăește! Te uită-n ei! Te doare?/ Și eu, privindu-ți chipul, mă-mbăt de desfătare.
STOICA: Sultano, fii miloasă, de ce te înrăești?/ Ca rob îți stau în față; aiți, adusă ești
Prin silă, dar te-aduse a dragostei putere / Aruncă-mi o privire de dulțe mângâere
O vorbă zii și lanțul robiei-ți-e zdrobit.
Din roabă, fii stăpână, stăpânului robit.
SULTANA: Te plâng, nenorocite; cum ți-a trecut prin gând /
C-o mândră haiduceasă, de ură spumegând
Din bungetul pădurii răpită de mișei / De lângă Căpitanul, de lângă frații ei.
Putea-va fi-ncântată? O, e peste măsură / Să poți cerși un zâmbet, o biată uitătură
Din ochii mei! He, iacă, mă uit, mă uit la tine! Na, satură-te câine; na, uită-te haine! (îl fulgeră cu
ochii).
STOICA: (beat de plăcere): Așa, așa, privește! Privește-mă mereu
Oricât de-otrăvitoare ți-ar fi privirea, eu / Eu mă îmbăt într-însa, cu cât mai mult privesc
În ochii-ți, mă îndeamnă, mai mult să te iubesc.
(Vrea s-o prindă de mână, Sultana îl respinge)
SULTANA: Să nu m-atingi, căci mâna, de sânge ți-e roșită.
O, dacă răutatea-ți, de Domnul cântărită / Ar fi pentru a tale păcate, n-ar fi-n stare
S-arunce nici pedeapsă destulă, nici iertare /Asupra ta. Tot neamul, pierzării mi l-ai dat.
În codru, printre fiare, tu ai înstreinat /Voinici cu suflet mândru; ogoarelor mănoase
Sutimi de brațe harnice, puternice vânjoase / Tu le-ai furat; și moarte zvârlit-ai peste tot.
STOICA: Nu eu; ursita voastră și-a mea; de ce nu pot /
Să dau viața iară, pustiului cel groaznic
Ce-asupra țării voastre s-a’ntins așa năpraznic?
Adus de întâmplare în valea înflorită / În care tu, copilă, creșteai îmbobocită
Răpit de-atâta farmec, aprins de dor nebun / Vrui floarea frumuseții pe pieptul meu s-o pun.
 256

SULTANA: E vestejită floarea de-atingerea-ți păgână / Dar în ogorul țării, pământul, tot rămâne
Și-n șesurile-ntinse, udate de plânsori / În viitor vor crește câmpii întregi de flori.
STOICA: Sultana, ca și tine de gingașe vor crește. / Cu drag în calea voastră, streinul se oprește
Și prins în loc de-o vraje, puternică, divină / Își uită țară, lege, și vouă vi se-nchină
Tu suferi și tot neamul ți-e-n jale aruncat?/ De vină-i frumusețea ce Dumnezeu ți-a dat.
SULTANA: Taci; nu mânji podoaba pe care Dumnezeu / Mi-a dat-o spre cinstirea unui ales al său
Taci, taci, că mi se pare că neagra urăciune / În locul frumuseții pe față mi se pune.
Fiindu-mi lăudată de glasul tău spurcat / Taci, taci, că fiecare cuvânt înveninat
Ce mi-l rostești, în suflet, a jale îmi răsună. / Ca dangătul de clopot ce morților le sună
Spre veșnică odihnă și tristă pomenire.
O, cât aș vrea acuma să cad în nesimțire. Ah, unde ești tu, mândre voinic, de glasul cui
Ascultă văi și codru și glasul Oltului?
Să vii ca vijelia, ca viscolul turbat / Asupra ăstui codru, cuib groaznic veninat
De șerpi, unde Sultana, mireasa haiducească / De doru-ți plânge, plânge, și-așteaptă să-i sosească
Prin tine mântuirea.
STOICA: Sultano, taci, aibi milă.
SULTANA: Tremuri? Bine. A! Tremură.
STOICA: (în genuchi): Copilă!
SULTANA: Târăște-te, aaa, șarpe, ca ei să te târăști
STOICA: Abia mai suflu ! Mândro! Sultano, mă-njosești.
SULTANA: Ca pe un rob, tâlhare, ca pe-un stricat mișel
STOICA (schimbând foaia): Acuma tu ești roaba, la mâna mea, Sultano /
Ești în a mea putere; gândeste-te, duzmano!
A sânzelui vâlvoare amarnic mi-a stârnit / Durerea; și puterea de tot m-a părăsit.
În oarba clocotire ce patima mi-aprinde / Te voi sili.
SULTANA: (cu furie) Nemernic, mișel. A, te cuprinde / Sălbatica-ndârjire? Încearcă, îndrăznește !
STOICA: (se năpustește ca o fiară): Aaaa!..
SULTANA: Dacă ții la viață, să nu te mișci! Privește!/ În codrul cel sălbatic, trăită printre fiare
La mâini, în loc de unghii, am prins ca ele, ghiare.
Le vezi? Sunt ascuțite și pot să stingă bine /Viața în gâtlejul unui mișel ca tine.
(De afară se aude cântând: vezi notele:)
Cine trece Oltul mare / Ce viteaz răzbunător
 257

Cine umple astăzi de teroare / Zbirii bietului popor?

Este Tudor, e olteanul / Ce-nspăimântă pe păgâni-pe păgâni
E voinicul, e oșteanul, este Tudor, Domn român, -român.
Să-l urmăm români cu toți,/ Să scăpăm țara de hoți. (repetat).
SULTANA: (rămâne înmărmurită. Corul crește mereu).
Ah, ce e asta?
STOICA: Ce e? Ce urlete? De unde?
Hei, slujitori, ce sgomot? Cum, nimeni nu răspunde?
Ce? Se dărâmă cerul? Pământul a pleznit?
SULTANA: Nu. Ziua judecății din urmă, a sosit./
Sunt frații mei, prin cântec, născut de-a lor suspine,
Ei vin voioși să scape și țara și pe mine.
(Corul se aude mai aproape. Sgomote. Ropote)
STOICA: (repezindu-se ca un tigru): Nu însă mai nainte de-a fi a mea.
SULTANA: Dujmane!.... Sai! Unde ești, Jiene? Jiene! Căpitane!
SCENA X
(Intră MEREANU, urmat de haiduci, apoi JIANU:)
MEREANU (trage cu pistolul, Stoica se prăbușește ca trăznit).
SULTANA: Îți mulțumesc.
MEREANU: Iertare, de, poate m-am grăbit. Am fost nițel cam iute la mână; am greșit.
Poți să mă cerți de asta, cu drept.
JIANU: Să te cert? / Nu, să trăești, Merene! Dea Dumnezeu să-ți iert
De multe ori aprinderi ca asta. Nu te teme!
Vru Dumnezeu, Sultano, s-ajung aci, la vreme.
Fii mândră!
Cu-ale țării mântuitoare ceasuri / Sosi și mântuirea-ți. Ascultă-acele glasuri!
(Corul cântă puternic “Marșul lui Tudor”.Coriștii, haiduci, popor, țărani, femei,copii, intră în scenă
alături de ceilalți. Grecii sunt imobilizați. Urale puternice. Orchestra atacă din nou marșul lui Tudor.)

CORTINA.
Sss. Terminat de transcris,
3 septembrie,1939, C. Popian.
 258

FLORILE DALBE

Teatru de Crăciun, într- un act.

Autori: C. Popian.
Pr. P. Petroșanu

Text transcris după ediția tipărită la tipogr. ”Episcopul Vartolomei” a Sf. Episcopii a Rm. Noului
Severin, 1938, R. Vâlcea.
Sunt adăugate în text comentariile Maestrului CC Popian cu nepoții și discipolii din anii 1960-69.Sunt
semnate cu *și *(((*))).

Dedicație:
Maestrului G. Breazul
Luptătorului pentru punerea în valoare a neprețuitelor comori românești de datini și viers, închină
această modestă lucrare
AUTORII.

PERSOANELE
Moș Anton
Dumitru, ginerele lui
Marina, soția lui Dumitru
 259

Copiii lor:
Marioara
Gheorghe
Sanda
Radu, logodnicul Marioarei
Verele Marioarei:
Smărăndița
Ileana
Elevi de Liceu:
Petruș
Ionel
Cerșetorul
Doctorul
Copiii colindători
O Orchestră nevăzută acompaniază cântările.
TABLOU UNIC
Scena reprezintă o odaie țărănească de om înstărit.
În fund, în colțul din stânga se vede o vatră țărănească obișnuită cu foc în ea. La peretele din fund se
află un pat și deasupra lui o icoană și o candelă aprinsă.Pereții din părți au câte o ușă. La peretele din
dreapta, lângă ușă, o fereastră. În mijlocul odăii, masă și scaune. Pe lângă vatră, scăunele mici.
La ridicarea cortinei se aude viscolul iernii
Acțiunea se petrece în seara din Ajunul Crăciunului, 1937, într-o comună înstărită din județul Vâlcea.

SCENA I

Moș Anton, Marina, Marioara,Gheorghe și Sanda. Moș Anton stă la masă și citește într-o carte mare.
Marina și Marioara așează în coșuri colindeți, nuci, mere...
Gheorghe și Sanda stau pe scăunele lângă vatră.

MOȘ ANTON (ridicând ochii de pe carte și dând ochelarii pe frunte): Uuu, cum mai șuieră vântul!
Mare viforniță!... O fi drumul numai troiene !
MARIOARA: Vai de bieții călători !
 260

MARINA: Și Dumitru, tocmai azi și-a găsit să se ducă la târg cu lemne !

ANTON : De, fată, nevoi nu sunt? Și așa și aveți destule greutăți, că, de, v-a dăruit Dumnezeu cu copii
cam multicei; dar-mi-te acum, când suntem în ajunul sărbătorilor, câte nu trebuie la o casă de
gospodar ! (Citește mai departe, câteva clipe, apoi): Ce vreme ! Mânia lui Dumnezeu !
MARINA: Vai de bieții copilași, care tocmai pe o vreme ca asta pornesc în colind.
ANTON: Pe ei nu-i văita, fata mea; pe ei îi apără Dumnezeu, căci spre slava Lui colindă și în zilele
astea fierbe în ei tot sângele moșilor și strămoșilor lor care pe vremuri și ei au colindat.
MARINA: Cum, taică, și strămoșii, tot colindele astea le-au cântat ?
ANTON: Se-nțelege; colindele sunt moștenite din tată-n fiu.
MARINA: Doamne, că tare frumoase mai sunt tăicuțule sărbătorile noastre creștinești și obiceiurile
românești legate de ele ! Oare toate neamurile pământului cinstesc sărbătorile Crăciunului așa cum le
cinstim noi ?
ANTON: Vezi bine, fată, că toate. Adică... nu toate, că nu toate s-au învrednicit de credința în Hristos.
MARINA: Cum, taică, mai sunt încă neamuri nebotezate ?
ANTON: Se-nțelege că mai sunt !
MARINA: Blestemate neamuri trebuie să mai fie acelea !
ANTON: Stai, că și între neamurile creștine nu găsești obiceiuri așa frumoase ca la noi. Când treci pe
dinaintea minții toate obiceiurile prin care se întâmpină Nașterea Domnului, hotărât că numai la noi afli
așa mândrețe de obiceiuri că îți vine să crezi că poporul român nu s-a ostenit decât numai să
înfrumusețeze zilele în care ne amintim de viața Mântuitorului Hristos.
MARINA: Așa e taică ! Ce dulceață de viers și ce vifor de vorbe frumoase în cântecele ce le cântă
copilașii în seara de ajun !
ANTON: Întrece numărul și frumusețea fulgilor de zăpadă ce se cern din sita cerului. Pare că cerul se
ia la întrecere cu neamul nostru; care să cinstească mai frumos venirea pe lume a copilului sfânt.
MARINA: Da, da. Cerul cerne în jos fulgi de nea cu care învăluie pământul ca-ntr-un scutec fără pată;
iar neamul nostru, prin glasul copiilor trimite spre slăvile cerului mulțumirea lui către Tatăl ceresc.
ANTON: (visător):În noaptea aceasta Cerul se pogoară pe pământ, iar pământul se ridică spre cer.
Slavă întru cel înalte !
(Afară, în depărtare se aude cântarea unei colinde. Începe încet și crește din ce în ce).
CORUL Nr.1.
Ia sculați, boieri, sculați
Florile dalbe
 261

Priveghind vă bucurați
Florile dalbe
Și măturați curțile, Florile dalbe
Și-aprindeți făcliile. Florile dalbe
Că vă vin colindători, Florile dalbe
Noaptea pe la cântători Florile dalbe
Și nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe
Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe
Mititel și-nfășățel, Florile dalbe
Curge mirul de pe el, Florile dalbe
Foaie dalbă de mătasă, Florile dalbe
Dumnezeu în astă casă.

ANTON: Auzi ? Auzi? Îngerii încep să cânte slavă lui Dumnezeu. (Către Marioara). Ai aprins
candela, nepoată ? (uitându-se):Așa, bine.
MARIOARA: Am aprins-o demult, bunicule, de când a tocat Taica Popa. Uite ce frumos arde !
(Toți privesc la candelă și se închină. Marina și Marioara ies în dreapta cu coșurile de colindeți, ei
oprindu-se cu ele goale, puțin înainte de sfârșitul colindei. Gheorghe și Sandu, în timpul colindei se
duc și se așează la fereastră).
SCENA II
Aceiași, apoi Smărăndița, Ileana, Ionel și Petruș. Sfârșindu-se colinda, se aude lătrat de câini spre
stânga și glasuri de apărare.
MARINA (care s-a înapoiat cu coșul gol): Ia vezi fată cine-o fi, că doar n-o fi lătrând câinii pe tat-tău !
MARIOARA: (se duce spre ușa din stânga care se deschide brusc și năvălesc înăuntru fetele și băieții.
Sunt îmbrăcați orășenește).
SMĂRĂNDIȚA și ILEANA: Bonsoar tanti Marina; bonsoar Marioară. (Se sărută). Sărut mâna Moș
Antoane
MARINA: Sara bună, nepoatelor, sara bună.
(Băieții salută, dând numai din cap către femei)
IONEL (către Anton):Bonsoar, domnule Anton.
ANTON: (se uită în juru-i și nu răspunde).
PETRUȘ: Dar ce ai, domnule Anton ? Ești supărat pe noi ?
 262

ANTON: (tace; fetele și băieții fac semne de mirare și de întrebare către Marioara).
MARIOARA: Taică mare, verișoarele și băieții îți dau binețe.
ANTON: Mie ?
MARIOARA: Da.
ANTON: Nu, fata moșului, nu-mi dau mie.Poate că e pe aici vreun alt Anton pe care eu nu-l văd.
FETELE și BĂIEȚII: Ba da, ba da; dumitale-ți dăm.
ANTON: Iacă, eu de minunat m-oi minuna, dar de crezut n-oi crede. N-oi crede pentru că eu nu sunt
Domn și neam de neamul meu n-a fost.Și, pân-acum nimeni nu mi-a mai zis ”Domnule”. Ba...uitasem...
mi-a mai zis deunăzi unu din ăia de veni înainte de alegeri să-mi ceară votul, să se facă deputat; l-am
votat alaltăieri,85 dar nici lui nu i-am răspuns la ”Domnule”, că mi s-a părut că-și bate joc de mine. Și
nici vouă nu vă răspund, pentru aceiași pricină.
MARINA: Tată, băieții n-au înțeles lucrurile cum le iei dumneata. Ei au crezut că sunt mai cuviincioși
când îți spun cum au auzit și ei că se zice pe la oraș, pe unde învață.
ANTON: Apoi, nu toate cele dela oraș se potrivesc aici la țară și cine e om cuminte știe să le
potrivească așa ca să nu schimbe firea lucrurilor de cum le-a rânduit Dumnezeu și de cum le-au așezat
bunii noștri înaintași.
SMĂRĂNDIȚA: Iartă-ne, Moș Antoane.
ANTON: Vă iert; dar nu uitați: apa la matcă și omul... la teapă.
PETRUȘ: Asta am învățat-o și noi, dar am crezut...
ANTON: Ce-ați crezut ? Că sunt Domn ? Auzi, auzi, eu și Domn.
TOȚI (veseli): Ei, uite, acum ești Domn !
ANTON: Bată-vă norocul de copii, că era gata să mă mânii.
ILEANA: De, cam nepotrivit este, dar...
ANTON: Se-nțelege că e nepotrivit, la o zi mare ca asta. Ați înțeles ?
TOȚI: Înțeles cu toții, Moș Antoane.
ANTON: Hei, dacă-i așa, atunci vă zic și eu: bine-ați venit sănătoși de pe la acele orașe! Mă bucur că
ați mai crescut la trup.
PETRUȘ: Nu și la minte?
ANTON: Ei, asta-i acum ! S-o lăsăm moartă. Ce vânt vă aduce pe la noi ? Socotesc că ați venit să
priveghem împreună, în noaptea sfântă ?

85
Ultimele alegeri generale libere în România, pe 22 dec. 1937. Soldate cu încăierări, bătăi, proteste, etc…
 263

SMĂRĂNDIȚA: (încurcată): Păi, ...Moș Antoane, am venit să vă vedem și să rugăm pe tușa Marina să
lase pe Marioara să meargă la noi acasă în seara asta, ca să petrecem acolo cu toții.
ANTON: Dar de ce, rogu-te, acolo și nu aici ?
ILEANA: Fiindcă la noi se strâng toate fetele și băieții de pe la școli și o să petrecem mai frumos. Știi,
avem odaia mai mare ca a dumneavoastră și putem și dansa după gramofon.
SMĂRĂNDIȚA: (către Marioara): Am cumpărat și o mulțime de plăci cu cele mai noi tangouri și
foxuri.
IONEL: Și, după dans, plecăm cu toată ceata în colind pe la domnul primar, la domnul perceptor, la
părintele....
ANTON: Și ce colind o să cântați voi la părintele ?
PETRUȘ: Păi, tot ce cântăm și la ceilalți.
ANTON: Bine; dar tare aș vrea și eu să aud cam ce fel de colindă o să cântați ? Învățați și voi acolo la
școală colinde ?
IONEL: Învățăm, Moș Antoane, dar n-o să cântăm din acelea.Acelea le cântă copiii din sat. Noi cântăm
alte cântece, mai frumoase, mai moderne.
ANTON: He, cam ce fel de cântece ?
(Fetele și băieții șoptesc între ei).
Nu, nu, nu trebuie melodia, spuneți-mi doar vorbele.
SMĂRĂNDIȚA: ”Cel din urmă tango”
ILEANA: ”Cel din urmă buchet”.
PETRUȘ:”Mai adă-o litră și-un sifon”
IONEL: ”Tangoul tinereții”
TOȚI: Da, da, ”tangoul tinereții”.
IONEL: (declamând):”Stimată domnișoară, îți cânt acum pe strune
Tangoul tinereții ce inima-mi concepe
Îți cânt pe fir de lună, albastru-ngălbenit
Iar sufletu-mi, de dragu-ți să-nghețe, iată-ncepe...
ANTON: Destul, destul, m-am lămurit. Apoi nu m-aș mira când aș auzi că v-a dat popa niște colindețe
să le țineți minte toată viața. Și asta n-ar fi nimic, dar de n-ar da drumul câinilor că atunci o să fie lată
de tot.
SMĂRĂNDIȚA: După câte înțeleg eu, dumitale nu-ți plac cântecele noastre.
 264

ANTON: (abia stăpânindu-și rîsul): Vai de mine, cum poți crede așa ceva, nepoata moșului ?
Dimpotrivă, e ceva atât de frumos că mâine o să vorbească tot satul. Și-o să mă bucur și eu de laudele
care o să vi se aducă.Grăbiți-vă că trece vremea. (rîde sarcastic).
SMĂRĂNDIȚA: Dar pe Marioara o lăsați să meargă cu noi ?
MARIOARA: (se uită întrebător la moș Anton).
ANTON: Asta nu. Ea șade aici cu mămica ei, cu frații și... cu mine. Avem noi de pus ceva la cale
împreună. și... lasă că mai bine petreceți voi fără ea.
TOȚI: (rugători): Las-o moșule !
ANTON: (categoric). Nu. Noi vrem Crăciun românesc, țărănesc.

SCENA III
Aceiași, un cerșetor.
CERȘETORUL: (intră tremurând din stânga; are un băț lung și o traistă mare de gât. Cântă):
”Mărire-ntru cele nalte/Toate stelele să salte
Salte cerul și pământul/ Laude-se tot cuvântul.
Întru cei de sus mărire/Și pe pământ fericire.
Și la voi așa să fie/De acum până-n vecie”.
ANTON: (pentru sine, privind spre public cu ironie): ”Stimată domnișoară, îți cânt acum pe strune”.
CERȘETORUL: Pe strune cântă sfinții îngeri, iar pe prunc îl încălzesc cu suflarea lor un măgar și un
bou.
CORUL (cântă în depărtare colinda nr.2. Sunetul se apropie din ce în ce ):
Nouă azi ne-a răsărit/Domnul Iisus Hristos
Mesia cel mult dorit /Domnul Iisus Hristos
Din Fecioara s-a născut/Domnul Iisus Hristos
Și cu lapte s-a crescut/Domnul Iisus Hristos
Cu scutece s-a-nfășat/Domnul Iisus Hristos
Și în brațe s-a purtat/Domnul Iisus Hristos
Cum e robul s-a smerit/Domnul Iisus Hristos
Și pe noi ne-a mântuit/Domnul Iisus Hristos.
CERȘETORUL: Ulițele nu mai sunt pustii. Satul e înveselit de glasul îngerilor și o stea merge pe tărie.
IONEL: De unde știi tu astea, mă trențărosule ?
ILEANA: Face pe nebunul.
 265

ANTON: Glasul lui Dumnezeu vorbește prin el în noaptea colindelor.

CERȘETORUL: Când duhul se va despărți de trup, trupul se va adânci în întuneric. Și Mesia va alunga
pe Satan din Împărăția duhurilor.
PETRUȘ: Ăsta face pe filosoful.
MARINA: (milos către cerșetor): Vino să-ți dau colindețe și-un pahar de vin (trece cu cerșetorul în
fund).
ANTON: ”Mărire-ntru cele Înalte” a zis el, nu ”bonsoar” ca voi.
ILEANA: Apoi, la ce te poți aștepta de la un om simplu ?
ANTON: (dând din cap): Simplu ? Hm ! Nu-i vorba de simplu aici, ci de altceva. Două lumi se luptă în
noaptea asta: a tangourilor cu aceea a colindelor.Copiii satelor se duc val vârtej prin nămeți, cu Mesia
în traista săracă, iar copiii orașelor joacă după gramofon pociturile sălbaticilor.
PETRUȘ: Suntem și noi tot de la țară, taică Moșule.
ANTON: Păcat.
CERȘETORUL: (către Marina care l-a cinstit): Bogdaproste, Dumnezeu să vă miluiască! Sfânta
Naștere cu bine și cu sănătate, cu spor întru toate. Să biruie Dumnezeu, ziditorul, peste împărăția
duhurilor și a luminii. (Uitându-se peste tineret): Ce voiți să vă spun vouă ? Doamne, să se deschidă
ochii lor! Ea, sunt și eu un cerșetor! He, și cine-am fost ! Dumnezeu să vă ajute ! Nu vă mâniați.
Noapte bună !
***86((( ANTON: Nu pleca așa. Vino cu mine să-ți dau niște haine pe care le am în dar și pe care nu le
port. Sunt noi, făcute de mâini harnice. Pe dumneata pot sta și mai bine. Marino, draga mea, vino cu
tata să mă ajuți să le încerce bietu om acesta.
MARINA: Hai, tăicuțule că ai dreptate, le ții acolo și pot fi de folos la alții.
CERȘETORUL: Să vă răsplătească Cel de Sus, că mare bine-mi faceți...
(Anton iese cu Cerșetorul și cu Marina. Tinerii rămân și discută. Cei mici stau lângă geam și privesc
afară cu jind, nefiind atenți la ce se discută în cameră, în scenă).
PETRUȘ: Il est éxagerè, moșulică Anton. În fiecare an ne face aceleași grimase. Chiar crede că toate
colindele astea care se cântă pe ulițe sunt tradiție veche românească. Compozitorii sunt toți de la oraș,
cu studii înalte la Paris și aiurea.
IONEL: Cele mai sugestive colinde rămân cele germane, cel puțin de la Bach încoace. Ce mă ia el cu
tradiția autohtonă !

86
Completarea 1 din conversațiile Maestrului CCPopian, 1965, a propos de surprizele teatrului lui H. Ibsen.
 266

SMĂRĂNDIȚA (cântă ironic): Ha, ha, O Tannebaum, o Tannenbaum... Degeaba, că la țară ai noștri
nu fac pom.
ILEANA: Și-apoi iubirea cântată într-un tangou te impresionează mai mult decât într-o miorlăială
bisericească a lui nenea Toma.... Și Pruncului Iisus cred că-i place mai mult...(Se leagănă în stil de
tango).
MARIOARA: Taci, că vine și te vede, și vă dă pe toți afară.
PETRUȘ: Ce păcat că nu poți veni cu noi. Și te mai cununi și cu țărănoiul ăla de Radu.
MARIOARA: Nu-l iubesc. El mă adoră, dar, din fericire am numai 18 ani, ca și voi. Are timp să mă
schimbe.
IONEL: Ssss, că vine.
(Intră Anton cu Marina și cu Cerșetorul,care se înclină și iese prin dreapta.)***)))
PETRUȘ: Păi de, acu mergem și noi. Mergem să colindăm cum vrea moșu. (Cântă pițigăiat): ”Am
venit și noi odată/ La un an cu sănătate”....
ANTON: (rîzând): Hai, hai, nu mă mai luați la vale, că-mi sare muștaru’
TOȚI: (ies, rîzând cu mare zgomot. Se aude:”bonsoar, bună seara”. Marina și Marioara îi conduc).

SCENA IV
(Anton, copiii, apoi Marina și Marioara care se înapoiază, în timp ce se cântă colinda)
ANTON: Ah ! De n-ar fi de plâns, ar fi de rîs. Am însă credința că cerșetorul acela n-a nimerit în zadar.
(Repetă profetic): Să biruie Dumnezeu peste împărăția duhurilor și a luminii.
CORUL cântă colinda nr.3:
Ia sculați, boieri, sculați/ Leroi Doamne Ler87
Sculați și vă bucurați/ Leroi Doamne Ler
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători
Și v-aduc pe Dumnezeu
Să vă mântuie de rău.
(Marina și Marioara ies și dau daruri colindătorilor. Aceia, după ce primesc gălăgioși darurile, mai
cântă o colindă, nr. 4).
Sus boieri, nu mai dormiți/ O Leroi Doamne, Leroi Doamne
Vremea e să vă gătiți/

87
În text, Leroi, Domnule, învechit. Se repetă după fiecare vers.
 267

Casa să v-o măturați/ Și masa s-o încărcați

Că s-a născut Domn frumos/ Numele lui e Hristos.
ANTON: (satisfăcut): Eh ! (Își freacă mâinile bucuros). Măi, Gheorghiță, moșule, știi tu ce seară e
astăseară de n-au astâmpăr copiii în case și umblă prin întuneric și prin frig ?
GHEORGHIȚĂ (care a stat în timpul colindei la fereastră cu Sanda, se apropie de Moș Anton): Păi nu
e întuneric, bunicule, că e zăpada albă și luminează!
SANDA: (apropiindu-se și ea): Și nici frig nu le e, bunicuțule, fiin-că nici lu’ Domnu Hristos nu-i e
frig în iesle !
ANTON: Iete-te la ei!.. Oleoleo, ce guriță aveți ! Dar, ... răspundeți-mi ce v-am întrebat
SANDA: Am uitat ce ne-ai întrebat
ANTON: Așa ? Hei, da uituci mai sunteți ! Ce seară e seara de astă seară ?
GHEORGHIȚĂ (declamă): ”Seara de astă seară e o seară mare”.
ANTON: Ei, nu așa ! Cânt-o voinicule, cânt-o!
GHEORGHIȚĂ (cântă): nr.5 : Seara de astă seară e o seară mare.
ANTON: Ei, așa vezi. (Ia pe Gheorghe în brațe, îl sărută pe amândoi obrajii, apoi îl așază pe
genunchi. Sanda pune și ea capul pe genunchii lui Anton și cu mâinile la ochi, plânge. Anton o ridică și
pe ea pe genunchi): De ce plângi, ticule ? Uite, te pup și pe tine ! (O sărută).
SANDA: Păi ce, eu nu știu ca el să cânt colindă ?
ANTON: Fugi încolo ! Tu și colind ! Ia ! Cântă, să aud !
SANDA: (cântă):”Seara de astă seară e o seară mare”.
ANTON: Așa ! Dar mai departe știți ?
(Copiii afirmă din cap). Ei, ia cântați amândoi atunci.
GHEORGHE și SANDA (cântă):
Seara lui Ajun/ Și-a lui Moș Crăciun
Că numai din Maică/Și fără de Taică
Nouă s-a născut/Cel făr-de-nceput.
ANTON: (alipindu-i la piept): Bravo, nepoții moșului.
GHEORGHIȚĂ: Eu, taică moșule, știu și o poezie cu Vicleimul
ANTON: (glumind): Ei, nu mai spune ! Știi tu o poezie ? Păi dacă știi, ia spune-o.
GHEORGHIȚĂ (recită): În orașul Betleem
Veniți boieri să vedem
Cum în staul afumat/S-a născut un Împărat
 268

Nu împărat pământesc/Ci copil dumnezeiesc.

SANDA: (îl întrerupe, punându-i mâna peste gură): Știu și eu, știu și eu !
GHEORGHIȚĂ (vrând să, se elibereze): Dar n-am isprăvit...
ANTON: (liniștindu-i): Ei, ia , lasă Gheorghiță, să vedem: știe, ori numai se laudă ? (Către Sanda):Ei,
spune tu, mai departe.
SANDA (cu mimică de copil):
Păstorii s-au spăimântat/Când ieslea s-a luminat
Iar trei crai din răsărit/Cu daruri l-au dăruit.
MARIOARA: (între timp a intrat cu Marina; ia vorba din gura Sandei și continuă. Copiii fac semne să
tacă):
Cerurile s-au deschis/Tatăl îngeri a trimis
Lumii-ntregi ca să vestească/Nașterea dumnezeiască.
GHEORGHE și SANDA (sar jos de pe genunchii lui Anton și aleargă la Marioara, vrând să dea în ea.
Marioara îi prinde de mâini și-i strânge lângă ea. Anton și Marina îi privesc și rîd).
GHEORGHIȚĂ De ce nu ne-ai lăsat să spunem noi ? Noi suntem copii, nu tu.
MARIOARA: (cu dragoste): Dragilor, în seara asta, toți suntem copii, dacă nu cu anii, cu sufletul, care
se preface la fel cu al vostru, ca să primească cu cinste pe copilul cel sfânt.
ANTON: (se apropie înduioșat, împreună cu Marina de Marioara și o îmbrățișează): O, fata moșului,
dragă. (Rămân îmbrățișați o clipă. Afară se aude strigarea):
CORUL COLINDĂTORILOR, nr.6.
Bună dimineața la Moș Ajun
Ne dați ori nu ne dați?
Ne dați ori nu ne dați, ne dați, ne dați ?....
Am venit și noi odată/La un an cu sănătate
Domnul Sfânt să ne ajute/La covrigi și la nuci multe.
(Grupul celor din casă s-a desprins. Anton a trecut spre masă, Marina și Marioara au ieșit cu coșurile
afară, copiii s-au dus la fereastră).
MARINA: (intrând cu coșul gol): S-au isprăvit și colindeții ăștia !
ANTON: Păi dacă s-au încuibat șoarecii în coșuri ! Umple-le la loc, că-n noaptea asta, tot așa o să
meargă....
GHEORGHIȚĂ (la fereastră): Uite, măi, căciula, frate
Mare cât o zi de post
 269

Au sub dânsa șapte sate

Adăpost.
MARIOARA: Măă, da multe știi tu, voinice !
SANDA: (dă o palmă lui Gheorghe): Parcă eu nu știu ?
ANTON: Hai, copii, nu vă mai prostiți. Veniți în odaia mea, că v-am pregătit ceva bun pentru voi. Se
mănâncă numai în noaptea sfântă.
GHEORGHIȚĂ Bomboanele de anu- trecut ?
ANTON: Noo, altceva și mai bun, care se dă numai la feciori de crai. (Iese cu ei prin fund).

***((((88
O clipă scena rămâne goală. Se aud zurgălăii de la o sanie și caii care se opresc afară în drum. Cineva
bate la ușa din stânga care vine din stradă. Ușa se deschide și intră Doctorul.
DOCTORUL: Marino, Marino, unde sunteți fraților ?
MARINA: (vine repede din dreapta. Îl vede pe Doctor și-i spune speriată): Tu aici, Doctore ! Fugi, să
nu te cunoască bărbatu-meu. Ți-am spus să nu mă cauți....
DOCTORUL: Sunt în trecere. Viu de la Rîmnic și mă reped la mama la Rîmești. Am și niște bolnavi,
să- i vizitez... Voiam numai să-ți spun ”la mulți ani și... Crăciun și An nou fericit”. Nu te-am văzut
demult.
MARINA: Mulțumesc. Du-te acum. Mai bine să nu te vadă nimeni, nici tata. Nu te teme, iubirea mea
este aceiași. Dar Marioara seamănă leit cu tine și... înțelegi, mi-e frică, du-te...
DOCTORUL (o sărută cu pathos și iese în grabă. Marina se uită lung după el, cu resemnare).***)))
Anton se întoarce cu copiii.
COPIII: Ce bunătate, bunicule! Dar asta nu era ceva de la oraș ?
ANTON: Da, așa este. Avem noi multe obiceiuri și bunătăți, dar câteodată și orașul ne folosește la
ceva. Ciucalata de sărbători nu e rea deloc.

SCENA V
Aceiași, Dumitru.
DUMITRU: (tatăl copiilor, intră din stânga, scuturându-se de zăpadă și imitând pe colindători,
cântă):
Bună dimineața la Moș Ajun !

88
Completarea 2 din conversațiile Maestrului CCPopian, 1965, a propos de surprizele teatrului lui H. Ibsen.
 270

(vorbit): Ne dați ori nu ne dați ?

Dați-mi un covrig că mor de frig
Dați-mi un măr că vă iau de păr
Dați-mi un colac, că vă dau peste cap.
(Apucă pe Gheorghe și-l dă tumba peste cap. Sanda vrea și ea)
MARIOARA: (îl ajută să se dezbrace)
MARINA: Da ce-ai întârziat așa, măi omule ?
DUMITRU: Hoo, țară ! Bine v-am găsit sănătoși ! Sărut mâna taică !... Bre, ce viforniță ! Te orbește,
nu alta. Și e un frig, mamă, mamă ! Da’ aici e bine; e bine că e cald și e bine că suntem sănătoși. Și mai
e bine că m-am întors cu părăluțe bune de la târg. De acum, nu numai sărbători să fie... (Se uită șiret la
Marioara), ci și nuntă, că avem cu ce face față....
MARIOARA: Ei, și dumneata, acum. (Lasă capul în jos).
DUMITRU: Ce, nu zic bine ? Adică tale nu vrei să fie nuntă ! Păi atunci să nu fie, na. O să mă
întâlnesc eu mâine cu cuscrul Ion și o să-i spun că Mărioara și-a schimbat gândul și gata.
MARINA: Ia dă pace fetii, mă omule și stai de îmbucă ceva, că ți-o fi foame.!
DUMITRU: Păi, mai e vorbă ? Da... stați! Mi se pare c-o să-mi fie și sete. (Se duce și scoate din
cămară o oală cu vin. Se așează la masă cu Moș Anton. Marina și Marioara îi pregătesc masa. Copii i
se gudură în juru-i). Da voi, mă, cum de sunteți acasă pe vremea asta ?
GHEORGHIȚĂ Nu ne-a lăsat taica mare.
SANDA: A zis că suntem prea mici
DUMITRU: (se uită la Anton ): Mici ? Apoi cum vrea taica mare să creșteți dacă nu umblați în colind ?
SANDA: Domnul Hristos e și mai mic ca noi !
(Anton și Dumitru rîd).
DUMITRU: Ei, ia îmbrăcați-vă bine și tuliți-o măcar până la Tușa Nastasia. Hai, să meargă Gherghina
cu voi, să vă apere de câini.
ANTON: Am greșit. În seara asta stau acasă numai babele și uncheșii.
DUMITRU: (șiret): Și.. fetele de măritat. (rîde. Marioara își acoperă ochii.Gheorghe și Sanda s-au
îmbrăcat și fug prin dreapta).
ANTON: (încercând nereușit să se justifice): Bine, mă, gineri-meo, bine. Îmi place de tine că ești după
inima mea: român și creștin. Mă bucur că în casa asta rămâne un om care nu-și bate joc de ce este al
nostru. Văd că prețuiești sărbătorile noastre sfinte și obiceiurile legate de ele, care tot sfinte sunt. Eu,
înadins, n-am lăsat să plece nepoții în colind. Te-am așteptat să văd ce faci tu ! Halal să-ți fie !
 271

DUMITRU: De, mă taică. În puțintica învățătură ce am prins și eu, am aflat că toate neamurile au
Crăciun și toți îl cinstesc și-l sărbătoresc, așa că socotesc că și noi trebuie să cinstim Sfânta Naștere și
s-o prăznuim după datinile pe care le-au născocit moșii și strămoșii noștri.
ANTON: Tu dai dovadă că porți în vine sânge românesc curat, neamestecat... și simți în inimă căldura
cântecului și a graiului nostru.
DUMITRU: Apoi, numai prin datini ne mai legăm de cei dinaintea noastră. Datinile sunt pecetea pusă
pe zapisul în care se scrie că noi suntem pe aceste meleaguri din vremuri străvechi și înainte de oricare
alții. ( Ia și mănâncă).
MARINA: Ia și mănâncă, soțior iubit.*(sic!) Îți meriți răsplata pentru reușita de la oraș.
ANTON: Amin! (Pune vin în pahare și ciocnind). Ai dreptate, dragul meu ginere. Numai înstrăinații de
neam nu vor să vadă lucrul acesta. Of, și ce boală molipsitoare! Cum se împrumută de ușor acest obicei
de a te lepăda de cele sfinte ale noastre ! Mă uit la unii tineri cum nu-și dau seama că orice datină uitată
este o armă mai puțin în lupta pentru care neamul nostru românesc o duce împotriva celor ce ne
tăgăduiesc dreptul de a fi fost stăpâni pe plaiurile acestea,* de la Nistru pân la Tisa și de la Coasta de
argint la fundul Maramureșului care nu mai e al nostru.*...89
MARIOARA: Știu eu unde bați dumneata, taică moșule !
ANTON: Da, da. În noaptea colindelor erai poftită să dansezi după gramofon jocuri țivilizate.
DUMITRU: (serios): Cuum? Cee?
MARINA: (încruntată) Taică, ce Dumnezeu, și matale! * 90 Strici cheful de fiecare sărbătoare, parc-am
fi la mânăstire. Te iei de copiii noștri, de parcă maicile ar fi ușe de biserică. Ieri plecă maica stareță cu
caleașca la Rîmnic și cu taraful după dânsa. Și, ce să spun, numai tropare și condace cântau!
ANTON: Las-o încurcată, fata mea, las-o moartă, nu-mi mai aminti lucruri care nu se vorbesc în fața
copiilor.* (Ciocnește paharul cu Dumitru. Între timp se aude afară un alt cor de colinde).
I-auzi cum are Domnul grije de mine !
CORUL cântă Colinda nr.7:
Și-am plecat să colindăm
Măruț mărgăritar
Pe la curți de boieri mari.
Dar boierii nu-s acasă
Măruț mărgăritar
Dar boierii nu-s acasă
89
* Adăugat ulterior.
90
*Adăugare din conversații, 1965, cu ocazia plecării Maicilor din Bistrița.
 272

C-au plecat la vânătoare/Să vâneze căprioare

Căprioare n-au vânat/Ci-au vânat un iepuraș
Să facă din blana lui/Veșmânt frumos Domnului.
DUMITRU: Frumos, tare frumos.Simt că mi se curăță sufletul de tot ce-am auzit în târg, la han. Uf, ce
blestemății și lucruri rușinoase se mai cântă și la hanurile alea din orașe.
ANTON: Păcatul mare e că nu rămân baremi acolo la oraș, ci încep să se întindă și la sate de ni se
strică obiceiurile și ne pier bogățiile neamului.
(Marina și Marioara se uită una la alta cu înțeles. Deodată, afară se aude larmă mare: huiduituri,
lătrat de câini, fluierături, strigăte: hui, na na na nana.. puneți mâna pe ei... păzea, păzea. În timp ce
femeile sar la fereastră și o deschid,iar Dumitru la ușă, zgomotul descrește și se stinge).

SCENA VI
Aceiași, Radu.
(Marina și Marioara speriate, închid fereastra. Radu intră prin stânga; rîde cu hohot, neputându-se
stăpâni).
DUMITRU: Ce ai mă omule, ce rîzi așa ?
RADU: Ha ha ha ! Bună seara ! Săru mâna! Ha ha ha, iertați-mă, dar nu mai pot. Mă dor coastele de-
atâta rîs !
ANTON: Ce e bre, ce-ai văzut ? Cine face larma asta ?
DUMITRU: Parcă e la alegeri. Ha ha ha ...
RADU: He, când veți afla, o să rîdeți și dumneavoastră ca și mine.
ANTON: O fi vreo dandana ! Hai, spune !
MARIOARA: Hai, nu ne mai face curioși !
RADU: Să vedeți. Veneam înspre aici, când în dreptul casei primarului aud niște cântece de-alea de
care-i plac lu Tata Mare... Am stat și-am ascultat și numai că văd că iese primarul din casă și zice:
”Bine, bine, vă mulțumesc! Mai poftiți și pe la alte case !”
ANTON: Se vede că nu prea era încântat de așa colinde !
MARIOARA: Și-au plecat?
RADU: Au început să bombăne. Niște fete l-au făcut mojic, incult, nu se înțelegea bine.
MARINA: Și-ncontro au luat-o?
 273

RADU: Spre casa părintelui Nicoară. Eu m-am tupilat după un gard să văd ce are să se mai întâmple și
să văd și cine-s meșterii ăia așa cilivizați. Erau cam vreo 22 de inși. Fete și băieți. Între ei am auzit și
gura Smărăndiței.
MARIOARA: Vai, sunt ai noștri. Trebuie să fi fost și Ileana.
ANTON: Clica lor.
RADU: Merg, intră la Părintele. Câinii erau legați dar lătrau de mama focului. Ceata trecu binișor la
fereastră și... hodoronco/tronco, începură un cântec așa ca la oraș. N-au apucat să zică 2-3 versuri și
unde iese popa: ”Da ce e cu voi, mă, haimanalelor ?Ce umblați pe la casele oamenilor cu porcării de-
astea ?Unde vă treziți, mă, să vă bateți joc de lume ? Ce e satu ăsta ? Mahala de oraș? Țigănie ?
Afară,măgarilor, că mă pun cu ciomagul pe voi.” Și când zise asta și trase un par din gardul grădinii.
ANTON și DUMITRU ( rîd în hohote). ha ha ha ha ha....
(Femeile ascultă speriate).
ANTON: Nu le-am spus eu că popa dă drumul câinilor?
MARINA: Hei, că și popa, ce Dumnezeu !
ANTON: Cee? Bine le-a făcut !
MARIOARA: Da, bunicule, dar erau și verișoarele noastre.
ANTON: Mă bucur. Mâine am să-i mulțumesc părintelui.
MARIOARA: (ca pentru sine): Primarul, un țărănist prost, a fost mai de omenie ca popa, ”omul lui
Dumnezeu”.
DUMITRU: Ei, și cum s-a terminat povestea ?
RADU: Ei! Fetele chirăiau ca apucate de alte alea, că n-au mai nimerit poarta și au făcut gardul potecă.
Părintele pufnea și învârtea paru ăla, doar o propti pe vreunul.
DUMITRU: Ți-ai găsit! Boierii știu să fugă!
ANTON: Erau ușori, că n-aveau pe Mesia în traistă. Erau goi ca sufletul lor.
MARINA: (pentru sine): Daa, îl avea popa, pe Mesia....
RADU: Vecinii, gândind că au năvălit lupii în sat, începură să huiduiască.Câinii urlau...
ANTON: (apăsat): Mai rău ca de lupi. Da, da. Lupii îți iau, acolo, o oaie, două, și se duc; dar ăștia, cu
cântecele lor învățate la gramofon răpesc tot ce are neamul mai de preț. Răpesc sfintele noastre
obiceiuri.
RADU: La urmă, popa a scuipat după ei.
 274

*((( MARINA : (izbucnind): Da. Dar când se duce la Rîmnic la tanti Mița și-i face curte și-i spune
mereu, și de față cu alții: ”pe tine, eu trebuia să te iau de nevastă, nu Costică”, tanti nu-l scuipă, nici nu
pune câinii pe el...)))
RADU: (nu aude, continuă, rîzând): Da, ori cădeau, ori nu mai cădeau prin zăpadă. Ha, ha ha !
ANTON și DUMITRU: Ca berbecii ! Ha ha ha !
RADU: Ce-au căutat, au găsit. Păi asta învață la ale școli?
DUMITRU: Da de unde ? Tu crezi că învățătorii lor sunt nebuni să-i învețe asemenea colinde ? Asta e
numai aiureala lor.
ANTON: Un vânt de nebunie s’a abătut peste o parte din tineret, dar Dumnezeu nu doarme.Cât vor mai
fi oameni ca părintele, nu ne temem de pierzanie. Și ce frumos cântară copilașii satului !
CORUL COLINDĂTORILOR (Se aude de departe, apropiindu-se):
Nr.8.
Sus, boieri nu mai dormiți
O, Leroi, Doamne
Vremea e să vă gătiți
O, Leroi Doamne
Casa să vă scuturați
O, Leroi Doamne
Masa să vă încărcați
O, Leroi Doamne

ANTON: I-auzi ?

CORUL:
Sunt îngerii din cer veniți/ Cu Leroi, Domnul mare
Ne spun cu glasul rar și dulce
Cum sta pe pae-n frig Hristos/ În ieslea cea săracă
Și boul cum sufla milos/Căldură ca să-i facă.
Drăguț, un miel cum i-au adus/Păstorii de la stână
Iar îngeri albi cântau pe sus/ Cu flori de măr în mână.
Ei cântă-nălțător și rar/ Cântări de biruință
Apoi se-ntorc și plâng amar/ De-a Iudei necredință.
 275

De spini, de-ostași și c-a murit/Dar s-a deschis mormântul

Și El e-acum în cer suit/Și judecă pământul91
CORUL: ( mai aproape)
Nu dormiți în astă seară/ O, Leroi Doamne
Ci ședeți la priveghială/O, Leroi Doamne
Și-așteptați pe Domnul Sfânt/O, Leroi Doamne
Ca să vie pe pământ/O, Leroi Doamne.
ANTON: Ah, mă fac să rostesc și eu versurile pe care mi le mai aduc aminte:
”Ei vin mereu, s-opresc în drum
S-aud acum în tindă
Cântând iar o colindă
Și până ce nu tac, la prag
Noi nu dormim, niciunul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.92”
CORUL (la fereastră):
Tuturor ce sunt în casă
O, Leroi Doamne
Și se veselesc la masă
O, Leroi Doamne
Să le dea Hristos de toate
O, Leroi Doamne
Bucurie, sănătate
O, Leroi Doamne.
(Strigăte: ”Să trăiți”, ”La mulți ani”).
ANTON: (scoțând capul pe fereastră): Să trăiți și voi, copiii moșului. Să trăiască legea noastră
românească.
CORUL: colinda nr.9.
(În timp ce se cântă afară, cei din casă îngenunchează în fața icoanei și cântă împreună):
Colindița nu-i mai multă/ Să trăiască cine-ascultă

91
G. Coșbuc. Nota autorului.
92
Tot G. Coșbuc. N.a.
 276

Sus la cer o înălțăm/ La creștini, jos, o-nchinăm.

O-nchinăm cu veselie/ Și cu mare bucurie
C-am ajuns seara de Ajun/A bătrânului Crăciun!
Sus mai sus v-am înălțat/ Ce'am stiut noi v-am urat
Omul bun și credincios/ Mândră gazdă-i lui Hristos.
*93 Să ramâneți sănătoși /Sănătoși și bucuroși
C-am ajuns ziua cea sfântă/Când colindele se cântă
Sărbătoarea lui Hristos/ Să vă fie de folos!*

În timp ce se cântă această ultimă colindă

CORTINA
cade încet.

Anul 1940.

MOȘ ION ROATĂ

Piesă istorică în 2 acte cu cântece, originală.

Nota Autorului C.C.Popian. Alcătuire după un mic manuscris al cărui autor nu l-am putut afla, după
Moș Ion Roată al lui Ion Creangă și după conferința lui Petru Rășcanu: ”Cuza Vodă”.
Materialul documentar fiind foarte restrâns, îmi revine întreagă înscenarea și muzica adaptată potrivit
momentelor de acțiune.

1940, Ianuarie, 24, Rm. Vâlcea.94

93
Adăugată ulterior.
94
Nota noastră.Textul de față este transcrierea manuscrisului complet al piesei din Arhiva Popian,versiunea a IIa,
întregită cu anumite expresii și note integrative din manuscrisul mai vechi, incomplet, din aceeași arhivă, care integrează
probabil manuscrisul original de care vorbește Autorul în nota de mai sus. Diferențele între cele două versiuni sunt mari,
ultima contrazice anumite amănunte din prima. Au în comun linia acțiunii. În a doua versiune, pregătită pentru serbări în
Licee, Seminar sau pentru studenți și militari, Autorul a adăugat cântece și texte specifice serbărilor patriotice. Se pare că
în această formă a putut fi reprezentată de câteva ori, de la 24 ianuarie 1940 până în 1941. Dar prima versiune este și
 277

PERSOANELE
Cuza Vodă (uniformă călăraș),45 de ani95= Șerban
M. Kogălniceanu (îmbrăcat ca la Berlin)
Moș Ion Roată (țăran chiabur), 65-70 ani 96, =Stănescu
Toader Neculai, (țăran chiabur, fiu al lui Ion Roată), 45 ani,….
Florica (țărancă, fiica lui Toader), nepoata lui Ion Roată,18 ani
Șoltic zis Hai-hui, (soldat pifan-pifă, îmbrăcat jumătate soldat, cu o capelă pe cap și cu o traistă la
șold) 27 ani
Boierul antiunionist și pretendent la tron, (costum modern adică nemțesc) 60 ani
Un turc (costum bragagiu) 30 ani
Un neamț (costum lucrător) 35 ani
Un rus (costum jugănar) 30 ani
Un egumen (costum călugăr)50 ani
Ienicer Enciu (costum arnăut) 50 ani
Un țăran (îmbrăcat țărănește) 50 ani
Starostele (costum popesc) 60 ani: Popian
Soldați, dorobanți, roșiori, arnăuți, țărani, lăutari, popor mult.
O Orchestră nevăzută acompaniază cântările.

Acțiunea se petrece în satul Bărboși97, moșia părintească a lui Cuza, în vara anului 1865, de Sf. Maria
Mare

ACTUL I

incompletă, fiind pierdută partea ei, a doua. Nu conține cântece, dar dramatismul ei pare mai pronunțat. Lipsind finalul
ei,reproducem partea ei diferită, dar ne întoarcem la finalul versiunii a II-a. Am îndreptat câteva date, spre a fi identice cu
adevărul istoric. Am omogenizat și actualizat anumite forme gramaticale arhaice, lăsând neatinse cuvintele rău pronunțate.
Lăsăm regizorilor libertatea de a alege între expresiile arhaice și actualizarea lor.
95
Acceptând că s-a născut in 1820
96
Se știa de anul nașterii 1800 sau chiar mai nainte; mai nou, 1806. În versiunea I a piesei, ne-ocupându-se decât de Cuza
Vodă, personajul Ion Roată este un oarecare Moș Toma. Noi am unificat textul potrivit versiunii definitive.
97
”Bărboși”, este moșia familiei Cuza, lângă Galați, prin care Domnitorul a trecut de multe ori, dar istoric, se pare că Ion
Roată nu a locuit acolo. Localizarea vrea să ajute la acțiunea piesei, și provine din manuscrisul anonim amintit mai sus de
autor, care însă nu se ocupă de Ion Roată. n.n. Deci și rudenia de lapte a lui Cuza cu fiul lui Ion Roată poate nu fi
istorică.n.n.
 278

Decor: Un han de răspântie și anume fațada hanului. Mese de cârciumă, iar în fund taraba cu diverse
băuturi și ustensile necesare la servit muștereii. Drept în mijloc, ușa cea mare de intrare în han. E
dimineața Sfintei Mării, în 1865.

SCENA I
Florica
FLORICA (cântă cântecul nr. 1):
Floricică bob năut/ De ce te-ai îngălbenit ?
Cum să nu mă-ngălbenesc/ Când atâți mă dujmănesc?
Câte flori pe lângă mine/ Niciuna nu-mi cată bine
Câte flori în jurul meu/ Toate mie-mi voiesc rău…

MOȘ ION ROATĂ : (își freacă mâinile bucuros în pragul cârciumii):Cântă, draga moșului, că sufletul
meu se umple de bucurie! Soarele răsare în casa mea ca o lumină lină a sfintei măriri.
FLORICA: Dar de ce o așa bucurie mare, taică moșule ?
MOȘ ION ROATĂ: Păi, astăzi o să fie zi mare ! Nu-i puțin lucru să aștepți pe Vodă în casa ta ! Tu îți
dai seama ce va să zică să-ți deschidă ușa bordeiului tău tomai Domnitorul Țării ? Unde e taică-tău ?
(Strigă, în timp ce fata, Florica, rămâne cu o față uimită): Toadire, Toadire !
TOADER:(din afara scenii): La ordin !
MOȘ ION ROATĂ: Vino, bre! Vino degrabă !
TOADER (de afară): Stai oleacă să mântui o trebușoară
FLORICA: Lasă tot, Tătucă, și vino.
TOADER:(intrând): Ce-mi poruncești, tată ?
MOȘ ION ROATĂ: E porunca lui Vodă, nu a mea, băiete !
TOADER: Nu mai dovedim cu muștereii, sau cum?
MOȘ ION ROATĂ: Ne vine măi, un muștereu mai dihai decât toți mușteriii cari ne-o calcat pragu’
până az’.
TOADER: Că n-o veni Vodă !
FLORICA: Ba chiar Vodă vine, bădic Toadere!
MOȘ ION ROATĂ: Știi tu, bre, cine e Cuza Vodă ?
 279

TOADER: Este salvatorul nostru, al țărănimii, marele Alexandru Ion ! Cine -și putea închipui, când
copilăream împreună, că într-o zi bună, o să fie Domnul Țării ?
MOȘ ION ROATĂ: Ba eu îmi închipuiam. L-am văzut când era în scutece și l-am văzut când era
copilandru durduliu și neastâmpărat; și mai venea încă pe la Bărboși. Trăia atuncea răposatul vornic
Ion. Povestea lui este izvorâtă din sângele satului aista.
FLORICA: Adicătelea cum, taică moșule ?
MOȘ ION ROATĂ: Nu v-am spus până acum, dar tu, măi Toadere Niculae, acum trebuie să știi: ești
frate de lapte cu Măria Sa, Vodă Cuza !
TOADER (rîde): Ei, nu mai spune, asta nu poate fi !
FLORICA: Hăhăhă, taica, frate de Domn. Boier cu boii de funie !
TOADER: Vorba asta am mai auzit-o eu și de la alții, dar n-oi fi copil să crez așa basme !
MOȘ ION ROATĂ: Rîdeți voi, dar așa e ! (Apăsat). În satul ăsta, în casa asta, s-a găsit aceea care cu
laptele ei trebuia să hrănescă pe viitorul Domn al Prințipatelor Unite. Mai întâi, unirea s-a făcut în
sângele lui, că știi, maică-ta e din Brăila, munteancă.
TOADER: Cum, adică, mama ?
MOȘ ION ROATĂ: Măria Sa, jupâneasa vornicului Ion n-avea sân de-agiuns ca să lăpteze pe pruncul
Alicsandru, și așa, Măria Sa, Ion, a venit cu o butcă și cu o jupâniță de curt’ și cu doi călărași să
găsească o țărancă sănătoasă ca să fie maica noului născut.
TOADER: Și n-o fi găsit-o tocmai în satul aista ?
FLORICA: Iete-te colo !98 Și de ce n-ar fi găsit ?
MOȘ ION ROATĂ: (continuând): Și, numai ce mă pomenesc într-o zi, așa cam spre seară, cu Măria
Sa, Vornicul Ion în cârciuma mea, cu jupânița… și se așează colo pe scaunele alea. Oamenii din
Bărboși le-au spus că Măriuca mea ar fi în stare. Cum a văzut-o jupânița pe răposata maică-ta , a și
ales-o ! Că și frumoasă și voinică era, sărăcuța! Frângea un păgân în mâini. Și-mi zice Vornicul: Măi
Ioane, mă, nu vrei tu s-o lași pe Măriuca ta să alăpteze copilu meu, mă ? Io: De, Măria Ta, cam greu o
să ne fie, c-avem și noi un prunc…dar dacă dorești Măria Ta, apoi așa să fie…Mi-o pus în mână o
pungă cu galbeni, ca să te cresc pe tine, o pus pe Măriuca lângă ei în caleașcă și p-aci ți-e drumul. Când
m-am dus odată pe la Bârlad s-o mai văd n-am mai cunoscut-o. Era să-i sărut mâna, albă ca de jupâniță.
TOADER și FLORICA: Oooooo!
MOȘ ION ROATĂ: Vouă nu v-am spus; N-am vrut să știți că maică-ta a fost doică, mai ales că a
răposat demult.

98
În text, învechitul: ”tronc, Marico!”
 280

FLORICA: Ce rău îmi pare că n-am cunoscut și eu pe mama-bătrâna !

MOȘ ION ROATĂ: (către Toader): Și erai un țâr de ploduleț mic și arțăgos, dar cu ajutorul lui
Dumnezeu te-am hrănit eu și, iacă, ai crescut mare și voinic precum te vezi.
FLORICA: Taică moșule, dar tătuca ce-a mai supt ?
MOȘ ION ROATĂ: He, ce să sugă, lapte de capră, că aveam vreo 3-4 atunci, ți-l turnam cu lingura pe
gât ca să te fac așa cum ești
TOADER: Apăi să știi tată că d-aia am rămas eu mai prost ca frate-meu ! (rîde).
MOȘ ION ROATĂ: Ei, și tu ! Da vezi, așa ne putem lăuda și noi, că din trunchiul nostru s-a hrănit un
vlăstar domnesc. Și apoi, chiar toți să fim la fel ? Tu mare, eu mare, păi, ciubotele cine o să le tragă ?
Țării îi trebuie capete și pentru coarnele plugului, precum îi trebuie și brațe vânjoase care să mânuiască
pușca pentru apărarea hotarelor.
TOADER:(bătându-și pieptul): Da, asta așa e ! Are Vodă pieptul ăsta ?
FLORICA: A fost mai bun laptele de capră. Poate de aceia caută boierii pe la oraș capre roșii.
MOȘ ION ROATĂ: (oftând): Nu-i chiar așa; sărmana maică-ta, că nu trăiește ea acum să-și vază pe
Vodă la noi în casă…
TOADER: (cam trist): Și cum de s-o-ndurat mămuca să mă lese pe mine și să crească copchiii altora?
MOȘ ION ROATĂ: Dar dacă murea din nașterea ta? Că era mai gata; nu trebuia să te crească tot
capra ? Gândești tu că eu nu m-am împotrivit ? Dar jupânița a fost gureșe nevoie mare și m-o biruit:”că
nu se știe ce va ieși din așa vlăstar boieresc”.
FLORICA: Ha, ha, din Badea Toader ce era să iasă ?
MOȘ ION ROATĂ: Și mi-o dat Vornicul bani, bre, să te cresc boierește. O zîs să găsesc o altă fimeie
să te lăpteze pre tine; dar eu am zîs că mai sănătoasă e capra; și cu banii v-am luat cinci fălci de moșie
în lunca Siretului. Și-apoi tu erai de 5-6 luni, începusei a mânca borș cu fasole.
FLORICA: Și chișleagă de perje.
TOADER:Ci, mai tacă-ți melița, cațaveico !
FLORICA: (dându-și cu palma peste gură): Iacă tac.
MOȘ ION ROATĂ: Și, Dumnezeu a vrut ca azi să ne fălim că din vlaga noastră a supt un viitor Domn.
Domnul care a fost ursat să unească laolaltă pe Moldoveni cu Munteni.
FLORICA: Domnul care a vârât în școli pe plozii țăranilor, de știu și eu ceti pe slovă, ca boieroaicele.
TOADER: Da, așa e. Nici el n-a uitat pe țărani și le-a dat sânul darnic al pământului, luându-l de la
grecii cari ne sugeau precum lipitorile, nu i-ar mai ține sfântu pe pământ de spurcați… Auzi,
spurcăciunile, ziceau că sunt sfinți, că sunt călugări, și ei nu făceau alta decât să stoarcă banii de aici
 281

din țară și să-i trimită la ai lor… Dar și românul, rabdă, rabdă, dar și când se satură, apoi să te ții…
Trăiască fratele meu, Alecsandru ! Că, dacă nu era el, peticile astea de pământ pe care le avem ar fi în
mâna vreunui ciocoi sau a spurcaților de călugări greci… ori ne cotropeau alți streini, n-am mai avea
parte de ei….
MOȘ ION ROATĂ: (îl bate pe umăr): Da, da, ai dreptate Niculai, să cunoaște că ești din neamul
nostru…. că și noi toți am fost iubitori de domni și de dreptate. Să trăiască Vodă Cuza, pentru binele
nostru, al oropsiților de țărani, care o mie de ani am trăit în vrajbă și dujmănie cu frații noștri munteni,
ca să se folosească dujmanii. Da, da. Nu mai vorbesc că…eu am apucat vremile când pentru o vină cât
de mică i se trăgeau slugii 25 de bice la scara boierească.
FLORICA: Sărmana slugă…
MOȘ ION ROATĂ: Am fost față când un condemnat lua 25 de vărgi la falangă
TOADER:Ce-i taică, aceea, falangă ?
MOȘ ION ROATĂ: Bătaie la tălpi ! Se atârna vinovatul de-un stâlp cu capul în jos și i se da la tălpi
câte 25 de vergi. Și unde ? La răspântia drumurilor, dupe ce se aduna lumea cu dărăbana.
FLORICA: Și cine erau câinii care dădeau cu varga ?
MOȘ ION ROATĂ: Cine ! Slujbașii cârmuirii.
TOADER:Urât.
MOȘ ION ROATĂ: Și nici pe drum nu erai liber să mergi cu un car sau ceva încărcat. Să fi avut
nenorocul să te întâlnești la o strâmtoare de drum cu o caleașcă boierească, trebuia să intri în rîpă, să
răstorni carul.
FLORICA: De ce ?
MOȘ ION ROATĂ: Fiindcă drumul era tot al boierului. De nu putea trece cu caleașca, apoi îți croia
surugiul spinarea cu harapnicul de țâșnea sângele prin cămeșe. Și te mai băga și la gros.
FLORICA: Cum la gros?
MOȘ ION ROATĂ: În beciul bulibășiei. Eu am văzut beciurile de la gros unde se țineau condemnații
în butuci, de mâini și de picioare, cu burta pe pământ, de le rodea sobolii nasul și urechile.
FLORICA: Cum, Taică Moșule, aistea au fost aievea în Moldova ?
MOȘ ION ROATĂ: Se-nțelege; chiar sub Vodă Sturza. (O mică pauză). Dar, am avut și mândria de a
fi față la deschiderea Divanului adhoc și la adunarea alegătorilor, care a pus Domn peste Valachia și
Moldova pe frumosul ispravnic al Galaților.
FLORICA: Tiii, că nu l-am văzut și noi.
TOADER:O să-l videm și noi, astăzi.
 282

FLORICA: Dac-o vini.

MOȘ ION ROATĂ: Se-nțelege că vine. O, cum au lăcrimat ochii mei când au văzut pe delegații din
Țara Muntenească punând pe capul lui Cuza coroana lui Mihai Viteazul.
FLORICA: Haaa, Coroana lui Mihai
Ce sărea pe șapte cai
De striga Stambulul ”vai”.
MOȘ ION ROATĂ: A ieșit la Focșani toată valea Siretului să întâmpine pe cel dintâi rigiment muntean
care venea în Moldova în locul celui moldovean care pleca în Valachia și a jurat credință pe Evanghelie
și Steag, Domnitorului Cuza. Am plâns de bucurie când am fost chemat să votez pentru Adunarea cea
mare și pentru împroprietărirea țăranilor ! Știți voi ce-nseamnă să nu fii stăpân nici pe o palmă di
pământul Moldovei ?
FLORICA: Erau boierii stăpâni ?
MOȘ ION ROATĂ: Boierii ? Boierii de omenie ? Bine ar fi fost, că de multe ori boierul este ca un
părinte: sfătuitor și ajutător la nevoie, podoaba satului; dar ce te făceai cu boierii de viță streină? Ce te
făceai cu egumenii mânăstirilor și cu episcopii, cari, mai toți, erau greci? Aceia, bre, sugeau vlaga
moșiilor mănoase, și o cărau în țara grecească.
FLORICA: La Sântu Munte !
TOADER: Sfânt de n-ar mai fi ! Să mă ierte Dumnezeu, că de urâtu lui Niculae, urăști pe Sfântu
Nicolae. Tâlharii ăștia de călugări au pângărit sfintele locașuri.
MOȘ ION ROATĂ: Au cărat laptele și mierea, au cărat sălbile de la sfintele icoane, depuse de
jupânesele credincioase, au cărat turmele de berbeci, plocoane turcilor, ca sub ocrotirea lor să-și poată
îngrășa poalele lor nesățioase de fanarioți.
FLORICA: Taică moșule, da’ ce spui Dumneata par a fi povești din o mie și una de nopți.
MOȘ ION ROATĂ: Draga moșului, sunt fapte trăite de mine și m-a ținut Dumnezeu ca să vă poci
vedea pe voi liberi și stăpâni pe ogorul vostru; ca să văz biserica din sat slujită de popă moldovean,
înzestrată cu pământ de hărană și izbăvită de pacostea arfiereilor din Fanar.(Uitându-se la soare): Dar
noi ne cam întinserăm cu vorba și o sosi alaiul domnesc și nu ne găsește vrednici de a primi pe Vodă.
Florico, moșule, ai făcut curat eatacul ? Ograda e dereticată, măi Toadire ? Vezi că Vodă Cuza bagă
nasul și prin cotețe și prin staulul oilor, când întră-ntr-o gospodărie de megieș. De toate întreabă și toate
le descoase. Eu mă duc să dau veste la fruntașii satului, să iasă lumea în straie de sărbătoare, să măture
curțile, să umple cofele, ca nu tocmai atunci să iasă vreo năvleagă să-și aducă apă, să-i iasă lui Vodă cu
sec tocmai în satul meu.
 283

FLORICA: Hai că nu ești și premar acum ?

MOȘ ION ROATĂ: Premar, ne-primar, vorba e, ați înțăles ? (iese prin fund).
TOADER:La ordin ! (Vrea să iasă).
FLORICA: Tătucă, nu te grăbi, stai să-ți spun ceva !
TOADER: Fata mea, am grabă, vine Vodă și....
FLORICA: Tot de Vodă vreau să-ți vorbesc !
(Toader se oprește. Florica îi vorbește în mod conspirativ, aproape în șoaptă, în fața scenii, spre
public): Știi de ăi trei păgâni care veniră aseară aici, împreună cu acel călugăr ? Niciunul nu vorbea
bine în graiul nostru moldovinesc.
TOADER: Ei, ce-i cu ei ? Niște golani nemâncați și prăpădiți de drum, nu vezi că tot dorm de aseară,
până acum , de prânz ?
FLORICA: Nene, ăștia nu sunt din ăia de zici...aseară târziu, trecând pe la ușa lor i-am auzit vorbind
între ei ca boierii din cei mari... Ei vorbesc pe moldovinește între ei, dar stricat, sunt desigur de altă
nație... și ce am priceput eu prin ușe, era vorba de Vodă Cuza, de un împărat, de țar, de sultan, de turci,
și au numit un nume, Vogoride, arnăuți....complot, ce e aia complot ?
TOADER:Știu și eu? Poate că pun la cale ceva contra vieții lui Vodă ? Or fi boieri mari, îmbrăcați
jerpeliți, ca să nu-i cunoască lumea ?
FLORICA: Păi dacă e așa, nu te duci să-i împiedici ?
TOADER: Ia-o-ncet. Să-i mai auzim, să-i mai simțim. Și tu și eu, să tragem cu urechea cât putem...
FLORICA: Bine, tătucă. Acu-vezi pe-afară și casa las-o pe mâna mea.
TOADER: Eh, bine, mătură p-aci și tu... (iese prin fund)
FLORICA (singură, ștergând mesele, scaunele, tejgheaua, sticlele,etc): Nu-mi mai știu de mine de
când am auzit de povestea asta cu Vodă. Pare că mă furnică ceva prin vine. Am auzit că Vodă e cam
crai. Adică-i lunică ochii. Și, Vodă e înconjurat de militari frumoși și tineri și boieri. Huu! Vodă în
cocioaba noastră ? Vezi ce înseamnă să ai han la drumul mare ? Nu-i vorbă, că unu-i Moș Ion Roată pe
Moldova de jos.
(Cântă nr.2.): Pe-a țării noastre zare/ O lumină crește-ncet
Tot românul viu tresare/ Ca din moarte înviet.
În genuchi Moldova toată/ Și Valachia la fel
Că-s scăpate de roboată/ De dujmanul cel mișel.
Fii binevenit Tu, Doamne/ Ce-ai supt sânge de țăran
Te vom pune la icoane/ C-ai călcat peste caftan.
 284

SCENA II
Intră oaspeții hanului: un turc, un rus, un neamț,un boier și un egumen grec. Fiecare vorbește oarecum
corect românește, chiar boierește, dar fiecare cu accentul specific.

RUSUL: Nici nu știu când a trecut noaptea ! Ce repede se făcu ziuă !

TURCUL: Am fost așa de osteniți că am adormit cu toții deodată, deși discuția noastră era foarte
interesantă.
NEAMȚUL: Apoi, după atâta drum prin țara asta sălbatică, fără șosele, fără poduri peste ape, cu o
droșcă fără arcuri...
EGUMENUL: Te miri că mai ai măruntaie în pintece.
BOIERUL: Apoi cu zăpăceala care-a coprins Moldova, cine se mai grijește de asemenea lucruri?
NEAMȚUL: Și hanul ăsta, prost, fără nici un confort.
TURCUL: Aiurusum bre! La noi la Stambul, civilizație este
RUSUL: Hărășol ! Adică la Țarigrad ! Ha! Urlă câinii, încolo la voi bine este. Dar un lucru e cert.
NEAMȚUL: Ce ?
RUSUL: Că noi avem o misiune de-ndeplinit și așa fiind, trebuie să îndurăm orice.Eu de șase luni
umblu prin sate și fac pe veterinarul jugănind cai-numai ca să constat starea de spirit care domnește în
ambele Principate. Am poposit la cârciumi și mai rele. Aici, cel puțin te servește o crâșmăriță pe cinste.
BOIERUL: Ce va câștiga Țara muscălească sau turcească din țivilizația pe care o va întrona unirea lui
Cuza, în Moldova și Valachia ?
EGUMENUL: Dar țe va câstiga Sfăntu Munte Athos din înflorirea bisericilor de la sate, în care se va
fațe slujba numai în limba țea prostă? Si unde vor învăța carte mai înaltă filio la boierii? Asta e
namaipomenito. Se vina un ispravnico cu reformele împotriva unor ocârmuiri de secole. Dacă este o
bruma de țivilizație în Moldova și Valachia, asta se datoreste nouă, grețele.
TURCUL: Aiurusum ! Și nouă, bre ? Vă v-am dat tota voia. Eu vânz braga la satele și văzut bine cum
voi îngrășați dupe pielea proștilor de valachi
EGUMENUL:Dar plocoanele la Istambulo curze?
TURCUL: Dar aici nu ne-ar putea auzi nimeni ?
NEAMȚUL: He, jawohl ! Mai încet, camarade; fetița asta dulce cam trage cu urechea.
EGUMENUL: E un țeranca prosta !
RUSUL: Ca toți valachii.
 285

BOIERUL VALAH: Iertare!

RUSUL: Pardon. Gospodin eu vreau spus că proștii de țărani chiar dacă aud, nu înțeleg nimic dintr-o
discuție așa cum o ținem noi.
NEAMȚUL: În orice caz, de-ndată ce ne reușește complotul, vă voi fi foarte recunoscător. Cred, dragi
prieteni că atât Înălțimea Sa, Sultanul, cât și Maiestatea Sa, Țarul tuturor rușilor au stăpânit destul
aceste Principate. E rândul nostru, acum. Rămâne, deci, Efendi,să lucrezi cu toată energia ca să avem
cu noi pe un pretendent cu arnăuții lui. Arnăuții sunt în majoritate mahomedani și ești cel mai indicat
să-i organizezi.
TURCUL: Aferim, bre.
RUSUL: Sunteți foarte tari în comploturi! (Schimbând tonul): În definitv, eu, în toată această afacere,
conform ordinelor ce posed, urmăresc, culmea, interesele Turciei. Și când mă gândesc că nu trecură
mulți ani de la Crimea...Personal am luptat la apărarea Sevastopolului !
TURCUL: Ha , ha, ha ! Aferim ! Ieri dujmani, azi prieteni; și, dacă despărțim principatele, pe veci vom
fi prieteni.
NEAMȚUL: Ba nu, că acum e rândul nostru să le stăpânim !
EGUMENUL: (dându-și seama, ca să schimbe atenția, către Florica): Ascultă, psihi mu ! Țe putem
lua in gura la vremea asta ?
NEAMȚUL: Așa un mic fluștiuc, cum ziceți voi.
FLORICA: Noi ? Ce e aia ?
RUSUL: O zacuscă.
FLORICA: Nici d-asta n-avem. Eu nu-nțeleg ce ziceți dumneavoastră, dar pricep că vă cam taie la
ramazan
TURCUL: Ha ha ha, ramazan ? Asta pe turcește, înseamnă serbatore.
FLORICA: Și pe românește, (se taie peste burtă cu mâna)
TOȚI (rîd): Așa, așa...
FLORICA: De, să iertați, pe ziua de azi nu prea am făcut nimica, fiindcă am dereticat.
TURCUL: Dereticat? Vine neamuri ?
FLORICA: Vine Măria Sa, Vodă Cuza.
BOIERUL: Și noi, tot pe Măria Sa o așteptăm. Dar vedem că-ntârziază.
EGUMENUL: Domnul, dupe obiceiul seu, se oprește în toate satele și stă la sfat cu țaranii, cu
prostimea. Hei –s-au dus vremea țea frumoasă chind intre Vodă și prostime era un prăpastia.
BOIERUL: (Florichii): Nu poți să ne faci câte o cafea ?
 286

FLORICA: Cafea ? O ocă de vin de Odobești, da.

TURCUL: Și ceva, așa pe lângă vin... așternut
FLORICA: O bucată de caș proaspăt și niște ceapă verde!
TURCUL: Aiurusum! (Florica iese prin fund, cei de față iau loc la o masă.)
BOIERUL: E bine c-a plecat fata. Avem nevoie să mai vorbim câte ceva până sosește alaiul. Și să vă
povestesc ce-am reușit să fac ieri și toată noaptea ce a trecut.
TURCUL: Aferim, dumneata n-ai dormit, c-ai călărit pe drumuri, dar nici noi n-am dormit, cu grija de
ce-om face.
BOIERUL: Credem că suntem înțeleși. Întru cât mă privește, dacă nu ne reușește complotul, cu
pretendentul dumneavoastră eu nu mai dau ochi. Dacă mai trăiau Vogoride, sau nea Alecu, mai treacă
meargă, dar cu ăst Nicolae Rosetti-Roznovanu, nu știm cum o ține...
TURCUL: Noi răspundem.
NEAMȚUL: Interesul nostru în a desființa pe Cuza este mult mai mare...
TURCUL: Luminatul meu Stăpân niciodată nu va îngădui unirea Moldovei cu Valachia și mai ales sub
un prinț strein dintr-o mare dinastie europeană. Asta ar însemna independența Principatelor. Ori,
interesul Angliei, chiar, care este dujmană neîmpăcată a lui Napoleon este să nu se știrbească din
Imperiul Otoman nici o palmă de pământ.
BOIERUL: Stăpânul meu, Vogoride, credincios lui Mihail Sturza, se sprijinea foarte tare pe făgăduiala
ministrului Austriei și pe Excelența Sa, Afif Bey, care în persoană a dus firmanul de instalare a
căimăcăniei. Nădăjdui că și cu Roznoveanul ăsta va fi la fel.
EGUMENUL: Și numai talharu de Kogălniceanu i-a bagat la capuțină ațeste nenoroțite ideile. Cuza era
un omo di treba.
BOIERUL: Kogălniceanu care-și pierde toată vremea la ”Steaua Dunării”, întorcând pe dos articolele
gazetarilor ca să-și ajungă scopurile sale mișelește contra guvernului.
EGUMENUL: El nădăzduieste să-i dea Cuza vreo musia den țele secularizate.
RUSUL: Și nici ambiție n-a avut Cuza ăsta
NEAMȚUL: De ce ?
RUSUL: Fiindcă a trebuit să declare solemn, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, că țara este în
unanimitate cu inima plecată spre un Domn strein. A jurat că va lucra numai pentru îmbunătățirea
soartei țăranilor, fără să-și dea seama că a ajuta pe mojici este a lovi în clasa boierească.
BOIERUL:A uitat nemernicul că boierii sunt aceia care și-au lăsat oasele la Războieni, că boierii au
păstrat tot ce are mai bun Moldova și Valachia.
 287

EGUMENUL: Dar babaca lui n-a fosto boier ? Si la Pariso n-a-nvațat carte linga filio de boieri ?
Numai zevzecu ațela de Napoleon al Franției i-a băgat prostiile la capațina .
RUSUL: Se va termina și cu acel Napoleon...
FLORICA ( aduce din năuntrul cârciumii față de masă, câteva talere de pământ, pâine, brânză, ceapă
și vin): Poftiți, luați și nu căutați că nu prea aveți ce.
BOIERUL: Chiar că n-avem cu ce. Adu-ne ceva furculițe, un cuțit două..
FLORICA: Pe la noi se mănâncă mai mult cu unghiulița, să ierte cinstitele Dv. fețe. (Se duce în fund,
deschide un sertar, ia cuțite și furculițe, le spală, le șterge și le aduce la masă): Le ținem pentru boieri.
(Se întoarce la rafturile din fund pe care se face că le deretică, ștergând sticlele de praf).
NEAMȚUL: Ceva prudență nu strică.
TURCUL: Discuția noastră nu interesează pe nimeni altcineva.
RUSUL: Paza bună trece primejdia rea; dar un păhărel de vin e binevenit.
EGUMENUL: Și putzină dereticare pe la ”Ramazan”
BOIERUL: (pune vin, și toți gustă brânza și pita): Da ce bună e pâinea asta de țară !
NEAMȚUL: (continuând):Dacă reușim, fie într-un chip, fie într-altul, țara mea, Austria, va fi foarte
recunoscătoare. În 1859, pe când Napoleon pregătea războiul care a adus unitatea Italiei, Domnul
Alexandru Ion comanda armata română la Florești, obligând Austria să-și trimită trupele la granița
dinspre Valachia, de teama unei invazii a lui Cuza în Transilvania.
TURCUL: Dar ce îndrăzneală? Ce lipsă de respect pentru Sultanul ? Păi ce, erau independente
Principatele ?
EGUMENUL: Se mai bemo... Uite-mi vine vitezele la creierii de ținda... Asta este mai mult ca
obrăzniția. Cuza asta nu prea arat-a fi facuto studii la Pariso . Stiți ce scrisoarea a scriso Luminatului
Sultan? Ca de la egal la egal.
RUSUL: Un îngâmfat, care n-o să iasă bine la capăt, cu toată protecția lui Napoleon care vrea să
renască Polonia din cenușa ei și să dea ungurilor libertatea.
NEAMȚUL: Îi vom dărâma noi orice planuri și asta chiar azi. Cuza are făgăduieli de la Napoleon să
alipească Bucovina la trupul schilod al Moldovei. Aceasta ar fi după cererea românilor din Bucovina.
Dar a uitat Domnia Sa că în Bucovina sunt și ruși și Maiestatea Sa, Țarul, va forma un al doilea ”pohod
na Sibir”, dar de data asta nu din polonezi, ci din români, în frunte cu viteazul prieten al lui Napoleon.
Să încerce, dacă vrea să facă cunoștință cu lupii flămânzi ai Siberiei. 99
99
Popian scria aceste texte în ianuarie, 1940, fără să bănuiască un moment că în iunie 1940, România va pierde exact acea
parte a Bucovinei locuită de o minoritate slavă iar românii vor avea parte de aceste teribile deportări în Siberia de el
descrise aici profetic.n.n.
 288

TURCUL: Dar Cuza este un vulpoi foarte fin și se bazează și pe marea sa trecere în ochii poporului. Eu
sunt de părere că, întrucât el se pretează la toate fleacurile și umblă travestit în tot chipul ca să nu fie
recunoscut...
RUSUL: Este și ăsta un fel de a guverna...
BOIERUL: Fără nici o îndoială că trebuie să fim cu ochii-n patru. Eu, din partea mea, am pus totul la
cale. Ascultați cu atenție. În curând sosește alaiul cu Vodă Cuza, chiar aici. Și, după obiceiul lui, el s-a
rupt deja de alai și vine încoace travestit în haine de lucrător sau așa ceva. Iscoadele noastre au aflat că
acest cârciumar este un vechi prieten al familiei Cuza și vine să-l vadă înadins.
RUSUL: Păi așa prieteni are Cuza ? Halal ! (adresându-se turcului) Asta pe limba dumitale ar fi: cum e
turcul, și pistolul...
BOERUL (continuând):La rându-mi, aseară, m-am rupt și eu de alai și, călare, am luat-o razna prin
pădure și m-am oprit direct la curtea lui Raznoveanu. Am căpătat 50 de arnăuți, oamenii lui, care sunt
adăpostiți aici la marginea satului, înarmați până-n dinți. La un semn, ei pot da năvală aici și....
TOȚI: Planul e foarte ingenios.
RUSUL: (aparte): Mai rar așa cioloveci....Nauki narod....
TURCUL: Aferim, pehlivan !
NEAMȚUL: Hee, verfluchter Kerll...
BOERUL: Șiii... aveți dreptate: Vodă Cuza este un vulpoi foarte șiret; și cu sistemul ce are de a umbla
travestit în haine diferite, pătrunde oriunde, și află tot....
TURCUL: Sunt de părere, zîc, să-l atragem într-o cursă
NEAMȚUL: Lui îi plac chefurile !
RUSUL: Hărășol ! Batiușca, nici eu nu mă dau în lături la așa ceva....Ia nie zdaiusi !....
TURCUL: Noi, dacă reușim să-l depărtăm o clipă de alai, și dacă se oprește la această cârciumă...
fără discuție că va mai face vreo ispravă, deci va pierde vreme. Uite, îi oferim un păhărel... (arată o
sticlă), cu ce am eu aici, îi ajunge și-i mai rămâne. Nu sunt eu strănepotul lui Aladin cel cu lampa
fermecată? Între timp, arnăuții vor năvăli, vor prinde pe Cuza și... îl voi face să dispară ca prin farmec
peste Dunăre.
RUSUL (șiret): Șiii?
TURCUL: Eee! Odată dispărut, unirea zădărnicită, toate împărățiile mulțumite.
NEAMȚUL: Minus Napoleon al III lea....
RUSUL: El, acuma, e ocupat în Siria cu maroniții, în China pentru interese comerciale, în Mexico
pentru diverse afaceri murdare, etc...
 289

TURCUL: Ce mai vorbiți ? El acum e mondial. Ce se mai interesează de niște nenorocite de Principate
din Balcani?
NEAMȚUL: Aaa, verstanden, Prințipatele desfăcute, omul nostru Domn în Moldova, iar în
Muntenia....
TURCUL: Lac să fie, bre, că broaște multe este....
BOIERUL: Cum adică ? Să fim înțeleși: Moldova, omului vostru. Dar Muntenia, mie!
RUSUL: Mai e vorbă ?
BOIERUL: Eu am făcut tot ce mi-a stat în putință. Numai de-ar sosi arnăuții la vreme. Eu i-am lăsat cu
căpitanul Enciu, un bulgar foarte credincios, la marginea pădurii, de lângă Siret. (În acest timp, fetica a
dispărut).
RUSUL: Ian să mai bem. Suntem așa de dibaci în punerea la cale a comploturilor, în interesele Turciei,
că acesta va rămâne în Istorie.
BOIERUL: Da, desigur. Acu, că tocmirăm, să bem adălmașul ! Noroc! (toți beau).
TURCUL: Ah, aș vrea o porție de pilaf pentru gustare ! Eu plătesc !
RUSUL: De nu va reuși conspirația noastră, o să ne scape o foarte grasă pradă din mână... Heeei, de
unde a cărat timp de secole Maestatea Sa, Sultanul, turme de berbeci, armăsari de rasă, șoimi de
vânătoare, mierea albinelor ? Și, mai ales, adio fecioare cu ochii albaștri, ca apele Bosforului...
TURCUL: Alah, Alah! Evala prietinii! (amețit):Toți sunteți nobili. În sănătatea voastră, bre ! (beau
paharul până la fund)
EGUMENUL: (Ridicând paharul ): Trăiască conspirația!
NEAMȚUL: Când voi fi ministru la București, ori Iași, Sfinția Ta vei fi mitropolit oriunde-ți place.
EGUMENUL: S-azute Dimizeo ! Kyrie eleison !
BOIERUL: E bun și proaspăt. Să trăiești, fetico! Da unde e ?
NEAMȚUL: Trăiască Împăratul! (bea). Dar unde va fi fata aceea ? (cam beat). Es ist schoen. Uite-l, nu
e. Das ist sehr gut. Cine aduce vin ?Unverstandlich.
RUSUL: (bate cu pumnul în masă): Hei, crâșmare, adu votkă ! Ce ? Nu vine nimeni aici ?
EGUMENUL: Fetică, inche o oca !
TURCUL: Tot eu plătesc !
TOȚI: Se-nțelege; Turcul plătește !

SCENA III
Aceiași, Toader.
 290

TOADER: (vine fuga din stânga): La ordin ! Ce porunciți ?

RUSUL: Adă băutură tare !
TOADER: O oca de vin ?
RUSUL: Poți aduce și un butoi !
TOADER (iese și se întoarce imediat cu o mare oală de pământ pe care o pune pe masă).
NEAMȚUL :Ce măsură e asta ?
TOADER:Ocaua lui Cuza
TURCUL: Oca, bre, oca. Asta turcește ieste. Ocà, sacà, iacà, musacà,ciulamà. Ha ! Toate vorbe
moldovenești, pe turcește ieste !
(Toader toarnă în pahare)
RUSUL: Vinul e slab. La noi vutca e tare.
TURCUL (gustă și el): După mine poate fi oricum, nu-mi place !
NEAMȚUL: În lipsă de o bere, e bun și ăsta, mai ales pe căldura asta !
RUSUL: Dacă nu vă place, îmi dați voie ! (Apucă oala, o pune la gură și bea din gros).
(Deodată se aude un bucium prelung. În depărtare se aude Hora lui Cuza și chiuituri de norod, abia
distincte).
TOADER:(uitându-se pe ușe, pe sub mână): Se zărește o gloată mare.
BOIERUL: Trebuie să fie alaiul.
EGUMENUL: Domnilor, ar fi bine să ne retragem în odaia noastră, deocamdată.
RUSUL : Da, e bine să mergem. (La plecare, apucă oala și bea tot vinul). Plătește, turcule !
TURCUL: (aruncând pe masă o monedă): Cred că e destul
TOADER: Mulțumesc ! (Toți ies prin fund grăbiți, amețiți bine).

SCENA IV
Toader singur, apoi Florica.

TOADER:(după ce-i petrece cu ochii până dispar): Nu e lucru curat. Trei lifte streine, un popă din cei
goniți din mânăstire și un boier de-ai lui Vogoride.. Și, după cât trăsei cu urechea, vorbeau numai de
politichie. (strigă ): Florico, Florico !
FLORICA: (ieșind de sub tejghea) Tătucă, aici sunt. Ai auzit ? Ai auzit ce vor să facă?
TOADER:Cum s-aud ? Dar tu ? De ce te tupilași acolo ? Nu puteai ieși în odaie ?
 291

FLORICA: Drept să-ți spun, tătucă, și teamă mi-era să mai stau între oameni beți, deși păreau a fi
boieri; dar nici inima nu m-a răbdat să nu ascult ce vorbeau, nelegiuiții.
TOADER: Ei, păi tocmai ne-nțelesesem noi amândoi... spune, cam ce vorbeau ?
FLORICA: Toată vremea au purtat în gură pe Vodă, pe Vogoride, pe Sultanul, pe Împăratul, și ce tot
spuneau, eu nu le țin minte.
TOADER:Și cam ce vorbeau de frate-meu, Domnul ?
FLORICA: Rele câte vrei,bune niciuna. Mai ales popa ăla de grăiește pocit moldovinește, l-ar fi ros în
măsele pe Măria Sa, Cuza. Că de ce a luat pământul mânăstirilor și l-a dat proștilor ?
TOADER: Hei, ce necaz pe el !
FLORICA: Streinii ca streinii; dar slugoiul ăla de boier ! N-am prea înțeles multe dar una am înțeles-o
bine: ăla vrea să fie domn în locul lui Vodă. Le spunea că a cumpărat 50 de arnăuți care ar veni aici să
fure pe Cuza Vodă.
TOADER: Din hanul nostru !
FLORICA: Păi dară ? Să-l fure și să-l treacă Dunărea.
T: TOADER: Haaa! După ce-om muri noi toți din satul ăsta, poate ! Sireacii ! Păi, ce, Bărboșii sunt
satul lui Cremene ? Olio, loo.. Au iei 1000 de arnăuți, să facă isprava asta ? Să-l ia din bătătura
noastră ?
FLORICA: Taci, bre, tătucă, să nu te audă ! În nădejdea aia, mai bine ne-am duce înaintea alaiului să-l
vestim pe Vodă !
TOADER:Spui tu, dirept or șugui ?
FLORICA: Cum tătucă, da ce, e de glumă ? Ei s-au înțeles să-l prindă aici, la noi !
TOADER: Da de unde or fi știind ei că Vodă se abate aici la noi ?
FLORICA: Le-a spus boierul care s-a rupt de alai și vrea să se facă domn.
TOADER, (izbucnind): La adicătelea, în satu ăsta nu-s destule furci, săcuri și coase, cât să secerăm
viața a 100-200 de arnăuți ? Hai să spunem taichii.
FLORICA: Da, să-i spunem lui taica Moșu. El e mai priceput ca noi și va ști mai bine cum să înceapă.
TOADER: Uite, îmi vine să-i spintec! Arnăuți, hai ? (Iese în fund. Strigă din ușe): Or fi, ei, arnăuți,
pentru Vogoride; dar noi, ce suntem pentru Domnul și fratele nostru ?
FLORICA: Noi ?
(cântă nr.3): Sai române, sai voinice,
Lasă rîpe, văi, colnice,
La Bărboși, azi, e zi mare/ Vine Cuza de-a călare.
 292

De prin veacuri ți se spune/ Că ești rob, a te supune

Cuza vine cu povețe/Și cu faptele-i mărețe.
Sai, române, cât e vreme/Neamul o să te blesteme
Dacă nu aperi pe Domn.... (e întreruptă de venirea lui Moș Ion Roată)
SCENA V
Intră Moș Ion Roată și Toader.
MOȘ ION ROATĂ : Hei, te-a găsit cântatul, hai ? Eu gândeam că crăune o cioară. Sunteți gata ? Alaiul
este la marginea satului.
FLORICA: E prins în chiroane la marginea satului ? Că de azi dimineață e tot acolo, la lunca Siretului.
MOȘ ION ROATĂ: Știi cum e Vodă Cuza; vorbește și iar vorbește. D-apoi Conu Mihalache, întâiul lui
sfetnic, a făcut un gogeamite maldărul de jalbe în caleașca Domnului. Veniau unii sărmani cu
plângerile în proțap.
FLORICA: Adică cum în proțap ?
TOADER: Hăă, că multe mai vrei să știi și tu.
MOȘ ION ROATĂ: Proțap e o prăjină cu care se culeg merele și perele ca să nu se vatăme.
FLORICA: Știu asta. Aaa,ei pun jalba în proțap ca s-o vadă Vodă de la depărtare.
MOȘ ION ROATĂ: De aceia, poporul face din dragostea lui zid în jurul Domnului.
TOADER:Atunci, să vină arnăuți cât de mulți.
MOȘ ION ROATĂ: Eu crez că aiasta e poveste, ce mi-ai spus tu ! Unde ? În casa noastră ?
TOADER: Da, tocmai în casa noastră.
FLORICA: S-a oploșit primejdia.
MOȘ ION ROATĂ: Cine ? Bețivii?
FLORICA: Viața lui Vodă, taică Moșule e pusă la tocmeală de musafirii noștri, în tovărășia boierului
român și a popii celuia.
MOȘ ION ROATĂ: Cum o să se poată așa ceva ? Vodă are un alai, câtă frunză și iarbă, și călărași și
boierime.
FLORICA: Iscoadele au făgăduit că-l duc pe vodă singur singurel, prin vicleșug.
MOȘ ION ROATĂ: Niciodată, Vodă Cuza nu va fi singur singurel. Cu el sunt averile mânăstirești, cu
el sunt împroprietăriții cu tot neamul lor, cu el sunt oștenii îmbrăcați după moda sfranțeză și toți
învățații și învățăceii lor cărora Cuza le-a dat drum spre lumină. Cu el suntem noi, Ion Roată cu toată
famelia lui. Sunt bătrân, dar mâna asta uscată tot va mai putea trimite o ghioagă în cap la nelegiuiți.
FLORICA: Dar eu nu poci să fiu Maria Putoianca?
 293

TOADER: Ori, cum e, Florico ?

FLORICA: Ie așa cum ne-a învățat dascălul la școală (cântă nr.4)
Maria e frumoasă în haine ostășești
E naltă și zglobie ca Fătul din povești..
-De ce ai luat veșminte și haine de bărbat
Ca să te lupți în contră-mi? Sultanul a –ntrebat.
Și mulți turci tu, ucis-ai ?Eu pot a te ierta
Fiindcă știu că-ți aperi neamul și țara ta..
-Îți jur Prea luminate, îți jur pe Dumnezeu
Că-mi închinai viața să-mi apăr Domnul meu.
Iar azi, de cred dujmanii că Vodă-i nepăzit
Vor auzi prin mine ce nu s-a auzit.
MOȘ ION ROATĂ (sărutând-o): Halal să-ți fie, strănepoată de Mușatini. Mâna pe ghioagă și la lucru.
(Ușa se deschide brusc și apare boierul trădător).

SCENA VI
Cei de mai sus, Boierul
BOIERUL: Cine cântă așa frumos? A venit alaiul? Cine ești dumneata, moșule ?
MOȘ ION ROATĂ: Eu sunt stăpânul casei acesteia, tata lui și bunicul ei.
BOIERUL: Să trăiți cu toții. Ne-ați omenit cât se poate de moldovinește. Dar de ce nu mai sosește
alaiul?
MOȘ ION ROATĂ: Alaiul întârzie. Vodă ține cuvântări poporului la Siret.
BOIERUL: Mai ales dacă e vorbă lungă, ăla, de Mihalache, nici până-n deseară nu mântuiesc.

SCENA VII
Turcul, Rusul,Neamțul,Călugărul. (Amețiți, vin unul după altul)

RUSUL: Dați-ne vin! Să ne alegem măcar cu un chef strașnic ! (către boier). Mi se pare că umbli cu
șoalda.
NEAMȚUL: (arătând un pistol, discret, numai boierului): Dar nici bine n-o să-ți meargă. Noi suntem
oameni de cuvânt.
BOIERUL: Eu cred că nu sunt vinovat de nimic
 294

RUSUL: Luați loc să mai bem ! Mai adă o ocă de vin

FLORICA (repede): Îndată (aduce vinul).
TURCUL: Dar, cine cânta așa frumos?
RUSUL: Mi-a deschis pofta și mie
FLORICA: Uite, eu, că n-aveam de lucru.
RUSUL: N-am știut că o cârciumă de țară are o așa chanteză
FLORICA: Ce-i aia?
BOIERUL: Cântăreață.
FLORICA: (supărată se duce la tejghea): Eu nu sunt cântăreață
RUSUL: Eu sunt cântăreț.
(Cântă cu paharul în mână cântec rusesc nr 5):
Iubesc o fetiță cu păr inelat
Cum alta frumoasă nu e-n nici un sat
Și inima-mi arde de dorul nebun
Și nu pot aceasta la nimeni s-o spun
Mă-ntreabă și mama și frați și surori
Ba chiar și streinii mă-ntreab-uneori
Ce ai măi băiete de ochiul tău plânge
Ai vin in pahar dar în suflet ai sânge....
Ograda îmi pare un trist țintirim
Din clipa în care atât ne iubim
Căci mândra mea dragă eu n-o pot iubi
Cu-a mea cosânzeană, eu nu pot nunti
TOȚI: Bravo camarade, bravo.
TURCUL: Voi, rușii, sunteți vestiți cântăreți, și.... (arată semnul beției).
RUSUL: Pardon, nu suntem pilafgii.
TURCUL: Da, dar și noi știm cânta ! (Oftează). Aveam odată o odaliscă cu semiluni în urechile ei roșii
și așa cânta și-și mângâia tamburina:
(Bate cu degetele-n taler și cântă nr.6):
Într-o baracă, vai, era
Zi, noapte, mare dandana
Era Fatma.
 295

Care cânta dintr-un tambur

Se minuna lumea din jur
Cum ea cânta !
RUSUL (îl oprește, corectându-l): Nu așa, cântecu ăsta îl știu și eu:
Se minuna lumea din jur
Cum da din cur !
TOȚI rîd.
TURCUL continuă:
Stați, stați!
Dar într-o seară un husar
Cu gând viclean cu gând amar
I-a zis: nu vrei să fii a mea ?
Iar ea i-a deschis inima.
Trei zile dragostea a ținut.
A treia zi bravul husar a dispărut.
Ea, dansatoare a pribegit
Ducând un trai nefericit
Până-ntr-o seară, la o margine de drum, ea a pierit....Of, Oooof!
NEAMȚUL: Traurig.
TURCUL: Dar adevărat.
RUSUL: Asta e soarta fetelor proaste.
MOȘ ION ROATĂ: (aparte) L-am pierdut pe Vodă Cuza, cu ăștia. (Bate-n palme): Florico, mai adă o
oală cu vin.
FLORICA: Numaidecât. (Se furișează la servieta turcului și fură sticla cu băutura amețitoare și o
varsă în oala cu vin pe care o aduce la masă). Gata.
MOȘ ION ROATĂ: Să mă ierte cinstiții boieri, ca să-mi fac datoria de gazdă.
NEAMȚUL: Mă rog, bitte, bitte.
(Moș Ion Roată pune vin și toți beau pe scurse, el nu bea, nici Boierul, nici călugărul).
NEAMȚUL: Eu nu știi cântece dragoste. Eu știi numai un Wiegenlied.
RUSUL: (beat): Lied să fie.
NEAMȚUL (cântă Schubert,nr.7):
Schlafe, schlafe, holder, süßer Knabe,
 296

leise wiegt dich deiner Mutter Hand;

sanfte Ruhe, milde Labe
bringt dir schwebend dieses Wiegenband.

BOIERUL: Numai să nu rămânem cu cântecele. (Către egumen): Prea Cuvioșia ta nu-ți arăți arama?
Zii ceva așa ca-n noaptea de pomină de la Căldărușani.
EGUMENUL: Ma eu asteptamo pe mataluți
BOIERUL: Mie nu-mi arde de cântec.
EGUMENUL: Ba ego am să chinta cum la patrida chind nu intrasem la mânăstirea.
(Cântă nr.8):
Melanița mu
De ți nu vrai tu
Pe Barba Mihali
Caprița di matali, caprița dumiatali.
Te porto-n bonbachi
Ca p-un canarachi
Îți dau zaharachi
Ca la un canarachi.
Hei, melanița mu
Frumusica ia pi fos mu di barbat....100
(Până să termine cântecul,turcul, rusul și neamțul adorm pe scaune, grație vinului dat de Florica).
BOIERUL:Părinte, ce ne facem ? Excelențele au trecut în lumea drepților! (Mișcă pe turc). Hei,
efendi ! (pe rus): Gospodin Ivan! (pe neamț): Domnule neamț ! (Fluieră): Ei, comedia dracului. Ce
facem dacă vin arnăuții ?
EGUMENUL: Ego, zico, s-o sterzem, până mai e timp. (Către Moș Roată): Cât fațe, mosule, muncarea
si bautura ?
MOȘ ION ROATĂ: Mai puțin ca simbria arnăuților.
BOIERUL: Poftim doi galbeni. Ajunge ?
TOADER: Mulțumim.
EGUMENUL: Si, se ne vedemo senatose.
FLORICA: Când ne-om vedea ceafa.

100
De aici, varianta cea veche ia o altă direcție.
 297

MOȘ ION ROATĂ: Bine, dar cu dumnealor ce facem ?

BOIERUL: Îi predați arnăuților să-i ducă lui Raznoveanu. (Boierul si cu egumenul fug prin dos).

SCENA VIII
Intră Enciu cu doi arnăuți voinici.
ENCIU: (către Moș Roată): A trecut alaiul? Unde-ați ascuns pe Domn?
MOȘ ION ROATĂ: Ce alai, ce Domn?
ENCIU: Nu te face că nu știi, bre. Eu te știu om de omenie, Moș Ioane ! (Scoate un pistol): Unde stă
picerele, îți va sta capul.
MOȘ ION ROATĂ: Căpitane Enciule, mă știi și te știu. Gazdă de hoți și de fugari n-am fost în zilele
mele. Dacă Domnul Cuza a ajuns fugar, la mine n-are ce căuta. Uite, mai bine, ce mușterii am eu!
ENCIU (bagă pistolul în brâu și se apropie și cercetează pe cei ce dorm pe scaune). Ce ? Trimesul
Sultanului ? (îl mișcă). Hei, efendi ! efendi! Scoală! (Nici o mișcare) Phu, guleamata ciorbagiu ! (Mișcă
pe rus):gospodine ! Hei, gospoda ! (Nici o mișcare).Hărășol, gospodin ! (Mișcă pe neamț) Ce dracu, și
omu-mpăratului de la Viena? 101 Doamne, Doamne ! (Fluieră lung, pune mâinile-n șolduri și scoate
pântecele înainte). Așa guleai nu mai văzut încă! Bre ! Ce băut ei ? Cu ăștia eu prinz pe Cuza și duc lui
Sultanul peste Dunăre ? Ce băut ei, mă moșule ? Venin ?
MOȘ ION ROATĂ: Venin am băut eu; ei numai s’au îmbătat.
ENCIU (dând din cap): Dacă-i așa, să trăiască Vodă Cuza.
FLORICA: A mai fost și un boier și un călugăr.
ENCIU: Și unde ieste?
TOADER: Au fugit...
ENCIU: Așa ? Eu, de rîs? Ha ! Enciu nu prost! Se trăiește Cuza Vodă (aruncă pistolul jos).Pui la picere
de la Cuza. Mai boier și mai egumen este eu!
TOȚI: Să trăiești, jupâne Enciule.
ENCIU: Pe ei punem la un odaia! E rușine, bre ! Vine alaiul și găsește la ei. (Dă ordin arnăuților să-i
ia cu scaunul să-i ducă într-o cameră). Puneți mâna voinicii și duceți pe ei la odină! Rușine, bre !
(Arnăuții iau pe rus întâi și-l duc. Toți rîd cu haz).
FLORICA: (cântă nr.9): Gospodine gospodine
Te făcuși chiar de rușine
și prietenii cu tine

101
În text ”de la Berlin”. Un lapsus al lui Popian, care scria în 1940, în plină expansiune a Berlinului.
 298

și prietenii cu tine.

CORTINA

ACTUL II
Acelaș decor.
SCENA I
Șoltic-Cuza
Șoltic-(ostaș în uniforma timpului, dar aici îmbrăcat jumătate soldat, cu o capelă pe cap și cu o traistă
la șold);
Cuza (travestit de târgoveț-negustor, cu o manta de pânză, sau o pelerină lungă și cu o pălărie mare,
trasă pe ochi).
(Stau la una din mesele din față. Abia au intrat. Șoltic aranjează bocceaua lui ostășească, iar Cuza se
face că aranjează bocceaua lui negustorească. Ostașul se oprește, se uită după chelneriță și cântă):
ȘOLTIC (Cântă nr.10)
Frunzuliță, frunzuliță verde de stejar
Ia vezi, dragă mândruliță, ce mai armăsar !
Armăsar voinic de munte ager sprintenel
Negru și cu stemă-n frunte, sai în foc cu el.
Copiliță bălăioară, fii cu Dumnezeu
Eu merg, dragă fetișoară să-mi fac rândul meu.
La oaste Țara ne chiamă, haideți frați români
Să ne batem fără teamă cu dujmani păgâni.
CUZA: Ziseși că pici de ostenit și-apoi cânți mai dihai ca unul odihnit.
ȘOLTIC: Așa suntem noi, ostașii; noi, după ce mântuim cu roboata ori cu mustra, jucăm de pasă
pământului sub ciubote.
CUZA: Dar amu fiincă am agiuns la un han ca lumea, să tragem câte o dușcă să ne răcorim. Ce,
Dumnezeu? Cade omul dintr-un pom și se odinește-o săptămână; dar noi, după atâta amar de cale ?
ȘOLTIC: Parcă-ți ieși un porumbel din gură, mă frate. Păi eu, ce așteptam? Dar nu îndrăzneam. De,
dumneata ești mai bătrân ca mine, și, după cât bag seama ești și mai barosan la pungă. Eu, un biet
soldat liberat acuma și mai sunt și năcăjit.
CUZA: Cum, năcăjit ? Tocmai acuma când te-ai liberat de la oaste ?
 299

ȘOLTIC: De liberat, m-am liberat, nu-i vorbă; dar tot trebuie să mă mai întorc la regiment să dau
echipamentu pi samă la magazie.
CUZA: Sănătos să fii, c-o faci și pe aiasta !
ȘOLTIC: Ș-apoi mi-e și degrabă s-ajung cât mai răpide acasă. De 7 ani cred că m-or fi și...
CUZA : De 7 ani ? Cum, în 7 ani n-ai fost odată în concediu?
ȘOLTIC: Odată, acu 3 ani ! Dar de ce e nedreptate pe lumea aista ?
CUZA: Cum ?
ȘOLTIC: Păi eu, în 7 ani am avut numai un 30 de zile în conced și alții....
CUZA: Zici că ești la regimentul Brăila? Hei, nu e nimic. Dreptatea, așa cum e ea, este numai la
Dumnezeu. Parcă mie mi-a mers numai de bine, crezi ? În negustorie, o zi bună, zece răle; cinci câștigi,
zece mănânci, ce rămâne, dai cu camătă.
ȘOLTIC:(rîde cu haz): Cum le spui dumneata ! Dar dumneavoastră, negustorii, mai înșelați la cântar,
mai trageți din socoteală, știu eu...
CUZA: Bine, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă...
ȘOLTIC: Așa e. Câteodată te prinde Cuza cu ocaua mică. Că s-a-ntâmplat istoria asta tocmai la noi, la
Bârlad. Mi-a spus alde tataia că rîdea tot târgul de cum umbla hoțul cu oca de gât și striga: ”Cine-o mai
fașe ca mini, ca mini sî tragă”(rîde cu hohot).
CUZA: Mie nu-mi vine a crede să fi făcut Cuza treaba asta !
ȘOLTIC: Păi, drept cine mă iei pe mine ? De haimana? Vezi că-mi sare țandăra, bădie ! Eu nu mint. Eu
sunt oșteanul lui Cuza. (pauză). Se vede că n-ai făcut meletărie.
CUZA: N-am făcut că n-am fost bun și m-au reformat
ȘOLTIC: Ce ? Dar de samsar ești bun ? Hoțule ! (rîde) Da, ian să lăsăm... vorba aia, parcă ziseși că faci
un fleac de cinste. Chilim ceva ori ne luăm cărarea ?
CUZA: Uitasem că ești grăbit și-apoi negustorii așa sunt: vorbă lungă.
ȘOLTIC: Dumneata nu știi că vorba lungă-i sărăcia omului ? (Bate în masă): Hei, crâșmare, o ocă de
vin !
FLORICA: Numai decât ! Dar di care? Vechi, nou?
ȘOLTIC: Ruginiu. Mie-mi place vinu cât de vechi și crâșmărița cât de tânără
FLORICA: Sterjite pe bot, bădie (se duce)
ȘOLTIC: Ce zici bădie de diavolița asta ?
CUZA: Noi, negustorii, nu prea ne ocupăm cu fetele, asta e partea voastră, a ostașilor.
ȘOLTIC: Așa e. (Iar cântă): Verde-i verde frunza-n stejerel !
 300

Dulce-i viața când ești tinerel. Hăi ?

CUZA: Șuguim și noi, să ne trecem vremea. (Dupe o pauză): Dar grozav îmi plăcu ce vorbirăm pe
drum. Îmi spuseși lucruri foarte frumoase de pe la oștire. Va să zică, a pățit-o Cuza cu santinela ?
ȘOLTIC: Păi, Aghiuță l-a învățat să spuie că e brutar? El nu știa că brutarul era un hoț care ne mânca
pâinea jumătate ? Măi, da i-a tras ăla două pălmi de i-a scăpărat fața.
CUZA: Bine i-a făcut. Ce umblă cu fleacuri ? (Bate-n masă): Fetico, ne grăbim.
ȘOLTIC: Da....îmi pare rău, da... să știi că eu n-am nici o lescaie frântă
CUZA: Nu e nimic. Harnic să fii să bei cât plătesc eu. Și-apoi, n-ar fi rușine să beau eu dup-un biet
ostaș ?
FLORICA: (aduce vinul): E vechi și proaspăt.
ȘOLTIC: Și mata ești tânără și frumoasă coz !
FLORICA: (punând colțul bazmalei la gură): Cum m-o făcut Dumnezeu. (Pune vin în pahare).
ȘOLTIC (ciocnind cu Cuza): Hai noroc ! Da nu-mi spuseși cum te cheamă
CUZA: Alexandru.
ȘOLTIC: (mirându-se): Ah, frumos nume ! În sănătatea dumitale, Lixandre ! S-ajungi om mare !... Să
te faci ofițer !
CUZA: Și pe tine, cum te cheamă?
ȘOLTIC: (solemn): Numele meu este Șoltic, dar mi se spune și Hai-Hui !
CUZA: Oooo!(Se adresează Floricăi): Bun e vinul. Dar, ceva, așaaa...
ȘOLTIC: De băgat pe sub nas ?
FLORICA: Numai îndată: (aduce pâine și brânză).
ȘOLTIC: Dă, colea, și-o ceapă, să-i trag un puf să-i sară inima.
FLORICA: Bre, dar viteaz mai ești ! Să te vază Vodă, te-ar face aghiotant....
CUZA: Și, cum n-ai dezertat, șapte ani fără concediu ?
ȘOLTIC: Eu ? Doar n-am chelboșit. M-am libărat, cum mă vezi, sărjent. Păi, eu sunt băiet șmecher și
n-am trăit rău.
CUZA: Păi, dacă ești șmecher, cum nu te-ai învârtit de concediu ?
ȘOLTIC: Tocmai fiindcă sunt șmecher și n-am vrut să dau bani pe concediu. Eu am scris acasă scrisori,
am primit răspuns că e bine și dorul l-am înghițit.
CUZA: Dacă e așa de bine la oaste, îmi pare rău că nu m-am învrednicit s-o fac și eu! E o mare
mândrie să fii oștean, cum cântași tu chiar acuma...
 301

102
ȘOLTIC: În oaste și bine ! Cine a mai văzut ? Parcă cineva se duce la oaste după bine ! Mai e și rău.
Mai sunt și sudălmi și câte-o leacă de mardeală. De, după saftianul omului.103 D-apoi corvezile !
CUZA: Numai atâta?
ȘOLTIC: Dar avem și o mare mulțumire.
CUZA: Care ?
ȘOLTIC: Aceea de a sluji pe Domnul nostru; pe Vodă Cuza.
CUZA: Dar tu l-ai văzut vreodată pe Cuza ?
ȘOLTIC: Unde era să-l văz ? Nu l-am văzut niciodată. Dar dacă l-aș întâlni, l-aș cunoaște.
CUZA: Auzi, tuu !
ȘOLTIC : Daa! Pentru că îl am aici, în minte și-n inima mea... și nu poate să fie altfel. ( Ciocnesc
paharele, dar nu bea decât Șoltic). Am auzit, de pildă, că acuma ar fi în drum spre București și că s-ar
abate și pe la Brăila. Deci, voi putea să-l văz aievea... Haaa! Pentru aceea, eu mă zoresc să ajung acasă,
să mă îmbrac frumos în straie moldovinești și să fiu la Brăila, când o trece Măria Sa. Tot trebuie să mă
duc să predau țoalele Statului. Și să strig eu, să-mi crape bojogii: Trăiască, Cuza Vodă! Uraaa!

SCENA II
Aceiași, Moș Ion Roată, Toader.

MOȘ ION ROATĂ: (iese speriat din fund, din han.) Unde e Măria Sa ? A venit alaiul ?
ȘOLTIC: Ce alai ? Ce, Măria Sa ? Eu strigai, așa, la o adică. Îmi veni mie, așa.
TOADER:(uitându-se prin ușa hanului): S-apropie alaiul domnesc. Vine, Măria Sa, Vodă.
ȘOLTIC: (sare în picioare fericit): Nu se poate ! Uraaa! Să trăiască! Să mi-l văd eu ! Nu mai mă duc la
Brăila !
MOȘ ION ROATĂ: Să-i mai pup eu mâna, dacă m-o mai cunoaște !
TOADER: El e tatăl nostru, el ne-a dat pământ.
ȘOLTIC: Ce zici, măi bădie, Alixandre, s-o abate Vodă pe la hanul ista ? Ori îi ieșim nainte ?
CUZA: E răspântie, și trebuie să stea, că,... să aibă norodul loc în voie. S-a abătut aproape la toate
mânăstirile, ca să vadă cum se gospodăresc cu stareți români.
ȘOLTIC: (rîde prostește)

102
În manuscrisul inițial, realitățile sunt descrise mai sumbru. În versiunea din 1940 Popian a mai atenuat afirmațiile
diferiților protagoniști. De ex. aici, în locul frazei următoare, în prima versiune este aceasta: Acolo găsești bătaie, sudălmi
și corvoade.
103
Saftianul era materialul de cizme, calitatea depinzând de înălțimea gradului în armată. Turc. sahtian.
 302

CUZA? De ce rîzi, prietene ?

ȘOLTIC: Mai mi-adusei aminte de-o trăznaie de-a lui Cuza.
CUZA: Iar poveste.
ȘOLTIC: Ba nu e poveste deloc. Am eu un camarad în rejiment chiar din Căldărușani. A fost călugăr,
s-a tuns și acum e ostaș.
MOȘ ION ROATĂ: Și?
ȘOLTIC: Să vă spui eu : Vodă, cu conu Mihalache Kogălniceanu auzise că ’oții de călugări aduceau
fomei în mânăstire și făceau chefuri toată ziua și toată noaptea și jupuiau de nouă piei pe bieții clăcași
de pe moșiile mânăstirii. Și numai ce s-au îmbrăcat Vodă și Conu Mihalache ca niște negustori și s-au
făcut că au ceva afaceri de aranjat cu starețul. Și au rămas peste noapte în mânăstire și ți-au încins o
petrecere cu lăutari..
TOADER:Și fomei...
ȘOLTIC: Număru unu. Și, când era petrecerea mai în toi, gata și dorobanții de la București și cu un
iscadru de călărași. Și, bate neică la călugări, și leagă-i, cu Vodă și cu Conu Mihalache cu tot, că, vezi,
așa era învoiala... și cară-i la bulibășie. A doua zi erau plini mărăcinii de sutane sfârticate și câte alte
straie călugărești de la fugarii care spălaseră putina de gârbaciul dorobanților.
MOȘ ION ROATĂ: De-aia le-a luat moșiile, la mânăstiri !
FLORICA: Vra să zică, e adevărat ?
CUZA: Ce?
FLORICA: Petrecania cu călugării greci.
ȘOLTIC: Da, da, cu călugării greci, ha, ha, ha...
FLORICA: Haaa, d-aia se văicărea și blestema popa cela, azi, de cu noapte
ȘOLTIC: Unde ?
FLORICA: Colea, la masa aiasta.
CUZA: (făcându-se că nu pricepe nimic): În orice caz, nu se făcea pentru un Domn să facă așa ceva la
niște pravoslavnici.
ȘOLTIC: Huo! (ridicându-se-n picioare): Vezi că, prieten îmi ești, dar acuma-ți sar în cap! Spurcații
ăia ? Trebuia să-i spânzure !
(Se liniștește, se așează, pauză). Bre, da grozav aș vrea să-l văd pe Cuza !
CUZA: Acum, mai ai și tu răbdare ! O să-l vezi !
ȘOLTIC: Bine; dar în alai e lume multă, boierime, generali... cum o să-l cunosc?
 303

CUZA: Foarte lezne: când s-o opri alaiul, toată lumea o să se descopere. Numai Vodă o să rămână cu
căciula pe cap. Vodă e militar, îmbrăcat așa... călărași.
ȘOLTIC: Atunci, noroc pe vorba asta ! Băăi, da deștept ești dumneata, mă bădie Alisandre ! Numai
Dumnezeu mi te scoase-n cale....
TOADER: Negustor, de.
ȘOLTIC: (cam amețit): Aș ! Parcă dumneata nu ești negustor? Și încă cu han la drumul mare ! (ciocăne
la cap): Dar ce să-i faci ? Bostan și bostan ! Noroc, bădie ! (ciocnește)
(Se aude din ce în ce mai distinct taraful de lăutari, care cântă Hora lui Cuza, nr.11 ):
Trageți hora, hora lată, c-am scăpat de dor de rău
Trageți hora răsfirată, Cuza sfarmă jugul greu.
Trageți hora, hora mare, mai aici și mai colea
Cuza merge la hotare ca s-o știe Dunărea.
UN ȚĂRAN: Trăiască Cuza, măi ! (urale etc).

SCENA III

Scena se umple. Mulțimea vine din stânga și din dreapta umplând toată fața hanului. Se lasă spațiu
doar în fața ușii principale din fund. Mult popor vine din fundul sălii de spectacol și se așează în fața
scenii, la dreapta și la stânga, între scenă și public. O parte din țărani se opresc în ușa cârciumii din
fundul scenii cu Mihail Kogălniceanu. Cuza se ridică dela masă și se duce spre ei. După el și Șoltic-
Hai-hui. Câte un călăraș de pază, dorobanți, mai la vedere, amestecați în public.

KOGĂLNICEANU: Oameni buni, știți pentru ce v-ați adunat în număr atât de mare într-o zi sfântă ca
aiasta ?
MOȘ ION ROATĂ: Ca să videm pe Măria Sa, Domnul nostru !
ȘOLTIC: Care nu se vede.
KOGĂLNICEANU: Care o să vină numaidecât! O să vedeți pe acela care a avut curajul să se lepede de
ființa lui și să unească frații laolaltă, după dezbinare de veacuri. (Își scoate pălăria în fața lui Cuza și
după el se descoperă cu toții. Cuza se întoarce cu fața spre public, rămânând cu pălăria. Numai Șoltic
care a rămas năuc nu-și dă căciula jos de pe cap.
ȘOLTIC: (cam dârz):Bine, coane, dar unde e Măria Sa ? (Către Cuza): Lixandre, nu-ți dai căciula jos ?
Numai noi doi am rămas cu ele pe cap....
 304

CUZA: Eh ! Nu ți-am spus că cel care va rămâne cu capul acoperit e Cuza ? Deci, unul din noi trebuie
să fie Cuza.
ȘOLTIC: Eu, unul, sunt sigur că nu sunt Cuza.
CUZA: Atunci, poate, sunt eu.
(Toți se uită curioși)
CUZA: (face un pas înainte,iese mândru din mulțime, dezbracă mantaua albă și rămâne îmbrăcat în
diviza de roșiori cu adăugirile de coroane și decorații domnești. Un boier îi ia pălăria de negustor și-i
pune cușma specifică pe cap. )
TOȚI: Să trăiești, Măria Ta ! Ura, Ura, trăiască Vodă Cuza !
CUZA: (bătând pe umăr pe Șoltic ): Hei, acuma l-ai văzut pe Vodă ?
ȘOLTIC: (cade în genuchi): Iartă-mă, Doamne!.. Că multe mi-ai îngăduit să vorbesc ! De, eu am
gândit că....(își ia repede căciula de pe cap și o scapă jos.)
CUZA: Scoală ! Un ostaș nu îngenunche niciodată! Multe lucruri cinstite mi-ai spus. Îți mulțumesc! Tu
vei rămâne în oștire și vei ajunge bine, că ești un moldovean isteț și cu suflet curat !
TOȚI și cu ȘOLTIC mai tare ca toți: Uraaaa! Să trăiască Vodă Cuza !
CUZA: (dând mâna lui Moș Roată): Bine te-am găsit, Moș Ioane
MOȘ ION ROATĂ: (mirat, uimit, fericit, sărutând mâna Domnului): Să trăiești, Măria Ta. (Uitându-se
în ochii lui Cuza): Eu... era cât p-aci să zic....
CUZA: Ma dă-mi, Moș Ioane, să mai sărut odată obrazul în care a scuipat megieșul tău cel puternic; să
afle lumea cea de față, că unde sărută Domnul Țării se șterge orice rușine cum se topește ceara de la
fața focului... Casa asta mi-i scumpă, prin amintiri duioase. Unde este Mama Măriuca, doica mea?
MOȘ ION ROATĂ: Oh, Măria Ta să fii sănătos, că buna mea Măriuca o putrezit demult.
CUZA: Rău îmi pare! Dumnezeu s-o odihnească ! Dar fratele meu Toader ?
TOADER: Straje neadormită la picioarele Măriei Tale ! (Îngenunche și sărută mâna Domnului).
CUZA: (ridicându-l): Scoală, bre, că eu ți-am supt laptele tău !
TOADER:Să trăiești, Măria Ta !
FLORICA: Cu toții veghem la liniștea Ta, Doamne !
CUZA: (mângâind-o): Vei fi fina Doamnei Elena
TOADER: Să trăiești, Mărite Doamne !
KOGĂLNICEANU: (strângând mâna lui Moș Roată): Sfânt să-ți fie rostul, Moș Ioane, că ai vorbit din
durere și de aceia, Divanul te-a prețuit; și numele dumitale va rămâne de pomină în paginile de istorie a
Principatelor Unite. Este fericită țara care are proști ca dumneata. Au fost boieri cu o leac de învățătură,
 305

bătrâni ca și dumneata, care voiau unire cu tocmeală; iar unii tineri, unire fără condiții, așa cum de fapt
s-a făcut.
MOȘ ION ROATĂ: Unirea, coane Mihalache, nu poate fi decât una. Ascultați-o ! (Către lăutari): Ia
ziceți-o măi !
TARAFUL ȘI POPORUL : (Marșul lui Otto von Walden, nr.12):
Nisipul de pe maluri văzut- ați, ce ușor
E spulberat în aer, de orice vântișor
Când se unește însă, grăunte cu grăunte
O stâncă se încheagă din firele mărunte, tra la la , la , etc....
CUZA: Da, așa este, dar și mai bine spune cântecul poetului și prietenului nostru:
Unde-i unu, nu-i putere/ La nevoi și la durere
Unde-s doi, puterea crește/ Și dujmanul nu sporește.
(În timpul recitării, orchestra a cântat foarte discret melodia cunoscută).
Gândiți voi, oameni buni, că dacă Dumnezeu a ajutat să se unească Moldova cu Valachia avem să fim
numai atâția ?! Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunăre, din
Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine și ei se vor bucura și ne-or
iubi; de n-or mai îndrăzni dujmanii în vecii vecilor a se lega de români.
TOADER:Așa să ne ajute Dumnezeu.
CUZA: Oameni buni, toate aceste țări pe care le-am pomenit astăzi, sunt țări surori, creștine,
coborâtoare din acelaș trunchi, căci precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină toți românii
din afara hotarelor noastre, vorbesc aceiași limbă și cântă același cântec. Statura, vorba, hrana,
îmbrăcămintea și toate obiceiurile, câte le avem noi, le au întocmai și frații noștri. Nu vă luați după cei
răi, care dorind binele lor personal, sapă la rădăcina stejarului românesc, dorind să-l doboare, spre
bucuria dujmanilor ce ne înconjoară. Înțeles-ați, oameni buni?104
MOȘ ION ROATĂ: Înțeles, Măria Ta, că cine o să știe mai bine ca Domnul Țării și ca boierii Măriei
Tale unde e binele și unde este răul? Noi, ăștia, cu palmele bătute de coarnele plugului ? Noi o să știm?
KOGĂLNICEANU: Ba, tocmai dumneavoastră trebuie să știți, căci dumneavoastră sunteți temelia
Statului. Măria Sa și noi nu suntem decât slujitorii dumneavoastră și luminătorii, unde nevoia cere.
MOȘ ION ROATĂ: Bine, cucoane; dar vorba ceia: țăranul când merge tropăiește și când vorbește,
hodorogește, să ierte cinstita față a Dumneavoastră. Noi știm a învârti sapa, coasa și secera; dar Dv.

104
Era un discurs cu tendință precisă îm acel 24 ianuarie din 1940.n.n.
 306

învârtiți condeiul și știți a face din alb negru și din negru alb. Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne
povățuiți și pe noi, prostimea.
CUZA: Nu, oameni buni. Au murit vremile acele când numai unii hotărau. Dorința mea este ca toți să
punem umărul la treabă. Astăzi, de la vlădică până la opincă, să luăm parte la nevoile și la fericirea
țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă. Cot la cot cu oștenii săi a luptat marele
Traian ca să înfrângă mândria viteazului Decebal, care și el a murit d-a valma cu Dacii neînvinși. Din
acești doi bărbați cu piepturi de aramă, ne tragem noi. Trebuie deci să urmăm pilda lor cu sfințenie.
Pentru această sfântă și dumnezeiască unire se roagă și sfânta Biserică de 1865 de ani încoace.
KOGĂLNICEANU: Oameni buni, avem aici taraful de lăutari al unuia din cei mai mari meșteri staroști
din Iași, care este fiul lui Barbu Lăutarul. Îl vom ruga să ne cânte, ca-n toată Țara Românească, și prin
cântecul lui să se înfrățească în inima noastră românii de pretutindeni.
STAROSTELE: (merge și sărută mâna Domnului și începe): Doamne al Țării, fă ca glasul meu să
răsune peste tot neamul românesc!
(cântă nr.13):Hora din Moldova
Azi, români, cu bucurie/ Hai la horă să jucăm
Și cu flori la pălărie/ Mândru, mândru să săltăm.
S-arătăm la lumea toată/ Că Românul n-a pierit
Că în vorbă și în faptă/ Este vrednic de iubit.
S-arătăm la lumea toată/ Că-n cer steaua ne stă sus
Și în veci n-are să cadă/ N-o să plece spre apus.
Astăzi, frați, cu bucurie/ Cu toții să ne unim
Peste Milcov, pe câmpie/ Haideți, hora s-o-nvârtim.
(Continuă):
Acum ne închinăm la mormântul lui Ștefan cel Sfânt:
(Cântecul nr.14):
Dulce Bucovină veselă grădină
Cu pomi roditori și mândri feciori
Cuib de păsărele albe sprintenele
Care-n ochii lor au foc răpitor
Tu ce ești o floare căzută din soare
Cu trei alte flori, a tale surori
Ele către tine cată cu suspine
 307

Iar tu le zâmbești cu zâmbiri cerești.

CUZA: Bravo ! Da, să nu uitați niciodată, dragii mei, de întâiul Domn al Moldovei, strein de neam,
care și-a dat viața pentru Bucovina, Grigore Ghica al treilea.
KOGĂLNICEANU: Da, ucis de prietenul său, Ahmed-beg capigibaşa, ajutat de Constantin Muruz și
de niște boieri trădători.
STAROSTELE: Da, e dureros. Dar acum să ne gândim la Muntenia, cu care ne-am unit. Hai să jucăm
ca-n Muntenia. (Horă muntenească, nr.15 și 16.).
Și-acum trecem în Oltenia, în țara care ne-a dat pe cel dintâi Voievod, care a înmănunchiat laolaltă
măcar pentru o clipă pe cele trei surori. Pe acel Mihai ce sărea pe șapte cai. Auzi cum vuiește codrul
negru la Călugăreni !:
(cântă nr.17):
Auzit-ați de-un oltean/ De’un oltean, de’un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan.
El e Domnul cel vestit/ Care-n lume a venit
Pe luptat și biruit.
Spuie codrii munților/Și fiarele codrilor
Care-a fost nutrețul lor.
Spuie Jiul rîu oltean/ Spuie valul dunărean
Și codrul călugărean
Câte lupte au privit/ Câte oști au mistuit
Câte oase au-nălbit....
Oltenia, care a dat pe Tudor Vladimirescu, Oltenia doinelor lui Jancu Jianu,spaima cochinților din
Fanar!
(Se umflă într-o doină; acompaniament nr.18):
Of, of, sub poale de codru verde
Mititel focșor se vede
Mititel și potolit etc...
Ori (nr.19, Mărioară de la Gorj).
Frunză verde foi de boj
Mărioară de la Gorj
Cu iia numai boboci
Nu te mai purta cu colți
 308

Că ne-ai omorât pe toți.

Comoara de cântece românești nu se sfârșește în Țara Oltului. Eu mai știu cânta ca în Banat:
E român cucureșteanul
Dar mai frunce-i bănățeanul
(Cântecul nr.20):
Foaie verde de secară, nu-i bai, badeo,
Mânios badea de-aseară, nu-i bai
De ce n-am ieșit afară?
N-am ieșit că n-am putut/ Mi-a dat maica de cernit
Și mi-a dat o sită deasă/ Să nu pot ieși din casă.
( Continuă cu o horă din Banat, nr.21.)
Și m-am dus mai departe, pe unde codrii povestesc și azi despre un Crai nebun pentru dreptatea
fraților săi, care doinea de jale, din caval, până ce a murit de mare mâhnire. Și, pe acolo se cântă așa:
(nr.22)
Eu mă duc mândră-n cătane /Tura măi și spală haine...
Și le-ntinde pe gradele/ Să urle câinii la ele
Că de tine-i mândră binie/ Că rămâi în sat la tine
Dar de mine cin- mai știe/Mă ia neamțu-n cătănie.
(Termină cu o învârtită, nr.23).
Să trăiești, Mărite Doamne !
CUZA: Să trăiască neamul românesc de pretutindenea.
KOGĂLNICEANU: (solemn): Măria Ta, după 154 de ani de durere, de umilire și de degradație
națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, consfințit prin capitulațiile sale. Prin venirea Ta la
scaunul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te să-i fii cap, neamul
nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta. Țara, punându-te în capul ei, dorește, la
legi noi, om nou. Mare și frumoasă-ți este misiunea, Doamne. Fă ca legea să fie tare. Tu să fii bun și
blând. Domnia Ta să fie, mai departe, de pace și de dreptate. Tu ai împăcat patimile și urile dintre noi,
făcându-ne să fim toți una și introducând strămoșeasca frăție. Porți frumosul nume al lui Alexandru cel
Bun. Să trăiești, dar, mulți ani, ca și dânsul.
TOȚI: Uraa ! Uraaa! Ura!
(Din mulțime iese boierul trădător, care cade în genunchi înaintea lui Cuza, îi ia mâna și i-o sărută):
BOIERUL: Luminate Doamne !
 309

CUZA: (surprins): Cum ? Dumneata, cucoane ? Parcă, ieri, ai părăsit alaiul. Unde ai fost ?
BOIERUL: Iartă-mă, Doamne ! Cu gânduri rele venisem în calea ta, dar inima plină de căldură a
familiei lui Ion Roată a deșteptat în sufletul meu simțirea de boier moldovean și dragostea pentru tine.
Nu sunt eu de vină, Doamne, ci împrejurările.Vei găsi și la București fețe palide, oameni neliniștiți,
care se căiesc de ceia ce au făcut într-o clipă de tinerească avântare. Unii te-au ales, gândind că Marile
Puteri nu vor primi actul Unirii și că vor afla iarăși ceia ce au pierdut pentru totdeauna. Iartă-mă,
Doamne dacă am fost printre cei necredincioși. Eu sunt oaia cea pierdută, chiamă-mă Mântuitorule și
mă mântuiește !
CUZA: (strângându-i mâna ): Treci de-a dreapta mea !
MOȘ ION ROATĂ: (cu o pâine pe o tavă mare): Bunule părinte al plugarului român, tu ce ne dai
lumină, tu ce ne dai viață, Tu ce ești puternic stăpânitor, unicul Domnitor care a fost menit de
Dumnezeu, Sfântul, să fie mântuitorul nostru: de la copilul din fașe până la bătrânul în cârje, azi se
închină Ție ! Ne-ai făcut direptate, Prea Înălțate Doamne, rupând zapisul sclaviei și dându-ne ogorașul,
hrana familiei noastre, făcând ca și în vatra țăranului să domnească liniștea și fericirea, nădejdea de
viitor. Tu ai deșteptat în inima amorțită a locuitorului sătean vechia mândrie străbună. El, azi, vine la
tine ca la un altar dumnezeiesc și jură la picioarele tale credință, dragoste și veșnică recunoștință. Uitate
să fie, Doamne, dujmăniile trecute, și suferințele noastre. Să trăiești Mărite Domn, Să trăiască buna și
milostiva Doamnă, Elena.
TOȚI: Uraa! Ura!
CUZA: (răspunzând la fel de solemn): Oameni buni, când am suit pe Tronul Moldovei și Valachiei
unite și am vrut să chem pe primul meu ministeriu, domnul Anastasie Panu, om luminat și bun patriot,
mi-a pus prima condiție, să intervin cu armată în Muntenia. Am refuzat !
TOȚI: Bravo, bravo !
CUZA: Aprobările dumneavoastră mă încredințează că am avut dreptate. Era un act primejdios și
nepolitic. N-am găsit un ban în lăzile vistieriei și armata moldovinească, multă, puțină câtă era, nu era
de fel pregătită pentru un războiu; nici măcar o simplă plimbare nu se putea face în câteva zile pe
noroioasa iarnă a lui 1859, când nu erau poduri pe râuri și când, de la Mărășești până la Ploiești, nu era
nici o palmă de șosea. Să ne închipuim că armata ar fi mers în trăsuri: în câte zile ar fi făcut acei 400 de
km?
Dar dacă, până să ajung la București, se alegea Domnul Munteniei și armata îi jura credință ? Ce s-ar fi
întâmplat dacă din această aventură ar fi curs sânge frățesc ? Ca să dobândim ceva trebuia să ne arătăm
uniți în fața Europei. Păi, ce fel de unire ar fi fost aceea, impusă cu forța armelor ?
 310

MOȘ ION ROATĂ: (aparte): Iubește-mă, că te tai !

CUZA: Unire cu sila? O primea Europa ? Aceasta a fost și părerea Primului meu Ministru Alecu Sturza
și a Domnului Vasile Alecsandri, marele nostru poet și ministru al Instrucțiunii publice. Dumnezeu ne-
a unit pre toți într-o cugetare și într-o simțire și inimile noastre au bătut unanim pentru țara lor. Am fost
uns de IPSfințitul Mitropolit care cu ochii plini de lacrămi mi-a jurat credință în numele Bisericii.
Am primit sarcina, și, chiar în aceeași zi am scris către Marile Puteri următoarea declarație: ”Lipsit de
ambiție personală și nedorind altceva decât binele Țării mele, așa cum Ea îl înțelege și-l cere, n-am
trebuință de a mărturisi că voi fi totdeauna gata a mă întoarce la viața privată și că nu voi considera
retragerea mea ca un sacrificiu, dacă Marile Puteri, luând în băgare de seamă dorințele legitime ale unei
nații, ar consimți, prin ale lor hotărâri, o combinație ce pentru această Nație ar îndeplini toate sperările
ei”.
Am trimis pe domnul Costache Negri la Constantinopole, iar pe domnul Vasile Alecsandri la Paris ca
să stăruie pe lângă Împăratul Napoleon, marele nostru prieten, pentru confirmarea faptelor împlinite
și... am început a guverna. Ce am făcut până azi știți cu toții oameni buni. Ce voi mai face, rămâne ca
Dumnezeul noroadelor să se coboare peste noi cu harul său și să nu întârzie să aducă la sânul mamei,
România, pe toate celelalte surori cari plâng la uși streine de veacuri. Așa ca urmașii noștri să poată
striga: Trăiască Unirea cea mare !
TOȚI: Uraaa! Uraaaa! Uraaa! (la nesfârșit).
Se pun în horă cu Domn cu tot și se cântă, jucând Hora Unirii: (cântecul nr. 24).
Hai să dăm mână cu mână, etc....(o strofă/două).
CUZA: Bine, fraților ! Acum, să invităm pe întregul popor de față să se înfrupte din ceia ce s-a adus în
carele care ne-au însoțit, să ia măcar o gustare și un pahar de vin, iar noi, să ne așezăm pe aici, pe la
vreo masă cu oaspeții noștri.
(Mare parte din popor iese în culise, vorbind, comentând, cântând, chiuind, bucuroși. Un ultim:
”Trăiască Cuza Vodă”, un ultim salut cu mâna al Domnitorului, după care Cuza cu toți cei prezenți
ocupă toate mesle, la care Florica, Toader și alți doi trei aduc vinuri, pâine, brânză, fripturi, struguri,
pepeni, în timp ce orchestra continuă să cânte voios ”Hora Unirii”, în urările de ”mulți ani” ale
mesenilor. De departe se aud clopote. Veselia este în toi. Cuza o îmbrățișează pe tânăra Florica. Moș
Ion Roată sărută mâna lui Cuza. Oamenii se salută, mulți se îmbrățișează. Într-o armonioasă gălăgie,
cu acorduri de orchestră se lasă
CORTINA
 311

C. Popian
1940 Ianuarie 24, R. Vâlcea.

FINALUL LA VARIANTA VECHE.

(Se continuă de la scena VI, act I, imediat după cântecul călugărului. Până aci, fără schimbare, decât
că FLORICA nu se mai furișează la servieta turcului și nu fură sticla cu băutura amețitoare, deci nu o
varsă în oala cu vin pe care o aduce la masă).

(Deodată se aude un bucium prelung și zvon de norod)

TOADER. (În versiunea veche se chema Nicolae; uitându-se în zare, pe ușă):Vine alaiul domnesc!
RUSUL: E aproape?
TOADER: Tocmai la marginea pădurii
TOȚI (se ridică de la masă și privesc cu prudență peste Toader).
NEAMȚUL: Se pare că s-a oprit
TURCUL: Da, nu mai înaintează
RUSUL: S-o ștergem, în orice caz.
NEAMȚUL (către Toader): Dacă se oprește Vodă aicia, cu alaiul, nu spune deocamdată că ai oaspeți
străini.
TOADER: Ferit-a sfântu ! Atunci, Dumneavoastră nu-i cunoașteți pe cârciumari.
EGUMENUL: Carțiumaru e ca duhovnico.
RUSUL: Fii atent, boierule, să meargă ca pe sârmă: arnăuții !
BOIERUL: Nu vă grijiți, sunt deja pregătiți !
RUSUL: (La plecare apucă oala și bea tot vinul). Plătește, turcule
TURCUL: Tot eu, bre! Bine, să fie încă odată ! (Mai dă o monedă lui Toader)
TOADER: Mulțumesc ! (Toți ies prin fund, grăbiți).

CORTINA CADE.

ACTUL II
 312

Scenele I-II, Șoltic-Cuza și Ion Roată identice. Le re-punem aici pentru facilitarea pregătirii
spectacolului.
Acelaș decor.
SCENA I
Șoltic-Cuza
Șoltic-(ostaș în uniforma timpului, dar aici îmbrăcat jumătate soldat, cu o capelă pe cap și cu o traistă
la șold);
Cuza (travestit de târgoveț-negustor, cu o manta de pânză, sau o pelerină lungă și cu o pălărie mare,
trasă pe ochi).
(Stau la una din mesele din față. Abia au intrat. Șoltic aranjează bocceaua lui ostășească, iar Cuza se
face că aranjează bocceaua lui negustorească. Ostașul se oprește, se uită după chelneriță și cântă):
ȘOLTIC (Cântă nr.10)
Frunzuliță, frunzuliță verde de stejar
Ia vezi, dragă mândruliță, ce mai armăsar !
Armăsar voinic de munte ager sprintenel
Negru și cu stemă-n frunte, sai în foc cu el.
Copiliță bălăioară, fii cu Dumnezeu
Eu merg, dragă fetișoară să-mi fac rândul meu.
La oaste Țara ne chiamă, haideți frați români
Să ne batem fără teamă cu dujmani păgâni.
CUZA: Ziseși că pici de ostenit și-apoi cânți mai dihai ca unul odihnit.
ȘOLTIC: Așa suntem noi, ostașii; noi după ce mântuim cu roboata, ori cu mustra, jucăm de pasă
pământului sub ciubote.
CUZA: Dar amu fiincă am agiuns la un han ca lumea, să tragem câte o dușcă să ne răcorim. Ce,
Dumnezeu? Cade omul dintr-un pom și se odinește-o săptămână; dar noi, după atâta amar de cale ?
ȘOLTIC: Parcă-ți ieși un porumbel din gură, mă frate. Păi eu, ce așteptam? Dar nu îndrăzneam. De,
dumneata ești mai bătrân ca mine, și, după cât bag seama ești și mai barosan la pungă. Eu, un biet
soldat liberat acuma și mai sunt și năcăjit.
CUZA: Cum, năcăjit ? Tocmai acuma când te-ai liberat de la oaste ?
ȘOLTIC: De liberat, m-am liberat, nu-i vorbă; dar tot trebuie să mă mai întorc la regiment să dau
echipamentu pi samă la magazie.
CUZA: Sănătos să fii, c-o faci și pe aiasta !
 313

ȘOLTIC: Ș-apoi mi-e și degrabă s-ajung cât mai răpide acasă. De 7 ani cred că m-or fi și...
CUZA : De 7 ani ? Cum, în 7 ani n-ai fost odată în concediu?
ȘOLTIC: Odată, acu 3 ani ! Dar de ce e nedreptate pe lumea aista ?
CUZA: Cum ?
ȘOLTIC: Păi eu, în 7 ani am avut numai un 30 de zile în conced și alții....
CUZA: Zici că ești la regimentul Brăila? Hei, nu e nimic. Dreptatea, așa cum e ea, este numai la
Dumnezeu. Parcă mie mi-a mers numai de bine, crezi ? În negustorie, o zi bună, zece răle; cinci câștigi,
zece mănânci, ce rămâne, dai cu camătă.
ȘOLTIC:(rîde cu haz): Cum le spui dumneata ! Dar dumneavoastră, negustorii, mai înșelați la cântar,
mai trageți din socoteală, știu eu...
CUZA: Bine, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă...
ȘOLTIC: Așa e. Câteodată te prinde Cuza cu ocaua mică. Că s-a-ntâmplat istoria asta tocmai la noi, la
Bârlad. Mi-a spus alde tataia că rîdea tot târgul de cum umbla hoțul cu oca de gât și striga: ”Cine-o mai
fașe ca mini, ca mini sî tragă”(rîde cu hohot).
CUZA: Mie nu-mi vine a crede să fi făcut Cuza treaba asta !
ȘOLTIC: Păi, drept cine mă iei pe mine ? De haimana? Vezi că-mi sare țandăra, bădie ! Eu nu mint. Eu
sunt oșteanul lui Cuza. (pauză). Se vede că n-ai făcut meletărie.
CUZA: N-am făcut că n-am fost bun și m-au reformat
ȘOLTIC: Ce ? Dar de samsar ești bun ? Hoțule ! (rîde) Da, ian să lăsăm... vorba aia, parcă ziseși că faci
un fleac de cinste. Chilim ceva ori ne luăm cărarea ?
CUZA: Uitasem că ești grăbit și-apoi negustorii așa sunt: vorbă lungă.
ȘOLTIC: Dumneata nu știi că vorba lungă-i sărăcia omului ? (Bate în masă): Hei, crâșmare, o ocă de
vin !
FLORICA: Numai decât ! Dar di care? Vechi, nou?
ȘOLTIC: Ruginiu. Mie-mi place vinu cât de vechi și crâșmărița cât de tânără
FLORICA: Sterjite pe bot, bădie (se duce)
ȘOLTIC: Ce zici bădie de diavolița asta ?
CUZA: Noi, negustorii nu prea ne ocupăm cu fetele, asta e partea voastră, a ostașilor.
ȘOLTIC: Așa e. (Iar cântă): Verde-i verde frunza-n stejerel !
Dulce-i viața când ești tinerel. Hăi ?
CUZA: Șuguim și noi, să ne trecem vremea. (Dupe o pauză): Dar grozav îmi plăcu ce vorbirăm pe
drum. Îmi spuseși lucruri foarte frumoase de pe la oștire. Va să zică, a pățit-o Cuza cu santinela ?
 314

ȘOLTIC: Păi, Aghiuță l-a învățat să spuie că e brutar? El nu știa că brutarul era un hoț care ne mânca
pâinea jumătate ? Măi, da i-a tras ăla două pălmi de i-a scăpărat fața.
CUZA: Bine i-a făcut. Ce umblă cu fleacuri ? (Bate-n masă): Fetico, ne grăbim.
ȘOLTIC: Da....îmi pare rău, da... să știi că eu n-am nici o lescaie frântă
CUZA: Nu e nimic. Harnic să fii să bei cât plătesc eu. Și-apoi, n-ar fi rușine să beau eu dup-un biet
ostaș ?
FLORICA: (aduce vinul): E vechi și proaspăt.
ȘOLTIC: Și mata ești tânără și frumoasă coz !
FLORICA: (punând colțul bazmalei la gură): Cum m-o făcut Dumnezeu. (Pune vin în pahare).
ȘOLTIC (ciocnind cu Cuza): Hai noroc ! Da nu-mi spuseși cum te cheamă
CUZA: Alexandru.
ȘOLTIC: (mirându-se): Ah, frumos nume ! În sănătatea dumitale, Lixandre ! S-ajungi om mare !... Să
te faci ofițer !
CUZA: Și pe tine, cum te cheamă?
ȘOLTIC: (solemn): Numele meu este Șoltic, dar mi se spune și Hai-Hui !
CUZA: Oooo!(Se adresează Floricăi): Bun e vinul. Dar, ceva, așaaa...
ȘOLTIC: De băgat pe sub nas ?
FLORICA: Numai îndată: (aduce pâine și brânză).
ȘOLTIC: Dă, colea, și-o ceapă, să-i trag un puf să-i sară inima.
FLORICA: Bre, dar viteaz mai ești ! Să te vază Vodă, te-ar face aghiotant....
CUZA: Și, cum n-ai dezertat, șapte ani fără concediu ?
ȘOLTIC: Eu ? Doar n-am chelboșit. M-am libărat, cum mă vezi, sărjent. Păi, eu sunt băiet șmecher și
n-am trăit rău.
CUZA: Păi, dacă ești șmecher, cum nu te-ai învârtit de concediu ?
ȘOLTIC: Tocmai fiindcă sunt șmecher și n-am vrut să dau bani pe concediu. Eu am scris acasă scrisori,
am primit răspuns că e bine și dorul l-am înghițit.
CUZA: Dacă e așa de bine la oaste, îmi pare rău că nu m-am învrednicit s-o fac și eu! E o mare
mândrie să fii oștean, cum cântași tu chiar acuma...
 315

105
ȘOLTIC: În oaste și bine ! Cine a mai văzut ?Parcă cineva se duce la oaste după bine ! Mai e și rău.
Mai sunt și sudălmi și câte-o leacă de mardeală. De, după saftianul omului.106 D-apoi corvezile !
CUZA: Numai atâta?
ȘOLTIC: Dar avem și o mare mulțumire.
CUZA: Care ?
ȘOLTIC: Aceea de a sluji pe Domnul nostru; pe Vodă Cuza.
CUZA: Dar tu l-ai văzut vreodată pe Cuza ?
ȘOLTIC: Unde era să-l văz ? Nu l-am văzut niciodată. Dar dacă l-aș întâlni, l-aș cunoaște.
CUZA: Auzi, tuu !
ȘOLTIC : Daa! Pentru că îl am aici, în minte și-n inima mea... și nu poate să fie altfel. ( Ciocnesc
paharele, dar nu bea decât Șoltic). Am auzit, de pildă, că acuma ar fi în drum spre București și că s-ar
abate și pe la Brăila. Deci, voi putea să-l văz aievea... Haaa! Pentru aceea, eu mă zoresc să ajung acasă,
să mă îmbrac frumos în straie moldovinești și să fiu la Brăila, când o trece Măria Sa. Tot trebuie să mă
duc să predau țoalele Statului. Și să strig eu, să-mi crape bojogii: Trăiască, Cuza Vodă! Uraaa!

SCENA II
Aceiași, Moș Ion Roată, Toader.

MOȘ ION ROATĂ: (speriat) Unde e Măria Sa ? A venit alaiul ?

ȘOLTIC: Ce alai ? Ce, Măria Sa ? Eu strigai, așa, la o adică. Îmi veni mie, așa.
TOADER:(uitându-se prin ușa hanului): S-apropie alaiul domnesc. Vine, Măria Sa, Vodă.
ȘOLTIC: (sare în picioare fericit): Nu se poate ! Uraaa! Să trăiască! Să mi-l văd eu ! Nu mai mă duc la
Brăila !
MOȘ ION ROATĂ: Să-i mai pup eu mâna, dacă m-o mai cunoaște !
TOADER: El e tatăl nostru, el ne-a dat pământ.
ȘOLTIC: Ce zici, măi bădie, Alixandre, s-o abate Vodă pe la hanul ista ? Ori îi ieșim nainte ?
CUZA: E răspântie, și trebuie să stea, că, să aibă norodul loc în voie. S-a abătut aproape la toate
mânăstirile, ca să vadă cum se gospodăresc cu stareți români.
ȘOLTIC: (rîde prostește)

105
În manuscrisul inițial, realitățile sunt descrise mai sumbru. În versiunea din 1940 Popian a mai atenuat afirmațiile
diferiților protagoniști. De ex. aici, în locul frazei următoare, în prima versiune este aceasta: Acolo găsești bătaie, sudălmi
și corvoade.
106
Saftianul era materialul de cizme, calitatea depinzând de înălțimea gradului în armată. Turc. sahtian.
 316

CUZA? De ce rîzi, prietene ?

ȘOLTIC: Mai mi-adusei aminte de-o trăznaie de-a lui Cuza.
CUZA: Iar poveste.
ȘOLTIC:Ba nu e poveste deloc. Am eu un camarad în rejiment chiar din Căldărușani. A fost călugăr, s-
a tuns și acum e ostaș.
MOȘ ION ROATĂ: Și?
ȘOLTIC: Să vă spui eu : Vodă, cu conu Mihalache Cogălniceanu auzise că oții de călugări aduceau
fomei în mânăstire și făceau chefuri toată ziua și toată noaptea și jupuiau de nouă piei pe bieții clăcași
de pe moșiile mânăstirii. Și numai ce s-au îmbrăcat Vodă și Conu Mihalache ca niște negustori și s-au
făcut că au ceva afaceri de aranjat cu starețul. Și au rămas peste noapte în mânăstire și ți-au încins o
petrecere cu lăutari..
TOADER:Și fomei...
ȘOLTIC: Număru unu. Și, când era petrecerea mai în toi, gata și dorobanții de la București și cu un
iscadru de călărași. Și, bate neică la călugări, și leagă-i, cu Vodă și cu Conu Mihalache cu tot, că, vezi,
așa era învoiala... și cară-i la bulibășie. A doua zi erau plini mărăcinii de sutane sfârticate și câte alte
straie călugărești de la fugarii care spălaseră putina de gârbaciul dorobanților.
MOȘ ION ROATĂ: De-aia le-a luat moșiile, la mânăstiri !
FLORICA: Vra să zică, e adevărat ?
CUZA: Ce?
FLORICA: Petrecania cu călugării greci.
ȘOLTIC: Da, da, cu călugării greci, ha, ha, ha...
FLORICA: Haaa, d-aia se văicărea și blestema popa cela, azi de cu noapte
ȘOLTIC: Unde ?
FLORICA: Colea, la masa aiasta.
CUZA: (făcându-se că nu pricepe nimic): În orice caz, nu se făcea pentru un Domn să facă așa ceva la
niște pravoslavnici.
ȘOLTIC: Huo! (ridicându-se-n picioare): Vezi că, prieten îmi ești, dar acuma-ți sar în cap! Spurcații
ăia ? Trebuia să-i spânzure !
(Se liniștește, se așează, pauză). Bre, da grozav aș vrea să-l văd pe Cuza !
CUZA: Acum, mai ai și tu răbdare ! O să-l vezi !
ȘOLTIC: Bine; dar în alai e lume multă, boierime, generali... cum o să-l cunosc?
 317

CUZA: Foarte lezne: când s-o opri alaiul, toată lumea o să se descopere. Numai Vodă o să rămână cu
căciula pe cap. Vodă e militar, îmbrăcat așa... călărași.
ȘOLTIC: Atunci, noroc pe vorba asta ! Băăi, da deștept ești dumneata, mă bădie Alisandre ! Numai
Dumnezeu mi te scoase-n cale
TOADER: Negustor, de.
ȘOLTIC: (cam amețit): Aș ! Parcă dumneata nu ești negustor? Și încă cu han la drumul mare ! (ciocăne
la cap): Dar ce să-i faci ? Bostan și bostan ! Noroc, bădie ! (ciocnește)
(Se aude din ce în ce mai distinct taraful de lăutari, care cântă Hora lui Cuza, nr.11 ):
Trageți hora, hora lată, c-am scăpat de dor de rău
Trageți hora răsfirată, Cuza sfarmă jugul greu.
Trageți hora, hora mare, mai aici și mai colea
Cuza merge la hotare ca s-o știe Dunărea.
UN ȚĂRAN: Trăiască Cuza, măi ! (urale etc).

Totul se schimbă de la scena a III a, cu venirea poporului.

SCENA III (adică a 9-a în versiunea veche).

Vuiet de popor. Înainte de a intra poporul în scenă, intră Boierul vânzător, vine, grăbit, ca și când ar fi
căutat pe cineva și când dă cu ochii de Cuza pare că ar zice ceva, dar se abține.
Din han intră în scenă și Turcul, Neamțul și Rusul și se așează cu toții la o masă. Cuza se învârtește cu
scaunul, cu spatele la masa lor,și pune fața între palme continuând în șoaptă convorbirea cu Hai –Hui
și bând. Toader Nicolae și Moș Ion Roată se duc la tejghea.
TOADER (în taină, cu fața spre scenă să nu fie auzit, îi șoptește lui moș Ion Roată ): Auzi,tată ?
Spurcații sunt gata să pună mâna pe Vodă.
MOȘ ION ROATĂ: (cu un gest): Sssst!. Moș Roată e mai dibaci ca ei. În casa asta nimeni nu se atinge
de Vodă Cuza. Tu stai aici, eu mă duc să scol satul ! (Iese).
(Se aude iar buciumul, zvon de norod și pe la fund trece alaiul strigând, fiecare grup sau fiecare voce,
o altă strigare: ”Să trăiască Vodă Cuzaaaa!
ALTUL: El ne-a dat pământ!
ALTUL: El a dezrobit țiganiii!
ALTUL: El a dezrobit mânăstirile !
ALTUL: El a gonit pe greeci!
 318

ALTUL: El a făcut armata !

ALTUL: El a făcut școli !
TOȚI: Uraaa! Uraaa!
Scena se umple. Mulțimea vine din stânga și din dreapta umplând toată fața hanului. Se lasă spațiu
doar în fața ușii principale din fund. Mult popor vine din fundul sălii de spectacol și se așează în fața
scenii, la dreapta și la stânga, între scenă și public. O parte din țărani se opresc în ușa cârciumii din
fundul scenii cu Mihail Kogălniceanu. Cuza se ridică dela masă și se duce spre ei. După el și Șoltic-
Hai-hui. Câte un călăraș de pază, dorobanți, mai la vedere, amestecați în public.

KOGĂLNICEANU: Oameni buni, știți pentru ce v-ați adunat în număr atât de mare într-o zi sfântă ca
aiasta ?
MOȘ ION ROATĂ: Ca să videm pe Măria Sa, Domnul nostru !
ȘOLTIC: Care nu se vede.
KOGĂLNICEANU: Care o să vină numaidecât! O să vedeți pe acela care a avut curajul să se lepede de
ființa lui și să unească frații laolaltă, după dezbinare de veacuri. (Își scoate pălăria și după el se
descoperă cu toții.Cuza se întoarce cu fața spre public, rămânând cu pălăria. Turcul Neamțul și Rusul
se ridică și ei de la masă și se descoperă. Numai Șoltic care a rămas năuc nu-și dă căciula jos de pe
cap.
ȘOLTIC: (cam dârz):Bine, coane, dar unde e Măria Sa ? (Către Cuza): Lixandre, nu-ți dai căciula jos ?
Numai noi doi am rămas cu ele pe cap....
CUZA: Eh ! Nu ți-am spus că cel care va rămâne cu capul acoperit e Cuza ? Deci, unul din noi trebuie
să fie Cuza.
ȘOLTIC: Eu, unul, sunt sigur că nu sunt Cuza.
CUZA: Atunci, poate, sunt eu.
(Toți se uită curioși)
CUZA: (face un pas înainte,iese mândru din mulțime, dezbracă mantaua albă și rămâne îmbrăcat în
diviza de roșiori cu adăugirile de coroane și decorații domnești. Un boier îi ia pălăria de negustor și-i
pune cușma specifică pe cap. )
TOȚI: Să trăiești, Măria Ta ! Ura, Ura, trăiască Vodă Cuza !
CUZA: (bătând pe umăr pe Șoltic ): Hei, acuma l-ai văzut pe Vodă ?
ȘOLTIC: (emoționat și rușinat,cade în genuchi): Iartă-mă, Doamne!.. Că multe mi-ai îngăduit să
vorbesc ! De, eu am gândit că....(își ia repede căciula de pe cap și o scapă jos.)
 319

CUZA: Scoală ! Un ostaș nu îngenunche niciodată! Multe lucruri cinstite mi-ai spus. Îți mulțumesc! Tu
vei rămâne în oștire și vei ajunge bine, că ești un moldovean isteț și cu suflet curat !
TOȚI și cu ȘOLTIC mai tare ca toți: Uraaaa! Să trăiască Vodă Cuza !
RUSUL (lingușitor): Poporul te iubiește, Prințe !
CUZA: Ooo, avem aici ambasadori, diplomați ! Cum așa ?
BOIERUL: Se unesc și ei cu poporul.. că unde te întorci, numai supuși și închinare, Doamne !
TURCUL (falș): Pretutindeni numai urale !
NEAMȚUL (prefăcut): Jawohl, dar cine nu iubește pe Cuza Vodă ?
CUZA: Aici sunt pe locurile copilăriei mele și poporul mă cunoaște și ca tovarăș de joc..
(Intră Moș Ion Roată, gâfâind. Cuza, văzând pe Moș Ion Roată, îi dă mâna): Bine te-am găsit, Moș
Ioane
MOȘ ION ROATĂ: (mirat, uimit, fericit, sărutând mâna Domnului): Să trăiești, Măria Ta. (Uitându-se
în ochii lui Cuza): Eu... era cât p-aci să zic....
CUZA: Ma dă-mi, Moș Ioane, să mai sărut odată obrazul în care a scuipat megieșul tău cel puternic; să
afle lumea cea de față, că unde sărută Domnul Țării se șterge orice rușine cum se topește ceara la fața
focului. Casa asta mi-i scumpă, prin amintiri duioase. Unde este Mama Măriuca, doica mea ?
MOȘ ION ROATĂ: Oh, Măria Ta să fii sănătos, că buna mea Măriuca o putrezit demult.
CUZA: Rău îmi pare! Dumnezeu s-o odihnească ! Dar fratele meu Toader ?
TOADER: Straje neadormită la picioarele Măriei Tale ! (Îngenunche și sărută mâna Domnului).
CUZA: (ridicându-l): Scoală, bre, că eu ți-am supt laptele tău !
TOADER:Să trăiești, Măria Ta !
CUZA: Ai îmbătrânit și tu,bre ! Ți-aduci aminte când eram copii?
TOADER: Trec zilele, Măria Ta !
FLORICA: (fericită și îngrijorată):Cu toții veghem la liniștea Ta, Doamne !
CUZA: (mângâind-o): Vei fi fina Doamnei Elena
TOADER: Să trăiești, Mărite Doamne !
KOGĂLNICEANU: (strângând mâna lui Moș Roată): Sfânt să-ți fie rostul, Moș Ioane, că ai vorbit din
durere și de aceia, Divanul te-a prețuit; și numele dumitale va rămâne de pomină în paginile de istorie a
Principatelor Unite. Este fericită țara care are proști ca dumneata. Au fost boieri cu o leac de învățătură,
bătrâni ca și dumneata, care voiau unire cu tocmeală; iar unii tineri, unire fără condiții, așa cum de fapt
s-a făcut.
MOȘ ION ROATĂ: Unirea, coane Mihalache, nu poate fi decât una.
 320

CUZA: Da, așa este, dar și mai bine spune cântecul poetului și prietenului nostru:
Unde-i unu, nu-i putere/La nevoi și la durere
Unde-s doi, puterea crește/Și dujmanul nu sporește.
(În timpul recitării, orchestra a cântat foarte discret melodia cunoscută).
CUZA: Bine, fraților ! Acum, să invităm pe întregul popor de față să se înfrupte din ceia ce s-a adus în
carele care ne-au însoțit, să ia măcar o gustare și un pahar de vin, iar noi, să ne așezăm pe aici, pe la
vreo masă cu oaspeții noștri. (Mare parte din popor iese în culise, vorbind, comentând, cântând,
chiuind, bucuroși)
TOADER: Poruncă, Doamne !
CUZA VODĂ: Adă vin, fratele meu și ceva sub nas, ca mai adineauri.
FLORICA : Am pregătit din vreme bucate bune pentru Măria Ta, Doamne ! (merge și le aduce,
fripturi, brânzeturi, pâine, fructe, pepeni, struguri).
CUZA (rîde cu poftă. Către Șoltic): Tu vei sta cu mine la masă aici, băiete ! (Șoltic se așează cu mare
smerenie și jenă).
TOADER (aduce vinul)
(La masă cu Cuza se așează și Kogălniceanu cu căpitanul de roșiori. Ceilalți, la celelalte mese.
Boierul, Turcul, Rusul, Neamțul, la o masă alăturată.)
RUSUL (măgulitor) Pentru Măria Ta, am adus eu ceva mai bun !
CUZA (rîzând): Hăă, voi rușii, când e vorba de băut, aveți totdeauna rezerve pentru drum !
RUSUL: (Scoțând repede sticla turcului din geanta sa de călătorie și grăbindu-se să servească pe
Domn): E un vin spaniol, celebru !
TURCUL și NEAMȚUL: Aaa, aaah!
TOADER: (dând la o parte paharul lui Cuza și împingând pe rus și împingându-i și sticla, cu oarecare
panică, pune ocaua lui de vin pe masa Domnului): Nu, nu, nu, aici în cârciuma mea, Domnul bea vinul
meu, nu vin strein. (Apoi rugător și convingător): Măria Ta, fratele meu și Domn, dușmanii ne pândesc
la orice pas, mă tem să bei de aci, ci bea din mâna celui care te iubește și ține la Tine !
CUZA: (încruntat): Lasă pentru altădată
TOȚI CEILALȚI: Curată nerușinare !
TOADER: (înfrânt și bun):Nu e nici obrăznicie, nici nerușinare, căci noi iubim pe Domnul nostru, și ca
stăpân și ca frate.Nerușinați sunt acei care umblă să-și vândă Țara și Domnul, dar o să li se înfunde !
CU TOȚII (ridicați în picioare ): Ce spune ? E nebun !
 321

MOȘ ION ROATĂ: (apropiindu-se gâfâind): Nu e nebun, Doamne, ascultă-l ce zice ! Noi, țăranii, știm
noi ce știm !Te temem, Doamne !
CUZA VODĂ: Sunteți niște copii! Vă țineți după mine ca niște dădace ! După voi trebuie să beau
numai din ploaie și să mă hrănesc numai cu miere din fagure !
TOADER: Da, chiar așa trebuie să faci, Măria Ta ! Noi te iubim, de aceea....
MOȘ ION ROATĂ: Ascultă-ne, că te prețuim ca pe Domnul Hristos.
BOIERUL : Ia lăsați bociturile ! Ce, noi nu iubim pe Măria Sa ?
FLORICA (aproape țipând din mulțime): Da ce, nu te-am auzit eu că vrei să te pună Domn în
Muntenia în locul Măriei Sale ?
BOIERUL: (strigă, vrând să acopere vocile de protest și de mirare ale mulțimii): Cine să mă pună?
Cum îndrăznești, fetico ? (Către Cuza ): Mărite Doamne, nu te îndoi ! Țara, prin mine, îți închină la
picioare toate darurile sale.
CUZA: Ooo, de ce ai părăsit alaiul ?
BOIERUL (rămâne mut).
MOȘ ION ROATĂ: (se retrage spre ieșire, strigând) Măria Ta, vor să te omoare, ca să zădărnicească
unirea.
RUSUL, TURCUL, NEAMȚUL, BOIERUL (strigă spre el amenințător și se îndreaptă spre Moș): Nu
mai spune baliverne ! Să strici sărbătoarea cu nebuniile dumitale țărănești !
(În învălmășagul care se formează, fiind toți cu ochii spre Moș Ion Roată și spre Cuza, Florica profită
de ocazie, ia repede sticla turcului și umple paharele celor trei străini. Vărsând paharul lui Cuza
rămas pe masă, îl umple repede cu vinul casei și strigă: Iertați, Măria Ta ! Beți liniștit !
(Moș Roată cu Toader se uită îngroziți la ea)
RUSUL (ridicând paharul și apoi bând tot conținutul): C-așa este ! Să trăiești, Principe, să ajungi
gloria Domnilor de demult.
NEAMȚUL : Pe aceea a lui Frideric cel mare, (bea și el)
TURCUL : Evala ! Evala ! (bea)
CUZA (șiret) Vă mulțumesc, amicii mei
RUSUL, (cam amețit, pune în paharul lui din ocaua de vin adusă de Toader și rămasă pe masa lui
Cuza): Să mai bem, Prințe !
NEAMȚUL (beat deja): Ich kan nicht. (Mai bea ceva din paharul lui și cade pe scaun)
TURCUL: (amețit și el): Asta dulce, da nu bun....Doare cap. (cade pe un scaun).
RUSUL: Noi bem ceva mai mult, Prințe.
 322

CUZA (mirat): Da, da. (Dă noroc, pune paharul la gură, dar nu bea)
NEAMȚUL: (printre dinți): Ich bin schon betrunken... Ja, ja...(sughiță și adoarme pe scaun).
TURCUL : (adoarme și el pe scaun fără să mai zică un cuvânt)
RUSUL(mai bea un pahar):Niet hărășo! (Se ține de cap, se-nvârtește și se îndreptă spre odaia lui
strigând): Pat, crâșmare, pat.... kravat...(Dar cade și el împleticitindu-se pe primul scaun, în fața
mulțimii)
(Cuza, lumea, privesc toți mirați)
MOȘ ION ROATĂ și TOADER (apropiindu-se): Ce-ai făcut, Măria Ta ?
FLORICA: Măria Sa a făcut bine...
CUZA : Ce are vinul vostru ?
MOȘ ION ROATĂ: E curat ca apa de izvor, Doamne
FLORICA : (luând în mână sticla rusului, goală,o arată și strigă): Aici este vinul spaniol cu care voiau
să adoarmă pe Măria Sa și să-l care peste Dunăre, la turci. I-am auzit vorbind, eu, cu urechile mele ! Eu
l-am pus acum în paharele lor, ca să vadă, ei, turci... Măria Ta, în paharul tău ai vin curat, de-al nostru!
CUZA: Am înțeles !
(Vuiet în lume de indignare, dar și de admirație pentru tânăra fată).
(Către boierul care nu băuse și rămăsese tablou):Știai de asta ? Voiai să fii Domn ?
BOIERUL (care a înțeles că nu mai avea nici o șansă, schimbă macazul astfel): Nu, Doamne, dar
puteam să-mi închipui. De aceea, m’am rupt de alaiul tău, ca să adun în grabă un mănunchi de arnăuți
credincioși, ca să fie la dispoziția Măriei Tale, în caz de primejdie.
CUZA: Și unde sunt ?
BOIERUL: Prin împrejurimi. Ar trebui să fie pe aproape. Le-am dat întâlnire chiar la crâșma asta
UN ȚĂRAN DIN MULȚIME: Dar i-am văzut, sunt la răscruce, cu cai cu tot. Sunt vreo 10 cu Aga
Enciu !
MOȘ ION ROATĂ: Aaa, Aga Enciu îl cunoaștem, dar nu știam că vă era credincios, Măria Ta.
CUZA : Chemați-l aici, să vie !
(Boierul deja ieșise prin mulțime, și din gură-n gură, sunt chemați arnăuții).
SCENA IV
Intră Boierul, urmat de Enciu cu doi arnăuți voinici.
BOIERUL: Iată, Măria Ta ! Căpitanul Enciu a sosit spre a-ți făgădui credință deplină și spre a-și pune
brațul, alături de sufletul meu, în mâinile Măriei Tale !
 323

ENCIU: (oarecum mirat, dar reușind să păstreze aparențele, salută militărește, în stil ieniceresc pe
Domn și spune): Măria Ta, eu știam de prezența unor înalți trimiși din partea Imperiilor vecine, care
trebuiau să te întâlnească în acest loc !
MOȘ ION ROATĂ: Uite-i, au fost mușterii miei, acum sunt ai dumitale !
ENCIU (se apropie și cercetează pe cei ce dorm pe scaune, în hazul general. Cuza privește fără nici o
reacție. Șoltic, precum și doi roșiori se apropie de Domn, ca o gardă de prevenție).
ENCIU: Ce ? Trimesul Sultanului ? (îl mișcă). Hei, efendi ! efendi! Scoală! (Nici o mișcare) Phu,
guleamata ciorbagiu ! (Mișcă pe rus):gospodine! Hei, gospoda ! (Nici o mișcare).Hărășol, gospodin!
(Mișcă pe neamț) Ce dracu, și omu-mpăratului de la Viena? 107 Doamne, Doamne ! (Fluieră lung, pune
mâinile-n șolduri și scoate pântecele înainte). Așa guleai nu mai văzut încă! Bre ! Ce băut ei ? Ce băut
ei, mă moșule ? Venin ?
MOȘ ION ROATĂ: Venin am băut eu; ei numai s’au îmbătat.
ENCIU (dând din cap): Apăi, se trăiește Măria Ta ! Și să te bucuri tot de așa dujmani, oameni de nimic
!
FLORICA: A mai fost și un călugăr.
ENCIU: Și unde ieste?
TOADER: A fugit...
ENCIU: Așa ? Se trăiește Cuza Vodă (aruncă pistolul jos).Pui la picere de la Cuza. Mai boier și mai
egumen este eu!
TOȚI: Să trăiești, jupâne Enciule.
ENCIU: Da cu ei ce facem , Măria Ta? Ce poruncești ?
CUZA (solemn dar și ironic): Pune-ți arnăuții să-i lege bine și să-i arunce într-o barcă. Și să fie
conduși peste Dunăre, la Tulcea, în Impărăția Turcească! De acolo să se îndrepte unde vor !
MOȘ ION ROATĂ: Ha, ha, nu vor mai putea, că le va sta capul unde le stau picioarele ! (Haz general).
ENCIU: Pe ei punem la un odaia! E rușine, bre ! (Dă ordin arnăuților să-i ia cu scaunul să-i ducă
într-o cameră). Puneți mâna, voinicii, și duceți pe ei la odină! Rușine, bre ! (Arnăuții iau pe rus întâi
și-l duc. Toți rîd cu haz).
FLORICA: (cântă nr.9): Gospodine gospodine
Te făcuși chiar de rușine
Și prietenii cu tine/și prietenii cu tine.

107
În text ”de la Berlin”. Un lapsus al lui Popian, care scria în 1940, în plină expansiune a Berlinului.
 324

KOGĂLNICEANU, (după ce s-au liniștit spiritele): Ei sunt reprezentanții acelor Imperii care țin în
robie întregi provincii locuite de frații noștri !
Gândiți voi, oameni buni, că dacă Dumnezeu a ajutat să se unească Moldova cu Valachia avem să fim
numai atâția ?! Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunăre, din
Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine și ei se vor bucura și ne-or
iubi; de n-or mai îndrăzni dujmanii în vecii vecilor a se lega de români.
TOADER:Așa să ne ajute Dumnezeu.
CUZA: Oameni buni, toate aceste țări pe care le-am pomenit astăzi, sunt țări surori, creștine,
coborâtoare din acelaș trunchi, căci precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină toți românii
din afara hotarelor noastre, vorbesc aceiași limbă și cântă același cântec. Statura, vorba, hrana,
îmbrăcămintea și toate obiceiurile, câte le avem noi, le au întocmai și frații noștri. Nu vă luați după cei
răi, care dorind binele lor personal, sapă la rădăcina stejarului românesc, dorind să-l doboare, spre
bucuria dujmanilor ce ne înconjoară. Înțeles-ați, oameni buni?
MOȘ ION ROATĂ: Înțeles, Măria Ta, că cine o să știe mai bine ca Domnul Țării și ca boierii Măriei
Tale unde e binele și unde este răul? Noi, ăștia, cu palmele bătute de coarnele plugului ? Noi o să știm?
KOGĂLNICEANU: Ba, tocmai dumneavoastră trebuie să știți, căci dumneavoastră sunteți temelia
Statului. Măria Sa și noi nu suntem decât slujitorii dumneavoastră și luminătorii, unde nevoia cere.
MOȘ ION ROATĂ: Bine, cucoane; dar vorba ceia: țăranul când merge tropăiește și când vorbește,
hodorogește, să ierte cinstita față a Dumneavoastră. Noi știm a învârti sapa, coasa și secera; dar Dv.
învârtiți condeiul și știți a face din alb negru și din negru alb. Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne
povățuiți și pe noi, prostimea.
CUZA: Nu, oameni buni. Au murit vremile acele când numai unii hotărau. Dorința mea este ca toți să
punem umărul la treabă. Astăzi, de la vlădică până la opincă, să luăm parte la nevoile și la fericirea
țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă. Cot la cot cu oștenii săi a luptat marele
Traian ca să înfrângă mândria viteazului Decebal, care și el a murit d-a valma cu Dacii neînvinși. Din
acești doi bărbați cu piepturi de aramă, ne tragem noi. Trebuie deci să urmăm pilda lor cu sfințenie.
Pentru această sfântă și dumnezeiască unire se roagă și sfânta Biserică de 1865 de ani încoace. Să
trăiască neamul românesc de pretutindenea!
KOGĂLNICEANU: (solemn):Măria Ta, după 154 de ani de durere, de umilire și de degradație
națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, consfințit prin capitulațiile sale. Prin venirea Ta la
scaunul lui Ștefan cel mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te să-i fii cap, neamul
nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta. Țara, punându-te în capul ei, dorește, la
 325

legi noi, om nou. Mare și frumoasă-ți este misiunea, Doamne. Fă ca legea să fie tare. Tu să fii bun și
blând. Domnia Ta să fie de pace și de dreptate. Tu ai împăcat patimile și urile dintre noi, făcându-ne să
fim toți una și introducând strămoșeasca frăție. Porți frumosul nume al lui Alexandru cel Bun. Să
trăiești, dar, mulți ani, ca și dânsul!
TOȚI: Uraa ! Uraaa! Ura!
MOȘ ION ROATĂ: (cu o pâine pe o tavă mare): Bunule părinte al plugarului român, tu ce ne dai
lumină, tu ce ne dai viață, Tu ce ești puternic stăpânitor, unicul Domnitor care a fost menit de
Dumnezeu, Sfântul, să fie mântuitorul nostru: de la copilul din fașe până la bătrânul în cârje, azi se
închină Ție ! Ne-ai făcut direptate, Prea Înălțate Doamne, rupând zapisul sclaviei și dându-ne ogorașul,
hrana familiei noastre, făcând ca și în vatra țăranului să domnească liniștea și fericirea, nădejdea de
viitor. Tu ai deșteptat în inima amorțită a locuitorului sătean vechia mândrie străbună. El, azi, vine la
tine ca la un altar dumnezeiesc și jură la picioarele tale credință, dragoste și veșnică recunoștință. Uitate
să fie, Doamne, dujmăniile trecute, și suferințele noastre. Să trăiești Mărite Domn, Să trăiască buna și
milostiva Doamnă, Elena.
TOȚI: Uraa! Ura!
CUZA: (și el, solemn):Oameni buni, când am suit pe Tronul Moldovei și Valachiei unite și am vrut să
chem pe primul meu ministeriu, domnul Anastasie Panu, om luminat și bun patriot, mi-a pus prima
condiție, să intervin cu armată în Muntenia. Am refuzat !
TOȚI: Bravo, bravo !
CUZA: Aprobările dumneavoastră mă încredințează că am avut dreptate. Era un act primejdios și
nepolitic. N-am găsit un ban în lăzile vistieriei și armata moldovinească, multă, puțină câtă era, nu era
de fel pregătită pentru un războiu; chiar nici o simplă plimbare nu se putea face în câteva zile pe
noroioasa iarnă a lui 1859, când nu erau poduri pe râuri și când, de la Mărășești până la Ploiești nu era
nici o palmă de șosea. Să ne închipuim că armata ar fi mers în trăsuri: în câte zile ar fi făcut acei 400 de
km?
Dar dacă, până să ajung la București, se alegea Domnul Munteniei și armata îi jura credință ? Ce s-ar fi
întâmplat dacă din această aventură ar fi curs sânge frățesc ? Ca să dobândim ceva trebuia să ne arătăm
uniți în fața Europei. Păi, ce fel de unire ar fi fost aceea, impusă cu forța armelor ?
MOȘ ION ROATĂ: (aparte): Iubește-mă, că te tai !
CUZA: Unire cu sila? O primea Europa ? Aceasta a fost și părerea Primului meu Ministru Alecu Sturza
și a Domnului Vasile Alecsandri, marele nostru poet și ministru al Instrucțiunii publice. Dumnezeu ne-
 326

a unit pre toți într-o cugetare și într-o simțire și inimile noastre au bătut unanim pentru țara lor. Am fost
uns de IPSfințitul Mitropolit care cu ochii plini de lacrămi mi-a jurat credință în numele Bisericii.
Am primit sarcina, și, chiar în aceeași zi am scris către Marile Puteri următoarea declarație: ”Lipsit de
ambiție personală și nedorind altceva decât binele Țării mele, așa cum Ea îl înțelege și-l cere, n-am
trebuință de a mărturisi că voi fi totdeauna gata a mă întoarce la viața privată și că nu voi considera
retragerea mea ca un sacrificiu, dacă Marile Puteri, luând în băgare de seamă dorințele legitime ale unei
nații, ar consimți, prin ale lor hotărâri, o combinație ce pentru această Nație ar îndeplini toate sperările
ei”.
Am trimis pe domnul Costache Negri la Constantinopole, iar pe domnul Vasile Alecsandri la Paris ca
să stăruie pe lângă Împăratul Napoleon, marele nostru prieten, pentru confirmarea faptelor împlinite
și... am început a guverna. Ce am făcut până azi știți cu toții oameni buni. Ce voi mai face, rămâne ca
Dumnezeul noroadelor să se coboare peste noi cu harul său și să nu întârzie să aducă la sânul mamei
România pe toate celelate surori cari plâng la uși streine de veacuri. Așa ca urmașii noștri să poată
striga: Trăiască Unirea cea mare !
TOȚI: Uraaa! Uraaaa! Uraaa! (la nesfârșit).
KOGĂLNICEANU: Oameni buni, avem aici taraful de lăutari al unuia din cei mai meșteri staroști din
Iași, care este fiul lui Barbu Lăutarul. Îl vom ruga să ne cânte, ca-n toată Țara Românească, și prin
cântecul lui să se înfrățească în inima noastră românii de pretutindeni.
STAROSTELE: (merge și sărută mâna Domnului și începe): Doamne al Țării, fă ca glasul meu să
răsune peste tot neamul românesc!
Se pun în horă cu Domn cu tot și se cântă, jucând Hora Unirii: (cântecul nr. 24).
Hai să dăm mână cu mână, etc....

De departe se aud clopote. Veselia este în toi. Cuza o îmbrățișează pe tânăra Florica. Moș Ion Roată
sărută mâna lui Cuza. Oamenii se salută, mulți se îmbrățișează. Într-o armonioasă gălăgie, cu
acorduri de orchestră se lasă

CORTINA.
 327

Anul 1942.

NAȘTEREA LUI IISUS

Piesă religioasă cu cântece, prelucrată după Anton Pan, pentru premilitari, ofițeri și răniți de război.
Autor: Căpitan C.C.Popian
Ajutor la Subinspectoratul Pregătire Premilitară, Vâlcea.
1942, Rîmnicu-Vâlcea.
Transcrisă după text dactilografiat.
PERSOANELE

IROD
(barbă neagră, mustăți, platoșe argintie de carton, hlamidă roșie dintr-un macat frumos, tunică scurtă
peste genuchi, coroană bronzată din carton, sabie).
SOLDATUL ROMAN I (sandale, ițari de flanelă,cămașe scurtă,albă fără flori, platoșe de carton,
cască de carton sau o simplă bandă bronzată pe frunte, suliță lungă.)
SOLDATUL ROMAN II, idem.
IOSIF cel drept.
MARIA Fecioara
MELHIOR
GASPAR
BALTAZAR: Magi
COPILUL
 328

Costume biblice, conform iconografiei, reduse la cât mai simplu posibil, folosindu-se cearșafuri,
macaturi, marame, sandale de lemn.
TREI PĂSTORI: CORIDON, ACTEON și MIRON (Să nu se facă greșală de a fi îmbrăcați ca acei ai
noștri. Pantaloni de flanelă strâmți, sandale, piei de oaie cu lână în afară, capul descoperit, cu păr
lung, toiege lungi cu cârlig).
CORURI și ORCHESTRĂ.
Muzicile tradiționale.

TABLOUL I
O sală în palatul lui Irod.
Irod a ațipit pe jeț. Soldații îl păzesc. Intră Îngerul.

ÎNGERUL GABRIEL
Pe frig și ger/ M-am coborât din cer/ Pe-o rază de lumină/ De la o stea divină
V-aduc vestea cea mare/ Că-n răsărit de soare/ În staul, între oi/ La ieslea unor boi
Va naște o fecioară/ Pe Cel ce-n iad coboară /Să spele de păcat/ Pe-Adam cel blestemat.
Din cerul fără nori/ Coboară dulci cântări/ De cete îngerești/ Trimiși dumnezeiești.
CORUL I .(Andantino m.f.)
Nouă azi ne-a răsărit/Domnul Iisus Hristos
Mesia Cel mult dorit/Domnul Iisus Hristos.
Din Fecioară s-a născut/ Și cu lapte s-a crescut
Cu scutece s-a-nfășat/ Și în brațe s-a purtat
Cum e robul de smerit/ Și pe noi ne-a mântuit.
CORUL II
În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem
Pe cel prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut
După semnul c-o să stea/ De deasupra lui, o stea
Un luceafăr lucitor/ Pretutindeni vestitor
Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt.
Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit
Însă, când la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem
Ca o taină s-a ascuns/ În văzduhul nepătruns.
 329

CORUL III
Sfântul Domn Iisus/ Astăzi ni se-arată/ Blând și mititel/ Lumea spre el cată
Pruncușor înfășățel/ Și la față frumușel./ Îngerii veniră/ Nașterea vestiră
După stea magi-au pornit/La cel mult dorit/ Lui Iisus s-au plecat/ Scumpe daruri lui i-au dat.
Sfinte Domn Iisus/ Tu ești zi frumoasă/ Pentru cei sărmani/Holdă ești mănoasă
Pruncușor înfășățel/Și la față frumușel/Îngerii veniră
Etc...

SOLDATUL I (rezimat pe suliță, vorbind ca din vis):

O, ce viers am auzit/ Ca din ceruri coborât
Impăratu-a ascultat/ Și foarte s-a turburat.

SOLDATUL II
Vai, măi frate, pic de somn/ și n-am cum să pot s-adorm
Am fost treaz, sunt aiurit ?/ Ori e drept ce-am auzit ?
(Pornind la Irod)
Doarme și stăpânul, greu/ Deci, pot să mai dorm și eu. (Reazimă capul pe suliță).

SOLDATUL I : Măi, că somnuros mai ești/ Nici un pic nu te gândești

Că-mpăratu-i turburat/ Și știi cât e de turbat !

IROD: (ridicându-se brusc de pe jeț): Oo, săriți, cu mic cu mare/ Alergați în fugă, tare!
(Fuge în scenă, zăpăcit. Soldații înspăimântați, scapă sulițele pe jos)
Omul este-o nălucire/ Viața lui, doar o clipire
Sărac, Împărat vestit/ De chinuri nu ești scutit.
Îngerul lui Dumnezeu/ Aici în palatul meu ?
Și-apoi, glasuri neauzite/ Și cântări ne-nchipuite.
Sfetnicii mi-au povestit/ Din cărți, scrise de demult
Că va să vină Mesia/ Împărat peste Iudeia.
Voi pleca după tâlmaci/Voi chema cei mai buni vraci
Visele să-mi tălmăcească/Și viața să-mi liniștească.
(Iese furios prin fund).
 330

CORTINA CADE.

TABLOUL II
Câmp. Peștera, departe-n fund.Lumină de lună.Trei păstori dorm, lungiți pe jos.
SCENA I
Corul
CORUL: Sus păstori, nu mai dormiți/ O, leroi Doamne, leroi
Vremea e să vă grăbiți
La Betleem să intrați/Și-acolo să vă-nchinați
Că acolo s-a născut/ Cel de lume ne-ncăput.
Sculați și nu pregetați/ De somn nu vă-ngreunați
Nu vedeți voi peștera/ Unde s-a oprit steaua ?
Vremea astăzi s-a-mplinit/ Precum fu proorocit.

SCENA II
Îngerul, Păstorii.

ÎNGERUL GABRIEL
Sculați frați, nu mai dormiți/ Și degrabă vă porniți
Că-n orașul Betleem/ Mare sărbătoare-avem.
Voi acolo veți afla/Că s-a născut Mesia.
Plecați, dar, la a mea veste/ Căci Pruncul acolo este
Și doarme pe fân uscat/ Ne-legat și ne-nfășat

CORIDON (somnuros): Nu știu ce poate să fie,/Un glas necunoscut mie

Parc-am auzit prin somn/ Dar nu era glas de om.
(mișcându-și tovarășul):
Tu dormi, frate Acteon/ Mai mă culc; ce dulce somn !

ÎNGERUL GABRIEL
Coridon, nu mai dormi/Somnul nu-ți va folosi
 331

Scoal-păstorule, degrabă/Și prin toată lumea-ntreabă

Unde este peștera/Pe care arde para
Dar nu para focului/ Ci lumina Domnului
Care-acum s-a miluit/ Pe om de l-a mântuit.
Și de nu mă crezi pe mine/ Iată steaua, pe ruine. (Iese).

CORUL: Ian sculați, păstori, sculați

Florile dalbe
Și pe Domnul căutați.
Mititel și-nfășețel/ Curge mirul de pe el
Mititel doar cât un ou/
Între un măgar și-un bou.108

CORIDON (deșteptându-se): Măi, somnuros Acteon

Ia te deșteaptă din somn
N-auzi glasuri minunate? /Nu vezi facle luminate ?
Ce minune va să fie?/ Spre peștera oilor/ Cântecul îngerilor !
Uită-te spre răsărit/Și vezi cerul rumenit/Strălucind ca și cu soare/ Într-o zi de sărbătoare.

ACTEON: Cată-ți treabă, măi fârtate/ La noi e pustietate/

Și tu-l visezi pe Mesia/ Proorocind în Iudiia.

CORIDON: Ia-n te uită și te-ncrede/ Că cerul deschis se vede

Îngerii din cer coboară/ Și spre peșteră, ei zboară
Îngerii lui Dumnezeu/ Spun c-a venit Fiul Său.
Scoal-să mergem, să-l vedem/Cu daruri să-l încărcăm
Eu cred că și Irod vine /Lui Mesia să se-nchine.

ACTEON (deșteptându-se și văzând cerul luminat):

Acum văd cu-adevărat/ Că s-a născut Împărat
Am auzit un bătrân/Că într-o iesle cu fân

108
Ultimele două versuri, puse la mișto, tăiate din text.n.n.
 332

Va să se nască Mesia/Precum spuse proorocia.

Scoală, măi, și pe Miron/ Să lase dulcele somn
Să închidem cele oi/ Și să ne pornim și noi
Să ne-nchinăm lui Cristos/ Venit lumii spre folos.....
Oh, mă frate, eu-s cam prost/ Nu știu cartea pe de rost.
Irod, dacă va afla/Ce zici tu? S-o bucura/ Că-n Iudea a venit/ Așa-mpărat strălucit ?

CORIDON: Apoi, Dumnezeu de sus/ Pe Fiu-i drag a trimis

Să învețe pe norod /Că-mpărat e tot Irod.
Fiul va stăpâni-n lume/Cu sfat și cu-nțelepciune
Nu-i un rege cu cunună/ Să stea cu sabia în mână.
(Cu un aer blând):
Mult o fi el mititel/ Și blând ca un mielușel..
(Mișcă cu piciorul pe Miron):
Scoală măi frate Miron/Lasă-l încolo de somn
Scoal-c-am scăpat de Irod/ Ce-a tăiat atât norod.
Scoal- și ia un mielușel/Și-l gătește frumușel
Lui Mesia, Prunc cu har/Să i-l aducem în dar.
MIRON (căscând și întinzându-se):
Ciudat vis am mai visat/ De-ndată ce m-am culcat:
Venea dinspre răsărit/ Un Împărat strălucit/ Cu straie scumpe-mbrăcat/ Cu toiag de împărat
Tot așa cum avem noi./Și mâna turmă de oi./După el n-avea ostași/Ci cete de îngerași.
Și trâmbițe nu-i sunau/ Ci doar îngerii cântau./Și pe unde el trecea/ Iarba arsă înverzea
Apele la vad veneau/Din cer, stele picurau/ În lumini se prefăceau/Și calea i-o luminau.
Pe morți din gropi îi scotea/La orbi, lumină le da/ Pe săraci îi miluia/Pe bogați îi dojenea.
Și-unde se făcu deodată/Împrejurul lui o gloată/Unu-nainte venea/Pe-mpărat îl săruta.
Ceilalți, fuga, îl legau/Trestie –n mână îi puneau./Pe cap cunună de spini/Și oribili mărăcini.
Un sobor îl judeca/ Și pe cruce-l răstignea/Maica lui amar plângea/Și pe jidovi blestema.
El pe Dumnezeu ruga/Să le ierte greșala./ Oh, ce nor s-a mai lăsat/Când El sufletul și-a dat !
Un soldat înfricoșat/ În coastă l-a-nsulițat./Pământul s-a clătinat/Catapeteasm-a crăpat.
Morții din gropi au ieșit/Apa-n sânge s-a-nroșit/Apoi unul l-a-ngropat,/La trei zile a-nviat.
Hei, fraților ! De când sunt/Așa vis n-am mai avut.
 333

ACTEON
Iată cerul strălucit/Visul ți s-a împlinit
S-a născut Iisus Cristos/Soarele cel luminos.

MIRON
Dar oile, măi fârtate/ Le lași în pustietate ?
Averea ciobanilor/Este cașul oilor.
Dacă vine vreun vrășmaș /Și te lasă păgubaș ?

CORIDON:
Ce vorbe, ce sumeție !/Gândești tot la avuție/ Crezi că ai să tot trăiești/Lumea să o moștenești ?
Frate, cine vrea să știe, /În cea lume-e bogăție./N-avea grijă tu de oi/Ci scoală și mergi cu noi.
Domnul s-a milostivi/ Și turma o va păzi/ Azi să-nțeleagă cuvântul/Lumea de pe-ntreg pământul
Frați cu frați să ne iubim/ Ca cerul să-l moștenim.
(Cântă):
Eu am două miorițe/Sunt și dalbe și plăvițe/ Am să-i duc doi mielușei/Mititei și bălănei
Cât o fi de mititel/ Și blând ca un mielușel/Mărire Ție, Cristoase/Împărate luminoase.

ACTEON (pe aceeași melodie):

Cu toate că pic de somn/ Dar vreau să fiu și eu om
Înspre Vitleem voi trece/Și-i voi duce un berbece/ Cu cornițe răsucite/Și cu flori mândre gătite
Că e împărat prea bun/ Și al lumilor stăpân.

MIRON
Spre-mpărătescul locaș/ Eu păstor lângă oraș/ O biserică să-i fac/Să-i fie mai mare drag
Din peșteră păstorească/Biserică să se nască/ Pentru Iisus Cristos/ Venit lumii spre folos.
(Ies încet, cântând împreună cu corul):
CORUL:
Trei păstori se întâlniră....
Raza soarelui, floarea soarelui
Și așa se sfătuiră, etc...
 334

CORTINA

TABLOUL III
Palatul lui Irod. Sala Tronului.
Scena I. Corul.
COR (depărtat, apropiindu-se. Cântă pe melodia lui G. Bizet, Arlesiana, Farandola):
În zori am dat de-alaiul fermecat
A trei mari regi care mergeau departe,
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi pe-un lung drum înșirat.
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau
Bărbași viteji și treizeci copii de casă
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau
Și-n straie scumpe îmbrăcați erau.
Și-apoi pe carul lor cel aurit
Apar trei regi smeriți ca niște îngeri
Și-apoi pe carul lor cel aurit
Apar trei regi de flamuri adumbriți.
O mândră stea pe regi îi conducea
Pe drumul lung, naintea unui staul
O mândră stea pe regi îi conducea
La ieslea-n care Dumnezeu dormea.

SCENA II
(Cei trei Crai intră maiestoși)

GASPAR: Ce ne facem, crai prea-nalte/ Că nu știm în care parte

În oraș dac-am ajuns/ Steaua noastră s-a ascuns.
MELHIOR
Frate, nu te întrista/ Steaua iar s-o arăta
Sau așa de nu va fi/ Noi altfel ne-am socoti.
Poate-ntrebăm prin norod/Ori pe-mpăratul Irod.
 335

Pe Irod cel blestemat/Ce lumea a-nspăimântat

Să-l punem la încercare/Prin a noastră întrebare
Să vedem: e bucuros/De nașterea lui Cristos?

BALTAZAR
Craiule, rău te gândești/Pe Irod să ispitești.
Irod e crud ca o fiară/ Tot pământu-ar vrea să piară
Turbează când o afla/ Că s-a născut Mesia.

MELHIOR
Ba eu îl voi cerceta/ Gândul vreau a i-l afla
Poate fi el chiar cumplit,/De-asta, eu sunt liniștit
E mare-n apusul lui/Nu pe fața globului.
De nu vrea a ști de noi/Îi așternem un război.
Suntem Crai, doar, nu păstori/Nici barbari năvălitori.
(Gândindu-se).
Întâi mergem în oraș/Și ne căutăm sălaș
Iar deseară vom veni/ Lui Irod spre a’i vorbi
Haideți fraților, și-apoi/Ce-o mai fi ...

BALTAZAR: ...om vedea noi.

(Craii ies pe unde au venit).

SCENA III
Irod și Soldatul. Corul.

IROD: (vorbește intrând și urmat de soldat): Soldat !

SOLDATUL : Poruncă, Prea Înalte !
IROD: Ce se-aude, e de rău ori e de bine ?
SOLDATUL: Ce se-aude, e rău pentru tine
Că prin streji și carauli/S-au prins trei oameni streini
IROD: De unde vin și unde călătoresc?
 336

SOLDATUL: Călări pe cai/ Sunt filosofi și crai

Din părțile răsăritului/ Și caută Țara Nazaretului
Să se-nchine lui Cristos/Căruia-i zic luminos.
CORUL (De afară, repetă): În zori am dat, etc...
IROD: Să mi-i aduci pe câteși trei/Să stau de vorbă cu ei.
SOLDATUL: (salută roman și iese).
CORUL (cântă imnul de D.G. Kiriak):
O, puternice Iroade/Te-ai umplut de răutate
C-ai făcut un mare rău/Negândind la Dumnezeu
C-ai ucis nenumărați/Prunci sărmani nevinovați.
Îngerii s-au speriat/Dumnezeu s-a mâniat
Rânduit-a Dumnezeu/Împărat în locul tău
Pe Iisus Cristos mărit/Mesia cel mult dorit.

SCENA IV
Irod, soldatul și cei trei Crai
IROD: Cine sunteți, de unde veniți/ și-ncotro vă călătoriți ?
GASPAR: În aceste vremi de jale
Ne-nfățișem frăției tale
Să-ți spunem că zeii s-au prăbușit
Căci s-a născut Cel preamărit.
IROD: Sunteți năluci pământești?
Doar chipuri aveți crăiești
Și îndrăzniți să-mi spuneți mie/ O atare nerozie ?
GASPAR: Privind a noastre veșminte/Ai putea să iei aminte
C-avem cu noi oaste-mpărătească/ Ce pe-a ta poate s-o zdrobească
Dar noi nu ne purtăm ca atare/Fiindcă ni-i credința mult prea tare.
IROD: Păi, eu, după câte știu/ Sunt pe tron și încă viu
GASPAR: Noi, din răsăritul îndepărtat/ Dup-o steluță ne-am luat
O stea lucitoare/Chiar ziua pe soare
Dar aici când am ajuns/Steaua mândră s-a ascuns.
IROD: Fiindc-aicea, Stea sunt eu/Pe întreg cuprinsul meu.
 337

(După o clipă de gândire):

V-aș mulțumi ca la frați/Dac-ați vrea să mi-arătați
Care de unde veniți/Pe nume cum vă numiți.
MELHIOR:
Craiul Melhior sunt eu/Și cred numa-n Dumnezeu/Care mișcă stelele/Crește floricelele
Trimete soarele Său/Peste bun și peste rău.
De la Tigru am plecat/Să-l aflu pe Cel Înalt/Și trebuie să-l găsesc/Să mă-nchin și să-i slujesc.
IROD: (lui Baltazar cu emfază):
Dar tu ce crai mare ești ?
BALTAZAR: Eu, rege sunt, Baltazar/Și aur i-aduc în dar.
Stând în turn și observând/Stele prin față-mi trecând
Una albă, luminoasă/Dintre toate mai frumoasă
A rămas și peste zi/Și mai tare străluci.
Mi-am lăsat acasă strajă/Și-am pornit cu-a stelei vrajă
Pe noul crai să-l găsesc/Să mă-nchin și să-i slujesc.
IROD: Spune tu, harap buzat/Cu sufletul luminat
Crezi și tu în Dumnezeu/În stea și într-un Crai nou ?
GASPAR: O, Iroade împărate/Nu cu gânduri necurate
Am venit a cerceta/ Prin Împărăția ta,
Și de mă iei cu asprime/Nimic nu scoți de la mine.
Sunt trimis de Ieremia/Să-mplinesc proorocia.
Din Arabia am pornit/ Cu steluța am venit
Pe Iisus ca să-l găsesc/ Să mă-nchin și să-i slujesc.
BALTAZAR: Auzit-ai de Walham?
MELHIOR: Strămoșul lui Abraham
IROD: Și ce spune că va fi ?
BALTAZAR: Ce va fi se va-mplini:
Din David se va ivi
Iar tu și cu Goliath/ Vă veți întâlni la Iad.

IROD: Tâlharilor din răsărit/ De aceia mi-ați venit ?

Nu știați cine sunt eu?
 338

TOȚI : (cu mâna la piept batjocoritor): Chiar unsul lui Dumnezeu.

IROD: Eu pe Cezar reprezint/Și port platoșe de-argint
Paloșu-n mâini voi lua/ În Vitleem voi intra
Și toți s-or cutremura.
MELHIOR: Iehova nu te-o-ndura/ Foc din ceruri va cădea
Palatu-ți va mistui/ Iar tu te vei nimici.
Un nimica ești sărmane/ Om și tu, din os și carne.
IROD: Soldat !
SOLDATUL: Poruncă prea înalte
IROD: Ia pe așa zișii magi/ Și în temniță să-i bagi/ Și-n canoane să îi ții/Pân-or putrezi de vii.
(Se plimbă agitat, apoi blând)
Fraților, dați-mi iertare/Că mă aflu-n turburare/ Dar, în cugete curate/La toți trei vă dau dreptate.
Deci, porrniți și îl aflați/Și, găsind mă înștiințați/ Să merg să mă-nchin și eu/Ca unuia Dumnezeu.
(Craii ies maiestos, făcându-și semne de mulțumire între ei).
CORUL (Kiriac).
La, la la
Dacă magii au plecat/De la craiul fermecat
Steaua iar a răsărit/ Drumul ei l-au urmărit
Pân-n-a fost oprită sus/Unde s-a născut Iisus.
Magii dorm, visând, și-așteaptă/ Răsplătirea lor cea dreaptă.
IROD: Soldat !
SOLDATUL: Poruncă, prea înalte împărate
IROD: Să pornești în căutat /Pe-acel copil vinovat
De la 7 ani în jos/Prin el să- aflu pe Cristos.
(Soldatul salută, iese; Irod se plimbă agitat )

CORUL: O, puternice Iroade.etc....

SCENA V
Cei dinainte, UN COPIL
SOLDATUL: Mă-nchin la-naltul împărat
Cu slujba ce mi-a-ncredințat.
 339

IROD: Hei, prunc nevinovat și nepătat

Tu pân-acum, cu minciuni mi-ai umblat
De-mi vei ascunde ceva/Din sângele-ți vei gusta
Ce știi tu despre Cristos/Zis și soare luminos ?
COPILUL: Știu multe și mărunte/Și tot lucruri plăcute/Să fie drag oricui s-asculte.
IROD: Din cine se va naște ?
COPILUL (ca inspirat): Din Maria Fecioara
IROD: Cât va trăi pe pământ ?
COPILUL: Trei zeci și trei de ani.
La 30 de ani, în Iordan/ Se va boteza de la Ioan/ Și va șterge păcatul lui Adam.
IROD: Și-i va fi lui bine ?
COPILUL: Dacă nu se va-ntâlni cu tine/Cu cărturarii și fariseii/Și de nu-l vor trăda evreii.
De răzvrătire-l vor învinui/ Cezarul pe cruce-l va răstigni.
Dar Iosif și Nicodim, frumos/ Dumnezeiescul trup îl vor da jos
În mormânt nou îl vor îngropa/ Și la trei zile va-nvia.
În veci, la dreapta Tatălui va sta/Îar marea-mpărăție a Sa
În veci sfârșit nu va avea.
IROD: (furios): Ba da, ba da, va avea !
COPILUL: Ba nu, ba nu, ba nu.
IROD: Cum îndrăznești să mă înfrunți chiar tu ? (Îl ucide cu sabia. Se plimbă furios).
CORUL: O, Iroade împărate/ Te-ai umplut de răutate/ Tăind fără de folos/Prunc, să afli pe Cristos.
Cum blesteamă mamele,/ Și cum gem sărmanele!
IROD: O, zei ai zeilor/ Ai saduceilor și-ai fariseilor/ În veci v-am cinstit /Și v-am omenit.
Astăzi plâng și gem/ Și greu vă blestem/A căzut o stea/ Și-i chiar steaua mea.
(Afară, în depărtare se aud murmure).
Cum ?Dumnezeu s-a născut/ Ca om pe-acest pământ?
O, asta-i peste măsură/ Limba îmi îngheață-n gură
Voi fi-n veci posomorât./Pe nimeni nu voi s-ascult.
Voi ucide tot ce naște/Nu voi fi nicicum milos/Trebuie să cadă sub paloș/Și acel Iisus Cristos.
CORUL : O, puternice Iroade !....etc...

SCENA VI
 340

IROD-CORIDON
CORIDON (pătrunde în sală cu un pumnal în mână):
O, Iroade, împărate/Acum toate-s așezate/Acum toată țara plânge/Și varsă lacrimi de sânge.
La porunca ce ai dat/Oastea-n grab-a alergat/Și-n această neagră seară/Nu mai e un prunc în țară.
Paisprezece mii de prunci/De doi ani și chiar mai mici
Trimișii tăi i-au tăiat/Pe Cristos nu l-au aflat,
Că Dumnezeu l-a scăpat.
Gabriel s-a arătat/Și spre Egipt l-a-ndreptat.
Geaba moarte ai făcut/Degeaba i-ai omorât.
Cum blesteamă mamele/Și cum gem sărmanele!
O, Iroade, tiran mare/Scăpat-am din închisoare
Și-am venit să-ți spun, păgâne/Că Țara nu e cu tine !
(Se repede cu pumnalul să-l înjunghie).
IROD (îl lovește cu sabia. Coridon cade ca trăznit.)
Îndrăznirea cea orbească
Cu moarte să se plătească.
Cine mâna-a ridicat/ La cel mai mare-mpărat ?
Mai bine țara să plângă
Decât coroana să mi se frângă.
CORUL: O, Iroade,...
(Cântă puternic, în timp ce se aud din culise vaete, țipete, jale mare.)

SCENA VII
Irod, Îngerul.
ÎNGERUL:
Dumnezeu a poruncit/ În foc să fii mistuit
Iroade rău și pizmaș/ Și la inimă vrăjmaș.
(Irod cade trăznit. Palatul se aprinde.)

CORTINA.
 341

Anul 1943-48

Const. C Popian TEATRU

OBICEIURI DE CRĂCIUN

1 ACT, 1943.109
Piesă originală.

PERSONAJELE

Octav, student bucureștean, îmbrăcat sport, 25 de ani.

Dinu, student de la țară, îmbrăcat frumos, țărănește, 24 de ani.
Nelu, fratele lui Dinu, în vârstă de 10 de ani. E îmbrăcat țărănește
Costea Rujan, tatăl lui Dinu și al lui Nelu, 59 de ani, învățător pensionar, îmbrăcat țărănește, bine, cu
cizme și căciulă mare.
Salomia, soția lui, 45 de ani, este frumos îmbrăcată ardelenește.
Poștașul.

109
CCPopian a jucat o piesă a sa cu acelaș nume în 1932, dar nu știm dacă este vorba de această versiune sau de o alta, pierdută. Sigur
este că multe expresii, precum și scenele finale au fost schimbate, potrivit împrejurărilor pedagogice și istorice.n.n.
 342

Colindătorii, copii și adolescenți.

Echipa Irozilor și Magii, *(Vicleimul), tineri între 12 și 18 ani. Între ei, un copil talentat de 7-8 ani.
Echipa Căpriței și a Sorcovei, tineri între 10 și 20 de ani.
Taraful de lăutari.
O Orchestră discretă acompaniază toate cântările solo. Corurile vor cânta fără acompaniament.Muzici
tradiționale.

Acțiunea se petrece în timpul războiului, în Ajunul Crăciunului 1941,

și-n noaptea Anului nou, 1942, într-un sat de munte din Oltenia.

ACTUL I

O cameră pricopsită și destul de încăpătoare, în casa învățătorului pensionar Costea Rujan.

Noapte liniștită de Ajun.

SCENA I
OCTAV-DINU
OCTAV (student bucureștean îmbrăcat sport): Vasăzică, colega, suntem la țară!
DINU (student de la țară, îmbrăcat frumos, țărănește): Da, la Găgeni110, sub munte, într-unul dintre
cele mai frumoase județe ale României
OCTAV: Tot țiganul își laudă ciocanul !
DINU: (rîzând): Dar eu, nicovala mea !
OCTAV: Merçi Mon cher, dacă n-aș fi obosit dupe un drum atât de lung și plicticos, m-aș simți mult
mai bine.E atâta liniște în casa asta !
DINU: Și miroase a rozmarin și levănțică.
OCTAV: Da, e cam tare acest miros și pentru un orășan neobișnuit nu e tocmai ușor de suportat.
DINU: Nădăjduiesc că o să te deprinzi și, în acest caz,vom fi foarte încântați de a te vedea mulțumit în
casa noastră.
OCTAV Știi ? Aseară, după ce m-am culcat, mi-am aruncat ochii pe măsuța ta de lângă pat.
DINU: (rîzând): Noptiera ?

110
Citește Costești-Bistrița, Jud. Vâlcea.
 343

OCTAV: Fără accesorii. Da, pe noptiera ta; și am găsit o carte: ”Colecție de cântece și Vicleim”.
DINU: Și te pomenești că ai mai și citit.
OCTAV: Da, uite, așa zdrobit cum eram, nu m-am lenevit de a o deschide și iată ce am citit, între
altele: ”Cântecele de stea și Vicleimul le avem numai noi, românii, în Orientul Europei, așa că noi
trebuie să luptăm prin toate mijloacele pentru păstrarea acestor obiceiuri atât de frumoase de la
strămoșii noștri”... (după o mică pauză): Cum, adică, numai noi românii ? Bulgarii, sârbii, rușii n-au
colinde?
DINU: Se vede treaba! Cartea pe care ai cetit-o este a unui ilustru colecționar de colinde și cântece de
stea, precum și diferite alte cântece care cuprind obiceiurile noastre cu ocazia Nașterii Domnului
Cristos.111
OCTAV: Sunt foarte bucuros că am descins într-un județ unde aceste frumoase obiceiuri sunt încă
practicate pe o scară întinsă.
DINU: Fără de ele n-ar exista Crăciun. Ce ar mai fi ca în astă seară să cinăm ca de obicei, să tăifăsuim
până la un ceas oarecare !?
OCTAV: Ori să încingem un pocker...
DINU: Nici în glumă să nu-i pomenești lui Moș Costea despre așa ceva.... Și, cum zic, să convorbim
despre una-alta și când va veni Ene pe la gene, să ne urăm cuvenitul ”somn ușor”, și...
OCTAV: Să ne aruncăm în brațele lui Morfeu..
DINU: Iar mâine să mâncăm ca de obicei mâncările obișnuite și, ca să se mistuie mâncarea, să dăm o
mică raită pe ulițele pustii ale Găgenilor. Și, iar masă și iar sindrofie cu ceva oaspeți mai mult sau mai
puțin agreabili și iar la culcare, ecțetera...
OCTAV: Asta ar fi Crăciun de țară...
DINU: Da, fiindcă la oraș mai te dai în vânt pe ”Victoria”, mai mergi la un cinema, ori te înfunzi într-
un local de petrecere.
OCTAV: Unde-ți cântă Julea și Moțoi aceleași melodii de toate nopțile...
DINU: Hei, dragă colega, dacă viața popoarelor s-ar fi scurs în decursul veacurilor așa monotonă, dacă
n-ar fi fost obiceiurile din jurul diferitelor sărbători și după anotimpuri, ar fi fost imposibil să se
păstreze ceia ce popoarele au mai sfânt: credința, limba, naționalitatea.
OCTAV: (sculându-se): Măi, Dinule, te aprinseși ca și când eu te-ași fi contrazis.
DINU: Nu te supăra, așa sunt eu când vin acasă. Uite, acuma îmi clocotește în vine un sânge răscolit de
frumusețile satului care mi-a răsfățat copilăria. Totul mă încântă, mă vrăjește, mă exaltează: vâjâitul

111
Se referă la +Părintele Gh. Dumitrescu-Bistrița- Mehedinți cu revista lui”Izvorașul”.n.n.
 344

apei la ciutura morii,vuietul crivățului prin crengile despuiate de frunză ale arinilor; până și cârâitul
coțofenelor zglobii și istețe mă opresc din drum și mă fac să lăcrămez de un ce, nepriceput de dulce...
OCTAV: Ce fericit ești ! (Pauză. Octav stă jos cu capul între mâini): Eu, dacă mă înapoiez în Capitală,
unde am văzut lumina zilei, ce sunt ? Cine-mi răscolește sângele ? Vuietul fără sfârșit al diverselor
vehicule ? Șirâmboiul fără liman, acel pohod na Sibir ce nu mai are în lume nici o speranță-n viitor,
nici patrie, nici nume ? Măștile de la ”Ceho-slovaca” cu ochi vineți și degete de mort ? Câteodată sunt
grăbit și, de vreau să traversez, odată mă trezesc cu o baghetă magică în piept și în față îmi apare
”stop”. Și stai, stai să se formeze grup și uită-te-n dreapta și uită-te-n stânga și, oricât aș fi de
bucureștean, sunt mai străin ca-n Cairo sau Beyrut. O lume cosmopolită și....
DINU: (mângâindu-l) De aceea am stăruit să vii. Eu am văzut că tu dorești după ceva necunoscut. Am
văzut că suferi și nădăjduiesc să-ți prilejuiesc plăceri pe care n-ai să le uiți așa ușor. Aici o să ai ocazia
să guști de la obârșie toate frumusețile de cântec și limbă pe care, la București, ți le vâră-n suflet, fără
nici un fel de pregătire, tarafurile de lăutari și cântărețele de la radio, imitatoare a ceia ce este
românesc.
OCTAV: Aștept iubite coleg și mă bucur. Sufletul meu și-a deschis larg porțile, ca să poată intra în
inima mea toată comoara de doine, colinde, balade... și precum Cristos a răsturnat în templu mesele
zarafilor, așa să se măture din mintea-mi puzderia de tam-tamuri și foxuri aduse de vânturi din junglele
africane și transplantate în fertilul ogor românesc. Aștept !

SCENA II
Aceiași, Nelu.
NELU : A venit tăicuțu, nene Dinule.
DINU: Bravo, ne pare bine
OCTAV: Domnul Costea ?
NELU: Da, tăticu; a fost la vin la Drăgășani și a sosit acușica.
OCTAV: (mângâindu-l): Bre, dar guraliv mai ești matale! Cum te chiamă ?
NELU: Costea Ionel, dar mămica Salomia, mi-a zis Nelu.
DINU: Oltenește.
OCTAV: (fredonând pe melodia cunoscută): Ionel, Ionelule/ Ce mai faci, băiatule ?
NELU: (uitându-se chiondărâș și depărtându-se): Păi, de-astea cânți tale ?
OCTAV: În glumă.
NELU: Mie mi-a spus mămica să nu cânt în noaptea asta, nici în glumă, cântece de lume.
 345

OCTAV: (mângâindu-l): Frumos te-a învățat, dar eu, Nelule dragă, sunt de la București
NELU: Și pe acolo nu se cântă așa ?
(cântă):Sus pe dealu cela mare/ Velerim și Veler Doamne...
OCTAV: Ba, am învățat eu la liceu, dar mi-a părut ceva așa... nu știu cum să-ți spui ție...
DINU: Ceva învățat dupe carte ! Colindul, ca și cântecul popular să-l auzi numai la țară, la țăranul de la
coarnele plugului. Un colind cântat de copii de la oraș, în fața unei vitrine plină cu toate bunătățile
pământului...
OCTAV: Da, este cel mai îngrozitor contrast între cuprinsul plin de simplitate al colindului și fațada
somptuoasă a unui mare magazin. Ce anostă este o doină rătăcită printre mătăsurile unui salon de dans
și ce caraghioase par orășencele în toilette de marchize, jucând o sârbă ori o chindie !
DINU: Mă bucur, iubite prieten că te entuziasmezi de viața de la țară, deși n-o cunoști. Dar să fii lângă
noi la prășit, vara; la șezători, iarna; și....
NELU: (începe să cânte):”Să auzi cântece de voioșie”.
OCTAV: (reluând): Nu sunt un entuziast, ci sunt un mare iubitor de tot ce este românesc și n-am altă
dorință decât să cunosc și eu această viață curată ca năframa de pe capul venerabilei tale mame.
DINU: Lucru foarte ușor; la noi te vei simți ca la tine acasă.
OCTAV: Minus tramvaiele și claxoanele
DINU: Se-nțelege.
SCENA III
Aceiași, Moș Costea
COSTEA: (de afară, informat că are un oaspe strein, vine cântând pe melodia basului):
Bună dimineața, la Moș, la Moș Ajun !
Ne dați ori nu ne dați ? etc...
DINU, OCTAV și NELU: Vă dăm, vă dăm...(Nelu se repede și dechide ușa)
COSTEA (intră. Este îmbrăcat țărănește, cu cizme și căciulă mare): Închide ușa, Nelule, că intră
țânțarii ” (Văzând pe Octav): Iacă, ce plăcere ! Un musafir !
OCTAV: Pe negândite!
COSTEA: Ba, pe scrise. Dinu nostru a avut grije și ne-a scris din vreme că-și aduce un bun prieten și
foarte sârguincios coleg de facultate, orășan de meserie.
OCTAV: (apucând mâna ce i se-ntinde) Da, orășean sadea: Octav Panțiru.
COSTEA: Mă bucur mult: Costea Rujan, învățător pensionar. De, noi suntem cum a dat Dumnezeu și
bănuiesc că dumneata grozav te-ai temut să nu ne dărâmi pragul cu capul.
 346

OCTAV: Poate făceam bine, că-l vedeam pe cel de jos.

COSTEA: Noi avem casă mică, dar inimă mare, masă-ngustă, dar plină cu de toate.
OCTAV: Dumnezeu să vă țină sănătoși!
COSTEA: Și Sfânta Naștere într-ajutor. Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bună-nvoire.
DINU: Amin ! (departe se deslușește un cântec de colind, care se apropie din ce în ce)
Nr.1.
”Trei păstori se întâlniră/Raza soarelui, floarea soarelui
Și așa se sfătuiră”, etc.
OCTAV: Vai, ce frumos ! (Toți tac. Glasurile se aud mereu, din ce în ce mai distins. Se aude și lătrat
de câini.)
Vreau să-i văd; să-i privesc în straiele lor de țară.
COSTEA: Poftește la fereastră, domnule Octave, afară e lumină ca ziua.
OCTAV: (uitându-se pe fereastra largă): O, da. Cu traistele lor până-n pământ, cu opincile lor
încărcate de zăpadă și cu ciomegele lor lungi ca niște sulițe romane. E grozav să-i vezi aievea așa cum
i-am văzut numai în pozele de prin cărți.
DINU: Dumnezeu a știut că sunt săraci și goi copiii satelor și a potrivit ca să fie moină în noaptea
asta....
OCTAV: Și la oraș sunt destui nevoiași, frate Dinule. Sunt toți copilașii muncitorilor, cu diferența că ei
n-au nici măcar bucuria asta... Pe ei îi gonesc de la ușa lor îmbuibații care în noaptea asta joacă norocul
peste ieslea de la Vitleem...
COSTEA: Își vor lua plata lor ! (Copiii năvălesc în curte, câinii tac din lătrat).
Colind nr. 2: Bună dimineața la Moș Ajun....
(Se aude glasul Salomiei, afară) Stați cu mama, că vă dau la toți.
COPIII: Și mie, și mie....
NELU: Mă duc să ajut măicuții la colindeți.
COSTEA: Îmbracă-te bine și te du și tu cu ei !
NELU: (bucuros): Săr-mâna. (Iese grăbit)
OCTAV: Numai să nu răcească. Mie nu-mi pare chiar cald.
COSTEA: Dragă domnule, în noaptea aceasta nu este rece decât inima lui Irod și a celor din sămânța
lui. Inimile creștinilor dogoresc de boarea pe care o revarsă ieslea cea luminată.
 347

OCTAV: Iertare! E pentru prima oară când, prin glasul îngerilor, simt căldura răsufletului animalelor
din ieslea cea sfântă.
DINU: Mai stai, nu e încă totul.
COSTEA: Dar mie nu-mi place cum stăm. (Merge la ușă și strigă): Salomie, Salomie !

SCENA IV
Cei de mai sus, Salomia
SALOMIA (intrând): La ordin !
COSTEA: La ordin? Machia, drept ce mă iei tu pe mine ? Majur ? Eu știu că tu ești majurul casei !
SALOMIA: Astă seară, eu sunt ordinanțu casei. Sunt numai în slujba colindătorilor.
COSTEA: Mai fii și-n a mâncătorilor.
DINU și OCTAV: De nu e cu supărare, noi am mâncat.
COSTEA: Da ? Sătulul nu crede celui flămând. Dar de băut ați băut ?
SALOMIA: În noaptea asta nu se bea.
COSTEA: Tu n-ai cuvânt ! Ești numai urdinanț ! (Toți rîd). Ce face ? Așteaptă românul o bucurie ca
asta cu gura uscată ? Salomie, ce fel de majur ești ?
DINU: Majur cu gâtlejul uscat.
OCTAV: Dar cu apa ce aveți dumneavoastră ?
COSTEA: E și păcat să nu bei vin. Salomie, bagă talerul în butoiul cel mic, să vedem cum este
tămâioara de la Mitrofani. De-o fi prins pojghiță, fă-i gaură cu frigarea și trage o oală, așa, de inimă
albastră, adică, să ne meargă drept la inimă. Să pomenească domnul Octav toată viața de vinul lui Moș
Costea. Scoate mai mult, să dai și la colindători câte-un păhărel !
SALOMIA: Fie, după voia dumitale. (Iese. Toți trei se așează la masă).
OCTAV: Bucurie fără margini copleșește sufletul meu. Colegul Dinu nu putea ieși decât dintr-un
asemenea tată.
COSTEA: (recită): Veacuri triste, întunecoase/Peste capu-mi au trecut
Cu mii de hoarde furioase/Eu adesea m-am bătut
Dar nici timpurile grele/Nici vandalul cel păgân
N-au curmat zilele mele/Căci am fost și sunt român
Și-oricât timp român voi fi/ Nu mă tem că voi pieri !
DINU și OCTAV (aplaudând):Să trăiești, bătrânule tânăr !
(Se aud glasuri de colindători);
 348

Colindul nr. 3: Ian sculați boieri, sculați, Florile dalbe !, etc.....

SALOMIA: (aducând vin și trei pahare): Poftiți, serviți-vă singuri ! Și beți și pentru mine ! Eu îmi fac
datoria către colindători.
(Ia de pe pat un coș mare plin cu colindețe, mere, nuci, etc... și iese afară. Se aud glasuri : ”dă-mi și
mie, dă-mi și mie”apoi se potolesc.)
COSTEA: (turnând vin în pahare, cântă imitând pe colindători):
Ia luați, copii, luați/Florile dalbe
Și pe gât îl răsturnați.
Că-i bun, parc-ar fi din bute
Și plătește mii și sute.
DINU: Să trăiești, tăicuțule (ciocnește).
OCTAV: Să trăiești, tinere pensionar (ciocnește)
COSTEA: Să trăiască tinerețea studioasă, să păstreze datinile noastre sfinte.
SALOMIA: (intră cu coșnița goală): A bătut vântul prin coșul meu. Erau mulți și sărmani și care mai
de care cu gurița mai înghețată.
DINU: Să-i fi băgat puțin în casă, măicuță
SALOMIA: Păi n-am vrut ? Dar nici nu m-au băgat în seamă. Mi-au spus că ei sunt voinici și-apoi
satul e mare și nu vor să-i apuce ziua.
COSTEA: Pui de români. Eu când eram ca ei n-am scos pe unii din minți și ne-am dus în cătunul de
peste râu ?
DINU: La Țuțuieni ?
COSTEA: Daa. Și-n Valea cu Șipotele nu era să ne mănânce lupii ? Ne-au scăpat niște călărași care
veneau în concediu. Au desfășurat ăia un toc de sabie de era zăpada numai flori de mac. N-oi uita toată
viața petrecania aia. Salomia știe.112
SALOMIA: Păcatele tele, parcă eu sunt de-o iarbă cu tine !
COSTEA: Știu că n-am păscut cu tine, dar vorba vine!
DINU: Măicuța e tânără.
SALOMIA: Ba, vezi c-oi fi cât el
COSTEA: Așa e. Eu sunt de când era Adam căprar la dorobanți. (Toți rîd)
DINU: (toarnă vin): Ia, să mai gustăm câte unul!
OCTAV: Așa-n glumă! Bea și doamna cu noi ?

112
Este un episod autobiografic întâmplat aievea prin 1890 în codrii Vlăsiei.
 349

SALOMIA: (luând paharul): De bună venirea dumitale, maică ! Are maica doi feciori, acuma, vorba
cântecului. Și cu Nelu, trei... și cu Dan patru...Of, of, of....Vai de mine și de mine ! Pe unde s-o lupta
prin stepele Rusiei !
COSTEA: (nelăsând-o să continue): Ori, cum e, Salomiio, cântecu ăla cu ”măicuța cu doi feciori ”?
SALOMIA: He, cum să fie ? Iacă așa e: (cântă): Trandafir cu două foi.... (se oprește și ciocnește cu
Octav): Să trăiască și mămița dumitale !
COSTEA: Și tăicuțu !
OCTAV: (ținând ochii în dușumea, tace) .
DINU: (face un semn că Octav n-are tată).
OCTAV: Tăicuțul meu ? He, hei ! (Cântă):
Tatăl meu fu la spital
Și-acum doarme la Predeal
Și durerea mă răpune
Moș Crăciune !
COSTEA: (Ștergându-și ochii cu mâneca, se scoală și strânge pe Octav la piept.) Mai mult mă bucur
că te-a îndreptat Dumnezeu la noi, de ziua aceasta. (Îl sărută). Eu sunt taica al dumitale de acum
înainte, până ce voi vedea lumina.
SALOMIA: Trebuia să aduceți și pe Doamna, mama dumitale, ca să se bucure și dânsa de liniștea de la
noi.
OCTAV: Să mă iertați, dar, de, n-am cutezat. Acuma sunt vremurile grele și mi-am închipuit că și eu
chiar sunt o povară.
DINU: (brusc). Te rog, Octave. Regret că nu ne-am gândit puțin mai serios. Doamna Panțiru are un
servici așa de migălos și noi.... Hii, parcă am fost năuci !
OCTAV: Doamna Panțiru va fi de o mie de ori fericită, aflând că fiul dumisale a petrecut așa frumos
vacanța Crăciunului !
COSTEA: (ca iluminat): Mă rog, e liberă? Poate veni ? Sărbători sunt multe.
DINU: Trenul nu-l plătește, dela gară o aducem cu sania noastră, Octave, pe pârtia asta:
”Zboară sania ușoară/Peste dealuri, peste văi
Și-n văzduh voios răsună/Clinchetul de zurgălăi.”
COSTEA: S-a făcut. Mâine îi dau o telegramă.
OCTAV: De ce ? Lăsați-o de Paște. E vară, și....
COSTEA: Mă rog, acum o împiedică ceva ?
 350

OCTAV: (cu gura moale): Nu, dar...

COSTEA: Nici un dar. S-a făcut
SALOMIA: Se-nțelege. I-auzi acolo, numai noi să petrecem, să ne bucurăm ?
OCTAV: Mama a mai fost pe la țară; dar numai vara, pe la băi. E suferindă de reumatism, din timpul
și din cauza războiului.
SALOMIA: S-o fi refugiat !
OCTAV: Exact. În iarna grozavă a lui 1917 la Dobrovăț, în bordee. Eu eram numai de un an și au
mințit-o unii că tăticu ar fi fost în Moldova.113
SALOMIA: Voia lui Dumnezeu, dragul mamei.
COSTEA: Hee.., războiul e bici groaznic/Care moartea îl iubește
Și ai lui sângerați dafini/Națiile îi primesc
E a cerului urgie/Este foc ce pârgolește....
DINU: Bate vântul de când e pământul și-o să bată vântul, cât o fi pământul
(Se aud din nou colindători). Nr. 4. ”Nouă azi ne-a răsărit
Domnul Iisus Cristos, etc...”
(Cei din casă ascultă cu evlavie. Salomia iese la colindători, apoi se întoarce).
OCTAV: Impresionant.
COSTEA: Salomie, știi tu, una ?
SALOMIA: Știu dacă mi-i spune
COSTEA: Mă taie, așa, o lecuță, la ramazan !
SALOMIA: Că nu ți-o fi mas șoareci în burtă...
COSTEA: Drum lung, vin bun, ger.
SALOMIA: Îți aduc acuma niște nuci și vreo doi boboneți, să faci praznic împărătesc.
(Iese.O mică pauză. La fereastră vine alt cor de colindători)
Nr.5: ”Am plecat să colindăm/ Sus, boieri nu mai dormiți/sculați și vă-mpodobiți.
OCTAV (căutând pe geam):Aoleu, ăștia sunt numai de-o șchioapă. Știi ce te-aș ruga, Moș Costeo!? Să-
i pui să mai cânte un colind așa frumos.
DINU: Ba pe ăștia să-i băgăm în casă, că nu sunt prea mulți.
COSTEA: (iese la ușă și strigă): Salomie, Salomie, ia, bagă haiducii ăștia o țâră-n casă.
SALOMIA: (de afară): Hai cu maica să vă încălziți olecuță. Hai, mă, tu, ăla cu căciula cât o zi de post !
COPIII (de afară) Hai, mă, hai în casă. (Intră scuturând opincile în zăpadă).

113
Episod autobiografic. Maria C. Popian a fost în refugiu cu 4 din cei 5 mici copii. N.n.
 351

Bună dimineața la Moș Ajun !

SCENA V
Cei de sus, un cârd de copii.
NELU: Dumneata, tăicuțule, ești Moș Ajun.
COSTEA: Aici erai, mă, panglicarule ? Ai umplut desaga ?
NELU: Cu ce am eu, cu ce mi-i mai pune dumneata, o umplem noi.
DINU: Intâi, să vă vedem ce puteți !
OCTAV: Ce v-a învățat domnul la școală ?
NUȚU: Ei, pe noi ne-a învățat Domnișoara !
OCTAV: Domnișoara? E bună Domnișoara ?
UN ALT COPIL: Hei, câteodată e și rea. Dar, mai mult e bună.
IORGU: Pe mine nu m-a bătut niciodată.
COSTEA: Ei, vorbă lungă, sărăcia omului. Ce-ați făcut voi până la ceasul ăsta ?
NELU cu CEILALȚI: Ce să facem ? Am colindat.
COSTEA: Ați fost cuminți pe unde ați umblat ?
NELU: Păi, ne-a spus Domnișoara, că dacă suntem cuminți ne aduce Moș Crăciun, câte și de toate.
COSTEA: Da, de unde știe Domnișoara că e Moș Crăciun ?
UN ALT COPIL: Domnișoarei i-a spus Dumnezeu.
COSTEA: Așa e, dragii moșului. Moș Crăciun e deodată cu Domnul Cristos. Voi, ce poezie știți să
spuneți lui Moș Crăciun?
NELU: Îi cântăm.
COSTEA: S-auzim !
COPIII cântă colindul nr. 6.
”Moș Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeți, ”etc...
SALOMIA: Frumos, dar altceva ce-i mai cântați ? Pe care-l cântam și eu când eram ca voi.
OCTAV: Ce cântă orfanii lui Moș Crăciun ?
COPIII cântă nr. 7, (acompaniați de o vioară nevăzută, acompaniată de orchestră, tot nevăzută):
Doamne, fii cu mine bun (vioară)
Astăzi vine Moș Crăciun
Alți copii au jucărele/ Eu mă uit cu jind la ele
Că eu n-am și n-am cui spune/ Moș Crăciune !
 352

Tu le faci la toți plăcere/ Dar eu n-am mila cui cere

Tata-i mort sus la Predeal/Și măicuța la spital
Și durerea mă răpune
Moș Crăciune.
Dac-ai vrea să-mi dai și mie/Moș Crăciune-o bucurie
Să-mi trimiți un cal de lemn/Și-un pistol să trag la semn
Și-o trompetă să răsune
Moș Crăciune.
Să-mi mai dai un coif și-o pușcă/ Uniformă cu vipușcă
Să mă-mbrac ca la paradă/ Ca tăticul să mă vadă
Și din cer să mă răzbune
Moș Crăciune.
OCTAV: (impresionat): Foarte bine. Dar acum... ceva mai vesel:
COPIII: Bine.
Cântă nr. 8.
Colindețea nu-i mai multă ?
Să trăiască cine-ascultă
Sus la cer o înnălțăm
La creștini jos o-nchinăm.
OCTAV: (îl sărută pe Nelu, scoate o monedă și-i dă): Bravo, puiule. Împarți cu tovarășii de colind.
NELU: (obraznic):Ce, trebuie să-mi spui dumneata ? Noi, banii ăștia îi ducem la școală și ne cumpără
domnu director ce ne trebe pentru învățătură și opinci la copiii cei mai săraci.
SALOMIA: Hai, acuma treceți dincolo să vă dau câte o cănuță de vin fiert.
COPIII (ies cântând):Colinduță nu-i prea multă, etc....
SCENA VI
Aceiași fără copii, ieșind și ei din scenă.
OCTAV Adorabili copii. Ce frumos au cântat! Sărmanii copiii orașelor !
DINU: Mediu, dragă colega. Copiii sunt de aceiași plămădeală...
(Ies. Scena rămâne goală. De afară se aude colindul nr.8)
CORTINA

TABLOUL II
 353

Acelaș decor. Este a doua zi de Crăciun.

SCENA I
Costea, singur.
COSTEA: Uite cum se scurge vremea! Iacă-tă-ne a doua zi de Crăciun. Biserică, împăcare cu prietenii
și dujmanii în fața sfântului altar, pune-te masă, scoală-te masă, vizite, sindrofii... (cască).
Când credeam că am să dorm mai mult, tocmai atunci n-am închis ochii nici cât cere regula bunei
cuviințe. Dupe masă, stelari; seara, prieteni și ospețe interminabile urmate de danț pentru țigani și
gramofon. Ba, unii auziseră că mă chiamă Crăciun. (Se închină): Doamne, mare e grădina Ta! (cască).
Afară se aude haraiman mare, clopoței, lătrat de câini; Costea se duce la geam apoi la ușa din stânga
și strigă): Domnule Octav! Dinule, acum e acum ! Ian veniți încoace.
DINU: (de afară): Ce poate fi ?
COSTEA: (din ușe): Vine Vicleiul !
SCENA II
Costea, toți ai casei, care intră și se așează, fiecare pe unde găsește loc pe scaune si canapea.
OCTAV: (după ce au sosit toți): Cum Vicleiu, domnule Rujan ? Eu știam Vicleimul.
COSTEA: Țăranii zic Vicleiul, mai pe scurt.
OCTAV: Nostimi mai sunt și țăranii. Sunt așa de inventivi că te uimesc câteodată.
(Salomia afară sudue câinii, care încep să latre mai tare): Haideți, haideți, regi și împărați, tot de pe
coclauri adunați!
SCENA III
(Toți ai casei. Intră echipa Vicleimului. Toți membrii echipei sunt costumați simplu, așa cum se
obișnuiește la țară; coroane de carton, săbii de lemn, cearșafuri, macaturi, măsci, etc...Magii stau
deodată, la o parte).
COSTEA (așezându-i în loc de onoare și dând un fel de jeț lui Irod): Haide să te vedem, Iroade
Impărate, cum ți-ai muștruluit ciracii.
(Toți ai casei ocupă locuri jur împrejur, menajând vederea publicului. Echipa își intră în roluri):
IROD: Mă, moșule !114
MOȘUL: (surd): Hudu, naiba !
IROD: Unde ți-e naiba ?
MOȘUL: Ziceam că tu ești naiba !

114
Partea hazlie cu Moșul și Irod, luată după revista ”Izvorașul” scoasă de Pr. Gh.Dumitrescu, elevul meu. N. A.
 354

IROD: Da- ce făceai la ușe, moșule ?

MOȘUL: Mă încălțam la un picior, cocoșule, că am dat pe ocol și mi-a rămas opinca în nămol !
IROD: Și acum ce te faci?
MOȘUL: Fac un ciorap de câlți, când l-oi trage-n picior, să facă scârț !
IROD: Și pe urmă, ce mai faci?
MOȘUL: Pe urmă fac o plăcuță de zgură să ți-o arunc cu praștia –n gură.
IROD: Vezi că acuma te răstignesc cu mâinile pe pereți.
MOȘUL: Păi, ce crezi că eu am bâta de scaieți ?
IROD: Te-ai întrecut cu gluma, moșule!
MOȘUL: Așa sunt eu șod, cocoșule! Dar tu, nu te înfierbânta, că pe cine vrei să tai este mai mare peste
rai și de tine o să fie chin și vai.
IROD: (trăgând sabia): Lasă gura !
MOȘUL: (ridicând bâta): Ura !
IROD: (furios): Îți rad barba, moșule !
MOȘUL: De mi-o razi tu, astăseară, nu mai mănânci cireșe la vară.
IROD: Dar cum te cheamă, măi moșule ?
MOȘUL: Pe mine mă chiamă Crăciun și nu sunt ca tine nebun și nu mă-nchin decât la cer, că m-am
născut în frig și ger.
IROD: Păi, de ce te-ai născut în ger? Și cum n-ai crăpat, că nu ești de fier ?
MOȘUL: Hei, era bolnavă mătușa
Și câinii mâncaseră ușa
Rămăseseră numai țâțânele
Să te agăți tu, nebun cu mâinile...
IROD: Dar... tu ești așa bătrân/ De vorbești atâta de hapsân?
MOȘUL: Am ani câte fire într-un car cu fân
Și am să trăiesc să hălăduiesc
Neam de neamul tău să năcăjesc.
IROD: Ai fost însurat, moșule ?
MOȘUL: Însurat n-a fost nici Taica
Și pe mine m-a făcut doar maica
Așa cum au scris proorocii
Și teamă mi-e că o să mă mânce porcii.
 355

IROD: Fugi de-aci, că ești nebun !

MOȘUL: Mai bine dă-mi o lulea de tutun
Vreau să fumez și să mă uit la cer
Că pe unde eu trec, zeii pier.
IROD: (bătând cu sabia în dușumea): Ostaș !
OSTAȘUL: Poruncă, Prea Înalte Împărate !
IROD: Ce spune moșul e de rău ori de bine ?
Ce pot să aflu de la tine ?
OSTAȘUL: Ce spune moșul sunt minciuni.
Dar prin streji și prin carauli
S-au prins trei oameni străini.
IROD: De unde vin și unde călătoresc ?
OSTAȘUL: Călări pe cai; sunt și filosofi și crai
Vin din părțile răsăritului
Și trec spre Țara Nazaretului
Să se închine unuia, Cristos
Căruia îi zic și Mesia luminos.

CORUL (cântă): Marșul Regilor, (melodia de Georges Bizet) Nr.9.

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înșirat.
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbați viteji și treizeci copii de casă,
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, și-n straie scumpe îmbrăcați erau.
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriți ca niște îngeri
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri adumbriți.

O mândră stea pe regi îi conducea

Pe drumuri lungi, naintea unui staul.
O mândră stea pe regi îi conducea
 356

La ieslea-n care Dumnezeu dormea.

La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ
Se duc smeriți trei regi să se închine
Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, pășesc, și laude smerite-i cânt.
Din sacul lor, aur lucitor, ei scot și-i dau și aur și tămâie
Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viață dătător.

IROD: (crunt): Să mi-i aduci pe câte trei

Să stau de vorbă cu ei
CORUL: (cântă,nr.10): O puternice Iroade de D. G. Kiriac).
O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate
C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu
C-ai ucis nenumărați / Prunci sărmani nevinovați
Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat
Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău
Pe Iisus Cristos mărit / Mesia Cel mult dorit.
(Reiau): O, Iroade, Împărate
Te-ai umplut de răutate...
CRAII : (vin maiestoși și fac temenea lui Irod)
IROD: Cine sunteți, de unde veniți
Și încotro vă călătoriți ?
GASPAR: După lung chin de lungă cale
Ne înfățișem Înălțimii Tale
Să-ți spunem că zeii s-au prăbușit
Căci s-a născut Cel proorocit.
IROD: Sunteți năluci pământești
Doar chipuri aveți, crăiești
Și-ndrăzniți să-mi spuneți mie
O atare nerozie !?
GASPAR: Privind a noastre veșminte
Ai putea să iei aminte
C-avem cu noi oaste-mpărătească
 357

Ce pe a ta poate s-o zdrobească.

Dar noi nu ne purtăm ca atare
Fiindcă ni-i credința prea mare.
IROD: Păi noi, după câte știm
Nu-i alt împărat în Ierusalim
GASPAR: Din răsărit am plecat/După o stea ce s-a arătat
Astronomului Balthazar/Cel dăruit de zei cu har
De acasă când am plecat/A fost cer tot înseninat.
Doar aici când am ajuns/Steluța-n nori s-a ascuns
IROD: (după o gândire):
V-aș mulțumi ca la frați/Dac-ați vrea să-mi arătați
Care de unde veniți/Pe nume, cum vă numiți ?
MELHIOR: Craiul Melhior sunt eu/ Și-acum cred în Dumnezeu
Fiindcă din cărți am aflat/ Despre noul Împărat
Și-am plecat cu alai regesc/ Să-l caut și să-l găsesc
Să mă-nchin și să-i slujesc.
IROD: Vă voi da eu împărat
Dar cu capul retezat
Vă luați după povești. (Lui Balthazar):
Dar tu, ce crai mare mi-ești ?
BALTHAZAR: Eu sunt craiul Balthazar/ Și aur îi aduc dar.
Dinspre Persia am pornit/ Spre Mesia Cel slăvit
Și trebuie să-l găsesc/Să mă-nchin și să-i slujesc.
IROD: (către Gaspar): Spune, tu, cu chip mai rău
Ce crezi de scaunul meu ?
GASPAR: O, Iroade împărate/ Nu cu gând de răutate
Am venit a cerceta/ Despre-mpărăția ta
Și de mă iei cu asprime/ N-o scoți la cale cu mine.
Noi ne-am luat după Ieremia /Cum a dat el proorocia
În Scripturi noi am citit/ De Mesia cel vestit.
BALTHAZAR: Din știința lui Valaam
Strănepotul lui Abraam
 358

IROD: Și ce spune că va fi ?
BALTHAZAR: Ce-a spus, se va împlini/ Din David se va ivi
Iar tu și cu Goliad/Veți petrece bine-n iad.
După ce pe-acest pământ/ Vei suferi greu și crunt
Neamurile-ți vei tăia/ Hainele ți-i sfâșia.
Plin de bube-i rătăcii/ Nebun, viața ți-i sfârși
IROD: (nebun, aproape): Rău, tâlhar nenorocit
Pentru asta mi-ai venit ?
Nu știți voi cine sunt eu ? (grav)
Alesul lui Dumnezeu !
Eu sunt Irod împărat/ Și paloșul meu turbat
În Vitleem va intra/ Pământul va tremura.
MELHIOR:
Iehova nu te-o răbda/ Foc din ceruri va cădea
Palatul ți-l va ardea Iar tu te vei mistui
Praf și pulbere vei fi.
IROD: Soldat !
SOLDATUL: Poruncă, Prea Înalte Impărat!
IROD: Ia pe acești trei magi/Și în temniță să-i bagi
Și la canoane să-i ții/Până s-or stinge de vii.
(Se plimbă furios, apoi blând):
Fraților, dați-mi iertare/Așa-s eu în turburare
Dar în cugete curate/Acuma vă dau dreptate.
Deci, porniți și îl aflați/ Găsindu-l, mă înștiințați
Să merg să mă-nchin și eu/Ca unuia Dumnezeu.
CRAII : (fac o temenea și pornesc maestos. Corul cântă, nr. 11, Plecarea magilor):
Dacă magii au plecat/ De la craiul fermecat
Steaua iar a răsărit/ Drumul li l-au urmărit
Pân-a fost oprită sus/Unde s-a născut Iisus
Craii dorm visând și-așteaptă/Răsplătirea lor cea dreaptă.
IROD: Ostaș !
OSTAȘUL: Poruncă, Prea Înalte Impărate!
 359

IROD: Acum, să pleci după cercetat

Să-mi aduci un prunc nevinovat
De la șapte ani în jos
Să-l întreb despre Cristos.
OSTAȘUL: Porunca e poruncă ! (Iese repede).
IROD: (Se plimbă agitat.)
CORUL: cântă jalnic, nr. 12 ca 10: O, Iroade, tiran mare, etc.
SOLDATUL: (prezintă copilul lui Irod):
Mă închin la înaltul Impărat
Cu slujba ce mi s-a-ncredințat
IROD: (pruncului): O, tu, prunc nevinovat
A cărui gură cu minciuni n-a umblat
De-mi vei ascunde ceva
Din sângele tău vei gusta.
Știi tu să-mi spui cu folos/ De Mesia Iisus Cristos?
PRUNCUL: Înalte Împărate
Din cele până acum întâmplate
Știu lucruri multe și plăcute
Să fie drag oricui să le asculte.
IROD: Din cine se va naște ?
PRUNCUL: (ca inspirat): Din Maria Fecioara
IROD: Cât va trăi pe pământ ?
PRUNCUL: Treizeci și trei de ani.
La 30 de ani, la Iordan/ Se va boteza de la Ioan
Și va șterge păcatul lui Adam.
IROD: Avea-va voitori de bine ?
PRUNCUL: Da, pe cei 4 Evangheliști
IROD: Dar voitori de rău ?
PRUNCUL: Pe toți din neamul tău,
Apoi pe cărturari și farisei/ Pe judecători și saducei
Care pe Cezarul vor minți/ Pe Cruce naltă-l vor răstigni.
Dar Iosif și Nicodim, frumos/Trupul dumnezeiesc vor da jos
 360

În mormânt nou l-or îngropa/Și la trei zile El va învia

În veci la dreapta Tatălui va sta/ Iar marea, Împărăția Sa
În veci, sfârșit nu va avea.
IROD:Ba da, ba da; că n-o fi cum zici tu
COPILUL: Ba nu, ba nu, ba nu.
IROD: Cum ? Îndrăznești să mă înfrunți și tu ?
(Îi taie capul cu sabia și se plimbă turburat)
CORUL: nr 12. O Iroade, împărate, etc...
IROD: O, zei ai zeilor, ai cărturarilor
Ai saduceilor și-ai fariseilor
În veci v-am cinstit/ Și v-am omenit
Astăzi plâng și gem/Și greu vă blestem
C-a căzut o stea/Și-i chiar steaua mea !
ÎNGERUL: (cu sabia de foc):
O, Iroade, Dumnezeu/A trimis pe Fiul Său
Iar pe tine-a poruncit/ În foc să fii mistuit
IROD: (cade fulgerat de apoplexie).
(Sceneta Vicleimului ia sfârșit. Toți ai casei aplaudă și strigă): Bravo, să trăiți copii !
COSTEA: Să trăiți copii ! Halal să-ți fie, Iroade, că frumos ți-ai muștruluit ortacii. Da curios ai mai
fost, mă moșule, cocoloșule! (Toți le dau bani, vin, covrigi, prăjituri, etc...)
OCTAV: (entuziasmat, recită): De acum când voi mai auzi colindători
La casele în care se aprind lumini pentru Iisus
Voi ști că Moș Crăciun nu mai e sus
Ci stă cu noi, aci, de seara până-n zori.
CORUL: Arleziana, ultima parte, nr.9. Copiii cu vicleimul se strecoară ușor afară.

CORTINA

TABLOUL III
Ajun de Anul Nou.
Acelaș decor. Pendula bate ora 12.
 361

SCENA I
Octav singur.
OCTAV: Va să zică, an vechi te-ai dus și cu zece perechi de ochi așteptăm pe noul născut care ascunde
bucuria și durerea unei lumi întregi. Ce aș putea spune eu mai bine în astă seară decât să deschid cartea
marelui Grigore Alexandrescu care astfel se exprimă:
(Se plimbă și recitează rar și frumos):
”Să stăpânim durerea care pe om supune
Să așteptăm în pace al soartei ajutor
Căci cine știe oare și cine îmi va spune
Ce o s-aducă ziua și anul viitor ?
Pe tine, eu, an tânăr, te-aștept cu mulțumire
Pe tine te dorește tot neamul omenesc
Și eu sunt mică parte din trista omenire
Și eu, a ta sosire, cu lumea o slăvesc.
(Afară se aude haraiman mare: troznete de bici, buhai, lătrat de câini, clopoței):
CORUL (nr.13): Hăis, hăis, hăis, etc....
UN FLĂCĂU: (de afară): Aho, aho, copii și frați
Stați puțin și nu mânați
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântu-mi-ascultați
Mânați, măi, hăi, hăi, (pocnete, clopot).
(Între timp intră cei ai casei: Costea, Dinu, Nelu, Salomia. Ea deschide larg ușa din fund prin care se
vede echipa plugușorului):
COSTEA: Hai, băieți, intrați, să vă vedem !
FLĂCĂUL: (intrând, și după el și ceilalți):
S-a sculat mai an/ Bădica Traian
Și-a încălecat/Pe-un cal învățat
Cu numele de graur/Cu șaua de aur
Cu frâu de mătasă/Cât vița de groasă.
Și în scări s-a ridicat/Și pe câmpuri s-a uitat
Ca s-aleagă loc curat/ De arat și semănat
Și s-a apucat într-o joi/C-un plug cu 12 boi
 362

Boi bourei/În coadă codălbei

În frunte țintăței
Mânați, măi, hăi, hăi, etc (clopote)
CORUL: Hăis, hăis, hăis
FLĂCĂUL: Ziua toată a lucrat/Brazda neagră-a răsturnat
Și în brazd-a semănat/Grâu mărunt și grâu de vară
Dee Domnul să răsară.
Mânați, măi, hăi, hăi, etc (clopote)
CORUL: Hăis, hăis, hăis
FLĂCĂUL: Și când lucrul s-a sfârșit/ Iată, Mări, s-a stârnit
Un vânt mare pe pământ/Și ploi multe după vânt
Pământul de-a răcorit/Și sămânța de-a-ncolțit.
Mânați, măi, hăi, hăi, etc (clopote)
CORUL: Hăis, hăis, hăis
FLĂCĂUL: La lună, la săptămână/ Își umplea cu apă mâna
Și se duse ca să vadă/De i-a dat Dumnezeu roadă
Și de-i grâul răsărit/Și de-i câmpul înverzit
Și de-i spicul aurit.
Era-n spic ca vrabia/Era-n pai ca trestia
Și-asta e istoria!
Mânați, măi, hăi, hăi, etc (clopote)
CORUL: Hăis, hăis, hăis
FLĂCĂUL: De urat am mai ura
Dar mi-i că vom însera
Pe la curtea dumneavoastră
Departe de casa noastră.
Deci, vă lăsăm sănătoși
Să fiți la chimir bănoși
Și la anu să venim
Sănătoși să vă găsim.
Urați flăcăi, strigați, măi, hăi, hăi...
CORUL: Hăis, hăis, hăis
 363

SCENA II
CIOBANUL, CAPRA
Nr.14.
Voioasă-am venit și eu/ Să vă spun de Dumnezeu
Cum în iesle s-a născut/Și cum eu l-am încălzit
Refren:
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Că numai zahăr ți-oi da
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Cântă și nu mai juca
La glasul îngerilor/ Și al serafimilor
Zeii s-au cutremurat /Păstorii s-au deșteptat
Ța, ța, ța, căpriță, ța....
Și-au pornit în jos și-n sus/Să spună despre Iisus
Și-au pornit în sus și-n jos/Să spună despre Cristos.
(Mai joacă până ce capătă bacșiș).
OCTAV: Mulțumescu-ți Ție, Doamne că mi-ai dat acest prilej să văd, una câte una, toate frumusețile
pe care poporul român le-a moștenit și păstrat cu ocazia acestor Sfinte Sărbători. Acum chiar că regret
că m-am opus atâta să nu vie și maică-mea. Câtă simplitate, dar câtă filosofie în cuprinsul acestor
cântece păstrate fără nici un fel de document.
DINU: (luând un pahar): Trăiască Măria Sa, Poporul !
(Afară se aud lăutari).
COSTEA: Heei, acum e ce e, domnule Octav !
OCTAV Ce mai poate fi ?
COSTEA: (la ușă): Ian intrați înăuntru balaoacheșilor, să vă vedem ce vă poate capul!

SCENA III
Lăutarii
LĂUTARUL:(care poartă pe o tavă o căpățână de porc ornată cu brad): Dhe, mâncați-aș cartaboșii;
hom zice și nhoi cum ne-om pricepe.
COSTEA: Zii pe strună, dar mai ales din gură. (nr.15)
LĂUTARUL: Silca-i leo, Vasilca-i leo
 364

Ce-ai mâncat și ce-ai băut

De ești grasă și frumoasă?
Sus la munte ham urcat
Jir și ghindă ham mâncat
Jos în vale-am coborât
Apă rece ham băut.
Și rumânii m-au văzut
A șorici le-a mirosît.
Cu topoare m-au pochiat
Cu cuțit m-au înjunghiat
Cum a zis Sfântul Hignat
Ca să nu fie Crăciun
Să nu taie un porc bun
Pe la case de creștin
Să mănânci cârnați cu vin
Și la casa dumneavoastră
Să fie purcel pe masă
Și slănină bună, grasă.
Rumânii mâncă slănina
Și țiganii căpățâna.
Noroc și la mulți ani !
SALOMIA: servește lăutarii cu vin.
TOȚI spun : La mulți ani de noul an ! Să fim sănătoși !
SALOMIA: Și ai noștri să se-ntoarcă acasă sănătoși, că nu mai putem de dorul lor !

SCENA IV
Aceiași, Poștașul
POȘTAȘUL: (bătând la ușe și apărând în pragul ușii): La mulți ani, dragi prieteni. Săru-mâna,
doamnă Salomia.
SALOMIA: Să trăiești, tinere. Dar, cum, lucrezi și-n noaptea de Anul Nou ?
POȘTAȘUL: Aveți o telegramă, doamnă, și mi se pare, urgentă. Cred că este de pe front. Nu puteam s-
o las pe mâine.
 365

COSTEA: (nerăbdător): Dă-mi-o, dă-mi-o. O fi felicitare de la Dan al nostru.

POȘTAȘUL: (nu zice nimic, îi dă mapa să semneze și-i dă telegrama).
COSTEA: (deschide plicul sigilat și ștampilat de cenzură și citește cu glas tare. Toți ascultă încordați.
În timp ce citește, Costea își schimbă vocea până la a da un urlet):
”Fiul Dv. Dan, căzut la datorie în războiul sfânt contra bolșevismului. A fost înmormântat cu onoruri
militare în cimitirul eroilor din Tighina. Semnat comandant...”
COSTEA, SALOMIA (împreună): Aaaaaaaaah!
COSTEA (cade pe scaun cu fața în mâini.)
SALOMIA (rămâne înmărmurită, ca paralizată, cu fața la public și ochii în afară de orbite. Ceilalți
sar să-i mângâie cum pot. POȘTAȘUL plânge. LĂUTARII îngenunche. Afară se aud clopote și
strigăte de veselie cu versurile plugușorului).

CORTINA cade încet

Semnat: CCPopian, 1943.

FINALUL NR.2.
(După ce piesa a fost revăzută de Autor însuși, în 1945, decembrie 16, Bistrița).N.A.

După ce lăutarii termină de urat:

COSTEA: Dragii mei, bucuros c-am mai apucat și anul acesta nou, cu sănătate și voie bună; că Țara a
trecut iarăși pe făgașul liniștei; mă gândesc că n-ar fi rău să închinăm ultimul pahar pentru 115 guvernul
care se străduiește să strecoare nava Țării noastre printre stâncile și vultorile în care au aruncat-o
războiul. Greutate mare a fost pusă pe umărul lui și numai luptând el, guvernul, putem noi să ne
desfătăm în liniște și să gustăm din frumusețile trecutului.
Să trăiască îndreptătorul guvern cu Regele lui și al nostru !
TOȚI: Ura, ura !

CORTINA

115
De aici urmează finalul nr. 3. prescurtat, scris cu creionul de autor, peste textul dinainte, scris cu cerneală, la distanță
de cel puțin 5 ani de restul piesei, după alungarea Regelui: ”ultimul pahar pentru neamul românesc păstrător al acestor
frumoase obiceiuri”.
 366

MUNCA

Revistă într-un act în cinstea lui 1 Mai.

Autor CCPopian, 1945.

PERSOANELE116
Crainicul: Dl. Prof. C. Popian
Sufleorul: A. Privalu
Munca: M. Constantinescu
Fierarul I: Ciortan
Fierarul II: Nițulescu
Fierarul III:Grămadă
Țăranca: V. Crăcană.
Sapinarii: I
II

116
Cu distribuția primelor spectacole în sala de teatru a Mânăstirii Bistrița și la Horez. S-au dat câteva spectacole doar,
(fără ultima scenă adăugată de noi), până să devină periculoasă și ascunsă între manuscrisele Popian, care în anii -80
ajunseseră să fie ascunse într-o crăpătură a zidului din casa dr. Dinu Popian din R.V. Ultima scenă, adăugată de noi,
descrie modul în care s-a încheiat reprezentarea acestei reviste.n.n. Intervențiile lui Titică Tucu sunt autentice, deși spuse
într-o altă ocazie.
 367

III
Secerătoarele: I
II
III
Fetele cu bradul: I
II
III
Cosașii I :Peștereanu Ștefan
II: Iacob Ion
Florăreasa : Huidu Elena.
Cizmarul: Boțocan Ion.
Chivuțele. I:
II
III
Ciobanul: Boțocan Ion.
Nae, factor
Lucrătorii (trei).
Fabrica
Chelnerița
Lică
Sică
Bebe Nicolescu
Maica Olga Gologan
Dida Popian, fiica Maestrului.
Boțocan
Nae Constantinescu
Ion Lăcraru
Ion Iacob
An.Privalu, ieșiți din rol.
Orchestra și Corul, în afara scenii.
 368

Acțiunea se petrece pe scena teatrului Mânăstirii Bistrița- Vâlcea, unde se făcea repetiția generală,
în vederea spectacolului succesiv, jucată de colectivul de actori ai Fabricii de cherestea IFET Bistrița-
Băbeni. Suntem în septembrie 1945, într-o epocă ambiguă, în care cei mulți încă nu știu cum vor
evolua lucrurile în țară și în lume. Piesa reflectă această nesiguranță și stare intermediară între
libertate și propagandă cu teroare.

CRAINICUL:
E primăvară. Haidem la câmp! Să ne închipuim că avem cu toții câte 12 ani și că alergăm după
fluturi.Uite, s-a așezat unul pe o floare de sunătoare, galbenă la lămâia. El are toate culorile pământului
pe aripile lui de mătase. Stă la pândă. Încet! Așa; să-l prindem ! Hii, a zburat ! Este acum departe, se
nalță la cer ca să ne spună lui Dumnezeu că nu-l lăsăm în pace.
Dumnezeu stă pe catedră și are în față un catalog în care ne pune notă rea la purtare.(Muzică de
orchestră: Enescu, Rapsodia I, început).
Haidem la câmp. Suntem de 15 ani și iubim o fată cu șorț de școală. E mică și zglobie și se
topește după noi. Îi culegem un buchet mare de flori de câmp să i le prezentăm de ziua ei. Cu această
ocazie îngăimăm câteva cuvinte neînțelese. Haa, ne-am îmbujorat toți: și eu și tu și ea…..(Muzică de
orchestră: Enescu, Rapsodia II, început).

E primăvară. Suntem de 18 ani. Ne plimbăm printre flori și privim bolta cerului, senin ca
sufletul nostru. Spunem tainic o poezie tristă fetiței cu bucle înalte și mai romantică decât Julieta și așa
cum și eu și tu suntem. O presimțire ciudată ne spune că nu ne putem uni pe veci. Societatea ne-ar
dezmoșteni. Vaai, și nici doi porumbei albi nu se giugiulesc așa cum noi ne giugiulim, ochi în ochi și
gură-n gură. O, de-ar rămâne câmpul un covor permanent înflorit și cerul tot senin și sufletul tot alb și
nevinovat ! (Pauză. Vioară: Balada lui Ciprian, începutul)117.
E primăvară. Suntem de 21 de ani și sufletul ne tresaltă generos. Vreau să fie toată lumea bună
și fericită. Dezmierdăm idealul mântuirii poporului asuprit și suntem gata să murim pe un vârf de
baricadă. În marș înfiorător, tovarăși, înainte ! Trăiască libertatea ! Trăiască omenia !
TITICĂ TUCU: (din sală unde participa la această repetiție generală): Hodoronc tronc, Ticule dragă,
hodoronc tronc !
CRAINICUL (se face că nu-l aude):

117
Astăzi,2019, poate fi înlocuită cu șlagărul Amour secret de mare succes
 369

E primăvară. Sărbătorim munca, eterna viață. De mii de ani poeții au cântat-o, cântăreții i-au
ridicat osanale!
TITICĂ TUCU : Aș, nene Costică, ce tot îngâni ?
CRAINICUL (se face că nu-l aude):
In aer miroase a zalhana și a pelin. Bacus înconjurat de bacante și satiri merge pe carul alegoric
călare pe butoiul cu speranțe și voie bună… Să punem o cocardă roșie în piept, căci roșu este sângele
ce clocotește fierbinte și-n mușchii noștri de muncitor. Și să cântăm imnul izbăvitor.
TITICĂ TUCU : Nene, da-ți rîzi de ei ? E periculos ce spui. Ce crezi că mai merge cu aluzii clare ?
CRAINICUL (se face că nu-l aude):
Frumoasă este viața. Mâna ce ți se întinde este a unui frate; iar zâmbetul de pe buza lui nu este
acela al Iudei.
E primăvară ! Azi, băieți și fete, bărbați și femei, cu toții sunt buni. Veniți la câmp ! Toți cei de
25 de ani, de 35, de 45, de 55, de 65, ba chiar de 75 de ani, să ne aducem aminte de sărbătoarea muncii,
cu duioșia cu care ne urmărește fata cu șorț și cu buclă înaltă și ispititoare ca o satană. Să ne închinăm
grumazul ca-n fața altarului și să ascultăm rugăciunea, către codrul păstrător de dragoste și datini
străbune:
CORUL (din umbră):
Alei, codrule, fârtate
Totdeauna mi-ai fost frate
Și de bine m-ai vrăjit
Și de dor m-ai lecuit.
Dacă vrei să-mi faci un bine/Chiamă-mi puica lângă mine
Ca să-i cânte florile/ Florile, surorile
Și mândruța să le-asculte/ Nopți întregi și zile multe
Pân-o prinde să-nțeleagă/ Cât mi-a fost mie de dragă !
CRAINICUL: (prezentând Sufleorul): Eu nu zic că nu s-au învățat rolurile, dar proverbul vechi așa
spune că gardul cu proptele nu cade la vremuri grele. Un trac, adică o înghețare a spiritului din pricina
fricii, o uitare de o clipă, o emoție din cauza privirilor dumneavoastră scânteietoase îmi pune pe
plăpânda mea actriță sau pe nedresatul meu actor în pericol de moarte: eu tac, tu taci, el tace;Tu, sală,
în freamăt; apoi, o zvoană; apoi un zâmbet de indignare… și piesa noastră e compromisă.
SUFLEORUL (apărând): Ce spui, domnule crainic ? Dar eu, unde sunt ? De ce mi-a dat statul cutie să
nu mă vadă nimeni?
 370

UNUL DIN SALĂ: Destul că te auzim.

SUFLEORUL: (obraznic): Treaba dumitale. Bagă-ți vată-n urechi ! Datoria mea e să suflu, să salvez.
Când băieții mei știu rolul, eu mănânc semințe de dovleac sau floarea soarelui în fundul cutiei, dar
ochii-mi sunt pe text. În tot timpul, eu sunt ochi și urechi.
(Cântă pe melodia ”dumbai”).
Aoleo, ce chin , ce jale
Pe spinare și pe șale
O iei razna pe maidan
De superi pe Popian.
Te ia dracu, măi sufleor
Suflă bine, nu fii chior
Că, deși ești în cutie
Îți arz una-n scăfârlie.
CRAINICUL: Vorbă lungă, sărăcie
Intră vere la cutie.
(Sufleorul intră în cușcă, chiar în fața publicului)

CRAINICUL (prezintă orchestra):

Când vioara, naiul, cobza
Sau țambalul și cu basul
Prepară câte-o serbare
Sunt poftiți, i-aduce nașul
Mai întâi și-ntâi vioara
Subțirică și uscată
Dulmecând prin casa toată
Se ferește cam așa:
”Aș mânca, aș mânca”.
(Violonistul ciupește imitativ coardele).
Iară cobza pântecoasă
Tot cu ochii prin unghere
Și, hupită de mâncare
”Brânză cere, brânză cere”
 371

(Cobzarul imită, zdruncănind coardele).

După ea, sare țambalul
Înhămat ca la cotigă:
”Unt cu mămăligă, unt cu mămăligă”.
(Țambalagiul face acorduri imitative la țambal).
Iară basul uriașul
Gros, cu voce de buhai
Zice-ntr-una până iese:
”Hai, hai, hai, hai ”!
(Orchestra se retrage cântând ”Marșul miresii” sau alt marș ironic, pierzându-se în depărtare.
Rămâne un lăutar care cântă din gură pe melodia ”Barbu Lăutarul”, acompaniat însă de orchestra
nevăzută, pe scenă):
Dragi boieri, noi vă cântăm
Viața noi v-o desfătăm
De la leagăn la mormânt
C-așa-i dat de Domnul Sfânt.
Făr-de noi să nu puteți
Viața să v-o petreceți
De e bine, de e rău
Noi tot vă cântăm mereu
Azi vă spunem bun venit
S-ascultați ce-am pregătit
Nu cu mari artiști actori
Ci cu simpli muncitori
(Iese și el).

CRAINICUL:
El ține vioara cu mâinile-n tremur
Și scoate comoara de dor și de jale
El ține sub cheie durerile noastre
În vaerul strunelor sale.
Se-ndoaie, se-ntinde și tremură arcul
 372

Și lemnul prelung se-nfioară

Când două mărgele ca mirul de limpezi
Din gene se scurg pe vioară.
Iar când o fetiță ne intră în suflet
Și inima-n coș se frământă
Arcușul lui dulce și strunele blânde
Ne-adorm, în cântare de nuntă.
Dezgroapă, țigane, cu mâinile calde
Comoara ta veche de jale
Tu porți ferecate durerile noastre
În vaerul strunelor tale.
Și cântecul dulce e muncă și trudă
Pe frunte sudoare se lasă
Și sufletul geme ca frunza în freamăt
Și dorul pe inimi apasă.
Muncește, Române
Căci munca e viață
Prin muncă, tot omul
Ca-n rai se răsfață.
Și Munca e fata ce iat-acum vine
Ca să ne îmbie, pe tine, pe mine….
MUNCA: Eu vreau să fiu oricăruia mireasă
Orice voinic să fie al meu iubit
Nu vreau palat, nici ranguri de crăiasă
Eu doar muncesc, așa cum am muncit.

CINEVA DIN SALĂ : Curvo ! Curvă patentă

MUNCA (oțărându-se): Du-te-n moașta pe gheață și nu mă face să mă dezbrac de caracter !
(continuând): Eu ar moșii; pun grâne în hambare
Pun p-orice frunte al bărbăției nimb
În suflet am doar vii mărgăritare
Și pâinea bună a inimii, în schimb.
 373

N-am diamante reci ce scânteiază

De lacrămile celor mulți și sfinți
Am însă ochii mei ce luminează
Chiar cel mai negru iad de suferinți.
Trag brazde peste șesuri luminoase
În care robii-au pus blestemul lor
Am bucle moi, molatec mângâioase
Și intru-n inimi ca visul de ușor.
Eu cu-mpărați lucrez a lor grădină
Pe flori, eu, mândră, genele-mi desfac
Pe sâni eu port doi nuferi de lumină
Și-n gură sug un ram de liliac.
Dintre comori, o am pe-a frumuseții
Și-n suflet tot ce poate fi ales.
Un cântăreț îmi știe chinul vieții
Eu borangicul viselor îi țes.
Eu n-am nimic din lumea-nfumurată
Și zestre pentru nuntă, nici un ban
Dar sunt frumoasă, bună și curată
O ramură muiată în Iordan.
De sărăcie nu mă tem, nu-mi pasă
Am două brațe, brazda s-o frământ
O, muncitor, vin ! Ia-mă de mireasă
Și vom aduce cerul pe pământ.

CRAINICUL: Vă prezint acum pe urmașii lui Tubal-Kain, cel din Sfânta Biblie 118; pe crainicii aurului;
pe aceia din a căror sudoare amestecată cu cărbuni răsar diamantele metalurgiei, mama tuturor
meșteșugurilor.
Ciocan, nicovală
Sunt ai lumii fală.
TITICĂ TUCU: E cu poveste prezentarea dumitale. Cu două-nțelesuri

118
Vezi Facerea, 4,22.
 374

CRAINICUL - Ce-are a face ? Taci din gură.

FIERARUL I: Nația noastră este în plină muncă. Colaborăm la o clădire mare: refacerea țării după
dezastrul războiului criminal.
FIERARUL II: E ceasul cel mai greu, când, din ruine ce fumegă, vrem să clădim o lume nouă. Se cere
să contribuim cu toții căci toți ne vom bucura de sosirea izbândei.
FIERARUL III: Frații noștri de pretutindeni, biruitori ca și noi, să ne fie un îndemn puternic ca să
putem lupta pentru o reușită deplină a marei misiuni pe care nația noastră o are de îndeplinit.
FIERARUL I: La munca din interiorul țării, pentru mărirea producției, care e chemată să umple golul
provocat de secetele trecutului și de cheltuielile războiului, tineretul trebuie să-și aducă contribuția sa
generoasă.
FIERARUL II: Din orice clasă ar face parte, tineretul românesc trebuie să fie conștient că e datorie
sfântă a lucra pentru a putea aduce folos celor slabi și nevoiași, în primul rând celor pe care războiul i-
a lăsat fără sprijinul părintesc.
FIERARUL III: Să fim uniți într-un cuget, într-o voință. Nimeni să nu ne dezbine.
FIERARUL I: Mai ales noi, fierarii, care orice lucru îl trecem prin curățirea focului, să punem toată
flacăra inimii noastre pentru îmbogățirea agriculturii cu instrumentele necesare muncitorilor, în folosul
pâinii.(Cântă):
Foii suflă, focul arde/Fierul roșu strălucește
Iar ciocanul, de sus, sare/Peste firul strâns în clește
Tic, tac.
Coase ce lucesc în soare/Seceri strâmbe și zimțate
Ascuțitele topoare, /Din a noastre mâini ies toate.
Facem clește și frigare/ Căldări facem, de aramă
Pluguri grele și grătare/ Bune pentru fript pastramă.
Batem fierul, azi și mâine/ Și-avem totdeauna pâine
Și din fierul nostru roș/Iese grâu de pus în coș.
Ciocăniți, fierari, cu toți/Faceți fiare pentru hoți
Ciocănim iarna și vara/ Ca să ne fericim țara.
(În pauză).
TITICĂ TUCU : Unchiule, nu crezi că ăștia o să priceapă că ne batem joc de ei ? Că ai scris totul la
mișto ? Toată ironia asta subtilă se poate ca vreunul din hienele de aci să o înțeleagă și dăm de d...
 375

CRAINICUL POPIAN: Dă-i dracului, băiete. Doar n-o dăm decât de două ori, ca să facă față directorul cu
fabrica. Și pe urmă, nu-și pot ei închipui ce avem noi în suflet. Adică... ei știu prea bine ce avem... că și
ei au... Fiecare se ascunde cum poate. O să trecem și de hopu ăsta...
TITICĂ TUCU: Fii atent nene.
CRAINICUL: Nu te teme, acu o dregem, să vezi ! (continuând în rol):
Acuma, vino tu, țărancă voinică și frumoasă! Tu, nădejdea neamului nostru, tu, mamă bună și
iubitoare, vino cu furca de fier și ia-mi în furca lungă pe toți netrebnicii de gură cască, cari ne fac de rîs
țara.
ȚĂRANCA: Dă-mi un țăpoi,dă-mi sapă, dă-mi o greblă
Eu nu mă sperii de zăduful verii
Sub sărutarea soarelui fierbinte
Vreau să muncesc într-una.
Așa, cu mânicile suflecate
Cu gâtul gol, zăvelca strânsă-n bete
A câmpului, tăcută, dar grea trudă
O-ntâmpin fără grijă.
Aici să vină palidele doamne
Cu zâmbet ostenit, cu mâini de ceară
Cu vineți ochi din nopțile de pocker
Din fumul de țigare.
Aici să vină domnișorii puhavi
Toți trântorii netrebnici, gură cască
Umflați de somn, slăbiți de trândăvie
Să prindă-n mână sapa.
Jos luxul ! Pe foc, orice podoabă
Și rouge și oje și orice sulimauri
Aici e soare, aer, sănătate !
La târnăcop și furcă !
Ce forță de viață e în glia
Pe care plugul o răstoarnă, neagră
Seminți, gângănii, cuiburi de jivine
Ca-ntr-o eternă goană.
 376

Un suflet bate-n orice fir de iarbă.

E primăvară; e ziua sfânt-a muncii
Azi, înfrățiți sub bolta înverzită
Ne-mbrățișem în soare.
Nu vrem cununi de lauri, noi vrem pâine
Și vrem mălai și orice fel de hrană
Vrem bogăția-n valuri să se verse
Peste întreaga țară.
Nu mai vrem jale, nici urât, nici grije
Nu mai vrem lipsă, nu mai vrem războaie
Vrem voioșie, pace și speranță
S-așternem peste țară. (Iese voioasă).
CRAINICUL. Din vârful Carpaților/Din desimea brazilor
Coborâți, voinicii mei/Ce luptați ca niște lei.
Paltinii îi doborâți/Fagii mi-i rostogoliți
Și din munte pân-la mare/Faceți lemnelor cărare.
SAPINAR I: Măi, fraților, ieri a venit la noi la plantație bătrânul nostru unchi, sapinar înaintea
noastră...
SAPINAR II: Ați văzut ce frumos ne-a povestit despre bătrânii codri de stejar și fagi care acopereau
odinioară plaiurile Moldovei, despre codrii Vlăsiei, codrii Vâlcii, de care sunt legate atâtea fapte de
vitejie ?
SAPINARUL III: Hei, și azi, codrul, frate cu românul de secure se tot pleacă și izvoarele îi seacă
SAPINAR II : Mi-aduc aminte cum odată povestea taica cum a tăiat un gorun mare din fundul pădurii.
Așa povestea moșneagul și vorbele părea că i se-năbușe-n gâtlej. Zicea: ”Când am intrat în liniștea
pădurii, mi s-a părut că am intrat într-o biserică. O tăcere de moarte cuprindea ținutul și un duh
înăbușitor mă îneca în piept. Am pus ochii pe un gorun năpraznic. L-am privit de jos până-n vârf și
ochii mi s-au pironit pe albastrul cerului și o teamă groaznică m-a cuprins, gândind că peticul acela de
cer era fereastra prin care Dumnezeu vedea nelegiuirea mea. Mi s-a părut că sunt tâlharul care se
pregătește să dărâme un om. Când securea a ajuns la inima stejarului ășchiile săreau umede ca de
sânge, iar, când biruit de fierul ucigător s-a răsturnat în vale, a troznit din toate încheieturile ca și cum o
lume se prăbușea într-un cutremur. Mi-am luat căciula înaintea lui ca-n fața unui mort și două mărgele
fierbinți mi-au alunecat până-n colțul gurii”.
 377

SAPINARUL III: De, măi frate, așa e rânduiala de la Dumnezeu. Pe noi, pe câți ne-a doborât răutatea
stăpânitorilor lacomi ? Noi, lucrători de pădure suntem și din secure și sapin ne-am făcut crezul nostru.
(Comandă): Pentru folosul omenirii, înainte cu cântecul!...
CORUL SAPINARILOR : Noi muncitori suntem
În fabrică lucrăm voioși
Iar mirosul de brad/Ne ține tot frumoși.
La la, la la ! Ce dulce este și frumos, un trai de lucrător....un trai de lucrător !
La Cuca ne oprim/Iar trenul șuierând cu foc
Prin tainicul brădet/Cătăm după noroc.
La la la la. Etc...
Pe strâmtele poteci/Urcăm voinici către Gurgui
Sapinele se-nfing/În trunchiul bradului. La la la la...
În noapte obosiți/Plutim pe scoc ca într-un vis
Cu ochii aiuriți/ Cătăm către abis.
(Se repetă strofa I).
CRAINICUL: Secerai până la prânz
Nu mă mai ținui de plâns
Secerai pân la amiazi/ Cu sudoarea pe obraz
Secerai pân-l-asfințit/C-așa ne fu rânduit
Așa cântă-n gura mare/Fetele secerătoare.
SECERĂTOAREA I : Hei, măre surată! Mai de mult, ce știau fetele, decât să ceară părinților și să
petreacă după voie ? Grija toată era lăsată în seama bătrânilor.
SECERĂTOAREA II: De, măre; s-a dus timpul de huzur al tineretului; ba chiar și al copilăriei. Azi,
traiul pe care ni l-a pregătit războiul e mai silnic. El ne încrețește frunțile mai nainte de vreme. Trebuie
să gândim mai bătrânește căci avem de întâmpinat din zi în zi greutăți mai mari.
SECERĂTOAREA III: Ce să facem ? Dacă valurile grijilor ne-au năpădit, dacă lipsa ne copleșește,
trebuie să fugim de ele ? Dacă ne ferim, înseamnă să ne facem mai grele zilele. Dacă ne călim în arșița
soarelui înseamnă să ne întărim pentru ziua de mâine. Da, astăzi țara cere sacrificiul tuturor.
SECERĂTOAREA I: De la copil pân-la moșneag, trebuie să punem mâna la vindecarea rănilor de pe
trupul țării. Trebuie să se facă totul, fără poruncă; din convingerea că tot ce e al meu este al nostru al
tuturor și ceea ce este al tuturor este al meu.
 378

SECERĂTOAREA II: Uite, eu am fost la croitorie 6 ani și nu credeam niciodată că am să mai pot să
mă-nconvoi pe seceră.
SECERĂTOAREA III: Numai ce nu vrea omul, aceea nu face.
(cântă):
Când soarele se lasă/Noi munca o sfârșim
Cu secera pe umăr/Spre casă noi pornim.
În cârduri, prin tarlale/Voioase noi cântăm
Cât vrabia e spicul/Și noi ne bucurăm.
Când pâinea ta o seceri/Nu poți decât să cânți
Căci nu mai ai nevoie/În gând să te frămânți.
Secerătoare suntem/ Ne frângem de mijloc
Dar din sudoarea noastră/Dăm tuturor noroc.
CRAINICUL: Într-un vârf de brăduleț
S-a oprit un șoimuleț
Brazi și păltinași/I-am avut nuntași.
Fluierașul, nu l-ai pus /Pe craca bradului, sus ?
Văile c-or răsuna/Brazii că s-or clătina
Și deodată bradul plânge/Plânge cu lacrimi de sânge
Această tristă poveste/O s-o spună azi, trei fete.
FETELE CU BRADUL (cântă):
Foaie verde de cicoare/ Bradule, ce plângi cu jale ?
Ce te legeni așa tare /Fără ploaie, fără vânt?
Mai hai, bade, hai ! Mai hai, bade, hai !
De ce nu m-aș legăna/ Dacă-mi vine vestea rea?
Mie vestea mi-a venit/ Că trei inși s-au sfătuit
Trei voinici cu trei topoare/ La pământ să mă doboare
Să mă facă scânduri lungi/Scânduri lungi, în patru dungi.
(Ies).
CRAINICUL: Foaie verde foi de nalbă
Trage, badeo, coasa-n iarbă/ Trage-o, focului s-o aibă !
Coasa-n deal și coasa-n luncă/ Cosașii pun gând de ducă
Și lasă oltencile/ Ca să-și bea zăvelcile.
 379

COSAȘ I:
Fii gata-n fiece clipă, cosaș
Pășind peste câmpuri, fii gata
Tu ești de nădejde și nu ești un laș
Tu urci peste dealuri, cobori pe făgaș
Cu coasa, cu plugul, cu sapa, lopata
Din toate culegi tu răsplata.
COSAȘ II:
A noastră-i nădejdea-n al coasei oțel
Ca-n vuietul groaznic de arme
În muncă țâșnită din trudă și zel
Cu piept de aramă pornim către țel
În jale să cadă fânatul, să-l darme
Sub nobile coase ce știu să și sfarme.
COSAȘ I:
Cu coasa mă apăr de cei ce râvnesc
Bogatele mele meleaguri
Să vadă stăpânii cum falnic pornesc
Când jugul m-apasă, de-acum nu cerșesc
Un petic de glie cu a țării steaguri
Eu le-am numărat trecând în șiraguri.
COSAȘ II:
Vor fi mii ciocane ce coasele bat
Unite-n iubire frățească
Unite-n durere ce-n veci le-a legat
Alt-dată cosașul fu ager soldat
Gloante-i găuriră oțelul din cască
De aceia, stăpânii-ndrăznească.
(Cântând):
Foaie verde salbă moale, badeo/Apucai pe Olt la vale
Cu o coasă la spinare/Ziua lungă, fânul mare
Trăsei două trei poloage/Lenea la pământ mă trage
 380

Dacă văzui și văzui/Deodată mă huțupii

Trântii coasa-n păducel/Și-o frânsei de la cățel.
Foileană, foișoară/Luai coasa la subțioară
Și cu sacu la spinare/Apucai pe drumu mare
Ca să caut un țigan,/Și de-atunci trecu un an.... (Iese).

CRAINICUL:
Cu miros de viorele/Trandafiri și micșunele
Bate vântul țării mele.
Țara mea e chiar un crin/Cu covorul ei divin
Smălțat tot în mii culori/E păcat aici să mori.
Vino, mândră florăreasă/Cu basmaua de mătasă.
FLORĂREASA:
Cocori pribegi și berze albe/ Se-ntorc la cuibul lor din sat
Și soare cald învăluiește/ Lanul, cu flori împestrițat.
Lalele roșii ard în flăcări/Să prindă soarele-n potir
Și lunca e un rai de raze/Sub vioriul coviltir.
E sărbătoarea muncii, care/Înalță glasul către cer
E tinerețea ce vibrează/În piepturi largi și-n mușchi de fier.
Veniți cu toții, îndrăgostiți de soare/Veniți pe câmpu-mpodobit cu flori
E a muncii sfinte, mândră sărbătoare/Când se sădesc pomi dragi și roditori.
Din munca noastră, falnic să răsară/Belșug și flori și rod biruitor
Să fie colț de rai a noastră țară/Grădina scumpă, rodnicul odor.
(Cântă):
Florăreasă mândră sunt/Scot flori mândre din pământ
Ghiocei și viorele/ Crini frumoși și albăstrele.
Bujori mari și lămâițe/Trandafiri și garofițe.
Și mai pun și busuioc/Purtător de sfânt noroc….
Tufănica morților/Podoaba mormintelor.
Zambile și lovidragi/Pentru cei ce ne sunt dragi.
Gura leului, crăițe/Pentru mândrele fetițe
Și din Dunăre la plai/Noi, prin muncă, facem rai.
 381

CRAINICUL:
Ce ne-am face când e zloată/ Când la strașină curg scuți
De n-ar fi încălțăminte/ Am putea umbla desculți ?
Biet cizmarul ne încalză/Și frumos și după gust
Și cam rar, dacă s-alege/De la noi c-un kil de must.
CIZMARUL : Stăpânul la care am învățat eu meseria era neamț și-l chema Herr Schnapt. Mamă, și
cum mai pilea ! Duhnea a rachiu de dimineața până seara și se certa cu madama. Madama bea numai
bere și-i zicea lui: mitocan, bădăran, cu capul plin de rachiu, beutur țerănesc. Dar și ce meșter era !
(sughiță și bea). Și avea o fetișcană, așa de sama mea, Frailain Grety. Avea niște ochi absolut de gâscan
și părul ca paiele de mei și grasă ca o batoză. Eu nu puteam s-o sufăr, dar jupânul mă bănuia și când era
beat nu mă scotea din Ferluchter Kerl. Dar, ce să mai umblu cu povești ? După trei ani, am ieșit cizmar
de lux … dar nici adevăratul meșteșug al jupânului nu l-am uitat (arată sticla cu rachiu. Și cântă):
Sunt cizmarul Trandafir, tra la la
Cel cu firma ”La clondir”
Să beau șapte zile-n șir/Și să mănânc borș cu știr.
Dar încălțămintea mea/N-o mai face nimenea
De-ți scot gheată ori pantof/ Îți pun la inimă of !
Și de nu e talpă canci/Eu fac cizme și bocanci
Și de mai pun și carton/Iese lucru de bon ton.
Taică, Sfinte Spiridon/ Al cizmarilor patron
Poartă grije și de noi/ Dă o ploaie cu noroi
Să se moaie-ncălțătura/Să ne iasă udătura
Și ți-om face-o lumânare/ De trei coți, și chiar mai mare.
CRAINICUL:
În fiecare dimineață
De ieși pe chei pe la ”Domnița”
Cu bidineaua la spinare
În calea ta, iese chivuța.
E neagră, cu tulpan; papuci/ Îi lipăiesc în mers grăbit
Și strigă cu țigarea-n gură/ ”Boherule, merg la spoit”!
(Chivuțele vorbesc cu accent perfect țigănesc).
 382

CHIVUȚA I : Ia lasă-mă dracului fa, că nu mai merg la mangositul ăla bătrân.Cum iese baba pe afară,
face ce face și se dă pe lângă scară și până nu m-o ciupi nu se lasă. Într-o zi era să-i torn căldarea cu var
pe chelie.
CHIVUȚA II: Baaa, unde spoiesc eu, e un crai mișto ! Nu trece pe lângă mine să nu-mi întinză
tabacherea de argint cu țigări regale: ”Chivuțo, nu-ți lasă gura apă”? Eu: ”Deh, mânca-te-aș, și de țigare
și de dumneata”! Și, înțelegeți voi de ce spohesc de trei zile la o hodaie! Ce vrei fa? Așa e viața
noastră !
CHIVUȚA III: Boherul meu, când intru pe ușe, se face halb ca varul. Într-o zi mi-a smuls mușcata de la
ureche și cum o pupa așa o pupa. Nu știu cum dracu l-a văzut nevasta: ”Așa, Costică; de dorul fragilor,
sugem coadele!” Haoliu, și s-a făcut conu Costică mai roșu ca mușcata.
CHIVUȚA I: Așa e viața noastră! Înainte cu cântecul :
”Toată ziua alergăm/ Isai, isai, bidineaua
Casele vă curățăm / Isai, isai, bidinea
De libari noi vă scăpăm/Stelnițele alungăm
Apoi trecem la frecat/La frecat și măturat
Spălăm geamurile toate/De ne-apucă miez de noapte.
Astăzi, însă, am chiulit/Și ne-am lăsat de spoit
Am ieșit și noi la plai/Ca să bem pelin de mai
Azi e bine pe butoi/Cu miel și cu usturoi
Să te crezi că ești în rai/Cu miel și pelin de mai.
CRAINICUL: Se duc oile, se duc/Și se duc și nu mai vin
Pân-la Sfântu Costandin/ Rămân stâni fără stăpâni
Și strugile fără câini,
Căsițe fără brânzițe/ Scaune fără băcițe.
Se duc turmele grămadă/Dorm ciobanii pe zăpadă.
CIOBANUL: (cântă):
Of, of, of, Ciobănaș la oi am fost, tra, la la la la la, la la.
Oile nu mă cunosc
Mai bin-cunosc fetele/De când le luam betele.
Pe câmpul cu florile/ Mi-am purtat eu oile
Pe câmpul cu fragile/ Paște mândra vacile.
Bună-i brânza și jentița/Dar mai dulce-i ciobănița
 383

Bună-i brânza, dulce-i cașul/Dar mai dulce-i ciobănașul.

Decât slugă la ciocoi/Mai bine cioban la oi
Și pe vifor și pe ploi/ Cu capul pe mușuroi.
CRAINICUL: Să aducem variații la revista noastră. Adică să schimbăn foaia.
Sătul de cântec din caval
V-aduc un personaj de seamă
Simpaticul factor poștal.
Îl așteptăm cu-nfrigurare/ S-aducă știri; și, dacă nu-s
Ne facem foc, îi dăm cu tifla/Ne-ntoarcem cu pardonu-n sus
Și el, sărmanul, pe căldură/Cu cariola, ori călare
Ba chiar se-ntâmplă câteodată/Să facă poșta pe picioare.
Cuvântu-l dăm Domnului Nae/Să-și spun-a lui poveste-n cânt
Cum ne aduce scrisorele/ Pe ger, pe ploaie și pe vânt.

DOMNUL NAE:
Sunt Don Nae din Horez
Și cu vești eu vă distrez
Și, de sunt unele rele/ Nu-s de vină eu, ci ele.
Aduc plicuri colorate/Câteodată parfumate
Scrise, scrise cu mult dor/În cuvinte de amor.
Și scrisori comerciale/ Și reviste și jurnale
Și mandate cu parale/Colete cu portocale.
Dacă sunt cumva zbanghiu/Eu cu veștile tot viu.
De m-apucă somnolența/Mai încurc corespondența.
Don Iacob119 s-a supărat/Maicile120 m-au blestemat
Dar eu cred în a mea soartă/Ursul merge, câinii latră.
Că sunt Nae din Horez/Și cu vești vă onorez
Și v-aduc cu mare zor/Vești de-afaceri și de-amor.
Când mai tinerel eram/Când și când le dezlipeam
Și citeam scrisori la rând/Tot cuprinsul, rând cu rând.
Și citeam, măi frățioare/Câte-n lună, câte-n soare
119
Iacob Popescu, patronul restaurantului La paradis din Bistrița, tatăl +Feliciei Horvath din RV.
120
Maicile Gologan din Mânăstirea Bistrița.
 384

Că găsești câte-o scrisoare/Că te hâțeni pe picioare.

Într-o zi, un boier mare/Arăta mare-ntristare
Că-n scrisoarea ce i-am dat/Spunea că-i expropiat.
Eu știam, de bună seamă/Că e personaj de seamă
Și grozav îmi era teamă/Că-mi pomenește de mamă.
Nevasta lui Ixulescu/ Scrie una lu’ Popescu
Și a lui la rândul ei/ Corespondează cu trei.
Pentru corul nostru-am dat/Azi un plic recomandat
Le scrie unul din Balș/ C-a auzit că cântă falș.
Nu știu cum s-a întâmplat/Mahalaua c-a aflat,
Că unii dintre actori/ Se pilesc adeseori...
Sunt Domn Nae din Horez/Cu scrisori vă onorez
Și, de nu ieșiți la poartă/Ursul merge, câinii latră.
CRAINICUL:
Sunt pe lume frățioare
Vite cu două picioare
Că e mare de tot, zău,
Grădina lui Dumnezeu.
UN LUCRĂTOR (leneș, bolnav închipuit):
Uite, Domnule, mă apucă un căscat al dracului de mi să demontară fălcile. Nu știu ce am. Ziua dorm,
noaptea dorm, seara pic de somn. Când îmi văd nevasta goală și copiii despuiați și eu n-am cu ce mă
îmbrăca, tot îmi vine a mă culca. Dracu m-a pus ca fără să am ceva să mă arăt la domnul doctor al
fabricii care mi-a prescris băi la Popa Năiță. Eu m-am bucurat, că la băi mai mult dorm și mai întâlnești
pe unul pe altul, pe una, pe alta, de... ca la băi. Da dracu- a știut că am să mă îmbolnăvesc de-a binelea?
Acolo, băile tari, al dracului. Uitați-vă, am ajuns ca un țâr.
(Cântă, pe ritm de tango): Voi care nu aveți nevoie
De tratamente și regim
Nici nu puteți să vă dați seama
De cât de mult noi suferim.
Mănânc numai lobodă stoarsă
Și-o cană cu lapte bătut
Și-n loc de o cafea mai bună
 385

Mi-am julit gâtul cu năut.

În loc de țuiculiță rece
Îmi dă doar iod, dar poți să bei ?
Și-n loc de vin răcit la ghiață
Îți recomandă ceai de tei.
Cartofi, cartofi,...sunt o cartoafă
Praz fript, salată și compot
Iaurt și chiar răbdări prăjite
De simt că m-am uscat de tot.
Aveam optzeci și cinci de kile
Eram un taur înspițat
Dar de-oi mai ține cu ”regimul”...
Mă curăț sigur, garantat.
UNUL DIN CULISE: Mai dă și dumneata prin carne, mititei, sarmale....
BOLNAVUL (îngrozit): Aoleo, Domnule, care ești? Nu vorbi așa că m-apucă damblaua. Carne,
mititei ?
Oh, nu, dup-o friptură bună/ După un șpriț răcoritor
Un cântec d-inimă albastră/ De amintiri răscolitor...
Mi-e dor, mi-e dor de-o vrăbioară/În sânge; și de mititei..
Dorul de- o fleică mă doboară/De gustul iute de ardei.
Mi-e dor de-un pui cu usturoi/Și de vreo două fudulii
De lăutari, să-mi cânte dulce:/”Te-aștept iubito ca să vii”!
Dar las-că mintea mi-a venit/ Am să muncesc iar, zi de zi
Și-al dracului să fiu de mint/ Trei zile nu mă voi trezi. (iese)
CRAINICUL: Și-acum ne facem datoria
Ca fabrica s-o prezentăm
Să ni se plângă sărăcuța
Că noi, cu toți, o sabotăm.
Că merge șchiop, noi suntem vina
Că, doar îi cerem, și-alt, nimic
Și-acum e slabă, suferindă,
Un fir uscat de tiriplic.
 386

Hai, domnișoară, treci în scenă

Și cântă dulce și duios
Despre trecutul dumitale
Și-un viitor mult mai frumos.
UN LUCRĂTOR (revoltat): Ce va să zică asta, domnule ? Iar nu merge fabrica?
LUCRĂTORUL II: De ce te miri ? S-a stricat stabila și s-a stabilit să stea și fabrica.
LUCRĂTORUL III: Să mergem la domnul Inspector
LUCRĂTORUL IV: Să dăm o telegramă la CAPS
DOMNIȘOARA FABRICA: Ce faceți gălăgie, mă rog ?
LUCRĂTORUL I: Stăm degeaba domnișoară și nu merge plata.
DOMNIȘOARA FABRICA: Dar când merge fabrica și stați de taifas printre stive, atunci merge
simbria ?
LUCRĂTORUL I: Bine, asta-i altă socoteală. Dac-ar fi după mine, eu m-aș ruga la Dumnezeu să fie
sărbătoare în toate zilele și numai o zi de lucru, și aia să cadă duminica
DOMNIȘOARA FABRICA: Apăi, vezi ? Atunci, de ce sunteți revoltați împotriva mea ? De vină e
societatea omenească121... aceea care a creat oameni fără conștiință. Dacă fiecare, la locul lui și-ar face
datoria cu sfințenie, au, grozav aș merge de bine și v-aș îngriji ca pe copiii mei.
(Cântă): Of, of, societate, societate
De la mic pân-la bătrân
Toți ar sta cu mâna-n sân.
Societate, societate/ Ridici prețul zi de zi
Până când ne vom trezi/Că c-un milion de lei
Nici o pâine n-ai să iei.
Și-apoi lumea-a-nebunit/Cere ce nu te-ai gândit
Nu-i de la război un an/Și-ar vrea toate parmazan
Mie-mi cereți mereu bani/Și-unii sunteți cam golani
Dar... cu toții faceți parte/Din câte o societate.
De faci muncă, ori nu faci/Tu îmi ceri într-una franci
Mă lipsesc de-așa dreptate/ C-o să mă trântiți pe spate.
Când comenzi vreau să se facă/Îmi trântiți trenul pe matcă
Șmecherii de la uzină/Mă țiu tot fără lumină.

121
Cuvânt înlocuit cu ”de până acum”, scris cu cerneală deasupra.
 387

Când m-așez și eu pe trai/Dumnealui îmi strigă: stai !

Eu vreau să-mi cârpesc breteaua/Și lui i-a căzut cureaua.
Când o drege, n-are apă/ La stabilă stă-o supapă..
Societate ticăloasă/Ce folos că pari frumoasă !
Șefii noștri, toți o știm / Ne-ntreabă că ”ce păzim ”?
Dar îmi pare că-s absurzi/ Că aici, mai toți sunt surzi.
Dragi băieți, sunt revoltată/Dar vina nu-i a mea toată
Eu încerc cum e mai bine/Cine e de vină ? Cine ?
Eu, porumb v-am comandat/Pânză, pește-am cumpărat
Ce sunt eu de vină dară/Dacă nu sunt șef de gară ?
Șperțurile sunt beleaua/Ce ne face dandanaua
Și șperțari sunt așa mulți/Și nu vrei să-i lași desculți.
De-o veni vreme mai bună/ Toate sper să meargă strună
Auzi, gaterul s-a dres/ Treceți,... doar la interes!
CRAINICUL:
După ce, de munca zilei/ Obosiți, trecem spre casă
Ne-am opri la berărie/ Și ne-am așeza la masă
Și o fată durdulie/ Ce cochet la toți zâmbește
Cu un compliment ne-ntreabă:
-Mă rog, domnul, ce poftește ?
CHELNERIȚA:
Veniți iar, seri, cu pleoapele închise
Cu-amurgul purpuriu scăldat în flori
Când sufletul mi-e plin de tainici gânduri
Și- n ”Paradis”122 suspin privighetori.
Cu zece halbe să alerg, ca-n visuri
Chefliii să-mi arunce liliac
Să mai trăiesc belșugul de-altădată
Când bunătăți serveam în bărci pe lac.
Ca un copil să cred iar în povestea
Că sunt un crin, un soare-n răsărit

122
Restaurantul de lux din vechea Bistriță a lui Iacob și Torica Popescu.
 388

Și printre mese, bătută cu confete

S-alerg așa, cu trupul istovit.
Coboară iar, tu, pace fermecată
Cu haina florilor de crin
Adu din nou frăția adorată
Scăldată în bere, în vin și în pelin
(Cântă): Din zori și până-n seară/ Până-n ziuă, iară
Printre mese, ieu/ Tot alerg mereu.
Viața mi-am cântat-o/ Lumea-am colindat-o
Chiar noaptea pe lună/ Cânt ca o nebună
În cuibul iubirii/ Mi-am pus trandafirii
Și nici mă gândesc/Bani s-agonisesc
Ah, țapul de bere/ E a mea mângâiere
Fumul de tavernă/ Mi-e viața eternă.
Toți sunt fermecați/Tineri și bărbați
Împrejuru-mi roi/Strigă: vin la noi.
Când zori te-nfioară/ Somnul mă doboară
Dar cine mă lasă/ Să mă duc acasă?
Ah, halba de bere/E-a mea mângâiere
Fumul de tavernă/ Mi-e viața eternă.
Ha, ha, ha, ha,ha, Țoll! Că plec
Vinee! Vinee! (face bezele la public).

CRAINICUL:
Acum, feciorii de bani gata/ Prieteni buni ai dumneaei
Apar în fața dumneavoastră/Și plâng amar de focul ei.
O chelnăriță le-a stors vlaga/Iar ei, pe-a bieților iobagi.
Din neam în neam, prin lupanare/ Azi rod doar cozile la fragi.

Intră LICĂ și SICĂ

SICĂ :Nenorocire, Lică !
LICĂ: Mare, Sică !
 389

SICĂ: Auzi, mă, Lică, să îndrăznească mojicii să-mi împartă și bruma de pământ ce mai aveam de la
bietu tata.
LICĂ: Cam cât mai aveai, mă frățioare ?
SICĂ: Nimica toată, mon cher, 3000 de pogoane
LICĂ: Păi de ce numai atât ?
SICĂ: Asta e, nu știi patima mea ?
LICĂ: Știu: pokerul, macaua, zarurile, ecțetera...
SICĂ: Fi-mi-ar norocul de rîs ! Îmi vine să-mi frâng gâtul că n-am vândut tot când mă rugau
ghiorlanii !
LICĂ : Hei, de-ar ști omul ce-ar păți!
SICĂ: Da, dinainte s-ar păzi ! Ai cântat ? Îmi pare bine, acum joacă dacă poți !
LICĂ: Ba mai bine să cântăm.
(Cântă): Astăzi viața e un chin/ Toată ziua eu suspin
SICĂ: Lică, Lică,
Of, of, ce neghiobi! / Ne-au lăsat fără de robi.
Astăzi viața-i porcărie/ Dacă nu mai ai moșie
Mi se topește slănina/ C-ăștia mi-au luat limuzina
LICĂ: Și eu toc azi pe vătrai/ Că m-au lăsat făr- de cai.
Nici nu mai știu cum e berea/ Zahăru-i amar ca fierea
Și eu merg într-o cotigă/ Și mă-ndop cu mămăligă.
SICĂ: Of, of, of, ce întristare/ Când ți-au luat cele hectare
Magaziile-mi gemeau/ Ce-mi păsa că alții n-au?
Azi, mojicii-mi rîd în față/Unul m-a făcut paiață.
LICĂ: Of, of, of, ce nerozie/ Să fii trântor la moșie!
Dar Florența mea, frăție/ Azi e fată-n prăvălie
Ninet și-a vândut cățeaua/ Și-și termină dandanaua
AMÂNDOI:
Of, of, of, și aoleu
Mulțumim lui Dumnezeu:
Am rămas fără moșie/ Dar mai avem scăfârlie !
Am rămas fără moșie/ Dar mai avem scăfârlie ! Tra la la la la la la....
(Ies, făcând temenele publicului)....
 390

ORCHESTRA (atacă un marș ironic,scurt, apoi tăcere).

CRAINICUL (rămâne singur în scenă câteva clipe, uitându-se pe foile programului, parcă gândindu-
se cum să termine revista).
SCENA ULTIMĂ
Intră într-o fugă:
BEBE NICOLESCU: Ticule Popian, Ticule Popian !
CRAINICUL: Ce e dragă ?
BEBE NICOLESCU: O veste îngrozitoare, Ticule !
CRAINICUL: Atât de rea încât să nu mă lași să termin revista ?
BEBE NICOLESCU: Ticule.... a murit Constantin Tănase !
CRAINICUL (uimit): Cum așa ? Doar nu era bătrân și nici bolnav !
BEBE NICOLESCU: Ticule, nimeni nu spune nimic, ziarele nu dau nici un amănunt. Dar umblă
zvonul că l-au omorât rușii !
CRAINICUL: (uitându-se în jur, speriat): Sssst! Nu vorbi așa, nu vorbi tare !
(Între timp năvălesc în scenă Maica Olga Gologan cu Dida Popian ):
MAICA OLGA GOLOGAN (vorbește puțin în vârful limbii): Iubite domnule Popian !
CRAINICUL : Ce-aveți dragă de năvăliți așa speriate ? Că doar n-au venit rușii a doua oară, Mamă
Olgo !
DIDA: Au venit, tăticule, au intrat în curte la noi, au bătut la ușa din față, dar din fericire nu au forțat-o.
Eu cu mămica tăceam chitic, încuiate-n casă...
CRAINICUL: Aoleo ! Să merg la comandanta din Costești să-i spun... că e o rusoaică de treabă..
DIDA: Și dacă n-am deschis, s-au dus în spate, la găini...
CRAINICUL: Și ?
DIDA: Le-au furat pe toate, dar noi credem că le-au sucit gâtul deja în coteț, că au pierdut cocoșul pe
drum, l-am găsit pe potecă cu gâtul sucit. (Suspină).
CRAINICUL POPIAN: Fata mea, nu plânge pentru un cocoș.
DIDA: Nu, tăticule, plâng de frică, era cât p-aci să mă găsească rușii... și erau niște soldați beți, urâți
foc, parcă erau mongoli....
MAICA OLGA GOLOGAN (mângâind pe Dida): Domnule Popian, eu am venit pentru altceva: să vă
rog să nu mai dați această revistă.
BEBE NICOLESCU: Și eu zic la fel, Ticule, renunțați, nu mai dați nimic...
 391

CRAINICUL: Da... bine, dragă, dar e pe linie, am luat cuvinte chiar din ziare, mi-e și mie rușine de
propaganda asta de nebuni...dar, doar să mai putem juca ceva....
MAICA OLGA GOLOGAN: Aș, domnule Popian, e plină de aluzii, e pe alături cu drumul, nu laudă pe
ruși, nu laudă guvernul, critică pe muncitori, ....
BEBE NICOLESCU: Îi iei în bașchiol, Ticule, nu știu cum nu-ți dai seama, pomenești de Dumnezeu...
Ticule, nu se mai poate....
(Restul artiștilor reintră în scenă și se apropie destul de speriați)
BOȚOCAN (Cizmarul): Știrea e sigură, l-au omorât pe Tănase ! L-au scos din scenă și l-au împușcat în
spatele teatrului...a cântat un cuplet cum face el, cu”Davai cias”, și care nu le-a plăcut, și-a rîs de ei....
CRAINICUL POPIAN: Oh, criminalii aceștia....Asta mai trebuia, ... după ce i s-a-ntâmplat ce i
s-a’ntâmplat lui Grigoraș....îi pierdem pe toți !?
NAE CONSTANTINESCU (Lică): Da, Grigoraș Dinicu e-n spital, a rămas fără degete, nu va mai
cânta niciodată....
ION LĂCRARU (Sică): Parcă l-a atins numai la două, și numai la vârf. Mai bine nu ridica mâinile-în
sus când i-a pus rusu’ pușca-n piept...
IACOB ION (Cosașul II): Vai, ce spui, îl omorau imediat. Și-așa l-au nimerit numai la degete,
altminteri...
CRAINICUL POPIAN: George Enescu s-a grăbit să -și asigure degetele, la o adică, dar la el a fost
povestea cu tramvaiul...
PRIVALU (Sufleorul): Nene, ce să mai, nu mai dăm nimic. Ori schimbi textul complet. Cât am fost
între noi, aci, la teatrul mânăstirii, mai merge, dar la Horez suntem în gura lupului....
CRAINICUL POPIAN (se așează pe un scaun cu fața în mâini. Ceilalți îl privesc triști).

CORTINA cade încet